O Faptura Atat de Minunata, Final, Ed. 1 2009 PEREGRINUL PDF

O FĂPTURĂ AŞA DE MINUNATĂ
O faptura atat de minunata, final, ed. 1 2009 PEREGRINUL.indd 1 9/07/2010 5:57:37 PM

Traducerea: Bogdan O. Tomşa
Stilizarea şi corectura: Adela Duca
Editor coordonator: Mirela Delong
Coperta şi grafica: Salvador Pintea
Publicată iniţial în SUA

sub titlul Fearfully and Wonderfully Made
Editura Zondervan, Grand Rapids, Michigan
Drepturile în limba engleză:

© 1980 by Paul Brand and Philip Yancey
Titlul în limba română:

O făptură atât de minunată
Drepturile în limba română:

© 2009 Editura PEREGRINUL, Cluj‑Napoca, România
Toate citatele din Biblie, cu excepţia locurilor precizate,

sunt din Versiunea Dumitru Cornilescu 1923‑24.
PEREGRINUL
CP. 714 OP. 5
400800 Cluj‑Napoca, România
tel. 0264‑420025; fax 0264‑420104
www.peregrinul.ro / comenzi@peregrinul.ro
PEREGRINUL este un imprint

al S.C. LOGOS Editura S.R.L.
ISBN 973-87679-2-X
Tiparul executat la
Imprimeria Ardealul, Cluj-Napoca
sub comanda nr. 90019/2009

M
o embrele
Oamenii purced la drum şi se minunează de înălţimea munţilor,

de imensitatea talazurilor mării, de cursul prelung al râurilor,
de nemărginirea cuprinsului oceanelor,
de mişcarea circulară a astrelor;
şi trec unul pe lângă celălalt fără să se minuneze.
Sfântul Augustin
Tu mi‑ai întocmit rărunchii, Tu m‑ai ţesut în pântecele mamei mele:

Te laud că sunt o făptură aşa de minunată.
David (Ps. 139:13–14)

C
o uprins
Prefaţă ....................................................................11
CELULELE
1. Membrele ..............................................................17
2. Specializare ...........................................................23
3. Diversitate .............................................................29
4. Valoare ...................................................................37
5. Unitate ..................................................................45
6. Slujire .....................................................................51
7. Revolta ..................................................................61
OASELE
8. O structură ...........................................................71
9 Tărie .......................................................................79
10. Libertate ................................................................85
11. Creştere .................................................................93
12. Adaptare ..............................................................101
13. Pe dinafară ..........................................................109
PIELEA
14. Vizibilitate ..........................................................121
15. Simţire .................................................................129
16. Complianţă .........................................................137
17. Transmitere ........................................................143

18. Iubire ...................................................................151
19. Confruntare ........................................................159
LOCOMOŢIA
20. Mişcare ................................................................169
21. Echilibru ..............................................................175
22. Disfuncţii ............................................................183
23. Ierarhie ................................................................193
24. Călăuzire .............................................................203
25. O prezenţă ..........................................................213
Note .....................................................................221
Bibliografie .........................................................225

M
o embrele
În procesul scrierii acestei cărţi, în jur de douăzeci de persoa-

ne ne‑au făcut comentarii editoriale şi ne‑au oferit sugestii.
Pentru toate acestea, rămânem profund îndatoraţi. Trei persoa-
ne, în special – Harold Fickett, Elizabeth Sherrill şi Tim Stafford
– ne‑au oferit comentarii constructive care au condus la o re-
structurare majoră a întregului manuscris. Le mulţumim aces-
tora în mod special, precum şi credincioasei şi inspiratei noas-
tre editoare, Judith Markham, de la editura Zondervan.

P
o refat,ã
Uneori, nesiguri de ce am auzit într‑o voce,

căci strigătul ei ne‑a asurzit, prindem silaba pierdută în ecou.
În Dumnezeu şi în Natură, avem Vocea şi Ecoul.
Henry Drummond
Cu excepţia acestei prefeţe, exprimarea la

persoana întâi singular se va referi de fie‑
care dată la dr. Paul Brand, din perspectiva
căruia este scrisă cartea. Cu toate acestea,
spre deosebire de multe alte cărţi scrise în
colaborare, aceasta n‑a fost scrisă într‑un
stil indirect.
Pe dr. Brand l‑am întâlnit pentru
prima dată în timp ce făceam unele stu‑
dii pentru cartea mea intitulată Unde e
Dumnezeu când sufăr?. Realizările sale
medicale în domeniul durerii sunt de ne‑
tăgăduit. Pe lângă cei optsprezece ani de
strălucit pionierat în cercetarea leprei în
India, dr. Brand şi‑a câştigat o reputaţie
mondială în calitatea sa de chirurg orto‑
ped al mâinii şi specialist în recuperare.
În onoarea contribuţiilor lui în medicină,
11

O făptură așa de minunată
dr. Brand a primit prestigiosul premiu Albert Lasker şi a fost

făcut Comandant al Ordinului Imperiului Britanic de către Re‑
gina Elisabeta.1
Ştiam toate acestea despre dr. Brand înainte să‑l vizitez la
spitalul de lepră din Carville, Louisiana, unde munceşte şi tră‑
ieşte. Nu cunoşteam însă măsura în care credinţa în Dumnezeu
îi pătrunsese viaţa şi gândirea. Ca om de ştiinţă dedicat, obser‑
vator asiduu al vieţii păsărilor, alpinist şi iubitor al grădinăritu‑
lui ecologic, dr. Brand s‑a străduit să îmbine ordinea naturală
cu cea spirituală.
La a doua mea vizită, dr. Brand a scos cu ezitare un ma‑
nuscris de nouăzeci de pagini, în parte tipărit, în parte compus
din însemnări scrise de mână, conţinând câteva dintre gân‑
durile sale despre organismul uman. Manuscrisul acesta era
rodul prelegerilor sale, susţinute la Colegiul Medical Creştin
din Vellore, India. „Într‑un sens, a spus el, noi, medicii, sun‑
tem asemenea angajaţilor de la biroul de reclamaţii al unui su‑
permagazin. Avem tendinţa să fim sceptici în privinţa calităţii
produsului când auzim toată ziua ce dureri îl macină. În ma‑
nuscrisul acesta mic, pe care l‑am pus deoparte cu mult timp
în urmă, am încercat să mă opresc puţin şi să admir ceea ce a
creat Dumnezeu. Am preluat o analogie din Noul Testament
şi am actualizat‑o, adăugându‑i cunoştinţele noi pe care le‑a
câştigat ştiinţa modernă. În chip curios, toate descoperirile
medicale par a face ca analogia să se potrivească şi mai bine;
nici una dintre ele nu a estompat sensul originar, pe care l‑a
folosit apostolul Pavel.“
Ideea unei cărţi despre analogia trupului uman m‑a atras şi
pe mine, pentru că şi eu preţuiesc armonia dintre lumea natu‑
rală şi cea spirituală.
Cartea St. Francis of Assissi, de G. K. Chesterton, avansează
teoria incitantă că evul întunecat a fost rezultatul credinţelor
păgâne şi mitologice, care au pătat ordinea naturală într‑o ase‑
12

Prefaţă
menea măsură, încât creştinii nu au putut percepe natura ca
parte a revelaţiei lui Dumnezeu. „Nu avea rost să le spui unor
asemenea oameni să aibă o religie naturală, plină de stele şi
flori; nu mai exista nici o floare sau stea care să nu fi fost pă‑
tată. Au trebuit să meargă în pustiu, unde n‑au găsit flori, sau
chiar înăuntrul peşterilor, unde n‑au văzut nici o stea.“2 Drept
consecinţă, aproape toate formele de artă au decăzut în timpul
acestei perioade de civilizaţie. Pentru creştini, natura fusese
separată de supranatură.
Un proces asemănător are loc şi astăzi. Lumea creată şi‑a
pierdut sacralitatea. Creştinii au abandonat‑o, dar nu în favoa‑
rea păgânătăţii, ci în favoarea fizicii, a geologiei, a biologiei şi a
chimiei. Şi noi am separat natura de supranatural.
În dr. Brand am văzut un om cu o experienţă şi abilităţi
impecabile în domeniul său de activitate, un om care, în ace‑
laşi timp, ne poate ajuta să luăm aminte cu smerenie la felul în
care natura este ecoul Creatorului ei. Am lucrat împreună cu
dr. Brand la multe dintre aplicaţiile specifice, iar apoi eu am pe‑
trecut câteva luni studiind bazele medicale ale fiecărei analogii.
După multe ore de interviuri, am reuşit să pătrund dincolo de
modestia şi rezerva britanică a doctorului Brand şi să profit de
rezervorul său vast de experienţe personale dramatice.
Împreună cu dr. Brand, ne dorim ca această carte să înlătu‑
re prăpastia care separă, de atâta timp, lumea creată de Sursa
sa. Dumnezeu a inventat materia. A investit din Sine Însuşi,
din măreţia şi creativitatea Sa, în lumea aceasta şi, în special, în
crearea trupurilor noastre. Lucrul cel mai mic pe care‑l putem
face este să‑I fim recunoscători.
Avem speranţa că această carte va oferi o înţelegere a legă‑
turii organice, misterioase, care există între oamenii lui Dum‑
nezeu. Pentru exprimarea acestei legături, scriitorii Noului
Testament au recurs mereu la o singură metaforă: Trupul lui
Hristos. În acest volum, vom examina Trupul, precum şi patru
13

