MOLDCOOP

UNIVERSITATEA COOPERATIST – COMERCIALĂ

DIN MOLDOVA

TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

NOTE DE CURS

CHIȘINĂU – 2013

1
CZU 340.1(075.8)

C 29

Note de curs pentru studenţii specialităţii Drept, ciclul I, Universitatea

Cooperatist-Comercială din Moldova.

Autor: Luminița Catrinici, lector superior,UCCM

Referenţi:
Ștefan Belecciu, conf. univ., doctor, Academia ,,Ștefan cel Mare”a MAI
Liliana Ciubuc, conf. univ., doctor , UCCM

Aprobat
la Şedinţa Senatului UCCM
(Proces-verbal nr.7 din 07 iunie 2013)

DESCRIEREA CIP A CAMEREI NAŢIONALE A CĂRŢII

Teoria generală a dreptului : Note de curs/Luminița Catrinici;
MOLDCOOP, Universitatea Cooperatist-Comercială din Moldova. –
Chişinău: UCCM, 2013. – 142 p.

70 ex.

ISBN  978-9975-114-57-8.

ISBN  978-9975-114-57-8.
©L.Catrinici, UCCM, 2013

2
 CUPRINS

Introducere.......................................................................................4
Tema 1. Teoria generală a dreptului ca parte componentă a
științelor juridice…………………………………………………..6
Tema2. Metodele de cercetare științifică a
fenomenului juridic………………………………………………11
Tema 3. Esența și geneza dreptului……………………………..17
Tema 4. Dreptul și statul………………………………………...23
Tema 5. Principiile dreptului……………………………………41
Tema 6. Funcțiile dreptului……………………………………...45
Tema 7. Dreptul în sistemul normativ social…………………...49
Tema 8. Norma juridică ………………………………………...55
Tema 9. Izvoarele dreptului……………………………………..73
Tema 10. Tehnica elaborării dreptului…………………………83
Tema 11. Sistemul de drept……………………………………...93
Tema 12. Interpretarea normelor juridice……………………101
Tema 13. Realizarea dreptului ……………………………….108
Tema 14. Conștiința juridică…………………………………...115
Tema 15. Raportul juridic……………………………………...118
Tema 16. Legalitatea și statul de drept ……………………….125
Tema 17. Răspunderea juridică………………………………..129
BIBLIOGRAFIE………………………………………………..141

3
 INTRODUCERE

Prezenta lucrare, oferă studenților repere principale de învățare și

autoverificare, pe baza structurii rezumative a tematicii propuse. Ne-am
propus o familiarizare a studenților cu perspectivele pe care le oferă
profesia de jurist, ca urmare a absolvirii unei Facultăți de drept.
Studierea dreptului în complexitatea sa începe cu Teoria Generală
a Dreptului.
Teoria generală a dreptului este disciplina care studiază dreptul şi
statul în ansamblu, în generalitatea şi integritatea sa, ordinea juridică în
întregime, formulează definiţia dreptului şi statului, formulează o serie de
principii, studiază metodologia de cercetare folosită de ştiinţa dreptului.
Teoria generală a dreptului este evident o ştiinţă, întrucît ea
operează cu concepte, teorii, principii, legităţi, dar din alt punct de vedere,
sub alt aspect, poate fi privită şi ca o artă, în măsura în care ea solicită din
partea juristului, pe lîngă cunoştinţe, și talent, măiestrie şi capacitatea de a
sesiza, cerceta fenomenul juridic, a-i înţelege legităţile.
Denumirea dată cursului în actualul plan de învăţămînt de Teoria
generală a dreptului, predată la începutul studiilor, tine cont de sarcina
inevitabilă a acestei discipline, de a introduce studentul în lumea
„dreptului”, de a-i deschide porţile universului juridic, al justiţiei, dreptăţii
şi adevărului, în apărarea căruia a pornit în momentul opţiunii pentru
profesia de jurist.
Disciplina Teoria generală a dreptului este predată la anul I de studii
la secţia zi şi frecvenţă redusă, pe parcursul semestrului I în cadrul
specialităţii Drept.
Teoria generală a dreptului, are ca principale obiective întroducerea
studenților în studiul și cunoașterea noțiunilor, conceptelor și principiilor
de bază ale dreptului, în familiarizarea cu terminologia juridică și
utilizarea corectă a acesteia, necesare în formularea judecăților de valoare,
în interpretarea și aplicarea normelor de drept, în studiul și cunoașterea
celorlalte discipline juridice, în surprinderea spiritului și specificului unei
gîndiri juridice, din aceste considerente în lucrarea de față am încercat să
4
tratăm cu claritate toate aceste probleme, iar activitățile propuse la fiecare
modul vor facilita procesul cunoașterii.
Înțelegerea și fixarea conținutului fiecărei teme și a problematicii acestora
asigură înțelegerea generală a dreptului ca știință și ca fenomen social –
istoric, precum și a unor concepte de bază specifice dreptului. Teoria
generală a dreptului, fiind o disciplină abstractă și referindu-se la aspecte
puțin cunoscute studenților, pentru aprofundarea cunoștințelor se
recomandă lectura cu anticipație a temelor, ce urmează a fi predate, din
cursuri, manuale, cît și din prezentul suport de curs.
Numai astfel, bagajul de informație și terminologie juridică însușit,
va contribui la formarea capacității de a opera cu concepte juridice, de a
face legătura dintre ele, de a analiza fenomenului juridic, care vor duce la
formarea unei gîndiri specific juridice și a unei conștiințe juridice.

5
Obiective de referință
Studiind acest modul, studentul va fi capabil :
-să definească sistemul științelor juridice;
-să clasifice științele juridice;
-să definească Teoria generală a dreptului ca știință;
-să determine obiectul de studiu al Teoriei generale a dreptului;
-să analizeze evoluția Teoriei generale a dreptului ca știință juridică globală;
-să aprecieze importanța studierii Teoriei generale a dreptului în formarea sa ca
specialist;
-să elaboreze cercetări individuale;

TEMA 1. Teoria generală a dreptului ca parte componentă a științelor juridice

1. Sistemul științelor juridice
2. Locul Teoriei generale a dreptului în sistemul științelor juridice
Cuvinte –cheie: știința dreptului, științe teoretice, științe istorice, științe de ramură,
științe de graniță, științe auxiliare, Teoria generală a dreptului ca șțtiință socială,
politică, juridică, obiectul de studiu.
1. Sistemul științelor juridice
Termenul drept este utilizat în mod frecvent și în accepțiunea de știință a dreptului
sau de științe juridice.
Prin știința dreptului se înțelege acea ramură a științelor socio-umaniste, care are ca
obiect cercetarea, explicarea și interpretarea ansamblului de norme juridice, precum
și alte activități legate de elaborarea și aplicarea dreptului. În mod frecvent pentru
expresia știința dreptului se utilizează ca sinonim stiințe juridice.
Știința dreptului, sau în înțeles larg, științele juridice s-au constituit într-un proces
evolutiv, de-a lungul mileniilor, în strînsă legătură cu practica și cu progresul, în
cunoașterea și reflectarea fenomenului juridic la nivelul spiritualității epocilor
istorice de civilizație, parcurse de omenire. Din cele mai vechi timpuri gîndirea
umană a fost receptivă la existența și evoluția fenomenului juridic, tocmai datorită
profundelor sale explicații asupra indivizilor, și societății în general.
Știința dreptului s-a constituit evolutiv, în funcție de obiectul și metodele de
cercetare ale dreptului, acumulîndu-se treptat un volum însemnat de cunoștințe
teoretice constituite în teorii, doctrine sau științe ale dreptului, în înțelesul deplin al
termenului1
În literatura de specialitate s-au impus cîteva caracteristici ale științelor juridice:2
1
Rebreanu V. Teoria generală a dreptului. Suport pentru seminarii,Edituta Argonaut, Cluj- Napoca, 2009, p.33
2
SIDA A. Întroducere în Teoria Generală a Dreptului,2006, p.14-15
6
știința dreptului are o istorie proprie, a cărei particularitate principală constă în
aceea, că este o istorie integrată și nu doar conexă istoriei statului;
- știința dreptului avînd ca principal obiect de studiu, ansamblul normelor
juridice ( dreptul obiectiv);
- ca orice știință, știința dreptului operează în demersul cunoașterii cu noțiuni,
definiții, concepte și categorii proprii ca de exemplu: normă de drept, lege,
raport juridic, izvor de drept, etc.;
- științele juridice dispun de metodologiile proprii ale cercetării fenomenului
juridic ( de care ne vom ocupa într-un alt modul);
În actuala dezvoltare a științelor în general, și în cea a dreptului, se pot distinge trei
mari direcții sau tendințe:
-cea a constituirii și dezvoltării științelor de sinteză, teoretice, fundamentale;
-cea de diversificare și compartimentare a științelor pe noi ramuri și subramuri;
-cea de apariție de noi categorii ale științelor de contact sau de graniță, care se
formează prin interferența sferelor de cunoaștere ale ramurilor sau subramurilor de
specialitate;
Știința dreptului apare ca un întreg, ca un sistem în care științele diferitelor domenii,
ramuri sau subramuri reprezintă componentele relative distincte, dar inseparabile ale
sistemului, completîndu-se în mod reciproc.
Claisificarea științelor juridice:
 științe teoretice, fundamentale ( ex. Teoria generală a dreptului, Filosofia
dreptului, );
 științe juridice istorice ( ex. Istoria dreptului românesc, Istoria universală a
statului și dreptului);
 științe de specialitate sau de ramură (ex. Drept civil, Drept penal, Drept
administrativ, Drept constituțional, Dreptul muncii etc.);
 științe de graniță (sociologia juridică, logica juridică, psihologia juridică,
medicina legală);
 științe juridice auxiliare ( ex. Statistica judiciară, informatică juridică,
criminologia);
Unii autori denumesc științele juridice de graniță și științele juridice auxiliare ca
științe participative sau ajutătoare.3

2. Locul Teoriei generale a dreptului în sistemul științelor juridice

Teoria generală a dreptului este o știință al cărei obiect propriu îl constituie dreptul
în ancamblul său, avînd o metodologie proprie de cercetare, un aparat conceptual
propriu.4

3
Popa N. Eremia C., Cristea S.,, Teoria generală a dreptului, 2005, p.5-7
4
Rebreanu V., op.cit.p.36
7
Teoria generală a dreptului este o știință fundamentală și de sinteză, raportată la
celelalte categorii sau ramuri ale științei dreptului, întrucît noțiunile, conceptele,
categoriile, principiile, definițiile, pe care le formulează sunt utilizate de toate
celelalte științe ale dreptului.5
Teoria generală a dreptului nu reprezintă o teorie în sine, nu rămîne la nivelul
abstracțiilor pure, ci servește ca bază teoretică, metodologică și conceptuală pentru
științele de ramură și pentru practica juridică în general.
În concepția autorilor moldoveni, Teoria generală a dreptului ar putea avea
următorul conținut (definiție):6
Teoria generală a dreptului este o ştiinţă socială, politică şi juridică, care se bazează
pe un ansamblu de teorii, concepţii, noţiuni cu privire la drept şi la stat, studiază
relaţiile generale şi speciale privind apariţia, evoluţia şi funcţionarea dreptului în
general şi în mod special sistemul de drept al unei ţări concrete, în cazul nostru este
vorba de sistemul de drept al Republicii Moldova.
- Teoria generală a dreptului este o ştiinţă socială, deoarece studiază dreptul şi
statul, ca pe nişte fenomene sociale existente într-o comunitate umană.
- Teoria generală a dreptului este o ştiinţă politică. Spre deosebire de toate
celelalte ştiinţe politice, Teoria generală a dreptului, studiază problemele de bază ale
ştiinţei politice, şi înnainte de toate - statul şi puterea de stat. Teoria generală a
dreptului formulează categoriile politice statale, cum sunt: esenţa, conţinutul şi
forma de stat, funcţiile statului, mecanismele statului etc.
- Teoria generală a dreptului, este o parte componentă a științei dreptului și face o
analiză profundă a relațiilor sociale, poltice și de altă natură, privite în dinamica lor,
în raport cu normele juridice care le reglementează.
Printre aspectele caracteristice Teoriei generale a dreptului, care subliniază
totodată și rolul pe care îl are în cadrul științelor juridice, se numără:7
 Elaborează concepte, ca instrumente esențiale prin care dreptul este gîndit
în ansamblul său, cu scopul de a atribui realității juridice o ordine și o
structură;
 Elaborarea conceptelor se fundamentează pe datele furnizate de științele
juridice de ramură și științele juridice istorice;
 Cuprinde setul (aparatul) conceptual prin care știința dreptului explică
realitatea juridică;
 Surprinde caracterele proprii și permanente ale fenomenului juridic,
definindu-i și conturîndu-i spațiu, în cadrul sistemului socio-istoric din care
face parte;
5
Craiovan I., Tratat elementar de teoria generală a dreptului, Editura ALL Beck, București,2001,p.44
6
Avornic Gh., Lupu Gh., Teoria generală a dreptului , Chișinău,1997,p.29
7
Popa N., Eremia C., Dragnea D., Teoria generală a dreptului. Sinteze pentru seminar,2005,p.8
8
 Apariţia şi constituirea Teoriei generale a dreptului, ca ramură distinctă a
ştiinţelor juridice are loc în sec. al XX-lea, în prima jumătate a lui, şi este
aprofundată după cel de-al doilea război mondial.
În cadrul ştiinţelor juridice, TGD, ocupă un loc important, deoarece se înscrie în
cadrul primei clasificări a ştiinţelor juridice, şi anume celor teoretice, globale, avînd
ca obiect abordarea teoretică, generală a dreptului şi statului, cu funcţiile şi formele
sale de manifestare, în cadrul ştiinţelor sociale, TGD, trebuie privit prin prisma
ştiinţelor juridice, care fac parte din categoria ştiinţelor sociale, ca fiind o ştiinţă
normativă, deoarece realitatea socială pe care o studiază este reprezentată de
normele juridice, iar nu de legităţile naturii.

Obiectul de studiu al Teoriei generale a dreptului

Ca şi orice ştiinţă, TGD îşi are obiectul său de studiu :
Prin obiectul său de preocupare şi studiu, TGD este o ştiinţă generală despre stat
şi drept care studiază:
- dreptul şi statul în ansamblul său, în generalitatea si integritatea sa, ordinea
juridică în globalitatea sa;
- defineşte categoriile juridice (normă juridică, raport juridic, fapte juridice,
răspundere juridică etc);
- dă definiţia dreptului şi statului, formulează celelalte concepte, categorii
specifice dreptului, cu care se operează şi care sunt valabile pentru toate ştiinţele
juridice;
- formulează şi o serie de principii generale, valabile pentru toate ştiinţele
juridice, cum ar fi: principiul legalităţii, supremaţiei legii, egalităţii şi dreptăţii,
neretroactivităţii legii, prezumţiei de cunoaştere a legii, prezumţiei nevinovăţiei etc.;
- studiază ordinea juridică în întregime, la care contribuie întreg sistemul de
drept (format din ramuri, subramuri, instituții și norme juridice) precum și organele
ce aplică dreptul;
- studiază metodologia de cercetare a fenomenului juridic, folosită de toate
științele juridice;

Teoria Generală a Dreptului- ca disciplină didactică

TGD- este studiată de către studenţii Facultăţilor de drept, este importantă şi
are menirea de a forma cunoştinţe în domeniul jurisprudenţei, iniţierii studenţilor
în celelalte domenii ale jurisprudenţei. TGD mai poate fi definită şi ca un alfabet
al juristului. Studiul Teoriei generale a dreptului are o importanţă esenţială pentru
juriştii profesionişti, pentru formarea gîndirii juridice, a simţului juridic pentru
însuşirea ştiinţei şi a artei aplicării dreptului.

9
 TGD ca disciplină de învățămînt universitar are o dublă funcție:
- Funcție introductivă în studiul dreptului, oferind cadrul teoretic general;
- Funcție concluzivă, cînd studiul acesteia se realizează ca o încheiere, ca o
generalizare a cunoștințelor juridice, însușite pe parcursul anilor de facultate;
La momentul actual această disciplină apare în diferite ţări ale lumii avînd diferite
denumiri:
- teoria generală a dreptului;
- enciclopedia dreptului;
- teoria dreptului;
- teoria statului şi dreptului;
- întroducere în studiul dreptului etc.

Activităţi:

IMPLICĂ-TE!
 Enumără caracteristicile științei dreptului ( juridice)
 Clasifică științele juridice
 Descrie etapele de dezvoltare a științelor juridice
 Definește TGD, ca parte componentă a științelor juridice

INFORMEAZĂ-TE ŞI PROCESEAZĂ INFORMAŢIA!

 Formulează 3 argumente prin care se va confirma rolul TGD în cadrul științelor juridice
 Determină obiectul de studiu al TGD

 Reprezintă pe axa cronologică care ar fi, în opinia ta, evoluția TGD ca ramură distinctă a
științelor juridice

COMUNICĂ, DECIDE!
 Care sunt valenţele formative ale funcţiilor TGD, ca disciplină didactică?
 Analizează TGD ca pe o știință globală, de sinteză

EXPRIMĂ-ŢI ATITUDINEA!
 Exprimă-ţi părerea referitor la necesitatea studierii TGD
 Analizează posibilitatea dispariţiei în viitor, ca o consecinţă a lipsei de importanță a
disciplinei de TGD . Ce argumente ai putea să invoci, ca să împiedici acest proces?

ACŢIONEAZĂ!
 Realizează o minicercetare la tema: Locul TGD în sistemul științelor juridice

10
  Prezintă rezultatele în cadrul seminarului
Obiective de referință
Studiindiind acest modul, studentul va fi capabil :
-să definească conceptul de metodă și metodologie
-să explice metodele de cercetare ale fenomenului juridic
-să utilizeze în actvitatea investigațională metodele de cercetare ale dreptului

TEMA 2. Metodele de cercetare științifică a fenomenului juridic

1. Considerații generale privind metodologia dreptului
2. Metodele de cercetare ale dreptului

Cuvinte –cheie : metodă, metodologie, metodele de cercetare

1. Considerații generale privind metodologia dreptului

Cunoaşterea şi aplicarea creativă a procedeelor şi mijloacelor de cercetare ştiinţifică
a dreptului într-o mare măsură facilitează calea savantului spre obţinerea de
adevăruri obiective, îl fereşte de erori şi rătăciri.
„Metoda reprezintă cel mai important şi fundamental lucru. De metodă, de
modalitatea acţiunii, depinde toată seriozitatea cercetării. Metoda bună e totul. Cu o
metodă bună un savant nu prea talentat poate face multe. Dar cu o metodă proastă şi
un savant genial va munci în zădar şi nu va obţine fapte valoroase, precise”, - zicea
academicianul rus I.P.Pavlov.
Importanţa cercetării problemelor metodologice a dreptului este determinată
de starea actuală a ştiinţei în general. Dacă iniţial nivelul scăzut de cercetări
metodologice într-o mare măsură era compensat cu abilitatea cercetătorului de a
alege intuitiv calea obţinerii de cunoştinţe noi, în perioada actuală, când ştiinţa a
ajuns un nivel anumit de dezvoltare, doar intuiţia nu este suficientă. Aşa cum un
constructor bun nu poate să ridice un edificiu modern doar cu toporul, la fel şi
juristul nu este în stare să rezolve problemele contemporane ale dreptului fără un
instrumentar metodologic adecvat.
În ştiinţa dreptului, cu toate că, arsenalul metodologic s-a îmbunătăţit şi
diversificat, s-a afirmat că dezvoltarea metodelor de cercetare îşi aşteaptă încă
elaborarea, că acest lucru se impune din raţiuni de selecţie, cercetare, apreciere a
aplicării diverselor metode pe teren juridic.
Consider că, pentru a da răspuns la întrebarea cum și în ce mod se studiază
fenomenul juridic, trebuie să pornim cu definirea și delimitarea termenului de
metodă și metodologie .8
8
Metodă provine din grecescul methodos, ceea ce înseamnă cale, drum, mod de expunere, metodologie este derivatul
a două cuvinte methodos și logos, ceea ce înseamnă știința despre metodă
11
După unii autori9, prin metodă înțelegem un ansamblu concentrat de operații
intelectuale care sunt folosite pentru atingerea unuia sau a mai multor obiective
privind cunoașterea unui fenomen.
Metoda unei ştiinţe anumite reprezintă o totalitate de procedee, modalităţi,
căi, mijloace de cunoaştere a obiectului cercetat de această ştiinţă. Conţinutul
metodei de studiu este format din diferite principii şi reguli, care îl orientează pe
cercetător să desfăşoare procedura de investigaţie ştiinţifică.
Printre metodele aplicate în cunoaşterea dreptului se numără:
1. metodele general-ştiinţifice (observarea, descrierea, analiza şi sinteza, inducţia
şi deducţia, compararea, analogia, modelarea, abstracţia, abordarea structural-
sistemică, experimentul, etc.);
2. metodele ştiinţelor sociale (metoda dialectico-materialistă, anchetarea,
interviul, metodele statistice, analiza izvoarelor (documentelor) istorice);
3. metodele proprii ştiinţei juridice (procedeele logico-formale de interpretare a
dreptului, metoda comparativ-juridică, studierea şi generalizarea practicii
judiciare, prognoza fenomenelor şi proceselor juridice pe termen lung şi scurt,
etc).
Trebuie de menţionat că unii autori completează arsenalul metodologic cu noţiunile,
categoriile şi legităţile obiective ale dreptului, văzând în ele mijloace ale
cunoaşterii10. Îndeosebi, conform acestei păreri, funcţia metodologică îi revine
Teoriei generale a dreptului. Rolul metodologic al categoriilor şi noţiunilor mai este
văzut şi sub acel aspect, că ele servesc ca bază metodei de cercetare. La fel, este
recunoscut faptul că obiectul cercetat determină alegerea metodei respective.
Cu toate acestea, există şi păreri conform cărora, metoda ştiinţei reprezintă o parte
de sine stătătoare a ei, deşi se bazează pe categorii şi noţiuni concrete. Într-adevăr,
cercetările teoretice nu pot fi egalate cu cele metodologice.
Cunoaşterea noţiunilor şi categoriilor juridice nu garantează obţinerea cunoştinţelor
noi. Înţelegerea sau aplicarea lor eronată îl poate rătăci pe cercetător, care cu multă
pierdere de timp va obţine cunoştinţe insuficiente, neobiective sau chiar
neştiinţifice.11
După cum se ştie, procesul cunoaşterii constă din trei elemente:
- realitatea obiectivă (natura şi societatea);
- actul cunoaşterii acestei realităţi;
- formele reflectării obiectului în conştiinţa umană, adică noţiunile, categoriile şi
legităţile ştiinţifice;
9
Ceterchi I., Craiovan I., Întroducere în studiul dreptului,București,1993,p.12
10
S.Popescu, D.Iliescu. Probleme actuale ale metodologiei juridice. B. 1979, p. 6
11
Ibidem

12
Astfel, noţiunile şi categoriile nu se pot dezvolta în afara conştiinţei umane.
Totodată aplicarea lor în procesul cercetării ştiinţifice reprezintă un proces creativ,
care decurge în conformitate cu anumite reguli.
Metodologia în sensul strict al cuvântului reprezintă o ştiinţă, ce are ca scop
elaborarea şi perfecţionarea sistemului de procedee şi mijloace ale cunoaşterii
ştiinţifice, adică a metodelor ştiinţifice.
Metodologia ca şi orice altă teorie, se află într-o dezvoltare şi perfecţionare
permanentă, completând ideile imperfecte, despre metodele de cunoaştere a
dreptului cu detalii mai precise şi depline.
Astfel, noţiunea de metodologie juridică poate fi definită ca totalitatea procedeelor şi
metodelor de cunoaştere a dreptului, utilizate în procesul cercetărilor concrete.
Printre principalele metode ale cercetării juridice pot fi menționate: metoda logică,
metoda istorică, metoda comparativă, metoda experimentală, metoda analitică,
metoda statistică, metoda sociologică. În secțiunea ce urmează vom face o analiză a
acestor metode.
2. Metodele de cercetare a dreptului
Metoda logică - constă în ansamblul procedeelor și operațiilor metodologice și
gnoseologice specifice, care mijlocesc posibilitatea cunoașterii structurii și dinamicii
raporturilor necesare dintre diferitele componente ale sistemului juridic din
societate.
Logica este știința despre regulile intelectului. Ea se referă la simple forme ale
intelectului fără a se referi la conținuturi. Aplicarea metodei logice în studierea
problemelor dreptului este deosebit de utilă, deoarece puterea de stat, sistemul de
organe statale, corelația dintre ele, sunt stabilite în conformiate cu un model rațional,
iar activitatea de elaborare a dreptului, precum și cea de aplicare a lui trebuie să aibă
un caracter logic.
Domeniul logicii juridice cuprinde :
 Elaborarea normelor juridice, adică logica leguitorului, cunoscută și sub
denumirea de tehnică logico-juridică;
 Practica judiciară (jurisprudența), în acest caz, este vorba despre logica
judiciară;
 Interpretarea logico - juridică a normelor de drept, fiind vorba despre o logică
a argumentației;
Metoda istorică – cercetează dreptul sau fenomenul juridic din perspectiva și
evoluția sa istorică, de-a lungul diferitelor orînduiri sociale. Se va analiza esența,
formele și funcțiile dreptului, sau fenomenului raportate la etapa istorică pe care o
străbate, deoarece va purta amprenta transformărilor istorice ale statului respectiv.
În conformitate cu această metodă, științele juridice, inclusiv Teoria generală a

13
dreptului, cercetează dreptul în evoluția sa istorică, de-a lungul diferitelor orînduiri
sociale.
Metoda comparativă (numită și metoda comparației, sau a comparatismului) -
procesul de cunoaștere se bazează pe studiul comparat al diverselor sisteme, sau
subsisteme de drept trecute și prezente. Cu ajutorul acestei metode pot fi stabilite
elementele identice și cele divergente dintre două fenomene, instituții, lucruri, din
diferite țări.
În literatura juridică 12 s-au impus regulile după care se folosește metoda
comparativă:
 Este supus comparării numai ceea ce se poate compara;
- să se stabilească, dacă sistemele comparate aparțin sau nu aceluiași tip
istoric de drept
-termenii supuși comparării diferă sau nu, se află într-o relație de opoziție
-diferențele trebuie precizate cu claritate
 Termenii supuși comparării trebuie priviți în dimensiunile și conexiunile lor
reale și plasați în contextul social-politic și cultural, în care își are sorgintea;
-considerarea cadrului relațional general (economic, politic, social cultural,
etc.) ca suport al relațiilor supuse reglementării juridice în cele două sisteme
supuse comparării.
- considerarea principiilor ce se degajă din sistemele de drept supuse
comparării.
 Comparatismul trebuie să țină seama atît de sensul normei juridice la
momentul apariției ei, cît și de evoluția în timp a acestui sens, așa cum
doctrina și practica îl descrie la diferite etape de aplicare;

Metoda experimentală – reprezintă întroducerea experimentală a unor reglementări

juridice novatoare la nivelul unei unități administrativ- teritoriale, regiuni, etc.,
pentru a studia impactul acestora asupra relațiilor sociale, eficiența sau ineficiența
lor, precum și aprecierea, dacă experimentul merită a fi aplicat la nivelul întregii țări.
Referindu-ne la această metodă, vom spune că ea poate poate fi utilizată atît în
laborator (în criminalistică), cît și pe teren.
Metoda sociologică – această metodă constă în folosirea cercetărilor sociologice
pentru studierea opiniei publice, pentru studierea eficienței sociale a activității
diferitor organe de stat, precum și a reglementărilor date relațiilor sociale. În vederea
realizării acestei metode se folosesc pe larg: sondajul de opinie, ancheta sociologică,
interviul, chestionarul, analiza izvoarelor scrise (documentelor), experimentul socio-
juridic.

12
Zlătescu V., Zlătescu I., Regulile metodei comparative în studiul dreptului,București, 1989,p.1
14
În ceea ce priveşte cerinţele faţă de aplicarea eficientă a metodelor socio-juridice,
pot fi enumerate următoarele:
- dreptul trebuie studiat în legătură cu factorii care îl determină;
-metodele sociologice nu trebuie copiate la indigo, pentru aplicarea lor la studierea
dreptului, fiindcă succesul este posibil, doar în cazul ajustării lor la specificul
obiectului studiat;
-în cazul interviului sau anchetării trebuie evitate întrebările care să sugereze
răspunsul;
-întrebările nu trebuie să fie formulate într-o formă stereotipă sau frontală;
-pentru a obţine răspunsuri sincere, sociologul trebuie să atenuieze întrebările
„înspăimîntătoare”, să le formuleze într-o formă plăcută.
Metoda statistică (metodă cantitaivă) – servește atît la studierea procesului general
de elaborare a dreptului, cît și a celui de aplicare, mai ales pe cale judiciară.
Metoda prospectivă sau de prognozare – se urmărește observarea și interpretarea
fenomenului juridic din perspectivă tendențială. Prognoza juridică presupune un
aparat metodologic complex, folosirea celor mai noi procedee și tehnici. Metodele
prospective se utilizează în fundamentarea adaptării unor noi acte normative,
cuprinzînd și interpretarea, pe care le-o vor da-o organele de aplicare, menite să
urmărească realizarea lor.
De unii autori13 au fost propuse cîteva metode și tehnici de cercetare, alături de cele
menționate, care pot contribui la un studiu eficient al dreptului, astfel :
 Studiul de caz
 Instruirea programată
 Eroarea ca resursă a cunoașterii
 Autointerogația
 Problematizarea
 Producția de idei
 Lectura-contactul cu cartea
 Asumarea rolului de judecător ca exercițiu util
 Studierea tehnicii acuzării și apărării din procese celebre
Ca concluzie finală, ținem să menționăm, că metodele de cercetare a fenomenului
juridic, nu pot fi înțelese separat ci într-o interdependență.
Cât priveşte importanţa mai mare, sau mai mică, a unei metode anumite de
cunoaştere a dreptului, se poate afirma că fiecare dintre ele îşi are rolul şi locul său
în procesul cercetării ştiinţifice. În principiu, nici o metodă nu este respinsă de la
cercetarea fenomenului juridic, valoarea acestora fiind amplificată de folosirea lor
independentă şi complementară, cîmpul metodologiei ştiinţifice fiind în plină
efervescenţă şi inovare, ca urmare a revoluţiei ştiinţifice contemporane. Cu alte
13
Craiovan I., Tratat elementar de teoria generală a dreptului, 2001, p 196-204
15
cuvinte, nu există metode mai bune sau mai rele. Fiecare dintre ele poate juca un rol
pozitiv, atunci când este aplicată corect, şi la etapa oportună a cercetării ştiinţifice.
Dacă, să apreciem starea actuală a instrumentarului ştiinţific al dreptului,
luând în considerare, ideea că o ştiinţă se maturizează atunci când gradul de aplicare
a metodelor matematice în ea este înalt, se poate face concluzia că arsenalul
metodologic al ştiinţelor juridice, cu siguranţă, urmează a mai fi îmbogăţit.

Activităţi:

IMPLICĂ-TE!
 Definește noțiunea de metodă și metodologie
 Descrie formele cunoașterii
 Numiți formele cunoașterii frecvent întîlnite în cadrul științelor juridice

INFORMEAZĂ-TE ŞI PROCESEAZĂ INFORMAŢIA!

 Analizează fiecare metodă de cercetare a fenomenului juridic

 Căutați exemple de limbaj normativ, de limbaj judiciar, de limbaj doctrinar și analizați-le

COMUNICĂ, DECIDE!

 Comentează următorul enunț: Metodele de cercetare a dreptului sunt utilizate, de regulă,

în mod individual pentru cercetarea fenomenului juridic.
 Care ar fi tema preferată pentru o eventuală cercetare, și de ce ?
 Realizează o activitate de cercetare utilizînd metode de cercetrare

EXPRIMĂ-ŢI ATITUDINEA!

 Apreciază importanța cunoașterii metodelor de cercetare a fenomenului juridic, pentru

tine ca viitor specialist în domeniul jurisprudenței.
 Discută cu colegii și exprimă-ți părerea proprie

ACŢIONEAZĂ!
 Realizează o schemă de sinteză a temei
 Prezintă rezultatele în cadrul seminarului
 Evaluează-ți rezultatul

16
 Obiectivele de referință
Studiind acest modul, studentul va fi capabil:
- să definească noțiunea de drept;
- să determine dreptul în sens obiectiv și în sens subiectiv;
- să identifice căile de formare a dreptului;
- să interpreteze factorii de configurare a dreptului;
- să explice esența și geneza dreptului;
- să formuleze concluzii independente, noi idei;

Cuvinte –cheie: drept, drept obiectiv, drept subiectiv, tipuri istorice de drept, căi de
formare a dreptului, factorii de configurare a dreptului, esența, conținutul dreptului,
monumente legislative,

TEMA 3. Esența și geneza dreptului

1. Accepțiunile noțiunii de drept
2. Căile de formare a dreptului
3. Principalii factori de configurare a dreptului
4. Esența, forma și conținutul dreptului

1. Accepțiunile noțiunii de drept

În societatea umană acțiunile omului sînt determinate de necesitățile lui. Fiind
conceput pentru a reglementa relațiile sociale și a asigura condiții optime pentru
traiul în comun, dreptul a evoluat o dată cu societatea, devenind un atribut absolut
necesar al ei, fără de care nu pot fi garantate libertățile și siguranța individului, este
imposibilă consolidarea și dezvoltarea societății. Diversitatea relațiilor sociale,
generate de interesele individuale, impune deci necesitatea organizării și
reglementării lor. Se poate afirma, că dreptul constituie o autoreglementare a
acțiunilor omenești în legătură cu raporturile dintre oameni sau grupuri de oameni.
Se consideră că dreptul apare în Orientul Antic, regăsit în primele monumente
legislative, cum ar fi Codul lui Hammurabi, Legile lui Manu, Codul lui Mu.
Cuvîntul drept are o sferă semantică extinsă, putînd căpăta, în funcție de contextul în
care este utilizat, mai multe accepțiuni ( din perspectivă filosofică, sociologică,
juridică ). Dreptul a apărut ca un produs al experienței și practicii social-istorice, cît
și al creației și elaborărilor teoretice a diferitor leguitori, juriști sau doctrinari ai
timpului.
Sub aspect etimologic termenul sau cuvîntul drept își are originea în latinescul
directum ceea ce exprimă ideea de rectiliniu, linie dreaptă, direct, just, echitabil,
adică o regulă de conduită.
17
Apărut din cerința vieții sociale de armonizare a acțiunilor umane, dreptul reprezintă
un fenomen de regularizare a conduitei omului în societate. Clarificarea noțiunii de
drept, a constituit obiectul preocupărilor multor cercetători, începînd din antichitate.
Din cauza diversității punctelor de vedere, este foarte dificil de făcut o sistematizare
a lor. Iată doar unele definiții ce i-au fost date:
 Jurisconsulții romani Celsius și Ulpian spuneau că el este arta binelui și a
echității;
 Filosoful german E. Kant definește dreptul ca o totalitate de condiții în care
voința liberă a fiecăruia, poate coexista cu voința liberă a tuturor, conform
unei legi fundamentale a libertății;
 Cunoscutul jurist francez J. Lous Bergel, spune că dreptul este un ansamblu
de reguli de conduită, într-o societate mai mult sau mai puțin organizată, care
reglementează raporturile sociale, respectarea cărora, la nevoie este asigurată
prin constîngere publică;
În concluzii am putea face următoarea definiţie a dreptului: Dreptul este
sistemul normelor de conduită, elaborate sau recunoscute de puterea de stat, care
orientează comportamentul uman în conformitate cu valorile sociale ale societăţii
respective, stabilind drepturi şi obligaţii juridice a căror respectare obligatorie este
asigurată, în caz de necesitate, de forţa coercitivă a puterii publice ( de stat).
Dreptul în sens juridic are două accepțiuni: drept obiectiv, denumit și drept
pozitiv, și drept subiectiv.
Drept obiectiv: Într-un prim înţeles, dreptul desemnează ansamblul de reguli de
conduită, care într-o societate organizată, guvernează raporturile dintre oameni şi
sunt impuse, în caz de necesitate, cu ajutorul forţei de constrîngere. În acest sens
dreptul este denumit drept obiectiv. În acest sens termenul de drept este apropiat de
termenul lege sau legislsție.
Drept subiectiv: Dreptul subiectiv este prerogativa, pe care dreptul obiectiv o
recunoaşte unui individ, şi de care acesta se poate prevala în raporturile sale, cu alţi
oameni sub protecţia puterilor publice. De exemplu, dreptul la viaţă, la integritatea
fizică şi morală, drepturile civile, politice, economice etc.
Deci, dreptul subiectiv este o prerogativă a unei persoane, a unui subiect al unui
raport juridic concret, de a deține un bun, a săvîrși un fapt sau o acțiune, de a
pretinde unui alt subiect, să dea, să facă sau să nu facă ceva, în virtutea normelor
dreptului obiectiv.
Dreptul subiectiv nu există, nu poate exista, în afara dreptului obiectiv. Dreptul
obiectiv, sau altfel spus, legea, constituie fundamentul drepturilor subiective.( De ex.
Constituţia, Codul Muncii, alte legi ( ca drept obiectiv în vigoare ) reglementează
18
dreptul persoanei la muncă, odihnă, pensie ( ca drept subiectiv ). Deci dreptul
subiectiv, fiind în strînsă legătură cu dreptul obiectiv, în sens metaforic reprezintă
numai o parte a dreptului obiectiv.

2. Căile de formare a dreptului

Statul şi dreptul sunt în strînsă legătură cu modul de producţie, cu baza economică
a societăţii dintr-un moment dat. Aceasta face, ca fiecărei orînduiri sociale să-i
corespundă un anumit tip istoric de stat şi drept, astfel avem următoarele tipuri
istorice de drept:
-tipul de drept antic
-tipul de drept feudal
-tipul de drept modern
-tipul de drept contemporan
Apariţia a dreptului a fost pregătită de o perioadă îndelungată, de dezvoltare
lentă a forţelor de producţie în cadrul primei orînduiri sociale.
În societatea comunei primitive reglementarea de bază a relaţiilor sociale o face
obiceiul, care consolidează cele mai bune variante de comportament, constituite de-
a lungul dezvoltării societăţii, se transmit din generaţie în generaţie, apărînd
interesele tuturor membrilor societăţii.
Astfel, o primă cale de creare a dreptului în toate statele sclavagiste şi feudale
constă în:
- preluarea obiceiurilor comunei primitive şi adaptarea lor, sub ameninţarea
apllicării unor sancţiuni de stat. Aceste obiceiuri au format dreptul obişnuielnic sau
cutumiar;
O altă cale de formare a dreptului constă în :
- crearea dreptului scris, care constă din nişte legi bazate pe obiceiurile vechi,
adoptate de clasa dominantă, şi pe dispoziţii juridice noi;
Primele legi apărute în istoria dreptului au fost: Codul lui Hammurabi (Babilon),
Legile lui Mânu (India), Codul lui Mu (China), Legea celor 12 table la romani etc.
A treia cale de evoluare a dreptului a fost:
- constiuirea lui, reieşindu-se din soluţiile date de către judecători în instanţele
judecătoreşti. În situația în care, în fața unei stări de fapt inedite, pentru care nu
există un text de lege, care să o reglementeze, soluțiile pronunțate deveneau ele
însele obligatorii, pentru alte judecătorii, care ulterior aveau de soluționat cazuri
asemănătoare. Aceste soluții dobîndeau o forță juridică obligatorie.

19
 3. Principalii factori de configurare a dreptului
Factorii de configurare a dreptului sunt un ansamblu de factori, care își pun
amprenta, direct sau indirect, cu pondere variabilă, asupra procesului de configurare
a dreptului atît în conținutul, cît și în forma sa. 14
Cei mai importanți factori de determinare a dreptului sunt considerați a fi:15
1. Cadrul natural de existență și evoluție istorică a comunității respective
( factorul geografic, biologic, demografic);
2. Contextul istoric de evoluție și specificul etnic-național ( omogenitatea etnică,
relațiile interetnice, marile evenimente istorice ale comunității);
3. Cadrul sau factorul economic (ansamblul de relații și condiții ale vieții
materiale);
4. Factorul politic ( exprimă voința comunității statale ale acelei societăți);
5. Factorul cultural-spiritual și ideologic (cultura spirituală, nivelul de
școlarizare, religia, morala, ideologia, tradițiile);
6. Contextul internațional ( războaie, ocupație străină, anexiuni și divizări statale
, alianțe, procese integratoare);
7. Cadrul de valori ale culturii și civilizației comunității respective;
În doctrina juridică,16 prin valoare se înțelege însușirea sau calitatea unor
lucruri, fapte,idei, obiecte,fenomene de a corespunde unor trebuințe sau
idealuri speciale generate de existența socială.
Prin cultură se înțelege ansamblul valorilor materiale și spirituale create de
omenire, în procesul practicii social istorice, precum și instituțiile necesare
pentru crearea și comunicarea acestor valori.
Prin civilizație se înțelege nivelul de dezvoltare materială și spirituală al unei
societăți într-o etapă sau epocă istorică dată.

