Sunteți pe pagina 1din 21

ŞTIINŢE AUXILIARE ALE ISTORIEI

CURS UNIVERSITAR
ŞERBAN TURCUŞ

CURS 1
INTRODUCERE

„Imperium” – perioadă de 40 de zile de conducere militară la limes.


„Imperator” – persoana căreia i se reactualiza autoritatea.
„Principat” – termen derivat de la „princeps” (primul).
„Stat” şi „republică” nu sunt sinonime. Exista un princeps al republicii.

⇒ Se poate vorbi despre un asincronism al istoriei;


⇒ Evul Mediu s-a terminat în a doua jumătate a sec. XIII sau în sec. al XIV-lea în alte regiuni;
⇒ În România, perioada menţionată s-a sfârşit în a doua jumătate a sec. XVI; Argumenele sunt: 1. protestantismul (reforma
religioasă) şi 2. apariţia tiparului;
⇒ Împăratul bizantin era considerat „icoana lui Dumnezeu pe Pământ”;
⇒ Papa l-a încoronat pe Carol cel Mare deoarece împărăteasa Irene nu putea ocupa formal tronul de la Constantinopol, fiind
femeie;
⇒ 1245 – Conciliul Lyon I l-a numit pe Rudolf de Habsburg, în acel moment terminându-se Evul Mediu;
⇒ 1231 – prima Constituţie modernă: „Constituţiile de la Melfi” (Italia), Frederic al II-lea (sfârşitul Imperiului I);
⇒ Imperator: Dominus Totius Mundi – Suveran Pontif;

Ştiinţele auxiliare ale istoriei/ştiinţele ajutătoare ale istoriei/ştiinţele documentare ale istoriei sunt o parte
esenţială a ştiinţei istorice şi au menirea de a se ocupa în mod efectiv de studiul documentelor, cu scopul de a
le ordona, sistematiza şi analiza, în vederea cunoaşterii trecutului istoric.

Ştiinţele auxiliare ale istoriei:


1. Heraldica;
2. Arheologia;
3. Paleografia (epigrafia);
4. Diplomatica (denumirea ar proveni de la „acte îndoite”);
5. Arhivistica;
6. Genealogia;
7. Sfragistica (scilografia);
8. Cronologia;
9. Codicologia;
10. Numismatica;
11. Miniaturistica;
12. Onomastica;
13. Metrologia.

CURS II
BIBLIOGRAFIA CURSULUI; TERMENUL „ISTORIE”; PROBLEMA SCRISULUI

Bibliografia cursului
1. Edroiu, Nicolae, Introducere în ştiinţele auxiliare ale istoriei”, Ed. P.U.C., Cluj Napoca, 1999;
2. Adina Berciu-Drăghicescu, Ştiinţe auxiliare ale istoriei, Tipografia Universităţii, Bucureşti, 1988
3. Sturdza-Săuceşti, Marcel, Heraladica, Tratat tehnic, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1974
4. Cernovodeanu, Dan, Ştiinţa şi arta heraldică în România, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977
5. Maria Dogaru, Sigiliile, mărturii ale trecutului, Bucureşti, 1976
6. Aurelia Sacerdoţeanu, Arhivistica, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970
7. Edroiu, Nicolae, Paleografia româno-chirilică, Ed. P.U.C., 2001
8. Damian, Bogdan, Paleografia slavo-română, Trata şi album, Arhivele Statului, Bucureşti, 1978

1
9. Jakó, Sigismund, Manolescu, Radu, Scrierea latină în Evul Mediu, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1971
10. Dicţionar al ştiinţelor speciale ale istoriei, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982
11. Documente privind istoria României, Seria C Transilvania, Introducere, vol. I şi II, Ed. Academiei R.P.R., Bucureşti, 1951
12. L'histoire et ses méthodes, Paris, 1961

Termenul „istorie”
Istoria – a vedea, a se informa, a cunoaşte.

Este aplicat atât scrierilor livreşti ale lui Herodot, cât şi descrierilor lui Aristotel (privind animalele), ale lui Teofrast
(referitoare la plante).
⇒ Termenul grec „istorie” provine de la rădăcina sanscrită „weid” – viziune ce serveşte cunoaşterii.
⇒ Istoria este constituită din izvoare, mărturii directe, reprezentări imediate, naraţiunile efectuate de anonimi, în mod neelaborat.
Istoria e constituită din evenimente şi „res gestae” (acţiuni), din evenimente umane în desfăţurarea acestora.
⇒ În secolulul trecut, pozitiviştii o numeau „ştiinţa trecutului”.
⇒ Marc Bloch considera absurd că trecutul poate fi considerat obiectul unei ştiinţe. El definea istoria ca pe o ştiinţă a oamenilor
în timp, istoria fiind o ştiinţă umană.
⇒ O altă perspectivă – istoria, ştiinţă a comportamentului uman. Din această perspectivă, ce se întâmplă după 1940/1980 nu mai
este de competenţa istoriei.
⇒ Şcoala franceză – istoria, coexistenţă de asincronisme;
⇒ Analiza istorică – istoriografie. Are rolul de a arăta componentele trecutului, pentru a înţelege prezentul şi a acţiona în prezent
în cunoştinţă de cauză. Este o problemă de etică. Metodele istoricului şi interesele sale sunt influenţate de problematica
prezentului, prin care istoricul înţelege trecutul prin intermediul prezentului.
⇒ Henri Marou scria, referitor la metoda istoricului: „istoria este o cunoaştere ştiinţifică elaborată a evenimentelor şi acţiunilor
din trecut şi nu doar studiul cauzelor. Este o ştiinţă a concretului şi singularului, dar nu o ştiinţă în sensul de epistemă, ci o
ştiinţă în sensul de techné, adică o cunoaştere diferită de cea vulgară, bazată pe simţuri, o cunoaştere elaborată în funcţie de o
cunoaştere riguroasă şi sistematică, a cărei finalitate este adevărul.”
⇒ Ceea ce face din istorie o ştiinţă este sistematicitatea şi rigurozitatea metodei aplicate unui ansamblu de fapte unice şi
irepetabile, dar cognoscibile printr-o: 1) metodă univocă; 2) înţelegere a relaţiilor cauzale, motivaţionale şi semnificaţiei
acestora.
⇒ Validitatea istoriei propusă de un istoric este validitatea unei techné, a unei anchetări raţionale a evenimentelor care depind de
bunul simţ şi onestitatea intelectuală a istoricului.
⇒ Forma sub care ne-a parvenit parcursul istoriei – reprezentări grafice.

Problema scrisului
⇒ Scrisul este reprezentarea grafică a limbii, prin mijlocirea literelor sau altor semne – grafene. Semnele scrisului denotă
adeseori sunete sau grupuri de sunete – foneme.
⇒ După tradiţia orală, scrisul este principala formă de comunicare între popoare şi cel dintâi mijloc utilizat pentru consemnarea şi
transmiterea datelor.
⇒ În sens amplu, prin scriere se înţelege orice mijloc care permite o mai facilă şi rapidă transmitere de informaţie: notele
muzicale, algebra. E imposibil ca scrisul să fi fost inventat într-un moment precis de către o civilizaţie şi apoi transmis altor
civilizaţii.
⇒ Scrisul s-a dezvoltat independent în civilizaţii diferite şi din motive diferite – în cultura vechiului Egipt, din motive religioase,
în Mesopotamia pentru comerţ, contabilitate.
⇒ Inventarea scrisului a însemnat „domesticirea” gândirii, consfinâind procesele de abstractizare, formalizare, clasificare, sinteză
şi ipoteză.
⇒ Scrisul a dus la pierderea importanţei memoriei, fapt demonstrat şi de situaţia din Occident, unde multor persoane le e
imposibil să îşi cunoască numele strămoşilor.
⇒ În civilizaţiile cu oralitate difuză, memoria e dezvoltată pentru demonstrarea unei proprietăţi.
⇒ Scrisul permite relaţionarea gândirii concrete (experimentală) cu gândirea abstractă.
⇒ Filosofii culturii consideră că inventarea scrisului a generat nu doar literatura, poezia, ci şi progesul sentimentelor –
individualismul, naţionalismul. O figură ca artistul individual, poetul, e de negândit într-o societate cu oralitate difuzată; într-o
societate unde e dezvoltat scrisul, plagiatul e delict, cel care scrie poate fi cenzurat, persecutat.
⇒ Multe religii nu ar fi existat fără scris. Ar fi fost fără substanţă în absenţa intangibelelor texte sacre.

2
Categorii de scris
1. scrisul logografic – utilizează semne pentru a nota cuvintele;
2. scrisul silabic – semnele sunt silabe;
3. scrisul alfabetic – fiecare fomen e scris cu literele alfabetului;

Alfabetul grec – e utilizat în limba greacă – sec. IX B.C. Derivă din scrieriile fenicienilor, fiind o simplificare a unor fonograme a
hieroglifelor egiptene, care şi-au pierdut caracterul fonic şi au păstrat doar semnul. Erau indicate doar consoanele, care trebuiau
completate cu sunete vocalice nespecificate. Grecii au transformat anumite litere pentru a le utiliza ca vocale.
Alfabetul latin – sec. VIII B.C., apărut din cel grec occidental prin derivare directă. Avea 21 de caractere. Lipseau literele J, U, W,
Y, Z. Alfabetul latin ne-a parvenit sub mai multe forme grafice, care au evoluat din antichitate până la fixarea definitivă, în „scriere
umanistă” (sec. XV).

Tipuri de scriere
⇒ Capitala cvadrată lapidară (aprox. 100) – litere cu formă impecabilă, geometrică, solemnă. Exprimă spiritul solemn roman.
Proporţie regulară, pentru H şi L, armonia rotunjimii, viguroasă la alte litere, flexibilitatea graţiilor (liniuţe care împodobeau
capetele literelor – A, spre exemplu).
⇒ Capitala librară rustică (sec. I-sec. V), utilizată pentru grafitti pe plăcuţe cerate sau pe papirus. Scrisă cu o mişcare zveltă şi
rapidă, fără preocupare pentru caligrafie. E o scriere vie, neelegantă. Era modificată de gust şi de modă.
⇒ Capitala librară elegantă (până în sec. IV) – pentru manuscrise. Deriva din Capitala librară lapidară , dar nu era atât de
fasonată.
⇒ Capitala librară uncială (sec. IV-VI), apărută din cauza modificării scrisului după scindare. Era scrisă cu majuscule, forme
rotunjite, regulare, perfecte. Expresie a gustului rafinat dobândit odată cu cultura elenistică. A rămas în uz până în sec. IX.
⇒ Capitala librară semiuncială (sec. VI) – scriere manuscrisă utilizată ca tip intermediar între formele solemne ale capitalei
unciale şi minuscula cursivă.
⇒ Scrierile cursive (sec. I) – exista o cursivă romană, scriere liberă, nervoasă, inegală ca trăsături şi aliniere. În sec. IX, ca
urmare a necesităţii libreşti tot mai accentuate, începe să apară minuscula cursivă, derivată din capitala cursivă. E generată de
schimbarea instrumentului de scris. Se trece de la calamo la pană.

Decăderea Imperiului Roman şi cele două valuri migratoare (sec. IV-V, VIII-IX) au dus Imperiul Roman la implozie
politică. Stabilirea slavilor, germanilor, orientalilor – a dus la dispariţia disponibilităţii pentru unitatea culturală. Refugiul
literaţilor, experţilor în scriere au fost mănăstirile (scaunele episcopale). Minuscula romană folosită cu asiduitate din sec. V pentru
manuscrise a început să îşi piardă caracterul unitar: existau diferenţe de la o regiune la alta – fenomen de creare de noi caractere în
scris.
Au apărut scrierele:
⇒ precarolină, în Italia de N şi centrală;
⇒ beneventană, în Italia sudică;
⇒ vizigotă (Spania);
⇒ merovingiană (Franţa);
⇒ precarolingiană (Germania);
⇒ insulară (Irlanda, Anglia).
Efortul lui Carol cel Mare, care a realizat dispoziţii scrise, a făcut să dea un edict (789), prin care toate popoarele erau obligate
să folosească un singur fel de scriere – minuscula carolingiană. A fost promovată de şcoala palatină de la Aquisgrana (Aachen),
unde se elaborau edictele şi se promova cultura imperială (Renaşterea carolingiană).
⇒ Minuscula carolingiană – era o sinteză a unor elemente din semiuncială, cursiva romană, merovingiană, insulară. A rezultat un
caracter bine proporţionatşi uşor de lecturat. Cuvântul scris dobândea o preeminenţă asupra formei estetice – scrisul fiind
readus la rolul de transmitere a gândirii şi nu la funcţia estetică.
⇒ Minuscula carolingiană a supravieţuit până în sec. XII, când particularismul feudal, cu emergenţa mornarhismului naţional a
dus la modificarea minusculei caroline, care au generat aparţia:

Scrieri concurente:
⇒ Litera textualis – Franţa de N;
⇒ Litera Bonomiensis (Universitatea din Bolgna);
3
⇒ Litera Parisiensis (Litera textualis) – scrierea gotică:. Scrierea gotică excesivă angulaţie, abandonarea flexibilităţii şi
rotunjimii. E aberant descrisă ca aparţinând Germaniei.
Curentul umanist a accesat cunoaşterea antichităţii, a militat pentru desfiinţarea scrierii gotice şi a indus revenirea la minuscula
carolingiană caligrafică (Francesco Petrarca, Calucio Salutati). Prin intermediul şcolilor urbane italiene – a ajuns în toată Europa.