părţi componente ale sale; un volum ulterior ar putea duce stu‑

diul acesta mai departe.
Cineva, încercând să descrie culoarea stacojie unei persoa‑
ne oarbe din naştere, a spus: „Este ca sunetul unei trompete.“
Într‑un sens, simbolurile metaforice reprezintă pentru noi sin‑
gura cale de a pătrunde adevărurile spirituale, fapt care explică
utilizarea lor în Biblie cu atâta generozitate. Iar simbolurile au
o anumită putere. Aşa cum spune John V. Taylor, afirmaţia că
„nici un om nu e o insulă“ are de cincizeci de ori mai multă for‑
ţă decât aceea că „nici un om nu poate exista fără cei din jur“. În
spaţiul publicaţiilor religioase, dominate de cărţi care tratează
subiecte teologice sau experienţe personale, sperăm că aceste
analogii vor oferi o altă manieră de percepere a realităţii.
Dacă, vreodată, pe parcursul lecturii, vă simţiţi deranjaţi
de faptul că explorăm analogia trupului uman mai mult decât
o face Biblia, vă rugăm să închideţi cartea. Nu intenţionăm să
denaturăm adevărul, făcându‑l să se potrivească unei analogii.
Pe de altă parte, s‑ar putea să realizaţi, la fel ca noi, că trupul
uman exprimă realităţi spirituale într‑un mod atât de autentic,
încât, în curând, materia sau substanţele din jur se vor estompa
tot mai mult, apărând doar ca nişte umbre.
Philip Yancey
14

Celulele
o

1
M
o embrele
Am tot încercat să mă gândesc la pământ ca la un soi de organism,

dar nu prea merge comparaţia. Nu pot să mă gândesc la el aşa...
Alaltăseară, trecând cu masşina printr‑o zonă deluroasă şi păduroasă din sudul Noii Anglii,
mi‑am pus întrebări în sensul acesta. Dacă nu e ca un organism, atunci cum e,
cu ce seamănă el cel mai mult? Apoi, spre satisfacţia mea de moment, ideea mi‑a venit:
cel mai mult se aseamănă cu o celulă individuală.
Lewis Thomas
Îmi amintesc prima celulă vie pe care am

văzut‑o la microscop. Aveam douăzeci şi
unu de ani şi urmam un mic curs de igienă
tropicală la Colegiul Livingstone din An‑
glia. Învăţaserăm despre paraziţi, numai că
specimenele pe care lucram noi erau moar‑
te; îmi doream să văd o amibă vie. Într‑o
dimineaţă devreme, înainte ca laboratorul
să fie împânzit de studenţi, m‑am furişat
în clădirea veche cu laboratoare. Impună‑
toarea clădire din cărămidă roşie se înălţa
lângă un iaz din care tocmai scosesem nişte
apă într‑o ceaşcă. În apa tulbure din ceaşcă
pluteau bucăţi de frunze aflate în descom‑
punere şi mirosind a putreziciune şi moarte.
17

Celulele
Dar, când am picurat un strop din acea apă pe o lamelă

de microscop, un întreg univers s‑a trezit la viaţă. Sute de
organisme s‑au îngrămădit în faţa ochiului: globuri de cris‑
tal unicelulare, delicate, respirând şi desfăşurându‑se în faţa
ochiului, alergând către margini, încântate de căldura luminii
microscopului. Am mişcat puţin lamela, căutând dincolo de
organismele mai iuţi. Ah, iată. O amibă. Nimic mai mult decât
o fărâmă de un albastru diafan, abia vizibilă cu ochiul liber.
Dar microscopul îi scotea la iveală până şi cele mai lăuntrice
elemente.
Ceva la amibă îmi şoptea că ea este una dintre creaturile
primordiale şi cele mai elementare din câte există. Cumva,
ea s‑a alăturat efectivului de zi cu zi al milioanelor de atomi
ce se învârt, ajungând astfel, împreună, să slujească vieţii,
profund diferită de simpla materie. De‑abia cât un strop de
gel vâscos, amiba îndeplineşte toate funcţiile de bază pe care
le îndeplineşte corpul meu. Respiră, digeră, excretează, se
reproduce. În felul său propriu şi straniu, chiar se mişcă, un
ghemotoc ce se prăvăleşte şi înaintează cu mişcări la fel de
lipsite de efort ca ale unei picături de ulei prelingându‑se do‑
mol pe masă. După o oră, două de astfel de mişcări, picătura
aceasta grăunţoasă şi apoasă străbate o distanţă de aproape
nouă milimetri.
Acea picătură harnică şi palpitând de viaţă mi‑a dat prima
imagine grafică a junglei vieţii şi a morţii, pe care cu toţii o
împărtăşim. Am văzut în amibă o individualitate autonomă,
mânată de o dorinţă năvalnică de a trăi şi de o dorinţă şi mai
puternică de a se răspândi. Ea m‑a invitat să explorez mai de‑
parte celula vie.
Mulţi ani au trecut de atunci şi încă mai observ celule. Numai

că, fiind acum medic, mă interesează felul în care cooperează
înăuntrul organismului.
18

Membrele
Am acum laboratorul meu personal în Carville, Louisiana,
în cadrul unei leprozerii, aşezată pe un teren mlăştinos, lângă
râul Mississippi. Intru din nou în laborator, de data aceasta
într‑o dimineaţă rece de iarnă, ajungând înaintea tuturor. Nu‑
mai zumzetul luminilor fluorescente de deasupra întrerupe
tăcerea.
Dar nu am venit să studiez amibe. În dimineaţa asta am de
gând să observ un liliac albinos, care hibernează într‑o cutie
în frigider. Mă bazez pe el să mă ajute să studiez felul în care
trupul răspunde la răni şi infecţii. Îl ridic cu grijă, îl aşez pe
spate, îi desfac aripile şi i le aşez într‑o poziţie cruciformă. Faţa
îi e straniu de umană, semănând cu ţestele uscate şi zbârcite
din muzee. Tot aştept să‑şi deschidă un ochi şi să ţipe ascuţit la
mine, dar el nu face nimic. Doarme mai departe.
Îi aşez aripa sub lentila microscopului. Şi de data aceasta,
un nou univers mi se dezvăluie. Am găsit un loc prin care pot
vedea mai departe. Pielea albinoasă de sub aripă îi e atât de
străvezie, încât pot vedea direct, prin celulele pielii, până la ca‑
pilarele zvâcnind de sânge. Îmi focalizez microscopul asupra
unui vas capilar albăstrui, până când reuşesc să observ celulele
sangvine individuale împingându‑se, năvălind, blocându‑se.
Globulele roşii sunt pe departe cele mai numeroase: micuţe
discuri netede şi lucioase, cu mijlocul adâncit, asemeni unor
gogoşi cu dulceaţă. Dimensiunile şi geometria lor uniforme le
fac să pară impersonale şi fabricate pe bandă.
Mai interesante sunt globulele albe, forţele armate ale orga‑
nismului, cele care ne apără în faţa invadatorilor. Arată exact ca
şi amibele: picături amorfe şi umflate de lichid, cu nuclee întu‑
necate, globulele albe străbat trupul liliacului, întinzându‑şi o
proeminenţă de forma unui deget şi săltând înainte pentru a o
urma. Uneori, se târăsc de‑a lungul pereţilor venelor; alteori, se
lasă în voia sângelui şi plutesc nestingherite încotro le conduce
acesta. Ca să navigheze de‑a lungul capilarelor mai mici, glo‑
19

Celulele
bulele albe mai voluminoase trebuie să se alungească, în vreme

ce globulele roşii, nerăbdătoare, se înghiontesc în spatele lor,
aşteptând la coadă.
Observând globulele albe, ai zice că sunt leneşe şi ineficace
în străjuirea teritoriului pe care se deplasează şi mult mai puţin
capabile să respingă un atac. Asta, până când începe atacul. Iau
un ac de oţel şi, fără să trezesc liliacul, îi înţep aripa şi deschid un
vas capilar mic şi subţire. Parcă se declanşează o alarmă. Celu‑
lele musculare se contractă în jurul peretelui capilar afectat, ză‑
găzuind acolo pierderile de sânge preţios. Agenţii de coagulare
opresc fluxul sangvin la suprafaţa pielii. După un scurt răgaz, la
locul afectat apar celulele fagocite, pentru a curăţa reziduurile,
iar fibroblastele, celulele care refac ţesuturile organismului, se
adună şi ele împrejurul rănii. Însă cea mai dramatică schimbare
o suferă apaticele globule albe. Ca şi cum ar fi înzestrate cu
simţul mirosului (încă nu ştim cum „miros“ ele primejdia), glo‑
bulele albe aflate în vecinătate se opresc brusc din hoinăreala
lor fără ţintă. Asemeni câinilor de vânătoare care simt mirosul
iepurelui, pornesc din toate direcţiile către punctul unde a avut
loc atacul. Folosindu‑se de calităţile lor unice de preschimbare
a formei, ele se strecoară printre celulele pereţilor capilari care
se întretaie şi se grăbesc să ajungă la ţesuturile afectate, pe ruta
cea mai directă. Odată ajunse acolo, bătălia începe.
Lennart Nilson, fotograful suedez celebru pentru remarca‑
bilele sale prim‑planuri care surprind activităţi din interiorul
organismului, a imortalizat această bătălie aşa cum e văzută
printr‑un microscop electronic. La depărtare, o globulă albă
amorfă, semănând cu un organism gelatinos, se îngrămădeşte
către un roi de sfere bacteriene, de un verde luminos. Aseme‑
nea unui giulgiu tras peste un trup mort, globula preia forma
acestor sfere; câtva timp, acestea continuă să strălucească stins
şi spectral, înăuntrul globulei albe. Aceasta însă conţine granu‑
le de explozivi chimici care, de îndată ce bacteriile sunt absor‑
20

