.

CAPITOLUL VIII
PARLAMENTUL

Secţiunea I
Consideraţii generale

Apariţia parlamentului este legată de apariţia şi evoluţia raporturilor juridice

de reprezentare. Deși ideea de reprezentare este una modernă, îşi are originea în
epoca feudală când a apărut ca o reacţie împotriva tiraniei. În republicile antice
poporul nu a avut niciodată reprezentanţi.
Etimologic, noţiunea de parlament vine de la cuvântul francez „parler”, care
prin influenţa normandă a pătruns şi în limba engleză unde este utilizat şi astăzi
sub forma parley (a parlamenta), a duce tratative. Ţinând seama de originea
cuvântului, parlamentul nu ar fi prin urmare, altceva decât instituţia unde se
vorbeşte, caracterizare care nu este prea departe de realitate1.
Structura parlamentară reprezintă o tradiție în organizarea constituțională
democratică din România.2În opinia profesorului Tudor Drăganu există o tradiție
democratică și parlamentară în România ale cărei începuturi se regăsesc în
Regulamentele Organice și în Convenția de la Paris.3
Structura bicamerală a Parlamentului a fost instituită pentru prima dată în
ţara noastră prin Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris adoptat în 1864 şi a

1
Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar, vol. II, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2000, p. 81.
2
Ion Deleanu, Instituții și proceduri constituționale în dreptul român și în dreptul comparat, Editura C.H.Beck,
București, 2006, p.614.
3
Citat de Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc, Editura All Beck, București, 2005, p.1

1
existat şi prin Constituţiile din 18664, 19235 şi 19386. În perioada regimului
comunist a existat o reprezentanţă naţională unicamerală numită Marea Adunare
Naţională.
Prin Constituţia din 1991 s-a revenit la structura bicamerală a Parlamentului,
acesta fiind alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat7.
Parlamentul8 reprezintă tribuna poporului9 întrucât parlamentarii supun în
parlament năzuinţele populaţiei prin interpelarea miniştrilor. De asemenea, şi
populaţia are dreptul la iniţiativă legislativă. Astfel, cel puţin 100.000 de cetăţeni
cu drept de vot care îşi manifestă dreptul la iniţiativă legislativă trebuie să provină
din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe, respectiv în
municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin 5.000 de semnături în
sprijinul acestei iniţiative.
În statele federale, bicameralismul se justifică prin structura statului, una din
camere reprezintă interesele fiecărui stat, iar cealaltă cameră, corpul electoral al
federaţiei în ansamblul ei.

Secţiunea II
Funcţiile Parlamentului

2.1. Funcţia legislativă a Parlamentului

Funcţia legislativă înseamnă adoptarea de norme juridice obligatorii sub

forma unor legi. Pentru înţelegerea corectă a funcţiei legislative, trebuie să
precizăm că ne referim la sensul restrâns al conceptului de lege, adică la sensul de

4
Puterea legislativă se exercita colectiv de domn şi de Reprezentanţa naţională formată din Senat şi Adunarea
Deputaţilor.
5
Puterea legislativă se exercita colectiv de rege şi de Reprezentanţa naţională formată din Senat şi Adunarea
Deputaţilor.
6
Puterea legislativă se exercita de Rege prin Reprezentanţa Naţională care se împărţea în două Adunări: Senatul şi
Adunarea Deputaţilor.
7
Pentru cunoaşterea avantajelor bicameralismului a se vedea Mihai Constantinescu, Şerban Nicolae, Evoluţia
sistemului bicameral românesc potrivit Legii de revizuire a Constituţiei, Dreptul nr. 7/2004, p. 62 şi urm.
8
Participarea la alegerile parlamentare din România a cunoscut o scădere mai accentuată decât în majoritatea
celorlalte țări din regiune-Marian Enache, Parlamentul în Europa secolului al XXI-lea, Dreptul nr.11/2011, p.208.
9
Mihai Constantinescu, Marius Amzulescu , Parlamentul ca tribună a poporului, Dreptul nr. 3/2005, p. 78.

2
act juridic normativ al Parlamentului, şi nu la sensul larg, de act normativ. În
această accepţiune adoptarea legilor aparţine numai Parlamentului. Ca atare, într-o
asemenea viziune trebuie interpretat şi art. 61 alin. 1 din Constituţia României
potrivit căruia Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării. Supremația
Parlamentului rezidă în dreptul exclusiv al acestuia de a face legi obligatorii pentru
toate celelalte autorități statale și pentru fiecare cetățean. Niciun alt organism nu
mai este îndrituit să legifereze, întrucât nu rezultă din consimțământul celor
guvernați.10
Și executivul se implică în funcţia legislativă prin iniţiativa legislativă,
delegarea legislativă, promulgarea legilor.
Domeniului rezervat legii este în principal prevăzut de art. 73 din Constituție
care prevede că Parlamentul poate adopta trei categorii de legi: legi
constituţionale, legi organice şi legi ordinare.
Legile constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei. Legile organice se
adoptă pentru: sistemul electoral, organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale
Permanente; organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice; statutul
deputaţilor şi senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale
acestora; organizarea şi desfăşurarea referendumului; organizarea Guvernului şi a
Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; regimul stării de mobilizare parţială sau
totală a forţelor armate şi al stării de război; regimul stării de asediu şi al celei de
urgenţă; infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora; acordarea amnistiei
sau a graţierii colective; statutul funcţionarilor publici; contenciosul administrativ;
organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor
judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi; regimul juridic general
al proprietăţii şi al moştenirii; regimul general privind raporturile de muncă,
sindicatele, patronatele şi protecţia socială; organizarea generală a învăţământului,
organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general
privind autonomia locală; regimul general al cultelor; statutul minorităţilor
naţionale; reglementarea celorlalte domenii pentru care, în Constituţie, se prevede
10
Cristian Ionescu, Câteva rânduri privind art.113 din Constituția României, revizuită, Pandectele române nr.6/2011,
p.134.

3
adoptarea de legi organice. Pentru celelalte relații sociale legislativul poate hotărî
prin legi ordinare.

2.2. Stabilirea direcţiilor principale ale activităţii social-economice,

culturale, statale şi juridice

Potrivit Constituției Parlamentul decide prin lege în problemele cele mai

importante: adoptarea bugetului; aprobarea programului guvernului; declararea
mobilizării generale sau parţiale; sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea
organelor de stat; organizarea forţelor armate şi a apărării naţionale; stabilirea
regimului juridic al stării de asediu şi a celei de urgenţă; stabilirea infracţiunilor şi
pedepselor; acordarea amnistiei; reglementarea cetăţeniei; stabilirea sistemului
general al impozitelor şi taxelor; emisiunea de monedă; stabilirea regimului
proprietăţii şi al moştenirii; stabilirea regimului general privind raporturile de
muncă, sindicatele şi protecția socială; organizarea învăţământului; organizarea
administrației publice locale; stabilirea statutului funcţionarilor publici.

1.2. Alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea

unor autorităţi statale

Parlamentul României, potrivit Constituţiei, poate suspenda din funcţie

Preşedintele României, acordă votul de încredere Guvernului, poate retrage
încrederea acordată Guvernului, numeşte judecători la Curtea Constituţională,
numeşte directorii serviciilor de informaţii, numeşte Avocatul Poporului , numește
consilierii de conturi la Curtea de Conturi .

2.4.Controlul parlamentar

4
 Funcția de control, considerată de o parte a doctrinei mai importantă decât cea
legislativă11 este o modalitate prin care Parlamentul se asigură că Guvernul
îndeplinește mandatul primit la învestitură, în condiții de legalitate.12
Controlul parlamentar poate fi cu sancțiune și fără sancțiune. Curtea
Constituțională a reținut că în România controlul parlamentar este fără sancțiune,
cu excepția moțiunii de cenzură care poate duce la demiterea Guvernului dacă este
adoptată cu votul majorității deputaților și senatorilor.13
Controlul parlamentar se realizează prin următoarele modalități: a) prin
mesaje, rapoarte, programe; b) prin comisiile parlamentare; c) prin întrebări și
interpelări; d) dreptul deputaților și senatorilor de a cere și obține informații; e)
prin petiții; f) prin Avocatul Poporului.14

2.4.1. Controlul parlamentar exercitat prin mesaje, rapoarte, programe

Legea fundamentală obligă unele autorități și instituții publice să prezinte

Parlamentului sau uneia din Camerele sale mesaje, rapoarte, programe. În acest
sens menționăm: Președintele României adresează Parlamentului mesaje cu privire
la principalele probleme politice ale națiunii (art.88); Curtea de Conturi prezintă
anual Parlamentului un raport asupra conturilor de gestiune ale bugetului public
național din exercițiul bugetar expirat (art.140), programul Guvernului se aprobă
de Parlament ( art.103), Avocatul Poporului prezintă rapoarte anual sau la cerere
celor două Camere (art.60), etc.

2.4.2. Controlul exercitat prin comisiile parlamentare

Potrivit art.64 alin. 4 din Constituție „ fiecare Cameră își constituie comisii
permanente și poate constitui comisii de anchetă sau alte comisii speciale.
Camerele își pot constitui comisii comune.” În ceea ce privește natura acestor
11
Marcel Prelot, Jean Boulouis, Institutions politiques et droit constitutionnel, Dalloz, Paris, 1972, p.820.
12
Camelia Rodica Tomescu, Raporturile dintre Guvern și Parlament, Editura C.H.Beck, București, 2012, p.115.
13
Decizia nr.148/2007, Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.162/ 07.03.2007.
14
I.Muraru, E. S.Tănăsescu, op.cit., vol.II, p.169.

5
forme organizatorice, acestea nu sunt subiecte de drept independente, ele
acționează în numele sau din împuternicirea Camerei care le-a instituit. 15Rolul
comisiilor este de a obține cât mai multe informații pentru ca cele două Camere să-
și poată prezenta poziția cu privire la o anumită problemă.

2.4.3. Controlul exercitat prin întrebări şi interpelări

Guvernul și fiecare dintre membrii săi sunt obligați să răspundă la întrebările

sau interpelările formulate de deputați și senatori ( art.112 din Constituție)
Regulamentele celor două Camere ale Parlamentului României prevăd că
întrebarea constă într-o simplă cerere de a răspunde dacă un fapt este adevărat,
dacă o informaţie este exactă, dacă Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei
publice înţeleg să comunice Camerei informaţiile şi documentele cerute de aceasta
sau de comisiile permanente ori dacă Guvernul are intenţia de a lua o hotărâre într-
o problemă determinată (art.165 alin.2 din Regulamentul Camerei Deputaților și
art.159 alin.2 din Regulamentul Senatului).
Regulamentele Camerelor stabilesc reguli detaliate privind întrebările, lucru
firesc faţă de frecvenţa acestora în viaţa parlamentară şi de rolul lor în exercitarea
funcţiei de control.
Întrebările pot fi adresate Guvernului sau miniştrilor sau altor conducători ai
autorităţilor administraţiei publice. În legătură cu întrebările, regulamentele
stabilesc reguli privind: forma sub care pot fi formulate; conţinutul; timpul în care
pot fi formulate (ziua, orele); conţinutul şi durata timpului de răspuns; timpul
pentru replică; anumite efecte juridice.
Fără a intra în detalii, vom observa că întrebările pot fi formulate oral sau în
scris, fapt ce implică anumite nuanţări procedurale. Cât priveşte conţinutul nu sunt
admise întrebările privind probleme de interes personal sau particular, cele care
urmăresc în exclusivitate obţinerea unei consultaţii juridice, cele care se referă la
procese aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti sau pot afecta soluţionarea unor
15
Marian Enache, Raporturile constituționale dintre Parlamentul și Guvernul României, Revista de drept public
nr.2/2016, p.29.

6
cauze aflate în curs de judecată, cele care privesc activitatea unor persoane care nu
îndeplinesc funcţii publice. Durata în timp a întrebării, răspunsului şi replicii este
stabilită pe minute. De asemenea sunt stabilite reguli privind răspunsul la
întrebările scrise, care poate fi scris sau oral. Miniştrii nu răspund la întrebări dacă
cel care a adresat întrebarea nu se află în sala de şedinţă.
Interpelările se deosebesc de întrebări prin regimul lor juridic deosebit stabilit
de către regulamentele parlamentare. Interpelarea constă într-o cerere adresată
Guvernului de un grup parlamentar, de unul sau mai mulți deputați ori senatori prin
care se solicită explicații asupra politicii Guvernului în probleme importante ale
activității sale interne și externe.
Interpelarea se face în scris, cu indicarea obiectului acesteia fără nici o
dezvoltare. Se citește în ședință publică și se prezintă președintelui Camerei pentru
a fi transmisă primului-ministru.
În ședința consacrată interpelării se dă cuvântul celui care a făcut interpelarea
și apoi celui interpelat. Răspunsurile la interpelările adresate Guvernului se
prezintă de primul-ministru sau de reprezentantul acestuia, iar cele adresate
membrilor Guvernului se prezintă de ministru sau un secretar de stat.
Potrivit articolului 112 alin. 2 din Constituţie, Camera Deputaţilor sau Senatul
poate adopta o moţiune simplă prin care să-şi exprime poziţia cu privire la
problema ce a făcut obiectul interpelării.

