Când eram pui

te distram cu tumbele mele

şi te făceam să râzi.
Mă numeai “copilul tău”,
deşi am ros mulţi pantofi,
fără a pune la socoteală
picioarele de la scaune şi
mese.

Repede, am devenit prietenul tău cel mai bun.

De fiecare dată când făceam o prostie,
agitai un deget şi mă întrebai:
“Cum ai putut face asta?”,
dar mă iertai repede
şi mă mângâiai.
Mi-a trebuit ceva timp să învăţ să mă îngrijesc singur pentru că tu erai foarte
ocupat. Îmi amintesc de nopţile când eram lângă tine, în patul tău, unde îţi
ascultam destăinurile şi visurile tale cele mai secrete şi credeam că viaţa nu
poate fi mai bună.
Am făcut plimbări lungi şi ne-am jucat în pădure, mergeam cu maşina, făceam
pauze pentru a mânca o îngheţată (eu nu aveam dreptul decât la un biscuit,
pentru că îngheţata nu este bună pentru câini aşa cum spuneai)...
 ...şi stătem la soare
aşteptând să vii acasă.
 Încet, încet, ai început să stai mai mult la serviciu şi,
în plus, de la o vreme, ai început să îţi cauţi companie.
 Eu eram răbdător,
te aşteptam cuminte acasă.
Te consolam
când erai decepţionat,
când aveai inima frântă, n-am
mârâit niciodată
când ai luat decizii greşite
şi te înveselam când veneai
acasă !
La fel şi când te-ai
îndrăgostit.
Şi acum, soţiei tale nu-i plac câinii – cu toate că am primit-o în casa noastră, am
încercat să fiu amabil cu ea şi să o ascult.
Eram fericit pentru că erai fericit.
Apoi, când au apărut copiii, ţi-am împărtăşit bucuria.
Ei m-au fermecat, erau roz,
aveau un miros deosebit
şi voiam să fiu şi eu mama lor.
 Numai că Ea şi cu tine vă temeaţi că le pot face vreun rău şi, în cea mai mare
parte a timpului, eram pedepsit şi trimis în altă cameră sau în coteţul meu. Ah !
cum aş fi vrut să-i iubesc, dar devenisem prizonierul iubirii.
 Când au început să crească,
am devenit prietenul lor.
Se agăţau de blana mea
şi se ajutau de mine pentru a se ridica
pe picioarele lor instabile...
 ...îmi băgau degetele în ochi,
îmi cercetau în profunzime urechile
şi mă strângeau de bot.
Îi adoram pe amândoi
atunci când mă
mângâiau pentru că tu o
făceai foarte rar şi i-aş fi
apărat cu preţul vieţii
mele dacă ar fi fost cazul.
Mă urcam pe
ascuns în
patul lor şi
împărtăşeam
cu ei
necazurile şi
visurile lor
secrete;
Împreună, îţi aşteptam
venirea cu maşina.
Altădată, când prietenii te întrebau dacă ai un câine, scoteai din portofel o
fotografie de-a mea şi le povesteai isprăvile mele.
În ultimii ani, tu răspundeai doar “da” şi schimbai subiectul. Nu mai eram
câinele tău, devenisem “un câine”...
 ...şi începuse să îţi
pară rău după banii
cheltuiţi cu mine.
Acum, tu ai ocazia să avansezi în carieră în alt oraş.
Tu şi ei veţi locui într-un apartament dintr-un bloc
în care nu este voie cu câini.
Ai luat decizia bună pentru familia ta,
dar ai uitat că a fost o vreme când eu eram singura ta
familie.
Am fost fericit când m-ai urcat în maşină, până în
mometul când…
 ...am ajuns la adăpost;
adulmecam câini şi pisici,
teamă, disperare.
Ai completat un formular
şi le-ai spus că eşti sigur că
îmi vor găsi un stăpân bun.
Doamnele de acolo au ridicat
din umeri
şi te-au privit cu tristeţe.
Ele ştiau tristul
adevăr:
greutatea de a
plasa un câine
care nu mai este
tânăr, chiar dacă
avea toate actele
în regulă.
Ai fost obligat să descleştezi degetele fiului tău, care
rămăseseră agăţate de zgarda mea,
în timp ce el striga :
‘Nu, tată, te rog,
nu-i lăsa să-mi ia câinele !'
M-am temut pentru el, pentru
lecţia pe care i-o dădeai
despre prietenie şi loialitate,
dragoste şi responsabilităţi,
respectarea vieţii, respectarea
tuturor vieţilor.

