Dorinţa (comentariu)

Mihai Eminescu este în literatura română poetul nepereche a cărui operă

învinge timpul, după cum afirma George Călinescu. El este cel mai mare poet
naţional, care exprimă cel mai bine şi cel mai complet spiritualitatea
românească. Eminescu nu era un romantic contemplativ şi abstras, pierdut într-
o visare lirică, ci un om al timpului său, preocupat de destinul şi de buna
existenţă a poporului român, analizând cu simţ critic societatea contemporană.
El a fost gânditor şi pedagog al neamului său.
Mihai Eminescu este cel mai de seamă reprezentant al romantismului din
literatura română. Temele liricii sale romantice sunt condiţia omului de geniu,
trecerea ireversibilă a timpului, un loc aparte fiind ocupat de tema naturii şi a
iubirii. Aceste teme apar şi în poezia Dorinţa, publicată la 1 septembrie 1876 în
revista „Convorbiri literare”.
Titlul argumentează romantismul, exprimând dorinţa poetului de a atinge
perfecţiunea trăirii iubirii absolute.
Opera este o idilă pastorală în care fiinţa poetică aspiră la o iubire absolută,
proiectată într-un cadru natural, paradisiac, scenariu liric întâlnit frecvent în
lirica de tinereţe.
În prima strofă, natura este umanizată prin numeroase personificări: izvorul
care tremură pe prund, crengi plecate o ascund, ea participând la trăirea
sentimentului tinerilor îndrăgostiţi. Codrul este un refugiu pentru cei doi, o
îndepărtare de lume şi o regăsire într-o stare nealterată de societate: prispa
cea de brazde crengi plecate o ascund. Folosirea timpului prezent în aceasta se
află în antiteză cu conjunctivul din următoarele strofe, ce devine un timp al
dorinţei, al unei posibile întâlniri. În lirica eminesciană, teiul reprezintă un
simbol al iubirii, astfel prin imaginea olfactivă a florilor de tei este amplificată
intensitatea sentimentului de dragoste. În ultimele strofe, cuplul este în deplină
armonie cu natura: vom visa un vis ferice, fiind sugerată continuarea stării de
beatitudine dincolo de viaţă, spre eternitate. Versurile flori de tei deasupra
noastră/Or să cadă rânduri-rânduri eternizează sentimentul de dragoste,
proiectat într-un viitor optimist sugerat de verbul la formă populară. Dorinţa de
singurătate a cuplului se explică prin încercarea de reiterare a perechii originale
în mijlocul naturii. De altfel, sub protecţia codrului ancestral, imaginea cuplului
capătă o dimensiune sacră în deplin acord cu elementele naturii: apa, florile de
tei, codrul.
Poezia Dorinţa aparţine romantismului deoarece prezintă trăsături ale acestui
curent literar. Pe de o parte, perspectiva asupra naturii feerice este una dintre
acestea. Atunci când poetul visează la o dragoste absolută, natura este intimă,
luxuriantă, spaţiu al regăsirii de sine. Pe de altă parte, opera este romantică
prin portretul delicat al iubitei, realizat cu sensibilitatea iubirii tinere. Epitetele
folosite: fruntea albă, părul galben conturează o imagine simplă, dar strălucitor
al fetei, prototip al frumuseţii feminine, frumuseţea acesteia fiind completată
de cadrul natural în care este descrisă. Gesturile celor doi par să reconstituie un
ceremonial, fiecare secvenţă textuală constituind o etapă a acestuia: chemarea
în mijlocul naturii, aşteparea, jocul iubirii, somnul şi visul prin care cuplul intră
în armonie deplină cu natura.
În concluzie, poezia Dorinţa reprezintă o expresie deplină a romantismului ce îl
caracterizează pe Mihai Eminescu.