Membrele
bite, produc o detonaţie care distruge invadatorii. În treizeci
de secunde, maximum un minut, nu mai rămâne decât globula
albă umflată. Adeseori, celula albă îndeplineşte o funcţie de
kamikaze, ea însăşi găsindu‑şi, în final, moartea.
În economia organismului, moartea unei singure globule
albe are puţine consecinţe. Cele mai multe dintre ele trăiesc
numai câteva zile sau câteva săptămâni şi, pe lângă cele cinci‑
zeci de miliarde de globule albe active, care patrulează prin or‑
ganismul adult, o rezervă de o sută de ori mai mare se găseşte în
măduva osoasă. La nivel celular, războaiele de mare anvergură
sunt întâmplări ale vieţii zilnice. Cincizeci de mii de invadatori
ar putea sta la pândă pe marginea unui pahar şi un miliard de
astfel de invadatori se găsesc într‑o jumătate de linguriţă de sa‑
livă. Corpul îmi e înconjurat de bacterii – de fiecare dată când
mă spăl pe mâini, contracarez cinci milioane de bacterii aflate
în cutele pielii.*
Pentru a combate aceste pericole, unele dintre globulele albe
din sânge au drept ţintă specifică un anume tip de invadator.
Dacă organismul a avut de‑a face cu un pericol foarte serios,
cum ar fi, de pildă, o vaccinare împotriva variolei, acesta im‑
primă anumitor globule albe o dorinţă de moarte de a combate
acele pericole semnalizate. Aceste celule îşi petrec întreaga via‑
ţă perindându‑se prin sânge, aşteptând, mergând mereu în re‑
* Numărul de bacterii văzute pentru prima dată la microscop a copleşit

oamenii de ştiinţă într‑atât de mult, încât generaţiile care au urmat au trăit
cu o conştiinţă foarte vie a „microbilor“. Promotori iscusiţi lansează pe
piaţă dezinfectanţi care să ne sterilizeze mediul înconjurător, însă, cel mai
adesea, aceşti ucigaşi de microbi, care sunt pur şi simplu nişte distrugători
de celule, distrug şi celulele benefice ale corpului. Astăzi, avem nevoie de
o reclamă mai bună făcută puterii de apărare proprie a organismului uman
şi poate şi de o teamă mai mică faţă de microbi – gospodăria americană
este pusă în mai mare pericol de distrugătorii chimici de microbi decât de
microbii propriu‑zişi. Prefer să las această luptă în seama celulelor mele.
21

Celulele
cunoaştere. Adeseori, ele nu sunt convocate la luptă. Dar, dacă

sunt, poartă în ele puterea de a dezarma un agent străin care ar
putea cauza distrugerea tuturor celulelor din organism.
Am reflectat adesea la paradoxul pe care îl reprezintă amiba

şi globula albă, imaginea în oglindă a amibei. Amiba, un or‑
ganism de sine stătător, îşi îndeplineşte singură toate funcţiile
vieţii, depinzând de alte celule doar atunci când le ingerează
ca hrană. Globula albă, deşi asemănătoare amibei în privinţa
constituţiei şi a structurii, este, într‑un sens, mult mai puţin li‑
beră. Un organism mai mare îi determină îndatoririle şi uneori
trebuie să‑şi sacrifice viaţa, de dragul acelui organism. Deşi mai
limitată în ce priveşte exprimarea de sine, globula albă îndepli‑
neşte o singură funcţie vitală. Amiba fuge din faţa pericolului;
globula albă îl înfruntă. O globulă albă poate ţine în viaţă un
om ca Beethoven sau Newton sau Einstein... sau un om aseme‑
nea ţie sau mie.
Uneori, mă gândesc la organismul uman ca la o comunitate
şi abia apoi la celulele sale individuale, precum globula albă.
Celula reprezintă unitatea de bază a unui organism; poate trăi
independent sau poate ajuta la formarea şi susţinerea orga‑
nismului superior, din care face parte. Îmi amintesc analogia
folosită de apostolul Pavel în 1 Corinteni 12, unde compară
Biserica lui Hristos cu trupul uman. Acea analogie inspirată
capătă pentru mine şi mai multe înţelesuri, datorită perspecti‑
velor extinse pe care le‑a adus invenţia microscopului. Întrucât
analogia lui Pavel enunţă un principiu de bază al creaţiei lui
Dumnezeu, aş putea să o elaborez astfel:
Trupul este un singur tot, deşi este format din multe celule
şi, deşi celulele trupului sunt numeroase, ele formează un
singur trup... Dacă globula albă ar spune „fiindcă nu sunt
neuron, nu sunt din trup“, ea nu va înceta să constituie o
parte a trupului din acest motiv. Iar dacă celula musculară
22

Membrele
i‑ar spune celulei nervoase optice „fiindcă nu sunt nerv op‑
tic, nu sunt din trup“, ea nu va înceta să fie parte constitutivă
a organismului din acest motiv. Dacă întregul trup ar fi o
celulă nervoasă optică, unde ar fi capacitatea motorie a tru‑
pului? Dacă întregul organism ar fi un nerv auditiv, unde ar
fi simţul vederii? De fapt, Dumnezeu a aranjat fiecare dintre
celulele trupului exact aşa cum a dorit El. Dacă toate celulele
ar fi la fel, unde ar mai fi trupul? Dar aşa, există mai multe
celule, dar un singur trup.
Această analogie are, pentru mine, un sens mai precis, întru‑

cât, deşi o mână sau un picior sau o ureche nu poate avea o
viaţă separată de corp, o celulă are acest potenţial. Ea poate fi
o parte constitutivă a organismului, în calitate de supus loial,
sau poate să încerce să ducă o existenţă independentă. Unele
celule aleg, într‑adevăr, să trăiască independent în organism,
înfruptându‑se din bunătăţile acestuia, dar menţinându‑şi, în
acelaşi timp, o independenţă totală – ele devin paraziţi sau ce‑
lule canceroase.
23

2
So pecializare
A fi un membru înseamnă
a nu avea viaţă, fiinţă sau capacitate de mişcare proprii
decât prin spiritul organismului şi pentru acesta.
Blaise Pascal
Omul de ştiinţă care colectează şi cata‑

loghează informaţii şi copilul care hoi‑
năreşte desculţ prin pădure sunt în egală
măsură uimiţi în faţa abundenţei de fiinţe
care populează această planetă. Copilul
se minunează de forma psihedelică a unui
fluture; aleargă după libelule, strigă fericit
la vederea unui gândac săltând, strânge
emoţionat la piept un iepuraş. Omul de şti‑
inţă se uită mai îndeaproape. Ia un simplu
eşantion de sol din pădure, cu o suprafaţă
de treizeci de centimetri şi o adâncime de
aproximativ doi centimetri şi jumătate şi
începe să numere. În această lume de hu‑
mus, pe care călcăm nepăsători, mişună
„în medie 1.356 de fiinţe, incluzând 865
de acarieni, 265 de hexapode minuscule,
25