CURS III
EPIGRAFIA ŞI PALEOGRAFIA

EPIGRAFIA
„Epigrafia” = epi (deasupra) + graphein (a scrie).
Ştiinţa care studiază înscrisurile pe material subiacent tare (piatră, lemn).
„Inscribere” (lat.) = insripţie.

⇒ Epigrafia/inscripţia – text de natură comemorativă, enunţiativă sau designativă nu prea lung ca extensiune, sculptat, pictat,
forjat, ţesut sau mozaicat, care se distinge prin acurateţea grafiei, intenţiile solemne şi e realizat pe material subiacent tare
(marmură, piatră, metal) sau pe obiecte (picturi, tapiserii), expuse vizionării publice şi lecturii, într-un loc deschis (piaţă,
stradă, cimitir) sau închis (biserică, palat, capelă).
⇒ Epigrafele se caracterizează nu doar prin stilul scrierii, ci şi prin adoptarea unor registre lingvistice particulare care se disting
prin concizie şi solemnitate, în funcţie de de conţinut, de context, scopul comunicativ. Tradiţia epigrafică este o caracteristică a
civilizaţiei clasice. Străzile, oraşele şi locurile de cult ale civilizaţiilor greceşti şi Imperiului Roman erau bogate în inscripţii.
Acest lucru denotă că societăţile antice aveau la nivelul urban un ridicat grad de alfabetizare, pri epigrafe fiind produse mesaje
destinate comunicării publice, realizate cu forma caracteristică a literei capitale.
⇒ Expresie a acestei difuziuni – 300 000 de inscripţii romane care ne-au parvenit şi au fost publicate.
⇒ Specialiştii estimează că totalul inscripţiilor a fost de câteva milioane.
⇒ În Evul Mediu, s-a produs decadenţa, năvălesc migratorii, inscripţiile dispar, semn al declinului instituţiilor publice şi
contractării alfabetizării.
⇒ Din sec. XI, odată cu urbanizarea, se înregistrează o revenire la uzul acestor înscrisuri publice, care sunt înscrisurile,
corespunzătoare fenomenului de generalizare a evoluţiei şi maturizării minusculei carolingiene.
⇒ Mozaicul cosmatesc – inscripţii în mozaic, pe paviment.
⇒ Din sec. XIV, în condiţiile genezei Umanismului şi a studierii reperelor antichităţii . (promovată de Francesco Petrarca, C.
Salutati), reâncep să apară inscripţiile.
⇒ Renaşterea – în domeniul artelor.
⇒ Umanismul – filosofic, respingerea teologiei;
1350-1500 – umanism literar (petrarca, Salutati, Bocaccio), Conciliul de la Trentor
– umanism filologic (scrierile limbilor clasice)
– umanism filosofic şi politic.
⇒ Umaniştii şi artiştii fac ca formele epigrafice ale vechii Rome să fie repropuse în cheie renascentistă;

Repere
1. Arhitectul Leon battista Alberti (1450) – inscripţii cu gust antichizant pentru decorarea templului Malatestian din Rimini;
2. Pictorii Giovanni Bellini, Andrea Mantegna;
3. Casa Manili.

Ca urmare a acestui interes pentru inscripţiişi litere capitale, în 1509, matematicianul Luca Pacioli redactează un trata intitulat
„Divina proportione”, în care se manifetsă interes pentru forma grafică, antică, preluată de model, stabilindu-se raportul de
proporţie divină în modul de elaborare a literelor.
Din punctul de vedere al reluării inscripţiilor ca mod de comunicare din partea instituţiilor, cel mai mare impuls vine de la
Papa Sixt al IV-lea, care a dat dispoziţia ca în Roma să se disemineze inscripţii în marmură pentru orice problemă apărută.
Exemplu: „Din ordinul ilustrisimului preşedinte al străzilor, este interzis să aruncaţi gunoiul aici.”
Prin convenţie, când ne referim la lumea greco-romană, ne referim la epigrafia greacă şi latină. În interiorul epigrafiei latine
există ulterioare nuanţe care disting epigrafia clasică de cea creştină, epigrafia medievală sau modernă/premodernă. Existau şi o
epigrafie slavonă, româno-chirilică, semitică (nordică şi sudică).

4
Din prima jumătate a sec. XIX – se elaborează corpusuri şi repertorii ştiinţifice, destinate să recenzeze şi documenteze
principalele publicaţii periodice dedicate ştiinţelor auxialiare ale istoriei: L'anée epigraphique, Corpus Inscriptionum Graecarum,
Corpus Inscriptiorum Latinarum, Corpus Inscriptiorum Etruscarum, Corpus Inscriptiorum Semitarum.
Practica inscripţiilor în Roma antică – inexistentă în timpul republicii, dar devine răspândită în timpul Imperiului. Sunt
poziţionate pe soculuri de statui, sarcofage, tăbliţele de bronz, monede, orice alt material tare.
Studiul inscripţiilor este influenţat de faptul că materialul subiacent e deterirorat sau incomplet. Epigrafistul trebuie să recurgă
la imprimare, fotografierea în lumină razantă, deducţii savante. Formele de redactare latină complică lectura. Abrevierile des
utilizate – text ermetic. Existau convenţii: J=I, Z, U=V, T (E+I) şi prescurtări: Ex.: IMP NERO CAESAR AVGVSTVS DIVI
CLAVDI F GERMANICI CAESARIS N TIB CAESARIS AVG PRON DIVI AVG ABN PONTIF MAX TRIB POTEST XII IMP
X COS IIII P P.

PALEOGRAFIA
„Paleografia” (sec. XVIII) – palaios (vechi) + graphein (a scrie).
Paleografia studiază istoria şi tehnica scrisului manuscris.

⇒ Paleografia se referă la arta de a citi, interpreta, explica vechile scrieri şi tehnica de a cunoaşte autenticitatea acestora.
⇒ Capacitatea paleografului de a înţelege şi traduce textele vechi în limbile moderne, dar şi de a exprima legătura dintre
activitatea celui care scria în trecut şi aspectele existenţei conexată acestei activităţi.
⇒ Disciplina paleografică se ocupă de textele manuscrise în orice limbă, până în epoca apariţiei tiparului, deşi în prevalenţă s-a
ocupat de textele medievale în limba latină sau greacă.
⇒ Succesiv, disciplina s-a dezvoltat în raport cu alte limbi vulgare (paleografia româno-chirilică, slavonă, maghiară, germană,
turco-osmană). În funcţie de alfabetul folosit, există paleografie arabă, ebraică ş.a.m.d.
⇒ Paleografia s-a răspândit şi în studierea cronicilor, analelor, codicelor. Stabileşte genul scriiturii, potrivit utilizării acesteia –
scrierea notarială, librară, de cancelarie – scriere carolingiană (după litera folosită).
⇒ Datorită faptului că genul şi felul scrierii sunt relaţionate, epoca, locul, utilizarea, doar în epoca modernă grafia e un fapt
personal, divers, individualizat.
⇒ În Evul Mediu, scriptoria (centre grafice). Instituţiile dedicate scrisului erau mănăstirile. Mulţi călugări preferau arta scrisului.
⇒ În vestul Europei – imnuri gregoriene, în est – muzică psaltică (muzică syriacă ambele).
⇒ Notele muzicale;
⇒ Textele redactate pe papirus – sunt de competenţa papirologiei;
⇒ Se folosea şi pergamentul;
⇒ Hârtia s-a folosit din sec. XIII- Înainte se folosea pielea de miel sau vită.
⇒ „Feud” – viech od = proprietar de vite.
⇒ „Palimpsest” – pergament şters o dată şi refolosit.
⇒ „Ductus” (ductul) – felul în care e ţinută mâna copistului, scribului, amnament.
⇒ Paleografia se slujeşte în demersurile ei cognitive de elemente etice;
⇒ Ductul este aşezat atunci când scriitura este dreaptă şi cu puţine legături; este cursiv atunci când e realizat fără a desprinde
pana de pe pergament şi scrisul are foarte multe legături (înclinat)
⇒ Unghiul de scriere – poziţia la care se regăseşte tana faţă de foaie/pergament;
⇒ Licatura – altitudinea elementelor specifică tehnicilor de prescurtare, prin care două litere sunt legate între ele fără să fie
desprinsă pana de document.
Principiul minusculei. Dacă majuscula e cuprinsă între două linii imaginare, minuscula e o literă a cărui corp se
încadrează între două linii, dar există linii ascendente sau descendente care se încadrează unui sistem cvadriliniar.
⇒ În tehnicile de prescurtare specifice Evului Mediu se folosesc tehnici de prescurtare – interlinie.
⇒ Stilionar – când se radacează documentul precedent celui original (minuta), se constată spaţiul necesar.
⇒ Tehnici – prin contracţie, siglă (iniţiale), suspensie.
⇒ Pregătirea materialului subiacent moale – pergament/hârtie (jumătatea sec. XIII, în vest, în România, în sec. XV-XVI);
⇒ Paleograful, pentru a determina autenticitatea unui document, trebuie să fie atent la filigramul hârtiei (marca de fabrică,
înscrisă în hârtie);
⇒ Filigranologia – ştiinţa care studiază filigranele;
⇒ Tehnici de prelucrare – pergamentul se întinde pe placa de lemn şi este bătut în cuie pe margini. Pentru scribii
neeexperimentaţi, se trasează liniile şi interliniile.
⇒ Cerneala folosită era de culoare neagră;
⇒ Actele emise de o autoritate eminentă erau scrise cu cerneală colorată (roşie, aurie);
⇒ Roşul era culoarea autorităţii. Auriul era pentru manuscrise pretenţioase – „codex aureus” – biblii cu scris aurit, de exemplu).
⇒ Pentru a se usca rapid cerneala, era folosit nisip, din nisiparniţă.
5
⇒ Monocondirul – scrierea fără întrerupere a mai multor cuvinte: MisereremeiDomine.
⇒ Tehnica transcrierii unui document în alt document (recopierea unui document) – transumpt.
⇒ Documentele se păstrau în sacristie.
⇒ Există falsuri formale (umiditatea deformează cuvântul, un scrib redactează conţinutul iniţial), parşiale (elemente adăugate
ulterior). De ex.: pe hârtie de sec. XVIII se redau fapte din sec. XVI sau se fooseşte o scriere nefolosită în epocă.

CURS IV
DIPLOMATICA

Diplomatica este ştiinţa auxiliară a istoriei care are ca obiect de studiu critica documentului scris, cu scopul de a-i
determina valoarea ca izvor istoric.
„diplôm” = a îndoi.

Documentul este o mărturie scrisă a unui fapt de exclusivă valoare juridică, compilat cu observanţa unor forme determinate,
prestabilite, care conferă documentului autenticitate şi forţă probatorie. Sarcina unui document e de a atesta în mod clar şi precis un
fapt juridic.
Diplomatica a devenit disciplină propriu-zisă în a doua jumătate a sec. XVI, odată cu redactarea de către benedictinul Jean
Mabillon, de la congreagaţia Saint Maur, a lucrării „De re diplomatica”, 1681.
Dpdv istoric, cea mai ilustră analiză cu caracter diplomatic a dost făcută de reprezenţii celui de-al doilea umanism.Lorenzo
Valla a demonstrat pe baze criticii filologicii de text falsitatea donaţiei lui Constantin (1540).
Actul era un fals din sec. VIII, care a generat ruptura culturală a Europei. În timpul Papei Zaharia, acesta ar fi cedat Peninsula
Italică şi Occidentul şi însemnele imperiale – tiara, sceptrul şi palatul. Caganatul avar (Panonia) era limita autorităţii lui Carol cel
Mare.
Conciliul Lyon II – consfinţea sfârşitul imperiului.
În prezent, diplomatica tinde să reconstruiască schematic procesul de documentare în diferite faze ale sale prin utilizarea unei
metode istorice, astfel încât să demonstreze genuitatea unei atestări, controlând însă aderenţa acestei atestări în formele în care ne-
au parvenit, la practicile frecvente în ambianţa care le-a produs, pentru acelaşi tip specific de documente.
Diplomatica – generală – studiul se adresează tuturor documentelor, fără a ţine cont de originea lor.
Diplomatica – specială – grupează documentele în serii distincte şi cu criterii precise. În elaborarea unui document distingem
două momente: 1. acţiunea juridică propriu-zisă. 2. cocumentul acţiunii juridice.
Dpdv al tipologiei documentelor – un document este probatoriu dacă reprezintă o negociere juridică care nu depinde de
conţinutul documentului ce va fi redactat şi este dispozitiv când dreptul se naşte prin intermediul contractului înscris în ocument.
Documentele pot fi publice, emise de o cancelarie, avân forme solemne tipice ale documentelor de cancelarie.
Documentele private sunt redactate în afara cancelariei şi sunt lipsite de solemnitate.
Documentele semipublice sunt emanate de autorităţi minore, pe lângă diverşi notari sau scribi, cu menţinerea unor forme de
solemnitate minore. Pentru ca un document să existe, sunt necesari 3 parametri, reprezentaţi de 3 persoane:
1) autorul – cel care îndeplineşte acţiunea juridică, din a cărui voinţă exclusivă are loc acţiunea;
2) destinatarul – cel faţă de care e îndreptată acţiunea jurudică;
3) scriptorul – cel care prevede punerea în scris a elementelor scrise, la cererea uneia sau ambelor părţi.

