Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
București, 2018
Literatura română în limba slavonă
Slavona începe să pătrundă în țara noastră în prima jumătate a sex. Al X-lea, așa cum o dovedesc
inscripțiile de pe teritoriul Dobrogei și Munteniei. Cele mai vechi manuscrise (copii ale unor cărți de cult
religios făcute în mânăstiri bulgărești sau sârbești) sunt însă din secolul al XII-lea.
Spre sfârșitul secolului al XIV apar primele scrieri originale românești în limba slavonă. Este
vorba de doă scrisori cu conținut religios, din 1385 și 1391, ale egumenului Nicodim. Mai târziu, Filotei,
un fost logofăt al lui Mircea cel Mare, a compus, tot în limba slavonă, câteva inmuri religioase. Dar cea
mai complexă scriere românească în limba slavonă, din perioada de început este un text cu character
hagiographic – Mucenicia Sfântului Ioan cel Nou. Autorul ei este Grigore Țamblac, fost predicator al lui
Alexandru cel Bun, la Suceava.
Din secolul al XV-lea se păstrează prima copie după o carte religioasă (Tetraevanghelul) pe
teritoriul românesc. În același secol, copistii români au alcătuit și difuzat numeroase copii în slavonă
după texte cu character moral-religios, literar și istoriografic. Textele cu caracter literar (romanele
populare Alexandria și Varlaam și Ioasaf s-au bucurat de o largă circulație).
Varlaam și Ioasaf
Majoritatea izvoarelor istorisesc cum astrologii chaldeeni îi prevestiseră regelui indian Avenir
convertirea singurului fiu pe care-l va avea la creștinism. Noua religie era propovăduită în India de
către apostolul Toma. Pentru a-și feri fiul, Ioasaf, de influențele creștine, Avenir l-a închis într-un palat
minunat și s-a străduit să-l ferească a cunoaște durerea și moartea, înconjurându-l numai cu slugi tinere.
Ca și Gautama Buddha, Ioasaf află însă până la urmă de suferințele muritorilor, întâlnind pe rând un
bolnav de lepră, un orb, un bătrân și cortegiul care purta un mort. Tânărul cade de aceea pe gânduri și
află de învățătura lui Hristos și deșertăciunile acestei lumi prin intermediul lui Varlaam, unul din mulții
schimnici creștini care cutreierau India la vremea aceea.
Bătrânul rege a făcut tot ce-i stătea în putință pentru a discredita creștinismul în ochii fiului său. De
exemplu el i-a poruncit unui bătrân proroc, numit Nahor, să ia înfățișarea lui Varlaam și să se dezică în
postura acestuia de creștinism. Legenda îl menționează și pe vrăjitorul Theudas, care dorise să-l seducă
pe prinț amăgindu-l cu imaginea unor femei frumoase. Deoarece Ioasaf a rezistat acestor ispite, Avenir
s-a hotărât să-i ofere întregul său regat pentru a-l corupe. Ajuns rege, Joasaf a dat însă poruncă să fie
dărâmate toate sanctuarele păgâne și s-a dedicat operelor de binefacere. Chiar și Avenir s-a lăsat până la
urmă convins de învățătura predicată de Varlaam, s-a convertit și și-a petrecut restul vieții ca anahoret în
1
deșert. După un timp, Ioasaf a renunțat la coroană, preferând la rândul său să ducă o viață de pustnic.
În manuscrisele medievale, această narațiune este deseori întreruptă de dialoguri și pilde. De
exemplu, legenda conține o parabolă despre nimicnicia străduințelor omului pe această lume, în care un
vânător urmărește un inorog și se prăbușește într-o prăpastie. El reușește să-și curme căderea ținându-se
de un arbust, ale cărui rădăcini sunt roase de doi șoareci, unul alb și unul negru, simboluri ale zilelor și
nopților prin care este drămuită existența umană. În fundul prăpastiei stă un balaur la pândă, dar omul
este preocupat doar de mierea care se scurge dintr-o scorbură a arbustului.
Cartea a fost tradusă ulterior de Udriște Năsturel: Traiul și viiața a preacuvioșilor părinților noștri a lui
Varlaam și a lui Ioasaf, la 1648.
În paralel cu scrierile religioase se dezvoltă o literatură istorica originală în limba slavonă, mult
mai importantă prin conținut. Îmbinând relatarea faptelor văzute și trăite cu exprimarea nuanțată și
dramatizarea situațiilor, cronicarii curților domnești pun bazele narațiunii, care a făcut din cronică genu
literar al literaturii noastre vechi.
Macarie – scrie din porunca lui Petru Rareș, Letopisețul de când s-a început Șara Moldovei, “pentru ca
să nu fie acoperite în mormântul uitării lucrurile ce s-au întâmplat în vremile și în stăpânirile trecute și
care au ajuns până la noi.” Macarie nu face doar narațiune isotircă, ci și memorialistică, relatând
evenimente la care a fost martor ocular.
Eftimie – ucenic al lui Macarie, coninuă cronica acestuia scriind din porunca lui Lăpușneanu, pentru a-i
justifica cruzimea față de boieri. Stilul său este mai simplu și mai accesibil.
Azarie – ultimul cronicar român de limbă slavonă, la rândul său ucenic al lui Macarie, continuă Cronica
Moldovei în aceeasi manieră părtinitoare. El acuză vehement pe Despot-Vodă și pe Ion-Vodă Armenaul,
care, în dorința de a instaura o domnie autoritară își atrăsese ura boierilor.
Literatura română în limba slavonă atinge în secolul al XVI-lea, o culme a dezvoltării sale cu Învățăturile
lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. Scrise pentru a servi la educația fiului său.
Învățăturile constituie o adevărată enciclopedie a cunoștințelor moral politice, filozofice și
pedagogice, o sinteză românească a gândirii și a experiențeo avansate a evului mediu. Lucrarea este o
capodoperă a literaturii noastre vechi, nu numai prin conținutul ei, ci și prin maniera în care a fost scrisă.
Aceasta îi conferă o mare valoare artistică. Capitolele finale, spre exemplu, consacrate mamei, soției și
copiilor, impresionează în mod deosebit prin sensibilitatea, duioșia și lirismul autorului. Dată fiind
însemnătatea practică și valoarea lor literară, Învășăturile au fost traduse în românește încă din secolul al
XVII-lea.
2
Bibliografie
3
4