Sunteți pe pagina 1din 8

După cum se ştie, existenţa umană este condiţionată de consumul unor elemente din natură

transformate sau nu. Aceste elemente sunt numite bunuri datorită contribuţiei lor pozitive
la asigurarea existenţei umane. Dinamismul tot mai accelerat al nevoilor umane a făcut să
apară o multitudine de bunuri. În aceste împrejurări, studiul ştiinţific al mulţimii bunurilor
necesită o clasificare după anumite criterii. Un prim criteriu folosit este acela al
provenienţei, respectiv al mo-dului de acces la aceste bunuri. În acest sens, se disting două
mari categorii: a) Bunurile libere, adică acele elemente care provin direct din natură, iar
accesul la ele (posibilitatea de procurare) este liber; spre exemplu, aerul, apa, fructele din
păduri, energia şi lumina solară, ener-gia eoliană etc.b) Bunurile economice, adică acele
elemente care sunt produse prin efortul omului, necesitând o prelucrare mai mult sau mai
puţin elaborată; obţinerea lor are la bază desfăşurarea unei activităţi economice. Bunurile
economice au un caracter limitat, sunt rare, ele existând doar în măsura în care sunt
produse prin activitatea umană. În consecinţă, accesul la bunurile economice are la bază
schimbul(plata sau contraprestaţia).În legătură cu bunurile, se mai fac diferenţieri asupra
modului în care acestea intră în circuitul de consum. Majoritatea acestor bunuri intră în
consum prin intermediul schimbului (vânzare-cumpărare), fiind denumite mărfuri. O mică
parte a bunurilor economice servesc autoconsumului, acestea aparţinând economiei
naturale. Important este faptul că aceste bunuri pot intra oricând în circuitul de schimb sub
formă de mărfuri. O caracteristică mult mai importantă a bunurilor economice este
materialitatea/imaterialitatea acestora. Se poate constata că nu toate rezultatele activităţii
umane, care contribuie la bunăstarea oamenilor, au un caracter palpabil. De exemplu,
vizionarea unui spectacol de teatru nu produce efecte palpabile, sub formă materializată,
putând produce doar impresii, atitudini, ori starea de purificare sufletească numită de către
Platon katharsis. Din acest motiv, ştiinţa economică utilizează diferenţierea
bunuri/servicii, ultimele elemente indicând tocmai acele bunuri intangibile. Acest tip de
diferenţiere este uzual doar în domeniul unor ştiinţe economice aplicative, teoria
economică neinsistând prea mult asupra acestor aspecte. Prin bun economic înţelegem atât
bunurile materiale, cât şi serviciile.O clasificare mult mai importantă a bunurilor
economice este în funcţie de destinaţia acestora. Acele bunuri destinate consumului
indivizilor sunt denumite bunuri de consum (satisfactori). În acest caz, consumul este
abordat cu precădere ca act individual. Bunurile folosite pentru a se produce alte bunuri
sunt numite bunuri de producţie (prodfactori). Aria problematică abordată în cadrul
prezentei teme va avea în vedere doar bunurile de consum.

UTILITATEA BUNURILOR
În legătură cu bunurile de consum, interesează capacitatea acestor bunuri de a satisface
nevoile şi dorinţele de consum ale indivizilor. Pentru descrierea acestei capacităţi se
foloseşte conceptul de utilitate. Utilitatea reprezintă capacitatea unui bun de a satisface o
nevoie-dorinţă, capacitate dată de proprietăţile, însuşirile şi caracteristicile bunului
respectiv. Chiar dacă economiştii clasici au sesizat diferenţieri ale utilităţii bunurilor în
funcţie de condiţiile de consum, preocupările lor au rămas mai ales în sfera determinării
valorii economice. Paradoxul apă-diamant, formulat de A.Smith, arată clar prioritatea
acordată de clasici conceptului de valoare economică şi valoare de schimb, chiar în
detrimentul celei de utilitate. Abia mai târziu, când psihologia va aborda şi probleme
economice, se vor crea condiţii pentru o abordare riguroasă a conceptului de utilitate.
Aprecierea atitudinii în raport cu acelaşi bun depinde şi de situaţia consumatorului. De
exemplu, un individ flămând va aprecia mai mult un fel de mâncare decât unul sătul,
conform proverbului românesc foamea-i bucate bune. În plus, pot exista diferenţieri
impor-tante privind obiceiurile de consum (cutume, norme privind modul deconsum,
tradiţii etc.). Mai mult, va conta şi ambianţa în care este consumat un anumit bun. De
exemplu, diferenţa dintre acelaşi fel de mâncare, cu aceleaşi caracteristici, consumat acasă
sau la un restaurant de lux. Capacitatea de consum a indivizilor fiind limitată, în raport cu
o anumită perioadă de timp, se va constata diminuarea dorinţei de consum pe măsură ce
sunt consumate doze succesive dintr-un bun. Elementele de mai sus au determinat o
schimbare a modului de abordare a utilităţii, o dată cu apariţia curentului neoclasic. S-a
trecut astfel de la definirea tehnică a utilităţii la definirea economică propriu-zisă.
Utilitatea economică reprezintă satisfacţia pe care o resimte un individ ca urmare a
consumului unei cantităţi determinate dintr-un bun, în anumite condiţii spaţio-temporale.