2.4.4. Dreptul deputaţilor şi senatorilor de a cere şi obţine informaţiile

necesare

Exercitarea eficientă a controlului parlamentar presupune dreptul deputaţilor

şi senatorilor de a cere organelor administrației publice centrale și locale orice
informații și documente, în copie certificată, utile pentru desfășurarea activității
lor. Este şi motivul pentru care Constituţia prin art. 111 stabileşte că, în cadrul
controlului parlamentar al activităţii lor, Guvernul şi celelalte organe ale
administraţiei publice sunt obligate să prezinte informaţiile şi documentele cerute

7
de Camera Deputaţilor, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul
preşedinţilor acestora.
În cazul în care informațiile sau documentele solicitate privesc secrete de stat,
Guvernul informează Camera despre aceasta, pentru a decide în ședință secretă.
Documentele primite se restituie organului respectiv după consultare.
Au fost declarate neconstituționale textele din regulamentele celor două
Camere ale Parlamentului care prevedeau posibilitatea ca parlamentarii să ceară în
nume personal, de la autoritățile publice locale din circumscripția electorală în care
au fost aleși, informații și documente pentru desfășurarea activității lor.16

2.4.5. Controlul exercitat prin petiţii

Oricine se poate adresa cu petiţii Camerelor Parlamentului, ştiut fiind că

deputaţii şi senatorii sunt reprezentanţii cetăţenilor.
Petițiile vor fi prezentate în scris și semnate precizându-se domiciliul
petiționarului sau al unuia dintre petiționari. După înregistrare se trimit Comisiei
pentru cercetarea abuzurilor, corupției și pentru petiții și altor comisii permanente,
spre dezbatere și soluționare în cazul Camerei Deputaților iar la Senat se
repartizează comisiei permanente competente în funcție de obiectul petiției sau
senatorilor cărora le-au fost adresate personal. Comisia sesizată va decide în
termen de 10 zile dacă va trimie petiția unei autorități publice competente sau o va
clasa. Autoritățile publice care primesc petiții spre soluționare sunt obligate să
transmită comisiei soluțiile adoptate în termen de cel mult o lună de la primirea
petiției.

2.4.6. Controlul exercitat prin avocatul poporului (ombudsman)

Prima ţară care a numit un ombudsman în anul 1809 a fost Suedia, urmată de
Finlanda în 1919 şi Danemarca în 1955. Această instituţie s-a extins în foarte multe
16
Decizia nr.45/1994 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea nr.I, nr.50/25.02.1994 și decizia nr.46/1994
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.131/27.05.1994.

8
ţări, iar din 1995 şi Uniunea Europeană îşi are propriul său ombudsman.
Funcţionează sub diferite denumiri precum: comisar parlamentar, apărător al
poporului, apărător public, mediator public, avocat al poporului, procuror
parlamentar.
Ombudsman-ul este o persoană (sau mai multe) independentă, numită de către
Parlament pentru a supraveghea administraţia în relația sa cu cetățeanul, cu
misiunea de a media conflictele apărute și de a contribui la îmbunățirea activității
administrației publice.17
Denumirea sub care instituţia ombudsman-ului se regăseşte în România este
Avocatul poporului şi este reglementată în Constituţie (articolele 58-60) şi în
Legea nr. 35/199718.
Instituţia Avocatul Poporului este autoritate publică autonomă şi
independentă faţă de orice altă autoritate publică. Rolul său fundamental este de a
apăra drepturile şi libertăţile persoanelor fizice în raporturile acestora cu
autorităţile publice .
Avocatul Poporului este numit în şedinţa comună a celor două Camere ale
Parlamentului pentru un mandat cu o durată de 5 ani. Mandatul poate fi reînnoit o
singură dată. Poate fi numit Avocat al Poporului19 orice cetăţean român care
îndeplineşte condiţiile de numire prevăzute pentru judecători la Curtea
Constituţională.
Avocatul Poporului poate fi revocat din funcție înainte de încheierea
mandatului, ca urmare a încălcării Constituției și legilor, de cele două Camere ale

17
Emil Bălan, Ombudsman-ul și buna administrare. O perspectivă asupra situației României, Revista de drept public
nr.1/2016, p.70.
18
Legea privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului
19
Avocatul Poporului are potrivit art.14 din lege următoarele atribuţii: „a) coordonează activitatea instituţiei
Avocatul Poporului;
b) decide asupra petițiilor formulate de persoanele lezate prin încălcarea drepturilor sau libertăţilor cetăţeneşti de
către autorităţile administraţiei publice; c) verifică activitatea de rezolvare legală a petițiilor primite şi solicită
autorităţilor sau funcţionarilor administraţiei publice în cauză încetarea încălcării drepturilor şi libertăţilor
persoanelor fizice, repunerea în drepturi a petiţionarului şi repararea pagubelor; d) formulează puncte de vedere, la
cererea Curţii Constituţionale; e) poate sesiza Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a legilor şi
ordonanţelor; g) reprezintă instituţia Avocatul Poporului în faţa Camerei Deputaţilor, a Senatului şi a celorlalte
autorităţi publice, precum şi în relaţiile cu persoanele fizice sau juridice; h) angajează salariaţii instituţiei Avocatul
Poporului şi exercită dreptul de autoritate disciplinară asupra acestora; f) exercită funcţia de ordonator principal de
credite; j) îndeplineşte alte atribuţii prevăzute de lege sau de Regulamentul de organizare si funcţionare a instituţiei
Avocatul Poporului”.

9
Parlamentului în ședință comună, cu votul deputaților și senatorilor prezenți, pe
baza raportului comun al comisiilor juridice.20
Avocatul Poporului îşi exercită atribuţiile fie din oficiu, fie la cererea
persoanelor interesate. Pentru ca activitatea sa să fie eficientă Constituţia obligă
autorităţile publice să-i asigure sprijinul necesar.
Potrivit art.10 alin. 1 din Legea nr.35/1997, domeniile de activitate ale
instituției Avocatul Poporului sunt următoarele: drepturile omului, egalitate de
șanse între bărbăți și femei, culte religioase și minorități naționale; drepturile
copilului, ale familiei, tinerilor, pensionarilor, persoanelor cu handicap; armată,
justiție, poliție, penitenciare; proprietate, muncă, protecție socială, impozite și taxe.
Pentru îndeplinirea mandatului său constituțional de apărător al drepturilor și
libertăților persoanelor fizice în raporturile acestora cu autoritățile publice,
Avocatul Poporului poate sesiza instanța de contencios administrativ în temeiul
Legii nr. 554/2004 și poate formula recursuri în interesul legii înaintate Înaltei
Curți de Casație și Justiție, în condițiile art.514 din Codul de procedură civilă sau
art. 471 din Codul de procedură penală, pentru a se asigura interpretarea și
aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești. De asemenea potrivit
art. 146 lit.a și d din Constituție poate ridica în fața Curții Constituționale excepții
de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele.
Conform jurisprudenței Curții Constituționale „Avocatul Poporului poate
declanșa controlul de constituționalitate indiferent de problemele vizate prin
aceasta, însă ridicarea directă a excepției de neconstituționalitate este și rămâne la
aprecierea exclusivă a Avocatului Poporului, acesta neputând fi obligat sau
împiedicat de nici o autoritate publică să ridice o atare excepție”21
Avocatul Poporului răspunde numai în faţa Parlamentului, având obligaţia de
a prezenta acestuia rapoarte. În aceste rapoarte poate face şi recomandări privind

20
Prin Hotarârea Parlamentului nr.32/2012 dl Gheorghe Iancu a fost revocat din funcția de Avocat al Poporului pe
motivul că a încălcat repetat Constituția și Legea nr.35/1997, respectiv că a atacat la Curtea Constituțională
ordonanțe de urgentă ale Guvernului și s-a pronunțat asupra unor probleme politice fără să fi fost sesizat în cadrul
competențelor constituționale , Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.445/04.07.2012.
21
Decizia Curții Constituționale nr. 336/24.09.2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 684/
07.11.2013.

10
legislaţia sau luarea unor măsuri pentru ocrotirea drepturilor şi a libertăţilor
cetăţenilor.
Petițiile adresate Avocatului Poporului trebuie să se facă în scris şi să indice
numele şi domiciliul persoanei lezate în drepturile şi libertăţile cetăţeneşti,
drepturile şi libertăţile încălcate, precum şi autoritatea administrativă ori
funcţionarul public în cauză. Petiţionarul trebuie să dovedească întârzierea sau
refuzul administraţiei publice de a soluţiona legal cererea.
Nu pot fi luate în considerare plângerile anonime, iar plângerile îndreptate
împotriva încălcării drepturilor cetăţeneşti prin acte sau fapte ale autorităţii
administraţiei publice trebuie adresate nu mai târziu de un an de la data la care
aceste încălcări s-au produs ori de la data la care persoana în cauză a luat
cunoştinţă de ele.
Avocatul Poporului poate respinge motivat cererile vădit nefondate sau poate
cere date suplimentare pentru analiza şi soluţionarea cererilor.
Nu fac obiectul activităţii acestei instituţii şi vor fi respinse fără motivare
cererile privind actele emise de Camera Deputaţilor, de Senat sau de Parlament,
actele şi faptele deputaţilor şi senatorilor, ale Preşedintelui României, ale Curţii
Constituţionale, ale preşedintelui Consiliului Legislativ şi ale autorităţii
judecătoreşti precum și ale Guvernului, cu excepția legilor și ordonanțelor.
Cererile adresate Avocatului Poporului sunt scutite de taxa de timbru.
În exercitarea atribuţiilor sale, Avocatul Poporului emite recomandări care nu
pot fi supuse controlului parlamentar şi nici controlului judecătoresc. Prin
recomandările emise sesizează autorităţile administraţiei publice asupra ilegalităţii
actelor sau faptelor administrative. Sunt asimilate actelor administrative tăcerea
organelor administraţiei publice şi emiterea tardivă a actelor.

1.3. Conducerea în politica externă

Cele mai importante atribuţii în acest domeniu sunt: ratificarea şi denunţarea
tratatelor internaţionale; declararea stării de război; suspendarea sau încetarea
ostilităţilor militare.

11
 Secţiunea III
Atribuţiile Parlamentului privind organizarea internă
şi funcţionarea sa

3.1. Validarea mandatelor

În prima şedinţă după alegeri, separat, Camera Deputaţilor şi Senatul

procedează la verificarea legalităţii alegerii fiecărui membru, hotărând validarea
sau invalidarea alegerii. În acest scop, fiecare Cameră îşi alege o comisie de
validare care să reflecte configuraţia sa politică și care va funcționa pe întreaga
durată a mandatului acestora. Comisia de validare întocmește un raport în care vor
fi nominalizați deputații respectiv senatorii pentru care se propune validarea sau
invalidarea mandatelor. Potrivit regulamentelor, Camera Deputaţilor şi Senatul
sunt legal constituite după validarea a două treimi respectiv trei pătrimi din
mandate și după depunerea jurământului de către deputați și senatori.

3.2. Adoptarea regulamentelor de organizare și funcţionare

Potrivit art. 64 din Constituție organizarea și funcționarea fiecărei Camere se

stabilesc prin regulament propriu.
În sistemul bicameral, se poate adopta şi un regulament al întregului
Parlament, mai ales când Camerele reunite funcţionează ca adunare constituantă
sau când, în Constituţie se prevede realizarea unor atribuţii numai în această
formulă organizatorică (validarea alegerii şefului de stat, ascultarea mesajului
anual al şefului de stat, exercitarea altor atribuţii).

12
 3.3. Alegerea organelor interne ale Camerelor Parlamentul

Potrivit art.64 din Constituție fiecare Cameră își alege un birou permanent,
președinții celor două Camere, grupuri parlamentare, comisii permanente, comisii
de anchetă sau comisii speciale.

3.4. Stabilirea bugetului propriu

Resursele financiare ale Camerelor sunt prevăzute în bugetele aprobate de
acestea (art. 64 alin.1 din Constituție).

