ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARA

Economie si Finante

Obiectivele cursului:

 Familiarizarea studenţilor cu noţiuni şi concepte specifice mediului financiar - de ce?; R:

investiţii, economii, plasamente financiare, înţelegerea mediului financiar astfel încât să
permită realizarea unei strategii. Nu există o strategie viabilă într-un mediu total
necunoscut.
 Analiza modului în care se reflectă indicatorii economici în documentele de sinteză
contabilă la nivelul firmei - Daţi exemple de decizii sau conjuncturi economice care se
reflectă în plan financiar; R:
 angajarea unui lucrator suplimentar se reflecta in calculul Cmg care influenţează
nivelul cheltuielilor de exploatare ale firmei (reflectate de CPP)
 creşterea productivităţii muncii – se reflecta in sporul de Q obţinut ca urmare a
utilizării mai eficiente a factorului muncă. În plan financiar aceasta majorează
producţia exerciţiului care se regăseşte în calcului valorii adăugate (baza de calcul
pentru TVA)
 realizarea unor investiţii în utilaje performante - majorează cheltuielile de
exploatare prin amortizarea calculată dar şi postul de imobilizări din bilanţul
contabil
 schimbarea furnizorilor de materii prime si materiale generează creşterea sau
diminurea consumurilor intermediare si a cheltuielilor provenite de la terţi –
afectează valoarea adaugata
 decizia de a investi în acţiuni sau obligaţiuni poate determina creşterea sau
scăderea rezultatului financiar şi implicit al rezultatului exerciţiului.
 Cunoaşterea tehnicilor de analiză economico-financiară la nivel de firmă – absolut
necesară pentru a şti ce dorim să evidenţiem şi de ce. Exemplu: Determinarea
SOLVABILITATII firmei.

Solvabilitatea evidențiază capacitatea unei societăți de a face față scadențelor pe termen

lung și mediu și depinde de mărimea acestor datorii și de costul îndatorării. Prin urmare, în
măsura în care activul real este suficient ca să îi permită plata tuturor datoriilor, societatea este
solvabilă. Astfel, solvabilitatea urmăreşte capacitatea acesteia de a-şi achita obligaţiile totale din
resurse totale, pe baza acestui indicator putându-se evalua riscul incapacităţii de plată pe termen
lung (insolvabilitatea sau risc de faliment).

Situația netă (SN), activ net contabil >0 Reflectă averea netă a Dacă SN>0, există un activ
denumită și = total activ – acționarilor sau activul net contabil pozitiv;
patrimoniul net sau total datorii negrevat de datorii. Dacă SN<0, există un activ
activul net net contabil negativ;
Activul net contabil pozitiv
și în creștere evidențiază
existența solvabilității
necesare acoperirii

1
ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARA

datoriilor din active nete.

Rata solvabilității rata solvabilității >0.5 Rata solvabilității Ratele de solvabilitate
patrimoniale patrimoniale = patrimoniale trebuie să patrimonială și generală cu
capital aibă o valoare minimă valori peste limitele
propriu/total cuprinsă între 0.3 si 0.5, admisibile evidențiază un
capitaluri iar valorile mai mari de echilibru financiar bun pe
0.5 reflectând o situație termen lung care permite
normală. acoperirea datoriilor din
Rata solvabilității rata solvabilității >1 Rata solvabilității activul net și a datoriilor pe
generale generale = total generale reflectă gradul termen lung din capitalulul
activ/total datorii în care datoriile totale propriu.
sunt acoperite de către
activele totale ale
firmei.
Rata solvabilității rata solvabilității >3 Rata solvabilității Dacă rata solvabilității
curente curente = cash curente reflectă gradul curente este mai mică de 3,
flow net/(ratele de acoperire a situația financiară a firmei
scadente de serviciului datoriei. prezintă un punct slab.
rambursare a
creditelor pe
termen mediu și
lung + dobânzi
aferente ratelor
scadente)

 Formularea de recomandări privind evoluţiile viitoare ale firmei – care reprezintă de

altfel scopul analizei.

Structura cursului
 Locul firmei în sistemul economico –financiar

ECONOMIA
FINANCIARĂ- Finanţe
publice
ECONOMIA
Resurse umane Nevoi de bază (fiziologice)

Resurse financiare FIRMA Nevoi sociale

Resurse materiale Nevoi de autoapreciere,

dezvoltare personală
ECONOMIA
FINANCIARĂ- Finanţe de
firmă

2
ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARA

 Economie/Finanţe – Cadrul conceptual

 Economie/Finanţe – Indicatori
 Provocările firmei şi reflectarea lor în plan financiar
 Economia – Forme
 Finanţe – Forme
 Sistemul financiar – Componente macroeconomice
 Influenţa mediului financiar asupra diferitelor forme ale economiei
 Influenţa factorilor economici asupra mediului financiar

Care este în prezent relaţia dintre economie şi finanţe?

Toate relaţiile economice dintre persoanele fizice şi juridice din stat, în măsura în care se
exprimă în formă bănească, reprezintă finanţele.
În categoria generală de finanţe se includ mai multe componente:
1. finanţele private - această categorie financiară se caracterizează în principal prin
faptul că participanţii la aceste relaţii şi procese sunt persoane fizice sau juridice a căror
activitate se bazează pe proprietatea privată. Fondurile de resurse băneşti ce se
administrează la nivelul acestor participanţi sunt destinate satisfacerii de nevoi proprii ale
persoanelor respective.
Capitalul întreprinderilor private serveşte desfăşurării activităţii respective şi realiză rii
obiectivelor proprii.
2. finanţele publice - se caracterizează prin participarea directă la procesele generale
financiare ale statului ca beneficiar al resurselor băneşti acumulate şi în calitate de
utilizator al resurselor respective.
Finanţele publice cuprind mai multe categorii financiare;
- bugetul de stat
- bugetul asigurărilor sociale de stat
- bugetul unităţilor administrativ teritoriale
- fondul obligatoriu de asigurări medicale
Caracteristica semnificativă a finanţelor publice constă în aceea că procesele şi
relaţiile financiare respective se desfăşoară în legătură directă cu satisfacerea unor nevoi
colective.

Ce este Ştiinţa economică?

Economia este ştiinţa acţiunii umane, iar motivaţia tuturor acţiunilor umane este,
bineînţeles, eficienţa. Prin acţiunile lor, oamenii caută să substituie o stare de lucruri mai puţin
preferată cu o alta pe care o apreciază mai mult[1]. Singurul criteriu fundamental, care poate fi
utilizat obiectiv în ştiinţele sociale, este cel furnizat de etică[9]. Viaţa economică este o uriaşă
reţea de schimburi care, la nivelul lor fundamental, reprezintă schimburi de drepturi de
proprietate asupra bunurilor. De aceea, orice teorie a schimbului, a pieţei trebuie consolidată, ca

3
ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARA

fapt preliminar, prin teoria dreptului de proprietate, de unde şi nevoia de a cunoaşte ce este
dreptul şi de a argumenta justeţea şi legitimitatea legilor acestuia.( http://mises.ro/315/) În
universul rarităţii, bunurile sunt disputabile, iar scopurile oamenilor diferă, sunt concurente şi pot
naşte conflicte. Doar în cazul schimbului voluntar ambii participanţi au ocazia de a obţine
rezultatele dorite.
Principalul mediator al tuturor bunurilor este “moneda” respectiv instrumentul principal al
finantelor

Ce reprezintă “Finanţele” ?