Celulele
22 de miriapode, 19 gândaci adulţi, precum şi un număr de 12

alte forme diverse de viaţă“.1 În lipsa unui microscop electronic
şi a unei răbdări de fier, omul de ştiinţă n‑are cunoştinţă de
cele două miliarde de bacterii, nici de milioanele de ciuperci şi
alge.
În laboratorul său, omul de ştiinţă începe cu prietena noastră,
amiba, şi continuă cu celelalte organisme, clasificându‑le de la
„inferioare“ la „superioare“. Ce înseamnă termenul acesta de
„inferior“? Cum putem merge la plimbare şi călca nepăsători
pe un milion de fiinţe, iar apoi să ne întoarcem acasă plini de
nevinovăţie? Un vegetarian convins, care bea cu sete apă de
izvor, înghite, fără să clipească, o întreagă hoardă de fiinţe –
toate animale! De ce ne cutremurăm la vederea unei pisici în‑
sângerate zăcând la marginea drumului, dar nu luăm în seamă
miliardele de animale minuscule, nimicite de un buldozer care
nivelează un terasament?
Cheia scării noastre de valori o reprezintă specializarea: pro‑
cesul prin care celulele acţionează pe rând, divizându‑şi munca,
limitându‑şi răspunsurile la o singură sarcină. Recunoaştem
că viaţa unei pisici e mai importantă, ea fiind un animal supe‑
rior, format din celule inferioare, care conlucrează. Amiba de
pe lamela unui microscop reprezintă animalul de la baza scării
zoologice. Se mişcă, desigur, dar abia câte doi centimetri şi ju‑
mătate pe zi. Şi‑ar putea petrece întreaga viaţă închisă într‑o
conservă sau în cavitatea unui cauciuc uzat. Spre deosebire de
unii oameni, ea nu va face niciodată turul Europei, nu va vizita
Taj Mahal şi nu va escalada Munţii Stâncoşi. Pentru asemenea
întreprinderi, e nevoie de rânduri întregi de celule musculare
specializate, aliniate precum tulpinile de grâu. Animalele infe‑
rioare sar, mişună sau se târăsc, abia parcurgând câţiva metri
de ţărână. Animalele superioare zburdă, saltă şi aleargă. Altele,
fiinţe înaripate, zboară, se înalţă şi coboară. Totul este o chesti‑
une de specializare.
Gândiţi‑vă la organul văzului. O amibă are o conştiinţă vi‑
zuală brută: se îndreaptă către lumină şi atâta tot. Specializarea
26

Specializare
îi dă omului capacitatea de a fi el acela care se uită prin mi‑
croscop şi distinge subtilităţile de culoare ale amibei aproape
fără de simţire. Amiba are o singură celulă. Înăuntrul ochiului
meu, care o cercetează curios, se găsesc 107 milioane de celule.
Şapte milioane dintre ele sunt conuri, fiecare dintre ele având
rolul de a declanşa şi transmite un mesaj creierului, atunci când
câţiva fotoni de lumină trec prin ele. Conurile mă fac capabil
să disting o întreagă paletă de culori şi, graţie lor, pot distinge
cu uşurinţă o mie de nuanţe de culoare diferite. Celelalte o sută
de milioane de celule sunt bastonaşe, celule de rezervă, pe care
să le folosesc când intensitatea luminii este slabă. Atunci când
numai bastonaşele funcţionează, nu văd în culori (ci asemenea
unei nopţi cu lună, când totul ne apare în nuanţe de gri), dar
pot distinge un spectru de lumină într‑atât de larg, încât cea
mai puternică lumină pe care o percep este de un miliard de ori
mai intensă decât lumina cea mai obscură.
Între amibă şi ochiul meu există o varietate năucitoare de
specializări. Copilia, un animal ce trăieşte în Golful Napoli, are
un singur receptor vizual, o celulă cu con ataşată unei tulpini
musculare, care scanează împrejurimile asemeni unei camere
video rotitoare. Cu toate că această copilia poate absorbi doar
un singur mesaj de lumină o dată, se presupune că creierul
acesteia poate îmbina multe mesaje, pe care le transformă în‑
tr‑o imagine brută a mediului ei înconjurător.
Creierul uman primeşte milioane de mesaje simultane,
emise de celulele ochilor. Dacă receptează unda de lumină
pentru care este specializat, fiecare bastonaş sau con declan‑
şează un răspuns electric, pe care îl transmite creierului. Cre‑
ierul absoarbe apoi o serie compozită de mesaje pozitive şi
negative, venite din partea tuturor conurilor şi a bastonaşelor.
Le sortează şi le organizează şi îmi dă imaginea unei amibe
care înoată pe lamela microscopului meu. În comparaţie cu
independenţa amibei, formată dintr‑o singură celulă, vieţile
sedentare ale conurilor şi ale bastonaşelor mele îmi par cu
27

Celulele
adevărat monotone. Dar care dintre noi am vrea să schimbăm

locul cu o amibă?
Pentru ca specializarea să funcţioneze, celula individuală
trebuie să‑şi piardă toate abilităţile, în afară de una sau două.
Un bastonaş sau un con nu se poate mişca, pe când o amibă
poate îndeplini o serie întreagă de mici activităţi. Numai că
celula umană poate, prin rolul său limitat, să facă posibilă o
reuşită mult „superioară“, mai semnificativă. Un singur basto‑
naş îmi poate trimite informaţia luminoasă care să completeze
posibilitatea mea de a admira un curcubeu, un pescăruş care
plonjează într‑un râu sau de a detecta o schimbare subtilă de
expresie pe faţa unui prieten drag. Sau poate că mă protejează
în faţa unui dezastru, transmiţând subit un mesaj creierului
atunci când pe autostradă cade o piatră de pe un pod, către
maşina mea care se apropie.
În schimbul sacrificiului de sine, celula poate lua parte la ceea

ce eu numesc extazul comunităţii. Nici un om de ştiinţă n‑a
putut încă măsura modul în care un anume sentiment de si‑
guranţă sau de plăcere este comunicat celulelor organismului;
cert este însă că celulele participă la reacţiile noastre emoţio‑
nale. Hormonii şi enzimele ne scaldă celulele, asigurându‑ne
o respiraţie mai alertă, un tremur al muşchilor, o vibraţie a
stomacului. Dacă te apuci să cauţi un receptor al plăcerii în
organismul uman, vei fi dezamăgit: nu există nici unul. Există
receptori pentru durere şi frig, căldură şi pipăit, dar nu există
nici un nerv care să ne dea senzaţia de plăcere. Plăcerea apare
ca un produs derivat din cooperarea mai multor celule.
Dar plăcerea sexuală? Nici măcar aceea nu este atât de spe‑
cifică şi de bine localizată cum am fi tentaţi să credem. Zone‑
le erogene nu au nici un nerv al plăcerii, specializat în acest
sens; celulele din acea zonă simt şi ele tot atingere şi durere.
Pe lângă stimularea tactilă a pielii pe piele, sexul include un
28

Specializare
simţ al nevoii şi al desfătării vizuale, al amintirilor şi, poate, şi
al stimulilor auditivi, daţi de muzica din fundal. Tot relaţiilor
sexuale le imprimăm şi acea dragoste complexă şi compulsivă,
care ne face să ne iubim pe noi înşine precum şi pe cel de lângă
noi, în acelaşi timp. La un nivel celular şi mai profund, se află
un impuls de propagare a vieţii, de asigurare a supravieţuirii,
care este dinainte programat în fiecare celulă. Toţi aceşti fac‑
tori laolaltă contribuie la producerea plăcerii sexuale.
Îmi place mult să profit de o altă plăcere umană: să ascult
o orchestră simfonică. Atunci când mă bucur de o simfonie,
sursa principală a ceea ce interpretez drept plăcere este locali‑
zată înăuntrul urechii mele. Acolo pot detecta frecvenţe sonore
care îmi fac timpanele să vibreze uşor, a miliarda parte dintr‑un
centimetru (o distanţă egală cu a zecea parte a diametrului unui
atom de hidrogen). Această vibraţie este transmisă urechii in‑
terne prin intermediul a trei oase, cunoscute sub numele de
„ciocănel“, „nicovală“ şi „scăriţă“. Când la un pian este atinsă
clapa notei „do“, pistonul oscioarelor din urechea mea internă
vibrează de 256 de ori pe secundă. Şi mai înăuntru se află cilii,
comparabili cu bastonaşele şi conurile ochiului, care transmit
creierului mesaje sonore specifice. Creierul combină aceste
mesaje cu alţi factori – cât de mult îmi place muzica clasică,
cât de cunoscută îmi e bucata care se cântă, starea digestiei
mele, prietenii cu care sunt – şi oferă această combinaţie de
impulsuri într‑o formă pe care o percep ca plăcere.
Natura cuprinde unele organisme care cooperează între ele,
dar nu prea pot face să funcţioneze acest extaz al comunităţii. De
exemplu, anumite specii de amibe se adună laolaltă, în scopul
reproducerii. Aceste „amibe sociabile“, cel puţin în număr de
zece şi cel mult în număr de cinci sute de mii, se adună formând
un fenomen de scurtă durată, asemănător unei formaţiuni vâs‑
coase. Se grupează ordonat şi formează un melc mic şi lucios,
de forma unui glonţ. Pe măsură ce melcul se deplasează înainte,
29