Secţiunea IV
Structura Parlamentului

Structura parlamentului este în strânsă legătură cu structura de stat. Structura

unitară a statului poate justifica o structură unicamerală. Structura de stat federală
presupune existenţa unei a doua camere care să reprezinte interesele statelor
membre. Dar chiar și în statele federale poate exista un parlament unicameral, cum
este cazul Venezuelei.
Sistemele bicamerale sunt utilizate de state fie datorită tradiției, cum este
cazul Camerei Lorzilor în Marea Britanie, fie pentru că asigură reprezentarea
colectivităților teritoriale locale ( Senatul în Franța sau Spania ) fie pentru că
aigură reprezentarea statelor membre ale federației cum este cazul Senatului
american, al Bundesratului german sau al Consiliului de Stat elvețian. În cadrul
bicameralismului, cele două camere pot avea competență egală ( Italia) sau inegală
(Franța, Spania, Germania), superioritatea primei camere fiind dată de sufragiul
universal direct.22
În statele unitare cu slabă identitate regională în care acești factori sunt puțini
importanți, prevalează sistemul unicameral. În Suedia și Noua Zeelandă
unicameralismul rezultă din suprimarea celei de a doua camere sau din reunirea
22
Ramona Delia Popescu, Reprezentare parlamentară: unicameralismul sau bicameralismul, Pandectele române
nr.3/2011, p.56-57.

13
celor două deja existente, în timp ce în alte state o a doua cameră nu a existat
niciodată.
Parlamentul României este format din Camera Deputaţilor şi Senat, ambele
alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Dacă anterior
revizuirii Constituţiei se putea lesne pune întrebarea de a şti prin ce se justifică
bicameralismul în România, ulterior anului 2003 suntem însă în prezenţa unui
bicameralism clar diferenţiat, cel puţin în materia competenţelor legislative ale
celor două Camere. Asupra acestui aspect vom reveni cu ocazia prezentării acelor
normative ale Parlamentului României.

Secţiunea V
Organizarea internă a Parlamentului

Pentru ca munca parlamentară să se desfăşoare în bune condiţii, pentru ca

proiectele de acte normative să fie pregătite se organizează şi formaţiuni mai mici
de lucru. Ele sunt alese sau numite de fiecare Cameră și își desfășoară activitatea
potrivit regulamentului de organizare și funcționare al acestora.

5.1. Grupurile parlamentare

În Parlamentul României, deputaţii şi senatorii se pot organiza în grupuri
parlamentare23 care sunt structuri organizatorice ale Camerelor constituite pe bază
de afinitate politică.
Grupurile parlamentare se organizează separat pentru Camera Deputaţilor şi
pentru Senat şi se formează imediat după ce deputaţii şi senatorii s-au întrunit în
prima lor şedinţă. Bineînțeles că nu-și pot constitui grupuri parlamentare partidele
politice care nu au reușit prin alegeri să-și trimită în Parlament nici un candidat.24
Nu se poate interzice unui parlamentar să părăseasca un grup parlamentar și
să treacă la altul pentru că ar fi o îngrădire a mandatului reprezentativ și astfel o
23
Art. 64 alin. 3 din Constituţie.
24
Decizia Curții Constituționale nr.44/1993 publicată în Monitorul Oficial al României Partea I nr.190 din
10.08.1993

14
încălcare a Constituției.25Curtea Constituțională a statuat că parlamentarul „ are
facultatea constituțională de a adera la un grup parlamentar sau altul în funcție de
opțiunile sale, de a se transfera de la un grup parlamentar la altul sau de a se
declara independent față de toate grupurile parlamentare. Nici o altă formă juridică,
legală sau regulamentară nu poate contraveni acestei dispoziții constituționale.”26

5.1.1. Grupurile parlamentare ale Camerei Deputaţilor

Grupurile parlamentare sunt structuri ale Camerei Deputaţilor; se pot constitui

din cel puţin 10 deputaţi care au candidat în alegeri pe listele aceluiaşi partid
politic, ale aceleiaşi formaţiuni politice, alianţe politice sau alianţe electorale.
Deputaţii unui partid politic sau ai unei formaţiuni politice nu pot constitui decât
un singur grup parlamentar.
În prima sa şedinţa, fiecare grup parlamentar, după constituire, procedează la
desemnarea conducerii proprii alcătuite din lider şi, după caz, din unul sau mai
mulţi vicelideri şi un secretar.

5.1.2. Grupurile parlamentare ale Senatului

După validare şi depunerea jurământului, senatorii se constituie în grupuri

parlamentare, care sunt structuri interne ale Senatului. Un senator poate face parte
dintr-un singur grup parlamentar.
Un grup parlamentar poate fi constituit şi poate funcţiona numai dacă
cuprinde cel puţin 7 senatori, care au fost aleşi pe listele aceluiaşi partid, ale
aceleiaşi organizaţii a cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, alianţe politice
sau alianţe electorale.

25
Decizia Curții Constituționale nr.45/1994 publicată în Monitorul Oficial al României Parte I nr.50 din 25.02.1994.
26
Decizia Curții Constituționale nr.44/1993.

15
 Grupurile parlamentare îşi aleg un lider, un număr de 2 până la 4 vicelideri şi
un secretar. La începutul fiecărei sesiuni ordinare conducerea grupurilor
parlamentare este anunţată în plenul Senatului.

5.2. Birourile permanente

Fiecare Cameră sau Parlamentul în întregul său îşi aleg birouri, denumite
uneori permanente. Aceste birouri sunt organe interne a căror organizare, atribuţii
şi funcţionare sunt stabilite prin Constituţie şi regulamentele Camerelor.
Biroul permanent este format din deputaţi, respectiv senatori, se alege pe
durata unei legislaturi sau numai a unei sesiuni şi cuprinde un preşedinte,
vicepreşedinţi, secretari şi chestori. Biroul permanent are o serie de atribuţii care
privesc în principal buna organizare şi desfăşurare a lucrărilor Camerei.
În România fiecare Cameră a Parlamentului îşi alege câte un birou permanent.
Biroul permanent al Camerei Deputaţilor respectiv al Senatului este format în
urma negocierilor dintre liderii grupurilor parlamentare, respectându-se
configuraţia politica.
Preşedintele Camerei face parte din biroul permanent şi este preşedintele
acestuia. Este ales pe durata mandatului Camerei, prin vot secret; fiecare grup
parlamentar poate face o singură propunere. Din biroul permanent al Camerei mai
fac parte 4 vicepreşedinţi, 4 secretari şi 4 chestori.
Alegerea vicepreşedinţilor, a secretarilor şi a chestorilor care compun biroul
permanent se face la propunerea grupurilor parlamentare, în conformitate cu
ponderea acestora potrivit configuraţiei politice iniţiale a Camerei rezultată din
alegeri şi negocierii liderilor grupurilor parlamentare. Aceștia sunt aleși la
începutul fiecărei sesiuni ordinare.
Biroul permanent al Camerei are următoarele atribuţii:
a) propune Camerei data începerii şi data încheierii sesiunilor parlamentare;
b) solicită preşedintelui Camerei convocarea unei sesiuni extraordinare;

16
 c) supune aprobării Camerei regulamentul acesteia, precum şi propunerile de
modificare;
d) prezintă Camerei spre aprobare proiectul de buget al acesteia şi contul de
încheiere a exerciţiului bugetar;
e) pregăteşte şi asigura desfăşurarea în bune condiţii a lucrărilor Camerei;
f) primeşte proiectele de legi sau propunerile legislative;
g) întocmeşte proiectul ordinii de zi a şedinţelor şi al programului de lucru al
Camerei;
h) organizează relaţiile Camerei cu parlamentele altor state şi cu organizaţiile
parlamentare internaționale;
i) supune spre aprobare Camerei componenţa delegaţiilor permanente la
organizaţiile parlamentare internaționale;
j) supune aprobării plenului Camerei structura organizatorică, statul de funcţii
şi regulamentul serviciilor acesteia;
k) controlează serviciile Camerei;
l) aprobă Regulamentul privind paza şi accesul persoanelor în sediul Camerei;
m) propune Camerei numirea secretarului general şi a doi secretari generali
adjuncţi;
n) îndeplinește orice alte atribuții prevăzute de lege, regulament sau hotărâte
de Cameră.

5.3. Comisiile parlamentare

Comisiile parlamentare sunt structuri interne de lucru constituite pentru

pregătirea activității de legiferare și pentru realizarea funcției de control
parlamentar.
Potrivit art. 64 alin.4 din Constituție fiecare Cameră își constituie comisii
permanente și își poate constitui comisii de anchetă sau alte comisii speciale.
Camerele își pot constitui și comisii comune.

17
 5.3.1. Comisiile permanente

Comisiile permanente se constituie pe domenii de activitate și funcționează pe

toată durata legislaturii.
Comisiile permanente ale Camerei Deputaților sunt următoarele:
1. Comisia pentru politică economică, reformă şi privatizare;
2. Comisia pentru buget, finanţe şi bănci;
3. Comisia pentru industrii şi servicii;
4. Comisia pentru agricultură, silvicultură, industrie alimentară şi servicii
specifice;
5. Comisia pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor
naţionale;
6. Comisia pentru administraţie publică, amenajarea teritoriului şi echilibru
ecologic;
7. Comisia pentru muncă şi protecţie socială;
8. Comisia pentru sănătate şi familie;
9. Comisia pentru învăţământ, ştiinţă, tineret şi sport;
10. Comisia pentru cultură, arte, mijloace de informare în masă;
11. Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi;
12. Comisia pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională;
13. Comisia pentru politică externă;
14. Comisia pentru cercetarea abuzurilor, corupţiei şi pentru petiţii;
15. Comisia pentru regulament;
16. Comisia pentru tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor;

Comisiile permanente ale Senatului sunt următoarele:

1.Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări;
2. Comisia pentru constituționalitate, libertăți civile și monitorizare a
executării hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului;

18
 3. Comisia pentru buget, finanţe, activitate bancară şi piaţa de capital;
4. Comisia economică, industrii şi servicii;
5. Comisia pentru agricultură, silvicultură şi dezvoltare rurală;
6. Comisia pentru politică externă;
7. Comisia pentru administraţie publică și organizarea teritoriului;
8. Comisia pentru apărare, ordine publică şi siguranţa naţională;
9. Comisia pentru muncă, familie şi protecţie socială;
10. Comisia pentru învăţământ, ştiinţă, tineret şi sport;
11. Comisia pentru sănătate publică;
12. Comisia pentru cultură și media;
13. Comisia pentru drepturile omului, culte şi minorităţi;
14. Comisia pentru egalitatea de şanse;
15. Comisia pentru dezvoltare regională, administrarea activelor statului și
privatizare;
16. Comisia pentru cercetarea abuzurilor, combaterea corupţiei şi petiţii;
17. Comisia pentru regulament.
18.Comisia pentru afaceri europene;
19.Comisia permanentă a românilor de pretutindeni;
20.Comisia pentru transporturi și energie;
21. Comisia pentru mediu;
22. Comisia pentru dezvoltare și strategie economică.
În domeniul lor de activitate, comisiile permanente au următoarele atribuţii:
a) examinează proiecte şi propuneri legislative, în vederea elaborării
rapoartelor sau avizelor;
b) solicită rapoarte, informaţii sau documente de la autorităţile publice;
c) efectuează anchete parlamentare;
d) îndeplinesc alte atribuţii prevăzute în regulamentul propriu sau hotărâte de
Cameră.

5.3.2. Comisii speciale

19
 Potrivit art.64 alin. 4 din Constituție fiecare Cameră poate constitui comisii
speciale pentru o anumită perioadă de timp în vederea analizării unei anumite
probleme și a face recomandări.
Art. 72 din Regulamentul Camerei Deputaților prevede că se pot constitui
comisii speciale pentru avizarea unor acte legislative complexe, pentru elaborarea
unor propuneri legislative sau pentru alte scopuri.
Art. 77 din Regulamentul Senatului prevede că această Cameră poate hotărî
constituirea unor comisii speciale pentru elaborarea unor propuneri legislative sau
pentru alte scopuri prevăzute în hotărârea de înființare.

5.3.3. Comisii de anchetă

În condițiile în care se consideră necesară clarificarea cauzelor și

împrejurărilor în care s-au produs evenimente sau au avut loc acțiuni cu efecte
negative, pentru a se stabili măsurile care se impun, Camerele Parlamentului pot
hotărî inițierea unor anchete parlamentare.
Ancheta poate fi realizată de o comisie permanentă sau de o comisie de
anchetă înființată în acest scop. Anchetele parlamentare nu pot avea ca obiect
investigarea unor fapte sau activități care fac obiectul unor anchete judiciare sau
care se află pe rolul unor instanțe de judecată.
Comisia de anchetă poate invita orice persoană care poate avea cunoştinţă
despre o faptă sau o împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în
cauza care formează obiectul activităţii comisiei.
La cererea comisiei de anchetă, orice persoană care cunoaşte fapte sau
împrejurări în legătură cu obiectul cercetării ori care deţine un mijloc de probă este
obligată să le aducă la cunoştinţă sau să le înfăţişeze. Instituţiile şi organizaţiile
sunt obligate, în condiţiile legii, să răspundă la solicitările comisiei de anchetă în
termenul stabilit de aceasta.

20
 Când, pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări în vederea aflării
adevărului, sunt necesare cunoştinţele unor experţi, comisia de anchetă poate
dispune efectuarea de expertize.