Un document are:
a) caracteristici extrinseci – materialul subiacent, pergament, hârtie, tipuri de grafie, semne de cancelarie, sigiliul,
cernelurile, instrumentele de scriere.
b) caracteristicile extrinseci – tipurile de limbă folosite, complexitatea grafiei, observanţa formularelor din stilionar şi la
datele exacte ale autorului, destinatarului şi obiectului juridic pe care îl conţine documentul.
Părţile documentului
1. protocolul iniţial este partea cu care se descrie actul. Cuprinde o invocatio simbolica verbală sau grafică şi intitulaţia
(intitulatio), care cuprinde formula devoţiunii, numele, titlul şi calitatea emitentului; inscripţia şi adresa, care cuprinde
numele şi titlul destinatarului; salutaţia, care este o uzanţă ce respectă raporturile dintre emitent şi destinatar şi arenga, cu
justificări de ordin juridic, moral, religios în privinţa necesităţii emiterii actului.

6
2. textul (textus, contextus) cuprinde conţinutul actului. Se deschide cu un preambul, în care se fac consideraţii de ordin
general asupra conţinutului. Urma notificaţia (promulgatio) prin care era adus la cunoştinţa celor interesaţi obiectul
actului şi intervenţia sau petiţia.
3. expoziţia (naratio) este partea cea mai lungă şi expune împrejurările emiterii actului. Aici se prezintă pricina, se transcrie
conţinutul unor acte mai vechi, probatorii pentru hotărârea luată de emitent; este partea redactată mai liber din act. În
dispoziţie se exprima voinţa şi hotărârea emitentului, porunca lui, această formulă fiind urmată de sancţiune (sanctio) în
vederea respectării şi executării dispoziţiei. Aici era date mai multe clauze dintre cele cunoscute: injonctivă (imperativă),
prohibitivă (interzicerea încălcării dispoziţiei), derogativă (aplicare şi în caz că e contrară altor dispoziţii), rezervativă
(păstrarea de drepturi ale emitentului sau terţei persoane), obligativă, renunţiativă. Textul se încheia cu coroboraţia, prin
care se enunţau modalităţile de întărire a actului.
4. protocolul final (eschatocolul) cuprinde data, aprecaţia (satisfacţia pentru încheierea norocoasă a documentului), urare
finală, semne de validare – subscripţia şi întărirea actului prin aplicarea sigiliului, atârnarea pecetei.
Falsurile sunt depistate de critica diplomatică şi alte ştiinţe auxiliare ale istoriei. Există documente îndoielnice, documnte
sigur false. Argumente: formular, scris, hârtie, lichid de scris, conţinut.

CURS V
SIGILOGRAFIA

Sigilografia este ştiinţa care studiază sigiliile din toate punctele de vedere.
„Sfragistica” – germ.

Sigiliul este folosit în raporturile juridice şi în viaţa cotidinaă, fiind folosit înaintea scrisului. Datorită semnificaţiilor, funcţiei,
elementelor artistice, sigiliul poate fi considerat un microcosm al culturii. A fost folosit de mesopotamieni, egipteni, evrei, greci,
romani, chinezi, japonezi, civilizaţiile precolumbiene. Maxima splendoare, a fost atinsă în Europa medievală şi pre-modernă. E
utilizat şi în prezent, cu aceleaşi finalităţi practice şi juridice: garantarea integrităţii şi secretului unui act sau document, afirmarea
proprietăţii, autentificarea unui document scris, certificându-se astfel congruenţa cu voinţa autorului.
Sigiliul are accepţiunile:
a) matricea sigilară;
b) amprenta sigilară.
Este obţinut prin imprimarea unei matriţe incizate pe un material sufiect de maleabil, sigiliul are o varietate limitată de
materiale – creta (la mesopotamieni), metalul (plumb, aur, argint – în Evul Mediu grec şi latin), ceara.
Evoluţia sigiliului a constat în: ştampilă şi timbrul sec.
Dpdv al imaginilor înscrise în sigiliu, mijlocul adaptat pentru a exprima voinţa unei persoane, a simboliza ideea pe care o are
despre sine, mesajul pe care îl transmite celorlalţi. Această explicaţie justifică bogăţia mesajuelor oferite prin figuri variate
utilizate, în ciuda spaţiului redus pus la dispoziţie.
Sigiliul poate fi recto sau recto-verso. Are două părţi: câmpul sigilar şi exerga. Câmpul este cercul interior, unde se află
imaginea, însemnele heraldice, desene, figuri geometrice, litere. În exergă, cercul exterior, se află legenda.
Sigiliul ogival este folosit de clerici (ecleziaşti). Are forma unei ogive.
Legenda din exergă este partea epigrafică care permite identificarea titularului. Este dispusă în jurul câmpului, fiind separată
de acesta printr-un brâu perlat.
Materialele cele mai utilizate pentru sigilii erau metalul (plumb, aur, argint), ceara (virgină, colorată cu aditiv), hârtia.
Formele cele mai comune ale sigiliului sunt: rotundă, ovală, ogivală, scut, romb, triunghi, pătrat. Dimensiunile variază, de la
câţiva milimetri la maxim 10-15 centimetri.
Efigiile din câmpul sigilar determină tipologia sigiilor, astfel:
a) sigiliul majestăţii (regele, în tron, împodobit cu însemnele regalităţii);
b) sigiliul ecvestru (senior pe cal, în exerciţiu militar).
c) sigiliul ecleziastic (cleric aşezat sau în picioare, îmbrăcat cu odăjdiile specifice funcţiei);
d) sigiliul feminin (damă în picioare);
e) sigiliul hagiografic (instituţia bisericii);
f) sigiliul monumental (municipiu, comune – oraşe libere);
g) sigiliul heraldic (cel mai răspândit; utilizează însemnele heraldice ale familiei posesorului).
Modul de aplicare al sigiliilor:
a) aplicate direct pe pergament sau hârtie;
b) atârnate.
Bulele erau puse pe acte de importanţă deosebită. Erau confecţionate din plumb. Când documentele erau de importanţă
deosebită, erau confecţionate din aur (acestea au rămas în istorie). Privilegiul culorii ilustra autoritatea. Papa folosea culoarea roşie,
patriarhii verdele.