Celulele
lasă după el o dâră vâscoasă. Celulele din faţă cooperează între

ele, până ce formează un mic turn care se ridică în aer. Sus, în
vârf, se formează un spor sferic plin de amibe, care dau melcu‑
lui o nouă formă, aproape ca aceea a unei ciuperci otrăvitoare.
Sporul explodează subit, împrăştiind amibe noi în mediul re‑
spectiv. Întregul fenomen durează opt ore şi demonstrează o
formă simplă de cooperare a celulelor. Şi totuşi, acestei amibe
vâscoase îi lipseşte ceva. În nici un moment, ea nu devine un
organism unic, ale cărui celule să fie imprimate cu aceleaşi gene
şi având aceleaşi loialităţi. Multe celule din componenţa ei co‑
operează doar în scopul reproducerii, iar apoi se desprind şi
merg pe drumul propriu.
În contrast cu amiba, trupul uman este rodul fertilizării unui
singur ou. În lucrarea sa, Meduza şi melcul, Lewis Thomas se
întreabă de ce englezii au făcut atâta caz pe tema fertilizării in
vitro. Adevăratul miracol, afirmă el, rezidă în unirea unui sper‑
matozoid şi a unui ovul într‑un proces care, în cele din urmă,
produce o fiinţă. „Simpla existenţă a acelei celule, scrie el, ar
trebui să fie una dintre cele mai mari minuni ale lumii. Oamenii
ar trebui să umble de colo‑colo cât e ziua de lungă, în toate ore‑
le de veghe, şi să se strige unii pe alţii plini de uimire, vorbind
numai şi numai despre acea celulă... Dacă cineva reuşeşte să
explice această minune, în timpul vieţii mele, am să închiriez
un avion, poate o întreagă flotă de avioane, şi am să le trimit sus
în cer, să scrie o mulţime de semne de exclamaţie, unul după
altul, pe tot cerul, până ce‑mi cheltuiesc toţi banii.“2
În decurs de nouă luni, aceste celule îşi împart funcţiile în‑
tre ele în moduri dintre cele mai alese. Apar miliarde de celule
sangvine, milioane de conuri şi bastonaşe – în total, până la
o sută de trilioane de celule se formează dintr‑un singur ovul
fertilizat. Şi, în cele din urmă, se naşte un copil, acoperit cu
lichid care luceşte. Celulele lui cooperează deja. Muşchii îşi fac
încălzirea cu mişcări spasmodice şi stângace; faţa i se contorsi‑
30

Specializare
onează în faţa luminii pătrunzătoare şi a aerului uscat al noului
mediu; plămânii şi corzile vocale îşi unesc forţele în primul
ţipăt, alternat cu înghiţituri lacome de aer.
Înăuntrul acelui grup de celule zbârcite de culoarea argilei
se găseşte miracolul extazului comunităţii. Viaţa nou‑născutu‑
lui va include bucuria de a‑şi vedea mama aprobând primele
sale cuvinte stâlcite, descoperirea talentelor şi a darurilor sale
unice, împlinirea de a se afla în părtăşie cu alţi semeni ai lui. E
compus din multe celule, dar constituie un singur organism.
Toate cele o sută de trilioane de celule ştiu lucrul acesta.
Mi‑am închis ochii. Mi‑am aruncat pantofii cât colo şi îmi mişc
degetele piciorului drept. Expuse vederii, oasele lor sunt jumă‑
tate din lăţimea unui creion şi totuşi îmi pot susţine greutatea
atunci când păşesc. Îmi fac mâna căuş peste ureche şi aud fe‑
nomenul familiar al scoicii – adică sunetul celulelor sangvine
care se precipită prin capilarele capului meu. Îmi întind braţul
stâng şi încerc să‑mi imaginez milioanele de celule musculare
dilatându‑se şi contractându‑se cu înflăcărare şi în armonie.
Îmi frec degetul de braţ şi simt stimularea celulelor tactile, 450
la număr, pe fiecare centimetru pătrat de piele.
Înăuntrul meu, stomacul, splina, ficatul, pancreasul şi ri‑
nichii, fiecare dintre ele ticsit de celule devotate, funcţionează
atât de eficient, încât n‑am cum să le simt prezenţa. Firele de
păr deosebit de fine din urechea internă monitorizează un fluid
şuierător, gata oricând să mă anunţe dacă mă înclin şi‑mi pierd
echilibrul.
Atunci când celulele îmi funcţionează bine, nu prea sunt
conştient de prezenţa lor individuală. Ceea ce simt este com‑
pusul activităţii lor, cunoscut mie sub numele de Paul Brand.
Organismul meu, compus din multe părţi, formează un singur
tot. Şi acesta este punctul de pornire al analogiei pe care ur‑
mează s‑o explorăm.
31

3
D
o iversitate
Adesea ne gândim că,

odată ce am terminat a‑l studia pe „unu“,
ştim totul despre „doi“, fiindcă „doi“ înseamnă „unu plus unu“.
Uităm însă că trebuie să‑l studiem şi pe „plus“.
Sir Arthur Eddington
În laboratorul meu stau ascunse nu doar

amibe şi lilieci. Un sertar conţine speci‑
mene catalogate cu grijă dintr‑o specie de
celule din organismul uman. Separate de
trup, lipsite de viaţă, pătate cu coloranţi şi
acoperite de răşină epoxidică, ele nu mai
exprimă freamătul celulelor vii care func‑
ţionează înăuntrul meu în acest moment.
Dar, dacă le expun la microscop, anumite
impresii cu privire la organism încep să
capete formă.
Mai întâi de toate, sunt surprins de va‑
rietatea lor. Din punct de vedere chimic,
celulele mele sunt aproape identice, însă,
din punct de vedere vizual şi funcţional,
sunt la fel de diferite precum animalele
de la grădina zoologică. Globulele roşii,
33

Celulele
asemeni unor discuri găurite în mijloc, îmi cutreieră prin sân‑

ge, încărcate de oxigen, pentru a hrăni celelalte celule. Celulele
musculare, care absorb foarte mult din acea hrană, sunt suple
şi rafinate, pline de energie adunată ghem. Celulele din cartila‑
gii, cu nuclee negre lucioase, seamănă cu nişte boabe de fasole
negre, strâns lipite laolaltă, pentru mai multă rezistenţă. Celu‑
lele adipocitare par leneşe şi grele ca de plumb, asemeni unor
pungi menajere albe, pline, îngrămădite laolaltă.
Celulele osoase trăiesc în structuri rigide, care exsudă pu‑
tere. Secţionate transversal, oasele seamănă cu inelele unui
copac, unde structurile tari se suprapun, asigurând rigiditate şi
robusteţe. În contrast cu acestea, celulele pielii formează mo‑
dele unduitoare de moliciune şi textură, care se ridică şi coboa‑
ră, dând formă şi frumuseţe trupurilor noastre. Se arcuiesc şi
ies în afară în unghiuri imprevizibile, ceea ce face ca amprenta
digitală a oricărui om – ca să nu mai zicem nimic de chipul
său – să fie unică.
Aristocratele lumii celulare sunt celulele sexuale şi celulele
nervoase. Contribuţia femeii, ovulul, este una dintre cele mai
mari celule din organismul uman, forma sa ovoidală fiind vizi‑
bilă ochiului liber. Pare firesc ca toate celelalte celule ale orga‑
nismului să derive din această structură elegantă şi primordia‑
lă. În contrast major cu tihna şi aşteptarea liniştită a ovulului,
spermatozoizii minusculi ai bărbatului sunt asemenea unor
mormoloci cu capete dilatate şi cozi suple, care biciuiesc cu
furie. Ei se bat pentru câştigarea unei poziţii, ca şi când ar fi
conştienţi că sunt în competiţie şi că numai unul din acele mi‑
liarde va câştiga onoarea fertilizării.
Regina celulelor, pentru studiul căreia am dedicat mulţi
ani din viaţă, este celula nervoasă. Aceasta e înconjurată de o
aură de înţelepciune şi complexitate. Asemenea unui păianjen,
ea se ramifică şi uneşte organismul într‑o reţea de compute‑
re, uimitor de sofisticată. Axonii săi, „fire“ transportatoare de
34

Diversitate
mesaje către şi de la creier, pot atinge o lungime de aproape
un metru.
Nu mă satur niciodată să observ aceste specimene variate
sau să răsfoiesc cărţi care ilustrează celule. Luate individual,
ele par plăpânde şi create după modele ciudate. Însă ştiu că
aceste părţi invizibile cooperează în scopul îmbogăţirii mele cu
fenomenul vieţii. În fiecare secundă, celulele musculare netede
îmi ajustează lărgimea vaselor sangvine, împing cu delicateţe
diverse materii prin intestine, deschid şi închid accesul la ri‑
nichi. Când totul merge bine – când inima mi se contractează
ritmic, creierul îmi freamătă de cunoştinţe, iar limfa îmi scaldă
celulele ostenite – rareori mă gândesc la aceste celule, chiar şi
în treacăt.
Cred însă că aceste celule ale organismului mă pot învăţa
câte ceva despre organismele mai mari: familii, grupuri, comu‑
nităţi, sate, naţiuni – şi, în mod special, despre o comunitate
anume de oameni, care este asemuită unui trup în mai mult
de treizeci de ipostaze din Noul Testament. Mă refer la Trupul
lui Hristos, reţeaua de oameni împrăştiaţi pe întreaga planetă,
care au foarte puţin în comun, în afara apartenenţei lor la co‑
munitatea celor care Îl urmează pe Isus Hristos.
Organismul meu se foloseşte de o varietate impresionantă
de celule şi nici una dintre ele, luată individual, nu se aseamănă
cu trupul luat în ansamblul lui. Tot aşa, Trupul lui Hristos cu‑
prinde o diversitate incredibilă de indivizi. „Incredibilă“ este cu
siguranţă cuvântul cel mai potrivit aici, întrucât suntem incon‑
testabil diferiţi unul de altul, precum şi de Cel pe care Îl urmăm.
Din proiectul cui au rezultat aceste forme umane comice, care
oglindesc foarte slab idealurile Trupului în ansamblul lui?
Romancierul Frederick Buechner descrie pe un ton şăgalnic

echipa pestriţă de oameni pe care Dumnezeu a ales‑o în vre‑
murile biblice pentru a‑Şi realiza lucrarea:
35