Secţiunea VI
Funcţionarea parlamentului

6.1. Mandatul sau legislatura

Prin mandat sau legislatură se înţelege perioada de timp pentru care este ales
parlamentul şi îşi exercită funcțiile sale.
Potrivit art. 63 din Constituţie mandatul Camerei Deputaţilor şi Senatului este
de 4 ani, care se prelungeşte de drept în stare de mobilizare, de război, de asediu
sau de urgenţă, până la încetarea acestora.
Alegerile pentru Camere au loc în termen de cel mult 3 luni de la expirarea
mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului. Parlamentul nou ales se întruneşte,
la convocarea Preşedintelui României, în cel mult 20 de zile de la alegeri.
Mandatul Camerelor se prelungește până la întrunirea legală a noului
Parlament. În această perioadă nu poate fi revizuită Constituția și nu pot fi
adoptate, modificate sau abrogate legi organice.
Pentru validarea mandatelor fiecare Cameră îşi alege o comisie de validare.
Comisia de validare a Camerei Deputaţilor propune validarea mandatelor
deputaţilor ale căror dosare sunt complete şi constată că alegerea respectivilor
deputaţi a fost făcută în conformitate cu prevederile legale. Aceasta propune
invalidarea alegerii unui deputat în cazul în care constată încălcarea prevederilor
legale privind condiţiile de eligibilitate şi în cazul în care există o hotărâre
judecătorească de condamnare, rămasă definitivă şi irevocabilă, privind săvârşirea
de către respectivul deputat a unor infracţiuni legate de derularea procesului
electoral.

21
 Camera Deputaţilor este legal constituită după validarea a două treimi din
mandatele de deputaţi şi după depunerea jurământului de către aceştia.
Comisia de validare a Senatului se pronunţă prin votul majorităţii membrilor
săi asupra propunerilor referitoare la validarea sau invalidarea alegerii senatorilor.
Aceasta poate propune invalidarea alegerii unui senator în cazul în care constată
că alegerea aceluia s-a făcut prin încălcarea dispoziţiilor legii electorale privind
candidatura sau obţinerea mandatului precum și în cazul în care există o hotărâre
definitivă și irevocabilă pentru săvârșirea de către senatorul în cauză a unei
infracțiuni legate de derularea procesului electoral.
Senatorii a căror alegere a fost validată depun jurământul de credinţă faţă de
ţară şi popor. Refuzul de a depune jurământul atrage pierderea mandatului.
Senatul este legal constituit după validarea mandatelor a trei pătrimi din
numărul total de senatori.

6.2. Sesiunea

Camerele parlamentare îşi desfăşoară activitatea periodic, în sesiuni.

Sesiunile parlamentare sunt sesiuni ordinare şi sesiuni extraordinare. Sesiunile
ordinare sunt acele sesiuni în care Camera este obligată să se întrunească. Potrivit
art. 66 alin.1 din Constituţia României, Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc
în două sesiuni ordinare pe an. Prima sesiune ordinară începe în luna februarie și
nu poate depăși sfârșitul lunii iunie. Cea de a doua sesiune ordinară începe în luna
septembrie și nu poate depăși sfârșitul lunii decembrie.
Sesiunile extraordinare sunt acele sesiuni care se pot ţine ori de câte ori este
nevoie, în afara sesiunilor ordinare. Potrivit art. 66 alin.2 din Constituţia României,
Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc şi în sesiuni extraordinare. Convocarea
revine preşedinţilor Camerelor. În legătură cu acest aspect trebuie reţinute însă şi
dispoziţiile art. 63 alin.3 din Constituţie, potrivit cărora Parlamentul nou ales se
întruneşte la convocarea Preşedintelui României în cel mult 20 de zile de la alegeri.

22
 În caz de agresiune armată îndreptată împotriva țării, în caz de mobilizare sau
de război, dacă Parlamentul nu se află în sesiune se convoacă în termen de 24 de
ore de la declanșarea lor. De asemenea, dacă Parlamentul nu se află în sesiune se
convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la instituirea stării de asediu sau a stării
de urgență sau în termen de 5 zile de la depunerea ordonanței de urgență la
Camera competentă sa fie sesizată.
Atât Camera Deputaţilor cât şi Senatul se întrunesc în sesiuni extraordinare și
la cererea Preşedintelui României, a Biroului permanent sau a cel puţin unei treimi
din numărul deputaţilor ori senatorilor.
În timpul sesiunilor, senatorii lucrează în şedinţe în plen, în comisii, în
grupuri parlamentare, în circumscripţiile electorale ori îndeplinesc alte activităţi
dispuse de Biroul permanent.

6.3. Ordinea de zi şi programul de lucru

În cadrul sesiunilor, Camerele Parlamentului lucrează în şedinţe, care se
desfăşoară potrivit regulamentelor de funcţionare.

6.3.1. Ordinea de zi şi programul de lucru al Camerei Deputaţilor

Proiectul ordinii de zi şi proiectul programului de lucru ale Camerei

Deputaţilor pentru săptămâna următoare se întocmesc de Biroul permanent.
Acesta, din proprie iniţiativă sau la solicitarea motivată a iniţiatorului, poate
include în proiectul ordinii de zi dezbaterea unui proiect de lege sau a unei
propuneri legislative la care termenul de depunere a raportului a fost depăşit.
Ordinea de zi cuprinde toate problemele care se supun dezbaterii şi adoptării
Camerei.
Cererile Preşedintelui României, rapoartele şi declaraţiile primului-ministru
se înscriu cu prioritate pe ordinea de zi.

23
 Proiectul ordinii de zi şi proiectul programului de lucru sunt săptămânale şi se
aprobă de Comitetul liderilor grupurilor parlamentare în ziua de miercuri a fiecărei
săptămâni de lucru a Camerei, pentru săptămâna următoare.

6.3.2. Ordinea de zi şi programul de lucru al Senatului

Proiectul programului de activitate pentru săptămâna următoare este supus

spre aprobare Senatului şi se adoptă, cu votul majorităţii senatorilor prezenţi, în
ultima zi de activitate în plen a săptămânii; acesta se distribuie senatorilor, se
afişează la sediu şi se publică pe site-ul Senatului.
Materialele supuse dezbaterii Senatului sunt cuprinse în proiectul ordinii de zi
şi în programul de activitate a Senatului, întocmite de Biroul permanent.
Proiectul ordinii de zi cuprinde proiecte de lege, propuneri legislative,
rapoarte, informări şi alte acte prevăzute de lege pentru a fi dezbătute de Senat,
precum şi, după caz, întrebări, interpelări, declaraţii sau alte probleme propuse de
Biroul permanent, de senatori ori de Guvern.
Ordinea de zi poate fi modificată numai la propunerea Biroului permanent, a
unui grup parlamentar sau a unei comisii a Senatului pentru motive bine întemeiate
şi urgente.
Modificarea ordinii de zi pentru săptămâna următoare este supusă spre
aprobare Senatului şi se adoptă cu votul majorităţii senatorilor prezenţi, în ultima
zi de activitate în plen a săptămânii în curs.

6.4. Şedinţele Camerelor Parlamentului

În timpul sesiunilor Camerele lucrează în ședințe separate și în ședințe

comune.
Nu există acte normative care să enumere problemele care trebuie dezbătute
în ședințe. Există unele probleme care sunt prevăzute în Constituție sau în

24
regulamente ce trebuie să figureze pe ordinea de zi a primei ședințe a Camerei și
anume validarea mandatelor, alegerea biroului permanent, constituirea comisiilor
permanente.
Şedinţele Camerelor sunt publice şi se difuzează on-line, în afara cazurilor în
care, la cererea preşedintelui sau a unui grup parlamentar, se hotărăşte, cu votul
majorităţii deputaţilor respectiv senatorilor prezenţi, ca anumite şedinţe sa fie
secrete.
La şedinţele publice ale Camerelor pot asista diplomaţi, reprezentanţi ai
presei, radioului şi televiziunii, precum şi alţi invitaţi, pe baza acreditării sau a
invitaţiei semnate de secretarul general al Camerei, în condiţiile stabilite de Biroul
permanent. Cetăţenii pot asista la lucrările Camerei pe baza unor permise de acces
distribuite la cerere, în ordinea solicitării de către cei interesaţi, în limita locurilor
disponibile în lojele destinate publicului.
Şedinţa Camerei este deschisă de preşedintele acesteia. În lipsa preşedintelui,
acesta este înlocuit de unul dintre vicepreşedinţi, prin rotaţie.
Preşedintele de şedinţă este obligat să precizeze dacă este întrunit cvorumul
legal, să anunţe ordinea de zi şi programul de lucru.
Preşedintele este asistat obligatoriu de 2 secretari stabiliţi prin rotaţie, din care
unul, de regulă, este din opoziţie.
Secretarii întocmesc liste cu deputații respectiv senatorii care s-au înscris la
cuvânt. Președintele de ședință acordă cuvântul iar luările de cuvânt trebuie să se
refere la problema pentru care s-a cerut cuvântul.
Dezbaterile din şedinţe se înregistrează prin mijloace electronice şi se
stenografiază. Stenogramele se publică în Monitorul Oficial al României, Partea a
II-a, cu excepţia celor privitoare la şedinţele secrete.
Sintezele lucrărilor biroului permanent şi ale şedinţelor comisiilor se publică
pe site-ul Camerelor în cel mult 10 zile, cu excepţia şedinţelor secrete.

Camera Deputaţilor şi Senatul se întruneşte în şedinţe comune pentru:

1. primirea mesajului Preşedintelui României;

25
 2. aprobarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat, a
legilor rectificative şi a contului de execuţie bugetară;
3. declararea mobilizării generale sau parţiale;
4. declararea stării de război;
5. suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare;
6. aprobarea strategiei naționale de apărare a țarii;
7. examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi ale Curţii
de Conturi;
8. numirea, la propunerea Preşedintelui României, a directorilor serviciilor de
informaţii şi exercitarea controlului asupra activităţii acestor servicii;
9. numirea Avocatului Poporului;
10. stabilirea statutului deputaților și senatorilor, stabilirea indemnizației și a
celorlalte drepturi ale acestora;
11. reexaminarea Legii bugetului de stat şi a Legii bugetului asigurărilor
sociale de stat, precum şi reexaminarea legii adoptate în şedinţa comună, prin
angajarea răspunderii Guvernului;
12. adoptarea proiectelor sau propunerilor de revizuire a Constituției în cazul
în care, prin procedura de mediere, Camerele nu ajung la un acord;
13. depunerea jurământului de către Preşedintele României;
14. punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare;
15. suspendarea din funcţie a Preşedintelui României sau a persoanei care
asigură interimatul în exercitarea acestei funcţii, în cazul în care a săvârşit fapte
grave prin care se încalcă prevederile Constituţiei;
16. încuviinţarea stării de asediu sau a stării de urgenţă, în întreaga ţară ori în
unele unități administrativ- teritoriale, instituită de Preşedintele României;
17. dezbaterea programului şi a listei Guvernului şi acordarea votului de
încredere;
18. retragerea încrederii acordate Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de
cenzură;

26
 19. desfăşurarea procedurii privitoare la angajarea răspunderii Guvernului
asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de
lege;
20. numirea și revocarea membrilor Curţii de Conturi;
21. efectuarea altor numiri în funcţii care, potrivit legii, intră în competenţa
Parlamentului;
22. adoptarea legilor de aderare a României la tratatele constitutive ale
Uniunii Europene și la Tratatul Atlanticului de Nord;
23. adoptarea unor declarații, mesaje sau a altor acte cu caracter exclusiv
politic;
24. prezentarea hotărârii Curții Constituționale privind rezultatele
referendumului național;
25. primirea unor reprezentanţi ai altor state sau ai unor organisme
internaţionale;
26. celebrarea unor sărbători naţionale sau a unor comemorări;
27. constituirea unor comisii comune de anchetă sau a altor comisii speciale;
28. adoptarea Codului de conduită al deputaților și senatorilor;
29. dezbaterea textelor lagislative aflate în divergență ca urmare a neajungerii
la un acord în comisia de mediere sau a neaprobării, în tot sau în parte, a raportului
comisiei de mediere de către una dintre Camere, precum și adoptarea unui text
definitiv în problemele divergente, în cazul proiectelor de acte normative
neadoptate înaintea intrării în vigoare a Legii de revizuire a Constituției României
nr. 429/2003;
30. alte situaţii în care birourile permanente ale celor două Camere consideră
necesară convocarea lor în şedinţă comună.
Convocarea Camerelor în şedinţă comună se face de preşedinţii acestora, de
comun acord.
Lucrările şedinţelor comune sunt conduse, alternativ, de preşedintele Camerei
Deputaţilor şi de preşedintele Senatului, asistaţi de doi secretari, câte unul de la
fiecare Cameră. Şedinţele comune sunt publice, în afara cazurilor în care, la

27
cererea preşedintelui care conduce şedinţa sau a unui grup parlamentar, se
hotărăşte, cu cel puţin jumătate plus unu din voturile deputaţilor şi senatorilor
prezenţi, ca acestea sa fie secrete.
Deputaţii şi senatorii sunt obligaţi să fie prezenţi la lucrările şedinţei comune
şi să se înscrie pe lista de prezenţă, ţinută de secretari.
Dezbaterile se înregistrează pe bandă magnetică şi se stenografiază.
Stenogramele se publică de urgenţă în Monitorul Oficial al României, Partea a II-a,
cu excepţia celor privitoare la şedinţele secrete.
Deputaţii şi senatorii au dreptul de a examina exactitatea stenogramei prin
confruntarea ei cu banda magnetică, înainte de publicarea textului în Monitorul
Oficial al României.