Cadrul conceptual
ECONOMIE FINANŢE
(socio-economie) (socio-finanţe)
 Ştiinţă socială  Ştiinţa administrării fondurilor
 Scop: optimizarea obiectivelor – dati  Scop: maximizarea averii - daţi
exemple exemple
Se bazează pe noţiunile de: Are la baza noţiunile de:
 Producţie  Bani
 Consum  Risc
 Distribuţie  Timp
 Ocupare
 Utilitate

Indicatori specifici
Economie Finanţe
 Producţie- determinare cantitativa/valorica  Venituri
 Productivitate- cantitativa/valorica  Cheltuieli
 Cost economic  Dobândă
 Preţ  Rata inflaţiei
 Profit economic  Profit contabil
 Curs de schimb
 Cursul acţiunilor /obligaţiunilor

Care sunt provocările la care firma trebuie să răspundă şi care
acestea în plan financiar?
Provocări
Resurse umane Găsirea res. de m.că cu pregătire
profes. corespunzătoare
Relaţia cu clienţii
Resurse financiare Găsirea surselor de finanţare
Resursele materiale Relaţia cu furnizorii
este modul în care se reflectă
Reflexia în plan financiar
Costul recrutării şi sau al
formării - ch de exploatare
Costul capitalului/Dobânda
Obţinerea sau nu a

4
ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARA

Numărul furnizorilor discounturilor

Costuri ridicate/Scăzute
Nevoile fiziologice Coexistenţa celor 3 generaţii cu Asigurarea cel putin a
nevoi specifice: X, Y, baby boom salariului minim
Nevoile sociale (35-55 ani, 15-35 ani, peste 51 Asigurarea unui climat de
(55) ani muncă ergonomic, imbinarea
timpului acordat familiei cu
cel de munca (family friendly)
- costuri
Nevoile de dezvoltare Pachete salariale care să ia în
personală considerare nevoia de
securitate a generatiei baby
boom si de
libértate/confort/formare
profesionala a generaţiei Y

Economia – Forme

Economia naturală
(Autoconsum)

Economia contemporană
Economia de schimb
Economia de piaţă
Economia centralizată

Finanţe - forme PUBLICE PRIVATE

Macro si mezo micro

Cheltuieli Venituri

BUGET BUGET

Venituri Cheltuieli

Econ Naţională
Firma

5
ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARA

Mediul financiar

Piaţa monetară Piaţa de capital Piaţa asigurărilor

Sistem bancar Titluri financiare Risc, Prime

Piaţa financiară

Influenţa mediului financiar asupra diferitelor forme de economie

Economia naturală Economia de piaţă Economia centralizată

Prin cheltuieli (asigurari) Sursele de finanţare Remunerarea capitalului
Costul capitalului

Influenţa factorilor economici asupra mediului financiar

Piaţa monetară Piaţa de capital Piaţa asigurărilor

Rata dobânzii – prin C si O de
bani
r – prin C si O de bani
Cursul valutar – prin C si O de Numărul poliţelor de asigurare
valute - Influentat de
legislatie, educatie,
evenimente
neprevazute
Cursul acţiunilor şi Valoarea poliţelor influentata
obligaţiunilor prin C si O de de nivelul veniturilor
titluri financiare

6
ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARA

Macromediul:

1 Analiza macromediului naţional - Riscul de ţară

2. Analiza economica a industriei/ramurei economice

1. Analiza macromediului naţional - Riscul de ţară

Riscul de tarã1 reprezinta probabilitatea pierderilor din activitãti internationale, ca
urmare a unor evenimente economice, sociale si politice specifice fiecarei tari în parte.
Pierderile se pot concretiza sub mai multe forme:
- pierderi de oportunitati ca urmare a nerespectãrii clauzelor contractuale,
- costuri suplimentare implicate de demersurile efectuate în vederea determinarii datornicilor sa-
si respecte obligatiile asumate,
- pierderi reale concretizate în sumele care nu mai pot fi recuperate.

Riscul de tarã înglobeazã douã componente care se interconditioneazã:

- - componenta politicã rezultând din mãsurile luate de cãtre autoritãtile publice locale sau
centrale ale unei tãri, fie din manifestarea unor cauze cum ar fi revolte, greve, razboaie,
embargouri, etc.
- - componenta economicã si financiarã care rezultã din inflatie exageratã, absenta rezervelor
valutare si nu în ultima faza incapacitate de platã.
Ratingul de țară, evaluat de agenții specializate, cum ar fi Standard & Poor’s, Fitch sau
Moody’s, e oarecum echivalent cu scoringul pe care băncile îl atribuie persoanelor fizice, când
doresc să-și ia un credit.
Ceea ce se evaluează e capacitatea debitorului de a-și plăti ratele la creditul contractat.
Când e vorba de o persoană fizică, banca se uită la venituri, cheltuieli, garanții și la disciplina de
plată, respectiv verifică la Biroul de Credit dacă debitorul a avut în trecut probleme de
rambursare.
Când avem de a face cu un stat, investitorii se uită la creștere economică, stabilitate
politică, venituri bugetare, capacitatea de a colecta taxe și impozite și la cât de atractiv e mediul
de afaceri din punct de vedere legislativ și birocratic.
Pentru că de toți acești factori depinde capacitatea statului respectiv de a-și rambursa
împrumuturile contractate.
Factorii care genereazã ori influenteazã riscul de tarã.
1. Factori demografici, structurali si educationali - rata de crestere a natalitãtii, piramida
vârstelor, ponderea populatiei urbane în total populatie a unei tãri, gradul de educatie licealã si
universitarã, calitatea vietii (PIB/locuitor), speranta de viatã, calitatea infrastructurii, resursele
naturale (în special hidrocarburi).

1
Agentiile de rating utilizeazã notiunea de risc suveran

7
ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARA

2. Structura productiei si a comertului - PIB nominal si real, ponderea importurilor si a

exporturilor în PIB, volumul exporturilor si al importurilor pe regiuni geografice.
3. Dinamica sectorului privat- rata de creare de noi întreprinderi, numãrul privatizãrilor si
metodele utilizate, ponderea sectorului privat în economia nationalã.
4. Factorii de frânare a cresterii economice pe termen mediu - amploarea ecartului de productie
(output gap), estimarea evolutiei PIB în functie de ciclicitatea economicã.
5. Politica macroeconomicã - obiectivele politicii monetare, stabilitatea preturilor, gradul de
independentã al bãncii centrale, evolutia ratei inflatiei, evolutia ratei dobânzii si a cursului de
schimb, cadrul politicii bugetare.

6. Politica de investitii si cea comercialã - mãsuri de control al importurilor, drepturi de vamã,

subventii pentru export, politica în materie de investitii strãine, controlul asupra repatrierii
profitului, a dobânzilor si a dividendelor.
7. Sistemul financiar-bancar - analiza împrumuturilor pe tipuri de institutii si sectoare de
activitate, politicile de creditare, gradul de interventie al bãncii centrale, reglementãrile
prudentiale si supravegherea bancarã, evolu tia pietei de capital si gradul sãu de interconectare cu
pietele internationale.
8. Datoria externã - strategia îndatorãrii, datoria pe tipuri mari de debitori (privati/publici),
datoria externã netã si brutã, ponderea datoriei cu rate variabile de tip LIBOR/EURIBOR,
ponderea datoriei externe în exportul de bunuri si servicii.
9. Politica statului - gradul de consens asupra politicilor economice, modul de succesiune la
putere, nivelul de coruptie si de birocratie, mãrimea fortelor armate, acordurile militare si
economice.
10. Pozitia internationalã - obiectivele si strategiile politicii externe, apartenenta la organizatiile
internationale, relatiile cu FMI si cu principalele tãri industrializate: SUA, UE, Japonia.