4. Forma, esența, conținutul dreptului

Pentru înţelegerea mai profundă a rolului dreptului în sistemul reglementării
normative a relaţiilor sociale, e necesar să se cunoască esenţa, conţinutul şi forma
dreptului.
Esenţa dreptului este voinţa generală, oficializată - adică voinţa juridică
exprimată în legi şi apărată de stat - care trebuie privită ca unitate de momente
sociale şi psihologice. Voinţa juridică se numără printre elementele componente ale
conştiinţei juridice.
În drept, rolul voinţei are o dublă semnificaţie:

14
Rebreanu V., op.cit.p.44
15
Boboș Gh., Buzdugan C., Rebreanu V., Teoria generală a statului și dreptului, Editura Argonaut, Cluj –Napoca,
2009,p. 203 ,Șantai I., Întroducere în teoria generală a dreptului, Cluj-napoca ,2007p.67
16
Rebreanu V., op.cit., p.44
20
 1) rolul voinţei generale, a grupurilor sociale sau a întregiii societăţi determinată
de anumite interese şi care tinde să se oficializeze prin intemediul activităţii statale;
2) voinţa individuală, care se manifestă în procesul aplicării dreptului;
Conţinutul dreptului - îl constituie o totalitate de elemente, care exprimă voinţa şi
interesele sociale. Conţinutul dreptului îl formează sistemul normelor juridice sau
conţinutul normativ al dreptului.
Vorbind de conţinut, ne referim la două aspecte: conţinutul normativ şi conţinutul
social, ca elemente diverse ale conţinutului dreptului.
Conținutul normativ este conduita prescrisă de normele juridice (drepturi și
obligații).
Conținutul social este scopul, voința și interesele pe care dreptul le consacră.
Forma dreptului este modul de exprimare a normelor juridice, avînd în așa mod
o formă internă şi externă.
Forma internă a dreptului este chiar interacţiunea ramurilor dreptului, gruparea
normelor juridice pe instituţii şi ramuri (ramuri de drept public sau de drept
privat).
Forma externă poate fi analizată din mai multe puncte de vedere:
a. din punct de vedere al modalităţilor de exprimare a voinţei
leguitorului sunt izvoarele dreptului (obiceiul juridic sau cutuma,
doctrina, actul normativ, contractul normativ, etc).
b. din punct de vedere al modalităţilor de sistematizare a legislaţiei –
codificări, încorporări etc.
c. din punct de vedere al modalităţilor de exprimare a normelor de
drept în diverse acte ale oragnelor de stat- legi, decrete, hotărîri,
decizii etc.
Astfel prin forma externă a dreptului se are în vedere modul de
exprimare a normelor juridice.
În concluzii, putem formula următoarea definiţie a dreptului- Dreptul este un
sistem de norme juridice (reguli de conduită în societate, alcătuite din drepturi și
obligațiuni), elaborate sau recunoscute și sancționate de puterea de stat, care
reprezintă voința de stat a poporului, al căror principal caracter este
obligativitatea, pentru toți membrii societății organizate, la nevoie impusă de forța
de constrîngere a puterii publice.
Apărut odată cu statul, dreptul este unicul intrument juridic al puterii de stat,
menit să organizeze și să conducă societatea, să determine conduita destinatarilor
lui și răspunderea juridică a celor care o încalcă.

Activităţi:
21
IMPLICĂ-TE!
 Definiți accepțiunile termenului drept
 Care sunt semnificațiile termenului drept în următoarele enunțuri: Noi studiem disciplina
Elemente de drept; Eu am dreptul la muncă; Tu nu ai nici un drept moral de a proceda în
așa mod; Facultatea de drept; A proceda drept;
 Formulează o definiție a termenului drept pornind de la diversitatea de concepte
prezentate. Comentați-o pe scurt.

INFORMEAZĂ-TE ŞI PROCESEAZĂ INFORMAŢIA!

 Analizează căile de formare a dreptului

 Enunțați și explicați care sunt considerați, ca fiind principalii factori de configurare a
dreptului
 Identifică care este esența, forma și conținutul dreptului

COMUNICĂ, DECIDE!

 Considerați că ar exista și alți factori de influențare a dreptului? Dacă da, care?

 Demonstrați rolul acestora în determinarea dreptului

EXPRIMĂ-ŢI ATITUDINEA!

 Apreciază importanța cunoașterii esenței și genezei dreptului, pentru a înțelege

fenomenul complex stat-drept.
 Scrie un eseu de o pagină prin care să evidențiezi acest aspect

ACŢIONEAZĂ!
 Elaborează o axă cronoligcă în care să arăți evoluția istorică a dreptului
 Prezintă rezultatele în cadrul seminarului

22
Obiective de referință
Studiind acest modul, studentul va fi capabil :
- să definească conceptul de stat;
- să stabilească interrelația dintre stat și drept;
- să identifice atributele statului;
- să determine scopul, sarcinile, funcțiile statului;
- să interpreteze teoriile privind originea și esența statului;
- să analizeze mecanismul de stat;
- să explice structura formei de stat;
- să realizeze un miniproiect de cercetare privind forma de stat al R. Moldova;

Cuvinte –cheie: stat, inerferența stat-drept, constantele statului, mecanismul de stat,

forma de stat, forma de guvernămînt, structura de stat, regimul politic.

TEMA 4. Dreptul și statul

1. Problematica noțiunei de stat și definiția mai larg acceptată a statului
2. Interferența stat-drept
3. Constantele statului
4. Scopul, sarcinile și funcțiile statului
5. Teorii privind originea statului
6. Mecanismul de stat
7. Forma de stat

1. Problematica noțiunei de stat și definiția mai larg acceptată a

statului
Statul este principala instituţie politică a societăţii. Apărut aproape 6 mii de ani în
urmă în Orientul Antic (Egipt, Babilon, China, India), statul continuă să fie şi astăzi
un instrument esenţial de dirijare socială.
Apariţia statului a fost determinată de schimbările ce au avut loc în orînduirea
comunei primitive, schimbări, care au făcut ca vechile forme de organizare şi
conducere (ginta, tribul), să nu mai fie eficiente, impunîndu-se o formă nouă de
dirijare, cea politico-statală.
Termenul stat a fost studiat din mai multe perspective, potrivit cărora interpretarea
lui a fost diferită.
Cele mai noi accepțiuni ale termenului stat sunt cea istorico-geografică și cea
politico-juridică, ambele vizînd statul, dar punînd accentul pe diferite elemente
constitutive ale statului.17

17
Rebreanu V., Constantele statului, 2003,p.57
23
Cuvîntul stat provine din latinescul, status, care inițial nu avea un înțeles strict
determinat, exprimînd ideea generică de ceva stabil. Prin evoluție cuvîntul status a
dobîndit valoarea unei expresii de sine stătătoare. Sensul pe care îl dăm astăzi
acestui termen, a fost fundamentat în sec. al XVI-lea de către Nicolo Machiavelli-
părintele științei politice moderne- odată cu publicarea lucrării Il Principe,18 în care
spune că toate stăpînirile, care au avut putere asupra oamenilor sunt State, sunt
Republici sau Principate. Începînd cu Machiavelli, cuvîntul stat, începe să
desemneze instituția autorității într-o formă de organizare socială a societății.
Ca organizație politică a societății, statul apare ca un ansamblu sau sistem
articulat de instituții sau organisme, ca un mecanism de organe și instituții investite
cu autoritate, prin care se realizează organizarea și conducerea societății, ordinea
socială.19
Accepțiuni ale termenului stat în limbajul politico-juridic contemporan:
În accepțiunea sau sensul istorico-geografic, prin stat se înțelege populația
organizată pe un anumit teritoriu, delimitat prin frontiere, precum și relațiile
economice, politice, culturale ale acesteia.
În acest sens noțiunea de stat are înteles larg, fiind sinonimă cu aceea de țară,
patrie. În această accepțiune statul are elemente definitorii ca: populația, teritoriul,
puterea politică.
Sensul politico-juridic al termenului stat este mai restrîns ca sferă, dar mai
relevant ca conținut. Deci prin stat se înțelege organizația politică, de pe un anumit
teritoriu, formată din totalitatea organelor, mecanismelor sau instituțiilor autorității
publice, prin intermediul cărorra se realizează organizarea și conducerea generală a
societății.
În acest sens se folosește, doar una din laturile regăsite în sensul istorico-geografic,
și anume, puterea de stat.
Pornind de la cele două sensuri ale termenului stat putem face următoarea definiție a
statului:20 Statul este o organizație politică formată din reprezentanți ai
populației de pe un anumit teritoriu, care sunt investiți cu atribuții de putere
care constau în posibilitatea de a lua decizii obligatorii, în numele întegii
populații, decizii concretizate în norme de drept sau de aplicare a dreptului,
care dacă nu sunt respectate de bună-voie, sunt aduse la îndeplinire prin forța
de constrîngere.
2. Interferența stat-drept
18
Machiavelli, Principele, București,1960
19
Rebreanu V. Teoria generală a dreptului, Cluj- Napoca,2009, p.57
20
Boboș Gh., Teoria generală a dreptului,1999,p.27, SIDA A., Teoria generală a dreptului,2004,p.73
24
 Statul și dreptul sunt produse ale evoluției istorice a omenirii care s-au cristalizat
ca valori fundamentale ale civilizației.
Astfel Statul este organizaţia politică, care deţine monopolul forţei de
constrîngere, elaborînd şi aplicînd dreptul, şi exercită într-o comunitate umană de pe
un anumit teritoriu, puterea suverană a deţinătorilor puterii din societatea dată.
Dreptul este sistemul normelor de conduită, elaborate sau recunoscute de puterea
de stat, care orientează comportamentul uman în conformitate cu valorile sociale
ale societăţii respective, satbilind drepturi şi obligaţii juridice a căror respectare
obligatorie este asigurată în caz de necesitate de forţa coercitivă a puterii publice (
de stat).
Marea diversitate a concepțiilor și teoriilor care explică originea, conținutul și
formele statului și dreptului, a raportului stat-drept, de-a lungul istoriei și pînă în
prezent, ar putea fi grupate în trei mari orientări:21
1. Cele care susțin preexistența dreptului asupra statului ( Nu statul creează
dreptul, ci îl consacră doar în forme juridice concrete, de exemplu școala
dreptului natural, teoria contractului social);
2. Cele care susțin că dreptul este un produs al statului, un rezultat al creației
acestuia, că statul ar fi preexistent dreptului, că dreptul este o emanație a
statului;
3. Cele care explică interacțiunea și interdependența stat-drept, care identifică
statul cu dreptul (de ex. H. Kelsen spunea că statul este ordinea de drept);
În concluzie, putem afirma că statul și dreptul sunt două fenomene strîns
legate între ele, care au multe elemente comune, ambele fiind produse ale
evoluției istorice ale omenirii, dar care pînă la urmă rămîn să fie distincte ca
concept.

3.Constantele statului
Întrucît nu există un consens, în ceea ce privește definiția statului, numeroși autori
în materie de teorie a statului și dreptului formulează nu atît definiții în înțelesul
clasic al termenului, cît insistă pe elementele sau trăsăturile definitorii ale statului,
care au fost exprimate prin termenul de constante sau atribute, sau permanențe ale
statului.
Constantele statului sunt grupate atît în sensul accepțiunii istorico-geografice cît și
în sensul accepțiunii politico-juridice ale noțiunii de stat.
Constantele statului în sens istoric-geografic sun considerate : teritoriul, populația,
puterea publică.
Constantele statului în sensul politico-juridic vin în completarea constantelor în
sens istorico-geografic și anume : constituirea și exercitarea puterii, constituirea și
21
Boboș Gh., Buzdugan C.,Rebreanu V., op.cit. p.76-90,
25
funcționarea organelor statului, bazat pe principiu separării puterilor în stat, formele
de guvernămînt.
Importanța cunoașterii și studierii constantelor statului apare din necesitatea de a ști,
dacă o anumită societate umană poate fi considerată ca stat. Deasemenea, elementele
constitutive ale statului au o importanță definitorie, condiționînd apariția, dispariția
sau reînvierea statului. 22
În doctrină juridică constituțională23 se întîlnește o clasificare făcută elementelor
statului:
- Elementul personal- poporul sau națiunea;
- Elementul material- teritoriul;
- Elementul formal- autoritatea politică sau suveranitatea;
Să analizăm atributele statului în continuare:
Puterea publică. O caracteristică esenţială a statului constă în existența puterii
publice, denumită şi putere de stat sau putere de constrîngere. Statul, în ultimă
instanţă înseamnă forţă.
Puterea publică, autoritatea, este singura care deţine monopolul constrîngerii fizice
şi dispune de mijloacele necesare în vederea exercitări unei constrîngeri. La
dispoziţia statului se află unităţile armate, poliția, justiţia, care deţin monopolul
constrîngerii de stat.
Puterea de stat desemnează ansamblul sau sistemul relaţiilor de putere într-o
societate istoric determinată, exprimînd autoritatea pe care un individ sau un grup de
indivizi o are asupra altora, pentru realizarea unui scop comun, asumat de membrii
colectivităţii sau impus acestora de către cei care exercită puterea.
Deci, această definiţie necesită unele precizări:
-puterea repezintă nu numai ideea de forţă, dar şi cadrul instituţional prin care
această idee se materializează;
-puterea se exercită pentru realizarea unui scop comun ori pentru exercitarea
unuia impus de guvernanţi;
- puterea se exercită numai în cadrul relaţiilor sociale;
Caracterele puterii de stat sunt:
Caracterul politic, organizat, investită cu forţă de constrîngere a statului,
suveranitatea, care este caracterul esenţial al puterii de stat, deasemenea caracterul
democratic, creator şi progresist, se mai adaugă şi caracterul civil, temporar, de
superpoziţie, de centralizare.
Teritoriul. Spre deosebire de organizarea socială prestatală, în care domină criteriul
legăturilor de sînge, statul se caracterizează prin împărţirea supuşilor săi după
teritoriu, între stat şi cei care locuiesc pe teritoriul statului, se creează o legătură
22
T. Cârnaț, Drept constituțional, Chișinău,2010, p.123
23
Al. Arseni, Drept constituțional și instituții politice. Tratat elementar, vol. I Chișinău,2005p.337
26
distinctă, specifică, care defineşte calitatea specială de apartenenţă la statul
respectiv, calitatea de supuşenie sau cetăţenie.
Teritoriul este dimensiunea materială a statului, este un indiciu care permite
stabilirea statului în spaţiu, determină limitele extinderii puterii publice, este
simbolul şi factorul de protecţie a ideii naţionale.
Teritoriul cuprinde solul, subsolul, apele, şi coloana aeriană de aer, asupra cărora
statul îşi exercită puterea.
Teritoriul are următoarele caractere juridice:
 inalienabilitatea( modificări de frontieră numai prin legi organice);
 indivizibilitatea (statul nu poate fi segmentat decît în unităţi administrativ
teritoriale);
Potrivit Constituţiei Republicii Moldova, în art. 3 se precizează că „teritoriul
Republicii Moldova este inalienabil” şi că „frontierele ţării sunt consfinţite prin
legea organică, respectându-se principiile şi normele unanim recunoscute ale
dreptului internaţional”.
Art.1 al Constituţiei R. Moldova,24 stabileşte şi faptul că, Republica Moldova este un
stat indivizibil. Indivizibilitatea teritoriului se interpretează în sensul că statul nu
poate fi segmentat, nu poate fi obiectul unei divizări totale sau parţiale. Unităţile
teritoriale nu constituie „state”, chiar dacă unele din ele beneficiază de autonomie
prevăzută prin statute speciale ( ex. UTA Găgăuzia).
Populaţia constituie dimensiunea demografică, psihologică şi spirituală a statului.
Existenţa unui stat fără poulaţie este de neconceput. Populaţia se raportează la stat
prin relaţia de cetăţeni, relaţie juridică ce fixează drepturi şi obligaţii juridice. Cei ce
locuiesc pe un teritoriu anumit au calitatea de cetăţeni, de cetăţeni străini, de apatrid,
refugiat. Dintre aceste categorii numai cetăţenii se bucură de deplinătatea drepturilor
şi obligaţiilor satbilite de stat.
Comunitatea indivizilor, care se află pe teritoriul strict determinat al statului şi
asupra căreia se exercită puterea de stat e o categorie complexă. În unele cazuri
comunitatea formează o naţiune, naţiunea fiind identificată cu populaţia.
Naţiunea nu trebuie confundată nici cu statul şi nici cu populaţia, ca element
constitutiv al acestuia. Ea „este o asociaţie de oameni având aceeaşi limbă, aceeaşi
origine, aceleaşi obiceiuri, aceleaşi idei şi sentimente, dezvoltate printr-o lungă
conveţuire”. Naţiunea constituie nu o simplă comunitate umană. Ea e comunitatea
umană formată istoriceşte pe un teritoriu distinct, anume pe acest teritoriu
comunitatea umană dată îşi formează limba, cultura, obiceiurile, tradiţiile,
spiritualitatea de neam, factura psihică, de acest teritoriu, comunitatea dată îşi leagă
trecutul istoric, prezenţa şi, indiscutabil, viitorul. Categoria „naţiune” reprezintă nu

24
Constituția Republicii Moldova din 29 iulie 1994
27
întreaga populaţie, ci doar o parte din ea, parte ce constituie majoritatea populaţiei.
Referindu-ne la coraportul categoriilor naţiune-stat putem menţiona următoarele: În
lume există un număr mare de state naţionale, adică state care au la bază o naţiune
(Franţa, Germania, Italia, Spania, Portugalia). Majoritatea absolută a statelor
europene sunt state naţionale. Există cazuri cînd una și aceeași națiune stă la baza
mai multor state. De ex: națiunea arabă este organizată în mai multe state arabe,
națiunea coreeană în două state coreene. Același exemplu am putea să-l dăm în cazul
României și R. Moldova, care are la bază națiunea românească. Ideea de stat
național nu exclude existența pe teritoriul lui a unor minorități naționale sau grupuri
entice, adică a unor populații de altă naționalitate, decît cea care s-a constituit într-un
stat propriu, care locuiesc compact sau dispersat pe teritoriul statului național.
Statele multinaționale sunt statele ale căror populație este format din mai multe
naționalități, vorbind limbi diferite și avînd cultură și un trecut istoric diferit. (de. ex.
Federaţia Rusă, S.U.A.).
Naţiunea nu trebuie confundată cu naţionalitatea sau cu poporul.
Naţionalitatea exprimă apartenenţa indivizilor la o anumită naţiune, în timp ce
poporul desemnează masa indivizilor, indiferent de naţionalitatea lor, constituită ca
suport demografic al statului.
După ce am analizat cele trei elemente constitutive ale statului, trebuie să facem o
precizare, că referitor la celelalte elemente, care urmează a fi analizate mai jos,
părerile sunt împărțite în doctrină, pentru că unii autori le consideră caracteristici ale
statului și nu operează cu conceptul de atribut sau constantă a statului, atunci cînd se
încearcă o definire a lor. Astfel :
Perceperea de la populaţie a impozitelor.
Societatea primitivă nu a cunoscut existenţa unor impozite, taxe sau altor contribuţii
băneşti şi în natură, impuse populaţiei de puterea publică.
Existenţa aparatului de stat presupune suportarea unor cheltuieli, de aceea este
impusă populaţiei suportarea unor impozite, taxe, alte cheltuieli.
Elaborarea şi aplicarea dreptului.
Dreptul este instrumentul necesar al exercitării şi dezvoltării statului, el este necesar
oricărei puteri de stat. În societatea prestatală dreptul nu a existat, apariţia lui este
indisolubil legată de apariţia statului. Viaţa statului este strîns legată de cea a
dreptului. Statul garantează realizarea dreptului şi reintegrează ordinea juridică
lezată prin activităţi ilicite.
Numai statul poate elabora și stabili norme de conduită unice pentru toți membrii
societății. Prin aplicarea dreptului, puterea statală capătă oficialitate și legitimitate,
își exercită prerogativele de conducere socială, dirijează relațiile din societate,
28
soluționează conflictele sociale, înfăptuiește justiția, contribuie la evoluția
progresului social.
Suveranitatea de stat.
Suveranitatea ca atribut al staului, a luat naștere odată cu apariția statului. Conceptul
de suveranitate este corelativ cu conceptul de stat, însă ideile despre suveranitate
apar mult mai tîrziu, la sfîrșitul Evului Mediu.
În literatura de specialitate putem găsi mai multe definiții ale suveranității.25
Suveranitatea este o caracteristică esenţială a statului, a puterii publice, exprimînd
faptul că puterea publică îşi extinde autoritatea asupra unui anumit teritoriu şi
populaţie şi nu admite o altă autoritate să exercite atribuţiile specifice puterii asupra
acestui teritoriu şi populaţiei aflate pe el.
În conţinutul noţiunii de suveranitate, distingem supremaţia şi independenţa
puterii publice.
Supremaţia este caracteristica ce se referă la latura internă a puterii pe stat, ea
exprimînd ideea că puterea publică este superioară oricărei altei puteri.
Suveranitatea puterii publice se manifestă şi în suveranitatea asupra teritoriului său,
teritoriu care este inalienabil.
Independenţa este al doilea aspect al categoriei unice a suveranităţii. Statul suveran
reprezintă o putere supremă în interior şi independenţă faţă de orice altă putere de
stat. Statul îşi stabileşte singur, liber şi după propria sa dorinţă, fără nici un amestec
al vreunui alt stat, politica sa internă şi externă, îşi realizează funcţiile sale interne şi
externe.
Suveranitatea presupune obligația de a respecta drepturile suverane ale altor state și
normele dreptului internațional unanim acceptate, precum și toate tratatele la care
statul este parte.
Suveranitatea puterii de stat se extinde asupra unui anumit teritoriu locuit de o
anumită populație, condiția principală a ei fiind integritatea teritoriului și
inviolabilitatea frontierilor statului.

4. Scopul, sarcinile şi funcţiile statului

Statul nu e un scop în sine, el este un instrument pentru organizarea şi conducerea
societăţii în serviciul acesteia, în conformitate cu orientarea majoritară la un moment
dat. Rolul statului diferă de la epocă la epocă şi de la societate la societate în funcţie
de valorile specifice. Democraţia liberală presupune că, statul serveşte individul,
libertăţile şi drepturile lui şi comunitatea în ansamblul ei.
Deci, statul este principala instiuţie politică a societăţii şi îi revine un loc de seamă
în societate. Locul şi rolul statului sunt determinate, în primul rînd, de scopul lui.

25
Grama D., Evoluția suveranității R. Moldova la etapa inițială de edificare a statului de drept, vol.II,
Chișinău,2006,p.196
29
Din teoriile ce s-au dezvoltat pe parcursul istoriei referitor la scopul statului
menţionăm, două concepte esenţiale:
I. – scopul statului este nelimitat, atocuprinzător. Conform acestei concepţii, nu
poate exista o sferă de activitate, care nu ar prezenta vreun interes pentru stat,
(această concepţie este valabilă mai mult pentru perioada antică şi medievală.)
II- statul rezervă omului o activitate liberă de orice dominaţie din partea sa. Statul
are drept scop numai ocrotirea dreptului şi garanţia libertăţii, (concepţie valabilă
pentru statul contemporan), pe care o împărtăşim, pentru că ea se regăseşte parţial de
exemplu, în prezent în art. 47 din Constituţia R. Moldova.
Sarcinile statului – Statul îşi propune soluţionarea unor sarcini concrete ce ţin de
diverse domenii: economic, politic, ideologic, cultural, etc. Sarcinile statului pot fi
realizate numai printr-o activitate multilaterală a statului, adică prin funcţiile lui.
Prin funcțiile statului se înțeleg direcțiile fundamentale de activitate a statului în
care se manifestă esența sa.
Funcțiile statului reprezintă un mijloc de manifestare a esenței lui, fiind realizate de
întregul său mecanism. Există mai multe criterii de clasificare a funcțiilor statului:
 După sfera de activitate deosebim funcții interne și externe
Funcțiile interne vizează activitatea statului în interiorul său.
În cadrul funcţiilor interne avem:
- funcţia de organizare și conducere a societății;
- funcţia social-economică, cu rolul de a proteja anumite categorii sociale,
de a reglementa relaţiile din domeniul economic în scopul prevenirii
tensiunilor sociale;
- funcția cultural –educativă;
- funcția legislativă;
- funcția executivă;
- funcția judecătorească;
Funcțiile externe ale statului determină activitatea statului în relațiile
interstatale.
În cadrul funcțiilor externe deosebim:
- funcția de dezvoltare a unor relații noi de colaborare cu alte state;
- funția de promovare și apărare a păcii și securității internaționale;
- participarea statului la diferite organisme internaționale;
 După durata de acțiune, funcțiile statului se clasifică în :
- funcții constante (caracterizează statul la toate etapele existenței sale, de
ex. Funcția de conducere și de organizare a societății);
- funcții temporare ( sunt de scurtă durată, fiind condiționate de sarcinile
specifice ale statului la diferite etape de funcționare, de ex. Funcția de
lichidare a unor consecințe de pe urma calamităților naturale);
30
  După importanța socială funcțiile statului se impart în:
- funcții principale;
- funcții secundare;
 După formele juridice de realizare, funcțiile statului se împart în :
- activități de adoptare și elaborare a actelor normative;
- activitatea organelor competente, în vederea realizării normelor juridice;
- activitatea de ocrotire a ordinii de drept și de realizare a răspunderii
juridice;
Ca o concluzie finală la problema funcțiilor statului, menționăm, că noul stat
( statul de drept ) ar avea ca principale funcţii :
- asumarea sarcinii de realizare a unei societăţi mai echilibrate ;
- respectarea drepturilor fundamentale ale omului ;
- asigurarea respectării principiului separaţiei puterilor in stat ;
- respectarea principiilor democratice în luarea deciziilor adecvate;

5. Teoriile privind originea şi esenţa statului

Problema originii şi esenţei statului, adică examinarea cauzelor care au dus la
apariţia statului şi cercetarea statului în esenţă, a rolului lui societate a preocupat
gîndirea umană încă din antichitate.
Principalele teorii, privind originea şi esenţa statului sînt: Teoria teocratică; Teoria
patriarhală; Teoria patrimonială; Teoria contractuală Teoria violenţei; Teoria
psihologică; Teoria biologico-organicistă.
În continuare,venim cu unele precizări ale conținutului acestor teorii:
1. Teoria teocratică îşi are rădăcinile în statele Orientului Antic, capătă o mare
răspîndire în epoca Evului Mediu. Ea susţine originea divină a statului. Conform
acestei teorii, şeful statului este reprezentantul lui Dumnezeu pe pămînt, deci statul
este o creaţie a divinităţii, iar supuşii trebuie să respecte această putere de stat, ca pe
o obligaţie, ca pe o îndatorire religioasă. (adept al teoriei: Augustin Toma d'Aqvino
şi alţi exponenţi ai bisericii creştine).
2.Teoria patriarhală ( adept Aristotel 381-322 î.e.n.). Omul ca fiinţă socială se
organizează în familii, iar statul, după Aristotel, reprezintă forma prelungită a
acestei organizări, prin urmare, la baza Teoriei patriarhale, stă ideea cum că, statul
ar fi luat naştere din familie, iar puterea monarhului - din puterea părintească a
tatălui asupra membrilor familiei.
3.Teoria patrimonială. ( adept Ludwic Von Haller 1767-1854), care afirma că
statul ar fi luat naştere din dreptul de proprietate asupra pămîntului. Guvernanţii
stăpînesc teritoriul în virtutea unui drept vechi de proprietate, iar guvernaţii
(poporul) nu sunt decît o adunare de arendaşi pe moşia monarhului.
31
 4.Teoria contractuală La baza acestei concepţii stă ideea cum că statul ar fi
apărut în urma unei înţelegeri dintre oameni, a unui contract social născut din voinţa
oamenilor ( adept Tomas Hobbes1588-1679, John Locke 1632-1704, J.J. Rousseau
1718-1788).
5.Teoria violenţei (reprezentantul de bază - Duhring (1833 - 1921). Potrivit
acestei teorii, statul nu este rezultatul evoluţiei societăţii, al dezvoltării condiţiilor
economice, ci este rezultatul violenţei politice, al luptei dintre triburi în societatea
primitivă. Tribul" învingător instituie puterea de stat, iar învinsul constituie masa
supuşilor săi. Proprietatea privată, după el, este şi ea un rezultat al violenţei,
acaparării bogăţiilor de către cuceritor.
6. Teoria psihologică. ( adepţi- Platon şi Aristotel,Hugo Groțius, Spinoza, J.J
Rousseau), care susţineau apariţia statului prin factori de ordin psihologic sau
biopsihologic, acestea cu toate variantele lor se pot rezuma la două teze:
1)în societate există două categorii de oameni: unii din punct de vedere psihic
sunt predestinaţi pentru conducere, iar - ceilalţi - pentru a fi conduşi;
2)în formarea şi dezvoltarea statului rolul decesiv îl joacă diferite stări şi emoţii
psihice ale oamenilor;
7.Teoria biologico-organicistă (îi are ca reprezentanţi pe Bluntschii 1808-1881
şi Spenser 1820-1903 ). Ei afirmau că statul este un organism social compus din
oameni tot aşa cum organismul animal este compus din celule.
8. Teoria materialistă, conform căreia statul este rezultatul apariţiei proprietăţii
private asupra mijloacelor de producţie, a scindării societăţii în clase antagoniste, ea
a predominat mai mult în aşa zisele state socialiste, fiind considerătă după părerea
noastră singura teorie argumentată din punct de vedere ştiinţific, de fapt în ea
regăsim premisele de apariţie a statului.

6. Mecanismul de stat
Statul este o organizaţie politică, de aceea pentru realizarea funcţiilor sale el îşi
organizează un sistem de instituţii, de organe, care dau expresia concretă puterilor
publice.
Atunci cînd statul este analizat ca o organizaţie, se foloseşte de regulă denumirea de
"mecanism" sau "aparat". Această denumire arată, că statul este o organizaţie
complexă, alcătuită, ca orice maşină, dintr-un mecanism cu organe, pîrghii etc.
Mecanismul statului constă din acele instituţii sau organe care, în ansamblul lor,
realizează sarcinile şi funcţiile puterii de stat. Modul 1or de funcţionare, repartizarea
competenţelor, atribuirea unor prerogative specifice, sînt conţinute în legi, în
Constituţie, în legile organice ale statului

32
Fiecare organ de stat, urmăreşte într-o formă specifică realizarea sarcinilor şi
funcţiilor statului. Uneori organul de stat constă dintr-o instituţie în componenţa
căreia intră o singură persoană, de exemplu, instituţia Preşedintelui Republicii
Moldova. Fiecare organ îşi are competenţa sa, exprimată în totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor cu care este învestit în vederea îndeplinirii atribuţiilor sale.
Organul de stat ar putea fi definit şi ca o parte componentă a mecanismuiui de stat,
dotat cu o anumită competenţă şi învestit cu putere, toţi membrii lui avînd o calitate
distinctă: deputaţi, funcţionari de stat, magiştri, etc. Prin activitatea acestora se
realizează sarcinile şi funcţiile statului.
Organele de stat sunt legate între ele printr-un sistem cu o structură proprie şi
formează mecanismul sau aparatul de stat. Potrivit criteriilor ce stau la baza
separaţiei puterilor în stat, se poate vorbi despre următoarele organe de stat:
legislativ, executiv, judecătoresc.
Puterea legislativă este exercitată de Parlament - organ legislativ, care elaborează
legi, și determină direcțiile de bază ale polticii interne și externe ale statului.
Puterea executivă este exrcitată de Guvern și instituția șefului de stat, care se
ocupă de executarea legii și politicii interne și externe a statului.
Puterea judecătorească efectuează activitatea jurisdicțională, ce are menirea de a
aplica legile, de a soluționa litigiile apărute între persoanele fizice și persoanele
juridice, sancționînd faptele prejudiciabile. Ea este exercitaă de instanțele de
judecată.
În statele democratice exercitarea puterii suverane a statului se bazează pe
principiul separării puterilor în stat, potrivit căruia fiecare din cele trei puteri,
legislativă, executivă, judecătorească, își are domeniul său propriu, competența sa,
pe care nici una din celelealte două puteri nu trebuie s-o încalce. Acest principiu
garantează libertatea cetățenilor, deoarece fiecare putere poate împiedica arbitariul
celorlalte. Acest principiu este reglementat de art.6 al Constituției în vigoare26

7. Forma de stat.
Primii care au clasificat forma de stat au fost istoricul Herodot, și filosofii antici
Platon și Aristotel.
Noțiunea de formă a statului este privită, în literatura de specialitate 27 ca fiind
formată din anumite elemente componente cum ar fi: forma de guvernămînt,
structura de stat și regimul politic. De aceea se impune claritatea acestor elemente
componente.
Prin forma de guvernămînt se înţelege modul de organizare a puterii de stat,
caracterul autorităţii acesteia asupra populaţiei.

26
Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29.07.1994
27
Arseni A., Ivanov V., Suholitco L. Dreptul constituțional comparat, Chișinău,2003, p.65
33
Prin forma de guvernămînt se înțelege modul în care sunt constituite și funcționează
organele supreme, fiind raportată la trăsăturile definitorii ale șefului de stat și la
raporturile acestuia cu puterea leguitoare.28
Cea mai generală clasificare a formelor puterii de stat din punctul de vedere al
guvernămîntului este clasificarea în: republici şi monarhii.
Republica- este forma de guvernămînt, în care puterea supremă aparţine unui organ
ales pe un timp limitat. Guvernarea republicii este opusă guvernării monarhice, ea
nu este ereditară și nici viageră29.
Republica este considerată cea mai democratică formă de guvernămînt, mai mult ca
atît, funcția de șef al statului poate fi ocupată de o singura persoană sau poate avea
caracter colegial.
Republicile pot fi prezidenţiale sau parlamentare, sau mixte, după cum şeful
statului este ales de către popor sau Parlament, care se aleg pe un timp limitat (4 -5
ani), şi în dependenţă de atribuţiile pe care le are şeful satutului, se poate determina
apartenenţa la una din aceste forme de guvernămînt, dar poate depinde caracterul
republicii și de alți factori, decît criteriul alegerii șefului de stat.
Republica prezidențială are următoarele particularități:
Republica prezidențială se caracterizează prin rolul important al Președintelui în
sistemul organelor de stat. Se caracterizează și prin faptul, că în mâinile
Preşedintelui sunt concentrate atât atribuţiile de şef al statului cât şi cele de şef al
guvernului. Trăsătura formală a republicii prezidenţiale, este lipsa funcţiei de prim
ministru, deoarece însăşi Preşedintele deţine în exclusivitate puterea executivă,
numeşte guvernul, astfel fiind un conducător suprem. Atât Preşedintele cât şi
Parlamentul este ales numai prin vot universal de către popor. E necesar de
menţionat faptul, că guvernul şi parlamentul sunt independente şi nu sunt în relaţii
de supunere. Parlamentul nu are dreptul să-şi manifeste neîncrederea faţă de
preşedinte. Preşedintele la rândul său nu poate dizolva parlamentul, şi deţine dreptul
de veto, în ceia ce priveşte actele adoptate de parlament. Exemplu de republici
prezidenţiale sunt: SUA (republică prezidențială clasică, unde sistemul organelor de
stat superioare se construiește pe principiul balanței contra balanței30 ), Mexic,
Brazilia, Argentina, etc.
Republică parlamentară are următoarele caracteristici:
Astfel de formă a republicii se manifestă prin faptul, că Preşedintele este seful
statului, cu funcţii reprezentative şi atribuţii formale. Puterea executivă este
exercitată de Guvern, în frunte cu prim - ministru, acesta fiind numit de Preşedinte,
din numărul persoanelor membre ale partidului ce guvernează, deţinând voturile
28
T. Cârnaț,op.cit.p.182
29
Tamaș S., Dicționar politic, București 1996, p.212
30
Arseni A., Ivanov V., Suholitco L., op.cit.p.69-70
34
majoritare în parlament. Specificul republicii parlamentare sunt alegerile de către
Parlament a șefului de stat. Astfel Parlamentul alege preşedintele, formează
guvernul, şi îşi exercită controlul asupra activităţii acestuia. Parlamentul este în
drept să-şi manifeste neîncrederea faţă de guvern să-l dizolve, ori să demisioneze
miniştrii, ce nu-şi exercită atribuţiile. Preşedintele la rândul său acţionează numai cu
acordul guvernului, actele emise de el întră în vigoare şi au forţă juridică numai
după acordul parlamentului şi a guvernului. Ex: Austria, Germania, Suedia, Italia,
Izrail, Turcia, India, Grecia, Moldova.
Datorită evoluției istorice a acestei forme de guvernămînt, astăzi se vorbește despre
regim parlamentar dualist (Guvernul este responsbil și în fața Parlamentului și a
șefului de stat) și regim parlamentar monist (Guvernul e responsabil doar în fața
Parlamentului)31.
Republicile mixte- ce se caracterizează prin prezenţa unor elemente din ambele
forme ale republicii (parlamentare şi prezidențiale.) În această formă organele
puterii de stat le alcătuiesc: preşedintele, parlamentul şi guvernul. Astfel toate
acestea deţin putere şi au împuterniciri şi atribuţii egale, care sunt împărţite între ele.
Aici atît Prim –ministru cît și Președintele sunt participanți activi în administarția
statului. Ex. de republici semiprezidențiale sunt Franța, Portugalia, România, etc.
Monarhia este forma de guvernămînt, în care şeful statului este stabilit pe calea
succesiunii (nu este ales). Monarhul, de regulă nu ste responsabil juridic şi nu poate
fi schimbat fără voia lui. Monarhia însă poate fi absolută şi limitată, atunci cînd
alături de monarh mai există şi alte organe ale puterii (de exemplu, aceasta s-ar numi
monarhia constituţională, parlamentară, dualistă).
Monarhia absolută (autoconducere)- puterea supremă în stat aparţine în totalitate
monarhului şi nu este limitată de nimic. Nu există oarecare acte legislative sau
organe care ar limita puterea monarhului (uneori puterea poate fi limitată de familia
regală). În prezent la categoria de state cu monarhie absolută putem include Arabia
Saudită, în prezent această formă este o raritate.
Monarhia limitata - monarhia constituţională are două forme: dualistă și
parlamentară.
Monarhia constituţională, se caracterizează prin faptul că împuternicirile
conducătorului statului, sunt limitate prin dispoziții normative din Constituția
statului respectiv. În dependență de gradul acestei delimitări deosebim monarhia
dualistă și monarhie parlamentară.
Monarhia dualistă -puterea supremă de stat este împărţită între monarh şi parlament,
iar monarhul deţine puterea executivă, este independent în acest domeniu şi are
funcţia de a numi guvernul, care este responsabil faţă de el. Parlamentului îi aparţin
atribuţii în domeniul legislativ şi adoptarea bugetului. Monarhul deţine dreptul de
31
Guceac I. Curs elementar de drept constituțional, vol.I, Chișinău, 2001, p.119-120
35
veto şi poate după propria iniţiativă să dizolve parlamentul. Astăzi o formă
asemănătoare o întâlnim în Iordania, Cuveit, Maroc.
Monarhia parlamentară , este o formă mai dezvoltată decît monarhia dualistă,
puterea monarhului poartă un caracter reprezentativ, care este limitată de Constituţie
şi organul suprem care, este parlamentul. Aici monarhul numai formal este şeful
statului, care este păstrat, ca un simbol al naţiunii. Deşi formal, anume monarhul
numeşte șeful guvernului şi miniştrii, semnează legile, dar cu toate acestea puterea
reală este concentrată în mâinile parlamentului şi a guvernului. Guvernul poartă
răspundere politică în faţa parlamentului şi nu a monarhului. Toate actele emise de
monarh intră în vigoare numai după acordul miniştrilor. Exemple de astfel de
monarhii sunt: Spania, Japonia, Marea Britanie, Suedia , Norvegia, Belgia.
Structura de stat.
Structura de stat, este împărţirea internă a statului în unităţi administrativ-teritoriale
sau în părţi politice autonome, raporturile dintre stat şi acestea fiind considerate ca
raportul dintre întreg şi părţile lui componente.32
Astfel statele se împart în:
- state simple sau unitare;
- state compuse sau federative;
- asociații de state;
Statul simplu sau unitar este forma cea mai răspîndită a structurii de stat. In aceste
state există un singur Parlament, un singur guvern, o singură constituţie şi o singură
cetăţenie. Împărţirea internă a statului se face în acest caz, în unităţi administrative
teritoriale. (Exemple de state unitare: Franţa, Italia, Bulgaria, România, Republica
Moldova etc.). Din aceste afirmații apar unele trăsături cum ar fi :
- Este un stat centralizat, compus din unităţi admistrativ-teritoriale ce se
supun organelor puterii centrale şi nu dispun de suveranitate;
- Organe legislative, executive, judecătoreşti unice, specifice întregului stat,
care îşi îndeplinesc funcţiile prin intermediul organelor administraţiei
publice locale;
- Organele puterii centrale pot soluţiona orice problemă ce ţine de
competenţa organelor locale;
- Pe teritoriul statului unitar acţionează o singură constituţie şi un sistem
legislativ unic;
- Unităţile administrativ teritoriale nu deţin putere legislativă;
- O singură cetăţenie;
- Activităţile externe sunt înfăptuite de organele centrale de stat, ce
reprezintă oficial statul pe plan internaţional;

