Sunteți pe pagina 1din 3

Tata – scutul meu de apărare

Sunt cel mai iubit pământean. Sunt cel mai fericit și mai norocos om. Sunt cea mai privilegiată ființă din
acest univers, pentru că am alături doi îngeri păzitori, o mamă blajină și un tată protector.
Nu cred că Dumnezeu ne-ar fi putut oferi un dar mai prețios, decât o  familie frumoasă și niște părinți
iubitori.
Mamele noastre sunt icoanele noastre. Dar tații noștri, de ce de multe ori stau în umbră, de ce nu li se cântă
numele în ode mărețe?

Pentru că tații noștri aleg să ne vegheze din umbră pașii, să se jertfească de cele mai multe ori
transformându-se în scut de aparăre în fața furtunilor, greutăților și temerilor noastre. În brațele lor

viguroase ne pier neîncrederile și dezamăgirile.


Nu cred că altcineva ar putea să fie bombardat de gloanțe, să fie înjunghiat de mii de ori, dar să nu
riposteze, să nu încerce să fugă, pentru că știe că în brațele lui, stăm noi, cuprinși de un somn adânc, visând
frumos, nebănuind iadul din afara brațelor tatei.
Privindu-l pe tata cum taie lemne neobosit, cum cară-n spate saci grei, te tot gândești că nu are cum să fie
un om obișnuit. Poate o fi un zeu, poate o fi înzestrat cu puteri magice?
Dar, de fapt, tata e un om obișnuit, el a învățat să fie un luptător, să înfrunte cu voinicie toate vitrejiile
vieții. Atunci, de unde-și alimentează puterile? Din iubire, din iubirea necondiționată față de familie.
În el sălășluiesc două ființe, una iubitoare, protectoare și caldă, și alta puternică și  luptătoare, capabilă să
răstoarne munții pentru a feri primejdiile din calea copiilor și hotărâtă să mute sori și stele din loc pentru a
le lumina calea.
Tații ne sunt adevărate enciclopedii, răsfoindu-le filă cu filă ne dăm seama că ei le știu pe toate, sunt de cele
mai multe ori genii nedescoperite, care nu-și doresc decât să fie iubiți de noi, altă recunoaștere sau
recompensă nu-și doresc.

Se spune că Dumnezeu nu a putut fi pretutindeni, de


aceea ne-a dăruit mamele; eu cred că Dumnezeu nu a putut nici să ne ferească mereu pașii de primejdii, de
aceea ne-a dăruit tații.
De atâtea ori am stat ore-n șir uitându-ne cum tata ne povestește cu atâta ardoare povești de mult uitate,
despre luptători glorioși, gândindu-ne fascinați că el le-a trăit pe toate.
Oare nu tot tata ne face drum iarna prin zăpadă? Oare nu tot tata ne repară încălţările, rupte la săniuș sau la
fotbal? Chiar poate acest om să le facă pe toate?
Da, el poate să facă de toate, doar un lucru îi este peste puteri, să nu ne părăsească niciodată, căci și el e
muritor. Dar, pleacă doar atunci când simte că suntem porniți pe o cale dreaptă, când avem și noi o familie
fericită, când devenim și noi, mame și tați buni. Doar atunci și numai atunci, tata poate pleca împăcat, căci

și-a îndeplinit misiunea cu care a fost trimis de Dumnezeu pe pământ.


Toate lucrurile din jurul nostru poartă amprenta bine încrustată a taților noștri.
Fântâna din fața porții e săpată de mâinile tatei, livada din spatele casei e sădită toată cu truda frunții tatei,
casa asta mare, care acum zâmbește ori de câte ori ne întoarcem acasă, e zidită de cele două mâini
muncitoare ale tatei.
Zâmbetul mamei blând e desenat în culori vii 
de iubirea tatei. Ochii noștri mari și zglobii sclipesc la poveștile tatei. Rândunele se întorc an de an la
streașina bătută de tata. Toate-s așezate cuminți la locurile lor de tata.
Dar oare când creștem mari, nu tot tata ne umple desaga cu sfaturi, nu tot el ne sărută pe frunte și ne spune
că e mândru de noi, indiferent pe ce meleaguri  ne vom abate pașii?
Iubiți-vă tații pentru faptul că ei vă iubesc până dincolo de infinit, se macină zile și nopți căutând soluții
pentru a vă ajuta să vă atingeți steaua. Iubiți-vă tații pentru că vă iubesc mamele, iar din iubirea lor ați
obținut de la viață șansa de a iubi și voi.