Romania Spain Italy

Population 19.9 million 46.5 million 60.8 million
GDP per capita 9,981 US$ 30,272 US$ 35,335 US$
Country risk A4 A4 A3
assessment
Business A4 A1 A2
Climate
assessment
Watch
STRENGTHS Large home market Reform efforts (labour Relatively high
Significant agricultural market, banking sector, economic weight of
potential Limited insolvency, etc…) industry High-end
energy dependence Improved products (fashion, home
(23%) thanks to oil and competitiveness and wares, food products,
gas, coal and uranium strengthened export mechanical engineering)
Large-scale renewable sectors Improved Moderate debt levels of
electricity production financial situation of private sector; high
(37%) Diversified businesses High-quality savings capacity
industry with infrastructureSignificant Variety of tourism
inexpensive labour Leu tourism potential assets

8
ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARA

stable against euro

WEAKNESSES Population decline Still high level of Weak profitability of
Shortcomings in social private and public debts, small companies and
development, difficult very negative net banksInadequate private
integration of external positionDuality and public investment
Hungarian and Roma of labour market, high High level of structural
minorities Sizeable level of structural unemployment (9%),
informal economy unemploymentLarge particularly among the
(28%) Poor agricultural number of relatively young (40%) Low
productivity unproductive small participation rate of
Shortcomings in companiesUnity of the women / lack of
administration and country threatened by facilities for early
justice, corruption Poor separatist movements childhood Sizeable
transport infrastructures informal economy
(20%) Inefficient public
sector Backward
Mezzogiorno region
Sursa: Coface.ro
COMPAGNIE FRANCAISE D'ASSURANCE POUR LE COMMERCE EXTERIEUR S.A.
BOIS-COLOMBES - SUCURSALA BUCURESTI
Lider mondial in asigurarea de credit, Coface ajuta de mai bine de 70 de ani la
dezvoltarea companiilor si contribuie la sustenabilitatea acestora in intreaga lume.
In fiecare zi, cei 4,500 de angajati din cele 67 de tari membre ale Grupului Coface
gestioneaza riscurile a 40,000 de clienti in peste 200 de tari.
Intr-un parteneriat cu acestia, angajatii Coface consiliaza clientii la fiecare etapa a
dezvoltarii business-ului, pentru prevenirea si evaluarea riscurilor si pentru luarea celor mai bune
decizii.
In Romania, Grupul Coface este prezent de 20 ani si este singurul furnizor de servicii
integrate de management al riscului de credit: Asigurare de Credit, Informatii de Afaceri si
Colectarea Creantelor.

2. Analiza economica a industriei/ramurei economice

“Porter’s Five Forces” („Cele cinci forte ale lui Porter”) este un model de analiza a unei industrii
si de dezvoltare a strategiei de afaceri realizat de Michael E. Porter in 1979. El a dezvoltat acest
model de analiza ca alternativa la analiza SWOT, pe care o considera inexacta si neaplicabila la
nivel general.

Portera identificat cinci forte care determina intensitatea concurentei intr-o piata si atractivitatea
unei piete. In acest context, atractivitatea se refera la profitabilitatea globala a unei industrii. O
industrie nu este atractiva daca aceste cinci forte cumulate ii reduc profitabilitatea globala.

Cele cinci forte identificate de Porter sunt:

1. amenintarea privind intrarea pe piata a unor noi competitori;

9
ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARA

2. intensitatea concurentei;
3. amenintarea constand in existenta unor produse si servicii substitut pentru
produsele comercializate de firma;
4. puterea de negociere a clientilor;
5. puterea de negociere a furnizorilor.

Trei dintre cele cinci forte se refera la concurenta din surse externe, iar celelalte reprezinta
amenintari interne. Aceste forte influenteaza capacitatea companiei de a-si servi clientii si de a
obtine profit.

In momentul in care survine o schimbare la oricare dintre cele cinci forte se impune reevaluarea
pietei pornind de la noua stare de fapt. Chiar daca, la nivel global, o industrie este extrem de
profitabila, nu inseamna ca toti jucatorii din piata vor avea o profitabilitate similara cu media
industriei. Pe de alta parte, firmele pot aplica modele de afaceri proprii pentru a obtine profituri
peste media industriei.

1. Amenintarea privind intrarea pe piata a unor noi competitori.

Pietele profitabile atrag firme noi. Cu cat intra mai multi jucatori pe piata, cu atat nivelul
profitabilitatii pentru fiecare companie in parte scade.

Ce trebuie sa aveti in vedere pentru analiza:

10
ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARA

 cel mai atractiv segment de piata este acela in care este foarte greu de intrat, dar din care
este foarte usor de iesit. Astfel, pot intra putini concurenti, iar firmelor neperformante le
este foarte usor sa se retraga;
 cerintele de capital;
 diferentele dintre produse;
 accesul la canalele de distributie;
 loialitatea clientilor pentru a reusi sa construiti si sa consacrati marci (brands);
 costurile totale;
 profitabilitatea industriei. Cu cat este mai profitabila industria, cu atat este mai atractiva
pentru noi concurenti.

2. Intensitatea concurentei.

Pentru marea majoritate a industriilor, intensitatea concurentei are determinantul major pentru
cat de competitiva este industria.

Ce trebuie sa aveti in vedere pentru analiza:

 avantajele competitive sustenabile obtinute prin inovatie;

 concurenta dintre companiile online si cele offline;
 nivelul cheltuielilor cu publicitatea;
 strategiile concurentiale.

Cum va reactiona o companie la anumite actiuni ale concurentei? Intensitatea concurentei se

bazeaza de obicei pe nivelul pretului, pe calitatea produsului si pe inovatie. Avansul tehnologic
pe care il au unele companii le protejeaza de concurenta. Companiile care introduc cu success pe
piatatehnologii noi pot stabili preturi mai ridicate pentru produsele lor si pot obtine profituri mai
mari pana in momentul in care concurenta reuseste sa le imite produsele.

3. Amenintarea constand in existenta unor produse si servicii alternative/ substitut pentru cele
comercializate de firma.

Existenta unor produse care au caracteristici suplimentare pe langa cele obisnuite pentru o
anumita gama de produse creste tendinta consumatorilor de a substitui produsele pe care le
cumpara in mod normal cu produse alternative.

Ce trebuie sa aveti in vedere pentru analiza:

 tendinta consumatorilor de a substitui produsele cu alte produse similare din piata;

 performantele in termeni de pret ale produselor alternative;
 nivelul diferentelor dintre produse perceput de catre consumatori;
 numarul produselor alternative care exista pe piata;
 usurinta in a dezvolta un produs alternativ. Un produs online poate inlocui cu usurinta un
produs material;
 produsele sub standardul industriei;
 deprecierea calitatii unui produs.