32
Deleanu I., Drept constituțional și instituții politice. Tratat, București, 1996, p.131
36
 - Organele centrale, fără acordul administraţiei publice locale, sunt în drept
să modifice numarul unităţilor administrativ-teritoriale, mărimea şi
hotarele teritoriilor acestor unităţi;
In statele compuse, federative există mai multe rînduri de organe legislative,
executive şi judecătoreşti - federale şi ale statelor federate, mai multe constituţii, iar
împărţirea internă este făcută în părţi politice, autonome sau componente ale
federaţiei. Astfel, forma federativă presupune de regulă, cel puţin două rînduri de
organe supreme ale puterii administraţiei de stat şi justiţiei, o dublă legislaţie, două
cetăţenii, exemplu de state federative: SUA, Rusia, Canada, Germania etc. Forma
federativă are o serie de caracteristici :33
- Federația este constituită din unități statale care sunt subiectele ei și au un
cerc de împuterniciri proprii;
- Subiectele federației nu sunt state în sensul propriu al cuvîntului, ele nu
beneficiază de suveranitate completă, deși ea este proclamată formal în
unele federații;
- Cu Constituția federală comună acționează și legile subiectelor federației,
care trebuie să corespundă Constituției federale și altor legi;
- Existența cadrului dublu de autorități publice centrale ( organele
legislative, executive și judiciare), la nivelulul federației și la nivelul
fiecăriu stat federat. Totodată se efectuiază delimitarea competenței în
sfera legislativă și administrativă între federație și subiectele ei;
- În Parlamentul federal, mai exact în Camera lui Superioară se asigură
reprezentarea deosebită a subiectelor federației. În unele state este stabilită
reprezentanța egală a subiectelor federației în camera superioară, în unele
state se determină reprezentarea în funcție de numărul populației;
- Persoanele ce fac parte din populația federației, dețin două cetățenii
(cetățenia statului federativ și cetățenia statului membru);
- Statele federative sunt subiecte de drept internațional, iar statele membre
sunt doar subiecte de drept intern;
Federaţiile se mai pot clasifică în: naţionale (Belgia), teritoriale (SUA, Mexic,
Germania), mixte (federaţia Rusă, India).
Asociațiile de state- sunt forme asemănătoare federațiilor, însă ele nu crează un
stat nou.
Principalele forme ale asociațiilor de state se consideră :
1. Confederațiile de state
2. Uniunile de state
Confederaţia ca formă de structură statală este o uniune de state, fără o legătură
atît de strînsă, fiecare păstrîndu-şi suveranitatea integrală, uneori creată pentru
33
Cârnaț T., op.cit.p.191-192
37
anumite scopuri comune ale statelor membre. ( de ex. scopul de apărare, scop
economic, diplomatic etc.,) În scopul realizării intereselor comune pe plan intern și
extern, confederația își instituie un organ al asociației, de ex. Parlament, Congres,
Adunare, din care fac parte reprezentanții tuturor statelor membre.
Caracteristicile de bază ale confederației sunt :
- Confederația se formează în baza unui tratat internațional sau pact
confederal;
- În cadrul confederației statele membre își păstrează suveranitatea;
- În cadrul confederației se respectă dreptul statelor membre de a ieși din
cadrul asociației, cu respectarea pactului confederal;
- Confederația nu devine stat, nu obține personalitate juridică și nu este
subiect de drept internațional;34
De ex: (S.U.A. intre 1778-1787 a fost formată pe rincipiul confederației,) Astăzi
un exemplu de confederaţie întîlnim doar în Constituţia unui singur stat acesta fiind
Elveţia, dar cu toate acestea el se prezintă ca stat federativ. Confederaţie modernă
mai poate fi numită şi Uniunea Europeană, Comunitatea Statelor Independente.
Uniunile de state - sunt forme interstatale constituite prin asocierea a două sau mai
multe state, guvernate de același conducător. La moment nu există această formă a
structurii de stat, dar a în trecut a fost cunoscută sub două forme : uniune personală
și uniune reală.
Uniunea personală- este o formă temporară de asociere a două sau mai multe state
care au un conducător comun. Ex. Marea Britanie și Honovra de la 1714-1837.
Uniunea reală- asocierea a două sau mai multe state, nu doar prin existența
monarhului comun, dar și prin crearea unui sau mai multor organe comune. Ex.
Principatele unite din 1859, Uniunea Austro-ungară 1867-1916.
Regim politic
Regimul politic reprezintă ansamblul metodelor şi mijloacelor de conducere a
societăţii cu referire imediată la raporturile dintre stat şi indivizi la modul concret în
care un stat asigură şi garantează drepturile subiecţilor săi.
Cea mai generală clasificare a regimurilor politice este următoarea:
a) regimuri autocratice;
b) regimuri democratice;
In regimul autocratic - masele populare nu au nici o posibilitate de a determina
sau a influenţa politica internă şi externă a statului. Puterea de stat este exercitată în
interesul unor grupe de persoane, sau a unei persoane, prin metode dictatoriale,
poliţieneşti, prin negarea drepturilor şi libertăţilor individuale. Astfel de regimuri au
fost cunoscute și în perioada modernă.
34
Guceac I., op.cit., p.108
38
 ( Ex. regimul fascist, militar, comunist.)
Regimul democratic presupune existenţa unor condiţii, care să facă posibilă
participarea maselor de cetăţeni la viaţa politică, ele influenţează politica internă şi
externă a statului, exercitînd un control asupra modului în care organele de stat
îndeplinesc voinţa lor.
Regimurile democratice se pot împărţi după criteriul democraţiei în directe sau
indirecte.
Regimurile directe - poporul exercită nemijlocit puterea de stat.
Regimurile indirecte - conducerea de stat se realizează prin reprezentanţi ai
poporului, prin organele alese - democraţie reprezentativă.
Forma de stat al R. Moldova
Asupra formei de stat influențiază anumiți factori, care condiționează o anumită
formă de stat. Acești factori sunt:
1. Baza economică;
2. Raportul de forțe pe plan internațional;
3. Specificul național și tradițiile poporului;
În contextul acestor factori, RM, a ajuns să fie :
1. După structura de stat - un stat unitar
2. După forma de guvernămînt - republică parlamentară sau semiparlamentară
3. După regimul politic- un stat cu un regim democratic
Deși potrivit Constituției, este declarată R. Moldova, un stat unitar, la moment
întîmpinăm dificultăți în privința securității teritoriale, care ridică unele probleme de
caracterul unitar al statului. La forma de guvernămînt a înregistrat o instabilitate,
periodic schimbîndu-și forma din republică parlamentară în prezidențială, ceea ce
denotă o instabilitate și știrbește imaginea în exterior.

Activităţi:

IMPLICĂ-TE!
 Explicați etimologia și accepțiunile termenului stat
 Comentați problematica conceptului de stat și formulați definiția mai larg acceptată a
statului
 Formulați definiția dreptului și definiția statului, explicați legătura dintre drept și stat din
perspectiva acestor definiții
 Identificați elementele centrale ale relației stat-drept
 Numiți constantele statului din perspectiva celor două accepțiuni ale noțiunii de stat

39
  Bazîndu-vă pe cunoștințele luate la istorie, numiți primele forme de organizare statală a
societății

INFORMEAZĂ-TE ŞI PROCESEAZĂ INFORMAŢIA!

 Prezentați pe scurt trei caracteristici ale puterii de stat

 Determinați criteriile de clasificare a funcțiilor statului. Ce funcții interne și externe ale
statului R. Moldova cunoașteți la etapa actuală.
 Determină forma de stat al R, Moldova, SUA, Federația Rusă, Cuba.
 Găsiți trăsăturile definitorii ale statului de dept în Constituția R. Moldova
 Exemplificați formele de guvernămînt pe care le cunoașteți

COMUNICĂ, DECIDE!

 De care organe ( legislative, executive, judecătorești) aparțin: Curtea Supremă de

Justiție, Guvernul, Parlamentul, Președintele R. Moldova, ministerul, primarul, poliția.
 Aduceți cinci exemple de manifestare a puterii
 Discută cu colegii și decide, care din teoriile privind originea și esența statului se pare
mai convingătoare. Prezintă pe scurt teoria preferată.

EXPRIMĂ-ŢI ATITUDINEA!

 E justă afirmația lui Ludovic al XIV: «Statul sunt eu» ?

 Exprimă-ți părerea referitor la : E veșnic statul ?

ACŢIONEAZĂ!
 Elaborează un rezumat al temei în scheme
 Prezintă rezultatele în cadrul seminarului
 Realizează un miniproiect de cercetare avînd ca temă : Forma de stat a R.
Moldova

Obiective de referință
Studiind acest modul, studentul va fi capabil :
- să definească noțiunea de principiu al dreptului;
- să interpreteze conținutul principiilor dreptului;
- să clasifice principiile dreptului;
- să aprecieze importanța teoretică și practică a principiilor dreptului;
- să elaboreze concluzii independente și noi idei;
40
Cuvinte – cheie: principiu al dreptului, principii fundamentale, principii ramurale,
principii interramurale

TEMA 5. Principiile dreptului

1. Generalități privind principiile dreptului
2. Claificarea principiilor dreptului.

1. Generalități privind principiile dreptului

Prin principiul al dreptului se înţeleg ideile, tezele fundamentale, care stau la baza
întregului sistem de drept, determinate de relaţiile sociale şi fiind expresia valorilor
promovate şi apărate de drept, idei ale conţinutului tuturor normelor juridice, care
orientează reglementările juridice şi aplicarea dreptului.
Principiile dreptului sunt acele idei generale, cu caracter călăuzitor sau director,
care orientează elaborarea și aplicarea normelor juridice într-o ramură de drept sau
nivelul întregului sistem de drept, dintr-o țară sau chiar pe plan internațional.35
Deci rezultă din definiţiile expuse că :
1. Principiile dreptului sînt ideile de bază, ce se găsesc în întreaga legislaţie a
statului;
2. Principiile dreptului sînt acele idei conducătoare ale conţinutului tuturor
normelor juridice;
3. Principiile dreptului se constituie în spiritul ideii de justiţie şi exprimă
elementele de conţinut importante ale dreptului;
4. Principiile fundamentale ale dreptului sînt acele idei generale, postulate,
călăuzitoare, care stau la baza întregului sistem de drept;
5. Principiile dreptului pot fi formulate în textele actelor normative, de regulă în
Constituţii;
6. Principiile dreptului diferă de la un sistem la altul, însă în același timp
anumite principii, pot fi caracteristice mai multor sisteme naționale de drept;
7. Principiile dreptului se pot înfățișa sub forma unei axiome, sub forma unei
deducții, fie sub forma unei generalizări de fapte experimentate;
Principiile dreptului au o importanţă atît teoretică cît şi practică. Importanţa
teoretică constă în acţiunea şi aportul lor la opera de creare şi aplicare a dreptului, pe
cînd importanţa practică constă în :
1. Principiile fundamentale ale dreptului sunt avute în vedere în
activitatea de elaborare a actelor normative;

35
Rebreanu V. Op.cit.p.50
41
 2. Principiile fundamentale ale dreptului au un rol important în
administrarea justiției, deoarece aceste principii reprezintă ceea ce se
cheamă spiritul legii;
3. Principiile fundamentale ale dreptului privesc omul, libertatea și
demnitatea lui, inclusiv apărarea acestor drepturi;
4. Acolo unde legea nu e completă pentru soluționarea unor cauze
concrete se apelează la principiile dreptului;
5. Analiza atentă a principiilor fundamentale ale dreptului contribuie
la continua perfecționare a dreptului, la dezvoltarea științei
dreptului, influențiază și stimulează evoluția relațiilor reglementate
de lege;
2. Clasificarea principiilor dreptului
Principiile generale dau măsura sistemului de drept, lor subordonîndu-se întreaga
tehnică juridică, cu activitățile de normare, interpretare și realizare a dreptului. În
doctrina juridică există mai multe păreri, în vederea clasificărilor făcute principiilor
dreptului.
O primă delimitare a principiilor dreptului constă în :36
- Principii ale sistemului de drept intern
- Principii ale sistemelor de drept internațional (principii conturate la nivelul
Uniunii Europene, numite și principii de drept comunitar)
Un alt aspect care trebuie avut în vedere în ceea ce privește principiile dreptului
este forma pe care acestea o pot îmbrăca:37
- Principii consacrate expres într-un text normativ
- Principii doctrinare, deduse prin interpretarea sistemului respectiv de
reglementări juridice
- Principii desprinse din tabloul de valori al societății respective
Principiile dreptului prezintă grade diferite de generalitate, în funcție de sfera de
cuprindere a domeniului de referință.
Cea mai accesibilă delimitare a principiilor, din acest punct de vedere este în:38
1. Principii generale sau fundamentale- reflectări abstracte care sintetizează sfere
aplicabile unor întregi ramuri ale științei sau domenii mai largi, aflate în atenție,
cum sunt cele constituționale: principiul supremației legii, principiul răspunderii
juridice, principiul garantării libertății, a vieții și integrității persoanei, principiul
bunei credințe.
2. Principii comune pentru mai multe ramuri ale dreptului (interramurale) – cum ar
fi principiul prezumției de nevinovăție, principiul dreptului la apărare, principiul

36
Șantai I., op.cit.p.37-40
37
Popa N., Eremia M., Dreagnea D.,Tteoria generală a dreptului, București,2005, p.85
38
Motica R., Mihai Gh., Teoria generală a dreptului, București,2001,p.57
42
 egalității părților în fața instanței, principiul autorității de lucru judecat,
principiul potrivit căruia legea specială derogă de la cea generală, principiul
potrivit căruia legea nouă are prioritate față de legea veche.
3. Principii specifice unei ramuri de drept- se aplică pentru fiecare ramură de drept
în particular, principiul legalității încriminării și al pedepsei în ramura de drept
penal, principiul libertății contractuale, principiul analogiei – în ramura de drept
civil.

Activităţi:

IMPLICĂ-TE!
 Ce sunt principiile dreptului?
 Demonstrează utilitatea practică a principiilor dreptului
 Clasifică principiile dreptului

INFORMEAZĂ-TE ŞI PROCESEAZĂ INFORMAŢIA!

 Prezentați pe scurt trei dintre principiile dreptului pe care le considerați importante și

precizați motivul pentru care v-ați oprit la ele.
 Cum înțelegeți art.21 al Constituției R. Moldova, care prevede că orice persoană acuzată
de un delict este considerată nevinovată pînă cînd vinovăția nu va fi dovedită în mod
legal în urma unui proces judiciar public.
 Notează cu X răspunsul/răspunsurile corecte din următorul enunț;
Principiile dreptului:
a) Sunt aceleași pentru orice ramură de drept ( )
b) Pot fi preluate de norme de drept și aplicate prin acestea ( )
c) Determină spiritul normelor și cadrul normativ general ( )
d) Nu au nici o importanță practică ( )

COMUNICĂ, DECIDE!

 Formulează idei cu referire la principiile generale ale dreptului

 Identifică funcțiile principiilor de drept pentru sistemul de drept
 Determină cele mai frecvente cauze care duc la încălcarea principiilor dreptului
 Urmărește specificul respectării principiiilor dreptului în R. Moldova
 Determină problemele apărute în respectarea principiilor de drept

43
 EXPRIMĂ-ŢI ATITUDINEA!

 Argumentează necesitatea clasificării principiilor dreptului

 Estimează rolul principiilor de drept pentru sistemul național de drept.
 Principiile de drept sunt aceleași în orice sistem de drept ?

ACŢIONEAZĂ!
 Elaborează o schemă de sinteză pentru tema Principiile dreptului.
 Prezintă schema elaborată și colectează feedback de la colegi sau profesor
 Propune căi de înlăturare a obstacolelor ce împiedică realizarea principiilor de
drept.

Obiective de referință
Studiind acest modul, studentul va fi capabil :
- să definească noțiunea de funcție a dreptului;
- să determine particularitățile funcțiilor dreptului;
- să compare funcțiile dreptului cu funcțiile statului;
- să clasifice funcțiile dreptului;
44
 - să analizeze funcțiile dreptului;
- să aprecieze importanța cunoașterii funcțiilor dreptului;
- să argumenteze părerile,opiniile proprii;
- să cerceteze individual;

Cuvinte- cheie : funcția dreptului, funcții interne și externe

TEMA 6. Funcțiile dreptului

1. Noțiunea și particularitățile funcțiilor dreptului
2. Clasificarea funcțiilor dreptului
3. Prezentarea analitică a unor funcții ale dreptului

1. Noțiunea și particularitățile funcțiilor dreptului

Funcţiile dreptului sînt acele direcţii fundamentale ale acţiunii mecanismului juridic,
la îndeplinirea cărora participă întregul sistem al dreptului (ramurile, instituţiile,
normele dreptului), precum şi instanţele sociale special abilitate cu atribuţii în
domeniul realizării dreptului.39
Particularităţile funcţiilor dreptului sunt:
1. Arbitrare de esenţa dreptului, şi sunt determinate de menirea dreptului în
societate;
2. Acele direcţii de influenţă asupra relaţiilor sociale, a căror necesitate de
înfăptuire, dă naştere necesităţii de existenţă a dreptului ca fenomen social;
3. Exprimă cele mai esenţiale şi cele mai importante particularităţi ale dreptului,
şi sunt îndreptate spre înfăptuirea sarcinilor principale, ce sunt puse în faţa dreptului
la etapa actuală de dezvoltare;
4. Reprezintă direcţiile acţiunii lui active, reglementînd un anumit tip de relaţii
sociale;
2. Clasificarea funcţiilor dreptului
În literatura de specialitate există diferite opinii privind clasificarea funcțiilor
dreptului, precum ar fi :40
 Funcțiile dreptului se impart în :
- Funcția de reglementare social;
- Funcția de tratare a conflictelor declarate;
- Funcția de legitimare a puterii;
 Funcțiile dreptului mai pot fi :
39
Popa N., ș.a., op.cit. p., 115
40
Craiovan I., Teoria generală a dreptului, București, 1999, p.45
45
 - Funcția de atenuare a conflictelor;
- Funcția de soluționarea controverselor;
- Funcția de control social;
- Funcția de inginerie social;
- Funcția schimbării comportamentelor;
 Funcțiile dreptului se mai impart în :
- Funcție represivă;
- Funcție stimulativă;
Clasificarea funcţiilor dreptului se mai face după două criterii:41
1. Externe, în conformitate cu care se deosebesc aşa numitele funcţii sociale ale
dreptului (politică,economică, educativă etc.);
2. Interne, care rezultă din însăşi natura dreptului, metodele de acţiuni asupra
comportamentului uman, specificul formelor de realizare;
Principalele funcţii ale dreptului în urma clasificărilor expuse rămîn a fi:
1. Funcţia normativă;.
2. Funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale
societăţii;.
3. Funcţia de instituţionalizare a organizării social – politice;
4. Funcţia de dirijare a societăţii;

Funcţiile statului şi funcţiile dreptului conform unor păreri din doctrina juridică,
pot fi considerate identice. Dar printr-o comparaţie, vom demonstra că chiar dacă
statul şi dreptul sunt două fenomene strîns legate între ele, totuşi unele funcţii rămîn
să fie diferite, în mare măsură.
Aşadar, atît funcţiile statului cît şi funcțiile dreptului comportă o clasificare, în
funcţii interne şi externe, dar ne vom convinge că ele nu sunt aceleaşi.
Din categoria funcţiilor interne ale statului fac parte – funcția legislativă, executivă,
judecătorească, social economică, cultural educativă.
Din categoria celor externe – dezvoltarea relaţiilor cu alte state, mai întîi cu statele
vecine, participarea statului la organismele internaţionale.
Din actegoria funcţiilor interne ale dreptului – cele, care rezultă din însăşi natura
dreptului, metodele de acţiuni asupra comportamentului uman, specificul formelor
de realizare, cum ar fi funcţia normativă, funcţia de conservare, apărare şi garantare
41
Baltag D., Guțu A., op.cit.p.47
46
a valorilor fundamentale ale societăţii, funcţia de instituţionalizare a organizării
social – politice, funcţia de dirijare a societăţii.
Funcțiile externe ale dreptului, în conformitate cu care se deosebesc aşa numitele
funcţii sociale ale dreptului (politică,economică, educativă etc.)
Totuşi unele funcţii ale dreptului se suprapun cu unele funcţii ale statului, de ex.
funcţia de dirijare a societăţii, funcţia educativă, funcţia de instituţionalizare a
societăţii. Şi mai menţionăm, că unele din funcţiile statului, privite ca activităţi
fundamentale ale statului nu pot fi realizate, dacă dreptul nu-şi va realiza funcţiile
sale, în concluzii ele pot fi atît unele din ele comune, cît şi diferite.
3. Prezentarea analitică a funcțiilor dreptului
1. Funcția de instituționalizare sau formalizare juridică a organizării social-
politice. Dreptul asigură cadrul de funcționare legală a întregului sistem.
2. Funcția de conservare, apărare și garantare a valorilor fundamentale a
societății. Ca instrument al controlului social, dreptul previne dezorganizarea,
asigură coeziunea interioară a colectivităților prin programarea și tipizarea
unor conduite socialmente utile, definește cadrul general de desfășurare a
proceselor sociale și sancționează conduitele deviante.
3. Funncția de conducere a societății. Dreptul este o tentativă de regularizare a
raporturilor inter și intra sociale, aspiră să stabilească în avalanșa de interes o
armonie în virtutea ideii de valoare. Actul normativ rămîne a fi un act de
decizie și de conducere, ce scoate în evidență cerințele esențiale ale traiului în
comun.
4. Funcția normativă. - funcție de sinteză, care implică toate celelalte funcții.
Normativitatea juridică este parte a normativității sociale. Ea se reduce la
elaborarea, instituirea unui cadru normativ în interiorul statului.

Activităţi:

IMPLICĂ-TE!
 Enunțați și explicați care sunt funcțiile dreptului
 Clasifică funcțiile dreptului

47
 INFORMEAZĂ-TE ŞI PROCESEAZĂ INFORMAŢIA!

 Prezentați funcțiile dreptului

 Considerați că există și alte funcții ale dreptului ? Dacă da ,care?
 Formulează definiția funcțiilor statului și definiția funcțiilor dreptului, explicați legătura
din perspectiva acestor definiții.

COMUNICĂ, DECIDE!

 Din observațiile și lecturile personale desprindeți și alte particularități ale funcțiilor

dreptului. Dacă da, care și din ce perspectivă ?
 Alcătuiește un inventar al asemănărilor și deosebirilor dintre funcțiile statului și
funcțiile dreptului

EXPRIMĂ-ŢI ATITUDINEA!

 Argumentează specificul funcțiilor dreptului în statul de drept

 Comentați problematica funcțiilor dreptului și formulați părerea proprie în acest sens.
Argumentea-ză opțiunea.


ACŢIONEAZĂ!
 Elaborează un comentariu la tema Funcțiile dreptului.
 Prezintă comentariu elaborat la ora de seminar

Obiective de referință
Studiind acest modul, studentul va fi capabil:
- să definească sistemul normativ social;
- să identifice categoriile de norme sociale;
- să stabilească interrelația drept și normă socială;

48
 - să aprecieze importanța și ponderea normelor politice pentru sistemul normativ
social;
- să realizeze o cercetare individuală sub forma referatului;

Cuvinte –cheie: norma de drept, norme sociale, norme tehnice

TEMA 7. Dreptul în sistemul normativ social

1. Dreptul în cadrul sistemului normativ social

2. Categoriile de norme sociale care formează sistemul normativ social

1. Dreptul în cadrul sistemului normativ social

Reiterăm cele spuse anterior, că dreptul este un sistem de norme juridice, reguli de
conduită în societate, alcătuite din drepturi și obligațiuni, elaborate sau recunoscute
și sancționate de puterea de stat, care reprezintă voința de stat a poporului, al căror
principal caracter este obligativitatea pentru toți membrii societății organizate, la
nevoie impusă de forța de constrîngere a puterii publice.
Însă conduita oamenilor este influenţată nu numai de normele juridice ci și de o
mulţime de norme sociale. Sistemul normelor sociale este alcătuit din următoarele
categorii de norme:
1. Norme politice
2. Norme etice
3. Norme obişnielnice
4. Norme religioase
5. Normele organizaţiilor sociale şi obşteşti
6. Norme tehnice
7. Norme juridice
Din aceste categorii de norme, însă, trebuie să facem două distincţii:
1.Distincţia între normele tehnice şi celelalte norme sociale.
2.Distincţia dintre normele juridice şi celelalte norme sociale.
Normele sociale sunt nişte reguli sau standarde de comportament împărtăşite de
două sau mai multe persoane, în ce priveşte conduita considerată social acceptabilă.
Normele sociale, prin urmare, sunt porturile dintre oameni, o expresie de voinţă a
lor.
49
Normele tehnice, însă desemnează comportamentul omului în mediul natural şi sunt
exprimate de legile naturale. Omul nu este în stare să schimbe normele tehnice,
trebuie doar să le cunoască şi să le aplice în favoarea sa.
Normele juridice se deosebesc de celelalte norme sociale prin faptul că ele
reglementează cele mai importante raporturi sociale, impunînd respectarea
obligatorie a acestora, în caz de nerespectare, statul, cu ajutorul forţei de
constîngere, impune aceste norme şi îi sancţionează pe cei care le încalcă.
Ţinînd seama de importanţa şi ponderea pe care o au în influenţarea conduitei
sociale, precum şi de raportul lor cu dreptul, vom analiza următoarele categorii de
norme sociale în secțiunea ce urmează.

2. Categoriile de norme sociale care formează sistemul normativ

social
1.Normele politice
Politica este știința și practica de guvernare a unui stat, este o sferă de activitate
social-istorică ce cuprinde relațiile, orientările și manifestările care apar între
partide, între categorii și grupuri sociale, între popoare, etc. 42 Dreptul și politica este
o conexiune istorică. Mari evenimente politice din istoria universală, dar și din
istoria poporului nostru au fost urmate de mari reforme juridico-statale. Ca ex:
Evenimentele din Franța, au înzestrat țara cu o legislație model și pentru alte state,
cum ar fi Codurile lui Napoleon. În România, actul politic al Unirii de la 1859, a fost
urmat de reforme administrative și legislative, care au creat statul român modern.
După adoptarea Declarației cu privire la suveranitate ( 23.06.1990) și a Declarației
cu privire la independență ( 27.08.1991), în R. Moldova s-au elaborat legi, care
reglementau într-un alt mod relațiile din societate, într- o lumină nouă. Aceste
exemple, vin să demonstreze teza, precum că dreptul izvorăște din evenimente
politice.
În societatea contemporană, conexiunea dintre drept și politică se realizează prin
intermediul partidelor politice. Partidele politice se regăsesc în ordinea
constituțională a statului. Partidul majoritar își pune amprenta în legislația elaborată
în perioada cît se află la guvernare.
Astăzi în lume, în societățile cu un înalt grad de democrație se întîlnesc trei sisteme
de partide :
- regimul dualității de partide, cu două partide puternice, care alternează la putere, și
în care rolul altor partide nu contează. Este cel mai viabil sistem.(Anglia și SUA);

42
DEX, București, 1996,p.820
50
- regimul partidelor multiple, foarte bine organizate, care corespund pluralismului
ideologic. Electoratul cunoaște bine programul electoral al fiecărui partid și votează
pentru partidul preferat. În acest sistem, după alegeri, se admite crearea unor coaliții
de partide de guvernare (Franța, Italia, Germania);
- regimul partidelor slabe și inegal organizate, multiple la număr, unde electoratul nu
cunoaște ideologiile partidelor și programele lor de activitate;

2. Normele morale
Normele morale alcătuiesc un ansamblu de idei, reguli privind binele şi răul,
corectul şi incorectul, adevărul şi neadevărul.
Morala se bazează pe convingerea intimă şi conştiinţa personală a fiecărui individ şi
se reflectă în comportamentul său.
Şi nerespectarea normelor morale atrage după sine sancţiuni, acestea însă pot fi
exterioare, manifestîndu-se ca o reacţie a colectivităţii faţă de fapta amorală. Ele pot
fi şi interioare, ţinînd de conştiinţă, ca de exemplu, regretele, părerile de rău,
mustrările de cuget etc.
Normele morale au un caracter spontan de apariţie, pe cînd normele de drept, cu
excepţia cutumei juridice, sunt rezultatul unei acţiuni conştiente, organizate.
Deosebirea dintre normele morale şi normele de drept este foarte mare. Dacă
normele de drept sunt asigurate prin forţa de constrîngere a statului, atunci normele
morale au ca sancţiune dispreţul public, desconsiderarea, marginalizarea, regretul,
mustrarea de conştiinţă etc.
Totodată între normele de drept şi normele morale există o strînsă legătură, deoarece
numeroase norme sunt atît de natură morală cît şi de natură juridică.
O înaltă moralitate a societăţii, este un sprijin în elaborarea şi respectarea normelor
de drept.
Cu toată afinitatea lor, dreptul nu se confundă totuși cu morala. Există o serie de
diferențe43:
 Domeniul moralei este mult mai vast decît cel al dreptului;
 Morala este mai exigentă decît dreptul;
 Morala și dreptul nu au aceleași sancțiuni;
3. Dreptul și religia
Relația dintre drept și religie a variat de la popor la popor, de la epocă la epocă, și
în evoluția acestor raporturi s-au evidențiat următoarele faze44:
1. Confuzia totală a dreptului cu religia;

43
Popa N., op.cit.p.136
44
Valimarescu Al., Tratat de Enciclopedia dreptului, București,1999,p.88
51
 2. Emanciparea progresivă a dreptului privat de religie;
3. Separarea dreptului de religie, cel puțin în sens formal, pe teren politic
(laicizarea dreptului public);
Legătura dintre drept și religie este desigur multiformă, de exemplu în Biblie
noțiunea de Torah, are sens apropiat noțiunii de drept, cele 10 porunci se regăsesc
în legislațiile moderne. Sistemul de drept romano-germanic în momentul constituirii
a avut o influență puternică din partea religiei iudaico-creștine. Sistemele juridice
tradiționale au o incontestabilă origine religioasă. Astfel în Islam, sursa primară de
drept o reprezintă Coranul – cartea sfîntă a mahomedanilor.

4. Normele obișnuielnice
Normele obișnuielnice, reprezintă o vastă categorie de regului sociale,care
reglementează variate relații sociale. Ele exercită o anumită influență asupra
dreptului. Obiceiurile au apărut încă din primele începuturi ale existenței umane,
adică o dată cu primele reglementări în colectivitățile umane.
Obiceiul45 este o normă socială, care a apărut în mod spontan în urma unor
îndelungate acțiuni ale oamenilor. Unele acțiuni ale oamenilor în situații date se
repetă atît de mult, încît se transformă în deprinderi și se consideră obligatorii.
Obiceiul devine normă juridică, cutumă, în momentul în care este recunoscut de
puterea publică, de stat. În acel moment el devine, alături de celelalte norme
juridice, obligatoriu. Obiceiul recunoscut ca normă juridică devine izvor de drept.
Obiceiul ca și orice regulă, cuprinde pe lîngă indicarea conduitei necesare și o
sancțiune pentru nerespectarea indicațiilor date. Aceste sancțiuni sînt variate: de la
disprețul public pînă la aplicarea forței de constrîngere fizică, răzbunarea sîngelui.

5.Normele organizațiilor nonguvernamentale

Normele organizațiilor nestatale (nonguvernamentale), constiuie o categorie
importantă a normelor sociale. La ele se referă: normele partidelor politice,
asociațiilor civile, firmelor comerciale, societăților mixte, organizațiilor de tip
cooperatist, ligilor, asociaților, cluburilor, organizațiilor științifice.
Normele elaborate de aceste organizații poartă amprenta gradului lor de organizare,
a scopurilor pe care le urmăresc, ele stabilind cadrul de organizare și funcționare,
raporturile interne dintre membrii săi, regului ce le reglementează întreaga lor
activitate. Normele acestor categorii de organizații au un caracter statutar,
instituțional, convențional ( statute, convenții).
Normele organizațiilor nonguvernamentale sînt foarte asemănătoare normelor
juridice, ele stabilind drepturi și obligații ale membrilor lor, sancțiuni pentru

45
Baltag D.,op.cit.109
52
nerespectarea lor.46 Însă în cadrul acestor norme lipsește ceea ce este esențial pentru
norma juridică și anume apărarea și garantarea lor la nevoie cu ajutorul forței de
constrîngere a statului.
Activitatea acestor organisme sociale nestatale și actele lor trebuie să fie conforme
cu legislația statului, să se înscrie în ordinea de drept existentă.
Ca o concluzie finală, vom menționa că normele sociale analizate, mai sus sunt
foarte apropiate de normele de drept, dar în același timp pot să-și păstreze
identitatea.
La aspectul asemănări :47
- Sunt un anasamblu de norme de conduită;
- Reglementează anumite relații sociale;
- Apar la o anumită treaptă istorică de dezvoltare;
- După conținut pot fi la fel;
La aspectul deosebiri:
- Spre deosebire de drept, normele sociale dintr-o societate nu sînt uniforme;
- Normele morale, obișnuielnice, au un caracter spontan, pe cînd cele juridice
sunt rezultatul unei activități organizate;
- După elementul sancționator, sunt diferite;

Activităţi:

IMPLICĂ-TE!
 Definește conceptul de sistem normativ
 Stabilește interrelația dintre norma socială, norma tehnică, norma juridică
 Enumeră tipurile de norme sociale

INFORMEAZĂ-TE ŞI PROCESEAZĂ INFORMAŢIA!

 Elaborează o definiție proprie a sistemului normativ

 Considerați că sistemul normativ ar exista și fără unele categorii de norme ? Dacă da,
numiți -le ?
 Determină problemele apărute în cadrul sistemului normativ social

COMUNICĂ, DECIDE!

 Analizează tipurile de norme morale și și exprimă-ți părerea referitor la respectarea lor.

 Enumeră cîteva norme morale de care te conduci în viață.

46
Craiovan I., Tratat elementar de teorie generală a dreptului,București, p.138
47
Avornic Gh., Lupu Gh., op.cit., p.225
53
  Alcătuiește un inventar al asemănărilor și deosebirilor dintre normele sociale și
normele de drept

 Completează următorul tabel:

Ce am învăţat Ce nu am înţeles

 Formulează concluzii în urma completării tabelului, prezintă colegilor concluziile elaborate.

EXPRIMĂ-ŢI ATITUDINEA!

 Argumentează necesitatea prezenței normelor de drept în sistemul normativ social

 Apreciază importanța normelor politice în sistemul normativ social

ACŢIONEAZĂ!
 Elaborează un referat la tema Dreptul și valorile sociale în contextul culturii și
civilizației universale
 Prezintă referatul elaborat la ora de seminar, sau la întruniri științifice.

Obiective de referință
Studiind acest modul, studentul va fi capabil:
- să definească conceptul de normă juridică;
54
 - să determine particularitățile normei juridice;
- să analizeze structura normei juridice;
- să categorizeze normele juridice;
- să interpreteze acțiunea normei juridice;
- să rezolve situațiile și sarcinile problemă;

Cuvinte cheie: norma juridică, structură tehnico-juridică, ipoteză, dispoziție,

sancțiune, acțiunea în timp, spațiu, asupra persoanelor a normei juridice.

TEMA 8. Norma juridică

1. Conceptul de normă juridică. Trăsăturile definitorii ale normei juridice
2. Structura normei juridice
3. Clasificarea normei juridice
4. Acțiunea normei juridice

1. Conceptul de normă juridică. Trăsăturile definitorii ale normei juridice

Deşi există o diversitate de puncte de vedere în definirea normei juridice (Gh.
Boboş, I. Santai, N. Popa, I. Ceterchi, I. Craiovan), în esenţă exprimă aceleași
trăsături.
Definiţie: Normele juridice sunt o categorie a normelor sociale care reprezintă
reguli de conduită instituite sau recunoscute de către stat, obligatorii în raporturile
dintre subiectele de drept, a căror aplicare este asigurată prin conştiinţa juridică, iar
la nevoie, prin forţa coercitivă a statului.
Scopul normei juridice este acela de a asigura convieţuirea socială în direcţia
promovării şi consolidării relaţiilor sociale potrivit idealurilor şi valorilor ce
guvernează societatea respectivă. Prin intermediul normelor juridice se
reglementează în forme specifice dreptului, relaţiile interumane .Norma juridică
este elementul constitutiv sau "celula de bază" a dreptului.
48
Prin natura sa, norma juridică are următoarele trăsături:
1.Normele juridice au un caracter general şi impersonal. Regula de
conduită prescrisă de norma juridică este regula tipică, un model, un standard al unui
"tip" generic de conduită, în care dispoziţiile, drepturile şi obligaţiile prescrise de
normă, au aplicabilitate repetată, la un număr nelimitat de persoane şi pentru toate
situaţiile de acelaşi gen.

Astfel, norma juridică devine etalon, criteriu unic de îndrumare şi apreciere a

conduitei cetăţenilor, în funcţie de care o anumită conduită este considerată ca fiind

48
Motica R., Minai Gh., Teoria generală a dreptului, București,2001p.79
55
licită sau ilicită; normele exprimă concepţiile despre justiţie, dreptate, ordine,
disciplină, formulate la nivelul lor, în funcţie de un sistem de valori. Caracterul
general şi impersonal al normelor juridice explică şi, că norma de drept se constituie
ca o unitate de măsură egală pentru "toţi" subiecţii conduitei prescrise, chiar dacă
aceștia sunt diferiți ca indivizi.

Caracterul general al normei juridice mai presupune că:

- normele juridice se aplică, în principiu, în mod repetat, la un număr de cazuri de
acelaşi gen;

- conduita generală impusă de norme juridice urmează să fie realizată în condițiile

prescrise de norma respectivă;

- prevederile acelei norme se aplică atâta timp cât norma respectivă este în vigoare;

- norma juridică se aplică ori de câte ori sunt întrunite condiţiile prevăzute în
ipoteza ei;

Caracterul impersonal al normei juridice, la rândul său, poate avea mai multe
aspecte decurgând din gradul de generalitate al acestei norme. Astfel:
a)Unele norme se adresează tuturor cetăţenilor de pe teritoriul statului, indiferent
de funcţia acestora, domiciliu, starea civilă, prin expresii precum: "toţi", "acela
care", "nimeni", "orice", "oricine" etc., sau, acest caracter rezultând din contextul
formulării acelei norme.(De ex:normele constituţionale privitoare la dreptul la viaţă,
la integritate fizică şi psihică, inviolabilitatea persoanei, a domiciliului etc. vizează
toate fiinţele umane, având un caracter impersonal);
b) Anumite norme juridice se adresează numai anumitor categorii de persoane
(tineri, minorităţi naţionale, pensionari, studenţi, militari, funcţionari publici,
alegători etc.) gradul lor de generalitate fiind mai restrâns, dar caracterul impersonal
al lor rămânând aceleaşi: (De ex: au dreptul de a alege cetăţenii care au împlinit 18
ani, inclusiv cei care împlinesc această vârstă în ziua alegerilor, deci, gradul de
generalitate este mai scăzut.)

c) Anumite norme se referă numai la organele de stat (legile organice), ele îşi
păstrează caracterul general şi impersonal deoarece nu nominalizează persoane.
d) Există şi norme care se adresează unor organe unipersonale (preşedintelui
repubilicii, ministru, prim-ministru, procuror general, etc.). Aceste norme, deşi
vizează organe sau funcţii ale unei singure persoane, nu-şi pierd totuşi caracterul
general şi impersonal întrucât ele nu vizează persoana fizică concretă, determinată,
ci funcţia, instituţia (independent de individul care o ocupă).
De ex: Legea administraţiei publice locale:( primarul participă la şedinţele
56
consiliului local.)
2. Normele juridice au un caracter volitiv, la originea elaborării lor fiind voinţa
umană, caracterul lor volitiv nu semnifică faptul că ele ar exprima bunul plac al
legiuitorului sau că ar fi un produs al abstractului, dimpotrivă, voinţa legiuitorului
trebuie să se manifeste în corespondenţă cu investitura (deci cu voinţa celor ce-l
aleg) şi cu sistemul de valori, dar şi prin luarea în considerare a legităţilor obiective.
Normele juridice nu se limitează în a reglementa doar raporturi sociale existente, ci
în anumite situaţii, ele pot determina apariţia unor raporturi sau relaţii sociale, care
nu ar apare altfel, în sfera relaţiilor sociale.
În anumite situaţii, normele juridice pot să prevadă şi să reglementeze apariţia,
stingerea sau modificarea unor raporturi sau efecte juridice, care sunt consecinţa
unor evenimente, ce se produc independent sau relativ independent de voinţa
oamenilor, precum: decesul, naşterea, accidentul, calamităţile naturale, împlinirea
unui termen etc. Fiind prevăzute în normele de drept, apariţia unor asemenea
evenimente vor produce efectele juridice stabilite prin normele respective. De ex:
Mandatul preşedintelui încetează înainte de termen (4 ani) şi când intervine decesul
(la fel al primarului, consilierului); sau moartea inculpatului stinge raportul de drept
penal; sau termenul introducerii plângerii prealabile pentru anumite categorii de
infracțiuni este de exemplu de 60 de zile de la data producerii faptei, etc.
În viaţa practică normele juridice se pot realiza numai trecând prin conştiinţa
oamenilor. Aceasta în sensul că norma juridică, deşi se adresează fiinţei umane în
general, ea produce efecte directe şi depline numai faţă de persoanele ce au
capacitate juridică. Aceasta presupune ca persoana vizată de norma juridică să aibă
discernământ, adică să dispună de capacitate de conştientizare şi voinţă. Conduita
umană este subordonată voinţei, iar voinţa este un fapt de conştiinţă. Când voinţa
unei persoane urmează să se concentreze într-o anumită conduită, persoana
respectivă trece prin filtrul propriei conştiinţe, fapta şi trebuie să prevadă
consecinţele săvârşirii acesteia. De aceea, răspunderea juridică pe care o prevede
norma nu operează în raport cu persoanele lipsite de discernământ, fie din cauza
vârstei (regula: minorii sub 14 ani), fie altor cauze care îi fac iresponsabili, pentru
încălcarea normelor juridice (boală mintală sau alte cauze de iresponsabilitate ).
3. Normele juridice au un caracter obligatoriu, adică prevederile lor nu sunt
facultative, ci trebuie respectate. Obligativitatea normelor juridice este dispusă
între limitele imperativităţii (a dispoziţiilor onerative- care obligă- sau a celor
prohibitive-care interzic), specifice dreptului penal, administrativ, financiar şi
limita permisivului - specifice dreptului civil, dreptului familiei sau dreptului
comercial, norme care deşi permit acele conduite, caracterul lor nu este facultativ,
ci obligatoriu în sensul necesităţii respectării lor. Obligativitatea normelor juridice
nu se identifică cu exercitarea constrângerii statale care îi caracterizează în ultimă
57
 instanţă aplicabilitatea. Obligativitatea exprimă şi felul în care norma de drept are
aplicabilitate imediată, directă, continuă şi necondiţionată atâta timp cât este în
vigoare.