7
CURS VI
HERALDICA
(Adina Berciu-Drăghicescu)

Heraldica are drept obiect stabilirea principiilor teoretice, cercetarea, interpretarea şi evoluţia stemelor unui stat, oraş, familie,
corporaţie etc.
Cercetătorului din domeniul ştiinţelor umaniste, pentru folosirea cât mai exactă a izvoarelor, îi sunt necesare şi cunoştinţe
de heraldică. Din cadrul surselor istorice, această ştiinţă auxiliară utilizează peceţile, monedele, pietrele de mormânt, monumentele
de arhitectură, diplomele etc.[1], folosindu-se astfel şi de alte ştiinţe auxiliare ca: paleografia, sigilografia, numismatica.
Numele disciplinei provine din termenul latin medieval: heraldus, héraut = crainic. Heralzii în epoca medievală duceau
mesajele de război, dar făceau şi oficiul de prezentare a luptătorilor în turniruri şi de introducere a acestora în arenă. În sunetele de
trâmbiţă sau de corn, heralzii, care trebuiau să fie buni cunoscători a simbolurilor heraldice, făceau şi prezentarea blazoanelor[2]
nobililor pe care-i introduceau pe câmpul de turnir. Blazonul[3] era un semn convenţional, specific unui stat, oraş, familie,
persoană etc. Heraldica[4], ca ştiinţă auxiliară a istoriei, studiază aspectele teoretice ale blazonului, dar se preocupă şi de aplicarea
lor în practică, realizarea stemelor, terminologie devenind în această situaţie artă heraldică.
Fenomenul heraldic şi, în general, manifestările heraldice sunt foarte vechi, apărând prima oară în antichitate şi evoluând
odată cu societatea omenească[5]. Arta heraldică îşi are începuturile în secolul XI în Germania, la concursurile care s-au desfăşurat
la Göttingen în anul 934, unde se pare că s-au purtat de către cavaleri bucăţi de stofă potrivite în maniera de alcătuire ulterioară a
stemelor[6] Perioada de înflorire a ei a fost a cruciadelor şi a epocii clasice a turnirurilor (sec. XIII-XV). După secolul al XVI-lea,
importanţa artei heraldice a scăzut.
Ştiinţa heraldică îşi are începuturile în Franţa. În 1416, Clément Prinsault a pus bazele acestei discipline prin fixarea unei
terminologii exacte şi ştiinţifice care a fost apoi general acceptată. Tratatului lui Clément Prinsault i-au urmat şi alte lucrări de
heraldică, Franţa aducându-şi o contribuţie esenţială la naşterea şi fundamentarea acestei ştiinţe auxiliare a istoriei. Menţionăm
printre reprezentanţi:[7]Jérôme de Bara, Les blasons des armoiries, Lyon, 1579, Charles Segoing, Mercure armorial enseignant les
principes et éléments du blason des armoiries, Paris, 1648. În secolul al XVII-lea, o contribuţie însemnată a adus-o Pčre Claude-
Franşois Ménestrier prin lucrarea sa celebră: Le veritable art du blason et l'origines des armoiries, Paris, 1671, urmată de altele: Les
recherches du blason, Paris, 1673 şi de L'Origine des armoires, Paris, 1680.
Tot în această perioadă s-au realizat şi desene de blazoane contemporane sau mai vechi care au fost adunate de
colecţionari. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după o perioadă de stagnare de la sfârşitul secolului XVIII, cercetările au
fost reluate, devenind disciplină de învăţământ la École des Chartes şi în alte universităţi europene.
Progresul în domeniu a fost favorizat de apariţia unor periodice de specialitate: ,,Archives héraldiques suisses” (1887-
1953) devenit în 1954 ,,Archivum Heraldicum”, şi ,,Revue franşaise d'Héraldique et de Sigilographie” (Paris, 1938).
Bazele ştiinţei heraldice s-au pus încă din secolul al XIX-lea şi în secolul XX. Printre lucrările cu contribuţii deosebite
menţionăm câteva: Grandmaison, Dictionnaire héraldique, Paris, 1852; Louis Douet d'Arcq, Collection de sceaux, vol. I, Paris,
1863; G. A. Seyler, Geschichte der Heraldik, Nürenberg, 1885-1889; Baron von Sacken, Katechismus der Heraldik, în 8 vol.,
Leipzig, 1905-1920; D. L. Galbreath, Manuel du blason, Lausanne, 1942; E. J. Jones, Medieval heraldry. Some Fourteenth Century
Heraldic Works, Cardiff, 1943; Michel Pastoureau, Le traité d'héraldique, Paris, 1979 şi o ediţie germană.
În Ţările Române, preocupările de ordin heraldic se întâlnesc din secolul al XVII-lea la cronicile: Grigore Ureche (1590-
1647), Miron Costin (1633-1691), Nicolae Costin (1600-1712), la Dimitrie Cantemir (1673-1723). În lucrările acestora apărea
legenda heraldică a capului de bour, a corbului, precum şi ,,pretinsele armerii ale Daciei (doi lei afrontaţi)”[8]. În secolul următor,
interesul pentru heraldică se manifestă, în măsura în care aceasta a servit la alcătuirea stemelor de familie (Sturdza, Balş,
Văcărescu). Către sfârşitul perioadei au apărut sigilii domneşti pe care erau reprezentate în afara stemei principatului şi stemele
celor 17 judeţe[9].
8
Bazele ştiinţelor heraldice se vor pune, însă, abia în secolul al XIX-lea, când s-au remarcat: Gh. Asachi (1788-1869)[10],
fiul său Alexandru[11], Gh. Seulescu, Mihail Kogălniceanu (1817-1891)[12], Cezar Bolliac (1813-1881)[13], precum şi reputaţi
istorici ca B. P. Hasdeu (1838-1907), V. A. Urechia (1834-1901), D. A. Sturdza (1833-1914). În ultimele decenii ale secolului al
XIX-lea s-au remarcat câţiva heraldişti ce-şi vor desfăşura activitatea şi în primele decenii ale secolului următor, dintre care
menţionăm pe: Octav George Lecca (1881-1957), Ştefan Dimitrie Grecianu (1825-1908) şi P. V. Năsturel. După 1918, ştiinţa
heraldică a cunoscut o nouă dezvoltare prin înfiinţarea în 1921 a Comisiei Consultative de Heraldică (7 membri), având atribuţii în
elaborarea noilor steme româneşti. În secolul XX, importante contribuţii au fost aduse de Constantin Moisil (1876-1958), Nicolae
Grămadă (1892-1961), Marcel Romanescu (1897-1965), Aurelian Sacerdoţeanu (1904-1976), Emil Vârtosu (1902-1977), Mihai
Berza (1907-1978), Dan Cernovodeanu (n. 1921), Marcel Sturza-Săuceşti (1895-1984), Jean N. Mănescu (n. 1927), Maria Dogaru
(n. 1934) şi alţii.
În 1970 s-a creat Comisia de Heraldică, Genealogie şi Sigilografie pe lângă Institutul de istorie ,,Nicolae Iorga”, unde
funcţionează şi în prezent, urmărindu-se dezvoltarea cât mai mult şi mai bine cu putinţă a acestor ştiinţe auxiliare ale istoriei în
România. Prin participarea membrilor săi la numeroase congrese internaţionale de specialitate, Comisia a contribuit la răspândirea,
dincolo de fruntariile naţionale, a acestor izvoare istorice româneşti, precum şi a rezultatelor cercetării româneşti în domeniile
heraldicii, generalogiei şi sigilografiei. Tot în anul 1970 s-a creat Confederaţia Internaţională de Heraldică, cu scopul de a uni
eforturile specialiştilor din diferite ţări pentru efectuarea de cercetări heraldice, genealogice şi sigilografice. Comisia de Heraldică,
Genealogie şi Sigilografie din România este afiliată acestui organism internaţional, ca membră fondatoare, iar reprezentantul ei
face parte din Biroul Executiv al Confederaţiei.
În ultimele decenii, ştiinţa heraldică românească se bucură de un bine meritat prestigiu, România fiind prezentă din 1970
la toate congresele internaţionale de heraldică, genealogie şi sigilografie.
Pentru interpretarea justă a izvoarelor, pentru redarea cât mai fidelă a adevărului, istoricul trebuie să poată citi şi interpreta
elementele heraldice, trebuie, altfel spus, să posede tehnica descifrării stemelor sau blazoanelor, care constituie elementul
fundamental al heraldicii.
Stema constituie ,,ansamblul semnelor distinctive şi simbolice care alcătuiesc blazonul unei persoane, instituţie sau stat
exprimând atributele sale”[14]. O stemă trebuie să cuprindă, în principal, următoarele elemente: scut, figuri heraldice, elemente
exterioare ale scutului, incluzând cimierul, coroana, susţinătorii, pavilionul, deviza.
De la persoane, familii, instituţii (puterea centrală, puterea eclesiastică), blazonul a fost treptat adoptat de ţări, regiuni, cetăţi, oraşe,
asociaţii, case de comerţ, ateliere, fabrici etc..[15]
După modul de prezentare, blazoanele pot fi simple (unul singur) şi combinate (unul sau mai multe unite sau nu[16]).
Din punct de vedere al modului cum a fost creat, există blazon de concesie (concedat de suvernai, în forme iniţiale) şi
blazon transformat, incluzând toate adăugirile şi modificările ulterioare.
În heraldică, blazonul este analizat ca fiind purtat de posesorul lui, respectiv din spate. În consecinţă, latura privită din faţă
la stânga este socotită, de fapt, la dreapta, iar cea privită din faţă la dreapta este la stânga.
Scutul (cuvântul grecesc skutos = piele) este elementul principal al blazonului sau al stemei; el este în acelaşi timp şi
câmpul pe care se aşează celelalte elemente de heraldică. Folosit iniţial, din antichitate, ca un mijloc de apărare al celui care-l
poartă, a devenit în evul mediu elementul care-l individualiza, deoarece pe el se aşezau lucruri care simbolizau mai ales victoriile
sale militare. Scutul poate fi de formă rotundă, ovală, pătrată, dreptunghiulară, rombică, triunghiulară[17].
Scutul, din punct de vedere al simbolului heraldic, poate fi: simplu, compus, unit în jumătate părţi, scut-ecuson, scut de
stemă. Scutul simplu sau neted este acel scut care are o suprafaţă plană, netedă, vopsit într-o singură culoare şi nu are pe el figurată
nici o piesă heraldică. Scutul compus este acoperit de mai multe smalturi (culori, metale, blănuri) şi are câmpul împărţit în mai
multe partiţiuni. Scuturi unite sunt două scuturi care îşi ating marginile. Scut în jumătate părţi (despicat) se constituie din unirea a
două scuturi împărţite în jumătate, în lungime şi alăturate, în aşa fel încât să se observe din fiecare câte o jumătate. Scut-ecuson
este acela aşezat pe un scut mai mare; semnifică o concesiune făcută de un suveran unui nobil. El se poate aşeza central, când este
unul singur, sau pe margine, când sunt mai multe scuturi-ecuson. Câmpul scutului se împarte în mai multe partiţiuni cu ajutorul
unor linii care se numesc trăsături[18]. Partiţiunile (împărţirile scutului) sunt următoarele: 1) despicat; 2) tăiat; 3) despărţit; 4)
spintecat (Planşa 14).
Repartizările constituie termenul general prin care se desemnează diviziunile scutului care rezultă din combinarea
partiţiunilor obişnuite. Repartizările sunt următoarele: treimea, sfâşierea încrucişată, poala, cartierele care variază de la 6 la 32,
număr care nu poate fi depăşit[19].
Heraldica are la bază culorile sau smalţurile, termen care îşi are originea în vopsirea stemelor sau blazoanelor pe mobile,
pe arme, pe vase de aur şi de argint[20].
Arta heraldică foloseşte 3 smalţuri desemnate prin:[21]
1) două metale - aurul care este galben şi argintul care este alb;
2) 6 culori propriu-zise: roşu sau stacojiu, albastru sau azur, negru (sable), verde (sinople, luat de la arborii din preajma cetăţii
Sinope), purpura sau violet, portocaliu;
3) două blănuri: a) hermina, numită şi cacom (albă cu pete negre), şi contra hermina; b) sângeapul (singipie), numit şi vair, şi
contra sângeapul (contra singipie) de culoare albastră (azur) cu alb.
Aceste smalţuri se figurau pe steme prin intemediul desenului convenţional, redându-se imaginea, nu şi culoarea
respectivă. Astfel, argintul se redă prin culoarea albă, roşu prin linii verticale, azur prin linii orizontale, negru prin linii încrucişate
(verticale şi orizontale) etc. În câmpul scutului se află nenumărate piese care alcătuiesc figurile heraldice (Planşa 14).
9
Figurile heraldice se clasifică în: piese onorabile şi piese mai puţin onorabile.
Piesele onorabile sunt cele mai vechi piese întrebuinţate pe scuturi. Celelalte sunt piese folosite mai recent. Piesele
onorabile ale scutului sunt ,,suprafeţe ale scutului, diferite ca smalţ de restul câmpului, realizate prin trasarea unor linii drepte,
oblice sau curbe”[22]. Printre cele mai folosite se numără: şeful sau capul (o linie orizontală trasată în partea superioară a scutului),
talpa sau treimea inferioară a scutului (realizată prin trasarea unei linii orizontale în partea inferioară a scutului), banda (realizată
prin trasarea a două linii oblice din colţul drept superior spre colţul stâng inferior), bara (realizată prin două diagonale duse din
colţul stâng superior spre colţul drept inferior). Prin acelaşi joc de linii se mai pot realiza: furca, furca răsturnată, palul (ţeapa),
crucea, săritoarea, căpriorul, pajera.
Mobilele sunt obiecte aşezate pe scut. Acestea pot fi: figuri naturale, artificiale, himerice. Figurile naturale pot fi luate de
la astre, pot fi părţi ale corpului, omenesc, sau pot să provină din lumea animală, a plantelor, a păsărilor etc. Figurile artificiale pot
fi: cruci, turnuri, castele, poduri, biserici, vapoare, coroane etc. Figurile himerice se iau, de regulă, din mitologie sau pur şi simplu
sunt fanteziste.

Ornamentele exterioare ale stemelor


Scutul pe care se află figurile sau mobilele este ornamentat exterior cu: coif, coroană, lambrechinuri, cimier, mantou,
suporţi, tenanţi, susţinători, deviză, insigne, strigăte (Planşa 18).
Coiful (casca) este cel mai vechi ornament al scutului, avându-şi originea în căştile antice, înfăţişând acoperământul
cavalerilor în armură. Prin urmare, reprezintă cea mai nobilă piesă din stema unui nobil. Coiful timbra sau ocrotea scutul, dar prin
el se indica şi rangul personal. Exista coiful de suverani, de principi, daci, marchizi, conţi, viconţi, baroni, bastarzi (Planşa 15). La
rândul său, coiful era împodobit cu un mănunchi de pene sau din alte materiale.
Coiful constituie suportul cimierului (creştet) şi se supune regulilor heraldice. Astrel că, rangul nobiliar va determina
forma, metalul, numărul de grile şi poziţia sa pe scut (faţă, profil, dreapta sau stânga)[23]. În funcţie de aceste elemente poate fi:
coif de împărat, rege, duce, conte, viconte, baron etc. Regula heraldică impune prezentarea căştii deasupra scutului, în cazul unui
suveran; în cazul nobililor, ea era aşezată în profil dreapta, iar în profil stânga se aşezau căştile bastarzilor. Poziţiile acestea au fost
fixate în secolul XV şi au fost determinate de poziţia suveranului care stă în mijloc şi ceilalţi îl privesc din stânga şi din dreapta.
Coroana constituie un alt ornament al scutului. Ea este specifică fiecărei ţări, fiecărui rang şi fiecărei perioade istorice.
Coroanele se deosebesc între ele după metalul din care sunt confecţionate, după podoabele care se află pe ele şi după fleuroane.
Cimierul[24] (creştet) aşezat deasupra coifului constituie un alt element heraldic important. Este elementul cel mai înalt dintr-o
stemă. Originea sa o găsim tot în epoca antică, în pămătuful din pene sau din păr de cal ce se afla pe coifurile greceşti şi romane.
Cimierul se compune de cele mai multe ori din: pene, coarne de animale, elemente himerice, figuri naturale, capete de om, gulere,
blănuri etc. Cimierul a evoluat de la un semn distinctiv şi obligatoriu pentru membrii unei familii către un semn personal. După
secolul al XIV-lea, care constituie perioada sa de maximă dezvoltare, importanţa folosirii cimierului a scăzut, devenind doar un
ornament.
Lambrechinele[25] sunt fâşii de stofă fixate sus, în spatele coifului, atârnând de o parte şi de alta. Originea lor se află,
probabil, în gluga purtată de cavaleri, fie în fâşiile de pânză legate de coif, fluturând în vânt şi aducând astfel răcoare[26]. Pe stemă,
lambrechinele sunt reprezentate prin frunze de pălămidă. Pe blazon, fondul lambrechinelor trebuie să fie din aceeaşi culoare cu
câmpul scutului, iar vârfurile lor din smalţul pieselor care se află în câmpul scutului.
Suporţii şi tenanţii sunt animale naturale sau fantastice, fiinţe omeneşti, îngeri, părţi ale corpului omenesc sau părţi din
corpul animalelor fantastice: sirene, grifoni, centauri. Acestea se aşezau în părţile laterale ale scutului cu scopul de a-l susţine.
Figurile de formă umană sunt tenanţi (ţinători). Animalele naturale sau himerice sunt suporţi. Aceştia sunt reprezentaţi, în
general, în picioare sau faţă în faţă (afrontaţi). Stemele clericilor şi ale femeilor nu au suporţi sau tenanţi. Pentru văduvă, scutul era
înconjurat cu un şnur de mătase neagră şi albă, împletit şi din loc în loc înodat.
Susţinătorii includ plante (arbori, flori) sau obiecte şi au rolul de a susţine scutul. Steagurile, fanioanele, cârjele, tunurile
sunt semne simbolice întrebuinţate la ornarea şi susţinerea scutului.
Deviza heraldică este, de obicei, o cugetare referitoare la un sentiment, un obiectiv anume etc., exprimată cât mai lapidar
cu putinţă. Ea poate fi filosofică, umoristică sau sinistră. De obicei se aşează sub scut.
Toate elementele heraldice dintr-o stemă sunt protejate de mantou (sau cortină). Acesta poate fi de purpură, poate fi de
catifea sau mătase albastră sau poate fi de postav. În funcţie de rang, de grad, ea poate fi căptuşită cu hermină, brodată cu aur,
aurită în întregime.
Extinderea folosirii stemelor a dus cu timpul la alcătuirea unei terminologii şi a unor reguli precise încă din secolul al XV-
lea. Dintre regulile alcătuirii unei steme conform tratatului de heraldică menţionăm[27]:
1) cunoaşterea scutului; 2) cunoaşterea smalţurilor heraldice, a metalelor, culorilor, blănurilor, pieselor sau mobilelor; 3) spargerea
sau modificarea stemelor şi ornamentelor exterioare; 4) partiţiunile scutului sunt în număr de 4: despicat, tăiat, despărţit, spintecat;
5) direcţia tăieturilor sau a dungilor se consideră totdeauna după poziţia scutului şi a axelor sale; 6) o piesă heraldică este formată
prin împărţirea unui scut în diferite culori şi prin mărginirea acestora cu dungi drepte sau oblice; 7) numărul maxim de cartiere al
unui scut este de 32; 8) scutul familiei principale se pune peste figurile din scut, în centrul său; 9) se folosesc numai culori
heraldice ca roşu, albastru, verde, negru, purpură, portocaliu; 10) poziţiile figurilor în câmpul scutului sunt în număr de 10; 11)
10
piesele şi figurile sunt supuse la reguli precise determinate; 12) fiecare figură heraldică trebuie să se deosebească pe câmpul
scutului în care este plasată şi pe care trebuie să-l umple; 13) nici un coif nu poate fi fără creştet (cimier) şi nici un cimier fără coif.
Iniţial, heraldica a fost un atribut al nobilimii, dar ea a constituit şi apanajul intelectualilor, al meseriaşilor, al negustorilor.
Arta a făcut apel în mod deosebit la heraldică, găsind aici o vastă sursă de inspiraţie şi, în acelaşi timp, un domeniu de
manifestare. Heraldica, prin izvoarele sale speciale pe care le pune la îndemâna cercetătorilor, prin simbolistica sa, constituie un
domeniu deosebit de important pentru cunoaşterea proceselor sociale, politice, culturale ale societăţii omneneşti. Heraldica
contribuie la o mai bună înţelegere a moravurilor, obiceiurilor, a mentalităţilor medievale în general, precum şi la ,,descifrarea
încrengăturilor genealogice adesea foarte încurcate”. Ea a constituit, de asemenea, şi un domeniu pe care românii l-au folosit din
plin. Lupta pentru independenţă şi pentru unitate naţională a fost evidenţiată şi prin simbolurile heraldice care au servit şi drept
arme de luptă pentru realizarea acestor deziderate.