Celulele
Cine ar fi zis că Dumnezeu avea să‑l aleagă nu pe Esau cel

cinstit şi de nădejde, ci pe Iacov, un pungaş şi‑un şarlatan,
sau că avea să pună mâna pe Noe, petrecăreţul, sau pe Moi‑
se, care a încercat să scape de pedeapsă în Madian, după ce,
în Egipt, a bătut măr un bărbat şi a spus că, dacă n‑ar fi fost
vorba de onoare, l‑ar lăsa pe Aaron să se întoarcă şi să supor‑
te consecinţele, sau că i‑a ales pe profeţi, o teapă de jerpeliţi,
nebuni de legat cei mai mulţi dintre ei...?
Şi, bineînţeles, mai există şi comicul şi imprevizibilul
alegerii în sine. Dintre toate popoarele pe care le‑ar fi pu‑
tut alege ca popor al Său sfânt, El i‑a ales pe evrei, care, aşa
cum spunea cineva, sunt întocmai ca orice alt popor, dar în‑
tr‑o măsură mai mare – mai religioşi decât orice alt popor,
atunci când au fost religioşi, iar când au fost seculari, au fost
atât de seculari, de parcă ei ar fi inventat conceptul. Mai este
şi comicul legământului – când Dumnezeu a zis: „Vă voi lua
ca popor al Meu; Eu voi fi Dumnezeul vostru“ (Ex. 6:7) unui
popor care, înainte ca ecoul acestor cuvinte să se stingă, s‑a
apucat de dansat în jurul viţelului de aur, asemeni unor abo‑
rigeni, şi s‑a închinat la toate zeităţile agricole şi la toţi zeii
fertilităţii care le‑au ieşit în cale.1
Excepţia pare a constitui chiar regula. Primii oameni creaţi de

Dumnezeu au făcut tocmai ceea ce Dumnezeu le‑a poruncit să
nu facă. Omul pe care l‑a ales să conducă noul popor, cunoscut
ca „poporul lui Dumnezeu“, a încercat să‑şi lase soţia drept gaj
unui faraon care nu bănuia nimic. Iar soţia, când i s‑a spus, la
vârsta înaintată de nouăzeci de ani, că Dumnezeu îi va da fiul
pe care i‑l promisese, a izbucnit în râs în faţa Lui. Rahav cea
desfrânată a ajuns să fie venerată pentru credinţa ei mare. Iar
Solomon, cel mai înţelept bărbat din câţi au existat vreodată,
s‑a dat peste cap să încalce toate proverbele pe care el însuşi
le‑a compus cu atâta pricepere.
Chiar şi după venirea lui Isus, tiparul s‑a repetat. Ioan şi
Petru, cei doi ucenici care s‑au străduit cel mai mult să răspân‑
36

Diversitate
dească Cuvântul lui Dumnezeu după plecarea Lui, au fost cei
pe care El i‑a dojenit cel mai des, pentru certurile lor meschine
şi pentru gândirea lor confuză. Iar apostolul Pavel, cel care a
scris mai multe cărţi decât orice alt scriitor al Bibliei, a fost
ales pentru această misiune în vreme ce cutreiera oraş după
oraş, ridicând nori de colb în căutare de creştini pe care să‑i
persecute. Isus a fost foarte curajos când a încredinţat acestui
grup de oameni idealurile înalte ale dragostei, ale unităţii şi ale
părtăşiei. Nici nu e de mirare că unii cinici s‑au uitat la biserică
suspinând: „Dacă astfel de oameni Îl reprezintă pe Dumnezeu,
votez de îndată împotriva Lui.“ Sau, aşa cum a spus Nietzche:
„Ucenicii Lui trebuie să pară mai mântuiţi, ca să pot crede în
mântuitorul lor.“
Şi totuşi, dacă studiem Trupul lui Hristos, trebuie să per‑
mitem existenţa acestui vis imposibil, deoarece nu suntem
altceva decât o adunare de oameni la fel de diverşi precum ce‑
lulele organismului omenesc. Mă gândesc la bisericile pe care
le‑am întâlnit: mai există oare vreo instituţie cu o asemenea
varietate de oameni? Tineri cu vederi radicale, îmbrăcaţi în
jeanşi, împart băncile bisericii cu oameni de afaceri traşi la
patru ace. Adolescenţi plictisiţi se pierd în gânduri şi uită să
mai cânte alături de ceilalţi, chiar şi atunci când bunicii lor îşi
dau mai tare aparatele auditive. Unii membri se adună la fel
de metodic precum un banc de peşti, apoi se despart repede
şi fiecare se întoarce la casa şi la slujba sa. Alţii îşi doresc co‑
munităţi mai strânse şi migrează împreună, asemenea unor
amibe sociale.
Aş putea foarte uşor să‑mi exprim dezaprobarea în faţa ab‑
surdităţii întregii întreprinderi, aparent predestinată eşecului.
Isus S‑a rugat ca noi „să fim una“, aşa cum El şi Dumnezeu Tatăl
sunt una (Ioan 17:11). Cum poate un organism cu o structură
atât de diversă să ajungă să dea măcar o minimă impresie de
unitate?
37

Celulele
Pe măsură ce mintea îmi e cuprinsă de îndoieli, o voce so‑

bră şi împăciuitoare îmi răspunde: „Nu tu M‑ai ales pe Mine.
Eu te‑am ales pe tine.“ Ironia mea la adresa Trupului lui Hristos
îmi stă în gâtlej ca un boţ de vată. Fiindcă, dacă e să credem
ceva despre numărul celor care‑L urmează pe Dumnezeu, este
faptul că am fost chemaţi de El. Cuvântul „biserică“, ekklēsia,
înseamnă „cei chemaţi“. Echipa noastră de comici din rolurile
principale este grupul pe care Îl vrea Dumnezeu.
În timpul activităţii mele de chirurg misionar în India, iar
acum ca membru al micuţei capele din incinta spitalului de
lepră din Carville, am văzut destui căutători incredibili ai lui
Dumnezeu. Şi trebuie să recunosc că cea mai mare parte a în‑
chinării mele din ultimii treizeci de ani nu a avut loc alături de
oameni care mi‑au împărtăşit gusturile în materie de muzică,
vorbire sau chiar gândire. Dar, pe parcursul acelor ani, am fost
în mod profund – şi cu smerenie – impresionat să‑L găsesc pe
Dumnezeu pe feţele celorlalţi credincioşi, în părtăşie cu oameni
care sunt şocant de diferiţi unii de ceilalţi şi de mine.
C. S. Lewis povesteşte că, atunci când a început să meargă
la biserică, îi displăceau imnurile, pe care le socotea poezii de
mâna a cincea, puse pe o muzică de mâna a şasea. Dar, spune
el, pe măsură ce a continuat, „mi‑am dat seama că imnurile
(care aveau, de fapt, doar muzică de mâna a şasea) erau, în
ciuda tuturor lucrurilor, cântate cu devoţiune şi folos de un
sfânt în vârstă, purtând cizme cu elastic, aşezat pe banca din
faţă. Apoi îţi dădeai seama că tu nu eşti vrednic nici să cureţi
cizmele acelea. Un asemenea lucru te scoate din îngâmfarea ta
solitară.“2
O culoare pe pânza unui artist poate fi frumoasă în ea însăşi.
Dar artistul excelează nu prin faptul că aruncă aiurea o culoare
pe pânză, ci pentru că o aşază între alte nuanţe, contrastante
sau complementare. Culoarea iniţială capătă apoi intensitate şi
profunzime, în acest cadru de culori diferite.
38