În concluzie: norma juridică poate fi definită ca o regulă de conduită generală şi

impersonală instituită de puterea publică sau recunoscută de aceasta, a cărei
respectare obligatorie este asigurată la nevoie de forţa coercitivă a statului.

2. Structura normei juridice

În orice normă juridică se distinge o construcţie externă, numită şi structura

tehnico-legislativă a normei, şi o structură internă, numită şi structura logico-
juridică a normei.
Structura internă (logico-juridică) prezintă trei elemente:
 ipoteza
 dispoziţia
 sancţiunea
Structura externă (tehnico-juridică) exprimă modul, forma de elaborare a normei
juridice.
Structura internă sau logico-juridică este dată de cele trei elemente obligatorii
prin care se organizează în mod logic o normă juridică.
Sintetic vorbind, orice normă juridică prescrie în mod necesar o conduită
(dispoziţia), care trebuie să arate în acelaşi timp împrejurarea (ipoteza), în care se
aplică acea conduită precum şi consecinţele nerespectării acestei conduite
(sancţiunea).
În legătură cu această structură trinomică a normei sunt necesare următoarele
precizări:
- nu toate categoriile de norme sunt structurate în mod strict formal în funcţie de
aceste trei elemente (de.ex: normele de drept constituţional nu sunt structurate
identic cu cele ale dreptului penal, civil, familiei).
- structura trinomică apare la categoria normelor de tip conduită (ex: penal, civil,
administrativ, familiei), dar nici aici, nu într-un mod absolut, există situații cînd
dispoziția și ipoteza sunt cuprinse într-un articol iar sancțiunea într-un alt articol,
însă fiind greu de identificat sau lipsind uneori de exemplu în normele principii.
Definirea normelor principii, și normelor de tip conduită, precum și alte categorii de
norme, le vom tratată în secțiunea următoare a acestui modul.

IPOTEZA - este acea parte a normei juridice care stabileşte condiţiile,

împrejurările sau faptele, categoria de subiecte, starea subiectivă, locul, timpul,
58
 modalitatea în care se desfășoară conduita, fapta, acțiunea, inacțiunea, dreptul,
obligația etc. Astfele ipoteza:49
- circumstanțiază fapta, constituind circumstanțe atenuante sau argavante, după
caz;
- ajută organul de aplicare să califice gravitatea faptei și să stabilească
cuantumul exact al sancțiunii ce se aplică la cazul dat;
- poate lipsi din formularea unui text-articol de lege;
- poate lipsi din conținutul unei norme juridice;
- ipoteza poate stabili împrejurări sau condiții de timp, (de noapte ), de loc ( loc
public);
- mijloacele, modalitatea desfășurării conduitei ( arme sau alte obiecte
contodente, dure);
- calitatea celor cărorara li se adresează ( militari, pensioanari, succesor, soț,
soție, mamă, copil etc .);
- starea subiectivă a celor cărora li se adresează ( de ex. Pruncuciderea –mama
aflată în stare de tulburare provocată de naștere, sau de exemplu starea de
ebrietate și alte stări);
- consecințele săvîrșirii conduitei prescrise ca dispoziție ( cu provocare de
leziuni, sau decesul victimei);
In funcţie de gradul de precizie a formulării, de împrejurările care intră în
acţiunea normei, ipoteza poate fi :
-determinată
-subînţeleasă (relativ determinată).
Ipoteza determinată este cea care stabilește exact condițiile de aplicare a
dispoziției, cînd este prezentă, fiind expres formulată, precizată de leguitor. Ipoteza
determinată poate fi simplă (o singură împrejurare) și complexă ( mai multe
împrejurări). Vom face unele precizări, referitoare la ipoteza complexă. Literatura
de specialitate clasifică ipoteza complexă în cumulativă și alternativă.50
- Este ipoteza complexă cumulativă ipoteza în care sunt prevăzute două sau
mai multe împrejurări, care trebuie să existe împreună, pentru ca norma juridică să
fie aplicată.
- Este ipoteza complexă alternativă acea ipoteză în care sunt prevăzute două
sau mai multe împrejurări, iar pentru aplicarea normei juridice este necesară
existenţa fie a unei împrejurări, fie a celeilalte sau a celorlalte.
Ipoteza subînțeleasă ( relativ determinată ) - cînd lipsește din formularea normei
juridice, se subînțelege, rezultă din contextul reglementării. De ex. uciderea unei
persoane se pedepsește cu închisoare de la 10-20 ani, aici nu se indică împrejurările
referitoare la persoana care săvîrșește omorul, nici la locul, timpul etc.,
subînțelegîndu-se că indiferent cine săvîrșește această faptă și indiferent în ce
49
Popa N., teoria generală a dreptului, București, 2002p.77
50
Rebreanu V., op.cit.p.78
59
împrejurări, va fi pedepsit de lege, în speță de Codul Penal.
DISPOZIȚIA- este cea mai importantă parte a normei juridice și ea se referă la
conduita propriu-zisă pe care trebuie să o urmeze cei cărora li se adresează. Ea poate
prevedea obligația de a săvîrși anumite acțiuni, obligația abținerii de la săvîrșirea
unor acțiuni, după cum poate numai să permită, să recomande sau să stimuleze o
gamă largă de acțiuni umane.
Dispoziția nu poate lipsi din conținutul unei norme juridice.
În funcție de conduita prescrisă, dispozițiile normelor juridice se clasifică în felul
următor:
1. Dispoziții onerative;
2. Dispoziții prohibitive;
3. Dispoziții permisive;
4. Dispoziții de recomandare;
5. Dispoziții de stimulare;
În funcție de gradul lor de generalitate și a sferei lor de aplicare, dispozițiile se
clasifică în :
1. Dispoziții generale;
2. Dispoziții speciale ;
3. Dispoziții de excepție;
1. Dispoziţiile onerative sunt acele dispoziţii care prevăd obligaţia de a săvârşi
anumite acţiuni. Sunt formulate prin utilizarea unor termeni sau expresii de tipul:
"trebuie", "este obligat", "este dator să...", "este necesar", "este ţinut să " etc . De ex:
"soţii sunt obligaţi să poarte în timpul căsătoriei numele comun declarat".
2. Dispoziţii prohibitive sunt cele care interzic săvârşirea unei acţiuni. De ex:
este oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care este
căsătorită.
În formularea acestei categorii de dispoziţii se utilizează în mod frecvent termeni sau
expresii precum: este interzis, este oprit, nu poate, nu trebuie, etc. Întrucât şi
dispoziţiile onerative şi cele prohibitive sunt expres formulate, impunând o anumită
conduită (fie obligaţia de a executa, fie abţinerea de la săvârşirea ei), unii autori le-
au denumit dispoziţii "imperative" sau "categorice"51
3. Dispoziții permisive – sunt cele care nici nu impun obligația de a executa, nici nu
interzic săvîrșirea unei acțiuni, lăsînd la latitudinea părților să aleagă conduita pe
care doresc să o urmeze. Unele norme juridice de deptul familiei conțin dispoziții
permisive.
Pentru formularea acestei categorii de dispoziţii se folosesc termeni sau expresii
precum: "pot să", "sunt liberi să", "au latitudinea să", "se pot învoi" etc.
O variantă a dispoziţiilor permisive sunt dispoziţiile supletive, care lasă la
51
Boboș.Gh., Buzdugan C., Rebreanu V., op. cit.340
60
atitudinea părţilor interesate să aleagă conduita pe care doresc sa o urmeze, iar dacă
acestea nu se hotărăsc asupra conduitei, voinţa lor va fi suplinită de organele de stat
abilitate. De ex: normă juridică de dreptul familiei: la desfacerea căsătoriei prin
divorţ, soţii se pot învoi asupra numelui pe care urmează să-l poarte soţul care, în
urma încheierii căsătoriei a purtat numele de familie a celuilalt soţ.
4.Dispoziţiile de recomandare - prevăd de regulă, o anumită conduită pe care statul
o recomandă persoanelor fizice sau juridice, organizațiilor nonguvernamentale.
Pentru ca aceste dispoziții să fie realizate, trebuie să fie însușite de către cei cărora li
se adresează Ele deci nu se impun ca obligatorii.
5.Dispoziții de stimulare - sunt cele care prevăd recompensarea unor activităţi sau
conduite deosebite, fiind întâlnite mai frecvent în dreptul muncii, în procesul muncii
sau stimularea inițiativei creatoare, mai bună organizare a procesului muncii,
folosirea la maximum a timpului de lucru etc. şi prevăd recompense băneşti,
decoraţii, gradaţii de salarizare, ordine, medalii, multumirea verbală și scrisă.
În funcţie de criteriul gradului de generalitate şi al sferei lor de aplicare avem:
Dispoziţiile generale sunt cele care au cea mai larga sferă de generalitate,
reglementând o anumită ramură a dreptului. Ele sunt formulate, de regulă, în partea
introductivă a unei legi, sau altui act normativ mai amplu, cum ar fi Codul Penal al
R. Moldova în Partea generală.
Dispoziţiile speciale sunt cuprinse în normele ce reglementează un domeniu
determinat de raporturi sociale. Sunt "dispoziţii speciale" întrucât se referă la o
categorie distinctă de raporturi juridice, de ramură sau subramură, ori dintr-un
domeniu distinct al dreptului. De ex: partea specială a Codului penal.
Dispoziţiile de excepţie – constituie o completare fie a dispozițiilor generale fie a
celor speciale. Dispoziţiile de excepţie mai sunt numite şi dispoziţii derogatorii
întrucât prevăd o exceptare sau o derogare de la dispoziţiile generale sau speciale.
SANCTIUNEA este al treilea element structural al normelor juridice care conţine,
indică urmările nerespectării dispoziţiei normei juridice. Aceste urmări sunt de fapt
măsurile luate împotriva voinţei celui care a încălcat norma de drept, de către
organele împuternicite de stat şi prin care se urmăreşte atât restabilirea ordinii
juridice încălcate cît şi prevenirea unor noi violări a normelor juridice. La nevoie
aceste măsuri sunt îndeplinite prin forţa de constrângere a statului.
Sancţiunea reprezintă răspunsul pe care societatea îl dă conduitei ilicite, este
modalitatea de reacţie împotriva celor care au nesocotit prescripţia normei de drept.
Aplicarea sancţiunii are ca scop:
ˇ Repararea prejudiciului si restabilirea ordinii încălcate;
ˇ Sacţionarea celui vinovat si reintegrarea lui în societate;

61
 ˇ Prevenirea săvârşirii de fapte antisociale pentru viitor;
1.Dacă pornim de la natura raporturilor sociale reglementate, de la pericolul
social pe care-l prezintă actele de încălcare, se disting următoarele categorii de
sancţiuni:
1. Sancţiuni penale - aplicate pentru săvârşirea de fapte ce sunt incriminate ca
infracţiuni.
După gravitatea lor, sancţiunile penale pot fi ( privațiunea de libertate,amenda,
munca corecțională etc.,)
2. Sancţiunile civile - constau în dispoziţiile impuse celui care răspunde de
producerea unui prejudiciu, în vederea repunerii celui păgubit în drepturile iniţiale.
Aceste reparaţii pot fi executate în natura sau în echivalent, pot consta şi în anularea
actului juridic.
În dreptul civil sancţiunea nu se manifestă printr-o acţiune directă asupra unei
persoane, ci numai asupra bunurilor ei.
În dreptul penal însă sancţiunea se manifestă printr-o acţiune directă asupra
autorului faptei ilicite, deoarece faptele susceptibile de aplicare a sancţiunii penale
sunt considerate a fi cele mai grave, lezând cele mai importante interese ale
societăţii.
3. Sancţiuni administrative - se aplică pentru săvârşirea unor fapte cu pericol
social mai redus decât infracţiunile, aceste fapte se numesc contravenţii şi cea mai
frecventă sancţiune administrativă este amenda.
4. Sancţiuni disciplinare - se aplică în cazul abaterilor de la disciplina muncii,
stabilite prin Codul muncii, statute, regulamente interne de funcţionare a persoanelor
juridice. Sunt diverse şi pot avea caracter patrimonial sau nepatrimoniale, cele mai
răspîndite sancțiuni disciplinare sunt observația, mustrarea, avertismentul,
concedierea disciplinară.

2. După gradul de determinare sancţiunile se împart în:

- Sancţiuni determinate – sunt sancțiunile formulate precis şi nu pot fi
micşorate sau mărite. Ele se aplică întocmai în măsura exactă prevăzută de lege. De
exemplu, în materia contractului de vânzare: „Dacă în momentul vânzării, lucrul
vândut era pierdut în tot, vinderea este nulă.”
- Sancţiunii relativ determinate sunt acelea care se stabilesc între o limită
inferioară şi una superioară, urmînd ca organul de aplicare a sancțiunii să stabilească
cuantumul exact între aceste limite. În această categorie intră majoritatea
sancțiunilor penale din partea specială, a Codului penal. De exemplu : se pedepseşte
cu închisoare de la 10 la 20 de ani, de la 6 luni la 3 ani.
62
 - Sancţiuni alternative sunt acelea lăsate la opţiunea organului competent să
aplice una sau alta, de regulă între pedeapsa cu închisoarea şi amendă.
- Sancţiuni cumulative sunt în cazul în care regula de drept stabileşte pentru
unul şi acelaşi fapt juridic mai multe sancţiuni obligatorii. Ca exemplu ne pot servi
cele din dreptul penal: închisoarea, interzicerea unor drepturi şi confiscarea parţială
a averii.
3. După numărul lor sancțiunile se împart în :52
- sancțiuni unice- cînd pentru săvîrșirea unei fapte ilicite se prevede un singur gen
de sancțiune.
-sancțiuni multiple – cînd sunt prevăzute mai multe sancțiuni ( cum ar cele
alternative și cumulative)
4. După conținutul lor, sancțiunile pot fi :
-sancțiuni patrimoniale sau materiale (pecuniare) – vizează bunurile și veniturile
celui sancționat ( amenda, penalitățile de întîrziere).
-sancțiuni nepatrimoniale ( personale) – vizează în mod nemijlocit și exclusiv
persoana celui vinovat de săvîrșirea faptei ilicite ( avertismentul, închisoarea,
decăderea din drepturile părintești ).
Sancţiunea are rolul de a descuraja, în mod deliberat, comportarea particulară
nelegală. Toate normele sociale sunt asigurate, într-un fel sau altul, printr-o
sancţiune.
În concluzie, ținem să menționăm că din cuprinsul normei juridice pot lipsi
ipoteza sau sancțiunea. Dispoziția nu poate lipsi niciodată, întrucît este miezul
normei juridice, fără dispoziție nu există norma juridică.
Din punct de vedere al prezenței celor trei elemente ale normei juridice într-un
singur articol, normele dreptului penal se prestează cel mai ușor unei asemenea
structurări, față de normele celorlalte ramuri ale dreptului, unde deslușirea și
dezvăluirea acestora este mai dificilă și complicată ( cum ar fi de ex. normele de
drept constituțional, ș.a).
Deci luate împreună, ipoteza, dispoziția, sancțiunea, formează ceea ce se
înțelege prin structura internă sau logico-juridică a normei.
B. Structura tehnico-juridica reprezintă organizarea normelor juridice pe
capitole, secţiuni, articole, paragrafe, aliniate, etc., spre deosebire de structura
logică, se referă la forma exterioară de exprimare a normei juridice, la redactarea ei,
care trebuie să fie clară, concisă, concretă.
Elementul structural de baza al normei juridice îl formează ARTICOLUL.
Articolul este elementul structural de bază al actului normativ. Într-un articol pot să
fie cuprinse mai multe reguli de conduită sau, dimpotrivă, un articol poate să
cuprindă doar un element al normei, lucru frecvent întâlnit.
52
Șantai I. op.cit., p.56
63
Articolele la rîndul lor sunt grupate în aliniate, secţiuni, capitole şi titluri pînă la
constituirea unor coduri, care de regulă alcătuiesc sediul normativ al unei ramuri de
drept. Această structură a normei juridice ajută la codificarea, sistematizarea,
încorporarea actelor normative.

3.Clasificarea normei juridice

Cunoaşterea normelor de drept, conform clasificării lor, ajută la calificarea juridică
corectă a faptelor, la înţelegerea consecinţelor în planul relaţiilor juridice şi a
procedurilor de urmat.
Principalele criterii de clasificare, ce corespund însuşirilor importante ale
regulilor de drept sunt:53
1. Criteriul forţei juridice ale actului normativ (adică al ierarhiei și formelor
actului normativ ca izvor de drept, normele juridice pot fi: norme legi, norme
decrete, norme –hotărîri, norme instrucțiuni sau e valabilă și expresia norme
cuprinse în Constituţie, Coduri, Legi, Hotărîri, Decrete)
2. Criteriul apartenenţei la ramura de drept (normele juridice se clasifică în:
norme juridice civile, penale, adminstrative, muncii, etc)
3. Criteriul modului de reglementare a conduitei avem (normele juridice se
pot calsifica în norme onerative - prescriu, obligă de a săvîrşi o acţiune; norme
prohibitive - interzic săvîrşirea unei acţiuni; norme permisive, supletive -
permit alegerea unei conduite; norme de recomandare, stimulare). A se vedea
în acest sens, explicațiile date clasificarilor dispoziției, făcute anterior.
4. Criteriul sferei de aplicare și al gradului de generalitate a lor, mai larg sau
mai redus, sau după abaterea de la regulă, (normele juridice se împart în:
generale (se aplică tuturor relaţiilor sociale); speciale (cuprind un domeniu
mai restrîns de relaţii, de exemplu: reguli şi norme ce se aplică numai
bărbaţilor, sau numai femeilor, sau numai militarilor etc); de excepţie
(normele ce se abat de la regula generală).
5. Criteriul structurii logice sau tehnico-redacţional. (Avem norme ce se
numesc complete, adică au cele trei elemente, dispoziția, ipoteza, sancțiunea.
Însă, după cum am menționat mai sus, într-o normă poate lipsi ipoteza sau
sancţiunea, ( aceste norme sunt incomplete), dar niciodată nu poate lipsi
dispoziţia. Normele incomplete la rîndul lor sunt norme de trimitere și norme
în alb. Cînd lipseşte ipoteza, norma se numeşte normă în alb. Cînd lipseşte
sancţiunea, este o normă de trimitere.)
6. Criteriul conținutului de referință, normele juridice se pot clasifica în
următoarele categorii.54
53
SIDA A., op.cit.,p.110-112
54
Rebreanu V., op.cit.p.84
64
 a) Norme de tip–conduiă sau prescriptive. Acestea constituie categoria
cea mai largă a normelor juridice, conținutul lor de referință fiind în
principal conduita, acțiunea, inacțiunea, drepturile și obligațiile
subiecților umani în diversele raporturi sociale.
b) Norme principii, constituie importantă categorie de norme care, prin
conținutul lor de referință nu prescriu conduită, acțiuni, drepturi sau
obligații subiective etc, ci consacră proclamă sau enunță anumite
scopuri, idealuri, valori, realități, în funcție de care toate celelalte
categorii de norme care sunt cuprinse sub incidența lor de referință, își
vor stabili reglementările în limitele prevederilor acestor norme-
principii. Ele au rolul de a stabili sau oferi cadrul juridic general în care
se înscriu celelalte norme (generale, speciale, de excepție). Asemenea
norme-principii sunt cuprinse, de exemplu, în Constituție, sau în partea
generală a Codurilor, sub denumirea de Principii generale sau dispoziții
generale.
c) Norme definiții, sunt și ele o categorie de norme, cu referință distinctă,
în conținutul cărora nu sunt cuprinse reglementări de conduită, ci
definesc, descriu sau conferă cu caracter obligatoriu – un anumit înțeles
sau sens unor lucruri, fapte, fenomene sau termeni ai limbajului juridic.
Ele au deci rolul de a da precizie și înțeles clar lucrurilor la care se
referă, ușurînd înțelegerea, interpretarea și aplicarea normelor juridice.
De ex. în Codul penal, se definesc înțelesul unor termeni, în Codul civil
la fel, etc .
d) Norme atribuții, competențe sau sarcini, respectiv mai pot fi numite și
norme organizatorice, ele constituie categorii relative distincte de
norme, care se referă la structuri și funcții, la moduri de organizare
instituțională în sfera dreptului public sau privat. De ex. în Constituție
găsim norme referitoare la structura Guvernului, atribuțiile
Președintelui, structura și competența Parlamentului

4.Acţiunea normei juridice

Expresia acțiune a normei are înțelesul juridic de a produce efecte de drept sau
acela de a fi aplicabilă. Referitor la acțiunea normei juridice trebuie avute în
vedere: acțiunea normei juridice în timp, spațiu asupra persoanelor.
1. Acţiunea normelor juridice în timp.
Durata de timp în care norma juridică este în vigoare, este şi intervalul de timp
în care ea produce efecte juridice.
Există trei momente principale referitoare la aspectul acţiunii normelor
juridice în timp:
65
 1. Momentul iniţial (intrarea în vigoare a actului normativ);
2. Perioada în care norma juridică se aplică;
3. Momentul final (momentul încetării acţiunii normei juridice);
Intrarea în vigoare a normei juridice - momentul de la care începe acțiunea în
timp a normei juridice, de cînd norma juridică respectivă produce efecte juridice.
Actul normativ intră în vigoare:
1. La data publicării în Monitorul Oficial; 55
2. La data indicată în cuprinsul actului normativ;
Scopul publicării legii, este de a aduce la cunoştinţa destinatarilor
prevederile ei. Legile pot fi publicate doar după ce sunt promulgate de preşedintele
Republicii Moldova. Actele normative urmează a fi publicate în Monitorul Oficial
în termen de 10 zile de la data adoptării . Se susţine pe bună dreptate că publicarea
legii este o condiţie esenţială, şi generală. Publicarea este esenţială întrucât, fără
această formalitate, legea nu poate fi adusă la cunoştinţa celor interesaţi pentru a
produce efectele juridice.
Dacă legiuitorul este de părerea că până la intrarea în vigoare a unui act
normativ, este necesară o perioadă de timp pentru asigurarea pregătirii organizatorice
sau de altă natură, în vederea introducerii noilor reglementări, atunci se stabileşte
data intrării în vigoare, după o perioadă considerată necesară pentru aducerea la
îndeplinire a acestor măsuri ( poate fi 180 zile, 6 luni etc. ).
Excepţie fac actele normative în conţinutul cărora se prevede intrarea în
vigoare la o altă dată decât cea a publicării normei. Spre exemplu, Codul civil a fost
publicat la 22 iunie 2002 în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 82-86, şi a
intrat în vigoare la 12 iunie 2003. Acest lucru este stabilit expres în Legea pentru
punerea în aplicare a Codului civil al Republicii Moldova. O astfel de măsură se
dispune, de cele mai dese ori, în cazul unor legi de importanţă majoră pentru
întreaga societate. Dat fiind faptul că în Codul civil, sunt consemnate instituţii noi,
dar şi multe instituţii vechi, esenţial modificate, este important, ca cei cărora le este
adresat, să aibă posibilitatea de a lua cunoştinţă de prevederile lui, însă cel mai
important ar fi ca ele să fie însuşite de cei în a căror sarcină cade aplicarea lor.
Din momentul intrării sale în vigoare norma juridică guvernează deplin
relaţiile sociale: din acest moment nimeni nu se poate sustrage de la comandamentul
normei juridice, pe motiv că nu o cunoaşte. Autoritatea normei juridice,
obligativitatea ei ar fi puse în ignoranţă. În baza acestei prezumţii toţi cetăţenii
trebuie să cunoască legile.
Există totuşi două excepţii de la această regulă, pe care le expunem:
1. atunci când o parte din teritoriul ţării rămâne izolat, printr-o cauză de forţă
55
Publicarea actelor normative ale administrației publice locale se realizează prin afișare la sediul autorității sau prin
publicare într-un cotidian de circulație locală
66
majoră, de restul ţării, situaţia în care necunoaşterea poate fi obiectivă, ea nu se
datorează unei cauze particulare, unei ignoranțe personale;
2. în materie de convenţii, atunci când o persoană încheie un contract,
necunoscînd consecinţele pe care norma juridică le face să decurgă din contract. Ea
poate cere anularea contractului invocând faptul că, s-a aflat în eroare de drept, care
viciază voinţa;
Norma juridică acţionează numai pentru prezent şi viitor. Iată de ce unul din
principiile sale de bază este principiul neretroactivităţii lor.
Legea nu retroactivează, nu se aplică faptelor săvârşite înainte de întrarea ei în
vigoare, ci se aplică numai din momentul intrării în vigoare şi până la ieşirea ei din
vigoare. Excepţiile de la această regulă sunt unele dispoziţii normative, care pot să
fie aplicate cu caracter retroactiv.
În conformitate cu legislaţia în vigoare sunt prevăzute următoarele excepţii:
1. dacă este adoptată o lege penală mai blândă ( retroactivitatea legii penale);
2. dacă sunt adoptate legi interpretative ( retroactivitatea legilor
interpretative);
3. dacă este prevăzut expres că legea se aplică şi unor fapte petrecute anterior
( prevederea expresă a legii);
Aplicarea noului act normativ la situaţii vechi nu poate fi admis decât în
interesul statului, pentru apărarea unor interese politice a cetăţenilor.
Argumentul care impune aplicarea principiului neretroactivităţii normei
juridice ţine de stabilitatea ordinii de drept, de echitatea şi legalitatea aplicării
normei.
Perioada de valabilitate a normei juridice ( perioada în care se aplică norma).
Perioada poate fi nedeterminată și determinată. La perioada determinată se atribuie
legile cu termen ( termenul la care încetează să producă efecte juridice, este expres
prevăzut în cuprinsul actului normativ), legile temporare ( adoptate pentru situații a
căror dată finală nu este cunoscută).

Încetarea acţiunii normei juridice ( momentul final ) are loc prin:

1. abrogare ;
2. a ajuns la termen ( împlinirea termenului);
3. desuitudinea sau căderea în desuitudine ( caducitatea);
1. Abrogarea
Poate fi definită ca procedeul tehnico-juridic prin care actele normative fără
termen îşi încetează activitatea prin renunţarea la ele.
Abrogarea cunoaşte mai multe forme:
a) expresă care la rândul ei este divizată în abrogare expresă-directă şi
indirectă.
67
 Abrogarea expresă –directă este atunci când noul act normativ prevede, în
mod expres că vechiul act normativ se abrogă. De ex:"La data intrării în vigoare a
Codului civil al Republicii Moldova se va abroga Codul civil aprobat prin Legea
R.S.S. Moldoveneşti cu privire la aprobarea Codului civil al R.S.S. Moldoveneşti
din 26 decembrie 1964 cu toate modificările şi completările ulterioare".)
Abrogarea expresă –indirectă este atunci când noul act normativ nu numeşte,
în mod expres, actul normativ care se abrogă, dar se limitează la prevederea că se
abrogă toate actele normative anterioare care contravin noii reglementări. De ex:
dispozițiile contrare prezentei reglementări se abrogă sau orice dispoziție contrară
se abrogă.
b) Abrogarea tacită este atunci când în noul act normativ nu se prevede
nimic în legătură cu acţiunea vechilor norme juridice. Întrucât însă norma juridică
nouă, dă o reglementare, organul de aplicare înţelege implicit că în mod tacit
legiuitorul a dorit să scoată din vigoare vechea reglementare.
c) Abrogarea totală este atunci când toate dispoziţiile cuprinse într-un act
normativ sunt abrogate.
d) Abrogarea parţială este atunci când numai o parte din dispoziţiile unui act
normativ sunt abrogate, iar celelalte continuă să rămână valabile.
Abrogarea nu trebuie confundată cu derogarea şi suspendarea.
Derogarea reprezintă o reglementare diferită, o abatere sau o excepţie de la
reglementarea existentă pe care nu o abrogă, ci îi îngustează sfera de aplicare. Vezi
problema dată, tratată în contextul normelor de excepție, din secțiunea anterioară la
care ne-am referit deja.
Suspendarea acţiunii în timp a unei norme juridice are loc, în cazuri
excepţionale pentru cauze determinate, după înlăturarea motivelor suspendării,
norma începe să-și producă din efectele juridice.
2. Expirarea termenului pentru care ea a fost edictată. Legea are putere
juridică pe un termen nelimitat dacă în ea nu se prevede altfel. Aşadar, pe
lângă legi cu termen nelimitat, există legi temporare şi legi cu termen. Temporară
este legea emisă pentru o anumită situaţie provizorie, de exemplu pentru starea
excepţională (cutremur, război etc). Odată cu încetarea stării excepţionale, îşi pierde
efectul şi legea respectivă.
Legea cu termen se elaborează, de regulă, în cazul în care se poate prevedea cu
precizie timpul necesar aplicării ei.
3. Căderea în desuetudine (legea a devenit caducă)
O normă juridică se consideră căzută în desuetudine, atunci când, deşi, formal
ea este în vigoare, doar în rezultat al dezvoltării relaţiilor sociale, schimbărilor
social-politice şi economice survenite în societate, faptului că stările de lucruri, care
au determinat necesitatea elaborării acestui act normativ au încetat să mai existe. De

68
exemplu, în perioada 1995-2003 nu se mai putea vorbi de aplicarea prevederilor din
Codul civil din 1964 referitoare la proprietatea gospodăriei de colhoznic, fiindcă nu
mai existau gospodării colhoznice, etc.
2. Acţiunea normelor juridice în spaţiu.
Normele juridice produc efecte juridice pe un anumit teritoriu. După acest
criteriu normele juridice pot fi divizate în două grupe:
1. Norme juridice internaţionale.
Ele reglementează relaţiile dintre state, în conformitate cu principiul
teritorialităţii. Aceste norme juridice sunt obligatorii şi produc efecte juridice în
măsură în care se acceptă cu respectarea principiului suveranităţii statului asupra
teritoriului şi populaţiei.
Dacă statul a aderat la unele acte normative internaţionale ele devin prioritare
faţă e cele interne.
2. Norme juridice interne.
Referitor la actele normative interne, un rol important îl are forma orânduirii
de stat. În statele cu o structură compusă, actele normative ale organelor federale,
creează efecte juridice asupra teritoriului tuturor statelor federative, iar actele
normative ale unui stat membru sunt valabile în limitele sale teritoriale.
În cazul unei contradicţii între ele prioritate are norma juridică federală.
În statele simple aplicarea normelor juridice în spaţiu este guvernată de
principiul teritorialităţii. Ele se împart în două grupe:
a) centrale;
b) locale.
Normele juridice centrale produc efecte juridice pe întreg teritoriul statului.
Normele juridice locale au o acţiune limitată la unitatea administrativ-teritorială sau
economică asupra căreia se extinde autoritatea organului de stat respectiv.
Actele normative locale trebuie să fie adoptate pe baza şi în corespundere cu
cele centrale. Dacă normele juridice locale contravin celor centrale ele sînt declarate
nule şi nu produc efecte juridice.
Principiul aplicabil acțiunii normei juridice în spațiu este, deci, principiul
teritorialității, care derivă din cel al suveranității –denumit și principiul supremației
teritoriale. În virtutea acestui principiu, toate actele normative ale organelor de stat
au o aplicabilitate efectivă pe întreg teritoriul statului, dacă în cuprinsul actului
normativ nu este vreo mențiune referitoare la aplicabilitatea actului normativ
respectiv, doar în anumite regiuni.
Drept teritoriu al statului se consideră toată partea terestră, subsolul, apele interne şi
teritoriale, spaţiul aerian în limitele frontierelor de stat. De asemenea, teritoriul al

69
statului se consideră teritoriul ambasadelor, altor instituţii diplomatice, teritoriul
navelor, aeronavelor etc.
De la aplicarea acestui principiu, care nu este absolută, există derogări cunoscute sub
denumirea generică de excepțiile extrateritorialității.
Excepțiile de la principiul teritorialității
1. Imunitatea diplomatică- constă în exceptarea personalului corpului diplomatic
și a persoanelor asimilate acestora de la jurisdicția statului în care au fost
trimiși în misiune, precum inviolabilitatea clădirilor reprezentanților
diplomatice și a mijloacelor de transport.
3. Acţiunile normelor juridice asupra persoanelor
Destinatarul oricărui act normativ este omul, privit individual, ca persoană
fizică sau colectiv, ca persoană juridică. În unele cazuri ca subiect apare statul sau
organele de stat.
Acţiunea normelor juridice asupra persoanelor cunoaște mai multe criterii de
clasificare :
a) După cercul de subiecţi ai raportului juridic distingem:
- individuale (pers.fizice);
- colective ( pers. juridice);
b) După caracterul normelor juridice se disting:
- norme juridice cu caracter general, de aplicare pentru toţi subiecţii de drept;
- norme juridice care se aplică numai persoanelor fizice (de ex.norme
referitoare la încheierea și desfacerea căsătoriei);
- norme juridice care se aplică numai persoanelor juridice ( norme juridice
referitoare la constituirea societăților comerciale);
- norme juridice speciale, care se aplică numai unor categorii de persoane
(norme juridice care se aplică militarilor, judecătorilor, cadrelor didactice.
pensioanarilor);
- norme juridice cu un caracter individual, care se aplică unei singure
persoane, datorită statutului pe care îl deține. (Dispoziţiile constituţionale referitoare
la Preşedintele R.Moldova);
c) După statutul juridic al persoanelor fizice se deosebesc:
- cetăţenii statului propriu –zis;
- cetăţenii străini;
- apatrizii;
Astfel, conform regulii generale, norma juridică acţionează asupra tuturor
destinatarilor în limitele teritoriale de acţiune ale unui sau altui act normativ.
Cetăţenii străini şi apatrizii sunt limitaţi în unele drepturi (drepturile politice de a

70
 alege și de a fi ales, nu pot satisface serviciul militar, nu activează în organele
statale etc);
Referitor la situația străinilor, în domeniul relațiilor internaționale se cunosc trei
regimuri juridice.
Regimul juridic aplicabil străinilor poate fi: regimul național (statul recunoaște
pentru străini aceleași drepturi de care se bucură propriii săi cetățeni), în R.
Moldova se aplică regimul național; regimul special-cetățenilor străini le sunt
acordate numai drepturi prevăzute în mod expres în legi interne sau tratate
internaționale; regimul clauzei națiunii celei mai favorizate- străinilor aflați pe
teritoriul unui stat li se acordă drepturile conferite cetățenilor unui stat terț,
considerat favorizat.

Activităţi:

IMPLICĂ-TE!
 Definiți conceptul de normă juridică
 Care sunt principalele caracteristici ale normelor juridice
 Ce se înțelege prin structura internă a normei juridice și care sunt elementele de structură
 Realizează o clasificare a normei juridice

INFORMEAZĂ-TE ŞI PROCESEAZĂ INFORMAŢIA!

 Pentru o familiarizare cu elementele de structură ale normei juridice, alegeți și analizați

cîteva norme din : Codul penal, Codul Civil, Codul contravențional și stabiliți care este
ipoteza, dispoziția, sancțiunea acelor norme.
 Identificați elementele structurale ale normei juridice, cuprinse în articolul selectat,
analizați aceste elemente, în funcție de clasificările studiate:
Ipoteza ---------------------------------------
Felul ipotezei----------------------------------
Dispoziția --------------------------------------
Felul dispoziției--------------------------------
Sancțiunea---------------------------------------
Felul sancțiunii---------------------------------

COMUNICĂ, DECIDE!

71
  Normele căror ramuri de drept trebuie aplicate în următoarele cazuri: angajarea la lucru,
omor, adopția unui copil, alegerile parlamentare, traversarea străzii în locuri nepermise.
 Enumeră categoriile de norme juridice pe care le-ai încălcat vreodată
 Formulează 3 întrebări referitor la acțiunea normei juridice
 Găsiți desinestătător în conținutul modulului respectiv definițiile cuvintelor –cheie.

EXPRIMĂ-ŢI ATITUDINEA!

 Argumentează necesitatea clasificării normelor juridice

 Notează cîteva argumente prin care să evidențiezi valențele formative ale temei

ACŢIONEAZĂ!
 Căutați în textul actelor normative, dispoziții referitoare la abrogare, identificați
tipul de abrogare. Prezentați rezulatele la ora de seminar
 Elaborează o hartă conceptuală ierarhică a temei
 Prezintă informația elaborată la ora de seminar

Obiective de referință

72
Studiind acest modul, studentul va fi capabil:
- să definească conceptul de izvor al dreptului;
- să clasifice izvoarele de drept;
- să prezinte izvoarele formale ale dreptului;
- să analizeze izvoarele contemporane ale sistemului juridic național;
- să argumenteze de ce unele izvoare ale dreptului nu pot fi izvoare și pentru
sistemul național de drept;
- să rezolve sarcinile problemă;

Cuvinte-cheie: izvor de drept, obiceiul juridic, precedentul judiciar, doctrina,

contractul normativ, legea, acte normative subordonate legii.

TEMA 9. Izvoarele dreptului

1. Conceptul de izvor al dreptului
2. Clasificarea izvoarelor dreptului
3. Izvoarele formale ale dreptului
4. Legea și actele normative subordonate legii

1.Conceptul de izvor al dreptului

În limbaj juridic, termenul de izvor, în asociere cu termenul drept sugerează ideea de
sursă sau origine a dreptului. Izvoarele sau sursele dreptului sunt manifestări ale
relațiilor sociale care generează norma juridică. Sunt luate în considerare două tipuri
de izvoare, și anume: izvoare materiale și izvoare formale.56
Izvorul de drept în sens material desemnează faptul social sau factorii de
configurare a dreptului.
Factorii de configurare a dreptului sunt (cadrul natural, cadrul social-politic şi
factorul uman). Pentru întregirea cunoștințelor în acest sens vezi modulul III.
Izvoarele formale ale dreptului au o importanţă deosebită din punct vedere juridic,
deoarece ele desemnează formele specifice de exprimare a normelor juridice, adică
actele juridice în care sunt concentrate aceste norme.
Astfel, prin izvoare ale dreptului, ştiinţa dreptului are în vedere într-o formulare
foarte generală, formele de exprimare a normelor juridice în cadrul unui sistem de
drept în diferite epoci şi ţări, adică modalitatea de constituire sau recunoaştere de
către puterea de stat a normelor juridice în procesul de creare a dreptului.57

56
Dumitrescu C. Întroducere în teoria izvoarelor dreptului, București, 1999,p.34
57
Motica R., Mihai Gh., Teoria generală a dreptului, București 2001, p.121-142
73
 Pe parcursul evoluţiei istorice au fost cunoscute următoarele izvoare formale ale
dreptului: obiceiul juridic sau cutuma, precedentul judiciar şi practica
judecătorească, doctrina juridică, contractul normativ, actul normativ.
Din punct de vedere juridic, prezintă un interes deosebit, izvoarele formale
ale dreptului, care au în vedere o multitudine de aspecte şi modalităţi prin care
semnificaţia normei de drept este regulă de conduită socială şi se impune ca model
de urmat în relaţiile interumane . Ca urmare prin izvor formal juridic înţelegem
exteriorizarea unei reguli de conduită printr-o anumită formulare de limbaj juridic,
corespunzătoare unei receptări optime de către destinatarii săi. Izvoarele formale
ale dreptului reprezintă una din necesităţile de fapt cele mai de seamă, care asigură
ordinea juridică, corespunzând unei nevoi profunde, nevoia de securitate a societăţii.
În evoluţia îndelungată a societăţii toate tipurile de drept de până acum au cunoscut
o pluralitate de izvoare. Ponderea unuia sau altuia dintre izvoarele formale de drept,
în cuprinsul unui sistem de drept se modifică în raport de gradul dezvoltării sale,
fiind influenţat de complexitatea relaţiilor pe care le reglementează (de pildă, în
cazul dreptului feudal principala formă de exprimare e obiceiul, pe când în cadrul
dreptului contemporan ponderea a căpătat-o actul normativ).
Dezvoltarea dreptului de-a lungul istoriei ne demonstrează existenţa
pluralităţii izvoarelor în sistemul de drept al fiecărei ţări. Explicaţia acestui fapt
trebuie căutată în complexitatea relaţiilor sociale supuse reglementării juridice şi
totodată în varietatea formelor de organizare şi guvernare a societăţii, a organizării
activităţii şi competenţei organelor de stat, a autorităţii publice.