11
ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARA

4. Puterea de negociere a clientilor (cumparatorilor).

Puterea de negociere a consumatorilor reprezinta capacitatea acestora de a pune presiune asupra

unei companii, ceea ce va influenta sensibilitatea consumatorilor la schimbarile de pret.

Ce trebuie sa aveti in vedere pentru analiza:

 densitatea cumparatorilor intr-o piata in raport cu numarul firmelor;

 gradul de dependenta a unei firme de canalele de distributie existente;
 flexibilitatea de negociere a pretului, mai ales in industriile in care se practica preturi
fixe;
 numarul cumparatorilor;
 flexibilitatea consumatorilor la schimbarile de pret in raport cu flexibilitatea firmelor de a
modifica preturile;
 posibilitatile de acces la informatie pe care le au consumatorii;
 accesibilitatea produselor alternative;
 sensibilitatea consumatorilor la schimbarile de pret;
 unicitatea produselor

5. Puterea de negociere a furnizorilor.

Furnizorii de materie prima, componente, personal si servicii ai unei firme pot exercita cu atat
mai multa presiune asupra acesteia cu cat numarul furnizorilor alternative este mai mic.
Furnizorii pot refuza sa lucreza cu o firma sau pot cere preturi foarte mari pentru resurse pe care
doar ei le pot asigura.

De exemplu, daca realizati produse de panificatie si in piata respectiva exista un singur furnizor
de faina, nu aveti alta solutie decat sa cumparati de la el.

Ce trebuie sa aveti in vedere pentru analiza:

 modificarile de pret ale furnizorilor in raport cu modificarile de cost suportate de o firma;

 impactul prosuselor si serviciilor asigurate de furnizori asupra costurilor suportate de o
firma si asupra diferentierii produselor acesteia fata de cele ale concurentei;
 prezenta furnizorilor alternativi;
 punctele tari ale canalului de distributie folosit;
 concentrarea furnizorilor intr-o piata in raport cu concentratia firmelor;
 solidaritatea angajatilor (puterea de negociere a sindicatelor);
 concurenta dintre furnizori

Michael Porter propune trei tipuri generice de strategii economice:

1. Strategia celor mai mici costuri ( de dominare prin costuri ).

Activitatea este îndreptată către obţinerea celor mai scăzute costuri de producţie şi de
distri- buţie, astfel încât preţurile produselor comercializate să se situeze sub cele ale concurenţei

12
ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARA

şi să asigure câştigarea unei cote cât mai mari de piaţă. Această strategie se bazează pe curba de
experienţă. Întreprinderea care aplică o astfel de strategie trebuie să deţină un potenţial
tehnologic, de producţie, de aprovizionare şi logistic ridicat. Aceasta presupune investiţii foarte
mari pentru echipa- mente de producţie moderne, o politică comercială şi de distribuţie agresivă,
care să permită obţine- rea unei părţi mari de piaţă. Presupune şi acumularea de experienţă prin
creşterea producţiei cumu- late, în vederea reducerii costurilor de producţie, îmbunătăţirea
continuă a organizării producţiei, un sistem de distribuţie puţin costisitor şi un control riguros al
cheltuielilor indirecte. Întreprinderea nu are nevoie de capacităţi de marketing deosebite. Se
aplică un marketing de masă, bazat pe produce- rea, distribuirea şi comercilizarea pe scară largă
a unui produs în încercarea de a atrage toate catego- riile de utilizatori. Această strategie cere
descoperirea şi exploatarea tuturor surselor posibile de avantaj competitiv de cost, ca de
exemplu: folosirea în exclusivitate a tehnologiei de fabricaţie, acces preferenţial la sursele de
materii prime etc, şi evitarea unor caracteristici ale produsului prea costisi- toare, care nu sunt
neapărat necesare clientelei.

O astfel de strategie este avantajoasă deoarece apără întreprinderea care o aplică

împotriva:

- agresiunii concurenţilor – deţinerea avantajului de cost îi permite obţinerea unei marje

unitare de profit ridicate;
- clienţilor puternici – aceştia îşi pot exercita puterea numai dacă reuşesc să găsească
concuren- ţi ai firmei care să propună preţuri de vânzare mai joase;
- furnizorilor puternici – poate face faţă unor preţuri mai ridicate ale materiilor prime,
resurselor energetice şi utilajelor achiziţionate.

Riscurile strategiei de dominare prin costuri:

- progresul tehnologic, care anihilează efectul investiţiilor trecute şi acumularea de
experienţă;
- concentrarea puternică asupra reducerii costurilor, ceea ce afectează capacitatea şi
preocuparea de asimilare în fabricaţie a unor produse noi şi de sesizare a schimbărilor pe
piaţă;
- apariţia altor firme cu costuri ale produselor mai scăzute, ceea ce reprezintă un pericol
major pentru întreprinderea care şi-a orientat toate preocupările spre realizarea unor
costuri reduse;
- manevrele concurenţilor, care prin adoptarea unei politici de diferenţiere reuşesc să
segmenteze sectorul în care operează ( ex. Yamaha, Honda );
- inflaţia, care erodează capacitatea firmei de a se impune pe piaţă prin preţuri mici.

2. Strategia de diferenţiere.

Firma vizează crearea unui avantaj deosebit, pe baza unui factor unic care să fie resimţit
la nivelul întregului domeniu şi apreciat de o mare parte a clienţilor, astfel încât ei sunt dispuşi să
ofere o primă de preţ pentru a profita de acest avantaj. În acest sens, firma se va concentra

13
ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARA

asupra obţinerii unei performanţe superioare, care îi asigură poziţia de lider în sector, în ceea ce
priveşte unul din următoarele atribute: calitatea produselor oferite, serviciile post-vânzare şi
facilităţile propuse clienţilor, tehnologia folosită, originalitatea produsului, respectarea
termenelor de livrare, capacitatea de adaptare la schimbările mediului şi la exigenţele clienţilor
etc. Folosirea acestei strategii necesită intuiţie şi creativitate, capacităţi sporite în ceea ce
priveşte valorificarea punctelor forte de care dispune firma respectivă comparativ cu concurenţii
săi. Ea nu este posibilă decât atunci când caracte- risticile produsului, altele decât cele care
răspund nevoii de bază, pentru care a fost creat, sau atribu- tele care îi asigură firmei poziţia de
lider sunt determinante în decizia de cumpărare a clienţilor. Strategia se adaptează cel mai bine
la produsele descoperite sau de reputaţie. Întreprinderea are nevoie de capacităţi de marketing
deosebite care să-i permită identificarea şi înţelegerea cerinţelor individuale ale clienţilor şi
elementelor de diferenţiere faţă de concurenţi, precum şi stbilirea posibi- lităţilor de satisfacere a
acestora. Se aplică un marketing ţintă, bazat pe diferenţierea categoriilor de cumpărători şi
crearea de produse şi mixuri de marketing corespunzătoare fiecărei pieţe ţintă.

O astfel de strategie este avantajoasă deoarece protejează întreprinderea care o aplică de:

- concurenţi – ca urmare a slabei sensibiltăţi a clienţilor la variabila preţ şi a fidelităţii lor

faţă de marcă;
- puterea furnizorilor – marjele unitare de profit ridicate îi acordă o protecţie asupra
creşterii preţurilor la materiile prime;
- riscul produselor de substituţie, care este scăzut;
- pericolul unor noi intrări în sector, care este scăzut.