Pentru note, vezi: http://ebooks.unibuc.ro/istorie/arhivistica/13capVIII.htm

CURS VII
GENEALOGIA

Genealogia = „genea” (lume) + „logia” (ştiinţă).


Genealogia reprezintă studiul asupra generaţiilor care au precedat şi determinat o familie.
Genealogia nu se aplică doar nobililor, fiecare individ poate să realizeze propriul arbore genealogic. Unii definesc genealogia
ca fiind ştiinţa ce studiază în mod istoric legăturile familiale, stabilind derivaţiile, descendenţele, ramificaţiile sau extincţia
familiilor sau a stirpelor.
Genealogia este o ştiinţă auxiliară limitată, pentru că de cee mai multe ori datele sunt lacunare. Practica genealogiei are
rădăcini profunde – Vechiul Testament: preocupări pentru genealogie, mai ales în ceea ce priveşte stabilirea legăturii pe verticală
între patriarhii şi regii Israelului, dar mai cu seamă pentru genealogie, în Biblie, în cazul sacerdoţilor, care stabileau succesiunea
pentru a garanta sacerdoţiul doar membrilor tribului leviţilor.
Determinări se găsesc la egipteni, greci, romani, dar niciodatăgenealogia nu a cunoscut o dezvoltare mai pronunţată şi o
utilizare mai mare ca în Evul Mediu.
În Evul Mediu, regii, principii şi nobilii, indiferent de provenienţa etnică, de cultură, puteau garanta moştenirea şi integritatea
domeniului deţinut propriilor descendenţi, prin alcătuirea arborelui genealogic.
Sec. XII – stema – reprezentare grafică a familie, patrimoniului, iar blazonul – reprezentare verbală. Se impune corelarea
semnelor heraldice cu descendenţele sau desherenţele (fără urmaşi). Apar, în afară de stemmari, armoare, lucrări cu caracter
genealogic, relaţionate la familii şi persoane. Prima lucrare – Strassbourg – „Incunabilul anonim, 1486”. Incunabilele sunt cărţile
tipărite până la 1500.
Genealogia, ca ştiinţă auxiliară a istoriei, cu norme, principii bine stabilite – sec. XVIII, prin opera germanului Johann Hubner
(1780). Pentru a determina ascendenţa sau descendenţa, genealogia a stabilit metode: 1. sistemul de numărare Ahnentafel – tabel cu
strămoşii, rezultând tabla descendenţilor. Metoda a fost preluată de marchizul de Sosa (1676). Este reluată ca metodă de Stephan
Stradonitz – metoda Sosa-Stradonitz. Reprezintă o listă a ascendentă a persoanelor care se înrudesc, pornindu-se de la un individ –
rezultă evoluţia unei familii şi urmaşii, toţi antecesorii. Se compune pe baze matematice şi evoluează în progresie geometrică, prin
puterile succesive ale lui 2.

Mama7 Tata6 Mama 5 Tata 4


Mama 3 Tata 2
Dvs. 1
O generaţie are 30 de ani. Pe viitor vor fi serii mai lungi (creşterea duratei de viaţă, urmaşi la vârstă înaintată).
Tabla descendenţilor – listă a persoanelor care se înrudesc pornindu-se de la un individ şi urmând descendenţii săi. Spre
deosebire de tabula ascendenţilor, nu e guvernată de o lege matematică. Cea mai cunoscută metodă de notare este Aboville.
Persoana căreia i se stabilesc descendenţii este notată cu nr. 1. Primul copil – 1.1., al doilea – 1.2, al treilea – 1.3. nepotul de la
primul copil 1.1.1, nepotul de la al doilea copil – 1.2.1, nepotul de la al treilea copil – 1.3.1.
Se ajunge ca o persoană 135728 să aparţină celei de-a şasea generaţii, fiind al 8lea copil al lui 13572, care e al doilea al lui
1357, care este al 7lea al lui 135, care este al 5lea al lui 13, care este al 3lea alui 1.
Spiţa de neam. Redă succesiunea genealogică exclusiv pe o linie (masculină). Se prezintă sub forma de tablă de descendenţă
limitată la partea bărbătească, dintr-o explicaţie juridică (succesiunea la tron sau a bunurilor).
Înrudirile de sânge se calculează pe partea tatălui – linie agnatică sau pe partea mamei – cognatică. Prin căsătorie, în
genealogie – alinţă, rudele rezultate – afini.

11
Sursele de informare pentru istoric, dincolo de izvoarele diplomatice, pe măsură ce autorităţile publice raţionalizează
structurile, impune recenzarea supuşilor, instituţiile clericale şi laice ţin registre de stare civilă, certificate de naştere, căsătorie,
deces, livrete militare, diplome militare, diplome de studii, fotografii de familie.
Registrele de stare civilă au apărut mai repede în Transilvania, ân Moldova şi ţara Românească fiind implementate de
Imperiului Ţarist (Kisseleff).

VEHILOLOGIA

Este ştiinţa auxiliară a istoriei care studiază drapelele, steagurile, stindardele.


Se ocupă de istoria, caracteristicile, culorile, semnificaţia, utilizarea diferitelor stindarde, drapele, steaguri, aparţinând
statelor, regiunilor, grupurilor politice, etnice, sportive, din toate părţile lumii.

Este o ştiinţă tânără (1959), denumirea provine de la latinescul vexilum = steag.


Cel mai celebru steag este steagul Sfântului Petru (Vexilum Sancti Pettri). Cucerirea era legitimată de purtarea acestui steag.
Sub acest steag, în 1066, cucerirea Angliei a adus-o sub vasalitatea Papei.
Un drapel/steag/stindard este alcătuit dintr-o stofă/alt material, având o culoare sau mai multe, cu un câmp unic sau în benzi
orizontale ori verticale, încărcat sau nu cu un desen grafic particular – reprezentând simbolic un stat, o comunitate regională,
lingvistică, etnică, partid, asociaţie etc. Un stindard – făcut astfel încât să fluture ataşat de o hampă. Poate fi reprezentat pe plăcuţe,
livrete etc.
Părţile drapelului sunt; hampă/asta – suportul de lemn sau metal etc., flamura – stofa, talpa – suportului, lancea – vârful
suportului, ciucuriii – prezenţi sau nu pe flamură, franjuri – prezenţi sau nu, cravata – prezentă sau nu, ataşată de lance.
Un drapel se subdivide în 4 părţi (cartiere) – două lângă hampă (ale hampei), două în vânt.
Gonfalonul este stindardul comunei locale, în Spania, Italia. Se mai foloseşte ca fanion de către cluburile sportive şi în ritualul
religios ortodox. Steagul cu flamură a fost folosit în cruciade.
Steagurile, drapele, stindardele sunt utilizate din antichitate. Cu actualul mesaj, sunt folosite odată cu cruciadele. Au fost
pictate cruci colorate pe bucăţi de pânză pentru a indica provenienţa cruciaţilor. S-au transferat către regiunile implicate în
cruciade, de unde utilizarea drapelului, arborarea lui.
Cel mai vechi drapel – steagul provinciei din armele Cataluniei. Alt steag vechi (formulă vexicologică) este cel danez (Dannen
brog). Legenda spune că a căzut din cer în 15 iunie 1219, după ce regee Waldemar II a învins într-o bătălie importantă comunitatea
păgânilor estonieni.
Cruciada a indus elemente de reglare şi disciplinare a Europei, aducerea sub autoritatea Romei. Până la revoluţia franceză,
steagul reprezenta simbolurile heraldice ale Casei Regale, nu era resimţită de naţiune ca propriul drapel naţional. Revoluţia
franceză, care a fixat primul tricolor prin înlăturarea simbolurilor heraldice a creat o noutate absolută.
Actualmente, vexicologii au creat convenţii prin care să reprezinte stindardele sau steagurile:
drapelul de drept – un dreptunghi gol cu hampă; folosit de o ţară recunoscută internaţional.
drapelul propus – hampă şi două linii orizontale paralele; Ex: Birmania.
c) drapelul de fapt – hampă, dreptunghi şi o linie verticală care taie dreptunghiul; folosit de ţări nerecunoscute
internaţional.
drapelul neuzat (vechi) – hampă+mic dreptunghi+spaţiu+alt mic dreptunghi.
Steagurile sunt catalogate în funcţie de instituţia care le utilizează. Există o grilă:
Civil Instituţional Război
Pământ • • •
Mare • • •

Unul din cele mai importante elemente este drapelul de luptă – este apărat cu preţul jertfei supreme pentru că înseamnă
înfrângere pierderea lui.
Există mai multe familii de steaguri:
1. drapelele cu cruce – au înscrisă în flamură o cruce (religia creştină) – Danemarca, Finlanda, Islanda,
Norvegia, Suedia, Elveţia, Grecia, Malta;
2. drapelele cu semilună (religia islamică) – Algeria, Mauritania, Turcia, Uzbechistan, partea turcă a
Ciprului;
3. drapelele cu Union Jack – drapelele Marii Britanii ş ţărilor Commonwealth – Australia, Fiji, Noua
Zeelandă, Tuvalu.
4. drapelele derivate din steagul american: Liberia, Cuba, Uruguay (inspirate de războiul de independenţă);
5. drapelele cu culori panslave (albastru, alb, roşu): Rusia, Cehia, Slovacia, Slovenia, Croaţia, Serbia.
6. drapelele inspirate de tricolorul francez (revoluţia franceză) – România, Italia, Mexic, Ciad.
7. drapelele roşii: mişcări/state inspirate de mişcarea Comunei din Paris – URSS, China, Vietnam,
Cambodgia, Afghanistan.
8. drapelele heraldice – culorile armoarului regal: Germania, Austria, Ungaria, Spania, Luxemburg.
12
9. drapelele cu culori panarabe – drapelul revoltei arabe din Hejaz , 1516. Cuprinde 3 benzi: negru, verde,
alb – ţările din Orientul Apropiat şi Mijlociu – Irak, Iordania, Egipt, Kuwait, Siria, Sudan, E.A.U.;
10. drapelele panafricane – galben, verde, roşu – Camerun, Etiopia, Senegal, Togo, Rwanda.
11. drapelele care folosesc culorile Columbiei Mari (francesco de Miranda) – 3 benzi orizontale egale, galben,
albastru, roşu – Ecuador, Columbia, Venezuela.
12. drapele care folosesc culorile centramericane – steagul Provinciilor Unite ale Americii Centrale (1813) –
azuriu (celest), alb – Argentina, Salvador, Costa Rica, Honduras.
13. drapele derivate din steagul anarhiştilor – roşu, negru – Angola, Nicaragua, Haiti;
14. drapele derivând din steagul ONU (copromis) – ţări instabile – Cambodgia, Somalia;
15. drapele derivând din drapelul european (compromis) – Bosnia-Herţegovina, Kosovo.