2.Clasificarea izvoarelor dreptului.

 O împărţire a izvoarelor formale ale dreptului este în:
a) Izvoare directe sunt considerate a fi actele normative ca legea, decretul,
hotărârea, deoarece sunt elaborate nemijlocit de către organele de stat;
b) Izvoare indirecte sunt considerate a fi obiceiul şi actele organizaţiilor
nestatale. Acestea au nevoie şi de recunoaşterea sau sancţionarea lor de către
autoritatea publică, pentru a căpăta forţă juridică şi a deveni izvoare de drept;
Astfel, norma obişnuielnică are valoare juridică numai indirect, prin
intermediul unui act de stat care o recunoaşte (sancţionează) ca atare.
Deci, izvorul este indirect şi complex, deoarece el este alcătuit atât din norma
obişnuielnică , cât şi din actul juridic al organului de stat care-i recunoaşte forţa
juridică.
 În evoluţia sa dreptul a cunoscut următoarele forme de exprimare
(izvoare formale):
- obiceiul juridic (cutuma);
- practica judiciară şi precedentul judiciar;
74
 - doctrina;
- contractul normativ;
- actul normativ;
 Teoria juridică clasică a izvoarelor dreptului deosebeşte:
- izvoarele scrise (actul normativ) de cele nescrise (obiceiul);
- pe cele oficiale (lege sau jurisprudenţă) de cele neoficiale (obiceiul şi doctrina);
- izvoarele directe (actul normativ şi contractul normativ) de cele indirecte sau
mediate (obiceiul sau normele elaborate de organizaţii nestatale – ele trebuind sa fie
validate de o autoritate statală pentru a devenii izvoare de drept);
 Izvoarele dreptului se mai clasifică de asemenea în:
- izvoare potenţiale (ce exprimă posibilitatea de a elabora, modifica sau
abroga norme juridice);
- izvoare actuale (eficiente, determinate, operând pe relaţii sociale concrete
constând în toate actele normative în vigoare);

3. Izvoarele formale ale dreptului

Obiceiul juridic sau cutuma
După cum se ştie, obiceiul este o regulă de conduită ce se formează spontan ca
urmare a aplicării ei repetate într-o perioadă de timp relativ îndelungată într-o
colectivitate umană. Obiceiul, sub forma unor datini, tradiţii şi practici cu caracter
moral sau religios, a reprezentat modalitatea principală de ordonare a relaţiilor
sociale şi de influenţare a acţiunii umane în comuna primitivă.
Obiceiul a continuat să aibă un rol social şi ulterior, de fapt, în toate epocile
istorice, ponderea sa variind de la o epocă la alta.
Puterea de stat, are faţă de obiceiurile existente următoarele atitudini:
-de recunoaştere, consacrare şi sancţionare, dându-le forţă juridică acelora pe care le
consideră utile consolidării ordinii de drept;
- de receptare şi tolerare a acelora, care prin semnificaţia şi importanţa lor nu
reclamă transformarea lor în norme cu caracter juridic, iar prin prevederile lor nu
contravin normelor de drept;
- de interzicere a acelora, care contravin ordinii instituite, şi apărate de puterea de
stat;
Obiceiurile recunoscute de puterea de stat, şi dotate de aceasta cu forţă juridică,
devin obiceiuri juridice şi sunt cunoscute şi sub denumirea de cutume. Ele devin
izvoare de drept. Modul de sancţionare a obiceiului şi de transformare a sa în obicei
juridic s-a realizat în practica aplicării dreptului, prin recunoaşterea sa de către
instanţele judecătoreşti cu prilejul rezolvării diferitelor cauze. În epoca modernă şi
contemporană, actele normative al căror rol a crescut, au prevăzut situaţiile în care
se recunoaşte forţa juridică a regulilor obişnuielnice. Începând cu epoca modernă,
75
rolul obiceiului juridic scade, ajungându-se aproape la dispariţia sa, în dreptul
european continental. Cronologic vorbind, cutuma a fost prima formă de manifestare
a dreptului. Primele norme juridice nu au fost altceva, decât chiar transformarea
unor obiceiuri în norme obligatorii garantate de puterea publică.
De altfel, primele acte normative scrise ale societăţii în stadiul ei iniţial, erau
culegeri ale obiceiurilor preluate şi transformate potrivit intereselor conducerii noii
societăţi. Cutuma a rămas un izvor principal al dreptului de-a lungul antichităţii şi
evului mediu. Chiar dacă în epoca modernă rolul obiceiului juridic s-a redus, el se
menţine într-o măsură considerabilă în sistemul dreptului anglo-saxon şi în fostele
colonii, astăzi state independente. Cutuma continuă, de exemplu, să fie un izvor al
dreptului maritim, datorită specificului formării normelor comerţului maritim, în
special ale activităţilor portuare. Cutuma continuă să fie un izvor al dreptului
internaţional, deşi în epoca contemporană s-a dezvoltat puternic tendinţa de
reglementare scrisă şi de codificare a acestuia.
Încetarea aplicării unei cutume se produce prin non-uzajul ei treptat şi repetat, ceea
ce în limbaj juridic se numeşte desuetudine. În general, cutuma ca izvor de drept este
inferioară dreptului scris, ea nu prezintă certitudinea acestuia, fiind imprecisă,
nesigură, mai greu de constatat şi cunoscută. Ea cere prin natura sa un caracter
conservator, deoarece consfinţeşte comportamente rezultate dintr-o practică
îndelungată. Ele consacră valori morale şi spirituale, dar unele dintre ele au avut şi
un caracter retrograd, consfinţind inegalitatea dintre sexe, intoleranţa religioasă,
discriminări naţionale şi rasiale.
În măsura în care este recunoscută, cutuma se aplică şi în epoca modernă în dreptul
privat (civil, comercial). Dar în dreptul penal s-a pus capăt cutumei ca izvor de
drept, pentru că s-a instaurat principiul legalităţii incriminării şi al pedepsei.
În concluzie, în perspectiva cronologică, analiza evoluţiei juridice a societăţii
aşează cutuma pe nivelul arhaic de manifestare a sistemului dreptului. Primele
norme juridice nefăcând decât să garanteze cu ajutorul puterii publice respectarea
unor obiceiuri, care până în acel moment fusese respectate din convingerea ce izvora
din chiar acceptarea necesităţii existenţei lor, acest fapt datorându-se, în parte,
caracterului omogen al intereselor indivizilor în epoca primitivă. Abia când
societatea s-a diferenţiat şi interesele au devenit divergente a fost nevoie de
autoritatea statului care a formalizat dreptul, conferind normativitate normelor
sociale. Sincretismul normelor sociale din perioada comunităţilor arhaice explică de
ce legile apărute atunci erau încercări nesistematizate, inspirate mai ales de precepte
morale si religioase, dar mai ales precepte penale, prescripţii superstiţioase, sfaturi
practice – dovadă că dreptul nu se delimitase, nu-şi constituise încă un ansamblu de
forme care să-l reprezinte.

76
Precedentul judiciar şi practica judiciară
Prin practica judecătoreasca (numita si jurisprudenţa), înţelegem totalitatea
soluţiilor de acelaşi fel pe care le dau instanţele judecătoreşti de acelaşi grad, într-o
materie anumită. Exista însa și părerea că jurisprudenţa, care înseamnă dreptul
aplicat de instanţele judecătoreşti, nu poate fi izvor de drept. Puterea judecătoreasca
nu adoptă legi, sau acte normative si, deci, nu este creatoare de drept.
Hotărârile judecătoreşti, cu caracter de îndrumare, date de Curtea Supremă de
Justiţie şi care au forţă obligatorie pentru cazurile similare ce vor urma, poarta
numele de precedente judiciare.
Rolul jurisprudenţei este acela de a interpreta şi a aplica legea la cazuri concrete
deduse judecăţii instanţei. Activitatea judecătorului de interpretare şi aplicare a
dreptului este guvernată de două mari principii metodologice de o importanţă
deosebită:
- cu ocazia soluţionării unei cauze concrete, el se pronunţă doar în cauza pe
care o judecă, neavând dreptul să stabilească dispoziţii generale în afara speţei
particulare ce se deduce în faţa sa ;
- judecătorul, potrivit regulilor de organizare judecătorească din ţara noastră,
nu este legat în hotărârea pe care o dă, de o cauză similară sau de un proces similar
judecat anterior de el însuşi sau de o altă instanţă, deoarece activitatea jurisdicţională
este opera de convingere intimă a judecătorilor;
Atitudinea de rezervă faţă de cunoaşterea caracterului de izvor de drept a
jurisprudenţei este fundamentată şi pe principiul separaţiei puterilor in stat.
Statul de drept presupune crearea legilor de către organe legiuitoare, în timp ce
sarcina aplicării legii, în cazuri complete este de competenţa organelor judecătoreşti.
Practica judiciară este cazuistică, întrucât ea nu se ridică niciodată până la
constituirea unei norme, a unei reguli generale şi impersonale, astfel că precedentul
judiciar serveşte ca model în speţe care se succed, fără a avea puterea şi forţa unui
principiu.
Deşi, sistemul nostru de drept, nu conferă nici jurisprudenţei, nici
precedentului judiciar statutul de izvor de drept, în practică de cele mai multe ori se
ajunge la soluţii unitare în aplicarea şi interpretarea textului de lege, iar în această
privinţă un rol important revine Curţii Supreme de Justiţie care are dreptul să
tranşeze în mod suveran conflictele dintre instanţele inferioare şi să impună o
anumită interpretare.
Aşadar, având în vedere principiul ce se afla la baza puterii judecătoreşti, care
stabileşte, ca instanţele de judecată, nu se pot pronunţa decât asupra cazurilor
concrete cu care au fost investite, fără a putea da soluţii cu caracter general si
permanent, jurisprudenţa nu poate fi considerată izvor formal de drept, pentru noi.

77
 Contractul normativ.
Contractul normativ exprimă raportul de forţe între părţile semnatare. In dreptul
civil, contractul este legea părţilor sau înţelegerea între aceste doua părţi , de unde
rezultă obligaţii si drepturi (ex. contract de vânzare - cumpărare).
Codul civil defineşte contractul ca: un acord între două sau mai multe persoane
spre a constitui sau a atinge între acestea un raport juridic.58 Contractul este un act
juridic individual, el stabilind drepturi şi obligaţii pentru subiecte determinate. În
consecinţă în cazul în care contractul dă naştere, modifică sau stinge raporturi
juridice concrete, el nu constituie izvor de drept.
Există totuşi o categorie de contracte care nu privesc nemijlocit drepturile şi
obligaţiile unor subiecte de drept determinate, deci nu reglementează raporturi
juridice concrete, ci au în vedere reglementări cu caracter general. Ele poartă
denumirea de contracte normative şi, în această calitate, au rolul de izvoare de
drept.
Contractul normativ constituie izvor de drept cu deosebire în ramurile de
drept constituţional, drept internaţional şi al muncii.
În dreptul constituţional, contractele normative sunt izvoare de drept în
materia formării federaţiilor şi confederaţiilor, prin ele statornicindu-se principiile
fundamentale, convenite de statele membre.
În dreptul internaţional public contractul normativ apare sub forma tratatelor
internaţionale, care reprezintă expresia consimţământului statelor semnatare.
Contractul normativ mai poate îmbrăca şi forma acordului, a pactului, a
protocolului, a declaraţiei sau a convenţiei.
În dreptul muncii contractul normativ apare în calitate de contract colectiv de
muncă încheiat între angajator şi comitetul sindical sau reprezentanţii salariaţilor. El
prevede condiţiile generale ale organizării procesului muncii, iar pe baza lor se
încheie contractele individuale de muncă ale salariaţilor cu angajatorul, conţinutul
acestora precizând clauza cu caracter economic şi social: salariul, premiile,
indemnizaţiile, utilizarea unor fonduri pentru activităţi culturale, pentru protecţia
muncii, etc.
Teoria dreptului mai menţionează în cadrul contractelor normative şi “contractele-
tip”, rezultate din tendinţa actuală de standardizare a numeroaselor operaţiuni
juridice sau “contractele-adeziune”, în care părţile se mulţumesc cu acceptarea şi
individualizarea lor. Cunoscute sub denumirea de “drept autonom” aceste izvoare
formale de drept sunt subsidiare în raport cu cele ale dreptului de provenienţă etatică
trebuind sa li se subordoneze, dar, subordonate, ele nu sunt mai puţin izvoare de
drept, iar obligativitatea lor pentru destinatari nu e cu nimic mai scăzută.
Doctrina.
58
Art.666 Cod civil al R. Moldova din 22.06.2002
78
 Doctrina cuprinde analizele, investigaţiile, interpretările sistematice, metodice, pe
care specialiştii în drept le dau fenomenului juridic şi care alcătuiesc ştiinţele
juridice, al căror rol este indiscutabil, atât în privinţa explicării ştiinţifice a actului
normativ, cât şi în opera de legiferare, în procesul de creare a dreptului, cât şi în
activitatea practică de aplicare a dreptului.59
Doctrina juridica este foarte importantă din punctul de vedere al formarii
dreptului. Doctrina juridică este un ansamblu de păreri, opinii si interpretări ale
teoreticienilor si practicienilor jurişti, referitoare la diferite instituţii de drept,
reglementări juridice sau cazuri concrete.
Doctrina (ştiinţa dreptului) îşi are originea în operele jurisconsulţilor romani.
Jurisconsultul constatând realităţile juridice, le generalizează şi sistematizează,
creând principii, ajungând astfel să explice pe baze ştiinţifice dreptul.
La începutul organizării si funcţionarii statului, doctrina se număra printre
primele izvoare ale dreptului. După cum se ştie, pontifii erau si jurisconsulţi, ceea ce
le oferea puterea de a crea si interpreta dreptul. In Roma antica, această calitate de
creator de drept a revenit mai târziu pretorului si apoi jurisconsulţilor laici. Opiniile
jurisconsulţilor aveau putere de lege, motivându-se pe considerentul, ca aceştia nu
erau plătiţi, astfel ca opiniile lor erau imparţiale, obiective.
Cu toate acestea doctrina juridica nu se impune ca izvor de drept. Ea nu
reuşeşte sa se afirme ca generală si permanentă, aşa cum este legea, și nici să asigure
o unitate de soluţii, aşa cum face jurisprudenţa. Importanța doctrinei nu poate fi
totuşi negată în practica judiciara si legislativă. Doctrina juridică, înţeleasă ca ştiinţa
dreptului, ajuta pe legiuitor în elaborarea dreptului si pe judecător în aplicarea lui.

4.Legea și actele normative subordonate legii

Legea şi actele normative, în general, reprezintă categoria foarte importantă a
izvoarelor dreptului în toate sistemele de drept, căpătând un caracter predominant
mai ales în epoca modernă şi contemporană. Dreptul cutumiar nu a putut şi nu poate
singur să asigure reglementarea, consacrarea şi apărarea relaţiilor sociale, de aceea
apar actele juridice normative, dreptul scris cum i se mai spune, în opoziţie cu
dreptul cutumiar nescris.
În toate ţările, şi în toate sistemele de drept, unde există mai multe
categorii de acte juridice normative, locul principal îl ocupă legea. Legea, spre
deosebire de cutumă, presupune un act în care se formulează scris o normă de drept,
emanând direct de la autoritatea statului, şi anume a organului, care în organizare
constituţională, deţine puterea legislativă şi, un act de voinţă care consacră acea
normă. Fiind un act conştient şi volitiv al unui organ al statului, legea are o
59
Dumitrescu C., Întroducere în teoria izvoarelor dreptului, București,1999,p.47
79
superioritate faţă de cutumă. Ea este revoluţionară pe când cutuma este
esenţialmente conservatoare, legea poate să modifice oricând o situaţie de drept
pozitiv, poate chiar desfiinţa o cutumă şi introduce dispoziţii cu totul noi. În fapt, ea
niciodată nu poate intervenii decât, până la conformitatea cu nevoile şi cu conştiinţa
juridică a societăţii respective, pentru că altfel devine inaplicabilă. Sub denumirea de
act juridic normativ apar toate normele juridice edictate de organele statului: lege,
decret, hotărâre, cod, regulament, constituţie ş.a.
În limbajul juridico-politic, termenul de lege se foloseşte într-un sens foarte
larg, acela de drept scris, cuprinzând orice formă a actelor normative.
În principiu, denumirea de lege este dată pentru a desemna actul normativ cu forţă
juridică superioară adoptat de organul suprem al puterii de stat. În categoria legii
intră şi Constituţia ca lege fundamentală şi Codul.
De aici decurge şi cea mai generală clasificare a actelor normative în:
- legi;
- acte normative subordonate legii;
Deci, legea este actul normativ cu valoare juridică superioară, cel mai important
izvor al dreptului, ce emană de la Parlament, organul suprem al puterii de stat,
exponent al puterii suverane a poporului.
Astfel apare necesitatea clasificării legilor în :
1. constituţionale -legile de revizuire a Constitutiei, ocupă primul loc în ierarhia
legilor, atît prin conținutul lor, cît și datorită procedurii speciale de adoptare ale
acestora;
2. organice- sunt acelea prin care se reglementeaza cele mai importante relații în
cadrul societății, privitoare la organizarea si funcționarea autoritaților esentiale
ale statului, precum și în alte domenii limitativ si expres prevazute în Constituția
R.Moldova ( art.72) ca: sistemul electoral, organizarea judecatoreasca, statutul
functionarilor publici, apararea natională, contenciosul administrativ,etc;
3. ordinare, se adopta în celelalte domenii nesupuse reglementarii prin lege
organică, si se caracterizează în plus printr-o procedură mai simplă în adoptare, si
se adoptă cu votul majoritar al membrilor prezenţi;
Conţinutul tuturor legilor trebuie să fie conform cu Constituţia, cu prevederile
acesteia. Nici o dispoziţie dintr-o lege sau din alte acte normative sau izvoare de
drept nu poate contraveni în nici un fel Constituţiei.
Ca izvor al dreptului de acelaşi nivel cu legea sunt considerate a fi şi unele acte
internaţionale semnate şi ratificate. Actele internaţionale: tratate, convenţii, acorduri
etc. se încheie şi se adoptă potrivit procedurii şi competenţei specifice organului
emitent, în multe privinţe deosebite de normele juridice interne.
Tot de nivelul legii sunt şi ordonanţele de guvern, ce sunt acte normative cu
putere de lege ordinară, adoptate de catre Guvern în baza unei legi speciale de
80
abilitare a Parlamentului si numai în domenii supuse legilor neorganice. Ordonanțele
Guvernului se adopta ca o delegare legislativă, data de catre Parlament în perioada
cînd acesta nu se afla în sesiune, etc.
Competenţa emiterii legii, aparţine puterii legiuitoare, unicul organ
legiuitor este Parlamentul. Ordonanţele emise de Guvern pe baza unei delegări
legislative trebuie supuse ratificării parlamentare. Ele nu pot viza sectoare de
activitate ce fac obiectul legilor constituţionale sau organice, şi nu pot depăşi, sub
aspectul forţei juridice, legea.
Actele normative subordonate legii sunt:
Actele normative subordonate legii sunt acele acte cu caracter normativ emise de
celelalte organe ale statului în afară de Parlament:
- Decretele președintelui;
- Hotărîri;
- Ordinele, instrucţiunile şi regulamentele miniștrilor, departamentelor;
- Hotărîrile şi dispoziţiile organelor administraţiei publice locale;
În concluzie izvoarele dreptului la etapa actuală sunt legile şi actele normative
subordonate legilor, clasificarea apare datorită forţei juridice invocate, şi organul
competent de a emite actul normativ.
Actele normative subordonate legii sunt destul de variate şi pentru a produce
efecte juridice, trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
- să nu conţină dispoziţii contare legii;
- ele nu pot da reglementări primare, intervenind doar în executarea legii;
- ele nu pot interveni în domenii a căror reglementare este prevăzută a fi dată
prin lege;
- ele trebuie să fie emise în limitele competenţei materiale şi teritoriale ale
organului de la care emană;
- ele trebuie să respecte ierarhia forţei juridice a actelor normative;
- să fie date în forma şi procedura prevăzută de lege;
Îndeplinind aceste condiţii ele pot avea calitatea de izvoare de drept.
La final, vom menționa că, legea consfinţeşte juridic sistemul politic al unei
societăţi, dă legalitate formei de guvernământ, regimului politic, drepturilor şi
libertăţilor cetăţeanului, instituţiei proprietăţii, bugetului statului, infracţiunilor şi
pedepselor.
Celelalte acte normative au o natură derivată faţă de lege, de aceea în teoria
dreptului se vorbeşte de acte normative propriu-zise, cum este legea şi acte
normative derivate, secundare, subordonate legii.
Activităţi:

IMPLICĂ-TE!
81
  Definiți conceptul de izvor al dreptului
 Analizează clasificările făcute izvoarelor dreptului
 Explicați principalele caracteristici ale izvoarelor dreptului care au putere de lege
 Ce este legea – ca izvor de drept?

INFORMEAZĂ-TE ŞI PROCESEAZĂ INFORMAŢIA!

 Prezentați succint izvoarele dreptului în sistemul nostru juridic

 Notați cu X răspunsul/răspunsurile corecte din următorul enunț:
Dintre izvoarele dreptului:
( ) legea este cea mai întîlnită în sistemul de drept național
( ) precedentul judiciar este întîlnit în sistemul nostru de drept, mai ales în
dreptul penal
( ) cutuma reprezintă, la fel ca și regulile de convețuire socială, un izvor de drept
secundar
( ) izvoarele secundare se aplică prioritar izvoarelor principale

COMUNICĂ, DECIDE!

 Manualul Teoria generală a dreptului este un izvor de drept ? Dar Constituția R.

Moldova ? De ce izvoare de drept dispune biblioteca universitară?
 Ce legi organice ale R. Moldova cunoașteți, ca izvoare de drept?
 Prin ce se deosebesc legile de actele normative subordonate legilor
 De ce considerați, că doctrina și jurisprudența nu sunt acceptate ca izvoare de drept în
sistemul dreptului național ?

EXPRIMĂ-ŢI ATITUDINEA!

 Apreciază sistemul izvoarelor de drept al R. Moldova

 Compară izvoarele de drept din sistemul nostru cu alte izvoare de drept din alte sisteme
de drept.
 Numește avantajele/dezavantajele pe care le vom avea în urma acceptării și altor
izvoare de drept în cadrul sistemului național

ACŢIONEAZĂ!
 Elaborează o sinteză interpretativă a temei , bazată pe explicații și motive.
Prezint-o în cadrul orei de seminar .

Obiective de referință
Studiind acest modul, studentul va fi capabil:
82
 - să definească conceptul de tehnică juridică și tehnică legislativă;
- să interpreteze principiile legiferării;
- să distingă etapele procesului de elaborare;
- să analizeze părțile constitutive ale actului normativ,
- să compare formele de sistematizare a actelor normative;
- să proiecteze un act normativ prin care să reglementeze o relație socială;

Cuvinte – cheie: tehnică legislativă, tehnică juridică, principii de legiferare, etape

ale legiferării, parte constitutivă a actului normativ, codificarea, încorporarea.

TEMA 10. Tehnica elaborării dreptului

1. Conceptul de tehnică juridică și tehnică legislativă
2. Principiile procesului de elaborare a dreptului
3. Etapele procesului de elaborare a dreptului
4. Structura actului normativ
5. Exigențele limbajului și a stilului în elaborarea unui text normativ
6. Formele de sistematizare a actelor normative
7. Procedee tehnice de modificare a actelor normative

1. Conceptul de tehnică juridică și tehnică legislativă

Ajunse la un anumit stadiu de dezvoltare, realțiile economice, politice, de familie
etc., determină substanța din care se constituie normele juridice, acestea fiind
înserate în ordinea de drept prin intermediul tehnicii juridice normative. În acest fel,
normele juridice reflectă realitatea social-istorică, neavînd o existență apriorică
acesteia. Fiind un produs istoric, trebuie admis faptul că, la un moment dat, și
reglementările juridice pot fi depășite de evoluția unor fenomene sociale.60
Elaborarea actelor normative este un demers subordonat unor comandamente ale
conștiinței și rațiunii factorilor care creează norma juridică și unor reguli specifice
de modelare a lor, demers care pentru a asigura un echilibru între reflectarea
realității și reglementarea realitățiii trebuie să se bazeze cel puțin pe două condiții
esențiale și anume: pe de o parte, cunoașterea realității și a necesităților sociale
supuse normării, cunoaștere întemeiată pe datele furnizate de diferite științe, în
special de științele juridice; pe de altă parte, se impune aplicarea adecvată a
normelor de tehnică legislativă.61
În acest sens, în continuare vom face distincție între termenii activitate de legiferare,
tehnică legislativă, tehnică normativă, tehnică juridică normativă.

60
Boboș Gh., Buzdugan C., Rebreanu V., op.cit.p.293
61
SIDA A., op.cit.p.117
83
Ridicarea voinţei de stat la rangul de lege se realizează prin activitatea normativă a
organelor de stat, activitate care se finalizează prin adoptarea actelor normative.
O problemă fundamentală a TGD, este tehnica elaborării actelor normative, şi
întîlnim în acest sens doi termeni:
- tehnica juridică;
- tehnica legislativă;
Tehnica juridică constituie ansamblul mijloacelor, procedeelor prin care
necesităţile vieţii sociale capătă formă juridică. Tehnica juridică este un concept
complex, care desemnează anumite reguli, principii, metode şi proceduri aplicate în
procesul de elaborare, realizare şi interpretare a normelor juridice.
Tehnica juridică este opera artificială a omului de drept modelînd fondul dreptului,
conform necesităților pur juridice.62
Au existat unii autori care au considerat ca sinonim termenul de tehnică legislativă
cu cel de tehnică juridică. Majoritatea autorilor însă fac o distincție între tehnica
juridică și tehnica legislativă.
Tehnica legislativă este o parte constitutivă a tehnicii juridice şi este alcătuită
dintr-un complex de metode şi procedee menite să asigure o formă corespunzătoare
conţinutului reglementărilor juridice.
Întreadevăr activitatea de elaborare a legilor se face cu respectarea unor proceduri şi
metode, precum şi a unor principii, care să răspundă cît mai exact unei
reglementări ştiinţifice. Aceste principii, metode şi proceduri utilizate în procesul de
elaborare a actelor normative formează tehnica legislativă.
Astfel, putem menţiona că noţiunea de tehnică juridică este mai largă decît noţiunea
de tehnică legislativă, care este o parte componentă a tehnicii juridice.
Deci, concluzionînd cele spuse mai sus, tehnica juridică este un concept complex,
ce cuprinde tehnica elaborării dreptului, tehnica legislativă, cît şi tehnica realizării,
aplicării şi interpretării dreptului.

2. Principiile procesului de elaborare a dreptului

Procesul de elaborare a actelor normative trebuie să tindă spre întruchiparea în ele
a raţionalităţii şi moralităţii dreptului, reclamînd respectarea unor principii,
îndeosebi la nivel legislativ.
Modelarea normei juridice, atît sub aspectul structurii interne cît și al formei
exterioare este subordonată unor principii specifice. Cu toate că nu toți autorii au în
vedere aceleași principii sau formularea lor diferă uneori, majoritatea autorilor se

62
Barac L., Elemente de teoria dreptului, București, 2001, p. 112
84
opresc cu aproximație la următoarele principii, a căror respectare este obligatorie în
activitatea de elaborare a actelor normative.63
Astfel, principiile de elaborare a dreptului sunt:
1. Principiul planificării legislative (realizarea activităţii normative după
programe de legiferare ale Parlamentului, precum şi ale Guvernului, iniţiatori ai
proiectelor de legi);
2. Principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a actelor
normative - implică din partea leguitorului cunoașterea științifică a realităților,
necesităților și implicațiilor normării juridice. Elaborarea unor noi reglementări
trebuie fundamentată atît pe evaluarea impactului legislației specifice aflate în
vigoare la momentul elaborării proiectului de act normativ, cît și pe evaluarea
impactului politicilor publice implementate de noul act normativ. În funcție de
importanța și complexitatea proiectelor de acte normative, elaborarea acestora
trebuie precedată: de o activitate de documentare și analiză științifică pentru
cunoașterea temeinică a realităților economico-sociale, a evoluției și tendințelor
fenomenelor și relațiilor sociale ce urmează a forma obiectul reglementării juridice;
de o trecere în revistă a istoricului legislației domeniului dat, precum și de
reglementările similare din legislația altor state, în special țările membre ale Uniunii
Europene. Pentru o cunoaștere mai profundă a unui domeniu supus reglementării se
apelează la specialiști, la institute de cercetare, etc. Rezulatele studiilor de cercetare
trebuie să fie incluse în instrumentele de prezentare și motivare ale proiectului de
act normativ. La baza activităţii normative trebuie să stea datele ştiinţifice
contemporane;
3. Principiul respectării unităţii de sistem al dreptului, adică fiecare lege, act
normativ trebuie să se înscrie organic în cadrul celor deja existente, în ramura de
drept respectivă şi în ansamblul sistemului de drept, ceea ce presupune ocuparea
unui loc și rol determinat în sistemul legislativ pentru a avea eficiență și finalitate;
4. Principiul supremaţiei legii , legea trebuie să se bucure de forţă juridică
supremă, adoptarea legilor se face numai de către Parlament, care este unica
autoritate legiuitoare pe întreg teritoriul ţării. Constituția, ca lege fundamentală,
ocupă locul cel mai înalt. Se știe că însuși leguitorul a stabilit o ierarhie a legilor –
legi constituționale, legi organice, legi ordinare. Legea nu exclude acțiunea de
reglementare a altor categorii de acte normative ci chiar o presupune, astfel avem
hotărîrile Guvernului, care sunt norme de executare, fiind emise pentru organizarea
și executarea legilor, ordonanțele și alte acte normative subordonate legilor. După
cum se desprinde din cele mai sus expuse, la elaborarea actelor normative, se are în
vedere că acesta să nu fie un proces izolat, adică domeniul supus reglementării să
fie armonios integrat;
63
Hanga V., Dreptul și tehnica juridică,București, 2000
85
 5. Principiul asigurării unui raport firesc între dinamica şi statica
dreptului, în societate au loc multe schimbări, acestea conduc la mutaţii în
conţinutul raporturilor sociale, de aceea rolul regulii de drept este de a ordona aceste
raporturi, de a le garanta securitatea etc. Sigur regulile de drept adoptate trebuie să
corespundă schimbărilor în formă de conținut ale relațiilor sociale,pe de altă parte
însă, trebuie asigurată și o stabilitate a regulilor de drept, ca o condiție necesară a
existenței unei ordini de drept. O dinamică prea mare a modificărilor și abrogărilor
poate duce la o lipsă de interes din partea destinatarilor, în special în cazul
modificărilor prea dese și la interval mic ale acelorași acte normative. O stabilitate
prea rigidă a normelor poate constitui chiar o frînă în dezvoltare societății. De aceea
se cere din parte leguitorului atenție în adoptarea noului act normativ, o evaluare a
impactului, astfel încît să anticipeze efectele pe care le –am invocat mai sus;
6. Principiul accesibilitaţii şi economiei în elaborarea normaţivă (actele
normative trebuie să transmită subiecţilor de drept un mesaj clar, legiuitorul trebuie
să gîndească profund ca un filozof, dar să se exprime ca un țăran,-afirma
Ihering).Pentru asigurarea accesibilității și economiei de mijloace în elaborarea
normativă au fost subliniate cîteva cerințe esențiale, care trebuie îndeplinite:64
 Alegerea formei exterioare a reglementării ( lege, hotărîre,ordonanță, ordin
etc., )
 Alegerea modalității reglementării juridice, se referă la opțiunea
leguitorului privind modul prin care alege să impună conduita prescrisă în
norma juridică. După caz, dispozițiile cuprinse într-un act normativ pot fi :
imperative, permisive, supletive , de recomandare, de stimulare etc.,
 Alegerea procedeelor de conceptualizare și a unui limbaj adecvat ( se referă
la conceptele, categoriile și noțiunile cuprinse în normele juridice,
clasificări, enumerări, prezumții, și un limbaj adecvat).
În concluzie deci, toate principiile tehnicii de elaborare a actelor normative sunt
foarte importante în procesul elaborării actelor normative, și se află într-o strînsă
legătură, sunt interdependente şi se completează reciproc.

3. Etapele procesului de elaborare a dreptului

Procesul elaborării actelor normative se compune dintr-un şir întreg de operaţii
numite etapele elaborării actelor normative. Acest proces este constiuit din mai
multe etape principale şi cîteva subetape:
1. Iniţierea proiectului actului normativ
a) elaborarea proiectului;
b) discuţia proiectului;
c) coordonarea proiectului;
d) perfecţionarea (definitivarea) proiectului;

64
Popescu S., Țăndareanu V., Probleme actuale ale tehnicii legislative, București, 2003, p.47
86
 2. Dezbaterea proiectului actului normativ
a) Dezbaterea proiectului de lege în prima lectură;
b) Dezbaterea proiectului de lege în a doua lectură;
c) Dezbaterea proiectului de lege în a treia lectură;
3. Adoptarea actului normativ
4. Promulgarea
5. Publicarea în Monitorul Oficial al R.Moldova
Fiecare din etapele sus menționate au o procedură anumită ce se stabilește în
dependență de mai mulți factori, cum ar fi tipul actului legislativ inițiat spre
adoptare, sfera de reglementare a relațiilor de către viitorul act.
Iniţierea proiectului actului normativ prevede adoptarea unei reglementări
juridice. De regulă, actul normativ este iniţiat de un organ, care are acest drept în
temeiul Constituției R. Moldova. Astfel potrivit art. 73, din Constituție, drept de
iniţiativă legislativă are Guvernul, deputații din Parlament, Preşedintele ţării,
Adunarea Populară a unității teritoriale autonome Găgăuzia.
La această etapă subiectul cu drept de iniţiativă legislativă elaborează proiectul
actului normativ. La discuţia și elaborarea proiectului participă diferiţi specialişti din
domeniu, după care proiectul definitivat este trimis în Parlament spre a fi dezbătut.
Trebuie să precizăm că inițiativa legislativă a Guvernului se exprimă prin
prezentarea de proiecte de legi, în timp ce deputații prezintă propuneri legislative,
care urmează a fi dezvolatte în cuprinsul proiectelor de legi elaborate de comisiile
specializate ale Parlamentului.
Dezbaterea proiectului actului normativ presupune discuţia proiectelor actelor
normative, care are loc în conformitate cu normele stabilite de Constituţie şi de
Regulamentul de organizare şi de funcţionare a organului legiuitor. Dezbaterea
proiectului de lege în prima lectură constă în:
a) Prezentarea de către autor a proiectului;
b) Audierea raportului comisiei permanente sesizate în fond;
c) Luările de cuvînt ale deputaților cu respectare obligatorie a ordinii
acordării de cuvînt, reprezentanților tuturor fracțiunilor parlamentare;
După dezbaterea proiectului de lege în primă lectură, acesta se transmite comisiei
sesizate în fond sau unei alte comisii competente pentru examinarea
amendamentelor deputaților, a obiecțiilor și propunerilor fracțiunilor parlamentare.
Dezbaterea proiectului de lege în a doua lectură constă :
a) Audierea raportului comisiei sesizate în fond;
b) Dezbaterea proiectului pe articole;
c) Votarea proiectului pe articole, sau pe ansamblu;
Dezbaterea proiectului de lege în a treia lectură se va efectua la decizia
Parlamentului în cazurile prevăzute de lege, precum și în cazurile cînd în decursul
87
dezbaterilor proiectului în a doua lectură au fost propuse amendamente esențiale, ce
conduc la majorarea considerabilă a cheltuielilor financiare în procesul de realizare a
legii. În această situație la decizia Parlamentului se dispune efectuarea expertizei
economico-financiare imparțiale.
După efectuarea dezbaterilor proiectului de lege intervine a treia etapă care o
constituie adoptarea. Ea este activitatea finală a deputaților, care îi acordă
proiectului calitatea de lege.
Adoptarea actelor normative se face în dependenţă de categoria actelor normative.
De exemplu, deosebim trei categorii de legi: constituţionale, organice, ordinare,(în
dependență de categoria legii votate, este necesar votul prezenţei majoritare sau
votul majoritar din numărul deputaţilor aleşi).
Dacă, legea este votată prin I,II,III – lectură, ea se consideră adoptată. După care,
urmează promulgarea legii, de către Preşedintele ţării, printr-un decret al său,
potrivit art. 74 din Constituția R. Moldova. Promulgarea este specifică doar legii.
Promulgarea este un act cu dublă consecință: se recunoaște de șeful statului
conținutul actului normativ votat de Parlament și se dispune publicarea actului
normativ.
Legile, precum și alte acte ale parlamentului, decretele Președintelui R. Moldova,
tratatele internaționale, actele Guvernului, actele miniștrilor, se publică în Monitorul
Oficial al R. Moldova. Publicarea actelor normative constituie etapa decisivă ce
finalizează procesul de elaborare a legilor.
Conform art. 76 din Constituție, legea intră în vigoare de la data publicării ei, sau de
la data prevăzută în textul legii. Nepublicarea legii atrage inexistența acesteia.
Astfel, publicarea, este și ea o etapă finală a procesului de elaborare.
În concluzie, putem menţiona că pentru a trece un proiect de act normativ în
categoria de act normativ, trebuie aplicate în complex etapele respective.

4. Structura actului normativ

Atunci cînd se elaborează un act normativ, trebuie să se aibă în vedere şi o anumită
structură a lui. În tehnica juridică s-au stabilit anumite părți constitutive ale actului
normativ, care împreună îi dau o anumită formă.65
Actul normativ constă din următoarele părţi componente:
- titlul actului normativ sau elementul de identificare a actului normativ;
- preambulul actului normativ;
- formula introductivă;
- dispoziţii sau principii generale;
- dispoziţii de conţinut propriu-zise;

65
Hanga V., Dreptul și tehnica juridică, București,2000
88
 - dispoziţii finale şi tranzitorii;
Titlul actului este elementul său de identificare. O cerinţă a tehnici juridice,
constă în faptul că titlul actului normativ trebuie să fie scurt concis şi să exprime cu
claritate obiectul reglementării juridice.
Preambulul actului normativ reprezintă o succintă introducere unde se arată
consideraţiile sociale, economice, politice pe care le vizează elaborarea actului
normativ, acesta întocmindu-se numai pentru cele mai importante acte. Preambulul
ajută la înţelegerea actului normativ, prin enunțarea scopului, motivării
reglementării juridice respective. (de ex. se folosesc expresii de genul: avînd în
vedere necesitatea îndeplinirii angajamentelor asumate de țara noastră, ținînd cont
de necesitatea creării cadrului unitar, etc.)
Formula introductivă cuprinde temeiul constituţional sau legal al reglementării
juridice respective. Aici sunt instituţionalizate normele de competenţă pentru
organul care adoptă actul normativ respectiv. (de ex. în cazul legilor - Parlamentul
adoptă prezenta lege, în cazul actelor Guvernului- Guvernul adoptă hotărîri,
ordonanțe ).
Dispoziţiile sau principiile generale reprezintă o primă parte a reglementărilor
din actul normativ. Aici sunt stabilite anumite dispoziţi cu caracter general ce
privesc actul normativ în totalitatea sa.
Dispoziţiile de conţinut formează conţinutul actului normativ. Aceste dispoziţii
pot fi mai mult sau mai puţin numeroase şi, după caz, sunt împărţite în subdiviziuni
(capitole, secţiuni, paragrafe etc).
Dispoziţiile finale şi tranzitorii cuprind prevederi, în ceea ce priveşte punerea în
aplicare a reglementării, intrarea ei în vigoare, implicațiile asupra altor acte
normative, cum ar fi : abrogarea, modificarea, completarea. Dispoziţiile tranzitorii
pot fi evidenţiate într-un titlu aparte.
Dispozițiile generale, dispozițiile de conținut (de fond) precum și cele tranzitorii
și finale mai pot fi numite și partea dispozitivă a actului normativ.66
Actele normative pot cuprinde şi Anexe (tabele, scheme,schiţe statistici etc).
Elementul structural de bază al actului normativ îl constituie articolul, care cuprinde
de regulă, o dispoziţie de sine stătătoare alcătuită din unul sau mai multe alineate. În
textul legii articolul este exprimat prin abrevierea art. Articolele se numerotează de
la începutul și pînă la sfîrșitul actului normativ, în continuare, cu cifre arabe. Cînd
actul normativ are un singur articol, acesta se va defini prin Articol unic.
Alineatul este o subdiviziune a articolului și este constituit, de regulă, dintr-o
singură propoziție sau frază, prin care este reglementată o ipoteză juridică specifică
ansamblului articolului.
66
Boboș Gh., Buzdugan C., Rebreanu V., op.cit.p.318
89
 Numerotarea și denumirea diferitelor grupări de articole formează capitole,titluri,
părț, cărți, și se numerotează cu cifre romane.
În concluzie, vom spune că, în realitate nu există un act normativ model, referitor la
structura sa, nu toate părţile constitutive sunt obligatorii pentru anumite acte
normative, nu poate lipsi titlul, dispoziţiile de conţinut, și cele finale.