Bunul economic este un rezultat al utilizării resurselor economice, un element care


satisface o anumită nevoie individuală sau socială.

Bunurile economice pot fi divizate în:

bunuri libere ale căror cantitate, raportată la cerinţele oamenilor, apare ca nelimitată:


aerul, apa, lumina solară;

bunuri economice, care au un caracter limitat;


bunuri materiale directe, de consum personal şi bunuri indirecte de producţie;

bunuri necorporale (prestările de servicii).

După gradul lor de prelucrare bunurile economice pot fi grupate în:

-         bunuri iniţiale (materia primă);

-         bunuri intermediare aflate în diferite faze de prelucrare;

-         bunuri finale destinate pentru consumul final personal, colectiv sau productiv.

În economia de piaţă contemporană majoritatea bunurilor economice se manifestă sub


formă de marfă. Marfa reprezintă un produs al muncii, destinat pentru schimb prin
intermediul mecanismului de cumpărare-vânzare. Mărfurile pot fi divizate în mai multe
grupe:

-         mărfuri corporale de consum personal;

-         mărfuri în formă de capital fix;

-         mărfuri în formă de resurse naturale;

-         mărfuri în formă de resurse de muncă;

-         mărfuri în formă de rezultate ale cercetărilor ştiinţifice;

-         mărfuri în formă de servicii manageriale, audit şi de marketing;

-         mărfuri în formă de hârtii de voaloare.

Orice bun economic în formă de marfă are două laturi: utilitate (valoare de întrebuinţare)


şi valoare (valoare de schimb).

Utilitatea reflectă capacitatea mărfii de a satisface o anumită nevoie a omului sau a


societăţii. Utilităţile mărfurilor formează conţinutul material al avuţiei. Utilitatea mărfii se
manifestă sub mai multe forme: utilitate unitară, totală, marginală (utilitatea ultimii
cantităţi dintr-un bun economic care satisface nevoia consumatorului).

Valoarea de schimb reflectă egalitatea mărfurilor ca produse ale realizării factorilor de


producţie.
Evolutia gândirii economice despre servicii

Clasicii gândirii economice despre servicii (sec.17-18) nu trateaza serviciile distinct ci


în ansamblul activitatilor considerate utile din punct de vedere social.

Un prim curent în cadrul acestei gândiri este reprezentat de mercantilisti. Activitatile


preferate de acest curent sunt comertul si transporturile maritime, acestea fiind pentru ei
activitatile cele mai rentabile deoarece permit exportul.

Alti autori din aceasta perioada includ serviciile în ansamblul activitatilor creatoare de
bogatie economica. Punctul de plecare al rationamentului lor este constatarea
interdependentelor activitatilor. Aceste interdependente sunt determinate de actul consumului.
Astfel ceea ce nu este necesar pentru consumul cuiva, altcineva nu produce etc. În consecinta
serviciile fiind antrenate în circuitul consumului sunt profesii creatoare de bogatie ca si
productia agricola sau manufacturiera.

Fiziocratii considera ca din cele trei clase care compuneau societatea, numai


proprietarii de pamânt (prima clasa) si cultivatorii (a doua clasa) respectiv capitalul si munca
erau productive, în timp ce ceilalti, respectiv artizanii, manufacturierii si comerciantii erau
neproductivi. Ei sunt cert utili asigurând aporturile necesare bunurilor, dar traiesc pe seama
celorlalti, neadaugând nimic la produsul total al pamântului.

Adam Smith (1723-1790) face o distinctie categorica între munca productiva si


neproductiva. El considera ca munca este productiva daca prin prestarea ei se obtine valoare
(produsul muncii este vândut) si profit. El considera ca serviciile se pierd chiar în momentul
producerii lor si nu lasa nici o urma sau valoare care ar putea fi folosita pentru schimb, pentru
cumpararea altor bunuri sau servicii. Este adevarat ca A.Smith vorbeste în general de servicii
domestice (servitori).  Dar el include  în lista activitatilor neproductive si "ordine
respectabile" în societate precum: suveranul, militarii, magistratii, medicii, oamenii de litere,
etc. În schimb, activitatile marfare cum ar fi comertul sunt considerate productive.