CURS VIII
ONOMASTICA

Onomastica este ştiinţa auxiliară a istoriei şi lingvisticii care se ocupă cu studierea numelor. „Onoma”=nume.

S-a constituit ca ştiinţă în 1850. De-a lungul istoriei, mai ales civilizaţia romană şi moştenirea ei au ajuns la ideea „nomen
hominem” – care spune că în numele fiecărui individ îi este scris destinul. (Homodeus – nume de orfan).
Onomastica cuprinde antroponimia şi toponimia. Antroponimia – subdiviziunea în funcţie de nume în categorii:
a) hagionime (de sfinţi);
b) teonimele (zeităţile);
c) hieronimele (mister);
d) zoonime;
e) fitonimele;
f) criptonimele;
g) tehnonimele;
h) pseudonimele;
i) paleonimele;
j) poleonimele (Braşovean);
k) etnonime (Rus).

Toponimele:
a) hidronime – ape curgătoare;
b) limnonime – nume de lacuri;
c) oronime – nume de munţi;
d) coronime – nume de subdiviziuni administrative.
În Roma republicană – pe model general uman (grecii), fusese utilizat un singur nume. Se adoptă tranomina: prenomen
(nume la naştere), nomen (ginta de apartenenţă), cognomen (familia în interiorul ginţii).
Sec. V – dezagregarea unităţii impreiului – distincţia nomen cognomen devine tot mai inexistentă. Se utilizează
supernomenul (signum). Signumul nu putea fi moştenit, avea o semnificaţie imediat comprehensibilă.
În interiorul familiiloe, numele unice au fost diminutivate – hipocoristul. Revoluţia antroponimică: sistemul trianomina –
sec. V-VI supranomen (suficient, iniţial) – cognomen + nomen (România, sec. XIV-XV).
Botezul (biserica creştină) – prelevanţa numelor creştine.
Registrul de la Oradea – sec- XIII.
Sec. XV-XVI – statul reintră în redistribuirea numelor. Ex.: Franţa – Francisc I – ordonanţe regale. În Transilvania, nume
des folosite: Alexandra, Augustin, Ovidiu, Liviu – unificare religioasă.

13
CURS IX
CODICOLOGIA

Codicologia este ştiinţa auxiliară a istorie care studiază manuscrisele în aspectul material al lor.
Stricto sensum, codicologia înseamnă arheologia cărţii, studiind cu maximă atenţie forma materialului subiacent şi procedurile
tehnice folosite pentru cărţile manuscrise. Cuprinde cunoştinţe, competenţe de natură tehnică, ocupându-se de fizicitatea cărţii
manuscrise.
Lato sensum. codicologia merge dincolo de materialitatea cărţii, fiind preocupată de publicul cărţii, filiera proprietarilor de carte
manuscrisă, conservarea, însemnările de carte.
Denumirea e recentă, creată de Alphonse Dain (1944), într-un curs de filologie greacă. Anterior se folosise pentru un
deceniu „codicografia”.
Codexul este o carte manuscrisă (lat. caudex) – trunchi de copac. Se refră la uzul antic de a scrie pe tăbliţe cerate legate
între ele cu inele metalice şi o bucată de piele.
Codexul se diferenţiază de volumen (suluri de papirus, manuscris).
Evul Mediu: Codex Iustinian (1141) – decretul lui Graţian; biblii.
În Transilvania – codexuri de drept. Gestae-le aveau circulaţie limitată şi aveau scop propagandistic. Textele glosatorilor
şi a decretaliştilor circulau în Evul Mediu.
Materialul subiacent folosit era pergamentul – tratat, să devină curat, era utilizată partea pielii dinspre carne, care era
netedă şi permeabilă. Pergamentul se îndoaie şi se fasciculează:
a) bifolio (îndoit în două);
b) duerno (două foi);
c) ternion (trei foi);
d) quaterno (patru foi);
e) qiunterno (cinci foi).
Dpdv filologic, un codice poate fi autograf dacă este scris direct de autor, ideograf dacă este scris dub supravegherea
autorului, vetustisimus, dacă este codicele cel mai vechi rămas dintr-o operă, unicus, dacă este singurul păstrat, optimus, dacă e cel
mai bine conservat, arhetip, dacă ştim din alte surse că a existat, autigraf, dacă a fost model pentru altele, mişcellanen, dacă au fost
mai mulţi autori, adespot, dacă nu e scris numele autorului, acefal, dacă îi lipseşte prima parte.
Folia pergamentului era delimitată pe margine – oglinda. În oglindă se afla glosa. După delimitarea oglinzii, se trasau
rânduri cu cerneală diluată. La începutul fiecărui rând sau paragraf, unde apăreau capitalele, amnamentele redacta cu aceeaşi
cerneală litera ghid – pentru ornamentaţiile miniaturistului.
Scrierea pe codice – după fasciculare – în Evul Mediu antic, autorul dicta unui asistent, neparvenindu-ne din acea
perioadă niciun codice autograf/olograf. Tehnica de scriere era obositoare. Amnamentele stătea cu piciorul stâng îndoit şi cu
piciorul drept neândoit, aşezând un mic pupitru. Cu dreapta scria, cu stânga ţinea pergamentul. La finalul codicelui se poziţiona
colofonul, o parte unde copistul însera informaţii relative la cel care a comandat opera/modul de redactare/mesaje augurale, glume.

MUZEOLOGIA

14
Muzeologia este ştinţa auxiliară a istoriei care se ocupă cu istoria muzeului, rolul său în societate, teoria organizării
sale. Termenul provine de la termenul grec „mouseion”, prin care grecii defineau sanctuarul muzeolor – templu
pentru arte şi ştiinţă.
Se face distincţie între muzeologie (ştiinţa muzeului) şi muzeografie (ramură a muzeologiei care se ocupă cu organizarea
unui muzeu sau a unei expoziţii). Mişcarea muzeală s-a dezvoltat din antichitatea greacă şi romană, existând colecţii de artefacte în
thesaurus.
În Evul Mediu, în mănăstirile securizate (conventuri) se colecţionau obiecte rare şi vechi. Imboldul definitiv la
colecţionarea conştientă a artefactelor aparţine epocii umanismului italian. Renaşterea a dat un imbold puternic, momentul cheie
fiind cel în care piesele sculpturale antice încep să fie utilizate pentru ornamentarea palatelor, creându-se galerii şi expoziţii.
Anul de naştere al unui muzeu a fost 1506, când Papa Iuliu al II-lea expunea la Roma sculptura Laocon şi fiii săi.
Expunerea artefactelor s-a făcut mai apoi sub forma unor colecţii princiare la Paris, Munchen, Praga, mişcarea continuând până la
sfârşitul sec. XX. Există 200 000 de muzeee. Cel mai lung parcurs vizitabil – Vatican - 7,5km.
Clasificarea după domeniul de interes:
a) istorie;
b) ştiinţe;
c) arte;
d) tehnică.
Există muzee ale ştiinţelor naturale – botanice, zoologice, speologice, geologice; tehnice – ale minelor, lemnului, aurului, căilor
ferate; umaniste – etnografice, folclor, literatură, cultură populară; de artă – ultimele două sec.
Rafinarea civilizarea urbane – oportunitate – muzeele în aer liber.
Funcţiile muzeelor: achiziţie, depozitare, păstrarea vestigiilor. Muzeele dispun de depozite, ateliere de restaurare, tratare,
instalaţii de deparazitare, menţinerea temperaturii, umidităţii, în raport cu natura obiectelor conservate.
Depozitele muzeelor conservă 50-60%. Funcţia ştiinţifică – muzeele preiau şi valorifică materialul istoric deţinut,
exploatarea informaţiei istorice din exponantele din muzeu.
Se face distincţie între muzeograf (concepţia, oranizarea, custodia muzeului) şi muzeolog (analist ştiinţific, prelucrător al
informaţiei ştiinţifice). Altă funcţie este cea cultural educativă.
Se realizează trei tipuri de moduri de expunere a obiectelor – permanentă, temporară, itinerantă. Cea permanentă cuprinde
piesele de bază, înlocuite doar pentru restaurare sau împrumut intermuzeal. Cea temporară se face cu ocazia unor jubilee, este
omogenă ca exponate. Cea itinerantă este îmrpumutată unui muzeu partener, pentru promovarea unui mesaj cultural.

CURS X
(ADINA BERCIU-DRÂGHICESCU)

BIBLIOLOGIA
Bibliologia, fostă ştiinţă auxiliară a istoriei dar în prezent, disciplină independentă, care se ocupă de carte şi de munca în bibliotecă.
Prin bibliologie se înţelege ,,studiul metodic, ştiinţific a tot ceea ce priveşte scrisul de mână sau tipar, pe hârtie sau pe alt material, deci orice
vehicul al gândirii prezentat mai adesea sub forma cărţii, de la fabricarea şi condiţiile ei materiale şi până la viaţa ei ca factor cultural, cu imensa
ei influenţă asupra individului şi a societăţii[1]. Prin urmare, obiectul acestei ştiinţe include: istoricul scrisului, suportul său, instrumentele de
scris, tehnica tiparului, fabricarea, legatul şi ilustrarea cărţii, punerea ei în circulaţie, publicaţiile bibliografice, organizarea bibliotecilor,
cataloagele.
Cuvintele bibliologie şi bibliotecă îşi au originea în limba greacă veche: biblon = carte; logos = vorbire, tratare; théké = dulap, loc de păstrare a
cărţilor. Deci bibliotecă înseamnă loc de păstrare a cărţii. Spre sfârşitul Evului Mediu, în concepţia umanistă biblioteca reprezenta triada: loc,
dulap, cărţi[2]; ea era un muzeu de carte, un depozit de valori spirituale.
Ca deţinător a tezaurului de cunoştinţe şi ca centre de difuzare ale acestora, bibliotecile sunt verigi ale culturii în oricare timp şi societate.
Părţile componente ale acestei discipline sunt:
I. Istoria cărţilor şi a bibliotecilor de la începuturi până la epoca contemporană. Aici sunt incluse şi problemele legate de istoria scrisului, a
materialului de scris, tiparul, ilustrarea cărţilor, precum şi istoricul bibliotecilor şi rolul lor în viaţa socială şi culturală a popoarelor.
II. Bibliografia se ocupă cu descrierea cărţilor spre a alcătui repertorii sau cataloage de cărţi.
III. Biblioteconomia se preocupă de organizarea, catalogarea, clasificarea şi funcţionarea bibliotecilor, inclusiv orientarea de carte, propaganda de
carte, completarea şi organizarea fondului bibliotecilor, conservarea cărţilor.
IV. Bibliotecografia se ocupă cu descrierea bibliotecilor din punct de vedere istoric, statistic, al construcţiei, al instalaţiilor, al îngrijirii localurilor.

Bibliologia a devenit o ştiinţă în adevăratul înţeles al cuvântului la începutul secolului al XIX-lea. Tot atunci, francezul Gabriel Peignot
punea în circulaţie, pentru prima oară, termenul de bibliologie.
Un rol deosebit de important pentru dezvoltarea studiilor bibliologice în România l-a jucat Societatea Academică Română (1867), societate
devenită apoi Academia Română (1879).
În aceeaşi perioadă, când se punea bazele acestei discipline în principalele ţări europene, în Principatele Române apăreau lucrări
sistematizate referitoare la tipografii, la cărţi, biblioteci, bibliografii. S-au remarcat în domeniul bibliologiei, cu toate subramurile sale, din secolul
XIX şi până astăzi: Gh. Asachi, (1788 - 1869), Heliade Rădulescu (1802 - 1872), Timotei Cipariu (1805 - 1887), George Bariţiu (1812 - 1893), B.
P. Haşdeu (1838 - 1907), Aug. Treboniu Laurian (1810 - 1881), Ioan Bianu (1856 - 1935), Nerva Hodoş (1869 - 1913), Ilarie Chendi (1838 -
1913), Al. Sadi - Ionescu (1873 - 1926), Oct. Schiau, Corneliu Dima - Drăgan (1936 - 1986), Barbu Teodorescu, Nicolae Georgescu Tistu (1894 -
1972), Dan Simonescu (1902 - 1992), Gabriel Strempel (n. 1926).