Diversitate
Fundamentul unităţii noastre în Trupul lui Hristos porneş‑
te nu de la asemănarea, ci de la diversitatea care ne caracteri‑
zează.
Ni se pare prudent să spunem că lui Dumnezeu Îi place varieta‑

tea; şi nu doar la nivel celular. Nu S‑a oprit la o mie de specii de
insecte; numai din categoria gândacilor şi a gărgăriţelor a creat
trei sute de mii de specii. În binecunoscutul Său discurs din
cartea lui Iov, Dumnezeu a adus cu mândrie în discuţie unele
ciudăţenii ale creaţiei, precum caprele sălbatice, măgarul sălba‑
tic, struţul şi fulgerul. A dăruit lumii din belşug culoare, formă
şi compoziţie, dăruindu‑ne pigmei şi bantu, scandinavi bălai şi
italieni oacheşi, ruşi masivi şi japonezi mignoni.
Oamenii, creaţi după chipul şi asemănarea Lui, au continu‑
at procesul de individualizare, grupându‑se în culturi diverse.
Gândiţi‑vă numai la continentul Asiei şi la „ghiveciul“ pestriţ
existent acolo. În China, femeile poartă pantaloni lungi, iar
bărbaţii, fuste. În Asia tropicală, oamenii beau ceai fierbinte şi
ronţăie ardei ucigător de iuţi, pentru a se răcori. Japonezii pră‑
jesc îngheţata. Bărbaţii indonezieni dansează cu alţi bărbaţi în
public, pentru a dovedi că nu sunt homosexuali. Occidentalii
zâmbesc la adresa obiceiului asiatic al căsătoriilor aranjate de
părinţi. Asiaticii se încruntă, văzând că noi lăsăm o astfel de
decizie în seama îndoielnică a dragostei romantice. Bărbaţii ba‑
linezi se aşază pe vine când urinează, iar femeile stau în picioa‑
re. Mulţi asiatici încep masa cu ceva dulce şi termină cu supă.
Iar când britanicii au făcut cunoscută vioara în Asia, acum un
secol, bărbaţii au început să cânte la ea stând pe podea şi ţinând
vioara între umăr şi talpa piciorului. De ce nu?
Ori de câte ori călătoresc în străinătate, sunt uimit de in‑
credibila diversitate a lumii, iar bisericile de peste hotare încep
acum să‑şi exprime diversitatea aceasta culturală. Destulă vre‑
me au fost închistate în reguli occidentale (tot aşa cum Biserica
39

Celulele
Primară fusese închistată în obiceiuri iudaice), ceea ce a făcut

ca imnurile, îmbrăcămintea, arhitectura şi numele bisericeşti
să fie aceleaşi, peste tot în lume. Astăzi, apar biserici autohto‑
ne, fiecare cu maniera sa spontană de închinare la Dumnezeu.
Trebuie să mă feresc să prezint imaginea Trupului lui Hristos
ca fiind compus numai din celule americane sau britanice; e cu
mult mai mare şi mai luxuriant.
Am crescut într‑o confesiune numită „baptişti stricţi şi parti‑
cularişti“, în mijlocul căreia am învăţat credinţa şi dragostea pen‑
tru Dumnezeu şi pentru Biblie. Din nefericire, am fost învăţat şi
să cred că suntem cu mult mai buni decât orice altă biserică. Nu
ne era îngăduit nici să luăm Cina Domnului cu o altă confesiu‑
ne baptistă. Străbunicii mei, hughenoţi, scăpaseră de persecuţia
catolică din Franţa şi, copii fiind, am fost învăţaţi că maicile şi
preoţii sunt înrudiţi cu Diavolul. Formarea mea creştină a avut
nevoie, începând de atunci, de rectificări radicale.
Am învăţat că, atunci când Dumnezeu priveşte la Trupul
Său, răsfirat asemenea unui arhipelag pe tot cuprinsul lumii,
El îl vede ca întreg. Şi cred că, înţelegând mediul cultural şi
intenţiile adevărate ale credincioşilor, Lui Îi place diversitatea
pe care o vede.
Oameni de culoare din Murphy, Carolina de Sud, îşi expri‑
mă laudele la adresa lui Dumnezeu prin strigăte. Credincioşii
din Austria le intonează, acompaniaţi de orgi grandioase şi cu
feţele iluminate de vitralii. Unii africani se închină lui Dumne‑
zeu dansând pe ritmurile unui toboşar talentat. Creştinii japo‑
nezi, cu calmul lor binecunoscut, Îl preaslăvesc pe Dumnezeu
creând obiecte frumoase. Indienii îşi îndreaptă mâinile în sus,
cu palmele lipite, schiţând salutul respectuos namaste, a cărui
origine se află în conceptul hindus „mă închin Dumnezeului pe
care Îl văd în tine“, dar care capătă noi înţelesuri atunci când
creştinii îl folosesc pentru a recunoaşte chipul şi asemănarea
lui Dumnezeu în ceilalţi.
40

Diversitate
Trupul lui Hristos, asemenea trupurilor noastre, se com‑
pune din celule individuale, distincte, care sunt ţesute laolaltă,
formând un singur Trup. El reprezintă întregul, iar bucuria
Trupului creşte în măsura în care celulele individuale înţeleg că
pot fi diferite, fără a deveni avanposturi izolate.
41

4
V
o aloare
În vreme ce mamele americane păstrează primele ghetuţe ale copiilor lor,

adeseori în bronz – celebrând astfel libertatea şi independenţa –
mamele japoneze păstrează cu grijă o mică parte din cordonul ombilical al copilului lor –
sărbătorind astfel dependenţa şi loialitatea.
Stephen Franklin
Pe vremea când eram copil şi trăiam în

India, îmi idolatrizam tatăl misionar, care
răspundea oricărei nevoi umane ce‑i ieşea
în cale. O singură dată l‑am văzut şovăind
să ajute – pe vremea când aveam şapte ani
şi trei bărbaţi necunoscuţi urcau anevoie
pe poteca de pământ către casa noastră.
La prima vedere, bărbaţii aceştia se‑
mănau cu sute de alţi necunoscuţi care
veniseră la casa noastră, în căutare de în‑
grijire medicală. Fiecare dintre ei avea o
bucată de pânză care le înfăşura mijlocul,
un turban pe cap şi o pătură drapată peste
un umăr. Însă, pe măsură ce se apropiau,
am observat o deosebire: aveau pielea pă‑
tată, frunţile şi urechile le erau tumefiate,
43

Celulele
iar picioarele, bandajate cu cârpe pătate de sânge. Când s‑au

apropiat şi mai tare, am băgat de seamă că aveau degete lipsă,
iar unul dintre ei nu avea deloc degete la picioare – picioarele i
se terminau în nişte cioturi rotunjite.
Reacţia mamei mele a fost diferită de ospitalitatea blajină pe
care o afişa de regulă. Faţa i‑a devenit brusc palidă şi încorda‑
tă. „Fugi şi cheamă‑l pe tata, mi‑a şoptit. Ia‑o pe sora ta şi staţi
amândoi în casă!“
Sora mea s‑a supus fără crâcnire, dar eu, după ce l‑am stri‑
gat pe tata, am mers în patru labe până la un punct strategic
din apropiere. Ceva sinistru se întâmpla şi nu voiam să pierd
nimic. Inima îmi bătea să‑mi sfarme pieptul şi am zărit aceeaşi
privire de nesiguranţă, aproape de frică, pe faţa tatei, preţ de
o clipă. Stătea lângă cei trei, cuprins de emoţie şi stângăcie,
de parcă nu ştia ce să facă. Nu‑l mai văzusem niciodată într‑o
asemenea stare.
Cei trei s‑au aplecat la pământ într‑un cunoscut gest indian,
care tatei nu‑i plăcea. „Eu nu sunt Dumnezeu – Lui trebuie să
vă închinaţi“, spunea de obicei şi‑i făcea să se ridice în picioare.
Numai că, de data asta, n‑a făcut la fel. Stătea ţintuit locului.
În cele din urmă, cu o voce slabă a spus: „Nu putem face mare
lucru. Îmi pare rău. Dar staţi acolo, nu vă mişcaţi. Am să fac ce
pot.“
A alergat la dispensar, timp în care bărbaţii s‑au aşezat pe
vine. S‑a întors degrabă cu un sul de bandaje, o cutie de alifie
şi o pereche de mănuşi chirurgicale, pe care se chinuia să şi le
tragă pe mâini. Era foarte nefiresc – cum putea să‑i trateze,
purtând mănuşi?
Spălă picioarele străinilor, le unse rănile cu alifie şi le ban‑
dajă. În chip ciudat, aceştia n‑au tresărit şi nici n‑au ţipat de
durere când tata le‑a atins rănile.
În timp ce el bandajă bărbaţii, mama pregăti câteva fructe
într‑un coş de nuiele. Îl aşeză pe jos, lângă ei, îndemnându‑i
44

Valoare
să‑l ia. Au luat fructele, dar au lăsat coşul şi, după ce au dispă‑
rut dincolo de creastă, m‑am apropiat să‑l ridic de jos.
„Nu! mi‑a spus mama apăsat. Nu‑l atinge! Şi nu merge lângă
locul unde au şezut ei.“ L‑am urmărit în tăcere pe tata cum arde
coşul şi‑şi spală bine mâinile cu apă şi săpun. Apoi, mama ne‑a
făcut baie mie şi surorii mele, cu toate că noi nu avuseserăm
nici un contact direct cu vizitatorii.
Incidentul acela a fost primea mea întâlnire cu lepra, cea
mai veche boală consemnată şi, probabil, boala de care lumea
s‑a îngrozit cel mai tare de‑a lungul timpurilor. Deşi m‑am cu‑
tremurat, poate, atunci, un copil de abia şapte ani, în cele din
urmă m‑am simţit chemat să‑mi petrec viaţa muncind prin‑
tre oamenii bolnavi de lepră. De‑a lungul ultimilor treizeci de
ani, am fost alături de ei aproape zilnic şi am legat numeroase
prietenii strânse şi de durată cu mulţi dintre aceşti oameni cu‑
rajoşi. În acea perioadă, multe dintre temerile şi prejudecăţile
exagerate legate de lepră au fost spulberate, cel puţin în spaţiul
profesiei medicale. În parte, datorită medicamentelor eficien‑
te, lepra este considerată azi o boală controlabilă, foarte puţin
contagioasă.
Dar, în cele mai multe părţi din lume, mai puţin de un sfert
din bolnavii de lepră se află sub o formă cât de mică de trata‑
ment. Pentru mulţi, lepra rămâne încă o boală care poate pri‑
cinui leziuni grave, poate duce la pierderea vederii, precum şi
a mâinilor şi a picioarelor. Cum poate lepra să producă efecte
atât de abominabile?
În decursul studiilor pe care le‑am făcut pe bolnavi de lepră din