Riscurile strategiei de diferenţiere:

- nu permite obţinerea unei părţi de piaţă ridicate;
- pericolul de imitare este mare – în aceste condiţii întreprinderea care aplică o astfel de
stra- tegie trebuie să fie capabilă să ofere regulat caracteristici noi produselor pentru a
contracara imitarea;
- banalizarea produsului ca urmare a ciclului de viaţă al acestuia, ceea ce anihilează efectul
strategiei de diferenţiere.

3. Strategia de concentrare.

Constă în concentrarea firmei asupra unui segment îngust al pieţei – nişă ( un grup de
clienţi, un tip de produs comercializat, o zonă geografică etc. ) şi ocuparea pe acest segment a
unei poziţii de neînlocuit. Cunoscând foarte bine nevoile specifice ale acestui segment, firma va
opta fie pentru o strategie de dominare prin costuri fie pentru o strategie de dominare prin
diferenţiere. În primul caz, firma se specializează pe o clientelă particulară căutând să obţină un
avantaj concurenţial de cost. Pe o piaţă unde produsele sunt vândute în cantităţi mari, există un
loc pentru o firmă capabilă să-şi asigure un avantaj concurenţial prin vânzări în cantităţi mici
unor clienţi marginali. Aceasta este posibil întrucât pentru cantităţi mici, costul mediu al firmei
mici este mai mic decât costul mediu al firmei mari (figura de mai jos)

14
ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARA

cost

mediu

costul mediu al firmei mici

costul mediu al firmei mari

cant.
cant. mici cant. mari

O astfel de firmă nu se va putea dezvolta prin mărirea capacităţii de producţie, şi numai prin
deschiderea de noi sucursale dispersate geografic şi specializate în vânzări de cantităţi mici.

În cel de-al doilea caz, firma va selecta o clientelă exigentă sub raportul atributelor de
dife- renţiere: calitate, servicii post-vânzare, tehnologie folosită etc. Aceasta deoarece în cazul
unei pro- ducţii de masă şi serie mare, există întotdeauna un segment de piaţă pe care poate opera
o firmă care doreşte să evite producţia standardizată şi să ofere produse mai sofisticate, care
asigură o imagine particulară proprietarilor lor (de ex. automobile Rolls Royce, Mercedes).
Pentru aceasta firma va pretinde clienţilor săi un adaos la preţ care să depăşească costurile
suplimentare pentru asigurarea caracteristicilor de diferenţiere conferite produselor.

Deci, firma va alege o strategie de dominare prin costuri pe o piaţă oreintată spre atribute
de diferenţiere şi o strategie de dominare prin diferenţiere pe o piaţă orientată către costuri reduse
ale produselor oferite.

Elementul esenţial al strategiei de concentrare constă în identificarea nişei pe care poate

ope- ra firma cu succes şi în cunoaşterea clienţilor ţintă. O astfel de strategie poate fi folosită cel
mai bine de firma care doreşte să intre pe o piaţă.

Orice construcţie strategică trebuie să aibă la bază una din cele trei orientări. Pe baza
acesteia firma va adopta un anumit tip de comportament faţă de concurenţi, adaptat condiţiilor
specifice de mediu şi potenţial intern, elaborând o strategie particulară cu elemente de
originalitate.

Abordarea lui M. Porter evită comportamentele tip, care riscă să devină disfuncţionale
prin banalizare ( ca urmare a faptului că toate firmele le utilizează ). Prin aceasta ea este
superioară modelelor bazate pe portofoliu de activităţi.

15
ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARA

INFLATIA

Caracteristici esenţiale ale inflaţiei contemporane:

a) este un proces de depreciere a banilor atât pe plan naţional, cât şi în raport
cu alte monede;
b) este un proces de creştere durabilă şi generalizată a preţurilor şi tarifelor;
c) este expresia unui dezechilibru monetar şi material, manifestat atât pe
piaţa monetară cât şi pe piaţa bunurilor economice;
d) este influenţată de numeroase aspecte psihologice (de ex. de teama
instabilităţii economice şi folosind mecanismul creditului, populaţia aduce în
"prezent" o cerere viitoare de consum).

DEFINIŢIA INFLAŢIEI
Inflaţia contemporană reprezintă un dezechilibru macroeconomic
monetaro-material, care exprimă existenţa în circulaţie a unei mase monetare ce
depăşeşte nevoile reale ale economiei (circulaţiei), fapt ce conduce la deprecierea
banilor şi la creşterea durabilă şi generalizată a preţurilor bunurilor şi serviciilor
unei economii. Dacă în economie se întâmplă o situaţie inversă, fenomenul poartă
denumirea de deflaţie.

5.2. Mecanismul şi cauzele inflaţiei

Mecanismul de funcţionare a inflaţiei este nemijlocit legat de cauzele

principale care o provoacă. În acest sens, trebuie analizate corelaţiile care se
stabilesc între cererea agregată, oferta agregată şi nivelul preţurilor.
Ştiind că într-o economie de piaţă nivelul mediu al preţurilor la scară
macroeconomică este determinat de interacţiunea dintre cererea agregată (CA) şi
oferta agregată (OA), iar punctul de întâlnire a celor două categorii
macroeconomice va determina preţul de echilibru (PE), atunci acest preţ va oscila
în funcţie de variaţiile cererii şi ofertei globale. Pe o reprezentare grafică,
intersecţia curbelor care reprezintă cererea şi oferta agregată va indica nivelul
preţului de echilibru.

În acest sens, se pot desprinde trei forme cauzale ale inflaţiei contemporane:
A. inflaţie prin cerere;
B. inflaţie prin costuri;
C. inflaţie combinată.

16
ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARA

A. Inflaţia prin cerere Acest tip de inflaţie apare ca urmare a creşterii cererii
agregate, într-o anumită perioadă, într-un ritm mai mare decât oferta
agregată. Altfel spus, excesului de cerere solvabilă îi corespunde o ofertă
rigidă, care nu se poate adapta la exigenţele cererii.
La o asemenea evoluţie a cererii, firmele producătoare vor avea două tipuri
de reacţii: preponderent de creştere a producţiei sau preponderent de creştere a
preţurilor.
Dacă în economie există capacităţi de producţie subutilizate (oferta elástica)
şi şomajul este la un nivel relativ ridicat, atunci creşterea cererii agregate poate
antrena în mod direct o sporire a producţiei (ofertei agregate), într-un ritm mai
mare faţă de creşterea nivelului general al preţurilor, adică suntem în situaţia unei
oferte elestice care poate asigura echilibrul pe piaţa bunurilor. Este momentul în
care economia poate fi relansată, iar şomajul diminuat. Din acest motiv, sunt
economişti care promovează conceptul de ″politică inflaţionistă″, recomandând-o
factorilor politici ca remediu pentru ieşirea din criză şi creşterea ocupării.
Cu cât oferta (producţia) este mai inelastică, adică în economie nu există
capacităţi de producţie subutilizate, iar şomajul este redus ca nivel, cu atât firmele
vor răspunde la creşterea cererii îndeosebi prin creşteri de preţuri, generându-se
astfel un puseu inflaţionist. În această situaţie, recomandarea ″politicii
inflaţioniste″ este inoportună şi inadecvată.
Se apreciază că inflaţia determinată de creşterea cererii este o inflaţie
limitată în timp, ea manifestându-se pe termen scurt.
Astfel, sporirea preţurilor nu poate continua la nesfârşit, fiind limitată de
nivelul veniturilor disponibile. Veniturile salariale vor avea o dinamică de creştere
mai mică şi nu se vor regăsi decât parţial în structura preţurilor, întrucât acestea din
urmă sporesc nu doar ca urmare a unor creşteri de costuri (cu salariile în special).
Ca atare, în momentul când cererea agregată va fi estompată de nivelul
veniturilor, şi preţurile vor înregistra o tendinţă de scădere, deci inflaţia se va
diminua.
De asemenea, inflaţia prin cerere este generată, de regulă, de un ″şoc″ al
cererii. De pildă, un astfel de şoc poate să-l provoace o creştere substanţială a
cheltuielilor guvernamentale, într-o anumită perioadă. Efectul acestui şoc poate fi o
singură creştere a preţurilor, după care ele vor rămâne la acelaşi nivel. Pentru ca
inflaţia să persiste sunt necesare alte şocuri succesive ale cererii.
În general, o astfel de inflaţie este specifică perioadelor de avânt sau boom
economic, când posibilităţile de a lărgi dimensiunile producţiei sunt limitate, iar
unei creşteri a cererii îi corespunde o creştere, aproape proporţională, a
preţurilor.