M-ai bătut uşor pe cap în semn

de despărţire, evitând să…
 …să mă priveşti în ochi.
Ai refuzat să-mi iei zgarda şi m-ai lăsat.
Erai în întârziere… aveai o întâlnire,
dar şi eu aveam una.
 După ce ai plecat, cele două doamne au zis
că tu ştii că, după câteva luni,
dacă nu se găseşte cineva să mă adopte, trebuie să
cauţi o altă familie,
dar n-ai făcut-o.
Ele au dat din cap şi s-au întrebat:
« Cum a putut face asta? »
 Aici, la adăpost, ele ne tratează bine (pe cât este posibil), ţinând cont de câtă
muncă au de făcut.
Sigur că ne hrănesc, dar, după câteva zile, nu mi-a mai fost foame. La început,
când cineva trecea prin faţa cuştii mele,
ridicam capul, cu speranţa că te văd – gândindu-mă că ţi-ai schimbat intenţia.
Speram că va fi cineva care mă va plăcea, care să aibă grijă de mine,
care să mă salveze. Când am realizat că nu voi putea rivaliza
cu câinii tineri atât de fericiţi, cărora nu le păsa de soarta lor,
m-am retras în fundul cuştii şi am aşteptat…
I-am auzit paşii când ea a venit la sfârşitul zilei să mă caute...
Am urmat-o ascultător într-o cameră.

O cameră curată, liniştită.

 Ea m-a pus pe o masă,
mi-a frecat urechile,
m-a liniştit,
mi-a spus să nu fiu speriat.

Inima îmi bătea tot mai tare

gândindu-mă la ce se va întâmpla,
dar aveam, de asemenea,
un sentiment de uşurare.

Simţeam că o mare presiune apasă

asupra ei, o ştiam, aşa cum, de multe
ori, ghiceam în ce dipoziţie se află
oamenii.
Cu blândeţe, ea mi-a pus un garou în jurul labei,
o lacrimă i-a curs pe obraz.
I-am lins mâna ca să o consolez,
aşa cum făceam şi altădată.
Cu îndemânare, ea mi-a înfipt acul în venă.
 Când am simţit înţepătura şi lichidul rece care îmi
pătrundea în corp, m-am întins,
am privit-o în ochii ei atât de prietenoşi şi am murmurat:

‘Cum ai putut face asta?’

Poate pentru că înţelegea limbajul câinilor, ea mi-a spus:
‘Sincer, îmi pare rău’.

Ea m-a mângâiat şi mi-a explicat repede

că este de datoria ei să ajung într-un
loc mai bun, unde nu voi fi nici ignorat,
nici abuzat, nici abandonat, unde mă
voi putea apăra singur.
Un loc unde este lumină, dragoste,
cu totul altfel decât pe Pământ.
Cu ultimele mele puteri, am încercat, dând din coadă,
să-i dau să înţeleagă
că n-am vrut să-i spun ei
‘Cum ai putut face asta?’
 La tine,
Stăpânul meu adorat,
mă gândeam.

Mă gândeam la tine,
aşteptându-te mereu.

Cum de toţi cei

din anturajul tău
continuă să-ţi fie fideli
şi să-ţi arate
atât devotament...!

Jim Willis
Nota autorului

Dacă « Cum ai putut face asta?" v-a adus

lacrimi în ochi citind, aşa cum mi s-a
întâmplat mie când am scris-o, este
pentru că aceasta este povestea a
milioane de animale de companie care
mor în fiecare an în adăposturile pentru
animale.

Spuneţi tuturor că hotărârea de a lua un

animal de companie este o decizie
importantă în viaţă, că animalele merită
dragostea şi grija noastră, că găsirea unei
alte locuinţe potrivită pentru animalul
vostru este responsabilitatea lor şi că
orice viaţă este preţioasă.

Vă rog, aduceţi-vă contribuţia pentru a

opri omorârea animalelor şi încurajaţi
campaniile de apărare a animalelor,
înainte ca altele dintre ele să fie executate.
 Dacă trimiţi această prezentare, poate vom reuşi
să înduioşăm inimile, chiar şi cele mai reci…

A avea un animal este o responsabilitate; pentru

respectarea vieţii, a tuturor vieţilor, trimite aceasta celor pe
care îi cunoşti pentru a contribui, chiar cu puţin, la
deşteptarea conştiinţelor că orice animal este o fiinţă vie,
plină de dragoste, de prietenie, de loialitate,
că nu este nici jucărie, nici obiect.

Fă-o pentru copiii şi nepoţii tăi, iar dacă nu ai, poate vei
avea într-o zi…
Mulţumesc!