În secolul al XIX-lea, ca si în perioada precedenta, serviciile nu sunt tratate distinct, ci


tot în contextul discutiilor despre munca productiva si neproductiva.

În prima perioada a secolului XX, între 1935-1965 marcam aparitia si modernizarea


conceptiilor referitoare la sectorul tertiar al economiei.
Dupa 1950 încep sa se afirme ideile si teoriile post-industriale în paralel cu aparitia
conceptelor neo-industriale privind evolutia societatii.

Societatea post industriala, dupa sociologul american Daniel Bell, s-ar caracteriza prin
patru trasaturi esentiale.

Prima ar fii aceea ca reprezinta o societate tertiara, respectiv o societate bazata pe


servicii. Aceasta trasatura este sustinuta de faptul ca majoritatea populatiei active în societatea
post-industriala lucreaza în sectorul tertiar (al serviciilor)

În societatea post-industriala o alta categorie de servicii trece pe primul plan si anume


acela de învatamânt, sanatate, cercetare.

A doua caracteristica a societatii post industriale este primatul stiintei si al tehnologiei


bazate pe stiinta. Cunoasterea stiintifica devine resursa strategica, iar organizarea activitatii
bazate pe informare si stiinta problema centrala a societatii post-industriale.

A treia caracteristica esentiala a societatii post-industriale o reprezinta cresterea rolului


clasei profesionistilor si tehnicienilor.

A patra trasatura a societatii post-industriale este considerata mutatia sistemelor de


valori formelor de gestiune a societatii de la modul economic la modul sociologic. Aceasta
trasatura se bazeaza pe considerentul ca ceea ce caracterizeaza munca în societatea post-
industriala este faptul ca oamenii conteaza mai mult decât masinile

În ceea ce priveste teoriile neo-industriale acestea sunt destul de diverse încercând sa


explice cresterea serviciilor sustinând în acelasi timp modelul industrial, de fapt neo-industrial
de evolutie a societatii.

Un prim curent de idei în cadrul acestor teorii este cel structurat pe o baza micro-
economica si statistica si denumit: teoria neo-industriala a "self-service-ului" (serviciu
propriu). Ideea principala a acestui curent consta în tendinta majora de prefigurare  a unei
societati de "self-service", bazata pe un consum crescut si reînnoit de bunuri industriale în
sfera domestica. Astfel paralel cu cresterea consumului final de servicii va avea loc
producerea lor de indivizi însisi, combinând munca lor cu un echipament menajer si colectiv
performant.

O a doua categorie de curente neo-industriale acorda o atentie considerabila unitatilor


în modul de productie si în tehnologia serviciilor.
Unul din aceste curente are ca argumente de baza transformarile în ce si cum ale
structurilor productive. argumentele acestei scoli sunt într-o economie caracterizata printr-o
perfectionare si diferentiere accentuata a produselor si a organizarii productiei expansiunea
serviciilor rezulta în principal din nevoia crescuta de servicii intermediare sau complementare
destinate fie direct întreprinderilor producatoare fie distributiei bunurilor, fie formarii
capitalului uman adaptat noilor configuratii productive.

O alta versiune a acestor teorii considera cauza principala a cresterii serviciilor,


cresterea costurilor de organizare. Ideea este ca, dezvoltându-se, economiile au generat
cheltuieli de organizare din ce în ce mai ridicate si cresterea serviciilor nu este altceva decât
dezvoltarea activitatilor corespunzând costurilor crescatoare de organizare a sistemului
productiv.

Un alt curent de idei vede viitorul societatii neo-industriale ca o economie


informationala.

Aceasta scoala considera informatia ca resursa de baza a societatii, o resursa care spre
deosebire de capital(bani) este inepuizabila si autoregenerabila.

Ocupatiile informationale sunt concepute în sens larg, iar bunurile si serviciile


internationale sunt definite într-o optica de "filiera", respective ele cuprind nu numai serviciile
informationale clasice private sau publice (cercetare, consultanta, educatie, etc. ) dar si
productia bunurilor informationale(televizoare, aparate de fotografiat, xerox,carti) si
infrastructurile de servicii informationale(retele informatice, scoli, librarii, retele de
telecomunicatii).

O alta scoala neo-industriala pune accent pe industrializarea serviciilor, respectiv


patrunderea progresului tehnic în acest sector. Este cazul mai ales al transporturilor,
telecomunicatiilor, distributiei apei, gazului si electricitatii, bancilor, serviciilor medicale,
comert cu ridicata, etc.