17
ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARA

Având în vedere structura cererii agregate, creşterea acesteia trebuie

analizată pornind de la elementele care o compun. Astfel, ea poate fi determinată
de următoarele împrejurări:
- creşterea cheltuielilor de consum efectuate de către populaţie;
- creşterea investiţiilor efectuate de către firme, cu efecte productive întârziate;
- creşterea excesivă a cheltuielilor publice (achiziţiilor guvernamentale), în special
a celor neproductive;
- creşterea exporturilor, adică intrarea de devize străine suplimentare.
În ansamblu, excesul de cerere pe piaţă poate avea următoarele cauze, mai
importante:
A1) emisiunea excesivă de monedă în circulaţie, care generează o inflaţie prin
monedă;
A2) expansiunea creditului bancar, care conduce la o inflaţie prin credit;
A3) scăderea înclinaţiei spre economisire, care determină o inflaţie prin
dezeconomisire.
A1) Inflaţia prin monedă este determinată de introducerea şi menţinerea în
circulaţie a unei mase monetare excedentare, în raport cu volumul de mărfuri de
pe piaţă, peste nevoile circulaţiei băneşti. Acest lucru se întâmplă, în general,
atunci când apar deficite bugetare mari, iar finanţarea acestora se face prin
împrumuturi de la banca centrală, care va emite o cantitate corespunzătoare de
monedă. Fenomenul inflaţionist provine din faptul că statul nu se împrumută
pentru a produce bunuri şi servicii suplimentare, ci spre a consuma, activând o
cerere fără corespondent în planul ofertei.
De asemenea, atunci când apare un execedent masiv al exporturilor faţă de
importuri, rezervele valutare ale ţării cresc, iar acestea formează acoperirea unor
noi emisiuni de bani, care nu găsesc un corespondent echivalent pe piaţă în mărfuri
şi servicii.
La o suplimentare a masei monetare în circulaţie poate concura, totodată, şi
scăderea vitezei de rotaţie a banilor, în condiţiile menţinerii constante a volumului
fizic şi valoric al tranzacţiilor.
A2) Inflaţia prin credit apare ca urmare a dezvoltării exagerate a creditului
bancar, care poate conduce la o supradimensionare a volumului banilor de cont
cu efecte inflaţioniste similare celor produse de banii numerar. Această formă
de inflaţie apare atunci când expansiunea creditelor are ca destinaţie masive
investiţii în economie, investiţii care nerealizate şi nepuse în funcţiune la timp
conduc la o activare suplimentară a cererii de consum (întrucât există o masă
monetară suplimentară în circulaţie). Acestei cereri de consum îi corespunde o
ofertă care ″întârzie″ să apară, rezultatul fiind creşterea preţurilor la majoritatea
bunurilor de consum. De asemenea, creşterea substanţială a creditelor în scopuri
de consum conduce la acelaşi rezultat.
18
ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARA

Inflaţia prin credit şi inflaţia prin monedă pot fi considerate ca fiind una şi
aceeaşi formă de inflaţie (inflaţie monetară), având ca element comun creşterea, în
mod direct sau indirect, a veniturilor nominale ale populaţiei şi agenţilor
economici, venituri care stau la baza potenţialului excedent al cererii.
A3) Inflaţia prin dezeconomisire îşi are originile în scăderea înclinaţiei spre
economii din partea populaţiei, ca urmare a unor previziuni pesimiste în ceea
ce priveşte conservarea puterii de cumpărare a economiilor existente şi viitoare,
dar şi a unor factori de natură subiectivă şi psihologică, pentru o anumită
perioadă. Rezultatul acestui comportament este creşterea ponderii consumului
în totalul veniturilor disponibile ale populaţiei, consum care tinde să
depăşească oferta de bunuri (în special de folosinţă îndelungată) şi care va
genera o creştere de preţuri în ramurile producătoare.

B. Inflaţia prin costuri

Inflaţia prin costuri apare în situaţia în care, pe ansamblul economiei,
costurile de producţie cresc într-un ritm accentuat, independent de cererea
agregată.
Dacă agenţii economici producători sunt confruntaţi cu o sporire a costurilor,
ei vor răspunde parţial prin creşterea preţurilor de vânzare şi parţial prin reducerea
volumului activităţii.
Măsura în care agenţii economici vor mări preţurile şi vor reduce producţia
depinde de evoluţia cererii agregate.
 Cu cât cererea agregată este mai inelastică, cu atât producţia se va reduce
mai puţin, povara costurilor mai mari fiind transferată asupra consumatorilor
prin preţuri mai ridicate, marcând astfel începutul unei inflaţii prin costuri.
 Dacă cererea agregată este însă relativ elastică în raport cu evoluţia
preţurilor, firmele producătoare vor fi nevoite (pentru a nu-şi compromite
rentabilitatea) să restrângă volumul producţiei, cu consecinţe negative asupra
ocupării forţei de muncă în ramurile respective.
Se constată, aşadar, că o creştere generalizată a costurilor de producţie va
determina, în ambele cazuri de evoluţie a cererii, situaţii negative pentru
economiei: fie declanşarea fenomenului inflaţionist, fie accentuarea şomajului.
 În aprecierea inflaţiei prin costuri mai trebuie precizat efectul diferit pe care
îl are asupra acesteia modificarea costurilor. O creştere singulară a costurilor
(determinate, spre exemplu, de creşterea de către guvern a accizelor la benzină)
va genera o singură creştere a preţurilor bunurilor (în cazul nostru, ale benzinei
şi ale altor mărfuri care sunt produse şi comercialzate utilizând acest
combustibil). După ce această undă de creştere s-a propagat, preţurile se vor
stabiliza la acest nou nivel, inflaţia revenind la zero (ea a fost limitată în timp).

