Sunteți pe pagina 1din 3

Semnalizarea celulară

Evoluţia de la organisme unicelulare la pluricelulare a durat peste 1 milion de ani datorită supraspecializării metodelor de comunicare
intercelulară. Aceste metode de comunicare sunt necesare pentru asigurarea contextului social celular şi evitarea tulburărilor de genul
multiplicărilor necontrolate (cancer).

Comunicarea prin semnale intercelulare implică 6 etape:


1. sinteza moleculelor semnal
2. eliberarea moleculelor semnal de către celula care semnalizează
3. transportul semnalului către celulele ţintă
4. detectarea semnalului de către o proteină receptoare specifică
5. o modificare a metabolismului celular sau a expresiei genice la nivelul celulei ţintă, fenomene induse de către complexul
receptor-moleculă semnal
6. îndepărtarea sau inactivarea moleculei semnal şi terminarea răspunsului celulei ţintă

În ceea ce priveşte semnalizarea ca fenomen ea implică: celule, receptori liganzi (molecule semnal).
Celulele pot emite semnale ce vor fi recepţionate de alte celule (semnalizare intercelulară) sau chiar de către celulele ce emit aceste
semnale (autosemnalizare).
Receptorii sunt macromolecule glicoproteice care pot lega reversibil şi prin complementaritate o moleculă semnal (ligand). Pot fi
situaţi la suprafaţa celulei sau în interiorul ei.
Liganzii sunt de o imensă diversitate. Celulele comunică, schimbând sute de tipuri de semnale incluzând proteine, peptide mici,
aminoacizi, nucleotide, steroizi, retinoizi, derivaţi de acizi graşi şi chiar gaze solubile ca NO şi CO. De obicei semnalele sunt emise de
o celulă prin exocitoză.

Semnalizarea poate avea loc între celule situate la distanţă sau între celule aflate în contact direct.

Între 2 celule situate la distanţă semnalizarea poate fi de tip paracrin, endocrin sau neurocrin.

Semnalele emise şi captate de aceeaşi celulă realizează modul de semnalizare autocrin. De asemenea, 2 celule se pot afla în contact
direct, permanent (comunică prin intermediul joncţiunilor "gap") sau temporar (celulele sistemului imun).
Modul de semnalizare paracrin se dezvoltă între celule situate în imediata apropiere a celulei emiţătoare de semnal. Semnalizarea se
face prin mediatori locali care au o durată de viaţă scurtă, fiind preluaţi de celulele receptoare, de matricea extracelulară sau
degradaţi enzimatic în mediul extracelular.

Modul de semnalizare sinaptic este descris la nivelul neuronilor care comunică între ei sau cu celulele efectoare prin intermediul
sinapselor (în cazul de faţă chimice - deoarece există şi sinapse electrice) unde se produce descărcarea unor mediatori sintetizaţi de
neuroni şi transportaţi pe calea axonală până la nivelul sinapsei.

Modul de semnalizare endocrin este un sistem de semnalizare care determină toate celulele unui organism să se comporte ca un tot.

Semnalele emise de celulele endocrine (grupate în glande endocrine sau relativ disperse în cadrul sistemului APUD - amine
precursor uptake and decarboxylation) sunt numite hormoni; aceştia sunt eliberaţi în fluxul sangvin care îi transportă către ţesuturile
ţintă, deci către celulele dotate cu receptori specifici, unde vor acţiona specific, determinând un răspuns celular.
Între modurile de semnalizare endocrin şi neurocrin există diferenţe clare, evidenţiate în figura de mai jos

Modul de semnalizare autocrin reprezintă o modalitate de autosemnalizare în care semnalele emise de o celulă sunt captate de
aceeaşi celulă.

Un bun exemplu îl constituie celulele care au ales o anumită cale de diferenţiere, ele emiţând semnale pe care le şi recepţionează,
confirmând şi întărind decizia direcţiei evolutive. Semnalizarea autocrină pare a avea o mare importanţă în diferenţierea celulară
timpurie (perioadele embriogenezei) când un grup de celule identice au un comportament social, răspunzând la acelaşi stimul în timp
ce o celulă izolată nu. Un tip de moleculă semnal în semnalizarea autocrină sunt eicosanoizii. Eicosanoizii sunt derivaţi de acizi graşi
sintetizaţi în plasmalemă, eliberaţi în mediul extracelular unde îşi exercită acţiunile şi apoi sunt rapid degradaţi enzimatic.
Eicosanoizii derivă din acidul arahidonic (desprins de fosfolipaza A2 din membrană) şi au o mare varietate de acţiuni biologice între
care: contracţia fibrelor musculare netede, agregarea plachetară participând la mecanismele durerii şi inflamaţiei locale.
Intricarea dintre sistemele de reglare paracrin şi autocrin este evidentă.

Tipuri de reacţii de răspuns - în funcţie de timpul de răspuns:


 Reacţii de ordinul milisecundelor (în cazul neurotransmiţătorilor);
 Reacţii de ordinul secundelor (dacă receptorii sunt situaţi la nivelul plasmalemei);
 Reacţii de ordinul orelor/zilelor, dacă receptorii sunt situaţi intracitoplasma-tic sau intranuclear.

Tipuri de reacţii de răspuns - în funcţie de modalitatea de răspuns:


 Modificare a metabolismului celulei ţintă (de exemplu creşterea glicogenolizei în momentul în care celula hepatică primeşte un
semnal de tipul moleculei de adrenalină).
 O modificare de potenţial la nivelul membranei celulare prin activarea sau inactivarea unor canale ionice (ex. generarea
potenţialului de acţiune).
 O modificarea a expresiei genice: în special procese de transcripţie – la nivelul nucleului (acest tip de răspuns se produce mai lent
şi durează mai mult)
Tipuri de molecule semnal
A. Semnale care traversează plasmalema
- compuşi hidrofobi, liposolubili (hormoni steroidieni, tiroidieni, retinoizi, vitamina D)
- molecule hidrofile suficient de mici sau non-polare (CO, NO).

B. Semnale care nu traversează plasmalema - necesită lanţul receptor-traductor-amplificator - compuşi hidrofilici, insolubili în medii
lipidice.

Iar în imaginea de mai jos se poate observa o comparaţie între cele două moduri de semnalizare la distanţă, cu receptori la suprafaţă şi
receptori intracelulari:

S-ar putea să vă placă și