PARTICULARITĂŢILE DEZVOLTĂRII PERSONALITĂŢII

ADOLESCENŢILOR

Prof. Apetroi Eugenia- Şcoala ,,Alecu Russo’’, Iaşi

,,O familie nu este o formulă. Nu, nu! Familia este o ţesătură adâncă, făcută din cele mai
tari fire, mai fierbinţi şi mai nevăzute: din fire de sânge. ", ( Lucica Demetrius )
A fi părintele unui adolescent nu este ceva uşor sau lipsit de provocări. Asupra
adolescenţilor se exercită mai multe influienţe şi tentaţii. Părinţii sunt într-o competiţie foarte
severă pentru a câştiga atenţia copiilor lor şi încercările de a-i influienta pe adolescenţi. Viaţa
agitată şi timpul limitat de care dispun părinţii fac şi mai dificil accesul la această lume a
adolescenţilor.
Pentru a- şi insoţi copiii pe drumul dificil pe care îl au de parcurs şi a devenit adulţi, a da
dovada de inteligenţa emotională inseamna pentru partinţi: sa devenă conştienţi de sentimentele
adolescenţilor şi ale celor din jurul lor, sa se implice si să incerce să inteleagă punctele de vedere
ale celorlalţi, să rămână calmi, să gândească pozitiv, să stabilească obiectivele şi să urmărească
atingerea lor, să folosească cele mai bune aptitudini pentru a lucra cu copiii in diferite relaţii .
Adolescenţa reprezintă una dintre cele mai provocatoare, intense şi, în acelaşi timp,
decisive perioade ale vieţii oricărei persoane. Schimbările se succedă în ritm alert şi pe toate
planurile.
Pentru mulţi părinţi, situaţia se poate dovedi chiar şocantă. Copilul, ca adolescent, dintr-
odata pare să nu mai dorească deloc să fie în preajma părinţilor. Nimic din ceea ce spun sau fac
părinţii nu-i mai este pe plac şi nu face nici un efort pentru a ascunde acest lucru.
"Adolescenţa nu este doar o perioadă importantă a vieţii, ci şi singura perioadă când
putem vorbi despre viaţă în sensul complet al cuvântului " (Michel Houellebecq)
Adolescentul se află în plin proces de conştientizare a propriei identităţi şi caută
preponderent compania prietenilor, nu a familiei. Dacă părintele insistă, nu va reuşi decât să-l
enerveze şi să-l determine să se închidă şi mai mult în sine.
Uneori, părinţii se simt atât de răniţi de comportamentul adolescenţilor, încât le răspund
cu aceeaşi monedă, ignorându-i. Este o greşeală. Adolescenţii traversează o perioadă paradoxală:
au foarte mare nevoie de părinţi, dar ceva ii opreşte să arate acest lucru; ba chiar îi determină să
se comporte ca şi cum şi-ar dori contrariul.
Eventuala răceala şi izolare a părinţilor sunt intens resimţite şi pot avea consecinţe
imprevizibile. Prin urmare, parintele nu trebuie să ezite să-i dea de inţeles ca este acolo,
întotdeauna... iar când va avea nevoie de el, va şti, cu siguranţă, unde să îl găsească. Astfel, va
avea încredere în părintele său, ceea ce nu este deloc puţin lucru.
Este o ironie, dar numeroasele mijloace moderne de comunicare (Internet, telefoane
mobile) îi fac pe adolescenţi să devină mai puţin comunicativi, cel puţin faţă de persoanele
alături de care locuiesc. Se izolează în lumea lor, îşi pun căştile şi nu-i mai desprinzi de-acolo
câteva ore bune. Inutil de precizat că a încerca să le interzici acest lucru este o greşeală şi,
oricum, nu va da rezultatele scontate. Adolescenţii trebuie să comunice, în stilul specific vârstei
şi perioadei în care trăiesc. Dacă adolescentul are rezultate bune la şcoală, îşi indeplineşte
sarcinile în familie (de exemplu, îşi face ordine în cameră) şi nu devine mult prea recalcitrant
faţă de ceilalţi, ar trebui să-l laşi în pace. Sigur că, la o adică, este bine să-i trasezi nişte limite ,
dar nu încerca să-i impui prea multe.
Stă prea mult timp afară. De ce-ţi ignoră cuvântul? Parţial, pentru că, pur şi simplu, îţi
testează limitele. Pe de alta parte, chiar adolescentul este cel care are nevoie de a i se trasa nişte
limite, şi numai părinţii pot face acest lucru. In primul rand, n-ar fi rău să faci puţina muncă de
cercetare înainte de a-i comunica ora la care trebuie să fie acasă. Consultă-te cu alti părinţi de
adolescenţi şi vezi care este "trend-ul" în privinţa aceasta. De asemenea, îi poţi oferi o marjă de
maximum 15 minute; dacă o depăşeşte, nu mai are voie să iasă cu prietenii vreme de o
săptămână. Iar când stabileşti o asemenea regulă, respect-o; în caz contrar, îţi vei pierde
autoritatea.
