Eseu motivațional - model 2

Sunt o elevă care și-ar dori să lucreze cu persoane cu

dizabilități deoarece am mulți prieteni care au
dizabilități, însă, cu doar o lună înainte de admitere,
printr-o coincidență am cunoscut un asistent social care
mi-a vorbit despre munca sa. Vorbea cu atâta încântare
despre munca depusă și despre multitudinea de
beneficiari cu care a lucrat, precum și despre satisfacția
pe care o are văzând bucuria pe chipul beneficiarilor,
încât m-a cucerit. Deși înainte nu știam prea multe
despre munca unui asistent social am fost atrasă iar cu
cât aflam mai multe despre rolul unui asistent social, cu
atât conștientizam mai mult că această meserie se
potrivește cu valorile și convingerile mele, astfel am
decis să urmez cursurile facultății de asistență socială.
Motivația mea de a urma această specializare m-a
determinat să aleg Universitatea de Vest din Timișoara.
Am ales această universitate deoarece are un renume de
prestigiu printre studenți și este cunoscută pentru faptul
că oferă condiții moderne pentru studiu, burse,
oportunități de a realiza un stagiu într-o universitate din
Uniunea Europeană și o educație de calitate.
Universitatea are profesori competenți și calificați care
se ocupă de studenți și care consider că mă vor ajuta să
îmi însușesc cunoștințe teoretice și practice solide, care
vor face din mine un bun profesionist, capabil să
acționeze în beneficiul celor vulnerabili și marginalizați.
Știu că fiecare persoană este unică în felul său și
indiferent de statut, limbă, etnie, fiecare persoană are
drepturi care trebuie respectate și fiecare persoană care
se află într-un anumit impas trebuie ajutată să
depășească momentul prin tehnici profesionalizate, prin
efort atât din partea persoanei în cauză cât și din partea
asistentului social,l care are datoria să ajute la
soluționarea problemei. Deși nu am avut ocazia să
desfășor activități de voluntariat, am avut însă ocazia, în
nenumărate rânduri să intru în contact cu diverși
beneficiari ai asistenței sociale. Astfel, am intrat în
contact cu persoane aflate în detenție, cu ocazia vizitării
penitenciarului Popa Șapcă, cu copii institutionalizați,
cu ocazia vizitării Centrului de Plasament de la Recaș,
cu persoane fără adapost, iar încă de la o vârstă fragedă
am intrat în contact cu copii cu dizabilități pe care i-am
cunoscut prin Fundația Speranța. Pot admite că simplul
fapt că i-am cunoscut a adus beneficii majore în viața
mea. M-a ajutat să mă dezvolt pe plan personal și să mă
descopar pe mine și pe cei din jur, am realizat că dețin o
serie de valori pe care niciodată nu aș fi știut că le dețin
și nu aș fi putut să le fructific. M-a făcut să conștientizez
și să înţeleg necesitățiile lor, am învățat ce înseamnă să
oferi un zâmbet, să dăruiesc fără să aștept nimic în
schimb, să apreciez ceea ce am, să mă adaptez, să fiu
independentă, să mă bucur de fiecare lucru, să mă
apropii de oameni și să le vorbesc, să îi ascult și să îi
înțeleg dar cel mai important lucru învățat a fost acela
de a nu mă da batută și de a spera în continuare. Toate
aceste experiențe m-au condus în mod indirect către
această profesie și m-au făcut să îmi doresc să devin o
persoană mai bună care se implică și nu stă pe margine
indiferentă.