15
Biblioteca Academiei a polarizat în jurul său importante personalităţi ale biblioteconomiei româneşti fiind nu numai ,,loc de depozitare
a cărţilor, ci şi un important for ştiinţific şi cultural naţional, rol ce îl joacă şi în prezent.
Bibliologia, în înţelesul de disciplină care înglobează şi sistematizează toate cunoştinţele referitoare la carte, a constituit obiectul unor congrese
internaţionale încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea.
În 1895 s-a organizat prima Conferinţă internaţională de bibliografie la Bruxelles. Cu această ocazie s-a hotărât crearea unui Repertoriu
Bibliografic Universal şi s-a fondat Institutul Internaţional de Bibliografie cu sediul la Bruxelles, care funcţionează şi astăzi, cu scopul de a
realiza repertoriul menţionat. Planul era şi mai vast: crearea unui muzeu al cărţii şi al materialelor documentare, crearea unei Uniuni a asociaţiilor
internaţionale, crearea la Palatul mondial din Bruxelles a unei Cetăţi intelectuale internaţionale.
În cadrul centrului de la Bruxelles un rol, deosebit l-a jucat Paul Otlet, căruia i-a revenit şi meritul de a califica disciplinele care se
ocupau cu studiul cărţii drept ,,ştiinţe bibliologice.
După înfiinţarea Societăţii Naţiunilor (1919) s-a creat pe lângă ea o Comisie internaţională de Cooperaţie Intelectuală (1922) căreia i s-a
adăugat ca organ de colaborare tehnică un Institut de Cooperaţie Intelectuală. Geneva, Paris şi Bruxelles au devenit de la începutul secolului XX
până astăzi principalele centre cu preocupări bibliologice ale Europei.
Printre membrii Comisiei create în 1922 la Geneva se aflau oameni de înaltă cultură, filozofi, savanţi: H. Bergson. A. Einstein, H. Lorentz, Marie
Curie, precum şi tehnicieni în probleme de bibliotecă precum Marcel Godet.
În a doua jumătate a secolului nostru, bibliologia şi ramurile ei au înregistrat progrese deosebite odată cu creşterea uriaşă a volumului
de informaţie, recurgându-se şi în cadrul acestei ştiinţe la cele mai moderne metode de lucru cu cartea. ca disciplină de învăţământ, bibliologia a
fost introdusă mai întâi la École des Chartes, apoi la Universitatea din Göttingen, preluată ulterior de celelalte mari centre universitare europene.
În România primul curs de bibliologie s-a predat la Universitatea din Cluj în 1932, curs susţinut de renumitul bibliolog Ioachim Crăciun[3].

CRONOLOGIA
Cronologia este ştiinţa auxiliară a istoriei care are drept obiect de studiu datarea evenimentelor istorice în vederea stabilirii succesiunii
acestora, fixarea exactă a datei documentelor, datarea corectă a izvoarelor istorice[1]. Dicţionarul ştiinţelor speciale ale istoriei defineşte astfel
această disciplină: ,,Ştiinţa specială a istoriei care are ca obiect stabilirea datelor evenimentelor istorice şi succesiunea lor, implicit şi a datei
documentelor, traducerea diferitelor sisteme după care oamenii au măsurat şi socotit timpul, raportându-l la sistemul contemporan[2]. Numele
provine de la cuvintele greceşti kronos = timp şi logos = vorbire.
Cunoaşterea principiilor sistemului de datare în cadrul fiecărei formaţiuni istorice anterioare şi raportarea apoi a datelor la modul actual
de măsurare a timpului este una din muncile fundamentale ale oricărui cercetător al societăţii omeneşti în genere. Relaţiile dintre evenimente şi
fapte, din toate domeniile vieţii sociale constituie coloana vertebrală a evoluţiei noastre istorice.
După cum stabilirea datei unui manuscris, incumabul sau carte tipărită are o importanţă deosebită nu numai pentru datarea lor ca izvor istoric dar
mai ales pentru integrarea piesei respective în contextul epocii.
Din antichitate s-a constatat pentru fixarea în timp a faptelor relatate, datele cronologice fiind reţinute după sistemele cronologice
contemporane acelei perioade[3]. Evul Mediu, din secolul al XV-lea, s-au ivit şi primele preocupări de calcul cronologic, de realizare a tabelelor
cronologice. În constituirea cronologiei ca ştiinţă un rol important l-au jucat: Gilles Buchier prin lucrarea sa: De doctrina temporum (Anvers,
1633); Denis Perau cu De doctrina temporum (Verona, 1734 - 1736) şi L Art verifier les dates (Paris, 1750).
În secolul al XIX-lea, ca urmare a dezvoltării astronomiei, a perfecţionării calculelor astronomice şi a celor privind calcularea timpului,
cronologia a înregistrat progrese remarcabile. Stau mărturie în acest sens tabelele alcătuite de Grotefend, lucrarea practică a lui H. Lietzman:
Zeitrechnung der römischen Kaiserzeit des Mittelalters und der Neuzeit für die Jahre 1 - 2000 nach Christus (Berlin - Leipzig, 1934)[4].
În perioada interbelică a apărut lucrarea lui Eugene Cavaignac, Chronologie et l histoire mondiale (Paris, 1925), iar după al doilea război mondial
aceea a lui Paul Conderc, Le Calendrier (Paris, 1946).
În cronologia românească[5] s-au remarcat: (vezi şi bibliografia) Nicolae Docan cu studii referitoare la elementele cronologice din
documentele româneşti (1910), dr. V. Gheorghiu cu cercetări din domeniul cronologiei calendaristice şi a calculului pascal (1936), Ion Ionaşcu cu
amplul şi documentatul studiu: Cronologia documentelor din Moldova şi Ţara Românească (1956) completat de Francisc Pall cu Cronologia
documentelor privind Transilvania (sec. XI - XV) - (1956).
Cronologia este alcătuită din două domenii distincte: a) cronologia astronomică (matematică) şi b) cronologia istorică (tehnică).
Cronologia astronomică are drept obiect de studiu fenomenele astronomice care se repetă logic şi stabileşte pe bază de calcul exact momentele
fundamentale necesare pentru comportarea diferitelor sisteme de socotire a timpului. Cronologia istorică se ocupă de transcrierea în sistemul
actual de socotire a timpului a datelor exprimate în diferite sisteme calendaristice; realizează cronologiile istorice naţionale, a diverselor instituţii
şi a conducătorilor acestora.
Societatea omenească, de-a lungul timpului a observat trecerea timpului prin succesiunea unor fenomene naturale: răsăritul şi apusul
soarelui, ziua urmată de noapte, succesiunea anotimpurilor. Ulterior, în antichitate, pe baza unor calcule matematice şi a măsurătorilor
astronomice s-a ajuns la două sisteme de ţinere a evidenţei timpului: astronomic şi civil. În ambele situaţii s-au avut în vedere mişcările de
revoluţie ale Pământului, Lunii şi Soarelui (Pământul se roteşte în jurul axei sale, Luna în jurul Pământului şi apoi amândouă astrele în jurul
Soarelui).
După o îndelungată şi atentă observare a periodicităţii fenomenelor de pe bolta cerului, oamenii au reuşit să alcătuiască diferite sisteme
de măsurare a timpului şi de împărţire a lui în ani, săptămâni, zile, ore[6]. Anul, luna şi ziua constituie elementele cronologice principale.
Celelalte elemente care le însoţesc pe acestea dar nu pot ele singure să contribuie la datare, constituie elementele cronologice secundare.
Ziua reprezintă intervalul de timp scurs între două răsărituri de soare. A fost împărţit în antichitate (egipteni, babilonieni, chinezi) în unităţi de
timp şi mai scurte[7]. S-a avut în vedere partea luminoasă a zilei care a fost împărţită în şase părţi egale. Romanii au împărţit acest interval în 24
de părţi egale, pe care le-au numit: horae (ore).

16
În timp, măsurătorile au devenit tot mai precise, permiţând în 1884 împărţirea ecuatorului în 24 de zone egale, prin 24 de meridiane
care brăzdează pământul de la polul Nord la polul Sud la o distanţă de 15°. Aceste zone constituie fusuri orare. Fusul 0 numit şi fus de origine
este considerat meridianul care trece prin localitatea Greenwich (lângă Londra) unde există un vechi observator astronomic.
Fiecare fus orar delimitează o zonă în care ora este aceeaşi. Timpul creşte spre Răsărit de fusul orar 0 şi scade spre Vest de acesta[8].
Ziua - reprezintă ,,intervalul de timp format dintr-o zi lumină şi noapte, având 24 ore”. Aceasta constituie ,,ziua civilă” timpul în care
Pământul face o rotire completă în jurul axei sale.
În antichitate începutul zilei a variat. Astfel egiptenii, chinezii, romanii, o anumită perioadă de timp au considerat începutul zilei la
miezul nopţii; babilonienii socoteau că ziua începe la răsăritul soarelui; arabii, evreii şi grecii considerau că ziua începe la apusul soarelui[9].
De-a lungul timpului, aceleaşi popoare au trecut de la un sistem la altul, lucru care a ridicat mari probleme în datarea izvoarelor istorice.
În 1925 s-a convenit ca ziua astronomică să înceapă ca şi ziua civilă, la miezul nopţii, după ora 24, notându-se acest moment cu zero.
De-a lungul timpului s-a mai observat că ziua lumină nu este egală cu noaptea decât în anumite momente şi că diferenţa dintre ele creşte
şi descreşte după reguli precise.
Aceste diferenţe sunt datorate mişcărilor de rotaţie ale pământului în jurul axei sale, corelată cu mişcarea Pământului în jurul Soarelui,
revenirea în aceeaşi poziţie se realizează după 365 de zile, perioadă care a fost denumită an.
Luna - reprezintă perioada de timp cât durează o rotaţie a astrului în jurul Pământului: 29 de zile, 12 ore, 44 minute şi 3 secunde,
aproximativ 29 zile şi jumătate. În această mişcare se disting patru faze: lună nouă, primul pătrar, lună plină, ultimul pătrar. Luna lunară fiind un
interval de timp cu fracţiuni anticii au socotit-o la începutul lunii civile. Ulterior nu mai corespundea cu apariţia lunii noi pe cer şi atunci au
socotit-o de 30 de zile. S-a ajuns din nou la neconcordanţe. Pentru soluţionare s-a trecut la un calendar lunar, în care unei luni de 29 de zile îi
succeda una de 30 de zile. Se menţinea această alternanţă celor 12 luni ale anului care era de 354 sau 355 de zile[10].
Anul - reprezintă durata de timp în care Pământul se mişcă în jurul Soarelui (lat. annus = cerc, ciclu, inel) care este egală cu 365 zile, 5
ore, 48 minute şi 46 secunde. Acesta este anul tropic sau solar. Anul sideral reprezintă timpul în care astrele plecând de la un punct fix pe bolta
cerească revin la el (365 de zile, 6 ore, 9 minute şi 9 secunde). Datorită acestei fragmentări a anului tropic, în viaţa curentă s-a folosit un an cu un
număr întreg de zile şi care se numeşte an civil sau calendaristic11.
Totalitatea regulilor ce servesc la fixarea măsurii timpului în diferite sisteme cronologice poartă denumirea de calendar12.
Termenul derivă de la verbul din limba latină: calo-are = a chema, a anunţa. (Apariţia pe cer a lunii noi, în prima zi a lunii, era anunţată
publicului de către preoţi).