6.5. Procedura de vot

Votul deputatului sau senatorului este personal. El poate fi deschis sau secret.
Votul deschis se exprimă prin mijloace electronice, ridicarea mâinii sau prin
apel nominal.
Votul secret se exprimă prin buletine de vot, prin bile sau prin mijloace
electronice.
Votul este, de regulă, deschis. Votul este secret în cazul în care prin
regulament se stabileşte astfel şi în cazul în care la propunerea preşedintelui de
şedinţă sau a unui lider de grup Camera hotărăşte în acest sens.
Exprimarea votului pentru numiri pe funcţii se face prin vot cu buletine de
vot, cu excepţia cazurilor în care prin lege sau prin regulament se prevede o altă
procedură de vot.

28
 Secţiunea VII
Deputaţii şi senatorii

7.1. Statutul deputaţilor şi senatorilor27

Deputaţii şi senatorii sunt reprezentanţi aleşi ai poporului român, prin care

acesta îşi exercită suveranitatea, în condiţiile prevăzute de Constituţie şi de legile
ţării.
În exercitarea mandatului deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului.
Orice mandat imperativ este nul. Principiul mandatului reprezentativ este
specific democraţiei parlamentare. De aceea parlamentarii sunt în serviciul
poporului, ceea ce implică nulitatea mandatului imperativ, adică în care
reprezentantul este obligat să aducă la îndeplinire întocmai voinţele celor
reprezentaţi. O asemenea reprezentanţă naţională ar fi alcătuită numai din orbi şi
surzi fiind specifică regimurilor politice totalitare28.
Constituţia României, prin art. 70 alin.1 stabileşte că parlamentarii intră în
exerciţiul mandatului la data întrunirii legale a Camerei din care fac parte sub
condiţia validării; la această condiţie revizuirea Constituţiei a mai adăugat încă
una, anume cea a depunerii jurământului care va fi stabilit printr-o lege organică.
După constituirea legală a Camerei Deputaţilor şi a Senatului, fiecare deputat
şi fiecare senator depune în faţa plenului Camerei din care face parte, întrunită în
şedinţă solemnă, jurământul de credinţă29 faţă de ţară şi popor. Jurământul de
credinţă se poate depune şi fără formula religioasă 30. Jurământul scris se rosteşte
solemn, se semnează de fiecare deputat sau senator şi se încredinţează spre păstrare
preşedintelui Camerei. Refuzul de a depune jurământul de credinţă atrage de drept
invalidarea mandatului, de care plenul Camerei ia act.
27
Legea nr. 96 din 2006 privind statutul deputaţilor şi senatorilor.
28
M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, E.S. Tănăsescu, op. cit., p. 129.
29
„Jur credinţă patriei mele România; Jur să respect Constituţia şi legile ţării; Jur să apăr democraţia, drepturile şi
libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României;
Jur să-mi îndeplinesc cu onoare şi fidelitate mandatul încredinţat de popor; Aşa să mă ajute Dumnezeu."
30
„Jur pe onoare şi conştiinţă".

29
 Calitatea de deputat sau de senator încetează la data întrunirii legale a
Camerelor nou alese sau în caz de demisie, de pierdere a drepturilor electorale, de
incompatibilitate ori de deces.

7.2. Drepturile deputaţilor şi senatorilor

7.2.1. Drepturi în exercitarea mandatului

- dreptul de a fi ales în structuri parlamentare;

- dreptul de a alege organele de conducere;
- dreptul de asociere în grup parlamentar.

7.2.2. Drepturi politice specifice

Principalele drepturi politice ale deputaţilor şi senatorilor sunt următoarele:

a) dreptul la iniţiativă legislativă;
b) dreptul de a iniţia şi de a susţine moţiuni simple sau de cenzură;
c) dreptul de a iniţia şi de a susţine hotărâri ale Camerei;
d) dreptul de a face declaraţii politice, de a pune întrebări, de a face interpelări
şi alte asemenea intervenţii;
e) dreptul de a cere întrunirea în sesiune extraordinară a Camerei sau a
structurilor de lucru ale acesteia;
f) dreptul de a sesiza Curtea Constituţională, potrivit art. 146 lit. a)-c) din
Constituţie;
g) dreptul de a cere suspendarea din funcţie sau punerea sub acuzare a
Preşedintelui României, în condiţiile art. 95 şi 96 din Constituţie;
h) dreptul de a cere punerea sub urmărire penală a membrilor Guvernului, în
condiţiile art. 109 din Constituţie;
i) dreptul de control parlamentar sub toate formele de exercitare a acestuia, în
reglementarea prevăzută de lege şi de regulamentele parlamentare;

30
 j) dreptul la cuvânt, libertatea de exprimare şi dreptul de vot.

7.2.3. Drepturi patrimoniale

1. Dreptul la indemnizaţie
Deputaţii şi senatorii primesc, pe durata exercitării mandatului de
parlamentar, o indemnizaţie lunară, stabilită prin lege.
2.Dreptul la cheltuieli de protocol
Pentru primirea delegaţiilor străine şi a invitaţilor din ţară sau din străinătate
se constituie Fondul de protocol, aprobat anual prin bugetul fiecărei Camere.
Baremele de cheltuieli pentru acţiunile de protocol se aprobă de birourile
permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.
3.Dreptul la transport gratuit
Deputaţii şi senatorii beneficiază, pe perioada mandatului, de transport gratuit
intern pe calea ferată, cu orice categorie de trenuri de călători.
4. Dreptul la diurnă de deplasare și cheltuiele de cazare
Deputații și senatorii beneficiază pentru desfășurarea activităților legate de
exercitarea mandatului de o sumă forfetară al cărei cuantum se stabilește prin
hotărâre a biroului permanent.
5. Dreptul la vechime în muncă
Perioada de exercitare a mandatului de parlamentar constituie vechime în
muncă şi în specialitate, cu toate drepturile prevăzute de lege.
6. Dreptul la asistenţă medicală
Deputaţii şi senatorii beneficiază de medicamente, asistenţă medicală şi de
concedii de boală potrivit reglementării din sistemul public şi reglementărilor
speciale în domeniu.
7. Dreptul la paşaport diplomatic
Deputaţii şi senatorii au dreptul la paşaport diplomatic în condițiile legii.

7.4. Obligaţiile deputaţilor şi senatorilor

31
 1.Participarea la şedinţă
Participarea la lucrările Camerei din care fac parte reprezintă pentru deputaţi
şi senatori o obligaţie legală, morală şi regulamentară.
Se consideră absent motivat deputatul sau senatorul care:
a) este membru al Guvernului;
b) participă la activități stabilite prin decizia birourilor permanente sau la
invitația Guvernului sau a Președintelui României;
c) este în concediu medical;
d) are aprobată motivarea absenţei de către liderul de grup sau de către biroul
permanent.
2.Depunerea declarației de avere
După întrunirea legală a Camerelor şi înainte de validarea mandatului, fiecare
deputat şi fiecare senator este obligat să depună declaraţia de avere în condiţiile
prevăzute de lege. Aceasta se completează, se datează şi se semnează personal şi se
depune la secretarul general al Camerei Deputaţilor sau al Senatului, care
eliberează dovada de primire, pe care titularul o prezintă Comisiei de validare a
mandatelor.
După validarea mandatelor, declaraţia de avere se publică pe paginile de
Internet ale Camerei Deputaţilor şi ale Senatului şi în Monitorul Oficial al
României, Partea a III-a.
Deputaţii şi senatorii au obligaţia de a declara averea la începutul şi la
încheierea mandatului, inclusiv la încetarea acestuia înainte de termen. Cei care, în
urma alegerilor, obţin un nou mandat depun numai declaraţia de avere aferentă
începutului de mandat, care va fi considerată şi declaraţie de avere pentru sfârşitul
mandatului anterior.
Deputaţii şi senatorii au obligaţia de a actualiza anual declaraţia de avere, în
situaţia dobândirii unor bunuri de natura celor prevăzute în anexa la Legea nr.
115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor

32
persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici, cu
modificările şi completările ulterioare.
3.Depunerea declaraţiei de interese
Deputaţii şi senatorii au obligaţia ca în termen de 15 zile de la validare să
depună la secretarul general al Camerei din care fac parte declaraţia de interese
întocmită pe propria răspundere, în conformitate cu prevederile legale.

7.4. Incompatibilităţi şi imunităţi

7.4.1. Incompatibilităţi

Potrivit Constituţiei calitatea de deputat sau de senator este incompatibilă cu

exercitarea oricărei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de membru al
Guvernului. Desigur nimeni nu poate fi, în acelaşi timp, deputat şi senator.
Calitatea de deputat sau de senator este de asemenea incompatibilă cu
următoarele funcţii:
a) preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, administrator,
membru al consiliului de administraţie sau cenzor la societăţi comerciale, inclusiv
la bănci ori la alte instituţii de credit, la societăţi de asigurare/reasigurare şi la cele
financiare, precum şi în instituţii publice;
b) preşedinte sau secretar al adunărilor generale ale acţionarilor sau asociaţilor
la societăţile comerciale prevăzute la lit. a);
c) reprezentant al statului în adunările generale ale societăţilor comerciale
prevăzute la lit. a);
d) manager sau membru al consiliilor de administraţie ale regiilor autonome,
companiilor şi societăţilor naţionale;
e) calitatea de comerciant persoană fizică;
f) calitatea de membru al unui grup de interes economic, definit conform legii.
g) o funcţie publică încredinţată de un stat străin, cu excepţia acelor funcţii
prevăzute în acordurile şi convenţiile la care România este parte.

33
 h) președinte, vicepreședinte, secretar și trezorier al federațiilor și
confederațiilor străine.
Alte incompatibilităţi cu calitatea de deputat sau de senator se pot stabili
numai prin lege organică.

7.4.2. Imunitatea parlamentară

Unii istorici consideră că prima mențiune și prima utilizare a acestei

proceduri de protecție a parlamentarilor a fost folosită în cursul sesiunii
Parlamentului englez din perioada 12 ianuarie- 12 februarie 1397 când Thomas
Haxey a depus iar Camera Comunelor a adoptat o moțiune formată din 4 articole.
Ultimul articol conținea o plângere cu privire la obiceiurile scandaloase de la
Curtea regelui Richardt al II-lea și cheltuielile excesive pe care acestea le implicau.
Thomas Haxey a fost acuzat de trădare, trimis în judecată și condamnat la
moarte, chiar de Parlament la presiunea Regelui. Deși în cele din urmă Regele
Richardt al II-lea l-ar fi iertat, Haxey a făcut o petiție catre Parlament pentru
anularea condamnării pe motiv că pedepsirea unui membru al Parlamentului pentru
liberă exprimare era contrară practicii acestuia. Parlamentul a transmis o petiție
Regelui pentru anularea condamnării. Deși s-a dovedit că Haxey nu era membru al
Camerei Comunelor a fost iertat de Regele Henric al IV- lea care în urma
presiunilor făcute de Camera Comunelor l-a grațiat.
Parlamentul nu s-a mulțumit cu aceasta și în 1399 Camera Comunelor a
retransmis petiția de anulare a condamnării și a cerut Regelui să recunoasca că
această condamnare a fost dictata împotriva întregului Parlament, a practicilor și
procedurilor sale și pentru „distrugerea vechilor obiceiuri ale Comunelor” 31Regele
a aprobat și această petiție ceea ce sugerează faptul că, Coroana a permis
membrilor Parlamentului să aibă libertate de expresie în cadrul Parlamentului
înainte de anul 1397.

31
Claudia Gilia, Florin Valeriu Gilia, Repere în formarea instituției imunității parlamentare – experiența engleză,
Revista de drept public nr.1/2010, p. 55-56.

