Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
2. AERUL INTERIOR
Aerul interior este mediul gazos de existenţă al omului dintr-un spaţiu tridimesional, mai redus comparativ cu
aerul ambiental, exterior.
Aerul interior este o zonă tampon, cu calităţi fizice, chimice, biologice relativ independente faţă de aerul
ambiental, dar influenţate de acesta.
Influenţează sănătatea și confortul, în condițiile în care omul petrece 90% din timp în aer interior.
Tendinţe primordiale
- Conservarea energiei scăderea ventilaţiei → modificări fizice, chimice, biologice.
- Asigurarea calităţii optime a aerului din punct de vedere fizic, chimic, biologic prin condiţionarea
aerului.
Definiţie
Locuinţa este mediul complex, cu elemente artificiale şi psihosociale în care omul îşi petrece o mare parte din
viaţă, progresează şi se desăvârşeşte ca individ, duce o viaţă de familie, recuperează solicitările legate de muncă,
se reconfortează.
În condiţiile civilizaţiei moderne, se depăşeşte caracterul închis al locuinţei, determinat de rolul de spaţiu de
adăpostire a individului, familiei şi a relaţiilor interioare: posibilităţi de înmulţire a familiei şi de creştere a
generaţiilor tinere, îngrijirea şi protejarea celor bolnavi şi bătrâni.
Caracterul deschis al locuinţei este dat de conexiunile exterioare ale individului şi familiei cu mediul ambiant
de natură materială, socială, culturală.
Astfel, locuinţa oferă individului un ideal de confort fizic şi psihic, cu posibilităţi de integrare în societate,
omul fiind prin excelenţă o fiinţă socială.
Condiţiile unei locuinţe salubre pornesc de la nevoile umane şi nu se vor limita la minimul necesar
existenţei, nefiind cerinţe universal valabile.
Au un caracter tranzitoriu, valabile numai pentru o anumită etapă de dezvoltare şi sunt susceptibile la
îmbunătăţiri şi schimbări.
Recomandări generale pentru o locuinţă sănătoasă (OMS)
Satisfacerea nevoilor fiziologice fundamentale
- spaţiu suficient
- ambianţă termică corespunzătoare
- iluminat natural şi artificial corespunzător cantitativ şi calitativ
- însorire directă a încăperilor principale
- protecție împotriva zgomotului şi vibraţiilor
- prevenirea poluării şi vicierii aerului.
Exigenţele vieţii moderne au atins un nivel foarte înalt, încât azi se vorbeşte despre o cultură a locuinţei. Orice
locuinţă devine rapid improprie în lipsa unei întreţineri permanente şi corespunzătoare, în lipsa unei perfecte
stări de curăţenie.
Ventilaţia naturală
Înseamnă un schimb continuu între aerul din interiorul şi din exteriorul locuinţei.
Ventilaţia prin infiltrare este dependentă de materialul de construcţie şi proprietăţile fizice ale aerului din
interior şi exterior (presiune, mişcarea aerului).
Ventilaţia organizată este posibilă prin orificii amenajate în pereţi şi cu o eficienţă mai mare când numărul şi
diametrul orificiilor sunt crescute.
Ventilaţia prin aerisire intensifică şi grăbeşte ventilaţia naturală şi se realizează prin deschiderea ferestrelor,
uşilor.
Ventilaţia artificială
Ventilaţia artificială este necesară atunci când ventilaţia naturală este ineficientă. Fiind un proces mecanic,
ventilaţia artificială este continuă şi uniformă, în orice condiţii. Metoda ideală este condiţionarea aerului.
Instalaţiile de condiţionarea aerului acţionează asupra proprietăţilor fizice ale aerului (încălzire sau răcire,
umezire sau uscare, realizarea unei anumite viteze a curenţilor de aer), asupra compoziţiei chimice (reţinerea
poluanţilor prin intermediul filtrelor), dezinfectează aerul (prin metode fizice şi chimice), dezodorizează sau
agrementează aerul prin arome, parfumuri.