Sistemele calendaristice se împart în trei tipuri fundamentale:


1. calendar solar.
2. calendar lunaro-solar.
3. calendar lunar.
Calendarul solar13, cel mai vechi cunoscut, se bazează pe mişcarea aparentă a Soarelui şi a fost folosit prima dată de egipteni în anul 4241 î.Hr.
El cuprindea 12 luni de câte 30 de zile plus 5 zile care se adăugau la sfârşitul anului (se numeau epagomene), deci 365 zile. Lunile aveau
denumiri după zeităţile cărora le erau dedicate. Fiecare lună de 30 de zile era împărţită în trei săptămâni mari de câte 10 zile şi 6 săptămâni mici
de câte 5 zile. Anul începea cu ziua întâi a lunii. Acest calendar nu lua în calcul fracţiunea de 6 ore din durata anului solar astfel încât în 4 ani se
crea o diferenţă de o zi.
Calendarul lunaro - solar are la bază mişcarea de revoluţie a lunii şi mişcarea aparentă a Soarelui şi are drept principiu ca întâia zi a fiecărei luni
lunare să coincidă cu apariţia lunii noi, dar, în acelaşi timp, şi fenomenele anului solar să cadă în aceleaşi luni14.
A fost folosit de foarte multe popoare ale antichităţii: babilonienii, chinezii, evreii, grecii, indienii, romanii etc. Are 12 luni care variază între 28 -
31 zile.
Calendarul lunar15 se bazează pe fazele lunii şi este străin de mişcarea aparentă a soarelui. A fost folosit de arabi şi de popoarele de religie
musulmană.
A fost creat în Babilon la jumătatea mileniului III î.Hr. Anul avea 12 luni, respectiv 354 zile; lunile alternau 29 cu 30 de zile. Luna era împărţită
în patru săptămâni. Începutul fiecărei luni, coincidea în general, cu apariţia pe cer a lunii noi. În Grecia la începutul mileniului I î.Hr. se folosea
calendarul lunaro - solar, fiecare provincie având propriul calendar, dar se bazau pe câteva principii generale comune. Anul începea cu luna
solstiţiului de vară şi avea 12 luni. Periodic se introducea a 13-a lună (fie la mijloc, fie la sfârşitul anului). Grecii nu au cunoscut săptămâna, au
împrumutat-o de la evrei. Unele zile ale săptămânii erau indicate prin numere altele purtau diferite denumiri. Cât priveşte calendarul roman, nu s-
au păstrat date precise privind naşterea acestuia. Se pare că de la mijlocul sec. VIII î.Hr. romanii au folosit un ciclu care avea 10 luni şi 30 de zile
pe care l-au numit annus de unde denumirea în limba română de an16. Apoi lunile au căpătat şi un nume. Prima lună a anului a fost numită
Martius în cinstea zeului Marte; a doua aprilie, de la cuvântul lat. aperio, ire = a deschide, deoarece în aprilie se deschid mugurii plantelor. În sec.
VII î.Hr. s-au adăugat încă 2 luni: ianuarie în amintirea zeului Janus (zeul timpului) şi februarie (lat. februaris, onis = purificare, curăţire) - legat
de ritualul curăţirii ce se făcea anual la 15 februarie. Această lună era închinată zeului împărăţiei subpământene Februs.
În anul 46 î.Hr. la iniţiativa lui Iulius Caesar s-a trecut la alcătuirea unui nou calendar. Grupul de astronomi din Alexandria a lucrat sub
conducerea lui Sosigene reuşind să alcătuiască un nou calendar, la baza căruia se afla mişcarea Soarelui în timp de 1 an. Anul era stabilit la 365
zile, astfel într-un ciclu erau 3 ani de 365 zile şi un al patrulea de 366 de zile numit an bisect. Anul a fost împărţit în 12 luni cu denumirile
anterioare. Sosigene a stabilit ca prima lună a anului este ianuarie. Lunile impare aveau 31 de zile iar cele pare 30 zile. Luna februarie avea 29 de
zile. Ziua suplimentară ce trebuia adăugată la fiecare 4 ani se intercala între 23 şi 24 februarie[11]. În anul reformei s-au adăugat 2 luni de 33 şi
34 zile, anul respectiv având 15 luni = 445 zile, şi s-a numit anul confuziunii (annus confusionis; confusio, onis - amestecare, contopire). Noul
calendar Iulian (cunoscut şi sub numele de ,,stilul vechi”) a intrat în vigoare la 1 ianuarie 45 î.Hr. El s-a remarcat prin simplitatea sa. Datorită
faptului că anul iulian era mai mare decât anul tropic, la intervalul de 128 de ani rămânea în urmă cu o zi. Astfel în timp punerea în concordanţă
anului calendaristic cu cel tropic a devenit deosebit de stringentă. În a 2-a jumătate a sec. al XVI-lea, papa Grigore al XIII-lea (1572 - 1585) a
hotărât reforma calendarului iulian, desemnând o comisie de astronomi şi teologi care să lucreze în acest sens. Dintre toate proiectele de reformă
studiate de comisia respectivă, în final s-a hotărât adoptarea proiectului propus de astronomul italian Luigi Lilio, profesor de medicină la
Universitatea din Perugia. La 24 februarie 1582 Papa Grigore al XIII-lea a emis bula ,,Inter gravissimas” în care se hotăra ca numărătoarea zilelor
să fie decalată cu zece zile înainte, cu respectarea succesiunii zilelor săptămânii. În acest sens, ziua imediat următoare celei de joi 4 octombrie a
devenit vineri 15 octombrie 1582. Totuşi anul gregorian a rămas mai lung decât anul tropic solar cu aproximativ 24 secunde ceea ce a determinat

17
în cca 3500 de ani a unei diferenţe de o zi[12]. Noul calendar a fost numit, în memoria Papei Grigore al XIII-lea, gregorian. Ulterior se va folosi
numele de ,,stilul nou”.
Acest calendar s-a introdus treptat în diferite ţări europene, începând cu cele catolice[13]: Italia, Spania, Portugalia (chiar din 1582); apoi de
Franţa, Germania catolică (1583); Austria, Boemia, canoanele elveţiene (1584).
Rezistenţă serioasă s-a întâmpinat din partea ţărilor care adoptaseră - reforma. Astfel, aici calendarul gregorian a pătruns după anul 1700:
Germania, Danemarca, Norvegia; Anglia (1752); Suedia (1753). Ţările de religie ortodoxă au aderat la ,,stilul nou” abia în secolul al XX-lea:
Rusia în 1918, România în 1924 când după luni 30 septembrie a urmat marţi 14 octombrie; Grecia tot în 1924.
Întrucât calendarul gregorian nu a fost adoptat de toate statele Europei în 1582, folosindu-se simultan şi calendarul iulian, până în sec. XX,
diferenţa de 10 zile existentă în 1582 a crescut: 10 zile între 5/15 octombrie 1582 şi 18/28 februarie 1700; 11 zile între 19 februarie/1 martie 1700
şi 17/28 februarie 1800; 12 zile între 18 februarie/1 martie 1800 şi 16/28 februarie 1900; 13 zile între 17 februarie/1 martie 1900 şi 15/28
februarie 2100.
Un alt factor cronologic important îl constituie era. Aceasta este un moment fix de timp de la care începe numărătoarea succesivă a anilor solari
sau lunari[14].
În cronologie avem de-a face cu mai multe ere şi, după caracterul evenimentelor care delimitează momentul fix, erele se pot împărţi în mai multe
tipuri: 1) Ere astronomice care au început în momentul când s-a produs o nouă conjuncţie a astrelor; 2) Ere politice în care numerotarea anilor se
face pornind de la un eveniment politic important (era olimpiadelor, era fondării Romei, era consulilor, era lui Diocletian); 3) Ere religioase legate
de diferite evenimente din viaţa întemeietorilor de noi religii. Dintre acestea cea mai cunoscută şi cea mai folosită este era creştină care începe
odată cu naşterea lui Iisus Hristos, eveniment care s-a produs la 25 decembrie 754 de la fondarea Romei. Era creştină a fost creată în prima
jumătate a sec. al VI-lea d.Hr. de către abatele Dionisie Exiguus (Dionisie cel Mic)[15].
Stilurile cronologice constituie o altă problemă care iveşte la datarea documentelor de cancelarie şi a altor categorii de izvoare scrise[16]. Acestea
se referă la data începuturilor anului care a variat de-a lungul timpului de la un popor la altul. Stilurile cunoscute:
a) 1 martie sau ,,stilul veneţian”[17] utilizat la Veneţia
b) 25 martie sau ,,stilul Bunei Vestiri” s-a folosit în cancelaria regilor Franţei (sec. X - XVI), în Anglia sec. XIII - XVIII, la Florenţa.
c) ,,stilul de Paşti” sau stilul ,,galic” sau ,,francez” consideră începutul anului la Paşti. Este un început nestabil. Paştile neavând o dată o fată
fixă în an. S-a folosit din sec. XI până la anul 1564 în cancelaria regilor Franţei.
d) 1 septembrie sau stilul bizantin sau ecleziastic. A fost întrebuinţat în Imperiul Bizantin, în Ţările Române, în Rusia din secolul al XIII-lea până
la anul 1700.
e) 25 decembrie sau stilul de Crăciun. A fost întrebuinţat foarte mult în germania până în sec. XVI). S-a folosit şi în cancelaria papală (sec. XIV -
XVII) sub denumirea de Stilus Curiae Romanae.
f) 1 ianuarie sau ,,stilul circumciziei” - utilizat astăzi foarte mult.
Elementele cronologice secundare reamintim, sunt acele elemente care însoţesc elementele cronologice principale dar nu pot contribui singure la
datare.
Dintre aceste elemente menţionăm:
Crugul soarelui - este o perioadă cronologică de 28 ani ,,după a cărei împlinire zilele săptămânii cad pe aceleaşi dată de lună[18]. Cunoscându-se
ziua din săptămână în care începe ciclul se pot stabili zilele, ordinea lor pentru întreaga perioadă de 28 de ani.
Crugul lunii - reprezintă o perioadă de 19 ani după care fazele lunare revin la aceleaşi date ale lunilor[19]. Aceasta indică ordinea unui an într-un
ciclu de 19 ani.
Ciclul pascal - este o creaţie a bisericii creştine pentru a se putea fixa data sărbătorilor mobile într-un an. El reprezintă o perioadă de 532 ani care
a rezultat din înmulţirea numărului 28 (crugul soarelui) cu numărul 19 (crigul lunii). După această perioadă toate elementele cronologice revin la
punctele de plecare din primul an al ciclului[20].
Epacta - este un număr care indică vârsta lunii pe ziua pe 1 ianuarie a fiecărui an, adică numărul de zile trecute de la ultima lună nouă până la
sfârşitul anului precedent[21].
Mâna anului - prin care se determină ,,ziua din săptămână a unei date lunare. Este în concordanţă cu crugul soarelui, fiecărui început de an din
cliclul de 28 de ani corespunzându-i o anume zi din săptămână[22].

ARHIVISTICA
Arhivistica este ştiinţa care se ocupă cu teoria şi practica în arhive[30]. Arhivele, ca păstrătoare de vestigii şi antichităţi, ca păstrătoare a
conştiinţei de sine a popoarelor, constituie condiţia sine qua non pentru reconstituirea istoriei unui popor.
Ştiinţa arhivistică, prin cercetările ei fundamentale şi aplicative, are drept scop crearea celor mai bune condiţii pentru munca în arhive. Indiferent
de forma pe care o au astăzi materialele arhivistice, toate arhivele din lume conţin izvoare istorice care lămuresc aspecte economice, sociale,
politice, culturale ale unui popor sau se referă la relaţiile internaţionale[31].
Ştiinţele auxiliare ale istoriei s-au format într-o perioadă îndelungată de timp. Încă din antichitate s-a recurs la izvoarele epigrafice şi la arhive,
ceea ce presupunea cunoştinţe deosebite. În evul mediu interpretarea mărturiilor istorice era, de multe ori, contradictorie şi chiar inexactă, ceea ce
a dus la elaborarea unor reguli de cercetare şi a unor reguli de publicare ştiinţifică a izvoarelor istorice. Se începea astfel constituirea ştiinţelor
auxiliare tradiţionale încă din secolul al XVI-lea, cum a fost heraldica şi genealogia. Dar cele mai multe dintre ştiinţele auxiliare s-au constituit ca
atare în secolul al XVII-lea, iar în cel următor unele dintre ele au devenit chiar obiect de studiu în unele universităţi europene.

Pentru note, vezi: http://ebooks.unibuc.ro/istorie/arhivistica/13capVIII.htm

18
ANEXA I: HERALDICA

Heraldica [lat. heraldus, fr. héraut - crainic] este știința specială a istoriei care are drept scop stabilirea principiilor teoretice,
cercetarea, interpretarea și evoluția stemelor unui stat, oraș, familie, corporație etc. Utilizarea heraldicii, ca manifestare simbolică,
se atestă încă din Preistorie evoluând odată cu societatea ajungând în Evul Mediu la dezvoltarea sa maximă. Heraldica are două
componente principale: artă heraldică și știință heraldică.

Tipuri de scuturi

19
Smalturile heraldice și reprezentarea lor monocromă

METALE

Aur Argint

CULORI

Roșu Albastru Negru Verde Purpură Portocaliu

BLĂNURI

Singiap Contrasingiap Hermină Contrahermină

Partițiunile scutului

20
1 — scut despicat; 2 — scut tăiat; 3 — scut sfertuit (scartelat); 4 — scut tăiat în bandă; 5 — scut tăiat în bară; 6 — scut tăiat în
curmeziș (încrucișat); 7 — scut gironat; 8 — scut tripartit în pal; 9 — scut tripartit în fascie (în brâuri); 10 — scut tăiat în furcă; 11
— scut tăiat în furcă răsturnată; 12 — scut împărțit în șase părți; 13 — scut împărțit în nouă părți; 14 — scut tăiat în trei; 15 — scut
împărțit în trei; 16 — scut peste tot (în inimă).

21