34
 Acest fapt a ridicat pentru prima dată în istoria parlamentarismului problema
membrilor parlamentului de a dezbate orice subiect în deplina autonomie și
libertate, făra presiuni din partea puterii executive (Coroanei).
Potrivit Legii nr. 96/ 2006 privind statutul deputaților și senatorilor,
imunitatea parlamentară este ansamblul de dispoziţii legale care asigură deputaţilor
şi senatorilor un regim juridic derogatoriu de la dreptul comun în raporturile lor cu
justiţia în scopul de a le garanta independenţa.
Imunitatea parlamentară este direct şi indisolubil legată de mandatul de
deputat sau de senator. Prin aceasta se urmăreşte punerea acestuia la adăpost
împotriva unor urmăriri judiciare abuzive sau şicanatorii.
Regulile cuprinse în Constituţia României la art. 72 asigură imunitate
parlamentară atât în ceea ce privește garantarea libertății de gândire cât și protecția
împotriva urmăririlor judiciare abuzive.
Alineatul 1 al art. 72 arată că nici un deputat sau senator nu poate fi tras la
răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în
exercitarea mandatului, dând astfel expresie inexistenţei răspunderii
parlamentarului, fiind vorba de o iresponsabilitate juridică, care este o formă a
imunităţii32.
Curtea Constituțională a statuat că mandatul de parlamentar se exercită în
Parlament și în organele sale de lucru, precum și în îndeplinirea misiunilor stabilite
de Camere în conformitate cu legea și că actele săvârșite în exercitarea mandatului
sunt votul, amendamentele, luările de cuvânt, întrebările și interpelările, rapoartele
și avizele prezentate din partea comisiei din care face parte.33
Imunitatea parlamentară este o garanţie juridică a exercitării nestânjenite de
către deputaţi şi senatori a activităţii lor. Ea nu trebuie interpretată ca o înlăturare a
răspunderii deputatului sau senatorului pentru încălcarea legilor, ci ca o protecţie
împotriva eventualelor abuzuri sau presiuni.

32
Ion Deleanu, Revizuirea Constituţiei, Dreptul nr. 12/2003, p. 19-20.
33
Decizia Curții Constituționale nr. 279/2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I
nr.323/11.04.2006.

35
 Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte
care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea
mandatului.

7.5. Regimul în procesul penal

Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul

de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi
percheziţiei, situație în care ministrul justiției trebuie să-l informeze pe
preşedintele Camerei asupra reţinerii şi percheziţiei. Dacă Camera constată că nu
există temei pentru reţinere, cu votul secret al majorităţii membrilor Camerei
poate dispune revocarea acestei măsuri.
Cererea de reţinere, arestare sau percheziţie a deputatului ori a senatorului se
adresează preşedintelui Camerei din care face parte, de către ministrul justiţiei.
Preşedintele Camerei aduce de îndată cererea la cunoştinţa Biroului permanent,
după care o trimite Comisiei juridice respective, care va întocmi un raport în
termen de 3 zile. Hotărârea Comisiei juridice se adoptă prin votul secret al
majorităţii membrilor săi.
Cererea ministrului justiţiei, însoţită de raportul Comisiei juridice, se supune
spre dezbatere şi adoptare plenului Camerei din care face parte deputatul sau
senatorul, în termen de 5 zile de la depunerea raportului.
Camera hotărăşte asupra cererii cu votul secret al majorităţii membrilor săi.
Hotărârea Camerei se comunică de îndată ministrului justiţiei şi se publică în
Monitorul Oficial al României, Partea I.

7.6. Răspunderea disciplinară a deputaţilor şi senatorilor

36
 Constituie abateri disciplinare următoarele fapte săvârşite de deputaţi sau de
senatori dacă, potrivit legii, nu constituie infracţiuni:
a) încălcarea dispoziţiilor privind îndatoririle deputaţilor şi ale senatorilor
prevăzute de Constituţie şi Legea nr. 96/2006;
b) nerespectarea prevederilor regulamentului Camerei din care fac parte şi a
regulamentului activităților comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului;
c) exercitarea abuzivă a mandatului de senator sau de deputat;
d) comportamentul injurios sau calomniator la adresa unui parlamentar ori a
altui demnitar în şedinţele de plen, de comisii sau de birou ori în afara acestora, dar
cu privire la exercitarea mandatului de parlamentar;
e) încălcarea prevederilor referitoare la conflictul de interese.
Sancţiunile disciplinare pentru abaterile disciplinare sunt următoarele:
a) atenţionarea verbală;
b) chemarea la ordine;
c) retragerea cuvântului;
d) îndepărtarea din sală pe durata şedinţei;
e) avertismentul scris.

Secţiunea VIII
Actele Parlamentului

Parlamentul României poate adopta, potrivit Constituției, următoarele

categorii de acte juridice:34 legi constituționale, legi organice, legi ordinare (art.72
alin.1), regulamentul ședințelor comune (art.62 alin.1), moțiuni de cenzură
(art.112). Fiecare Cameră a Parlamentului poate adopta regulamentul propriu de
funcționare și hotărâri.

34
Decizia Curții Constituționale nr.45/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.50/25.02.1994.

37
 8.1. Legea, ca act juridic al Parlamentului

Noțiunea de lege este folosită în două accepţiuni: o accepţiune largă (lato

senso), care exprimă orice act normativ şi o accepţiune restrânsă (stricto senso),
prin care se desemnează actul juridic al Parlamentului (autoritate legiuitoare).
În doctrină, legea fost definită ca fiind actul normativ cu forță juridica
superioară tuturor celorlalte acte normative care emană de la organul suprem al
puterii de stat.35
Faţă de prevederile exprese ale Constituţiei României cuprinse în art. 73 alin.
1 se impune clasificarea legilor în legi constituţionale, legi organice şi legi
ordinare. Această clasificare se realizează pe criteriul conţinutului reglementărilor,
dar şi pe cel al procedurii de adoptare.
Legile constituţionale sunt cele prin care se revizuieşte Constituţia. Sub
aspectul conţinutului ele conţin reglementări ale relaţiilor sociale fundamentale şi
care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea statală a puterii.
Sub aspect procedural ele se adoptă cu votul a cel puţin două treimi din numărul
membrilor fiecărei Camere, fiind definitive numai după aprobarea lor prin
referendum organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a
propunerii de revizuire.
Legile organice, sub aspectul conţinutului sunt acelea care intervin în
domeniile rezervate prin art. 73 alin.3 din Constituţie. Sub aspect procedural ele se
adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere.
Legile ordinare reglementează relaţii sociale de mai mică importanţă, iar
procedural sunt adoptate cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare
Cameră.

Elaborarea legii
35
Ioan Ceterchi, Momcilo Luburici, Teoria generală a statului și dreptului, Tipografia Universității București,
București, 1983, p.347.

38
 Curtea Constituțională a statuat că potrivit Constituției Parlamentul are 3
posibilități de legiferare, adică de adoptare a unui proiect de lege: prin procedura
legislativă obișnuită, prin procedura de urgență și prin angajarea răspunderii
Guvernului. Prima modalitate, cea firească, uzuală aparține Parlamentului iar cele
două excepționale aparțin Guvernului ca autoritate legislativă delegată în condițiile
art.115 și art.114 din Constituție.36

1) Iniţiativa legislativă

În România, potrivit Constituţiei, au drept de iniţiativă legislativă Guvernul,

deputaţii, senatorii şi cetăţenii.
Iniţiativa legislativă a cetăţenilor37, iniţiativa populară cum i se spune
frecvent, este clar delimitată şi definită prin art. 74 din Constituţie. Astfel, în urma
revizuirii Constituţiei cu privire la acest aspect, ea trebuie să provină de la cel puţin
100.000 de cetăţeni cu drept de vot. Apoi cetăţenii care îşi manifestă dreptul de
iniţiativă legislativă trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în
fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel
puţin 5.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative. În fine, Constituţia nu
permite ca problemele fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea
să formeze obiectul iniţiativei cetăţeneşti.
Iniţiativa legislativă a Guvernului se exprimă prin prezentarea de proiecte de
legi, în timp ce deputaţii, senatorii şi cetăţenii prezintă propuneri legislative.
Proiectele de lege şi propunerile legislative trebuie să fie însoţite de expuneri de
motive38, să fie redactate în forma proprie unui act normativ, pe articole şi, după
caz, pe capitole şi secţiuni.

2)Sesizarea Camerei competente

36
Decizia Curții Constituționale n.1557/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
40/19.012010.
37
Legea nr.189/1999 privind exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni.
38
Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

39
 Articolul 75 din Constituție dă expresie bicameralismului cvasi-perfect
specific Parlamentului României, introducând doar o diferenţiere funcţională între
cele două Camere şi creând astfel o specializare a lor. Astfel, în funcţie de
conţinutul normativ al actului juridic de reglementat, iniţiatorul va trebui să depună
proiectul de lege sau propunerea legislativă la Camera indicată prin art. 75 ca fiind
cea primă sesizată (Cameră de reflecţie). Aceasta dispune de un termen de cel mult
45 de zile, iar pentru legile de complexitate deosebită39 de un termen de cel mult 60
de zile pentru a dezbate şi decide cu privire la proiect sau propunere, sub
sancţiunea considerării actului normativ ca adoptat în cazul în care termenele ar fi
depăşite. Cea de-a doua Cameră, calificată de Constituţie drept decizională, va fi
sesizată de prima sau se va sesiza automat la expirarea termenului stabilit pentru
prima Cameră şi va decide definitiv cu privire la proiectul sau propunerea
legislativă.
În cazul în care proiectul de lege vizează aprobarea unei ordonanţe de urgenţă
a Guvernului al cărei conţinut intră în competenţa funcţională a Camerei de
reflecţie, termenul în care aceasta trebuie să se pronunţe asupra proiectului
respectiv este de 30 de zile de la depunerea ordonanţei la Camera competentă.
Termenul de 30 de zile este prevăzut de art. 115 alin. 5 din Constituţie şi are în
vedere, prin durata sa redusă, să determine Camera respectivă să finalizeze
dezbaterea şi exprimarea votului asupra proiectului, astfel încât să înlăture
provizoratul ordonanţei de urgenţă. Este necesar să precizăm că forma proiectului
de lege sau, după caz, a propunerii legislative care se consideră adoptată în cazul în
care Camera de reflecţie nu a reuşit să se pronunţe în termenul prevăzut la art. 75
alin. 2 şi, respectiv, la art. 115 alin. 5 din Constituţie, este cea elaborată de iniţiator.

39
Caracterul complex al legii se stabileşte, potrivit Regulamentului Senatului, prin hotărârea plenului acestuia la
propunerea Biroului permanent, avându-se în vedere elemente precum: întinderea reglementării, implicaţiile
deosebite dintr-un anumit domeniu şi necesitatea aplicării unor norme comunitare. Cât priveşte Camera Deputaţilor
a se vedea Cristian Ionescu „Unele reflecţii pe marginea art. 75 din Constituţia României, republicată, Dreptul nr.
1/2007, p. 3: „Până în prezent, pe baza unei cutume parlamentare, competenţa de a prelungi termenul constituţional
prevăzut la art. 75 alin. 2 din Constituţie a revenit plenului Camerei Deputaţilor. Având în vedere, însă, că Biroul
permanent este cel care înregistrează iniţiativele legislative şi optează între cele două termene constituţionale,
considerăm că acest organism de conducere al Camerei Deputaţilor ar avea şi dreptul de a prelungi termenul
constituţional de la 45 de zile la 60 de zile, eventual cu aprobarea Comitetului liderilor grupurilor parlamentare”.

40
În situaţia ipotetică în care un proiect de lege aflat în competenţa Camerei de
reflecţie a fost amendat de comisia sesizată în fond, iar propunerile acesteia au fost
însuşite de Cameră, dar nu s-a exprimat votul final până la împlinirea termenului
de 45 de zile sau cel de 60 de zile şi, după caz, cel de 30 de zile, proiectul respectiv
se consideră adoptat, dar nu în forma în care a fost aprobat pe articole în plen, ci în
forma în care a fost depus de iniţiator în vederea examinării şi adoptării. În cazul
depăşirii termenelor prevăzute în art. 75 alin. 2 şi respectiv art. 115 alin. 5 din
Constituţie, fără ca prima Cameră sesizată să se fi pronunţat asupra proiectului de
lege sau a propunerii legislative, se consideră că proiectul de lege sau propunerea
legislativă respectivă a fost adoptată, urmând să fie transmisă celeilalte Camere,
care are competenţa de a decide în mod definitiv asupra iniţiativei respective40.
Avem aşadar o Cameră de reflecţie, care dezbate pentru prima dată un proiect
de lege sau o propunere legislativă, şi o Cameră decizională care dezbate proiectul
sau propunerea după Camera de reflecţie şi decide definitiv asupra respectivului
proiect sau propunere, ţinând cont sau nu de ceea ce a decis prima Cameră sesizată.
Camerele Parlamentului se vor afla alternativ, în funcţie de conţinutul proiectului
de lege sau a propunerii legislative, fie în ipostaza Camerei de reflecţie, fie în
ipostaza Camerei decizionale41.
Curtea Constituțională s-a exprimat în sensul că „diferențele de conținut
juridic dintre forma proiectului de lege adoptat de Senat, ca primă Cameră sesizată,
și a legii adoptată de Camera Deputaților, în calitate de Cameră decizională, sunt
de natură să încalce principiul bicameralismului, în sensul că forma finală a legii,
în redactarea adoptată de Camera decizională, se îndepărtează în mod substanțial
de forma adoptată de Camera de reflecție, ceea ce echivalează practic cu
excluderea acesteia din urmă de la procesul de legiferare. Or, legea trebuie să fie
rezultanta manifestării de voință concordante a ambelor Camere ale
Parlamentului... Camerele au un drept propriu de decizie ...dar principiul
bicameralismului nu poate fi respectat decât atât timp cât ambele Camere ale

40
C. Ionescu, Dreptul, nr.1/2007, p. 3.
41
Ion Brad, Emod Veress, Procedura întoarcerii legii reglementată de art. 75 din Constituţia României, Dreptul, nr.
3/2005, p. 88.