Ventilaţia igienică înseamnă asigurarea unui volum de aer de 30-35 m3/persoană/oră pentru încăperile de locuit,
35-60 m3/persoană/oră, pentru bucătării, băi.
2.1.2.6. Iluminatul
Cerinţe igienice ale iluminatului
- suficient pentru funcţia vederii în tot câmpul vizual, cu contrast optim între fond şi detalii
- uniformitate relativă
- evitarea umbrelor printr-o incidenţă adecvată
- componenţă spectrală cât mai apropiată de lumina naturală
- evitarea unor inconveniente: orbirea prin radiaţie luminoasă directă sau reflectată, strălucirea surselor
sau suprafeţelor, pâlpâiri, creşterea temperaturii aerului, risc de incendiu și de electrocutare.
Iluminatul natural
Poate fi realizat prin lumină solară directă, lumină difuzată de boltă şi lumină reflectată de diferite suprafeţe: sol,
construcţii, suprafeţe de apă.
Factorii care influenţează iluminatul natural
- caracteristicile climatice: latitudine, nebulozitate, transparenţa atmosferei
- orientarea locuinţei
- obstacole din faţa ferestrelor, clădiri, plantaţii: respectarea unei distanţe mai mari sau cel puţin egale cu
înălţimea celui mai înalt obstacol
- tipul, forma, dimensiunile şi amplasarea ferestrelor: formă dreptunghiulară, cu marginea superioară la
35-40 cm de tavan şi marginea inferioară la 60-80 cm de podea; calitatea geamurilor şi starea lor de
curăţenie
- adâncimea încăperilor, culoarea pereţilor şi mobilierului, gradul de încărcare cu mobilier.
Iluminatul artificial
Este folosit pentru suplimentarea iluminatului natural.
Iluminatul incandescent este predominent cu lumină galbenă, pentru care ochiul manifestă cea mai mare
sensibilitate. Este puţin economic şi creşte temperatura aerului în momentul funcţionării.
Iluminatul fluorescent poate fi foarte apropiat de lumina naturală, este economic şi nu produce căldură. Poate fi
cauză de oboseală vizuală prin pâlpâire.
Iluminatul artificial poate fi general, local şi mixt.
Norme sanitare privind iluminatul în locuinţă: în camera de zi, bucătărie, minimum 50 lucşi; pe suprafeţele de
lucru: 75-150 lucşi; în dormitoare minimum 30 lucşi; în anexe, 10-20 lucşi.
Zgomotul şi sănătatea
Zgomotul acţionează asupra omului prin caracteristicile sale fizice (intensitate exprimată în decibeli sau foni;
frecvenţă exprimată în hertzi) cu potenţe nocive, indiferent de preferinţele şi starea psihică a celui expus.
Zgomotul devine supărător când are un nivel crescut, dar şi când este inoportun fără a fi prea intens, din
considerente de ordin psihic. El devine perturbator pentru activitatea omului, inteligibilitatea vorbirii, somn.
Poluarea aerului din încăperi este determinată de sursele de poluare din interiorul și din exteriorul locuinței.
▪ Surse de poluare a aerului din interiorul locuinței
- prezența, numărul și activitatea oamenilor, animalelor, plantelor
- exploatarea sistemelor de încălzire și de preparare a alimentelor (focul deschis - foarte poluant, plitele
electrice - relativ nepoluante)
- fumatul
- condensul și igrasia
- uzura materialelor de construcție, a amenajărilor, îmbrăcămintei și încălțămintei.
Fumatul pasiv înseamnă expunerea persoanelor nefumătoare la aerul poluat din interior cu fum de ţigară. La
adulţi, fumatul pasiv este asociat cu cancerul pulmonar. Fumatul pasiv la copii mici şi sugari, este asociat cu
creşterea incidenţei infecţiilor de căi respiratorii inferioare (bronşită, pneumonii), simptome respiratorii iritative
(tuse, expectoraţie, wheezing), hipersecreţii ale urechii medii, reducerea funcţiei pulmonare, reducerea ratei de
creştere.
