Piesa îl imaginează pe Emil Cioran înaintea morții, într-un azil sau spital psihiatric.

Relatarea ne trimite cu gândul la spațiul oniric, acest gen de elemente fiind observabile pe tot
parcursul lecturii, de la dialogurile lui Cioran cu diferite persoane bizare, până la călătoriile sale
în timp și spațiu, imposibile în realitate. Partea de început a fragmentului, cea care prezintă
dialogul filosofului cu „Președintele”, mi se pare a avea rol de testament. Scriitorul sugerează
cartea lui Rudolf Otto despre „Mistica Orientului și Occidentului” și călătoria în Egipt ca
esențiale înainte de a muri.

Tema morții este abordată într-o manieră suprarealistă, moartea nu mai însemnând un
final, ci o simplă trecere, un moment de apoteoză, „ Moartea este ultima noastră semnătură. Iar
modul în care murim rezumă întotdeauna sensul vieţii pe care am trăit-o.”, în care se relevă
adevăratul sens al vieții. Tristețea metafizică specifică scriitorului este exprimată prin așa numita
„Asociaţia Supravieţuitorilor după Citirea lui Cioran”, o „asociație de depresivi, de anxioşi, de
nefericiţi, de rătăcitori fără religie fixă, de atei debili, de apatici maladivi, de proşti cărora le
lipseşte în mod vital tandreţea, de sceptici bornaţi, de complexaţi şi de handicapaţi afectiv…”,
oameni care, cunoscând tristețea și deprimarea profundă ale scriitorului, au renunțat la dorința de
sinucidere; „Profunda dumneavoastră deprimare a salvat vieţi omeneşti, domnule Cioran.”, „Puşi
în faţa nefericirii absolute a gândirii cioraniene, dorinţa noastră de a muri s-a stins.”.

Apropierea tot mai grabnică a morții este sugerată de întâlnirea filosofului cu propria
conștiință, întruchipată prin „celălalt el” din tinerețe, cu umbra sa, prin întoarcerea imaginară în
locurile natale, amintirea mamei și rememorarea regretelor; „Îndrăzneşti să întrebi ce face
mama? Cum îndrăzneşti să pronunţi acest cuvânt, asasinule, când ştii cât de tare i-ai rănit
sufletul…”. Aceste aspecte finale evidențiază dorul și suferința scriitorului după Sibiul natal,
după tinerețe și pot reprezenta o sursă a veșnicei sale stări de tristețe. Niște momente de
luciditate prevestesc moartea acestuia, confirmată de bocetele femeii de pe Coasta Boacii,
„Bocesc şi eu un domn ce nu-l cunosc. Şi care zice c-a murit în ţară străină…”.