41
Parlamentului au dezbătut și s-au exprimat cu privire la același conținut și la
aceeași formă ale inițiativei legislative.”42
După un prim vot în prima Cameră sesizată şi votul decisiv al Camerei
decizionale, soarta proiectului de lege sau a propunerii legislative este tranşată 43:
fie respingerea, fie adoptarea şi, automat, trimiterea spre promulgare la
Preşedintele României. Totuşi, o excepţie de la acest traseu liniar al proiectelor de
lege şi al propunerilor legislative este instituită de art. 75 alin. 4 şi 5 al Constituţiei.
Este vorba despre procedura întoarcerii legii, conform căreia, în anumite situaţii,
un proiect de lege sau o propunere legislativă se întoarce de la Camera decizională
la prima Cameră sesizată. Astfel „ în cazul în care prima Cameră sesizată adoptă o
prevedere care ... intră în competenţa sa decizională, prevederea este definitiv
adoptată dacă şi cea de-a doua Cameră este de acord. În caz contrar, numai pentru
prevederea respectivă, legea se întoarce la prima Cameră sesizată, care va decide
definitiv în procedură de urgenţă.” (alin.4). „Dispoziţiile alineatului 4 referitoare la
întoarcerea legii se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care Camera
decizională adoptă o prevedere pentru care competenţa decizională aparţine primei
Camere” (alin. 5)44.
Camera Deputaţilor este prima Cameră sesizată pentru următoarele categorii
de legi:

42
Decizia Curții Constituționale nr.710/2009, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I nr.358 din 28 mai
2009.
43
I. Brad, E. Veress, op. cit., p. 90.
44
„Art. 75 alin. 4 al Constituţiei nu se aplică în cazurile de greşită sesizare a Camerelor Parlamentului, ci în cazurile
în care prima Cameră sesizată adoptă un proiect de lege (propunere legislativă) ale cărui prevederi aparţin
competenţei sale de primă Cameră sesizată, cu excepţia unei sau unor prevederi din acel proiect sau propunere
asupra cărora se întinde competenţa decizională a Camerei respective. Se creează în acest mod o situaţie atipică:
asupra unor prevederi s-a pronunţat direct Camera competentă decizional, încălcându-se competenţa de primă
Cameră sesizată a celeilalte Camere. Soluţia preconizată de art. 75 alin. 4 teza I este tocmai în sensul de a se
respecta această competenţă de primă Cameră sesizată a celeilalte Camere. Astfel, deşi prevederile în cauză au fost
adoptate de Camera competentă decizional, totuşi ele nu sunt definitive. Împreună cu restul proiectului de lege sau
al propunerii legislative, aceste prevederi vor fi trimise celeilalte Camere. Dacă aceasta este de acord cu prevederile
respective, ele vor fi definitiv adoptate. Se poate întâmpla totuşi ca a doua Cameră să nu fie de acord cu acele
prevederi adoptate de prima Cameră în calitate de Cameră decizională. În acest caz, art. 75 alin. 4 teza a II-a instituie
procedura întoarcerii legii: legea se întoarce, dar numai pentru prevederile respective, la prima Cameră sesizată,
care va decide definitiv în procedură de urgenţă. În conformitate cu art. 75 alin. 5 al Constituţiei, procedura
întoarcerii legii se aplică în cazul în care Camera decizională adoptă o prevedere pentru care competenţa decizională
aparţine primei Camere, prevedere care fie a fost iniţial respinsă de prima Cameră, fie a fost nou introdusă în
proiectul de lege sau propunerea legislativă de către Camera decizională.” – I. Brad, E. Veress, op. cit., p.92-94.

42
 a) Proiectele de legi şi propunerile legislative pentru ratificarea tratatelor sau a
altor acorduri internaţionale, precum şi a măsurilor legislative ce rezultă din
aplicarea acestor tratate sau acorduri;
b) Proiectele legilor organice prevăzute la:
- art. 31 alin. 5: organizarea şi controlul parlamentar asupra activităţii
serviciilor publice de radio şi televiziune;
- art. 40 alin. 3: categoriile de funcţionari publici ce nu pot face parte din
partidele politice;
- art. 55 alin. 2: condiţiile privind îndeplinirea obligaţiilor militare de către
cetăţeni;
- art. 58 alin. 3: organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului;
- art. 73 alin.3 lit. e), k), l), n), o): organizarea Guvernului şi a Consiliului
Suprem de Apărare a Ţării, contenciosul administrativ, organizarea şi funcţionarea
Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului
Public şi a Curţii de Conturi, organizarea generală a învăţământului, organizarea
administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind
autonomia locală;
- art. 79 alin. 2: înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ;
- art. 102 alin. 3: rolul şi structura Guvernului;
- art. 105 alin. 2: incompatibilităţile cu funcţia de membru al Guvernului;
- art. 117 alin. 3: înfiinţarea de autorităţi administrative autonome;
- art. 118 alin. 2 şi alin. 3: structura sistemului naţional de apărare, pregătirea
populaţiei, a economiei şi teritoriului pentru apărare, statutul cadrelor militare;
- art. 120 alin. 2: folosirea limbii minorităţii naţionale în scris şi oral în
relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu serviciile publice
deconcentrate;
- art. 126 alin. 4 şi alin. 5: compunerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi
regulile sale de funcţionare, precum şi înfiinţarea de instanţe specializate în
anumite materii, cu posibilitatea participării unor persoane din afara magistraturii;
- art. 142 alin 5: Curtea Constituţională.

43
 Pentru toate aceste categorii de legi Senatul este Camera decizională.
Senatul este prima Cameră sesizată pentru următoarele categorii de legi:
a) proiectele de legi şi propunerile legislative de nivelul legilor ordinare, altele
decât cele pentru ratificarea tratatelor internaţionale sau altor acorduri
internaţionale, precum şi a măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestora;
b) proiectele legilor organice prevăzute la:
- art. 3 alin. 2: frontierele ţării;
- art. 5 alin.1: dobândirea şi pierderea cetăţeniei române;
- art. 12 alin. 4: simboluri naţionale;
- art. 16 alin. 4: dreptul cetăţenilor Uniunii Europene de a alege şi de a fi aleşi
în autorităţile administraţiei publice locale;
- art. 44 alin. 2: dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor
de către cetăţenii străini și apatrizi în condiţiile rezultate din aderarea României la
Uniunea Europeană;
- art. 70 alin. 1: jurământul senatorilor şi deputaţilor;
- art. 73 alin. 3: sistemul electoral, organizarea şi funcţionarea Autorităţii
Electorale Permanente, organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice,
organizarea şi desfăşurarea referendumului, regimul stării de mobilizare parţială
sau totală a forţelor armate şi al stării de război, regimul stării de asediu şi al stării
de urgenţă, infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora, acordarea
amnistiei sau a graţierii colective, statutul funcţionarilor publici, regimul juridic al
proprietăţii şi al moştenirii, regimul general privind raporturile de muncă,
sindicatele, patronatele şi protecţia socială, statutul minorităţilor naţionale, regimul
general al cultelor;
- art. 83 alin. 3: prelungirea mandatului Preşedintelui României;
- art. 136 alin.3, alin.4 şi alin. 5: obiectul exclusiv al proprietăţii publice,
darea în administrare, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică,
inviolabilitatea proprietăţii private;
- art. 141: organizarea şi funcţionarea Consiliul Economic şi Social.

44
 Pentru categoriile de legi enumerate Camera Deputaţilor este Camera
decizională.

3.Examinarea şi avizarea de către comisiile permanente

Proiectele de legi și propunerile legislative se trimit de Biroul permanent al

Camerei Deputaților respectiv de președintele Senatului spre dezbatere şi avizare
comisiilor permanente competente.
După examinarea proiectului de lege sau a propunerii legislative, comisia
permanentă sesizată în fond întocmeşte un raport, care va cuprinde propuneri
motivate cu privire la adoptarea sau, după caz, modificarea ori respingerea
proiectului de lege sau a propunerii legislative examinate.
Raportul se transmite Biroului permanent al Camerei Deputaților respectiv al
Senatului care asigură difuzarea acestuia deputaților și senatorilor, Guvernului şi
iniţiatorului.

4.Includerea proiectului de lege sau a propunerii legislative pe ordinea de

zi a şedinţei Camerei Parlamentului

La întocmirea proiectului ordinii de zi, Biroul Camerei trebuie să aibă în

vedere proiectele de legi şi propunerile legislative înregistrate. Orice proiect de
lege depus, trebuie deci supus atenţiei Camerei.
Proiectele şi propunerile legislative avizate se supun dezbaterii Camerei în
succesiunea prevăzută pe ordinea de zi aprobată, în condiţiile regulamentului.

5.Dezbaterea în plenul Camerelor Parlamentului

Dezbaterea generală a proiectului de lege sau a propunerii legislative este

precedată de prezentarea de către iniţiator a motivelor care au condus la

45
promovarea proiectului, precum şi a raportului comisiei permanente de către
preşedintele acesteia sau de un raportor desemnat de comisie.
Pentru dezbaterea generală a proiectului sau a propunerii legislative fiecare
grup parlamentar poate să desemneze un singur reprezentant. Preşedintele Camerei
dă cuvântul reprezentanţilor grupurilor parlamentare în ordinea înscrierii. El poate
propune Camerei limitarea timpului destinat dezbaterii generale.
În faza dezbaterii generale a proiectului sau a propunerii legislative nu pot fi
propuse amendamente.

6.Votarea proiectului de lege sau a propunerii legislative

Dacă prin raportul comisiei sesizate în fond se propune respingerea

proiectului de lege sau a propunerii legislative sau a proiectului de hotărâre a
Camerei, după încheierea dezbaterii generale preşedintele cere Camerei să se
pronunţe prin vot.
În cazul în care Camera nu este de acord cu propunerea de respingere,
proiectul de lege sau propunerea legislativă se supun în întregime votului final.
Camera trece la dezbaterea pe articole numai atunci când în raportul comisiei
sesizate în fond există amendamente admise sau respinse.
La discutarea articolelor la care s-au făcut amendamente deputaţii respectiv
senatorii pot lua cuvântul pentru a-şi exprima punctul de vedere. De asemenea, pot
lua cuvântul reprezentantul Guvernului sau al iniţiatorului şi raportorul comisiei
sesizate în fond.
Discutarea articolelor începe cu amendamentele depuse la comisii, admise şi
respinse.
În plenul Camerei se pot formula amendamente de corelare tehnico-
legislativă, gramaticale sau lingvistice. Amendamentele se depun în scris la
preşedintele de şedinţă şi la raportorul comisiei sesizate în fond.
Proiectul de lege sau propunerea legislativă la care nu s-au făcut
amendamente până la data şedinţei de vot se supun direct votului final, după

46
prezentarea de către iniţiator a expunerii de motive şi de către comisia sesizată în
fond a raportului, precum şi după audierea punctelor de vedere ale reprezentanţilor
grupurilor parlamentare.
În temeiul art. 75 alin. 1 şi 2 din Constituţia României, Camera Deputaţilor
respectiv Senatul ca prima Cameră sesizată, se pronunţă asupra proiectului de lege
sau a propunerii legislative în termen de 45 de zile de la data prezentării la Biroul
permanent. Fac excepţie codurile şi legile de complexitate deosebită, asupra cărora
se pronunţă în termen de 60 de zile şi ordonanţele de urgenţă, pentru care termenul
este de 30 de zile de la data depunerii acestora la Cameră.
La data expirării termenelor prevăzute mai sus proiectele de legi sau
propunerile legislative se consideră adoptate de Cameră și se trimit celeilalte
Camere care va decide definitiv.
Votul final priveşte ansamblul reglementării.
Legile organice se adoptă, la votul final, cu majoritatea absolută a
parlamentarilor Camerei.
Legile ordinare se adoptă tot la votul final, cu majoritatea relativă.