Lupta împotriva fumatului este considerată unul dintre cele mai speciale programe de medicină preventivă de
ameliorare şi de prelungire a vieţii.
În aerul ambiental, concentraţia monoxidului de carbon nu creşte pe măsura emisiilor şi de aceea şi problemele
de sănătate nu prezintă gravitate deosebită. Monoxidul de carbon migrează în straturile înalte ale atmosferei,
unde este oxidat la dioxid de carbon sub acţiunea radiaţiei ultraviolete, parţial este metaboiizat de către
microorganismele din sol la dioxid de carbon şi metan, parţial este absorbit la suprafaţa apelor.
Un aspect particular îl constituie aerul localităţilor, cu creşteri ale concentraţiei monoxidului de carbon în
marile artere de circulaţie datorită gazelor de eşapament, în porturi.
În aerul interior, monoxidul de carbon poate reprezenta un poluant major, mai semnificativ în aerul din
locuinţă.
Expunerea populaţiei la monoxid de carbon se datorează ignoranţei şi subestimării riscului de expunere.
Monoxidul de carbon pătrunde insidios în organism, fără avertizare. Este absorbit rapid şi integral datorită
afinităţii mari pentru hemoglobina, de 210-250 ori mai crescută comparativ cu oxigenul. Formarea
carboxihemoglobinei (COHb) cu blocarea hemoglobinei, duce la hipoxie şi consecinţe la nivelul sistemului
nervos central, organelor de simţ, musculaturii voluntare.
Există o relaţie matematică între concentraţia monoxidului de carbon din aer şi concentrata
carboxihemoglobinei: 1 mg CO/m3 = 0,16% carboxihemoglobină. În mod normal, concentraţia
carboxihemoglobinei la om este în jur de 1%, rezultată din catabolismul hemoglobinei.
La fumători, concentraţia carboxihemoglobinei este de 4-5%, ajungând până la 15% în timpul fumatului şi cu
reducere în pauza de fumat.
Intoxicaţiile acute involuntare cu monoxid de carbon în aerul interior se datoresc emisiilor de la sistemele de
încălzit, de gătit, 42%, motoarelor autovehiculelor, 38%, grătarelor de friptură, 14%, echipamentelor de
camping, sobe, lanterne, 2%.
Intoxicaţiile cronice cu monoxid de carbon apar la cei expuşi pe durate lungi la surse multiple de monoxid de
carbon: locuinţa, fumatul, locul de muncă, strada.
Riscul crescut pentru hipertensiunea arterială, ateroscleroză la persoanele cu expunere îndelungată la monoxid de
carbon, este asociat cu creşterea colesterolului sanguin, insuficienta oxigenare a endoteliului şi fibrei musculare
netede vasculare, acţiunea toxică a monoxidului din sânge.
Deficitul de oxigenare tisulară şi substanţele toxice din tutun stau la baza suferinţei fătului în perioada
intrauterină, atunci când mama este fumătoare activă sau pasivă. Feţii sunt hipotrofici şi apar malformaţii
congenitale.
Măsurile medicale profilactice se referă la CMA pentru CO: maximum 100 mg CO/m3 pentru expunerea de 30
minute.
S-au stabilit standarde şi pentru carboxihemoglobină, markerul biologic de expunere la monoxid de carbon, de
maximum 2,5-3%.
Profilaxia expunerii cronice la doze mici de monoxid de carbon, presupune reducerea expunerii la poluarea
urbană, la fumat, la alţi compuşi care potenţează acţiunea monoxidului de carbon (etanol, oxizii de azot).
2.1.3.3. Radonul
Radonul este un poluant interior îngrijorător în multe ţări. Efectul carcinogen nu se datoreşte Rn 222 gazos, ci
descendenţilor alfa-activi de poloniu, Po 214 şi Po 218.