Nu-ţi plac prietenii săi. Ar trebui să te abţii sau să intervii? Nici tu nu ştii răspunsul, tot
ceea ce ştii este că nu-ţi place situaţia. In primul rând, ca părinte, nu da dovadă de superficialitate
şi nu judeca după aparenţe. Nu te grăbi să emiţi, deci, sentinţe; adolescenţii sunt foarte sensibili
şi a le judeca prietenii este, de multe ori, echivalent cu a-i judeca pe ei insisi. Poţi să te interesezi
despre copiii respectivi. Daca este vorba de colegi de şcoala, cu atat mai bine - poţi afla de la
profesori ceea ce te interesează. Dacă nu, procedează altfel: propune-i copilului să-i invite cât
mai frecvent în vizită şi observă-le, discret, modul de comportament atunci când se simt relaxaţi
şi în largul lor. Sub aspectul atitudinii adolescenţilor în ceea ce priveşte intervenţia părinţilor în
viaţa lor sexuală, răspunsurile la afirmatia: ”Sexualitatea nu-i priveşte pe părinţi”, au fost:
De acord: 78% dintre băieţi şi 67% dintre fete;
Impotriva: 19% dintre băieţi şi 29% dintre fete.
Puntea de comunicare a dispărut, paărinţii şi adolescenţii par a vorbi două limbi diferite.
Mulţi dintre părinţi provin din familii în care nu li s-au oferit decât puţine informaţii (sau nici
una) despre schimbările fizice din adolescenţă, despre principiile privind întâlnirile de prietenie
cu persoanele de sex opus, sau despre cum să facă faţă presiunii anturajului. Implicarea păriţilor,
comunicarea şi, mai presus de toate, dragostea, au o influentă pozitivă fantastică asupra
deciziilor adolescenţilor cu privire la relaţii şi sex. In educaţia sexuală a adolescenţilor,
şabloanele sunt ineficiente pentru că nu ţin de profilul personalitaţii adolescentului – factor critic
pentru o dezvoltare sexuală sănătoasă. Se întâmplă des ca părinţii care se înţeleg cu copii lor,
care “comunică”, sa afle brusc ca fata lor are o viaţa amoroasă despre care nu ştiau nimic. Lucru
de multe ori greu de admis: dreptul la intimidate şi nevoia crescută de intimidate a adolescentului
faţă de acest aspect al vieţii lui. Nu este obligatoriu ca adolescenţii să abordeze subiectul vieţii
lor sexuale cu părinţii. Părinţii nu vorbesc în general despre viata lor sexuală cu copii lor –
fiecare cu viaţa sa secretă. Şi asta pentru că este mai uşor să se vorbescă despre probleme
generale decat despre problemele intime. Există părinţi care acceptă ca fiul sau fiica lor să aibă o
poveste amoroasă şi sexuală, cu condiţia să fie informaţi despre tot ce se întâmplă. Există mame
care procură pilule contraceptive pentru fetele lor inainte ca acestea să fi pomenit de ea. Uneori,
fetele reacţionează violent la aceast imixtiune în viaţa lor intimă, pentru ca se simt umilite şi
suportă greu ca mama lor să le privească astfel sexualitate. Unele, din provocări sau ciuda, nu
vor folosi această contracepţie forţată, ceea ce poate să ducă la mari riscuri.
Unii părinţi sunt liniştiţi de o relaţie amoroasă regulată a copilului lor: el sau ea nu va face
prostii, el sau ea îşi organizează viaţa ca să înveţe bine şi să fie îndrăgostită. Alţii sunt preocupaţi
de instalarea într-o viaţa de cuplu, chiar în casa lor, când exista perspectiva unor ani de studii.
Chiar dacă parinţii înteleg atitudinea adolescentului lor, au puţin nostalgia acelui timp
când „copilaşul” lor le era complice şi... uşor de mânuit; când îi admira gratuit şi fără condiţii.
Acum părinţii nu mai sunt eroi şi părerea lor poate fi discutată, criticată, ba chiar ignorată.