Procedura de urgenţă
 Camera Deputaţilor
La cererea iniţiatorului, la propunerea Biroului permanent sau a unui grup
parlamentar, Camera Deputaţilor poate adopta proiecte de legi sau propuneri
legislative în procedură de urgenţă.
Cererea iniţiatorului, propunerile Biroului permanent şi ale grupurilor
parlamentare se supun aprobării Comitetului liderilor grupurilor parlamentare.
Proiectele de legi referitoare la armonizarea legislaţiei României cu cea a
Uniunii Europene şi a Consiliului Europei şi cele privind aprobarea sau
respingerea ordonanţelor de urgenţă se supun de drept dezbaterii şi adoptării
Camerei Deputaţilor în procedură de urgenţă.
Procedura de urgenţă se aplică şi în cazul în care Camera Deputaţilor a
adoptat, ca prima Cameră sesizată, o prevedere din proiectul de lege care intră în

47
competenţa sa decizională, neînsuşită de Senat şi retrimisă pentru o nouă
dezbatere, precum şi în cazul în care Senatul, în calitate de Cameră decizională, a
adoptat, într-un proiect de lege, o prevedere pentru care competenţa decizională
aparţine Camerei Deputaţilor. Decizia Camerei Deputaţilor este definitivă.
Dezbaterea unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative în procedură
de urgenţă nu poate depăşi durata de timp aprobată de Cameră, la propunerea
preşedintelui acesteia, după consultarea biroului comisiei sesizate în fond.
În situaţia în care timpul de dezbatere aprobat s-a epuizat, dezbaterea se
încheie şi preşedintele Camerei supune votului fiecare amendament cuprins în
raportul comisiei sesizate în fond şi fiecare articol amendat, fără a mai fi permise
intervenţii, după care se va proceda la votarea finală, care poate fi şi într-o şedinţă
specială de vot.
 Senat
La cererea Guvernului sau din proprie iniţiativă, Senatul poate adopta proiecte
de lege sau propuneri legislative cu procedura de urgenţă.
Cererea pentru procedură de urgenţă se analizează de către Biroul permanent
şi se supune aprobării Senatului în prima şedinţă de plen.
Proiectele de lege şi propunerile legislative se dezbat şi se adoptă cu
procedura de urgenţă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere, în
următoarele situaţii:
a) ordonanţe de urgenţă;
b) Senatul a adoptat, ca prima Cameră sesizată, o prevedere care intră în
competenţa sa decizională, prevedere neînsuşită de Camera Deputaţilor, care a
retrimis proiectul pentru o nouă dezbatere;
c) Camera Deputaţilor a adoptat, în calitate de Cameră decizională, un proiect
de lege ce conţine anumite prevederi care sunt de competenţa decizională a
Senatului;
d) proiectele de lege referitoare la armonizarea legislaţiei naţionale cu cea a
Uniunii Europene sau a Consiliului Europei;

48
 e) proiectele de lege necesare îndeplinirii obligaţiei României în calitate de
membră NATO.
În cazul proiectului de lege privind aprobarea ordonanţei de urgenţă, dacă
Senatul nu se pronunţă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere, aceasta este
considerată adoptată şi se trimite Camerei Deputaţilor.

7. Semnarea de către preşedintele Camerei

 Camera Deputaţilor
Proiectele de legi şi propunerile legislative adoptate sau respinse de Camera
Deputaţilor ca prima Cameră sesizată se semnează de preşedintele acesteia și se
înaintează Senatului, în calitate de Cameră decizională.
Legea adoptată de Camera Deputaţilor cu privire la care Senatul s-a pronunţat
ca primă Cameră sesizată ori, după caz, în calitate de Cameră decizională pentru
unele prevederi, semnată de preşedintele Camerei Deputaţilor şi de preşedintele
Senatului, se comunică, cu 5 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare,
Guvernului, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi Avocatului Poporului şi
se depune la secretarul general al Camerei Deputaţilor şi la secretarul general al
Senatului, în vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale.
Dacă legea este adoptată în procedură de urgenţă, termenul este de două zile.
Data la care legea adoptată a fost depusă la secretarul general al Camerei
Deputaţilor se comunică deputaţilor, în termen de 24 de ore de la depunere.
După împlinirea termenelor susmenţionate legea se trimite, sub semnătura
preşedintelui Camerei Deputaţilor, Preşedintelui României în vederea promulgării.
 Senat
Proiectele de lege şi propunerile legislative adoptate sau respinse de Senat, ca
prima Cameră sesizată, se semnează de preşedintele Senatului şi se înaintează
Camerei Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională.
În cazul în care Senatul, în calitate de Cameră decizională, a adoptat fără
modificări un proiect de lege sau o propunere legislativă primită de la Camera
Deputaţilor, aceasta va fi semnată de preşedintele Senatului, va fi depusă la

49
secretarul general al Senatului în vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii
Constituţionale şi va fi transmisă Camerei Deputaţilor pentru îndeplinirea
formalităţilor de promulgare.

8.Promulgarea legilor de către şeful de stat. Publicarea legilor

Promulgarea constituie ultima fază a procedurii legislative. Ea este un atribut

al Preşedintelui României şi se realizează prin emiterea unui decret prezidenţial, în
temeiul căruia legea urmează să fie numerotată şi publicată. Prin promulgare
Preşedintele României atestă că legea a fost legal şi constituţional adoptată.
Promulgarea nu este o măsură discreţionară, şeful statului fiind obligat să
promulge legea dacă ea a fost adoptată regulamentar. Promulgarea diferă de
sancţionare prin care în anumite regimuri monarhice, regele se poate opune
aplicării legii.
În sistemul nostru constituţional, Preşedintele României trebuie să asigure
promulgarea legii în cel mult 20 de zile de la data primirii.
Constituţia prin art. 77 alin. 2 permite Preşedintelui României ca înainte de
promulgare să ceară, o singură dată, reexaminarea legii, iar prin art. 77 alin. 3
Constituţia stabileşte că dacă Preşedintele României a cerut reexaminarea legii ori
dacă s-a cerut verificarea constituţionalităţii ei, promulgarea legii se face în cel
mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea
deciziei Curţii Constituţionale, prin care i s-a confirmat constituţionalitatea.
Reexaminarea textelor declarate neconstituţionale se face mai întâi de prima
Cameră sesizată.
Reexaminarea poate avea ca obiect orice problemă legată de apărarea
interesului naţional şi promovarea binelui public care face parte din sfera de
reglementare a legii în cauză. Cererea se adresează printr-un mesaj prezidenţial
având ca efect reluarea în limitele sesizării a procedurii parlamentare, începând cu

50
Camera care prima a adoptat legea. Promulgarea este obligatorie dacă ambele
Camere adoptă sau resping obiecţiile Preşedintelui45.
Promulgarea legilor prezintă o mare importanţă deoarece este operaţiunea de
care este legată intrarea lor în vigoare.
Potrivit art. 78 din Constituţie legea se publică în Monitorul Oficial al
României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară
prevăzută în textul ei.

9. Modificarea, suspendarea şi abrogarea legii

Modificarea, suspendarea şi abrogarea legii se realizează tot printr-o lege,
potrivit marelui principiu al simetriei în drept.

8.2. Regulamentele parlamentare

Potrivit art. 64 alin. 1 din Constituție fiecare Cameră a Parlamentului îşi

adoptă un regulament propriu de organizare şi funcţionare. De asemenea, potrivit
art. 65 alin. 2 din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul, cu votul majorităţii
membrilor lor, adoptă un regulament al şedinţelor comune.
În ceea ce privește conținutul regulamentelor Curtea Constituțională 46 a
statuat că acestea sunt constituționale în măsura în care privesc numai organizarea
internă și funcționarea Camerei Deputaților, că nu pot stabili drepturi și obligații
decât pentru deputați precum și pentru autoritățile, demnitarii și funcționarii
publici în funcție de raporturile constituționale pe care le au cu Camera.
În ceea ce privește natura lor juridică, acestea sunt hotărâri, respectiv acte
juridice inferioare Constituției și legilor și nu pot cuprinde reguli de fond ce sunt
de domeniul acestora.
Regulamentele sunt acte normative care trebuie publicate în Monitorul Oficial
al României și pot face obiectul controlului de constituţionalitate în condiţiile art.
146 lit. c şi art. 147 din Constituţie.
45
Ioan Murariu, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 251.
46
Decizia Curții Constituționale nr. 45/1994

51
 8.3. Hotărârea, ca act juridic al Parlamentului

Hotărârile pot fi emise şi de către o singură Cameră și de ambele Camere când

lucrează în ședință comună. Camerele au adoptat hotărâri privind: componenţa
grupurilor parlamentare; aprobarea și modificarea regulamentelor; alegerea
vicepreşedinţilor, secretarilor şi chestorilor; modificarea structurii organizatorice a
aparatului funcţionăresc; demisia parlamentarilor; validarea mandatelor; ridicarea
imunităţii parlamentare. Parlamentul a adoptat hotărâri privind: aprobarea
statutului Grupului Român al Uniunii Interparlamentare47, constituirea grupurilor
parlamentare de prietenie48, aprobarea unor delegaţii ale Parlamentului.

8.4. Moţiunile

Termenul moţiune este în general utilizat la denumirea unor hotărâri ale

Parlamentului prin care se exprimă atitudinea acestuia într-o problemă discutată.
Constituţia României face referire la două tipuri de moţiuni: simple şi de cenzură.
Curtea Constituțională a statuat că sub aspectul efectelor asupra Guvernului și
membrilor săi există deosebiri substanțiale între cele două tipuri de moțiune
întrucât adoptarea unei moțiuni de cenzură duce la demiterea Guvernului în
întregul său.
Moţiunea simplă este reglementată în art. 112 alin. 2 din legea fundamentală,
unde se arată că poate fi adoptată de una din cele două Camere pentru exprimarea
poziţiei acesteia cu privire la o problemă de politică internă sau externă sau, după
caz, la o problemă ce a făcut obiectul unei interpelări.
În ceea ce privește moțiunea simplă Curtea Constituțională 49 s-a pronunțat în
sensul că aceasta este o formă a controlului parlamentar asupra Guvernului și
asupra celorlalte organe ale administrației publice. În sistemul constituțional al
47
Monitorul Oficial nr. 37 din 22 februarie 1993.
48
Ibidem.
49
Decizia Curții Constituționale nr. 148/2007 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 162 din
7.03.2007.

52
României controlul parlamentar este fără sancțiune, cu excepția moțiunii de
cenzură care dacă se adoptă duce la demiterea Guvernului.
De asemenea că „prin moțiunea simplă s-a pus la dispoziția parlamentarilor
un instrument mai eficient de realizare a funcției de control a Parlamentului asupra
Guvernului, dar adoptarea unei moțiuni simple nu are ca efect juridic direct
revocarea unui membru al acestuia. Moțiunea simplă are însă efect în plan politic,
marcând o victorie a forțelor politice care au inițiat-o și susținut-o, cu un ecou
corespunzător în opinia publică. Așadar lipsa unui asemenea efect juridic a
moțiunii simple nu atrage consecința anihilării efectelor sale politice, deoarece în
situația în care executivul ignoră moțiunea simplă, cele două Camere ale
Parlamentului au posibilitatea să recurgă, dacă se impune, la moțiunea de
cenzură”.50
Moţiunea simplă poate fi iniţiată de cel puţin 50 de deputaţi şi respectiv de
cel puțin o pătrime din numărul senatorilor. Până la încheierea dezbaterii unei
moţiuni simple, semnatarii nu mai pot semna altă moțiune simplă în aceeaşi
problemă.
Moţiunile simple trebuie sa fie motivate şi se depun la preşedintele de şedinţă
în cursul şedinţelor publice. După primirea moţiunii simple preşedintele Camerei o
comunică de îndată Guvernului şi o aduce la cunoştinţa Camerei, după care
dispune afişarea ei la sediu. Președintele Camerei stabilește data dezbaterii.
Dezbaterea și aprobarea moţiunii simple se face cu respectarea dispoziţiilor
prevăzute în regulament.
În cazul în care o moţiune simplă este aprobată, hotărârea Camerei se va
trimite Guvernului, care va ţine cont de poziţia exprimată în cuprinsul respectivei
moţiuni.
Moţiunea de cenzură este reglementată de art. 113 din Constituţie, unde se
arată că prin această procedură Camera Deputaţilor şi Senatul pot retrage
încrederea acordată Guvernului, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Ea
poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor

50
Ibidem

53
şi se comunică Guvernului la data depunerii. Moţiunea de cenzură se dezbate în
şedinţa comună a celor două Camere. Dacă moţiunea de cenzură a fost respinsă,
deputaţii şi senatorii care au semnat-o nu mai pot iniţia, în aceeaşi sesiune, o nouă
moţiune de cenzură cu excepţia cazului în care Guvernul îşi angajează răspunderea
potrivit art. 114 din Constituţie. Guvernul îşi angajează răspunderea în faţa
Camerei Deputaţilor şi Senatului, în şedinţă comună, asupra unui program, a unei
declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege. Guvernul este demis dacă
o moţiune de cenzură, depusă în termen de 3 zile de la prezentarea programului, a
declaraţiei de politică generală sau a proiectului de lege a fost votată. În cazul în
care Guvernul nu a fost demis, proiectul de lege prezentat se consideră adoptat, iar
programul sau declaraţia de politică generală devine obligatoriu pentru Guvern.

54