19
ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARA

 Dacă însă avem o creştere succesivă a costurilor, de la o perioadă la alta, şi

în situaţia unei cereri inelastice, fenomenul inflaţionist se va permanetiza, fiind
mult mai dificil de contracarat. În mod similar, dacă cererea este elastică,
producţia va începe să scadă treptat, cu efecte asupra cronicizării şomajului în
ramura respectivă şi nu numai.
De asemenea, elasticitatea cererii globale, adică evoluţia acesteia în funcţie
de nivelul general al preţurilor, trebuie analizată ca o rezultantă a evoluţiei cererilor
individuale de piaţă pentru toate bunurile şi serviciile oferite într-o economie, la
preţurile existente.
Se poate constata că, faţă de cazul inflaţiei prin cerere, în situaţia inflaţiei
prin costuri, efectul asupra producţiei şi ocupării este invers. Dacă inflaţia prin
cerere poate conduce la o creştere economică inflaţionistă, permisibilă unui înalt
grad de ocupare a forţei de muncă, inflaţia prin costuri antrenează, în general,
scăderea producţiei şi restrângerea locurilor de muncă.
Factorii care pot determina creşterea costurilor şi deveni astfel cauze ale
inflaţiei prin costuri sunt numeroşi. Printre cei mai importanţi enumerăm:

• creşterea salariilor într-un ritm superior creşterii productivităţii muncii. Numai

atunci când dinamica salariilor este cel mult egală cu dinamica productivităţii
muncii, revendicările şi creşterile salariale nu conduc la preţuri inflaţioniste.
• creşterea excesivă a profiturilor. Fenomenul apare, de regulă, în situaţia firmelor
mari, de monopol sau oligopol, care impun preţuri mari la produsele vândute,
preţuri care pot constitui costuri de achiziţie pentru alţi agenţi economici.
• creşterea preţurilor la materii prime şi materiale. Acest fenomen se referă, de
regulă, la materiile prime, materialele, combustibilii, energia etc., care provin din
importuri şi ale căror preţuri se repercutează asupra costurilor de producţie ale
produselor finite indigene (inflaţie importată). Efectul inflaţionist se amplifică pe
fondul devalorizării monedei naţionale, care înseamnă scumpirea importurilor şi
ieftinirea exporturilor.
• politica amortizării accelerate. Practicarea unor amortismente descrescătoare pe
durata normală de funcţionare a mijloacelor fixe, pentru prevenirea unei uzuri
morale premature, conduce la înregistrarea unor costuri mai mari la începutul
perioadei de utilizare a mijloacelor fixe.
• presiunea fiscală ridicată. Dacă impozitele directe reduc veniturile nominale
disponibile şi, în consecinţă, presiunea cererii inflaţioniste, nu aceeaşi este situaţia
în cazul impozitelor indirecte, care se regăsesc în preţurile de vânzare ale
produselor şi orice creştere a lor afectează în mod direct nivelul acestora.

C. Inflaţia combinată

20
ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARA

Distincţia între inflaţia prin costuri şi inflaţia prin cerere este greu de realizat
în economia reală, întrucât ele se pot manifesta simultan.
Ambele tipuri de inflaţie se manifestă în final ca un singur fenomen şi
anume creşterea generalizată a preţurilor. De altfel, între nivelul costurilor de
producţie şi nivelul veniturilor există o relaţie ca de la parte la întreg, acestea
(costul şi venitul) fiind două categorii economice reflectate de aceeaşi realitate -
preţul. Astfel, cele două genuri de inflaţie ajung să se întrepătrundă, chiar dacă
fenomenul a fost declanşat de un singur factor.

De exemplu, datorită unei creşteri salariale nefondate pe criterii economice,

costurile de producţie vor creşte antrenând fie o creştere de preţuri, adică o inflaţie
prin costuri (în acele ramuri în care cererea este inelastică), fie o reducere a
producţiei şi deci a ofertei (în acele ramuri care se confruntă cu o cerere elastică).
În acest din urmă caz, apare inevitabil un decalaj între cererea deja existentă şi
oferta în scădere, care se va traduce printr-o creştere a preţurilor bunurilor în
ramurile respective, declanşându-se astfel o inflaţie prin cerere (economia se află
în starea de slumpflaţie).
La aceeaşi situaţie se poate ajunge dacă nivelul producţiei rămâne constant,
deoarece se activează o cerere suplimentară, care provine dintr-o creştere a
veniturilor salariale superioară creşterii productivităţii muncii (economia se
caracterizează prin stagflaţie). De asemenea, la o inflaţie prin cerere se poate
ajunge şi dacă, pentru a evita creşterea şomajului, autorităţile publice (guvernul)
întreprind măsuri care duc la creşterea cererii globale (reducerea fiscalităţii,
sporirea cheltuielilor publice etc.). În această situaţie, reducerea producţiei şi
creşterea şomajului pot avea valori foarte mici, în schimb preţurile vor creşte
substanţial. Iată cum se pot manifesta, în acelaşi timp, într-o economie, cele două
forme ale inflaţiei.
Analizând lucrurile în mod invers, trebuie precizat că M. Friedman
consideră inflaţia prin costuri doar un fenomen întârziat al inflaţiei prin cerere.
Astfel, o inflaţie prin cerere, care înseamnă venituri din ce în ce mai mari pentru
firmele producătoare şi incitaţie spre dezvoltare, poate determina, după o anumită
perioadă, o creştere a producţiei şi implicit a ofertei de bunuri şi servicii. O sporire
a acesteia va antrena după o perioadă mai lungă (această perioadă înseamnă ieşirea
din criză şi relansarea economică) o creştere graduală a costurilor (o producţie
mereu suplimentară şi deci o creştere constantă a ofertei va implica costuri
marginale din ce în ce mai mari datorită reducerii resurselor). Această evoluţie a
costurilor va obliga firmele producătoare, după cum am spus, fie la o restrângere a
producţiei, cu consecinţe negative asupra ocupării, fie la creşteri de preţuri ale
produselor, creşteri care vor da naştere unei noi forme de inflaţie, prin costuri. De
asemenea, un puseu inflaţionist demarat printr-un exces de cerere agregată poate
21
ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARA

duce la consolidarea unor grupări de interese, care vor specula această conjunctură
pentru a-şi majora veniturile, prin impunerea unor preţuri ridicate. Veniturile
majorate ale acestor firme vor însemna costuri mai ridicate pentru ceilalţi agenţi
economici.
Din combinaţia celor două tipuri de inflaţie poate rezulta o spirală
inflaţionistă greu de stopat.

Spirala inflaţionistă preţuri - salarii

Politică economică populistă → creşteri de salarii → creşterea costurilor →
creşterea preţurilor de vânzare → scăderea puterii de cumpărare a salariilor →
revendicări sociale → noi majorări de salarii → o nouă majorare a costurilor → un
nou puseu inflaţionist …

5.3. Măsurarea inflaţiei. Intensităţi ale inflaţiei

Fenomenul inflaţionist poate fi măsurat atât din punct de vedere absolut, cât
şi relativ.
a. La modul absolut, mărimea inflaţiei constă în diferenţa dintre cererea
globală solvabilă şi oferta globală de bunuri economice de pe piaţă. Din
aceasta rezultă masa monetară care nu are acoperire în bunuri şi servicii
necesare şi dorite de consumatori.
b. La modul relativ, inflaţia se măsoară ca raport procentual între mărimea
absolută arătată, adică excedentul de masă monetară, şi oferta reală de
bunuri şi servicii.
Mărimea relativă a inflaţiei se exprimă prin diverse categorii de indici, în
funcţie de care se poate aprecia sensul evoluţiei fenomenului inflaţionist (indici de
preţuri, indicele puterii de cumpărare).