5. Exigențele limbajului și a stilului în elaborarea unui text normativ.

Stilul legislativ se referă la ansamblul de caracteristici al formei textelor legislative.
El este cel care dă expresie clarității, preciziei, simplității, cu toate că diferă de la o
ramură de drept la alta, de la un sistem la altul .
Textul actului normativ trebuie să fie clar, simplu, accesibil, iar termenii utilizați să
aibă înțelesul pe care cuvintele le au în vorbirea curentă a limbii române. La opera
de elaborare a dreptului, leguitorul trebuie să găsească expresia justă a limbajului
juridic, pe care îl folosește și modul în care aceasta este percepută de către cetățenii
cărora li se adresează.

6. Principalele forme ale sistematizării actelor normative

Tehnica sistematizării legislaţiei nu este un proces simplu, întrucît, actele normative
au o structură complexă, fapt ce impune în mod necesar o sistematizare a lor. A
sistematiza actele normative înseamnă, de fapt, a le înscrie într-un anumit sistem.
Principalele forme de sistematizare a actelor normative sunt:
1. Incorporarea.
2. Codificarea.
Incorporarea înseamnă aşezarea, poziţionarea actelor normative după criteriile
exterioare ale acestora: cronologice, alfabetice, pe ramuri de drept, pe instituţii
juridice. Incorporarea poate fi de două feluri:
A. Oficială - realizată de organele de stat (Parlament, Guvern Ministere etc.)
B.Neoficială - realizată de persoane particulare, edituri, barouri de avocaţi, birouri
notariale , cetăţeni, etc.
Codificarea este o formă superioară de sistematizare a actelor normative, diferită
de incorporare prin obiectul ei, subiectele care o realizează şi forţa sa juridică.
Aceasta realizează o cuprindere unitară a unor norme, de regulă a principalelor
reglementării dintr-o ramură de drept sau dintr- un domeniu de activitate.
De exemplu: Codul penal; Codul civil; Codul vamal, Codul contravențional.
Codificarea este înfăptuită numai de către organele de stat, competent de regulă, este
organul legislativ – Parlamentul.

90
În concluzii, sistematizarea legislaţiei, pe de o parte, ajută la cunoaşterea mai
uşoară a reglementărilor juridice, iar pe de altă parte, elimină sau previne
contradicţiile dintre diverse acte normative.

7. Procedeele tehnice de modificare şi completare a actelor normative

Regula care funcţionează, în legătură cu modificarea actelor normative este aceea
că, un act nu poate fi modificat decît print-un act normativ de aceeaşi categorie
avînd aceeaşi foţă juridică.
Exemplificăm: O hotărîre a Guvernului se modifică numai print-o altă hotărîre a
guvernului, o lege doar prin lege
Se înţelege că un act juridic de o forţă inferioară nu poate modifica un altul,
superior, iar actul juridic cu forţă superioară nu este chemat să modifice acte
inferioare lui, decăt cel mult, cu titlu de excepţie. Dacă se modifică o lege, organele
care emit acte subordonate legii sunt obligate să reconsidere actele proprii,
abrogîndu-le sau modificîndu-le corespunzător.
Cînd modificarea se realizează print-un act normativ avînd expres acest scop, trebuie
să se precizeze, în însuşi titlul actului denumirea, numărul şi anul publicării actului
ce se modifică.
Există situaţii, cîn o lege nouă, prin textul ei modifică o lege anterioară, atunci în
textul ei se prevede expres acestă modificare.
În concluzii, deci trebuie să delimităm clar situaţia de abrogare totală a legii, de cea
de o lege de modificare, ţinînd cont de cele expuse, mai înainte .

Activităţi:

IMPLICĂ-TE!
 Ce înțelegeți prin noțiunea de tehnică juridică, tehnică legislativă?
 Care sunt principiile care stau la baza elaborării actelor normative?
 Explicați etapele procesului de legiferare

INFORMEAZĂ-TE ŞI PROCESEAZĂ INFORMAŢIA!

 Analizează structura actului normativ

 Care este structura internă a actelor normative?
 Enumerați principalele forme de sistematizare ale actelor normative
 Dă exemple de stil legislativ și stil judiciar

COMUNICĂ, DECIDE!

91
  Determină problemele apărute în procesul de elaborare a actului normativ
 Identifică funcțiile codificării și sistematizării
 E corectă afirmația precum că elaborarea actului normativ reflectă un echilibru între
reflectarea realității și reglementarea realității ?
 Avînd în față un model de act normativ, încearcă să determini părțile constitutive,
enumără părțile care lipsesc din structura actului dat.
EXPRIMĂ-ŢI ATITUDINEA!

 Apreciază necesitatea respectării principiilor legiferării

 Identifică avantajele/dezavantajele lor

ACŢIONEAZĂ!
 Pe baza cunoștințelor în domeniu, pe care le-ați dobîndit, încercați să redactați
un act normativ prin care ați dori să reglementați juridic o relație socială.
 Prezentați lucrarea în cadrul seminarului.

Obiective de referință
92
 Studiind acest modul, studentul va fi capabil:
- să definească conceptul sistemului de drept;
- să determine componentele sistemului de dept;
- să caracterizeze marile sisteme juridice contemporane de drept;
- să aprecieze rolul sistemelor juridice contemporane în formarea sistemului
de drept național;

Cuvinte- cheie: sistem de drept, normă juridică, instituția juridică, ramura de drept,
sistem de drept anglo-saxon, sistem de drept romano-germanic.

TEMA 11. Sistemul de drept

1. Conceptul sistemului de drept
2. Componentele sistemului de drept
3. Sisteme juridice contemporane

1.Conceptul sistemului de drept

Complexitatea domeniilor, a situațiilor în care intervine reglementarea juridica,
dinamica schimbărilor de situatie, de necesitati, creează dificultați si
disfunctionalități în reglementarea si aplicarea dreptului. Dreptul statului este unitar,
fiindcă, el provine de la un sistem unitar de organisme, și este reglat în așa mod,
încit întregul organism social să funcționeze corect. Din această perspectivă,
sistemul dreptului ne apare, ca un "ansamblu organizat si logic" ce implică relatia
întreg-parte specifică, oricărui sistem și care constă în prezența obligatorie a unei
structuri comune, ce reunește elementele.
Sistemul dreptului sau sistemul juridic cuprinde totalitatea unităților ramurilor si
institutiilor de drept. Normele juridice nu exista izolat. Ele se regasesc grupate pe
institutii si ramuri de drept, ceea ce denota ca norma juridica reprezintă elementul de
baza al sistemului dreptului. Sistemul dreptului scoate în evidență unitatea dreptului
și structurarea, diferențierea sa pe ramuri și instituții.
Astfel, sistemul de drept poate fi definit ca o structură internă a dreptului dintr-un
stat, prin care se realizează unitatea normelor juridice şi gruparea lor în anumite părţi
interdependente - ramuri de drept şi instituţii juridice.
Orice sistem de drept implică atît unitatea cît şi diversitatea normei juridice. Ca orice
sistem, şi sistemul dreptului se caracterizează printr-o structură, printr-o anumită
aranjare a elementelor în sistem.
Sistemul de drept este constituit din totalitatea normelor juridice, între care există
relaţii relativ stabile şi durabile. Normele juridice, oricît de deosebite ar fi prin
conţinutul lor, reprezintă totuşi o anumită unitate în ansamblul lor, fiind strîns legate
între' ele şi grupate într-un sistem.

93
Analizînd definiția sistemului de drept, mai sus expusă, I. Dogaru evidențiază
următoarele :67
1. Sistemul de drept dintr-un stat organizează structura dreptului din statul
respectiv.
2. Sistemul dreptului mijlocește unitatea și interdependența ansamblului
normelor juridice și explică diversitatea lor, atît în privința conținutului, cît și
în privința formei, de unde rezultă că sistemul de drept este o unitate în
diversitate.
3. Norma juridică este analizată în strînsă legătură cu sistemul dreptului, ea este
elementul de bază al sistemului dreptului, este măsura sa internă, între
sistemul de drept și norma juridică existînd un raport ca de la general la
individual – generalul fiind sistemul, iar individualul norma.
4. Elementele sistemului de drept se află într-o strînsă legătură, între normele
juridice, instituțiile juridice și ramurile dreptului există fuziuni organice ( nu
sunt izolate, nu sunt rupte unele de altele).
Studierea sistemului dreptului are o mare importanță atît teoretică cît și practică.
Aceasta ajută organele competente ale statului și persoanele cu funcții de răspundere
în procesul elaborării și perfecționării dreptului, pentru a depista și înlătura lacunele
în drept. De asemenea, sistemul dreptului stă la baza sistematizării legislației sub
ambele sale forme : codificarea și încorporarea, probleme care au fost tratate în tema
anterioară.

2.Componentele sistemului de drept

Normele juridice, fiind cele mai mici şi mai importante elemente ale sistemului
dreptului, nu-şi pot realiza scopul fiind aplicate în mod izolat.
Ele se împart în grupe distincte, cunoscute sub denumirea de instituţii juridice şi
ramuri de drept.
Norma juridică - reprezintă elementul de bază al oricărui sistem de drept. Parte
integrantă a normelor sociale. Reamintim, că norma juridică este o regulă de
conduită cu caracter obligatoriu, instituită sau sancționată de puterea publică a cărei
aplicare este asigurată fie prin conștiința juridică- de bună voie, fie prin forța
coercitivă a statului în caz de nerespectare.68 Problema dată a fost tratată în
întregime, în cadrul modulului Norma juridică.
Instituţia juridică - reprezintă totalitatea normelor juridice, care reglementează o
anumită categorie de relaţii sociale, generînd astfel, o categorie aparte de raporturi
juridice.
Instituţia juridică formează sfera cea mai restrînsă a relaţiei de conţinut între mai
multe norme juridice, de exemplu: instituţia dreptului de proprietate, prin care se
67
Dogaru I., Elementele de teorie generală a dreptului, Craiova, 1994, p.205
68
Boboș Gh., Teoria generală a dreptului, Cluj-Napoca, 1999, p.254
94
desemnează grupajul de norme prin care sunt reglementate raporturile de
proprietate, instituţia succesiunii în dreptul civil, care reglementează raporturile de
moștenire, etc.
În cadrul unei instituţii juridice cu o sferă mai largă de acţiune, normele juridice pot
fi subgrupate în instituţii juridice mai restrînse. De ex: în cadrul instituţiei
succesiunii putem distinge instituţia succesiunii legale şi instituţia succesiunii
testamentare, în cadrul instituției proprietății avem instituția proprietății private și
instituția proprietății publice.
Instituţia juridică poate să grupeze atît norme exclusiv din cadrul unei singure
ramuri de drept, cît şi din mai multe ramuri de drept, avînd în acest caz un caracter
complex. De ex: instituţia căsătoriei( norme de dreptul familiei şi norme procesual
civile).
Termenul de instituție juridică, în funcție de criteriul de abordare, poate avea și altă
semnificație.
Astfel în limbaj curent, prin instituție juridică se înțelege o structură de organizare
socială publică, constituită în temeiul normelor de drept, și avînd ca obiect
desfășurarea unor activități cu caracter juridic. ( Parlament, Ministerul Justiției,
instanțele de judecată etc.)69
Ramura de drept reprezintă un ansamblu distinct de norme juridice, legate organic
între ele, care reglementează relaţii sociale ce au acelaşi specific, folosesc aceiaşi
metodă sau acelaşi complex de metode.70 Ramurile de drept nu sunt izolate, ci se
află într-o strînsă interdependenţă. Astfel, ramura de drept reprezintă unitatea mai
multor instituţii juridice, legate strîns între ele prin obiectul lor şi prin anumite
principii şi metode comune.( Ex: instituţia succesiunii, proprietăţii, a contractelor
etc, formează ramura de drept civil)
Ramura de drept cunoaște o clasificare : în ramură de drept privat și ramură de drept
public
Diviziunea dreptului îşi găseşte originea încă în dreptul roman, care cunoştea jus
publicum (dreptul public) şi jus privatum (dreptul privat) introduse pentru prima
dată de jurisconsultul roman Ulpian (170 - 228 e.n.). În domeniul lui jus publicum a
inclus acele norme de drept, care priveau interesele generale ale statului. Jus
privatum a fost la rîndul său, dreptul civil, dreptul ginților și dreptul pretorian, și se
referea la interesele particularilor, adică interesele cetățenilor romani, la interesele
străinilor. Grecii nu făceau această distincție, iar germanii vechi au confundat aceste
două ramuri.
În dreptul public statul este scopul, pe cînd în dreptul privat individul este scopul și
statul mijlocul71. Cu toate că definiția romană este încă actuală, ea nu mai poate să
69
Sida A., Întroducere în reoria generală a dreptului, 1997, p.54
70
Sida A., Berlingher D.,Teoria generală a dreptului, Arad,2007,p.48
71
Vrabie G., Drept constituțional și instituții politice, Iași.1999.p.16
95
își păstreze rigiditatea, deoarece există și alte păreri, referitoare la distincția dintre
dreptul privat și dreptul public. Astfel, există cîteva criterii de distincție, în acest
sens:72
1. Criteriul organic, care are calitatea subiectelor dreptului ( dr. public –
organele de guvernare, precum și raporturile dintre aceste organe și persoane
particulare, în dreptul privat – raporturile juridice avînd ca subiecte
particularii sau persoanele fizice și juridice);
2. Criteriul normelor de drept, care formează ramura ( normele dreptului public-
sunt de o largă aplicare, vizînd conduita tuturor cetățenilor, sunt superioare
normelor de drept privat, sunt predominant imperative, rigide, impun o
anumită conduită, sunt obligatorii; normele de drept privat - au o aplicare mai
restrînsă, vîzînd doar anumite categorii de persoane, sunt mult mai stabile
decît cele din dreptul public, normele de drept privat sunt permisive, flexibile,
prevalează normele dispozitive);
3. Criteriul formal, are ca temei forma raporturilor juridice, poziția părților.
( dreptul public, se caracterizează prin procedee de constrîngere, mijlocul său
obișnuit de acțiune fiind actul juridic unilateral, manifestarea unilaterală și
autoritară a voinței din partea autorităților publice, poziția părților în
raporturile juridice este de subordonare; în dreptul privat raporturile juridice
au la bază acordul liber de voință, și poziția părților este de egalitate);
4. Criteriul material are ca temei interesul ocrotit. Sfera dreptului public,
cuprinde ansamblul regulilor prin care se asigură interesul general, social sau
comunitar și interesul public. Legea marchează limitele activității autorităților
publice. Dreptul privat cuprinde ansamblul regulilor prin care se asigură
interesele proprii ale particularilor. Statul doar facilitează aceste raporturi și
protejează pe cei care le-au încheiat;
Dreptul public. Din ramurile dreptului public fac parte: Dreptul constituţional,
Dreptul administrativ, Dreptul penal, Dreptul vamal, Dreptul financiar și alte ramuri
de drept. Deci, obiectul de reglementare juridică a ramurilor dreptului public intern
îl constituie: relaţiile din domeniul organizării puterilor publice, formei de stat,
relaţiile dintre stat şi persoană, statutul juridic al cetăţenilor străini şi apatrizilor,
relaţiile financiar-bancare, relaţiile de muncă şi de protecţie socială etc.
Dreptul privat. Din dreptul privat intern fac parte: Dreptul civil, Dreptul comercial,
Dreptul familiei etc.
Obiectul de reglementare juridică a ramurilor, ce ţin de sfera dreptului privat intern
îl constituie relaţiile sociale patrimoniale şi personal nepatrimoniale la care participă
persoane particulare.

72
Cârnaț T., op.cit., p.31-32
96
In Moldova de pînă la cel de-al doilea război mondial autorii făceau distincţie între
dreptul public şi dreptul privat. După cel de-al doi război mondial, sub influenţa
teoriei marxist-leniniste, nu numai că renunţase la divizarea acestora, ci se şi critica
divizarea dreptului social în drept public şi drept privat, susţinîndu-se că nimic nu
poate fi privat în statul socialist.

3. Sisteme juridice contemporane

Problema structurii marilor sisteme de drept, s-a pus abia după primul război
mondial, la iniţiativa şcolii comparatiste. Prin numeroasele încercări de clasificare a
sistemelor de drept, se bucură de o popularitate deosebită cea aparţinînd savantului
francez David Rene. Iniţial, acesta susţinea că există două sisteme principale de
drept - cel romano-germanic şi cel anglo-saxon. Dar mai tîrziu, David Rene a făcut
o nouă clasificare, conform căreia în lume ar exista cinci sisteme principale de drept:
al lumii occidentale, al lumii sovietice, islamic, hindus, chinez tradiţional. În scopul
obţinerii acestei clasificări se pun ca bază unele criterii : etice, rasiale,
geografice, religioase, tehnica juridică, stilul dreptului, criteriul ierarhiei
izvoarelor de drept ( legea, ca izvor de drept şi statele care acceptă
jurisprudenţa sau cutuma).
În continuare ne vom referi la marile sisteme de drept contemporan.
Particularităţile familiei juridice romano-germanice
Sistemul de drept romano-germanic cuprinde sistemele de drept ale Franţei,
Germaniei, Italiei, Spaniei, Belgiei, Portugaliei, Americii Latine, României,
Republicii Moldova etc.
Acesta este rezultatul preluării şi adaptării dreptului roman, care în prima sa fază
doctrinară, a fost un produs cu semnificaţie culturală, avînd un caracter independent
faţă de politică.
Acest sistem de drept se caracterizează prin preponderenţa legii scrise, îi este
specifică, de asemenea, existenţa codurilor, cum ar fi: Codul civil francez (1807),
Codul civil german (1900) etc.
In toate ţările sistemului de drept romano-germanic există constituţii scrise, ale căror
norme juridice dispun de forţă juridică supremă în stat. Pe baza lor sunt adoptate
celelate legi. O altă trăsătură specifică a acestui sistem este împărţirea în ramuri de
drept, prima diviziune fiind cea dintre dreptul public şi dreptul privat. În urma
colonizării altor state, sistemul de drept romano-germanic a cucerit vaste teritorii
unde este aplicat pînă în prezent.
Deci, acest sistem apare în Europa ca rezultat al unor eforturi făcute de savanții
universităților europene, care au elaborat și au dezvoltat, începînd cu sec. al XII-lea,
pe baza codificării făcute de împăratul roman Iustinian, știință juridică comună
pentru toți și adaptată la condițiile lumii contemporane.
97
 Sistemul de drept anglo-saxon (common-law)
Acest sistem de drept contemporan este caracteristic pentru Anglia, SUA, Islanda,
Canada, Australia etc.
Spre deosebire de sistemul de drept romano-germanic, la baza căruia stă legea,
acestui sistem îi este caracteristic precedentul judiciar. El a apărut în Anglia şi este
o creaţie a judecătorilor, conţine reguli statornicite pe cale judecătorească prin
hotărîri, care devin obligatorii - în cazuri similare - pentru instanţele inferioare.
Norma juridică de соmmon –law, urmăreşte să de-a o soluţie într-un proces şi nu să
formuleze reguli generale de conduită pentru viitor. Aici nu vom întîlni coduri, sau
în general acte normative cuprinzătoare pentru materia civilă şi comercială şi
totodată nu intîlnim conceptul de ramură de drept, şi vom întălni prezenţa
constituţiilor cutumiare.
Sistemul de drept scandinav
Este caracteristic pentru ţările scandinave: - Suedia, Norvegia, Danemarca, Finlanda.
Dreptul scandinav nu poate fi referit nici la sistemul de drept anglo-saxon, nici la cel
romano-germanic. Este de menționat originalitatea și autonomia acestui sistem de
drept. Apariţia lui se datorează legăturilor strînse politice, economice, culturale
dintre ţările scandinave. Ca particularităţi a acestui sistem putem menţiona: prezenţa
practicii judiciare ca izvor de drept, precum şi prezenţa codurilor în mare parte, în
Danemarca şi Suedia. În prezent se colaborează în domeniul unificării legislaţiei, şi
deja există un număr considerabil de acte unificate, ce acţionează egal în toate
statele participante, acestea fiind posibile, prin limba asemănătoare, poziţia
geografică apropiată, cultură asemănătoare etc. Toate aceste circumstanțe au înlesnit
considerabil colaborarea juridică, la fel și faptul că în aceste țări dreptul s-a dezvoltat
istoric pe căi paralele. Fiind în general aproape de modelul continental, dreptul
scandinav are totuși trăsături specifice considerabile.
Sistemul de drept latino-american
Comunitatea destinului istoric a statelor latino-americane, asemănarea orînduirii
social-economice și a structurii politice în majoritatea acestor state, au dat naștere la
instituții politico-juridice asemănătoare. Aceasta a condiționat și asemănarea
sistemelor juridice ce ne dă posibilitate, să vorbim despre dreptul latino-american.
Dreptul latino-american este un drept codificat, unde codurile sunt constituite după
modelele europene, ceea ce ne permite să vorbim despre apropierea lui de sistemul
romano-germanic. Pentru un asemenea model de drept, statele latino-americane au
fost pregătite de caracterul dreptului colonial, adică de dreptul spaniol şi portughez,
apropiat de sistemul francez.
Legea joacă un rol important, ca izvor de drept, dar este întîlnit şi rolul obiceiului,
care variază de la o ţară la alta (Argentina cel mai frecvent îl foloseşte, Uruguay, nu
prea ).

98
Dreptul latino- american se deosebeşte de sistemul de drept romano-germanic prin
sfera de drept public, care a preluat modelul SUA, iar în dreptul privat s-au orientat
spre Europa. Trebuie de menţionat că spre deosebire de SUA, în America Latină nu
este o stabilitate constituţională (în Venesuela sunt adoptate peste 20 de constituţii
în 168 de ani), dar constituțiile acestor state au împrumutat forma americană de
guvernămînt – republica prezidențială, și alte instituții constituționale. În același
timp asimilarea modelului constituțional american ne permite să vorbim despre
dualitatea dreptului latino-american, despre joncțiunea în cadrul lui a modelelor
european și american73
Sistemul de drept socialist
Sistemul de drept socialist este caracteristic astăzi doar pentru unele ţări socialiste,
cum ar fi Cuba, China. Vietnam etc.
Acesta reprezintă un sistem de drept caracteristic ţărilor socialiste, care se
evidenţiază prin caracterul său ideologic. În trecut el făcea parte, din sistemul de
drept romano-germanic.
Sistemul socialist îşi are originea în fosta URSS şi s-a dezvoltat dum cel de-al doilea
război mondial, prin sisteme de drept distincte ale ţărilor socialiste, din Europa,
America şi Asia. La etapa actuală acest sistem drept, este disparut. Ca particularităţi
a acestui sistem, menţionăm că izvorul de drept este legea, sunt prezente codurile de
legi, constituţii scrise, numai nu se acepta diviziunea în dreptul public şi privat,
datorită caracterului său ideologic.
R. Moldova a făcut parte din acest sistem, pîna la căpătarea independenţei,
actualmente făcînd parte din sistemul de drept romano-germanic.
Sistemul de drept religios
Sistemele religioase de drept sunt reprezentate de sistemul islamic, cel hindus şi
chinez tradiţional. Sistemele de drept ale multor ţări, din Asia şi Africa nu dispun de
acel nivel unitar caracteristic, рentru cele două sisteme de drept. Sistemele
tradiţionale se adaptează de cele mai multe ori cu mare greutate la relaţiile sociale
moderne. Majoritatea absolută a lor au origine religioasă, aici normele juridice se
regăsesc alături de cele religioase.
De exemplu, în Islam sursa primară de drept o reprezintă Coranul - cartea sfîntă a
mahomedanilor. Multe state cum sunt Turcia, China, Japonia etc, au părăsit
sistemele tradiţionale, adoptînd integral legislaţii moderne.
În India, pornindu-se de la vechiul drept hindus, căutînd a se menţine raportul dintre
tradiţie şi inovaţie, a apărut un drept nou, "dreptul indian". Toate sistemele religioase
de drept tradiţional sunt influenţate de sistemele de drept occidental, deşi îşi
păstrează specificul naţional.74
Activităţi:

73
Baltag D., Guțu A., op.cit., p.296
74
Ceterchi I., Craiovan I., Întroducere în Teoria generală a dreptului, 1993.p.126-127
99
IMPLICĂ-TE!
 Definiți conceptul de sistem de drept
 Identificați particularitățile sistemului de drept
 Definește componentele de sistem ale dreptului
 Enumeră familiile juridice contemporane de drept

INFORMEAZĂ-TE ŞI PROCESEAZĂ INFORMAŢIA!

 Gruparea normelor și instituțiilor juridice în ramuri de drept se realizează după

mai multe criterii – două fiind considerate principale, iar celelalte secundare sau
complementare. Enunțați în mod succint criteriile principale
 Care sunt principalele ramuri ale sistemului dreptului național. Analizați-le pe
scurt.
 Notați cu X răspunsul corect : Sistemul dreptului este format din următoarele
elemente:
( ) ansamblul normelor și instituțiilor juridice
( ) ansamblul normelor, instituțiilor și ramurilor dreptului
( ) ansamblul ramurilor dreptului
( ) ansamblul dreptului pozitiv, material și procedural.

COMUNICĂ, DECIDE!

 Comentează criteriile de clasificare a sistemelor de drept

 Caracterizează la alegere un sistem de drept contemporan

EXPRIMĂ-ŢI ATITUDINEA!

 Ce rol are sistemul de drept romano-germanic pentru sistemul de drept național?

 Poate fi un alt sistem mai potrivit pentru R. Moldova?

ACŢIONEAZĂ!
 Pe baza cunoștințelor acumulate, elaborează o schemă logică a temei și
comenteaz-o în cadrul seminarului

Obiective de referință
100
 Studiind acest modul, studentul va fi capabil:
- să definească conceptul de interpretare a normelor juridice;
- să argumenteze necesitatea interpretării normelor juridice;
- să determine formele de interpretare a normelor juridice;
- să analizeze metodele de interpretare a normelor juridice;
- să aprecieze importanța interpretării normelor juridice;

Cuvinte-cheie: interpretarea normei juridice, interpretarea oficială, interpretarea

neoficială, metodă de interpretare, rezultatele interpretării.

TEMA 12. Interpretarea normelor juridice

1. Conceptul, scopul, necesitatea interpretării normelor juridice
2. Formele de interpretare a normelor juridice
3. Metodele de interpretare a normelor juridice
4. Limitele interpretării normelor juridice

.
1. Conceptul, scopul, necesitatea interpretării normelor
juridice
Termenul interpretare vine de la latinescul interpretatio, care are mai multe sensuri.
Interpretarea este o acțiune complexă care depășește domeniul dreptului. A
interpreta înseamnă a da un anumit înțeles, o anumită semnificație a unui lucru sau,
într-un alt sens, a comenta și a explica un text vechi, cum sunt de exemplu, textele
Bibliei.75
Interpretarea normelor juridice, constituie o operaţiune logico-raţională, care constă
în clarificarea sensului exact şi lămurirea conţinutului normelor juridice în vedeea
realizării şi aplicării lor cît mai efective şi în mod echitabil faţă de toţi cetăţenii.76
Scopul interpretării este întotdeauna identificarea voinţei legislatorului.
Interpretarea normei juridice se face în scopul înţelegerii exacte a conţinutului ei, a
raportului cu alte norme, a momentului intrării ei în vigoare, a sferei de aplicare, a
găsirii scopului urmăririt de legislator prin reglementare.
Obiectul interpretării – îl constituie norma juridică în întregul ei structural, atît
structura ei internă (ipoteza, dispoziția, sancțiunea), cît și forma ei propriu-zisă,
exterioară, de redactare tehnico-juridică.
Necesitatea interpretării normelor juridice
Necesitatea interpretării este justificată de faptul, că-n procesul aplicării dreptului
organul de aplicare trebuie să clarifice cu toată precizia textul normei juridice, să
stabilească compatibilitatea acestuia în raport cu o anumită situație de fapt.

75
Dicționarul explicativ al limbii române, București, 1975, p.436
76
Baltag D., Guțu A., op.cit.p.321
101
Judecătorul, pentru a judeca, trebuie să constate fiecare speță în parte. Astfel se naște
nevoia interpretării, interpretarea este în orice caz o operație prin care se stabilește o
legătură logică între dreptul pozitiv și aplicarea lui.
Caracterul general al normei, pe de o parte, şi marea diversitate de cazuri în care se
aplică, pe de altă parte, evidenţiază necesitatea interpretării normelor juridice. Astfel
interpretarea este necesară din următoarele motive:77
1. Legislatorul nu poate avea în vedere atunci cînd elaborează normele juridice,
toate situaţiile, care se pot ivi în aplicarea dreptului. De aceea, el trebuie să
rămînă la un nivel de generalitate, care impune, pentru racordarea normei la
situaţie, interpretarea ei.
2. Necesitatea interpretării normelor juridice rezultă şi din faptul că
legislatorul, redactînd normele se exprimă concis, concentrînd la maximum
conţinutul exprimat.
3. Se ştie că cît o normă este în vigoare, pot să apară fapte noi, care nu existau
în momentul elaborării, atunci se elaborează o normă nouă, şi în această
situaţie se impune interpretarea legiii noi.
4. Necesitatea interpretării derivă şi din problemele care se pot ivi în legătură
cu redactarea gramaticală a textului de lege, cu o anumită poziţie a
cuvintelor în text, semnelor de punctuaţie.
5. În textele de lege sunt folosite de multe ori termeni al căror sens este diferit
de acela obişnuit. Din acest motiv, legislatorul consideră necesar să facă
precizări chiar în textul legilor, a înţelesului special al termenilor.
În concluzie, acestea fiind necesităţile, care fac inevitabilă interpretrea
normelor juridice, care în final au ca scop aplicarea corectă și unitară a
normelor juridice pe tot cuprinsul țării, în vederea realizării lor, cu respectarea
principiilor generale ale dreptului, ale legislației și echității.

2. Formele de interpretare a normelor juridice

Din perspectiva criteriului subiecților care fac interpretarea și din perspectiva
criteriului forței de obligativitate a interpretării, s-au conturat două forme ale
interpretării și anume :78
1. Interpretarea oficială este realizată de către organele de stat competente, fie că
elaborează norme de drept, fie că le aplică la cazuri particulare. La rîndul său
interpretarea oficială poate fi:
77
Boboș G., Buzdugan C., Rebreanu V., op.cit.p.405-406
78
SIDA A., op.cit.p.166
102
 a) Generală - care se face de chiar organul care a elaborat-o, de exemplu de
Parlament, situație în care interpretarea se numește a fi autentică;
b) Cauzală- -formă a interpretării oficiale, care este realizată de organul de
aplicare a dreptului la un caz, în legătură cu o situație concretă. Cînd interpretraea
cazuală este realizată de organele judecătoreștti, aceasta este denumită interpretare
judiciară (judecătorii, tribunale, curţi de apel etc).
2.Interpretarea neoficială sau doctrinară, denumită şi interpretare ştiinţifică, este
acea interpretare realizată de ştiinţa juridică. Ea constă în determinarea sensului
normelor juridice printr-o operaţie pur intelectuală, aceasta fiind opera oamenilor de
ştiinţă, cercetătorilor din domeniul dreptului, cadrelor didactice universitare,
avocaţilor, diplomaţilor etc. Unii autori clasifică interprtearea neoficială în
următoarele categorii:79
1. Doctrinară (este întemeiată pe argumente științifice și se bucură numai de o
autoritate științifică și nu juridică);
2. Oficioasă ( rezultă din opiniile unor conducători de organe de autoritate
publică, ale funcționarilor și deputaților, opinii exprimate în legătură cu
dezbaterea unor proiecte de acte normative);
3. Comună ( este realizată de cetățeni, de mass-media, ea corespunde nivelului
culturii și educației juridice și constă în opinii despre dreptul în vigoare,
despre aplicarea și perfecționarea sa);

3.Metodele de interpretare a normelor juridice

Prin metode de interpretare se înțelege ansamblul de procedee folosite pentru
dezvăluirea conținutului prevederilor normelor juridice în vederea aplicării lor în
practică.80 Metodele de interpretare constau în construcții logice, metode de lucru și
principii generale, care au fost acceptate, în practica de aplicare a legilor.
Paternitatea elaborării acestor metode aparține lui Friedrich Karl von Savigni (1779-
1861), fondatorul Școlii dreptului istoric, el propune patru metode de interpretare:
gramaticală, logică, sistematică și istorică. La acestea se adaugă metoda teleologică
elaborată în Germania la începutul secolului al XX-lea.81
Metoda gramaticală constă în determinarea exactă a sensului cuvintelor folosite în
text, în analiza corectă a structurilor gramaticale, pe care le implică textul legii prin
care este formulată regula de drept. Metoda gramaticală, are ca obiect stabilirea
sensului comandamentului cuprins în norma juridică prin analiza gramaticală
( sintactică și morfologică) a textului normei juridice. Interpretul va stabili sensul
cuvintelor, modul de folosire a acestora în text, dacă leguitorul le folosește în
accepțiunea lor comună, sau într-o accepțiune specific juridică. De multe ori
79
BaltagD., op,cit p. 342
80
SIDA A., op.cit.p.166
81
Popa N. Teoria generală a dreptului , București, 1996,p.266
103
leguitorul definește chiar în conținutul actului normativ sensul unor cuvinte sau
expresii, dă definiții unor instituții, cazuri în care sarcina interpretului este sensibil
ușurată. În interpretarea gramaticală, organul de aplicare urmărește și modul de
îmbinare a cuvintelor în propoziții și fraze, precum și sensul unor conjuncții. Spre
exemplu, o anumită concluzie trage intrepretul din faptul, că în textul normei
juridice leguitorul utilizează conjuncția și, o altă concluzie dacă legea rostește
conjuncția sau ( ex. Fapta se pedepsește cu închisoare de la ...pînă la.. și confiscarea
averii, ori că o faptă se pedepsește cu închisoare sau cu amendă). O simplă virgulă
sau schimbarea conjuncției și în sau, schimbă înțelesul regulii de drept, determinînd,
aplicarea unor sancțiuni cumulative.
Metoda logică presupune că întregul sistem de drept trebuie să fie o construcţie
logică. Orice idee adevărată trebuie să fie întemeiată, argumentată logic.
Metoda logică, este cea mai larg întîlnită între procedeele de interpretare a normei
juridice. Ea implică aprecieri raționale, realizate prin opearțiuni de generalizare, de
analiză logică a textului normei juridice, de analogie, prin aplicarea legilor logicii
formale. Raționamentele logice, în procesul interpretării, dau naștere unor reguli
juridice ale interpretării, cum ar fi : excepțiile sunt de strictă interpretare – regulă ce
decurge din raportul între general și particular, la fel, legile excepționale trebuie
interpretate restrictiv, principiu ce rezultă din același raport. În realizarea metodei
logice de interpretare organul de aplicare se folosește de o serie de argumente ale
logicii formale cum ar fi : ad absurdum, per a contrario, a majori ad minus, a
fortiori.
Interpretarea prin reducerea la absurd – ad absurdum- înseamnă stabilirea
adevărului tezei de demonstrat prin infirmarea tezei care o contrazice. Aceasta este o
demonstrație indirectă. În acest caz interpretul demonstrează că orice altă
interpretare dată textului normei juridice, în afară de cea oferită de el, conduce la
concluzii contrare legii.
Argumentul per a contrario se bazează pe legea logică a terțului exclus. Acest
argument pleacă de la premisa că în cazul noțiunilor contradictorii, care se neagă
una pe alta, doar una poate fi adevărată, cealaltă este falsă, o atreia posibilitate nu
există.
Argumentul a majori ad minus ( cine poate mai mult poate și mai puțin).
Argumentul a minori ad minus, care însoțește argumentul a majori ad minus, și care
semnifică faptul că dacă legea interzice mai puțin, ea interzice implicit și mai mult.
Acest argument este, într-un fel opus primului, el presupunînd pornirea de la o
normă referitoare la un caz special ( o prohibiție) la un caz general.
Argumentul a fortiori constă în aceea că rațiunea aplicării unei norme este și mai
puternică într-o altă ipoteză decît aceea indicată expres în norma respectivă.

104
Argumentul se întemeiază pe raționamentul că pentru situații identice să se pronunțe
soluții identice. Aici avem de-a face cu deducerea unei reguli pe cale de analogie,
numai în situația cînd textul care este extins astfel conține o regulă de principiu și de
drept comun, o dispoziție cu caracter general. O atare operațiune nu este posibilă
cînd textul conține norme excepționale, care sunt de strică interpretare.
Metoda sistematică constă în stabilirea sensului exact al normelor de drept prin
raportarea textului interpretat de lege la alte reguli de drept. O regulă de drept nu
poate fi contrară cu principiile fundamentale care guvernează sistemul de drept, din
care face parte.Voința leguitorului poate fi stabilită, în multe situații printr-o
interpretare sistematică. O regulă consacrată în teoria dreptului este aceea că orice
interpretare trebuie să se facă subiectum materiam, adică în conformiate cu sistemul
din care face parte norma interpretată.82 Așa spre exemplu, normele juridice din
partea specială a Codului Penal se interpretează pe baza normelor din partea
generală a Codului Penal, operație, fără de care nu s-ar ajunge la o soluție legală.
Metoda istorică prevede analiza textului de lege, ce o cuprinde regula de drept,
interpretată în lumina condiţiilor istorice, social-politice, care au determinat
adoptarea unui act normativ, şi în funcţie de aceste condiţii se stabileşte conţinutul
regulii de drept. Nu este suficient ca fiecare normă să fie înțeleasă ca parte într-un
ansamblu sistemic, este, de multe ori, necesar, ca interpretul să recurgă la tradiția
istorică. În acest caz el va apela la documente, va cerceta lucrările preparatorii ale
actului normativ, expunerile de motive, interpelările, amendamentele propuse cu
ocazia dezbaterii proiectului actului normativ, reacțiile din presă. În cazul
interpretării istorice se poate recurge, de asemenea, la compararea reglementării
actuale cu reglementările anterioare în materie, la evocarea principiilor de drept și
chiar la sentimentul de echitate prezumat în fiecare normă de drept. Utilizînd această
metodă, interpretul va putea desprinde motivul practic, care a inspirat o anumită
reglementare, scopul reglementării, mijloacele normative pentru atingerea scopului
etc.
Metoda teleologică constă în stabilirea sensului regulii de drept după descoperirea
scopului avut în vedere de leguitor, în momentul elaborării legii, urmăreşte găsirea
sensului exact al actului normativ prin desprinderea finalităţii acestuia, a interesului
protejat.
Metoda teleologică este rezulatul Școlii de drept germane, la începutul secolului al
XX-lea. Această metodă presupune că, orice lege include o judecată de valoare și, în
cosecință, ea dispune că anumite interese trebuie să fie preferate altora, ca fiind
dotate cu o valoare superioară. Așa cum interpretul unei arii muzicale nu-i suficient

82
Djuvara M., Teoria generală a dreptului, București, 1995,p.475
105
să reproducă notele, ci trebuie să evoce cît mai exact spiritul compozitorului, tot
astfel interpretul regulii de drept trebuie să îmbrățișeze scopul leguitorului.83
În concluzii, metodele de interpretare a normelor juridice nu trebuie privite
izolat, separate unele de altele. Ele se intercondiționează, au un caracter
complementar și interferent. Așa cum în matematică rezolvarea unei probleme
sau a unui exercițiu, prin metode diferite sau combinate, duce la aceeași soluție,
tot astfel trebuie să se petreacă lucrurile și în domeniul interpretării regulilor
de drept.