 Prin opoziţia lui, adolescentul simte că există. Găsindu-şi propriul loc, devine el însuşi,
deci neapărat diferit de părinţii săi. Această etapă de afirmare de sine se face mai mult sau mai
puţin lent, în funcţie de personalitatea fiecăruia şi de familia de care încearcă adolescentul să se
demarce. Uneori, „ruptura” se limitează la o simplă distanţare, alteori, la un adevarat război
deschis: piercing, tatuaje, păr vopsit, certuri, mici delicte, orice lucru care să exprime revolta şi
să-l facă remarcat, unic.Unii părinţi, prea autoritari sau dimpotrivă prea protectori, nu facilitează
deloc lucrurile. Intervenind prea mult în viaţa copilului lor, îi provoacă o lipsa de încredere, care
va sta la originea dificultaţilor relaţionare.
Mulţi adolescenţi refuză să semene cu părinţi lor sau să devină ca ei. „Prea multă
angoasă!” spun ei. Nu se jenează să remarce că, la patruzeci de ani, părinţii sunt „scosi din
circuit” sau depăşiţi, incapabili să facă sport, să asculte adevarata muzică sau să fie mai sensibili
la „cauzele importante”.
Aceşti părinţi sunt „plesniţi” peste faţă de entuziasmul şi căutarea absolutului al
adolescentului; îşi dau seama că idealurile lor s-au tocit odată cu trecerea timpului. Ei observă că
păriţii sunt mai puţin antrenaţi în pasiune şi lucruri uşuratice, prea dominaţi de constrângeri şi
teama (de boală, moarte, de a pierde ceea ce au). Au învăţat să cântărească lucrurile, să vadă
reversul medaliei, să gândească înainte de a acţiona, să le fie teamă de dorinţele lor. Unii adulţi
îşi dau seama atunci că au fost infideli lor înşişi. Astfel, între cele două generaţii se pot instala
amărăciune, agresivitate sau distanţa.
Unii părinţi refuză să admită că odorul lor a crescut nu ca să-l sâcâie şi ca să abuzeze de
puterea lor, ci ca să încetinească trecerea timpului „personificată” de copilul lor. Cu cât îl vor
trata ca pe un copilaş imatur, cu atât timpul va ramăne pe loc şi ei se vor simţi tineri. Alţi părinţi
constată intelectual că adolescentul lor devine un adult, dar nu-l înţeleg din punct de vedere
emoţional. Acceptă nevoia lui de autonomie, dar în acelaşi timp suferă pentru că se simt respinşi,
apar reproşuri de tipul: „După tot ce am făcut pentru tine!”.
Relaţiile în familie se complică odată cu apariţia, mai mult sau mai puţin oficială, a
primelor îndrăgostiri. Părinţii visează să regăsească nepăsarea şi atitudinea uşuratică a
adolescentului... iar atunci când adolescentul lor începe să se întălnească cu o fată, retrăiesc în
felul lor acele emoţii trecute. In consecinţa, fără să- şi dea seama, pot să fie în competiţie cu el şi
să pozeze ca rival. Nu ca să o seducă pe prietenă în locul fiului, (evident nu e ceva sexual), dar
tatăl ar putea să facă o reflecţie asupra felului în care fiul său abordează aventurile sau să facă o
remarcă ofensatoare despre lipsa lui de experienţă. Nici mama nu va rămâne mai prejos: o va
găsi pe iubită vulgară, ştearsă, prost crescută... din această cauză, unele reacţii par excese de
neînteles.
Când un adolescent vrea să zboare cu propriile sale aripi, părinţii nu se pot abţine să nu se
îngrijoreze. Capcanele de care se tem, uneori pe buna dreptate, nu lipsesc deloc: frecventarea
unor persoane nepotrivite, alcoolul, fumatul, drogul, sexualitatea, violenţa...
Atitudinile păriţtilor şi implicaţiile lor in dezvoltarea sex-rolurilor sunt diverse, dar deloc
lipsite de importanţă. Potrivit cercetărilor făcute (Psihologia vieţii de cuplu, p.155, 2002) au
fost identificate patru tipuri de atitudini parentale in legatură cu inceperea vietii sexuale la
adolescenţii liceeni, si anume: dezaprobare (79% în cazul fetelor şi 30% în cazul băieţilor);
aprobare (11% în cazul fetelor şi 39% în cazul băieţilor); susţinere (10% în cazul fetelor şi 11%
în cazul băieţilor); ignorare (0% în cazul fetelor şi 20% în cazul băieţilor). Aceste atitudini au rol
de bariere psihologice şi sociale pe care familia le interpune între tentaţia de a-şi începe viaţa
sexuală, în creştere la adolescenţi, şi autoreglarea responsabilă, matură a comportamentului
sexual al acestora.
 Fundamentul vieţii de familie îl constituie relaţiile afective. Pentru a acţiona asupra
adolescenţilor, părinţii mai au la dispoziţie mijloacele economice şi punitive . Dar acestea nu
reprezintă strategiile ideale.Atunci când în familie sunt emoţii pozitive , adolescenţii au parte de
o dezvoltare sănătoasă. Majoritatea părinţilor privesc problemele din adolescent având
experienţa vârstei adulte, neglijând faptul că adolescenţii trec pentru prima dată prin ele neavând
experienţa pe care o au adulţii.