Sursele de radon sunt solul, materialele de construcţie şi apa. Concentraţiile de radon sunt mai mari în interior
decât în exterior.
Produşii radioactivi se fixează pe particulele fine şi pot fi depozitaţi în plămâni. Există un sinergism puternic
între radon şi fumat. Se apreciază că un program eficient de stopare a fumatului ar putea reduce cu 90% riscul
de cancer pulmonar asociat radonului.
2.1.3.5. Pulberile
Surse: combustia în sistemele de încălzire şi de preparare a alimentelor, fumatul, uzura îmbrăcămintei,
încălţăminte, lenjeriei, descuamării tegumentare.
Concentraţia pulberilor depinde de mijloacele de curăţenie şi frecvenţa efectuării acesteia.
Pulberile din încăperi se caracterizează printr-o compoziţie heterogenă, predominent organică şi cu
preponderenţa pulberilor mari sedimentabile.
- Terenul receptiv. Bolnavi fragili, care beneficiază cel mai mult de calitatea actului medical și sunt şi
cei mai vulnerabili, ceea ce determină în mod paradoxal, o scădere a şansei lor de supravieţuire.
- Căi de transmitere multiple, aerul având un rol incontestabil.
- Germeni etiologici condiţionat patogeni, aparent inofensivi.
- Falsa protecţie conferită de antibiotice.
- Renunţarea la aplicarea severă a normelor de igienă, odată cu succesele antibioticoterapiei.
La cele 5 condiţii principale se adaugă existenţa secţiilor medicale cu risc crescut în infecţie (terapie intensivă,
hemodializă, oncologie), condiţionarea aerului cu favorizarea apariţiei unor agenţi etiologici noi (Legionella),
alături de agenţii clasici.
Flora încriminată în apariţia infecţiilor nosocomiale şi reprezentată prin microbi, virusuri, fungi, protozoare,
este dominată de germeni din mediul spitalicesc şi instituţii închise de copii, majoritatea condiţionat patogeni,
dar şi patogeni, foarte rezistenţi la antibiotice şi substanţe antiseptice, foarte agresivi.
Pe primul loc se situează stafilococii.
Urmează germenii gram-negativi: Pseudomonas aeruginosa, E.coli, Proteus, Klebsiella, Piocianic.
Mai rar, agenţii etiologici pot fi bacteriile: enterococul, streptococul beta-hemolitic, Shigella, Salmonella,
Mycobacterium tuberculosis, anaerobi (clostridiile); virusurile: hepatitei A şi B, rujeolei, varicelei,
adenovirusuri, enterovirusuri; fungi: Candida albicans, Aspergillus; protozoarele: Pneumocystis carini.
Incidenţa agenţilor este specifică diferitelor secţii: E.coli, în secţiile de nou-născuţi, de sugari; streptococul beta-
hemolitic, în spitale de copii; E.coli, Proteus, Pseudomonas, Piocianic, în secţii de urologie, de arşi; stafilococul
în secţiile de ortopedie.
2.2.4. Epidemiologie
Izvoarele de infecţie sunt oameni bolnavi sau purtători sănătoşi, proveniţi în procentaj de 80-90% din unităţile
sanitare: personal medico-sanitar, de îngrijire, însoţitori ai bolnavilor, vizitatori, elevi şi studenţi stagiari.
Căile de transmitere: aerul, lenjeria de corp şi de pat, vesela, termometrele, stetoscoapele, acele şi seringele,
alimentele, medicamentele, soluţiile perfuzabile, toate contaminate sau nedezinfectate.
Populaţia receptivă este formată din bolnavi spitalizaţi cu dezechilibru între flora proprie, autohtonă, şi flora
supraadăugată din unităţile medicale, dezechilibru favorizat și de utilizarea nediscriminatorie a antibioticelor.