4. Limitele(rezulatele) interpretării normelor juridice

Din punctul de vedere al rezultatelor interpretării normei juridice, interpretarea
mai poate fi: literală, extensivă, restrictivă.
a)interpretarea literală (interpretatio declarativă)84 se realizează atunci cînd
interpretarea constată o echivalenţă perfectă între conţinutul normei şi forma ei de
exprimare, în acest caz intenţia legiuitorului este exprimată limpede, clar şi suficient
în formula gramaticală. Organul de aplicare constată că textul normei juridice se
mulează, în mod corespunzător, conținutului raporturilor sociale pe care le
reglementează. În acest caz se spune că legea este limpede, organul de aplicare
neavînd decît sarcina s-o aplice, întrucît textul corespunde conținutului normei și
voinței leguitorului.
În urma interpretării normei juridice prin metodele amintite, organul de aplicare
poate ajunge însă și la concluzia, că textul normei juridice este mai larg sau
dimpotrivă mai restrîns, decît sfera relațiilor sociale, ce cad sub incidența de
reglementare a acesteia. În aceste cazuri, se realizează o interpretare restrictivă sau
o interpretare extensivă.
b)interpretarea extensivă lărgeşte conţinutul normei în raport cu formularea ei
textuală, ea stabileşte că voinţa legislatorului are de fapt un caracter mai cuprinzător
în raport cu acela întrevăzut în libertatea primară a normei în cauză.
c)interpretarea restrictivă este acel rezultat al interpretării, care restrînge
conţinutul real al normei, în raport cu formularea textului ei, formulare dovedită ca
fiind prea largă. Sensul restrictiv al legii poate fi scos în evidență pe baza cercetării
condițiilor existente la edictarea legii, cît și în decursul dezvoltării istorice, cînd în
urma confruntării legii ci noile relații care se formează reiese că legea nu se referă la
acestea, deși ar trebui să se refere, iar pentru atingerea acestui scop, să fie necesar,
un alt act de legiferare.
Activităţi:
83
Botezatu P., Întroducere în logică, Vol.I., Iași, 1994,p.50
84
Boboș Gh., Buzdugan C., Rebreanu V., op.cit.p.424
106
IMPLICĂ-TE!
 Care este înțelesul noțiunii de interpretare a normei juridice ?
 Care este obiectul interpretării normei juridice ?
 Scrie tot ce știi despre interpretarea normei juridicie, timp de 3 minute, fără a lua pixul de
pe foaie

INFORMEAZĂ-TE ŞI PROCESEAZĂ INFORMAŢIA!

 Enunțați și explicați formele de interpretare

 Prezentați pe scurt ce este interpretarea oficială și care sunt formele acesteia.
 Interpretarea normei juridice se numește a fi autentică în cazul în care
( notați cu X răspunsul considerat corect)
( ) dezvăluie integral voința leguitorului exprimată în acea normă
( ) corespunde stării de fapt obiective
( ) este realizată de organul de stat care a emis norma supusă interpretării

COMUNICĂ, DECIDE!

 Care metode de interpretare considerați că sunt cel mai frecvent utilizate ?

 Demonstrează în baza 1-2 exemple cum înțelegi esența procesului de interpretare a
normelor juridice

EXPRIMĂ-ŢI ATITUDINEA!

 Argumentați de ce este necesară interpretarea normei juridice

 Identificați rezultatul posibil al interpretării normei de drept

ACŢIONEAZĂ!
 Elaborează un comentariu la tema : Situațiile de ilicit în demersul interpretării
normelor juridice (abuzul de drept, frauda de lege)

107
Obiective de referință
Studiind acest modul, studentul va fi capabil:
- să definească conceptul realizării dreptului;
- să determine formele de realizare a dreptului;
- să descrie fazele procesului de aplicare a dreptului;
- să definească noțiunea de lacună în drept;
- să argumenteze legătură între procesul interpretării și realizarii dreptului;
- să rezolve sarcinile problemă;

Cuvinte –cheie: realizarea, aplicarea dreptului, actul de aplicare a dreptului, lacună,

analogia dreptului, analogia legii.

TEMA 13. Realizarea dreptului

. 1. Conceptul de realizare a dreptului
. 2. Formele realizării dreptului
. 3. Fazele procesului de aplicare a dreptului
. 4. Lacunele în drept. Analogia legii și analogia dreptului

. 1.Conceptul de realizare a dreptului

Intr-o societate democratică oamenii, ca membri ai unor organizatii, sociale sau
organe de stat, sau ca simpli cetăţeni prin activitatea lor de zi cu zi, îşi exercită
drepturile şi îşi îndeplinesc obligaţiile. Această activitate reprezintă ceea ce se
numeşte realizarea dreptului.
În opinia unor autori,85 normele juridice sunt create în vederea realizării unor sarcini
ale societății, sarcini complexe orientate în direcția asigurării unei conduceri
eficiente a acesteia. Totuși crearea de norme, oricît ar fi de corectă și de bine
reglementată, nu constituie decît primul pas în realizarea sarcinilor amintite, al
doilea pas, la fel de important, este cel al realizării normelor, al înfăptuirii scopurilor
prin reglementare. De altfel, aceste două procese – de creare și de realizare a
dreptului- se interpătrund.86
Activitatea de realizare a dreptului reprezintă un proces complex, important. Ea se
desfăşoară pe două căi:
1. Prin respectarea şi executarea normelor juridice de către cetăţeni şi de către
alţi subiecţi de drept.

85
Vrabie G., Popescu S., Teoria generală a dreptului, Iași,1995,p.107
86
Ibidem p.107
108
 2. Prin aplicarea normelor juridice de către organele competente ale
statului.
Realizarea dreptului poate fi definită ca : procesul transpunerii în viaţă a conţinutului
normelor juridice, în cadrul căruia oamenii ca subiecţi de drept, respectă şi exercită
dispoziţii normative, iar organele de stat aplică dreptul în limitele competenţei lor.87
În concluzie putem menţiona că marea majoritate a normelor juridice se
realizează, îşi ating scopul pentru care au fost elaborate, în funcţie de tipul normelor
juridice a căror respectare se impune, de categoriile subiecţilor de drept care sunt
implicaţi în traducerea în viaţă a acestora.
Realizarea dreptului rămîne, în orice societate, mai mult sau mai puțin vulnerabilă,
numeroși autori ai unor fapte antisociale rămîn nedescoperiți, de către organele
competente ale statului.88 Specific procesului de realizare a dreptului este principiul
legalității, care cere din partea tuturor subiecților de drept, ca în comportarea și
activitatea lor supusă reglementării juridice să respecte în mod strict prevederile
legale89

. 2. Formele de realizare a dreptului

În funcție de tipul normelor juridice a căror respectare se impune, precum și de
acțiune, subiecții implicați în traducerea în viață a acestora, se disting trei forme ale
realizării dreptului:90
1. Realizarea normelor prohibitive;
2. Realizarea normelor permisive şi onerative;
3. Aplicarea normelor juridice de către organele de stat competente;
1. Cea mai simplă situație o prezintă realizarea normelor prohibitive. Normele
prohibitive sunt o categorie de norme, care fac parte din mai multe ramuri de drept
( drept penal, administrativ, financiar) şi conţin anumite interdicţii. Pentru realizarea
lor este suficient ca subiecţii de drept să se abţină de la săvîrşirea faptelor interzise.
În așa mod, interdicția stabilită de stat a fost realizată, și-a atins scopul. Această
activitate nu presupune, prin urmare, operațiuni juridice, întocmirea unor acte
juridice, și nici nu necesită neapărat crearea și desfășurarea de raporturi juridice.
Normele juridice prohibitive dau naștere unor raporturi numai în cazul încălcării
prevederilor lor și deci, a aplicării sancțiunii juridice stabilite de aceste norme.
2. Realizarea normelor permisive şi onerative este mai complexă. Acest proces
constă în executarea (îndeplinirea) prevederilor normelor juridice. El necesită din
partea tuturor subiecților de drept să desfășoare unele activități care se concretizează

87
Popa N., op.cit.p.160
88
Motica R., Mihai Gh.,Întroducere în studiul dreptului, Vol.I., Timișoara,1995,p.182
89
Ceterchi I., Craiovan I., op.cit.p.93
90
Ibidem op.cit.p.93
109
în elaborarea de acte individuale. Această formă de realizare nu este altceva decît
traducerea în viață a prevederilor juridice. În diferite situații acești subiecți execută
și îndeplinesc prevederile actelor normative și pe această bază intră în cele mai
diferite raporturi juridice de drept constituțional, civil,de dreptul muncii, de dreptul
familiei.91
3.Normele juridice şi aplicarea lor de către organele competente de stat, îmbracă
forme oficiale şi se concretizează în elaborarea de acte de aplicare, care constituie
temeiul apariţiei unor raporturi juridice. Această formă de realizare impune unele
considerații mai ample, la care ne vom referi în cadrul următorului subiect.

. 3. Fazele procesului de aplicare a dreptului

Delimitarea și stabilirea unei succesiuni a fazelor de aplicare a dreptului reprezintă
un demers teoretic, mai mult didactic, întrucît acestea se întrepătrund și se derulează
uneori simultan, într-un timp scurt, sau alteori, în faze distincte derulate pe perioade
îndelungate. Întinderea lor în timp nu poate fi anticipată.92 Sunt recunoscute
următoarele faze conexe interdependente:93
Fazele procesului de aplicare a dreptului sunt:
1. Constatarea stării de fapt;
2. Alegerea normelor de drept, aplicabile stării de fapt constatate;
3. Interpretarea normelor juridice aplicabile stării de fapt constatate;
4.Elaborarea actului şi aducerea lui la cunoştinţă celor interesaţi;
Constatarea stării de fapt presupune explicarea împrejurărilor ce solicită aplicarea
dreptului, situaţiei de fapt. Stabilirea stării de fapt presupune descifrarea situației
concrete, a faptelor și împrejurărilor în care acestea s-au produs. Constatările finale
depind de măsura în care ele corespund faptelor, așa cum s-au petrecut ele în
realitate.
Organele de aplicare, cercetînd starea de fapt, va trebui să cunoască situația reală,
sub toate aspectele ei, adevărul material. Ele vor cerceta atât împrejurările concrete
legate de acțiunea oamenilor, cît și consecințele unor evenimente de a căror
producere legea leagă efecte juridice. Pentru aceasta trebuie să consulte documente
oficiale, să adune probele corespunzătoare.
De exemplu: Dacă, o persoană fizică sau juridică, solicită o autorizaţie pentru
construirea unei case, Primăria, prin organul competent trebuie să se lămurească
asupra situaţiei de fapt, să vadă, care sunt împrejurările şi celelalte aspecte legate de
această construcţie.

91
Luburici M. Ceterchi I., Teoria generală a dreptului, București, 1992,p.200
92
Boboș G., Buzdugan C., Rebreanu V., op.cit., p.399-401
93
Motică R. Mihai Gh., op.cit., p.185-186
110
În cazul unui proces penal, stabilirea stării de fapt este mult mai importantă, pentru
că, se constată o faptă penală.
Stabilirea normei de drept ce trebuie aplicată în împrejurările constatate.
Cunoscînd împrejurările cauzei, organul de aplicare caută norma sau normele ce se
referă la ele, după care verifică conexiunea (legătura) dintre ele, pentru a vedea dacă
fapta sau faptele respective nu se află sub incidenţa mai multor norme, în continuare
trebuie să se verifice dacă normele respective mai sunt în vigoare, şi dacă sunt sau
nu aplicabile persoanei respective.
Interpretarea normelor juridice constituie o activitate la care organul de aplicare
recurge pentru a stabili sensul adevărat şi deplin al normelor juridice, utilizînd în
acest scop metode şi procedee ale tehnicii de interpretare a dreptului. Problema
interpretării dreptului a fost tratătă în tema anterioară.
Elaborarea actului de aplicare constituie ultima fază a procesului de aplicare a
dreptului. Acest act (decizie juridică), va atrage după sine stabilirea, modificarea sau
stingerea unor raporturi juridice concrete. Actele de aplicare, după obiectul lor sunt
de două feluri:
a) Dispoziții în care se indică în mod concret, nominal unei persoane acțiunea
licită pe care trebuie să o facă;
b) Dispoziții prin care se indică sancțiunea pe care trebuie să o suporte o
anumită persoană ca rezultat al săvîrșirii unei fapte ilicite;
(De exemplu: în dreptul penal hotărîrea de judecată, prevede sancţiunea, pedeapsa,
ce urmează a fi executată de cel ce a săvîrşit infracţiunea.)94
Actul de aplicare a dreptului
Aplicarea dreptului, ca proces complex, se efectuează în baza legilor şi celorlalte
acte normative care compun sistemul juridic. Actul de aplicare are aceeaşi esenţă ca
şi actul normativ, dar se deosebeşte prin forma sa de activitate.
Actele de aplicare pot fi emise de toate trei grupe de organe ale statului : legislative,
executive și judiciare, dar cu o pondere diferită. Cele mai multe din actele de
aplicare sunt emise de către organele judecătorești, care prin natura lor nu adoptă
acte normative, dar numai acte de aplicare și anume hotărîrile judecătorești.
Activitatea normativă se deosebeşte de activitatea de aplicare a dreptului prin
următoarele trăsături de conţinut şi formă:
1. Activitatea normativă este strict determinată, şi ţine de competenţa doar unor
categorii de organe de stat, pe cînd activitatea de aplicare a dreptului poate fi
realizată de orice organ al statului;
2. Actele normative au un caracter general, impersonal, iar actele de aplicare au
un caracter concret,individual, referindu-se la o situație de fapt;
94
Boboș Gh. Teoria generală adreptului, București,1994,p.232
111
 3. Activitatea de elaborare a dreptului este subordonată unor reguli metodologice
de tehnică juridică, pe cînd actele de aplicare a dreptului sunt elaborate în mod
foarte diferit de la o ramură la alta, ele nu presupun, în principiu respectarea unei
proceduri prestabilite, cu excepția hotărîrilor de judecată, a proceselor verbale de
contravenție;
4. Actele normative se deosebesc de actele de aplicare prin efectul lor în timp.
Actele normative intră în vigoare odată cu publicarea lor şi continuă să producă
efecte pînă atunci, pînă cînd nu sunt abrogate;
Actele de aplicare au un efect diferit în timp, acestea devin obligatorii în momentul
aducerii la cunoștință părții interesate.
5. Un act normativ poate să iasă din vigoare pentru că de regulă nu mai
corespunde noilor realităţi din societate, pe cînd un act de aplicare poate fi
suspendat numai de un organ superior, în cazul în care este ilegal;
6. Actul de aplicare a dreptului este temeiul juridic al apariției, modificării sau
stingerii unui raport juridic, în timp ce publicarea de norme juridice nu creează, de
regulă, în mod automat, raporturi juridice;
7. Actele de aplicare a dreptului se desosebesc de actele normative și după
principiile care stau la baza căilor de atac împotriva lor. Legile pot fi modificate
sau abrogate doar de către Parlament, iar controlul constituționalității legilor se
realizează doar de Curtea Constituțională, pe cînd controlul legalității actelor de
aplicare poate fi un control ierarhic sau un control judecătoresc;
8. Subordonarea actelor de aplicare a dreptului față de actele normative este o
consecință a principiului legalității;
Aceste delimitări și uneori asemănări, între actul de aplicare și actul normativ sunt
acceptate și susținute de mulți autori atît români cît și din țară.
Astfel actul de aplicare, este un act deosebit de important, care generează
raporturi juridice, dă naştere, stinge sau modifică raporturi juridice, drepturi şi
obligaţiuni faţă de persoanele la care se referă.

4. Lacunele în drept. Analogia legii și analogia dreptului

Termenul lacună vine din latinescul lacuna, ceea ce înseamnă - gol, lipsă de
continuitate.95
Din punct de vedere juridic prin lacună se înțlege o lipsă în reglementarea juridică.
În literatura de specialitate există mai multe noțiuni în această privință: lacunele în
dreptul pozitiv, lacunele în reglementarea juridică, lacunele în legislație. 96 Prin
lacună în dreptul pozitiv se are în vedere situația, cînd nu există nici lege, nici un alt

95
DEX,p.232
96
Lazarev V. Obșciaia teoria gosudarstva i prava, Moscva,1996.p.248-249
112
act normativ subordonat legii, nici obicei, nici precedent pentru a reglementa o astfel
de situație. Prin lacună, în reglementarea normativă se subînțelege lipsa unor norme
în lege sau în alte acte normative. Lacuna în legislație presupune absența legii în
general. Ea denotă o reglementare incompletă a unei probleme într-o lege concretă.
Din cele menționate, rezultă că lacunele în drept există sub două forme:
1. Lipsă totală în reglementarea juridică a unei probleme
2. Reglementare incompletă a unei relații date
Cauzele și motivele pentru care apar lacunele sunt:97
1. Se consideră greșit că unele relații nu pot fi reglementate juridic
2. Se presupune greșit, că vor fi ocolite lacunele prin concretizarea dreptului
în timpul aplicării lui.
3. Se elaborează norme de care nu este nevoie
4. Nu rezolvă problema așa cum ar fi trebuit ea rezolvată, printr-o normă
stabilită.
Dreptul, în toate situațiile date, se aplică prin analogie.
Deci atunci cînd suntem în prezența lacunelor sub toate formele, dreptul se aplică
prin analogie. Atunci cînd organul de aplicare a legii, fiind sesizat pentru
soluționarea unei cauze și nu găsește o normă corespunzătoare, el face apel la o
normă asemănătoare, care în limbaj juridic se numește analogia legii. Mai
complicată este situația cînd nu se găsește o asemenea reglementare în nici o normă.
Problema se va soluționa pe baza principiilor de drept, care reprezintă acel ideal de
rațiune și justiție care stă la baza dreptului pozitiv, care se numește analogia
dreptului.
În concluzie, menționăm că aplicarea dreptului prin analogie are la bază constatarea
unei lacune a legii, în urma căreia se aplică analogia. Totuși acest fenomen nu poate
fi aplicat în toate ramurile de drept.
În dreptul penal, aplicarea dreptului prin analogia legii cît și a dreptului este
interzisă, deoarece aici funcționează principiul legalității incriminării pedepsei.
Aceste modalități de aplicare a dreptului necesită multă prudență, folosirea lor este
posibilă în cazuri necesare, acolo unde legea permite acest lucru.
Deci, analogia este o formă particulară de aplicare și interpretare a dreptului, care în
prezent este rar acceptată.

97
Ibidem, op.cit.p.249
113
Activităţi:

IMPLICĂ-TE!

 Delimitați conținutul noțiunilor de realizare și respectiv, de aplicare a dreptului.

 Identificați formele de realizare a dreptului
 Ce se înțelege prin act de aplicare?
 Ce se înțelege prin termenul de lacună?

INFORMEAZĂ-TE ŞI PROCESEAZĂ INFORMAŢIA!

 Enumeră asemănările și deosebirile dintre actul juridic normativ și actul juridic

de aplicare
 Enumerați și analizați pe scurt fazele de aplicare a normei juridice
 Determinați cauzele apariției lacunelor în drept.
 Explicați procesul de aplicare a dreptului prin analogie

COMUNICĂ, DECIDE!

 Exprimați-vă părerea care din cele două noțiuni are o accepțiune mai largă: realizarea
dreptului sau aplicarea dreptului ?
 Cum explici faptul că între interpretarea și realizarea dreptului există o interconexiune?
 Formulează idei cu referire la acest aspect.

EXPRIMĂ-ŢI ATITUDINEA!

 Apreciază importanța respectării corecte a aplicării fazelor de realizare a dreptului

 Ce părere ai despre realitatea care este constatată de către organele de drept în procesul
realizării dreptului?

ACŢIONEAZĂ!
 Se recomandă elaborarea unui rezumat indicativ ( mai extins, cuprinzînd
detalii de conținut) la tema Realizarea dreptului

114
Obiective de referință
Studiind acest modul, studentul va fi capabil:
-să definească conceptul de conștiință juridică;
-să analizeze conținutul și formele conștiinței juridice;
-să clasifice funcțiile conștiinței juridice;
-să evaluieze rolul conștiinței juridice în formarea viitorului jurist;
-să elaboreze cercetări individuale (un eseu la tema indicată);

Cuvinte-cheie : conștiință juridică, conștiință juridică individuală, conștiință

juridică de grup social, conștiință juridică a societății, conștiință profesională,
conștiință teoretică, funcțiile conștiinței juridice.

TEMA 14. Conștiința juridică

1. Conceptul conștiinței juridice
2. Conținutul și formele conștiinței juridice
3. Funcțiile conștiinței juridice

1. Conceptul de conştiinţă juridică

Conştiinţa juridică este un domeniu al conştiinţei care reflectă realitatea juridică în
formă de cunoştinţe juridice, relaţii de atitudine faţă de drept şi practica realizării
acestuia, directivele social - juridice şi orientările de valoare ce reglementează
comportamentul oamenilor în situaţii juridice determinate. 98
Ea reprezintă un fenomen social și psihologic cu o structură complexă, care cuprinde
elemente de natură rațională, afectivă și volitivă. Numai dacă privim în
complexitatea lor aceste trei elemente putem înțelege rolul social al conștiinței
juridice. Elementul rațional este nucleul conștiinței juridice. El influențiază asupra
elementului afectiv, cît și asupra celui volitiv. Un rol important în cadrul conștiinței
juridice îl au determinările, aprecierile de valoare cu privire la un anumit subiect sau
la o grupă de subiecte. Deasemenea, volițiunile, dorința și voința de a acționa într-un
anumit fel sunt o rezultantă a primelor două elemente. Ideile, sentimentele,
volițiunile din cadrul conștiinței juridice au ca obiect principal dreptul, conceput ca
totalitate a normelor juridice.

2. Conținutul și formele conştiinţei juridice

Conştiinţa juridică are un anumit conţinut. Acestea sunt ideile sentimentele,
voliţiunile privind dreptul existent într-o anumită societate la un moment dat, privind
cum ar trebui să fie dreptul în viitor, atitudinea proprie a unei persoane faţă de drept,
98
Boboș Gh., Buzdugan C., Rebreanu V., op.cit.,p.251

115
atitudinea altor oameni faţă de drept, măsurile care trebuie luate pentru cel care
încalcă normele de drept.
Conținutul conștiinței juridice include relațiile de apreciere:
1. Faţă de drept şi legislaţie.
2 . Faţă de comportamentul juridic al celor din jur şi obiectele activităţii lor
(criminalitatea).
2 . Faţă de organele de ocrotire a normelor de drept.
4. Atitudinea proprie a unei persoane faţă de drept (autoaprecierea).
Formele conștiinței juridice sunt de două categorii, în raport cu unele criterii:
1. În funcție de subiecții conștiinței juridice deosebim – conștiință juridică
individuală, conștiință juridică de grup social, conștiință juridică a
societății.
2. În funcție de profunzimea reflectării realității juridice, avem - conştiinţă
juridică obişnuită (cotidiană), ştiinţifică (teoretică), profesoinală.
Conştiinţa obişnuită apare haotic, sub influenţa condiţiilor concrete de viată,
experienţei de viaţă personală şi studiilor juridice, accesibile populaţiei.
Conştiinţa juridică teoretică sau ştiinţifică se formează pe baza unor cunoştinţe,
sesizări, legităţi şi cercetări speciale ale realităţii social-juridice.
Conştiinţa profesională este conştiinţa juridică a specialiştilor în drept (specialişti în
diferite ramuri de drept: comercial, civil, penal, procesual penal etc), adică avocați,
procurori, judecători și cuprinde alături de cunoștințe teoretice despre drept și
abilități, deprinderi, priceperi practice în aplicarea dreptului.

3. Funcțiile conștiinței juridice

În literatura de specialitate se evidențiază trei funcții de bază ale conștiinței
juridice.99
1. Funcția de cunoaștere, care constă în cunoașterea și înțelegerea elementelor
vieții sociale, realității obiective prin prisma unor activități juridice. Ea este
asemănătoare cu funcția generală de cunoaștere pe care o îndeplinește
conștiința socială, dar în cazul conștiinței juridice este vorba de o cunoaștere
dintr-un anumit punct de vedere, din punct de vedere juridic. Ea se realizează
mai ales cu ajutorul elementului rațional.
2. Funcția de apreciere și valorizare, care constă în faptul că prin intermediul ei
se atribuie fenomenilor și acțiunilor umane o anumită semnificație.
Respectarea normelor juridice este o urmare a aprecierilor pozitive ale
dreptului, iar nerespectarea lor este rezultatul unei aprecieri negative a
acestuia. În dependență de ea, se stabilește și răspunderea juridică. Funcția de

99
Boboș Gh., Buzdugan C., Rebreanu V., op.cit.,p.252
116
 apreciere și valorificare are o importanță deosebită în aplicarea normelor de
drept, în traducerea lor în viață.
3. Funcția normativă, de reglare a conduitei umane, de determinare a unei
atitudini conforme cu normele de drept. La realizarea acestei funcții
contribuie toate elementele, rațional, afectiv, volitiv, dar importanța
hotărîtoare o are elementul volitiv.
În afară de aceste funcții mai putem evidenția și altele: funcția informativă,
de prognozare.

Activităţi:

IMPLICĂ-TE!
 Definiți conceptul de conștiință juridică
 Enumeră elementele de structură a conștiinței juridice
 Stabiliți funcțiile pe care le îndeplinește conștiința juridică

INFORMEAZĂ-TE ŞI PROCESEAZĂ INFORMAŢIA!

 Analizează conținutul conștiinței juridice

 Analizează conștiința juridică individuală și conștiința juridică ca formă a
conștiinței sociale.
 Precizați ce se înțelege prin valori și ce constituie non valorile ?

COMUNICĂ, DECIDE!

 Consideri că ai conștiință juridică formată ?

 Discută cu colegii, și află ce părere au în acest sens.

EXPRIMĂ-ŢI ATITUDINEA!

 Există o legătură strînsă între relațiile sociale, conștiința juridică și dreptul ?

Comentează.
 Conștiința juridică individuală nu este numai un produs al creierului uman, ci și o
reflectare a existenței sociale? Comentează enunțul.

ACŢIONEAZĂ!
 Elaborați un eseu de o pagină la tema : Conștiința juridică un fenomen social
și psihologic.

117
Obiective de referință
Studiind acest modul, studentul va fi capabil:
- să definească conceptul de raport juridic;
- să identifice particulaitățile raportului juridic;
- să analizeze premisele raportului juridic;
- să determine structura raportului juridic;
- să explice specificul raportului juridic de constrîngere;
- să cerceteze, creeze în mod individual;

Cuvinte-cheie : raport juridic, fapt juridic, act juridic, drepturi subiective, obligații
corelative, persoană juridică, persoană fizică, capacitate juridică, raport de
constrîngere

TEMA 15. Raportul juridic

1. Conceptul și caracterele raportului juridic
2. Premisele raportului juridic
3. Elementele de structură ale raportului juridic
4. Raportul juridic de constrîngere

1. Conceptul și caracterele raportului juridic

Raportul juridic este un raport social reglementat de o normă juridică. În măsura în
care o relaţie dintre oameni, luaţi ca indivizi singulari sau constituiţi în colectivităţi,
cade sub autoritatea normei juridice, ea devine un raport juridic.
Raporturile juridice se nasc pe baza normei de drept, ele reprezentă norma juridică
în dinamica sa.
În lucrările de specialitate, raportul juridic este definit ca o relație socială,
ideologică, o relație individualizată, reglementată de norma de drept, apărată de stat
și caracterizată prin existența drepturilor și obligațiilor juridice.
Raporturile juridice reprezintă o categorie a raporturilor sociale. Sunt raporturi
juridice numai relațiile sociale care sunt cuprinse în sfera reglementări dreptului.
Raporturile juridice au întotdeauna o structură tripartită: subiectele, conținutul,
obiectul.
Caracterele raportului juridic
Raportul juridic întrunește următoarele trăsături caracteristice:
1. Raportul juridic este un raport social- se stabileşte totdeauna între oameni,
fie între persoane fizice, fie între acestea şi organele statului;
118
 2. Raportul juridic are un caracter voliţional - acest caracter are două surse:
1. Pe de o parte, norma juridică, în esenţă, este de natură voliţională, ea
reprezintă voinţa statală, în consecinţă şi relaţia pe care o configurează este de
aceiaşi trăsătură.
2. Pe de altă parte, încheierea raporturilor de drept, ca şi executarea lor, sunt
rezultatul voinţei participanţilor la aceste raporturi. Astfel, raportul juridic este
terenul pe care se întîlnesc două voinţe:
- voinţa statală, care consacră drepturile şi obligaţiile participanţilor;
- voinţa subiecţilor;
3. Raportul juridic are caracter ideologic, deoarece se integrează în aceeaşi
categorie ca relaţiile politice, morale sau religioase;
4. Raportul juridic are un caracter valoric- pot fi caracterizate ca instrumente
de transmitere a conţinutului valoric al normelor de drept, în planul relațiilor sociale.
Prin intermediul normei de drept leguitorul reglementează doar raporturile sociale
importante, care prezintă din acest punct de vedere o anumită valoare;
5. Raportul juridic este o categorie istorică, fiecare raport juridic care se
desfășoară poartă amprenta epocii istorice și tipului istoric de drept;

2. Premisele raportului juridic

Naşterea unui raport este precedeată de existenţa unor premise pe baza cărora el se
structurează. Premisele sau condiţii ale naşterii raportului juridic sunt: norma
juridică, şi faptul juridic.
Norma juridică reprezintă premisa generală, ce conturează în abstract faptul juridic,
desemnează subiecţii raportului juridic, cuprinde conţinutul, obiectul şi sancţiunea
raportului juridic.
Faptul juridic este o premisă minoră, este împrejurarea prevăzută de norma
juridică, în ipoteza ei, care se realizează în concret, are consecinţe juridice, adică
atrage după sine naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic. Faptul
juridic reprezintă o premisă concretă, absolut necesară pentru naşterea unui raport
juridic.
După raportarea lor la voinţa omului, faptele juridice pot fi clasificate în evenimente
şi acţiuni.
Evenimentele sunt acele fenomene, împrejurări, care au loc independent de voinţa
oamenilor şi cărora norma de drept le dă o semnificaţie juridică prin reţinerea lor în
ipoteza ei. De ex: trecerea timpului, naşterea, moartea, calamități naturale,
accidentele.
Acţiunile – sunt fapte voluntare ale omului, de care norma de drept leagă
consecinţele juridice.
Din punct de vedere al evenimentului intenţional, acţiunile pot fi :

119
 1. Acţiuni săvîrşite fără intenţia de a produce efecte juridice (încalcă dispoziţia
normei juridice);
2. Acţiuni cu intenţia anume de a produce efecte juridice ( încheierea unui
contract, o căsătorie);
3. Acţiunile mai pot fi licite şi ilicite;

3. Elementele de structură ale raportului juridic

Raportul juridic are o structură tripartită: conținutul, subiectele, obiectul.
1.Conţinutul raportului juridic este format din drepturi şi obligaţii prin care sunt
legaţi subiecţii raportului juridic.
Aceste drepturi şi obligaţii sunt prevăzute în dispoziţiile normei juridice, cu alte
cuvinte, dispoziţia normei, prefigurează în abstract conţinutul raportului juridic.
In raportul juridic subiecţii apar întotdeauna ca titulari de drepturi şi obligaţii şi se
comportă potrivit cu poziţia specifică fiecărui titular al dreptului sau al obligaţiei.
In unele raporturi juridice un subiect poate fi numai titular de drepturi, iar în altul -
numai titular de obligaţii (raport juridic simplu - de exemplu, creditorul are dreptul
de a cere bunul, iar debitorul are obligaţia de a restitui bunul împrumutat),
raporturile juridice complexe, cînd fiecare din părțile participante la raport sunt atît
titulari de drepturi, cît și de obligații.
Astfel, conţinutul raportului juridic este alcătuit numai din drepturi obligaţii care
iau naştere într-o relaţie concretă. Ele sunt în prealabil prevăzute de dispoziţia
normei de drept.
Drepturile subiective din cadrul raportului juridic sunt drepturile concrete ale
subiectelor participante la raportul juridic respectiv. Ele reprezintă posibilitatea
subiectelor participante ( pers.fizică sau subiect colectiv de drept), în calitate de
titulare ale dreptului respectiv, de a acționa într-un anumit fel și de a pretinde din
partea celorlalți subiecți o conduită corespunzătoare, care poate consta în a da, a
face, sau a nu face ceva, de natură a aduce atingere drepturilor sale.
Drepturile subiective pot fi clasificate în mai multe categorii: drepturi absolute,
drepturi relative, drepturi patrimoniale și nepatrimoniale.100
Obligația – este corelativul dreptului în cadrul raportului juridic, constituind
celălalt element al acestuia. Prin obligație înțelegem acea îndatorire pe care o are
subiectul pasiv, pretinsă de la subiectul activ al unui raport juridic, îndatorire care
poate să consta în a da, a face, sau a nu face ceva, și care, în caz de nerespectare,
poate fi impusă prin forța coercitivă a statului.
În concluzie, drepturile și obligațiile într-un raport juridic sunt corelative, și se mai
poate spune că formează statutul juridic al persoanei.101

100
SIDA A., op.cit.p.184-185
101
Ibidem, p.185
120
 2.Obiectul raportului juridic îl formează anumite acţiuni pe care titularul
dreptului subiectiv le efectuează sau le poate pretinde, şi pe care celălalt subiect este
obligat a le săvîrşi. Obiectul raportului juridic este elementul sau fenomenul în
legătură cu care se naște raportul juridic respectiv, în legătură cu care subiectele își
stabilesc sau revendică anumite drepturi și obligații prevăzute în normele de drept.
Obiectul raportului juridic desemnează scopul, interesul ori finaliatatea drepturilor și
obligațiilor corelative din conținutul raportului juridic.
În literatura juridică, diferiți autori de specialitate au considerat ca obiecte ale
raporturilor juridice, fenomene variate. Analizîndu-se concepțiile exprimate, se
poate observa că acestea pot fi împărțite în: concepții moniste, concepții dualiste,
concepții pluraliste.
Astfel, nu există un punct de vedere unitar cu privire la obiectul raportului juridic,
deaceia se consideră obiect al raportului juridic :102
- lucrările materiale cît şi сonduita oamenilor ( acțiuni sau inacțiuni ale omului,
exteriorizate).
- rezultatul creației intelectuale – operă ca unitate de idei și imagini și forma de
exprimare obiectivă ( opera literară, artistică, științifică, invenția,)
- şi alte valori personale nepatrimoniale ( reputația, imaginea, numele, onoarea)
Această concepție (a pluralității obiectelor raportului juridic), este cea mai aproape
de realitate. Raporturile juridice nu au toate aceleași obiect. Obiectul depinde de
scopul pe care îl urmăresc participanții la raporturile juridice.
Considerrăm, justă și opinia potrivit căreia, obiect al raportului juridic, îl
formează anumite acţiuni ale titularului de drept, raportul juridic se realizează, în
ultima analiză, prin conduita umană, care constă într-o acţiune (a face, a da) sau într-
o inacţiune (a nu face).
3.Subiecţii raportului juridic. Orice raport juridic are întotdeauna ce1 puţin doi
subiecţi, unul activ şi unul pasiv. Subiectul activ este acela care are facultatea de a
pretinde ceva. Subiectul pasiv este acela care are obligaţia corespunzătoare
pretenţiei. Cel mai des, însă, fiecare dintre subiecţi este în acelaşi timp şi activ şi
pasiv. De exemplu: Părţile contractului de vînzare-cumpărare,
Subiecţii ai raportului juridic sunt numai oamenii. Ei participă la raporturile juridice
numai în calitate de: persoane fizice, persoane juridice, organele de stat, statul
suveran şi organizaţiile internaţionale.
Subiectele raportului juridic se clasifică în:
1.subiecte individuale – persoane fizice;
2. subiecte colective ( pers. juridice, statul, organul de stat, instituţiile de stat etc. );
1. Persoana fizică. Persoanele fizice sunt fiinţe umane în măsura în care luate
individual, ele sunt subiecţi de drept. În dreptul contemporan orice fiinţă umană este
persoana fizică cu condiţia să se nască vie.103 Pentru persoana fizică – subiect al
102
Boboș G., Buzdugan C., Rebreanu V., op.cit p.382
103
Reghini I., Daiconescu Ș., Întroducere în dreptul civil, vol.I Cluj-Napoca,2004,p.118
121
raportului juridic, legea stabilește că aceasta trebuie să dobîndească capacitate
juridică în funcție de două criterii : limită de vîrstă și criteriul discernămîntului.
Capacitatea juridică se poate defini ca fiind aptitudinea unei persoane sau a unei
colectivităţi de a fi titulară de drepturi şi obligaţii, şi de-a le exercita.
Capaciatea juridică generală - repezintă posibilitatea generală a cetăţeanului de a
fi titular de drepturi şi obligaţii.
Capacitatea juridică specială - înseamnă posibilitatea unor categorii de persoane
de a crea anumite raporturi juridice.
Capacitatea juridică generală se poate manifesta fie ca o capacitate civilă, cînd este
vorba de o persoană fizică sau persoană juridică, iar capacitatea specială, fie ca
competenţă în cazul : organelor de stat (este un atribut al organului de stat sau al
funcţionarului public, este alcătuită dintr-un complex de drepturi şi obligaţii cu care
este învestit organul sau funcţionarul de stat,).104
Capacitatea civilă. Noţiunea de capacitate civilă include capacitatea de folosinţă şi
capacitatea de exerciţiu.
Capacitatea de folosinţă este atitudinea de a avea drepturi şi obligaţii, şi însoţeşte
omul, considerat persoană fizică, pe întreg parcursul vieţii, ea apare de la naştere
pînă la deces, indiferent de puterea lor de discernămînt.
Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a-şi exercita însăşi, fără
reprezentantul legal, drepturile şi de a-şi asuma obligaţii.
Din punct de vedere al capacităţii de exerciţiu viaţa persoanei fizice se împarte în
trei perioade:105
1.Perioada, în care persoana fizică este lipsită total de capacitatea exerciţiu,
( vîrsta de 7- 14 ani);
2. Capacitatea de exerciţiu restrînsă de la 14 ani pînă la 18 ani;
3. Capacitatea deplină de exercițiu de la 18 ani;
2. Persoana juridică- Persoana juridică este subiect colectiv de drept civil, de drept
comercial, de dreptul muncii etc.
Persoana juridică- Spre deosebire de persoana fizică, omul privit individual -
persoana juridică este un colectiv de oameni cu o structură organizatorică bine
determinată, dispunînd de independenţă patrimonială şi urmărind realizarea unui
scop în acord cu interesele obşteşti.106
Persoană juridică- dobîndește calitatea de subiect într-un raport juridic numai în
temeiul și limitele stabilite de lege. În sistemul nostru juridic, principalele elemente
constitutive ale persoanei juridice sunt următoarele:
1. Să aibă organizare de sine stătătoare;

104
Boboș Gh., Buzdugan C., Rebreanu V., op.cit.p.370
105
Vezi Codul civil al R. Moldova, art.20-25
106
Lupan E., Popescu D., Marga A., Drept civil. Persoana juridică, București,1994,p.29
122
 2. Să dispună de un patrimoniu propriu, distinct;
3. Să aibă un scop licit și moral;
4. Să existe un acord, după caz al organelor competente de stat, de a le constitui,
autoriza, recunoaște, înregistra în calitate de persoane juridice;
Spre deosebire de persoana fizică, care are o capacitate juridică generală, persoana
juridică are o capacitate juridică specială sau limitată, adică poate dobîndi și
exercita numai acele drepturi și obligații, care corespund actului de constituire sau
înființare, scopului pentru care a fost creată.
Există mai multe clasificări făcute persoanelor juridice, astfel avem, persoane
juridce de drept public și drept privat, persoane juridice cu scop patrimonial și fără
scop patrimonial, etc.107
Persoanele juridice de drept privat – care urmăresc desfășurarea unor activități
pentru satisfacerea unor interese personale sau colective: societățile comerciale,
organizațiile neguvernamentale, asociațiile, fundațiile, sindicatele, partidele politice,
cultele religioase.
Persoanele juridice de drept public:
Statul – ca persoană juridică, în raporturile în care participă nemijlocit, în nume
propriu, ca subiect de drepturi obligații.
Organele de stat. În afară de persoanele fizice şi persoanele juridice- subiecţi ai
raportului juridic sunt şi organele de stat în calitatea lor de purtători ai puterii de stat
(organele puterii legislative, organele puterii executive,organele puterii
judecătorești)/
Unitățile administrativ teritoriale (comuna, satul, orașul, minicipiul).

4.Raporturile juridice de constrîngere

. Raportul juridic de constrîngere- reprezintă o categorie specială de raporturi
juridice, care se formează ca urmare a săvîrșirii unor fapte ilicite și care antrenează
răspunderea juridică și aplicarea sancțiunii. 108
Specificul raportului juridic de constrîngere decurge din specificul sau
particularitatea elementelor acestuia, adică din :
1. Calitatea specială a subiecților acestui raport
- Statul – care aplică forța de constrîngere, aplică și sanțiunea.
- Autorul faptei ilicite- persoana care prin fapta sa, a încălcat prevederile unei
norme juridice.
2. Conținutul raportului juridic de constrîngere- drepturile și obligațiile
corelative ale statului și ale autorului faptei ilicite (dreptul statului de a
aplica sancțiunea și de a garanta dreptul la apărare; dreptul la apărare a
autorului faptei ilicite și obligația de a se supune sancțiunii).