După anul 1990, în România, se foloseşte pentru măsurarea inflaţiei, indicele

preţurilor de tip Laspeyres, calculat după formula:

IP =

unde: Q0 - cantitatea de bunuri economice din perioada de bază T0,

P1 şi P0 - preţurile medii ale fiecărei categorii de bunuri din perioada de bază
T0 şi perioada curentă T1.
Indicele Laspeyres dă posibilitatea unei comparabilităţi în timp, arătând cu
câte procente au crescut sau au scăzut preţurile bunurilor şi serviciilor, de la o
perioadă la alta.

22
ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARA

În funcţie de natura bunurilor care alcătuiesc eşantionul, indicele preţurilor

se poate prezenta sub următoarele forme:
- indicele preţurilor de consum (IPC), care se determină pe baza unui ″coş de
bunuri (materiale şi servicii) de consum şi care cuprinde: alimente, bunuri de
folosinţă curentă şi îndelungată, servicii de transport, telecomunicaţii etc., adică
bunuri cu o pondere însemnată în consumul unei familii din mediul urban; ″
- indicele general al preţurilor (IGP), în calculul căruia sunt luate în consideraţie
atât preţurile bunurilor de consum, cât şi preţurile bunurilor de capital, ceea ce face
ca acest indice să reflecte cel mai bine fenomenul inflaţionist.

Pe baza indicilor de preţuri se poate măsura intensitatea inflaţiei, sub forma

ratei inflaţiei (Ri), care se determină astfel:

Ri = IP – 100%

Indicele preţurilor (IP) poate reprezenta fie indicele preţurilor de consum

(IPC), fie indicele general al preţurilor (IGP), din perioada curentă T1 şi perioada
de bază T0.
De exemplu, dacă în anul T0, IPC = 120%, iar în anul T1, IPC = 150%, rata
inflaţiei în anul curent este de 25%. Trebuie însă precizat, că această rată a inflaţiei
exprimă cu aproximaţie fenomenul inflaţionist, deoarece s-ar putea ca nivelul
calitativ al bunurilor să fie în anul curent cu 10% mai mare decât în anul de bază.
Într-o astfel de situaţie, inflaţia reală este mult mai mică (15%) şi aceasta, întrucât
creşterea preţurilor şi respectiv a cheltuielilor echivalează cu un ″spor al cantităţii″
de bunuri cumpărate, spor obţinut prin ridicarea calităţii.

Pentru a surprinde amploarea fenomenului inflaţionist se mai foloseşte şi

indicele puterii de cumpărare a banilor (Ipc), calculat pe baza indicilor de preţ (IP),
astfel:

Ipc = 1/IP

Astfel, dacă în două momente, T0 şi T1, indicii de preţ au fost IP0 = 1,20 (sau
120%) şi IP1 = 1,66 (sau 166%), atunci vom avea Ipc0 = 0,83 şi Ipc1 = 0,60.
Valorile 0,83 (sau 83%) şi 0,60 (sau 60%) exprimă, în ansamblu, gradul de
depreciere monetară, faptul că puterea de cumpărare a monedei s-a diminuat cu
17%, respectiv 40%, ca urmare a creşterii preţurilor.

 FORME ALE INFLATIEI

23
ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARA

Ţinând seama de valorile pe care le au indicii de măsurare a inflaţiei şi în

principal de cele ale indicelui preţurilor, literatura de specialitate prezintă
următoarele forme intensive ale inflaţiei:
• inflaţia târâtoare (latentă), caracterizată prin creşterea generalizată a preţurilor
cu 3-4% anual. În condiţiile acestei forme de inflaţie se manifestă o mare încredere
în monedă. Agenţii economici au tendinţa să încheie contracte pe termen lung,
fiind convinşi că preţurile bunurilor pe care le vând şi le cumpără vor cunoaşte
evoluţii previzibile şi moderate, iar ca regulă generală productivitatea factorului
muncă depăşeşte creşterea salariilor. De asemenea ratele dobânzilor bancare sunt
reduse, creditul fiind ieftin. Este o formă a inflaţiei care permite creşterea
economică neinflaţionistă şi este specifică ţărilor foarte dezvoltate.
• inflaţia deschisă (moderată), caracterizată printr-o creştere generalizată a
preţurilor de 5-10% anual. Evoluţia economiei devine preocupantă pentru toate
categoriile de agenţi economici. În ţările dezvoltate ea se manifestă doar episodic,
fiind însă un criteriu de performanţă pentru ţările slab dezvoltate şi cele în tranziţie,
foste socialiste.
• inflaţia galopantă, caracteristică unor creşteri de preţuri de peste 10% anual şi
care este specifică, în general, ţărilor în tranziţie de la economia de comandă la
economia de piaţă. Ea a fost frecvent întâlnită şi în ţările în curs de dezvoltare din
Africa şi America Latină şi doar sporadic în ţările dezvoltate. În asemenea situaţie
moneda naţională cunoaşte o rapidă scădere a puterii de cumpărare, rata medie a
dobânzii creşte vertiginos, viteza de rotaţie a banilor se accelerează, o parte din
economii sunt substrase investiţiilor productive şi orientate spre operaţiuni
speculative. Această formă de inflaţie este sursă a unor ample dezechilibre în
economie, putând conduce chiar la dublarea preţurilor în decurs de un an (deci
creşteri cu 100%).
• megainflaţia, denumire relativ nouă, ce reflectă un fenomen inflaţionist foarte
accentuat şi greu de stăpânit de către autorităţile guvernamentale, apărut atunci
când inflaţia depăşeşte pragul formei galopante. Creşterile de preţuri se situează
între 100% şi 500% anual. Această amplitudine a inflaţiei a fost caracteristică şi
ţării noastre, mai ales la începutul perioadei de tranziţie (anii 1990 - 1993). De
altfel, în anul 1993 s-a înregistrat cea mai înaltă rată a inflaţiei din perioada
postdecembristă, circa 395%.
• hiperinflaţia, caracterizată prin creşteri ameţitoare ale preţurilor, de regulă de
peste 500% anual. În acest caz cererea de monedă naţională scade considerabil, o
parte importantă din tranzacţii efectuîndu-se sub formă de troc modern (barter) sau
în monedă alternativă. Salariul real al unei persoane se poate reduce lunar cu până
la 50%. Aceasta este rezultatul unor schimbări radicale în viaţa economică şi
politică a unei ţări. În perioada contemporană hiperinflaţia a fost un fenomen
izolat, întâlnit în unele dintre ţările în tranziţie (de ex. Polonia în anii 1998-1990,
24
ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARA

Rusia în anul 1994) şi în unele ţări din America Latină şi Asia. De regulă, ea apare
acolo unde sunt conflicte militare, convulsii sociale şi interetnice de amploare şi de
durată, dar şi în perioadele cu un ″stat slab″, unde se produce o convergenţă de
interese între patronat şi sindicatele din unele sectoare (cu structuri monopoliste
sau oligopoliste) pentru a-şi proteja interesele reciproce pe seama celorlalţi agenţi
economici.

25