Dupa anul 1980, tot mai multi specialisti sustin ca societatea viitoare poate fi
caracterizata ca o "economie a serviciilor" cu trasaturi specifice diferite de cel al modelului
"industrial" sau "neo-industrial" de dezvoltare.

Teoreticienii economiei  serviciilor (Orio Giarini, Walter Stahel, Jean Gadrey), fara a


nega succesul general al revolutiei industriale, subliniaza ca în ultimii 20-30 de ani modelul
clasic industrial de producere a avutiei nationale a ajuns la sfârsitul "carierei" sale. În prezent
în majoritatea tarilor lumii traim într-o "economie a serviciilor"  care se caracterizeaza
nu  numai prin faptul ca ramuri de servicii financiare, asigurarile, transporturile si
telecomunicatiile, serviciile de întretinere si inginerie se dezvolta nelimitat, dar în cadrul
industriei prelucratoare si chiar a agriculturii, majoritatea functiilor îndeplinite si a
activitatilor desfasurate implica activitati de servicii.

În felul acesta asistam în cadrul economiei serviciilor la integrarea orizontala a tuturor


activitatilor productive, ceea ce înseamna sfârsitul teoriei tuturor celor 3 sectoare ale
activitatii economice.

În realitate, pentru toate cele trei tipuri de societate agrara, industriala si de servicii -
problema relevanta consta în alegerea prioritatii în stimularea productiei de avutie si
bunastare. Într-o societate industriala agricultura nu dispare. Dimpotriva productia agricola
devine din ce în ce mai eficienta datorita industrializarii sale. În mod similar economia
serviciilor nu este complet detasata de structura productiva industriala, ci penetreaza aceasta
structura, facând-o în mod predominant dependenta de performanta functiilor de servicii în
cadrul (precum si în afara) procesului de productie.

Cu alte cuvinte, noua economie a serviciilor nu corespunde sectorului tertiar în sensul


traditional, ci se caracterizeaza prin faptul ca functiile de servicii sunt predominante în
prezent în toate tipurile de activitati economice.

Cresterea unei economii bazate pe servicii, nu este limitata decât de capacitatea


spiritului uman de a imagina activitati mai utile decât cele care exista deja. Aceasta nu
înseamna ca economiile pot sau trebuie sa existe fara o capacitate industriala de prima
importanta, ci o economie sanatoasa trebuie sa se ocupe atât de industrie cât si de servicii.

În concluzie, serviciile dezvoltându-se restructureaza aproape toate ramurile, legaturile


fundamentale între diferite sectoare ca si economia în ansamblu.

 Amplificarea importantei serviciilor, mai ales in ultimele decenii, a intensificat eforturil


teoreticienilor in directia constientizarii aportului serviciilor la dezvoltarea economica si teoretizar
unor aspecte ale gandirii privind evolutia serviciilor. Astfel, din acest punct de vedere s-au contura
mai multe faze:

nprima faza, debutul procesului de constientizare a importantei serviciilor de catre practicieni, car


s-au confruntat cu o serie de dificultati privind lipsa unei teorii economice fundamentale i
domeniul serviciilor, in conditiile introducerii si dezvoltarii acestora, mai ales in industri
prelucratoare;
na doua faza, determinata de un grup de economisti (Orio Giarini, Jean Gadrey, Jaques Nusbaume
Juan F. Rada), care in urma observatiilor si analizelor efectuate la sfarsitul deceniului 7 al secolulu
trecut, si-au exprimat opinia potrivit careia serviciile au devenit partea predominanta a sistemelor d
productie, avand in vedere alocarea resurselor. Grupul respectiv de economisti a sustinut important
strategica a serviciilor in alocarea resurselorsi contributia deosebita a acestora la dezvoltare
economica;
nfaza a treia a fost determinata de includerea serviciilor pe agenda negocierilor internationale i
GATT, la inceputul deceniului 8 al secolului XX, cu urmatoarele efecte benefice:
üdobandirea de catre servicii a unui statut oficial in cadrul relatiilor internationale;
üimpulsionarea puternica a cercetarii stiintifice in domeniul serviciilor.
nfaza a patra a fost marcata de intrarea in vigoare in anul 1995 a Acordului General privin
Comertul cu Servicii (GATS) si incorporarea comertului international cu servicii in sistemu
comercial global patronat de Organizatia Mondiala a Comertului (OMC). Prin Acordul Genera
privind Comertul cu Servicii (GATS) s-a realizat o liberalizare progresiva a schimburilo
internationale cu servicii si de asemenea a fost recunoscuta problematica serviciilor de catr
comunitatea internationala. In cursul anului 1997, au fost convenite noi tratate multilaterale d
liberalizare in domeniul serviciilor financiare si de telecomunicatii, din perspectiva liberalizarii ma
accentuate a pietei internationale de servicii.