Sunteți pe pagina 1din 1

…dar noaptea accea târzie de august era rece. Se învârtise în pat toată noaptea.

Nu putea să
adoarmă nici cum așa că a decis să facă o plimbare. Poate își va limpezi mintea. Așa că fără să se
gândească prea mult, s-a ridicat din pat și iesit pe ușa camerei de hotel. A mers de-a lungul holului
luminat, a coborât scările și a iesit pe ușile de sticlă. A trecut prin aleea din fața hotelului și a ajuns
rapid pe faleză. Pierdută în gânduri, se sprijinea de gardul de metal ce îngrădea faleza. Privea luna
care se reflecta în marea întunecată și își dadea seama cât e ea de mică, cu toate problemele ei în
comparație cu apa infinită a mării ce dansa leneșă în bătaia vântului rece. Un fior a trecut-o rapid.
Poate trebuia să își pună un hanorac peste pijamaua de vară formată din maiou și pantaloni scurți.
Era prea târziu să se întoarcă acum dar cumva răceala o liniștea. Era un semn că anotimpurile se
schimbă și că poate, în sfârșit toamna o să fie anotimpul care să o consoleze.

- Nu poți să dormi? aude deodată vocea Lui groasă în dreapta ei.

- Nu. Nici tu? răspunde ea trezită din reverie.

- Așa se pare. Eram pe balconul camerei și te-am văzut când te îndreptai spre faleză. Ți-am adus un
hanorac.

- Trebuie să încetezi să mai faci asta. Să ai grijă de mine ca și cum am avea o legătură, spune ea în
timp ce își trage hanoracul lui gri, larg pe cap. Ana o să interpreteze greșit. Ce face?

- A adormit. Cred că era obosită. Nu o să interpreteze. Suntem doar prieteni, eu cu ea. Eu cu tine.

- Ea nu te privește ca pe un prieten. Știi asta, nu?

- Dar ea știe că eu o privesc așa.

- Dormi cu toți prietenii tăi? Îl întreabă ea muscându-și buza, regretând imediat că l-a înțepat. Știa că

- Știi că nu aveam altă soluție, îi răspunde el blând. Asta te frământă?

- Nu am nimic, îi răspunde ea scurt.

- Niciodată nu vorbești despre problemele tale. Tot timpul e „nu am nimic”, „nu au importanță”, „o
să treacă”. De ce faci asta? o întreabă el cu un glas slab.

- Pentru că am vorbit atât de mult cu persoane nepotrivite care nu au știut să asculte nici când
problemele mele le erau așezate frumos, ca un platou plin cu mâncare, în fața lor. Tot ce trebuiau să
facă era să se așeze la masă și să le accepte. Cred că persoana potrivită o să îmi asculte tăcerea. O să
o înțeleagă.

- Și cum știi dacă sunt potriviți? Trebuie mai întâi să îi lași să se așeze la masă. Dar de fiecare dată
pare că le tragi scaunul de sub fund. Încă de când te-am cunoscut am alergat după un loc la masa ta
dar părea că îl rezervi pentru altcineva. Și pare că încă aștepți să se așeze altcineva pe el. Nu crezi că
l-ai rezervat pentru persoana nepotrivită?