107
Rusu V. Focșa Gh., Curs de drept comercial, Chișinău,2006,p.66
108
Rebreanu V.Teoria generală a dreptului. Suport pentru seminarii, Cluj-Napoca,2009,p.128
123
 3. Obiectul raportului juridic de constrîngere- constă în sancțiunea care se
aplică de către subiectul stat subiectului autorul faptei ilicite
Activităţi:

IMPLICĂ-TE!
 Ce este raportul juridic ?
 Enunțați și explicați caracteristicile raportului juridic
 Care sunt condițiile necesare pentru nașterea unui raport juridic?
 Definiți premisele raportului juridic
 Enumeră elementele de structură a raportului juridic

INFORMEAZĂ-TE ŞI PROCESEAZĂ INFORMAŢIA!

 Care este distincția dintre capacitatea generală și capacitatea specială?

 În ce constă conținutul unui raport juridic?
 În ce constă obiectul unui raport juridic?
 Explicați în ce constă speificul raporturilor juridice de constrîngere și analizați
fiecare element al acestuia în parte.

COMUNICĂ, DECIDE!

 Exprimați-vă opinia referitor la teoriile (monistă,dualistă,pluralistă) a obiectului

raportului juridic.
 Discută cu colegii, și află ce păreri au în acest sens. Comentați opiniile.

EXPRIMĂ-ŢI ATITUDINEA!

 Exprimăți-vă atitudinea referitoare la importanța raportului juridic ca o categorie

fundamentală a Teoriei generale a dreptului.

ACŢIONEAZĂ!
 Elaborați un rezumat al temei într-o schemă logică și prezentați-o la seminar.

124
Obiective de referință
Studiind acest modul, studentul va fi capabil:
- să definească conceptul de legalitate;
- să enumere cerințele fundamentale ale legalității;
- să aprecieze importanța legalității pentru statul de drept;
- să exemplifice situații de încălcare/respectare a legalității, ordinii de drept,
a drepturilor și libertăților fundamentale;

Cuvinte- cheie : legalitate, garanțiile legalității, statul de drept.

TEMA 16. Legalitatea și statul de drept

1. Conceptul de legalitate și importanța legalității
2. Cerințele fundamentale și garanțiile legalității
3. Importanța și necesitatea legalității într-un stat de drept

1. Conceptul de legalitate şi importanţa legalităţii.

Starea de ordine în desfăşurarea raporturilor sociale care rezultă din obligaţia de a
respecta legile, se mai numeşte legalitate.
Prin legalitate se înţelege respectarea întocmai a Constituţiei, a legilor, a celorlalte
acte normative emise în baza lor, respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti de
către organele stat, de organismele sociale, în general, precum şi respectarea
acestora de către toţi cetăţenii.
Legalitatea este un principiu fundamental de drept, în baza căruia orice subiect de
drept trebuie să-l respecte, şi atunci cînd e cazul să aplice legile şi celelalte acte
normative, ea fiind o îndatorire fundamentală de natură constituţională, care priveşte
persoanele fizice şi juridice, și modul de organizare şi desfăşurare a activităţii de
stat.
Importanţa legalităţii - Respectarea normelor de drept constituie o condiţie
indispensabilă pentru realizarea prevederilor dreptului, pentru stabilirea ordinii de
drept. Nici un sistem de drept nu se poate lipsi de respectarea prevederilor, сare
fixează măsurile principale ale statului privind conducerea vieţii economice,
politice, culturale ş.a.m.d. Respectarea normelor juridice este o obligaţie a
cetăţenilor, a organelor de stat, a altor organisme sociale.
2. Cerinţele fundamentale şi garanţiile legalităţii
In statul de drept realizarea prevederilor indicate în legi şi în alte a normative trebuie
să fie garantată, asigurată pentru toţi subiecţii de drept. Prin garanţii se subînţelege
125
totalitatea de condiţii obiective şi subiective, precum şi căile şi metodele speciale,
cu ajutorul cărora este asigurată legalitatea. Se deosebesc următoarele garanţii ale
ordinii de drept:
1.Garanţiile politice.
2.Garanţiile economice.
1.Garanţiile ideologice.
2.Garanţiile sociale.
3.Garanţiile juridice.
Deci, ordinea de drept este rezultatul final al legalităţii, adică al realizării şi
respectării prevederilor legale. Anume ordinea de drept este scopul reglementării
juridice, anume pentru realizarea ei sunt elaborate legile şi celelalte acte normative.
De pe poziţiile personalităţii, legalitatea şi ordinea de drept se prezintă, în special, ca
un mijloc de apărare a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor.
Ele apără omul atît de un abuz al statului, a organelor lui, cît şi de prejudiciile din
partea altor persoane. De nivelul legalităţii şi ordinii de drept depinde nivelul
libertăţii persoanei, depinde cît de reale sunt drepturile şi libertăţile, cît de reală este
democraţia.

3.Importanța și necesitatea legalității într-un stat de drept

Prezența legalității într-un stat de drept este indispensabilă, deoarece altfel nu
putem concepe noțiunea statului de drept. În statul de drept, legalitatea, ordinea de
drept, democrația, domnia legii, sunt necesare. De legalitate, nivelul ei , în cadrul
statului de drept, depind respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale
omului.
Respectînd actele normative, asigurăm o condiție pentru existența legalității, și
respectiv și pentru ordinea de drept.
Statul de drept este rezultatul dezvoltării istorice a coexistenţei celor două fenomene
sociale - statul şi dreptul, indisolubil şi organic legate unul de celălalt, ambele avînd
de îndeplinit funcţii esenţiale în organizarea şi guvernarea societăţii.
Paticularităţile statului de drept :
1) o replică socială faţă de abuzul de putere;
2) pluralismul politic, libertatea conştiinţei politice, a dreptului la opoziţie;
3) democratismul puterii manifestate prin suveranitatea poporului, care îşi
exercită suveranitatea prin sistemul electoral, bazat pe vot universal egal, direct şi
secret, alegeri libere, prin care se instituie Parlamentul, care îşi exercită atribuţiile
sale de legiferare şi de control asupra executivului;
4) ordinea de drept, în care locul suprem îl ocupă Constituţia, existînd obligaţia
tuturor, a organelor de stat, a organismelor sociale şi a cetăţenilor să se supună legii;
126
 5) separarea puterilor în stat;
6) guveranarea în numele majorităţii prin respectarea drepturilor minorităţii, a
egalităţii în faţa legii pentru toţi cetăţenii, fără nici o deosebire;
7) libertatea presei;
8) respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, aşa cum acestea sunt
prevăzute în documentele internaţionale etc ;
Acestea sunt trăsăturile definitorii ale statului de drept. În ele se concentrează
valorile omenești, formate în procesul îndelungat al evoluției organizării statale a
societății. Progresul firesc al vieții omenești a înscris și va înscrie noi elemente în
teoria și practica constituirii statului de drept.
Conform art. 1 alin. 3 al Constituţiei Republicii Moldova, Republica Moldova este
un stat de drept...
Cel mai important moment de edificare a statului de drept în Republica Moldova,
este adoptarea Constituţiei Republicii Moldova, declarată lege supremă a societăţii
şi statului. Conform art. 4 din Constituția Republicii Moldova, drepturile şi
libertăţile omului se interpretează şi se aplică în concordanţă cu Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care Republica
Moldova este parte.
Art. 6 al Constituţiei prevede separarea puterilor în stat. Statul Republica Moldova
proclamă şi garantează şi alte principii ale statului drept. Statul Republica Molova a
devenit membru cu drepturi depline al Organizației Națiunilor Unite și al agențiilor
sale specializate, a aderat la Actul final de la Helsinki și la Carta de la Paris pentru o
nouă Europă. Republica Moldova a stabilit și va stabili relații politice, economice,
diplomatice, culturale cu toate statele lumii, în corespundere cu normele de drept
internaționale și practica existentă în lume.

Activităţi:

IMPLICĂ-TE!
 Definiți conceptul de legalitate
 Enumerați cerințele fundamentale și garanțiile legalității
 Definiți noțiunea statului de drept

INFORMEAZĂ-TE ŞI PROCESEAZĂ INFORMAŢIA!

 Analizați particularitățile statului de drept

 Cînd a fost adoptată Constituția R. Moldova?
 Cînd a fost adoptată Declarația despre independența R. Moldova și care sunt
ideile ei principale?
127
  Care sunt premisele obiective ale apariției statului de dept R. Moldova
COMUNICĂ, DECIDE!

 Comentați conceptul ordinii de drept și care este corelația lui cu legalitatea și

legislația?
 Ce organe de ocrotire a normelor de drept cunoașteți?
 De ce grecii antici au înfățișat-o pe zeița justiției Femida cu un cîntar în mînă și cu ochii
legați?

EXPRIMĂ-ŢI ATITUDINEA!

 Care este esenața aforismului vechi roman : Să triumfe justiția , chiar dacă lumea va
pieri !
 Apreciați importanța și necesitatea legalității într-o societate democratică

ACŢIONEAZĂ!

 Dați exemple de zicători populare care confirmă domnia legii în societate sau
care indică atitudinea sceptică a poporului față de judecată, legalitate.

128
Obiective de referință
Studiind acest modul, studentul va fi capabil:
- să definească noțiunea de răspundere juridică;
- să enumere condițiile pentru care intervine răspunderea juridică;
- să interpreteze principiile răspunderii juridice;
- să analizeze împrejurările care exclud aplicarea răspunderii juridice;
- să valideze importanța răspunderii juridice pentru societatea civilă;
- să rezolve sarinile, situațiile- problemă;
- să elaboreze o sinteză ( în sheme) pentru modulul dat;

Cuvinte –cheie: răspundere juridică, faptă ilicită, comportament ilicit, vinovăția,

raport de cauzalitate, cauze de exonerare, finaliatatea răspunderii juridice.

TEMA 17. Răspunderea juridică

1. Noțiunea de răspundere juridică
2. Condițiile și temeiurile pentru care intervine răspunderea juridică
3. Cauze care exclud aplicarea răspunderii juridice
4. Principiile răspunderii juridice
5. Formele răspunderii juridice
6. Finalitatea răspunderii juridice
7. Rolul și importanța răspunderii juridice în societatea civilă

1. Noţiunea de răspundere juridică

Răspunderea se naşte în momentul în care există un fapt, care se atribuie
subiectului răspunzător. Nu orice obligaţie înseamnă răspundere. Răspunderea
constă în obligaţia de a suporta sancţiunea regulii de drept, pentru un fapt imputabil
(atribuirea unei vine).
În sens larg răspunderea juridică este un raport de drept particular, născut dintr-un
fapt juridic deosebit, individualizat prin trăsături specifice.
Viaţa socială nu poate fi concepută fără răspundere. Cînd se naşte dreptul omului de
a trăi, se naşte şi obligaţia acestuia de a lăsa şi pe alţii să trăiască.
Răspunderea juridică este forma cea mai gravă a răspunderii sociale, este una din
instituţiile de bază ale dreptului, care-1 însoţeşte obligatoriu în timp şi spaţiu, ca o
garanţie a afirmării lui.
Răspunderea juridică este un complex de drepturi și obligații conexe, prevăzute
de normele juridice, drepturi și obligații care iau naștere ca urmare a săvîrșirii

129
unei fapte ilicite, și care constituie cadrul de realizare a constrîngerii de stat,
adică de aplicare a sancțiunii109
Caracteristicile răspunderii juridice:110
 Are ca temei nerespectarea sau încălcarea unei norme de drept;
 Este legată în mod direct de activitatea exclusivă a unor organe de stat
competente;
 Este o răspundere general-obligatorie, mai promtă și mai eficientă decît
celelalte forme ale răspunderii sociale;
 Consecințele răspunderii juridice pot fi deosebit de grave, antrenînd
sancțiuni privative de libertate sau în unele sisteme de drept, mergîndu-se
pînă la pedeapsa capitală;
 În stabilirea răspunderii și vinovăției se împletesc atît evaluările de ordin
strict juridic, cît și cele de ordin moral, de echitate, umanitarism, etc;
 Scopul răspunderii juridice, asigură eficacitatea ordinii de drept, stimulează
atitudinea de respectare a legii, stabilirea şi menţinerea ordinii sociale, are
şi un scop educativ;

2. Condiţiile și temeiurile pentru care intervine răspunderea

juridică
Urmînd exemplu unor lucrări de ramură, vom pune la baza răspunderii răspunderii
juridice următoarele condiții generale:111
1. Fapta (conduita) ilicită
Ea constă în săvârşirea unei anumite fapte, rezultând dintr-o conduită neconformă
cu legea, sau ilicită a subiectului de drept. Faptul juridic ilicit presupune o conduită
sau o atitudine manifestată contrară regulilor de drept şi care, a încălcat norma
prescrisă, perturbând desfăşurarea normală a relaţiilor sociale.
Noţiunea de conduită este atitudinea rezultată din voinţa şi conştiinţa obiectivată a
omului. Un fapt, devine ilicit numai atunci când conduita încalcă normele de drept,
obiectul ilicitului juridic constituindu-l tocmai această încălcare.
Fapta se compune din:
Acţiunea - reprezintă atitudinea activă a autorului faptei ilicite sancţionată,
pentru că s-a materializat într-o conduită interzisă de normele prohibitive. Normele
juridice nu pot enumera exhaustiv sau limitativ toate acţiunile interzise, deoarece
este o imposibilitate teoretică şi practică, însă stabilesc expres, doar ceea ce este
interzis şi implicit sancţionând orice faptă sau acţiunea care le încalcă.
Inacţiunea - constă dintr-un fapt negativ, o conduită de abţinere sau de omisiune

109
Rebreanu V. op.cit.p.131
110
Ibidem,op.cit.p.131
111
Ceterchi I., Craiovan I., op.cit. p.109, Popa N., op.cit.p.310
130
de la acţiunea prescrisă subiectului obligat să o săvârşească. Conduita ilicită constă -
în acest caz - din însăşi atitudinea de abţinere, autorul faptei fiind sancţionat nu
pentru starea de pasivitate, ci pentru lipsa acţiunii la care era obligat prin norma
onerativă, adică nerealizarea sau neîndeplinirea îndatoririi rezultate din lege şi/sau
din actul juridic individual.
Formele comportamentului ilicit
Comportamentul ilicit este sursa materială a declanşării unui raport juridic de
constrîngere, şi constă în săvîrşirea unui fapt ilicit, care a nesocotit dispoziţiile
normei de drept în vigoare.
Pentru declanşarea răspunderii juridice comportamentul uman trebuie să aibă
caracter ilicit, adică să încalce normele de drept. Conduita ilicită reprezintă trei
caracteristici generale:
1. Antisocialitatea;
2. Antijuridicitatea;
3. Imoralitatea.
Modalităţile comportamentului ilicit sînt: 1 . Acţiunea; 2. Inacţiunea.
Acţiunea reprezintă modalitatea cea mai frecventă de realizare a conduitei ilicite. Nu
toate acţiunile au un caracter ilicit, ci numai acelea care contravin normelor juridice.
Mijloacele de realizare a acţiunii ilicite sunt variate: a lovi, a înşela ş.a.
Inacţiunea constă în abţinerea de la o acţiune pe care persoana în cauză este obligată
prin lege să o săvîrşească. Nu ne vom opri prea mult la ele, deoarece au fost tratate
mai sus.
După natura sancţiunilor prevăzute de lege şi gradul de pericol social al faptelor,
formele conduitei ilicite şi ale răspunderii juridice sunt următoarele:
1. Infracţiunea, care atrage după sine răspunderea penală;
2. Contravenţia, care atrage după sine răspunderea administrativă;
3. Ilicitul civil, care atrage după sine răspunderea civilă;
4. Abaterea disciplinară, care atrage după sine răspundere de dreptul muncii;
5. Abaterea administrativ-disciplinară, care atrage după sine răspunderea
administrativ-disciplinară;
2. Rezultatul faptei ilicite
Rezultatul faptei ilicite îl reprezintă efectul sau consecinţa care decurge din
săvârşirea ei sau din conduita avută.
În funcţie de felul şi natura faptei efectele produse pot fi materiale, reprezentând
transformări în lumea materială (decesul şi vătămarea persoanei fizice, degradarea
sau distrugerea unui bun), dintre care unele sunt susceptibile şi de evaluare
precuniară, iar altele pot fi cu efecte nemateriale (atingerea adusă onoarei şi
demnităţii unei persoane, neîndeplinirea obligaţiei de supraveghere şi educare a
131
minorilor de către părinţi etc.).
Rezultatul, mai ales în cazul faptelor materiale (licite, dar mai ales ilicite), are o
importanţă deosebită, constituind elementul doveditor al producerii faptului illicit,
întrucât el este cunoscut primul, iar apoi, pornindu-se de la el, se ajunge la stabilirea
săvârşirii faptei. De aceea, în unele forme ale ilicitului penal sau civil lipsa
rezultatului material poate echivala cu inexistenţa faptei, sau cu existenţa tentativei,
chiar dacă a fost săvârşită o anumită activitate tipică.
3. Raportul sau legătura cauzală dintre fapta ilicită şi rezultatul dăunător
In toate cazurile în care pentru existenţa încălcării ordinii de drept legea mai
stabileşte, pe lângă săvârşirea acţiunii sau inacţiunii şi producerea consecinţelor
ilicite pentru declanşarea răspunderii juridice, organului de aplicare a dreptului îi
revine întotdeauna şi sarcina determinării existenţei sau inexistenţei raportului de
cauzalitate adică a legăturii dintre faptul săvârşit şi rezultatul produs.
Cauzalitatea reprezintă un ansamblu de fenomene legate astfel între ele, încât
existenţa unui fenomen este determinată sau condiţionată de producerea unui alt
fenomen. Fenomenul care determină existenţa unui alt fenomen se numeşte cauză,
iar fenomenul astfel determinat sau produs se numeşte efect. In raport cu efectul,
cauza este primordială, independentă şi obiectivă, în timp ce efectul este dependent
secundar şi derivat întrucât izvorul său rezidă în cauză. Legătura dintre cauză şi efect
este denumită cauzalitate sau raport de cauzalitate.112
4. Subiectul răspunderii juridice
Subiecţii răspunderii juridice sunt:
Persoana fizică - poartă răspunderea faptei sale, dacă are responsabilitate juridică.
Capacitatea de a răspunde exprimă aptitudinea de ași da seamă pentru fapta ilicită
săvârşită şi de a suporta toate consecinţele juridice decurgând din ea. Capacitatea de
a răspunde este o formă specifică a capacităţii juridice şi prin ea se înțelege
aptitudinea persoanei fizice de a fi chemată să răspundă în fața organelor
jurisdicționale, pentru fapta ilicită săvîrșită și de a suporta consecințele juridice, pe
care le implică aplicarea consrîngerii de stat, capacitatea de a răspunde implică
existența discernămîntului și a unui complex de atribute juridice.113
Persoana juridică - răspunde pentru faptele persoanelor fizice, care o compun în
cazul acelor fapte săvârşite de acestea din urmă, în exercitarea atribuţiilor de
serviciu sau în legătură cu serviciul. Faptele ilicite ale conducerii persoanei juridice
sunt considerate fapte ale însăşi acestei organizaţii colective, iar, în consecinţă,
răspunderea va fi pentru fapta proprie, în timp ce faptele ilicite ale celorlalţi membri
ai acesteia, antrenează doar răspunderea pentru fapta altuia.
Unele forme ale răspunderii, revin în exclusivitate numai persoanelor fizice nu şi
112
Rebreanu V.,op.cit.p.132
113
Ibidem
132
celor juridice.
5. Vinovăţia.
Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a subiectului faţă de fapta săvârşită şi de
rezultatul acesteia. Ea este expresia unei atitudini psihice conştient negative faţă de
valorile juridice ocrotite prin lege. Săvârşirea faptei ilicite este, de regulă, precedată
de apariţia ideii devenită hotărâre sau rezoluţie şi transformată în manifestare de
voinţă, ce impulsionează şi declanşează energia necesară săvârşirii faptei. Individul
aflat în deplinătatea facultăţilor mintale poate concepe şi aprecia caracterul ilicit al
faptei sale, cât şi urmările negative aferente ei. Pentru a putea răspunde sau a-și da
seamă, individul trebuie să aibă în acel moment al săvârşirii, o voinţă conştientă faţă
de rezultatele faptei sale şi liberă, neconstrânsă, putând hotărî nestânjenit în deplină
cunoştinţă de cauză în vederea atingerii unui scop.
Vinovăţia cunoaşte două forme:114
Intenţia care este de două feluri:
a) directă, atunci cand, autorul prevede rezultatul faptei sale urmărind
producerea lui prin savarsirea ei;
b) indirectă, cand prevede rezultatul faptei sale si deși, nu-l urmareste, accepta
posibilitatea producerii lui;
Culpa care are următoarele forme:
a) cu previziune sau imprudenţă, exista în situatia în care autorul prevede
rezultatul faptei sale, dar nu-l accepta, socotind fara temei ca el nu se va produce;
b) fără prevedere sau neglijenţă, cand autorul nu prevede rezultatul faptei sale
si deși trebuia și putea sa-l prevadă;

3. Cauze care exclud aplicarea răspunderii juridice 

Există unele împrejurări în care, deşi s-ar părea că sunt întrunite toate condiţiile
răspunderii, ea nu survine. Aceste împrejurări sunt:
1. Extrema necesitate.
1 . Legitima apărare.
2. Constrîngerea fizică şi constrîngerea morală.
3. Cazul fortuit.
4. Iresponsabilitatea.
5. Beţia involuntară.
6. Eroarea de fapt.
7. Exercitarea unui drept.
8. Minoritatea făptuitorului

114
Oancea I., Tratat de drept penal, Partea generală, București,1994,p.114
133
 Prin extrema necesitate - înţelegem dreptul de a-şi apăra propria viaţă pusă în
faţa unui pericol, cu preţul sacrificării altei persoane, dacă aceasta este singura cale
pentru a înlătura respectivul pericol.
Condiţiile pentru care intervine extrema necesitate sunt:
1.Să existe un pericol, care să creeze posibilitatea imediată a survenirii unor
suferinţe sau daune;
1.Pericolul de dezlănţuire să fie grav (atunci cînd sunt în primejdie viaţa,
integritatea corporală ori sănătatea unei persoane, un bun important sau un interes
obştesc), iminent;
2.Evitarea pericolului să se poată face numai prin săvîrşirea unei fapte ilicite;
3.Cel ameninţat să nu aibă obligaţia legală de a-l înfrunta;
4.în cazul în care este vorba de salvarea bunurilor, se cere ca bunul ce se
salvează, cu preţul sacrificării altor bunuri, să aibă un caracter mai important decît
bunul sacrificat;
Legitima apărare este o cauză ce înlătură răspunderea juridică, destul de des
întîlnită în practica judiciară.
Legitima aparare reprezinta situația în care, fapta este savarsită pentru a înlatura un
atac material, direct, imediat si injust indreptat impotriva celui aflat în această stare,
a altuia sau împotriva unui interes public, si care pune în pericol grav persoana sau
drepturile celui atacat, ale altora ori interesul public.
Condiţiile legitimii apărări sunt următoarele:
1.Să existe un atac, care să provină din partea unei persoane fizice responsabile;
2.Atacul să fie material, respectiv să se concretizeze în acte de violenţă fizică, sau
verbală susceptibile de a fi percepute pe cale senzorilă;
1.Atacul să fie direct, adică să provină din partea celui împotriva căruia se
îndreaptă riposta pesoanei în stare de legitimă apărare;
2.Atacul să fie imediat, adică în curs de dezlănţuire sau pe punctul de a se
produce;
5. Să fie injust, respectiv să se realizeze printr-un fapt ilicit;
6. Atacul să fie îndreptat împotriva persoanei sau a drepturilor sale;
5.Riposta să fie necesară şi proporţională cu atacul;
Constrîngerea fizică şi constrîngerea morală constituie cauze de înlăturare a
răspunderii atunci cînd, fapta se săvîrşeşte sub imperiul acestei constrîngeri.
Constrîngerea fizică înlătură caracterul ilicit al faptei, dacă autorul nu i-a putut
rezista. Constrîngerea morală înlătură acest caracter, dacă autorul sau o altă persoană
este ameninţată cu un pericol grav care nu poate fi înlăturat.
Cazul fortuit (forţa majoră) este prezent atunci, cînd acţiunea sau inacţiunea
făptuitorului are loc datorită împrejurării străine neprevăzute şi neaşteptate.

134
Iresponsabilitatea este starea psihică a unei persoane care din anumite motive
(alienaţie mintală, vîrstă fragedă ş.a.) nu-şi poate da seama de consecinţele faptelor
pe care le săvîrşeşte.
Beţia involuntară reprezinta acea stare în care fapta este savarsită de autor, care în
acel moment, se gasea în stare de betie completă produsă de alcool sau de alte
substanțe, datorita unei împrejurari independente de vointa lui.
Eroarea de fapt. Făptuitorul nu cunoaşte anumite împrejurări sau situaţii de care
depinde caracterul ilicit al faptei, în momentul săvîrşirii ei.
Exercitarea unui drept potrivit destinaţiei sale social-economice recunoscute de
lege. Dacă prin aceasta se aduce o atingere dreptului subiectiv al altei persoane,
autorul este scutit de răspundere.
Minoritatea faptuitorului este situația în care fapta este comisa de un minor, care
la data săvîrșirii ei nu îndeplinea condiţiile legale pentru a raspunde penal. In dreptul
civil însă, este instituită răspunderea pentru fapta altuia, astfel părinții, răspund
pentru pagubele produse de copiii lor minori, aflati sub supravegherea lor.
O altă categorie de cauze cuprind împrejurări, care fără a exclude caracterul ilicit al
faptei înlatură, fie raspunderea juridică, deci acele consecințe care ar trebui suportate
de autorul faptei ilicite, fie înlatură executarea măsurilor (de constrangere) derivand
din raspunderea juridica deja determinată:
1. Amnistia este actul de clemență care înlatură raspunderea penala pentru fapta
săvîrșită, iar daca intervine dupa condamnare, înlatură si executarea pedepsei
pronuntate.
2. Prescriptia înlatura raspunderea juridică, iar in materie penala poate înlatura,
dupa caz, si executarea pedepsei sau numai a acesteia, dupa cum în materie
civila poate conduce și la pierderea caracterului executoriu al hotărîrii
judecătorești ce stabilește raspunderea.
3. Gratierea este actul de clemență, care înlatură, în total sau în parte, numai
executarea pedepsei ori comutarea, schimbarea, acesteia cu alta mai usoară.
In dreptul penal se mai cunosc și alte cauze care inlatura raspunderea juridica cum
ar fi, de exemplu, lipsa plangerii prealabile a parții vătămate în materia
infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a actiunii penale este condiționată de
introducerea unui astfel de act de sesizare a organului competent, precum si
împacarea părților sau retragerea plangerii prealabile.

4. Principiile răspunderii juridice

Deși răspunderea juridică cunoaste o multitudine de forme ea are totuși un fond
comun de reguli aplicabile, acestei diversități numite principii ale raspunderii și
care se afla în stransă legatură cu unele principii fundamentale ale dreptului, cît și cu
135
principii ale unor ramuri de drept. Principiile care guvernează răspunderea juridică,
expuse în unele lucrări de specialitate sunt:115
1. Principiul legalității răspunderii consta în aceea că răspunderea juridică
nu poate opera decat în condițiile sau în cazurile prevăzute de lege, în forma și
limitele stabilite de aceasta, conform unei anumite proceduri desfasurate de organe
special investite în acest sens.
2. Principiul răspunderii pentru fapta săvîrșită cu vinovătie are la bază
concepția juridică a răspunderii subiective, conform căreia autorul faptei răspunde,
numai atunci cînd și-a dat seama, s-au trebuie să-si dea seama de rezultatele faptei
sale, și de semnificațiile ei social-juridice periculoase, fiind sancționat pentru
comportamentul său anti-social. Nu există raspundere juridică fără vinovăție chiar
daca sunt îndeplinite celelalte condiții de bază.
3. Principiul răspunderii personale conform căruia răspunderea revine numai
celui efectiv vinovat de comiterea faptei ilicite, regulă cu caracter absolut, întinderea
ei fiind stabilită în funcție de circumstanțele personale ale autorului. In cazul
răspunderii reparatorii exista, uneori, în conditiile legii si răspunderea pentru fapta
altuia, cu caracter limitat, dar posibil de înlăturat (raspunderea părinților pentru copiii
lor minori, a persoanei juridice pentru faptele membrilor sau răspunderea solidară sau
alăturată, ori împreună cu alții ).
4. Principiul unicității răspunderii conform căruia pentru o fapta ilicită exista
o singură răspundere sau nu se poate aplica decât o singură sancțiune și nu mai multe
("non bis in idem") avînd aceeași natură juridică ca și norma încalcată.
5. Principiul justeţei sau proporţionalității răspunderii în conformitate cu
care se impune corelarea răspunderii sau a sancțiunii cu gravitatea faptei săvîrsite, sub
aspectul pericolului ei social sau a întinderii pagubei, a formei de vinovăție, cu care a
fost savarşită, printr-o corectă si concretă individualizare sau proportionalizare, ca, de
pildă, a sancțiunii sau pedepsei penale unde se ține seama de toate împrejurările legate
de comiterea faptei, de circumstanțele atenuante sau agravante ca și de persoana
faptuitorului etc, astfel un alt aspect al acestui principiu este corecta individualizare și
aplicare a sancțiunilor prevăzute de norma juridică. Întinderea răspunderii trebuie să
fie strict proporţională cu fundamentul ei. Sancţiunea trebuie să fie pe măsura faptei:
nici mai mare nici mai mică. Este ceea ce în dreptul penal poartă denumirea de
„principiul individualizării judiciare a răspunderii penale"
6. Principiul umanismului răspunderii în conformitate cu care sancțiunea
aplicată si constrîngerea exercitată au un rol educativ și de reintegrare social,
netrebuind sa provoace suferințe inutile celui sancționat și să nu-i înjosească
demnitatea și personalitatea.
7. Principiul prevenției prin raspundere conform căruia sancțiunea are rolul
115
Boboș Gh. Buzdugan C.,Rebreaun V., op.cit,p.432-435
136
de a preveni atat pe cel vinovat, cît si pe alții de a mai savarsi în viitor alte fapte, sau
fapte de același gen, în care sens există o prevenție specială si una generală prin
răspunderea declanșată.
8. Principiul operativitatii (celerității) tragerii la raspundere în baza caruia
momentul aplicarii sancțiunii, reprezentand reactia socială, trebuie sa fie cît mai
apropiat de cel al comiterii faptei, fără amînări sau tergiversari deosebite, și necesare
soluționării cauzei, pentru ca rezonanța socială a sancțiunii să fie maximă, eliminînd
starea de insecuritate din raporturile sociale și neincrederea în drept, sporind, astfel,
efectul preventiv al aplicarii acestuia.
În concluzie, principiile generale ale răspunderii juridice, joacă un rol
important pentru instituţia răspunderii juridice, prin cunoaşterea lor se poate aplica
una din formele concrete ale răspunderii juridice, la fel prin ele se realizează şi
efectul educativ al răspunderii juridice, scopul răspunderii juridice.
Principiile răspunderii juridice la fel ca și principiile generale ale dreptului, sunt
anumite idei călăuzitoare pe care le întîlnim în cadrul instituției răspunderii juridice.
Principiile răspunderii juridice au legătură cu principiile generale ale dreptului și cu
principiile unor ramuri de drept, dar cu toate acestea ele au anumite trăsături
specifice.116

3. Formele răspunderii juridice

Considerăm că delimitarea naturii juridice a oricărei forme de răspundere, este
determinată de norma, mai précis de dispoziția normei juridice încălcate. Norma
juridică încălcată îi conferă răspunderii juridice o anumită formă: penală, civilă
administrativă. Alt criteriu nu poate fi, pentru că, nu există răspundere juridică în
afara normei juridice.117
Formele răspunderii juridice, în funcţie de apartenenţa normelor juridice la
una sau alta, din ramurile dreptului sunt:
- Răspunderea juridică de drept civil;
Este forma tipică şi totodată cea mai dezvoltată a răspunderii juridice. Ea cunoaşte
două forme:
1. delictuală
2. contractuală
Delictele civile sunt faptele ilicite cauzatoare de daune comise cu intenţie sau din
culpă.
Această formă delictuală cunoaşte mai multe feluri de răspundere :
- directă

116
Boboș Gh., Răspundere, responsabilitate și constrîngere în domeniul dreptului, Cluj-Napoca,1996,p.59
117
Costin M., op.cit.p.51
137
 - indirectă
- Răspunderea juridică de drept penal;
Este un raport juridic penal de constrângere, născut în urma comiterii unei
infracţiuni. Temeiul răspunderii penale este infracţiunea, adică fapta care prezintă
pericol social, este săvârşită cu vinovăţie şi este prevăzută de legea penală.
Infracţiunile se pot împărţi în diferite categorii , cum ar fi :
- infracţiuni contra securităţi statului;
- infracţiuni contra persoanei;
- infracţiuni contra autorităţii;
- infracţiuni contra proprietății;
- infracţiuni de fals etc;
- Răspunderea juridică de drept administrativ;
Ea cunoaşte trei forme:
- răspundere administrativ-disciplinară;
- răspunderea administrativ-contravenţională;
- răspundere administrativ-materială;
1. Răspunderea administrativ-disciplinară, care este antrenată în situaţia producerii
unor abateri disciplinare și care nu îmbracă caracterul de contravenţie, aplicată
frecvent pentru funcțioanrii publici.
2. Răspunderea administrativ-materială, este antrenată în cazul în care statul trebuie
să răspundă pentru prejudiciile cauzate, ca urmare a unor erori judiciare ale
organelor sale specializate cu atribuţii judiciare, ori pentru pagubele rezultate din
acte administrative ilegale, emise de administraţia de stat, ori prin nesoluţionarea în
termenul prevăzut de lege a cererilor adresate autorităţilor publice.
3. Răspunderea administrativ-contravenţională, care intervine în cazul săvârşirii unei
contravenţii. Contravenţia este fapta care prezintă un pericol social mai redus decât
infracţiunea, care este prevăzută ca atare de lege, sau alt act normativ şi care este
săvârşită cu vinovăţie.
- Răspunderea juridică de dreptul muncii;
În ramura dreptului muncii , răspunderea angajaţilor poate fi:
- răspundere materială;
- răspundere disciplinară.
1. Răspunderea materială, este antrenată în cazul în care angajatul încalcă cu
vinovăţie obligaţiile de serviciu şi cauzează o pagubă unităţii la care este angajat.
2. Răspunderea disciplinară, este antrenată când persoana încadrată, indiferent
de funcţia sau postul pe care îl ocupă, încalcă cu vinovăţie obligaţiile pe care şi le-a
asumat prin contractul de muncă.
138
 - Răspunderea juridică de drept constituţional
Deţinătorii unui mandat politic sunt ţinuţi să răspundă pentru faptele lor.
Răspunderea celor aleşi în organele reprezentative ale statului este parţială şi
fragmentată şi nu se poate compara cu altă formă de răspundere, exemplu
răspunderea Guvernului în fața Parlamentului, răspunderea Președintelui, a
deputaților, toate acestea reprezintă o răspundere constituțională.

6. Finalitatea ( scopul ) răspunderii juridice

Ca sancţiune îndreptată împotriva aceluia care a încălcat dispoziţia regulii de drept,

funcţia primordială a oricărei forme de răspundere juridică este aceea de apărare a
valorilor sociale puse sub scutul legii, a societăţii în ansamblul şi a personalităţii
umane.118
Această funcție de apărare este înscrisă în cele mai importante acte normative ale
Republicii Moldova: Constituţie, Codul penal, etc
Apărarea socială se face prin reglementarea legală a răspunderii juridice în diferite
ramuri ale dreptului.
Aplicarea răspunderii asigură prevenirea specială şi generală, adică îi impune pe cei
certaţi cu legea, în imposibilitatea de a-şi continua activitatea antisocială pe de o
parte, iar pe de altă parte serveşte drept exemplu pentru cei ispitiţi să facă rău.
Scopul educativ pe care nu 1-a atins familia, şcoala, mediul social încearcă să-1
atingă justiţia. In concluzie, putem menţiona că finalitatea (scopul) răspunderii
juridice constă în apărarea valorilor sociale puse sub scutul legii şi în primul rînd în
restabilirea armoniei sociale şi educarea omului.119

7. Rolul și importanța răspunderii juridice în societatea civilă

Răspunderea juridică este forma cea mai gravă a răspunderii sociale, este una din
instituțiile de bază ale dreptului, care-l însoțește obligatoriu în timp și spațiu, ca o
garanție a afirmării lui.
Importanța deosebită a răspunderii juridice, implicațiile ei de ordin social, i-au făcut
loc în mari sisteme filosofice, preocupînd pe mulți gînditori ca Platon, Aristotel,
Hegel, Kant,etc.
Potrivit lor pedeapsa era un mijloc de educare, și restabilirea egalității prin
pedepsirea vinovatului.

118
Lupu Gh.op.cit.p.56
119
Lupu Gh.op.cit.p.57
139
În prezent această instituție juridică este importantă, în societatea civilă, deoarece
prin ea se asigură eficacitatea ordinii de drept, stimulează atitudinea de respectare a
legii, stabilirea și meținerea ordinii sociale.

Activităţi:

IMPLICĂ-TE!
 Definiți noțiunea de răspundere juridică
 Enumerați condițiile pentru care intervine răspunderea juridică
 Explică conținutul principiilor răspunderii juridice

INFORMEAZĂ-TE ŞI PROCESEAZĂ INFORMAŢIA!

 Care sunt formele conduitei ilicite și în funcție de acestea, precizați care sunt
principalele forme ale răspunderii juridice? Explicați-le conținutul.
 Ce este vinovăția și care sunt formele ei?
 Analizează cauzele care exclud aplicarea răspunderii juridice

COMUNICĂ, DECIDE!

 Stabiliți finalitatea răspunderii juridice

 Aduceți exemple de fapte ilicite, determinați-le corect regimul juridic. Analizați-le din
punct de vedere juridic.
 Descrieți două situații în care persoana a acționat în stare de extremă necesitate,
legitimă apărare, etc.

EXPRIMĂ-ŢI ATITUDINEA!

 Considerați importantă instituția răspunderii juridice pentru societate civilă?

 Dacă da, de ce ? Comentați orice răspuns.

ACŢIONEAZĂ!

140
  Prezentați o sinteză a temei prin scheme, și comentați-o în cadrul seminarului

BIBLIOGRAFIE
A. Bibliografie generală
1. Gh. Boboș, C. Buzdugan, V. Rebreanu, Teoria generală a statului și
dreptului, Argonaut, Cluj-Napoca,2009
2. V. Rebreanu, Teoria generală a dreptului. Suport pentru seminarii,
Argonaut, 2009
3. I. Craiovan, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, All Beck,
București,2001
4. R. Motica, Gh.Mihai, Teoria generală a dreptului, All Beck, București,2001
5. C. Popa, Teoria generală a dreptului, Lumina Lex, București, 2001
6. N. Popa, Teoria generală a dreptului, All Beck, București, 2002
7. N. Popa, M. Eremia, S. Cristea, Teoria generală a dreptului, All Beck,
București, 2005
8. S. Popescu, Teoria generală a dreptului, Lumina Lex, București, 2000
9. I. Șantai, Întroducere în teoria generală a dreptului,Risoprint, Cluj-
Napoca,2007
10.A. SIDA, Întroducere în Teoria generală a dreptului,Arad,2004
11.A. SIDA, D. Berlingher, Teoria generală a dreptului, Arad, 2007
12.C. Voicu, Teoria generală a dreptului, Lumina Lex, București, 2002
13.D. Baltag, A. Guțu, Teoria generală a dreptului, Chișinău, 2002
14.Gh. Lupu, Gh. Avornic, Teoria generală a dreptului, Chișinău, 1997
15.R. Starașciuc, Teoria generală a dreptului. Reprezentări schematice și
comentarii, Chișinău,2004
B. Bibliografie suplimentară
Lucrările din această secțiune completează și aprofundează noțiunile Teoriei
generale a dreptului.
1. M. Albici, Despre drept și știința dreptului, All Beck, București,2005
2. Gh. Boboș, Statul și dreptul în civilizația și cultura universală,
Argonaut, Cluj- Napoca,2006
3. I. Deleanu, Ficțiunile juridice, All- Beck, București,2005
4. C. Dumitrescu, Întroducere în teoria izvoarelor dreptului,
București,1999
5. V. Hanga, Dreptul și tehnica juridică, Lumina Lex, București, 2000
6. I. Humă, Cunoaștere și interpretare în drept, București,2005
7. I. Humă, Geneza conștiinței morale, București, 2004
8. E. Fodor, Norma juridică parte integrantă a normelor sociale, Argonaut,
Cluj-Napoca, 2003
141
 9. I. Craiovan, Întroducere în filosofia dreptului, All Beck, București,1998
10.V. Rebreanu, Constantele statului, Argonaut, Cluj- Napoca,2004
11.I. Vida, Manual de leistică formală. Întroducere în tehnica și procedura
legislativă, lumina Lex, București,2000

Bun pentru tipar la 06.12.2013. Format A5, coli de tipar 9.

Tirajul de 70 de exemplare, comanda nr. 50 /13

Editor: Universitatea Cooperatist-Comercială din Moldova, MD 2001,

mun. Chişinău, bd. Gagarin, 8
142
Tipărită la rizograful tipografiei UCCM, MD 2001,
mun. Chişinău, bd. Gagarin, 8

143
144