Nimeni nu poate prevedea lumea în care vor intra tinerii. Indiferent de contextul în care
cresc copiii, ei au nevoie de sprijinul şi suportul părinţii lor.
Din perspectiva inteligenţei emoţionale, părinţii adolescenţilor trebuie să se ocupe de
educarea lor în următoarele privinţe: aprecierea, sentimental de a fi iubit, preţuit şi luat în seamă,
apartenenţa- faptul de a face parte din grupuri sociale semnificative, de a se maturiza prin
intermediul diferitelor contacte şi relaţii; competenta şi încrederea, care vin din stăpânirea unor
elemente de inteligenţă socială şi emoţional, necesare pentru a se descurca în societate, pentru a
se împotrivi tendinţelor nocive, pentru a discerne oportunitaţile, pentru a construi relaţii pozitive
în familie şi în comunitate; contribuţia- sentimental ca dincolo de propria persoana se afla o lume
mai vasta de relaţii, idealuri şi cauza de care suntem cu toţii legaţi.
Cele mai mari probleme ale adolescenţilor sunt legate de ruperea legăturilor cu părinţii,
familia , şcoala sau prietenii buni. Viata adolescenţilor este plină de paradoxuri. Foarte multe
probleme îşi găsesc rezolvarea atunci când adolescenţii sunt apreciaţi, pot contribui, devin
competenţi, au încredere în ei şi aparţin unor grupuri cu influienţa benefică. Adolescenţii au
nevoie de limite şi de disciplina pentru ca astfel se simt în siguranţa.
Părinţii trebuie să înţeleagă care sunt nevoile, idealurile, preocupările şi mai ales să se
ţină cont de faptul că aceşti copii, deveniţi adolescenţi, îşi caută identitatea. Cea mai importantă
responsabilitate a adolescenţei este găsirea unei identităţi constructive. Ei trebuie ajutaţi să o
găsească. Trebuie ajutaţi să găsească singuri răspunsuri şi oportunitaţi. Când adolescentul
cunoaşte o bunăstare emoţională şi spirituală, când cunoaşte un mediu stabil şi sănătos, îi este
alimentată capacitatea de a oferi ceva în schimbul universului, rezultat fiind că toţi au ceva de
câstigat.
Sunt multe ONG –uri care vin în sprijinul adolescenţilor şi a părinţilor. Fundația Principesa
Margareta a României este una din organizațiile neguvernamentale care contribuie la
dezvoltarea societății civile din România. Fundatia Ratiu Romania care se ocupa cu instruirea
în probleme de sănătate a tinerilor şi specifice adolescenţei. Asociatia ,,Salvati copiii’’, care
contribuie la evoluţia adolescenţilor prin campanii antidrog, alfabetizare a tinetilor inadaptati,
consiliere.
Bibliografie
1. Allport, G.: Structura si dezvoltarea personalitatii , Bucuresti, Editura
Didactica si Pedagogica ,1991.
2. Badiu, Gheorghe, Papari, A. : Adaptologie la stress uman, Editura Fundatiei Andrei
saguna, 1999, Constanta.
3. Bandiu, Dan, Radulescu, M., Sorin, Voicu, Marin: Adolescentii si familia, Editura
stintifica si Enciclopedica, 2000, Bucuresti.
4. Ciocan, I., Negret, I.,: Formarea personalitatii umane, Editura Militara, Bucuresti , 2000.
5. Ciofu, Carmen: ,,Interactiunea parinti- copii’’, Bucuresti , Editura Amaltea, reeditata
2000.
6. Dafinoiu, I. (2002). Personalitatea. Metode de abordare clinic Ia Iaşi, Polirom7.
Germain, Duclos, Laporte, Danielle, Ross, Jaques: Încrederea în sine a adolescentului,
Editura House of Guides, 2006.
8. Ghergut A.- ,,Psihopedagogia persoanelor cu cerinte speciale. Strategii diferentiate si
inclusive in educatie’’, Iasi, Editura polirom 2006
9. Ghergut A. - ,,Managementul general si strategic in educatie’’, Iasi, ed. Polirom, 2008
10..Verza, U., Şchiopu: Psihologia vârstelor, Editura EDP, Bucuresti, reeditata 2003.
http://www.scribd.com/doc/48784682/teza-de-licenta-tinerii-din-RM
http://copilulsanatos.ro/copilul-meu/puberi-adolescenti/5-probleme-comportamentale-la
adolescenti/
http://centrulneovita.blogspot.com/