India, câteva descoperiri m‑au condus către o teorie destul de
simplă: este posibil oare ca rezultatele oribile ale bolii să fi apă‑
rut datorită faptului că cei afectaţi îşi pierduseră simţul durerii?
Boala nu semăna deloc cu o ciupercă devoratoare de carne vie;
ci ataca, în principal, un singur tip de celulă, celula nervoasă.
45

Celulele
După ani de testări şi observaţii, am fost convins că teoria mea

e solidă.
Pierderea treptată a simţului durerii duce la folosirea greşită
a acelor părţi ale corpului care depind cel mai mult de protecţia
oferită de durere. Un om care foloseşte un ciocan cu un mâner
plin de aşchii nu simte durerea şi, astfel, îşi produce o infecţie.
Un altul păşeşte greşit pe bordura trotuarului, îşi scrânteşte
glezna şi, fără să‑şi dea seama ce i s‑a întâmplat, îşi vede mai
departe de drum. Un altul pierde uzul unui nerv care face ca
pleoapa să clipească la fiecare câteva secunde, pentru a umezi
ochiul; ochiul se uscă, iar persoana în cauză orbeşte.
Milioanele de celule dintr‑o mână sau un picior sau bas‑
tonaşele şi conurile vii şi vigilente din ochi pot deveni inutile,
din cauza câtorva celule nervoase care nu mai funcţionează.
Aceasta este tragedia leprei.
Un tipar similar poate fi întâlnit şi în alte boli. În anemia
cu celule în seceră sau în leucemie, malfuncţia unui singur
tip de celulă poate distruge rapid o persoană. În mod similar,
un om poate muri foarte rapid prin intoxicare, dacă celulele
renale, care asigură buna filtrare a toxinelor, îşi pierd funcţio‑
nalitatea.
Acest fapt al trupului uman – valoarea fiecăreia dintre păr‑
ţile sale – este revelat cu plasticitate de o boală precum lepra.
Nefuncţionarea unui tip de celulă poate avea consecinţe tragi‑
ce. Cel care studiază vasta cantitate a celulelor şi uimitoarea lor
diversitate poate să aibă impresia că ne putem lipsi de oricare
dintre ele, fără consecinţe majore. Dar acelaşi trup care ne ui‑
meşte cu specializarea şi diversitatea sa afirmă şi faptul că fie‑
care dintre multele sale părţi este preţioasă şi, adesea, esenţială
pentru supravieţuire.
E interesant de remarcat că valoarea fiecărei părţi consti‑
tuie, de asemenea, aspectul adeseori accentuat în imaginea
biblică a Trupului lui Hristos (vezi Rom. 12:5, 1 Cor. 12 şi Efes.
46

Valoare
4:16). A se vedea maniera maliţioasă în care Pavel se exprimă
în 1 Corinteni: „Ba mai mult, mădularele trupului, care par
mai slabe, sunt de neapărată trebuinţă. Şi părţile trupului, care
par vrednice de mai puţină cinste, le îmbrăcăm cu mai multă
podoabă. Aşa că părţile mai puţin frumoase ale trupului nos‑
tru capătă mai multă frumuseţe, pe când cele frumoase n‑au
nevoie să fie împodobite. Dumnezeu a întocmit trupul în aşa
fel ca să dea mai multă cinste mădularelor lipsite de cinste:
pentru ca să nu fie nici o dezbinare în trup: ci mădularele să
îngrijească deopotrivă unele de altele. Şi dacă suferă un mădu‑
lar, toate mădularele sufăr împreună cu el; dacă este preţuit un
mădular, toate mădularele se bucură împreună cu el“ (1 Cor.
12:22–26).
Ceea ce vrea Pavel să sugereze este foarte clar: Hristos a ales
fiecare parte a corpului, cu scopul ca aceasta să contribuie în
mod unic la Trupul Lui. Fără această contribuţie, Trupul poate
ajunge să funcţioneze extrem de defectuos. Pavel subliniază
faptul că părţile mai puţin vizibile (mă gândesc la organe pre‑
cum pancreasul, rinichii, ficatul şi splina) sunt, poate, cele mai
valoroase dintre toate. Deşi rareori sunt recunoscător pentru
acestea în mod conştient, ele îndeplinesc funcţii zilnice, care
mă menţin în viaţă.
Trebuie să revin mereu la imaginea trupului, întrucât, în
societăţile noastre occidentale, valoarea oamenilor este deter‑
minată de măsura în care societatea este dornică să plătească
pentru serviciile lor. Piloţii de avion, de pildă, trebuie să îndure
o pregătire riguroasă şi să treacă prin multe testări, înainte să
poată pilota pentru linii aeriene comerciale. Ei sunt apoi răsplă‑
tiţi cu o viaţă de lux şi cu respectul întregii societăţi. În lumea
marilor corporaţii, simboluri evidente, cum ar fi mobilierul de
birou, bonusurile şi salariile, ne fac cunoscută valoarea unui
anume angajat. În evoluţia sa ascendentă pe scara de funcţii
a firmei, o persoană va aduna o serie de titluri cu sonoritate
47

Celulele
importantă (guvernul Statelor Unite publică o carte în care ca‑

taloghează zece mii dintre aceste titluri).
În armată, locul ocupat în ierarhia puterii defineşte valoa‑
rea unei persoane. Acolo, saluţi ofiţerii superiori, dai ordine
celor de rang inferior, iar uniforma şi însemnele atenţionează
pe toată lumea asupra statutului tău. În sfera serviciilor civile,
statutul se reflectă prin „media generală“ a unei anumite per‑
soane, medie redată printr‑o înlănţuire de numere.
Cultura noastră e plină de sisteme de evaluare, începând
de la clasele primare, când copiii primesc note care le definesc
performanţa. Acestea, combinate cu factori precum înfăţişarea
fizică, popularitatea şi calităţile sportive, pot determina foarte
bine cât de valoroşi se consideră oamenii.
Trăind într‑o asemenea societate, viziunea asupra lucruri‑
lor mi se deformează. Încep să consider că oamenii de serviciu
au mai puţină valoare umană decât piloţii de avioane. Când se
întâmplă aşa ceva, trebuie să mă întorc la lecţia despre trup pe
care ne‑o dă Pavel tocmai împotriva unui astfel de mediu al
competiţiei incurabile şi al treptelor de valoare. În societatea
umană, omul de serviciu nu are un statut elevat, pentru că este
atât de uşor de înlocuit. Prin urmare, este plătit mai puţin şi
avem tendinţa să‑l desconsiderăm. Dar diviziunea muncii în
cadrul trupului nu este bazată pe statut; în fond, statutul este
irelevant în ce priveşte sarcina care trebuie îndeplinită. Oame‑
nii de serviciu ai trupului sunt indispensabili. Dacă aveţi îndo‑
ieli asupra acestui lucru, staţi de vorbă cu cineva care are de
mers la spital pentru dializă, de două ori pe săptămână.
Biblia adresează cuvinte tari celor care demonstrează fa‑
voritism. Iacov a descris o situaţie cu care noi toţi ne putem
identifica: „Căci, de pildă, dacă intră în adunarea voastră un om
cu un inel de aur şi cu o haină strălucitoare, şi intră şi un sărac
îmbrăcat prost, şi voi puneţi ochii pe cel ce poartă haina stră‑
lucitoare, şi‑i ziceţi: «Tu şezi în locul acesta bun!» şi apoi ziceţi
48

Valoare
săracului: «Tu stai colo în picioare!» Sau: «Şezi jos la picioarele
mele!» Nu faceţi voi oare o deosebire în voi înşivă, şi nu vă
faceţi voi judecători cu gânduri rele?“ Drept concluzie, Iacov
spune: „Dar dacă aveţi în vedere faţa omului, faceţi un păcat,
şi sunteţi osândiţi de Lege ca nişte călcători de Lege. Căci, cine
păzeşte toată Legea, şi greşeşte într‑o singură poruncă, se face
vinovat de toate“ (Iac. 2:2–4, 9–10).
Pavel afirmă acelaşi adevăr, într‑o manieră pozitivă: „Aici
nu mai este nici Grec, nici Iudeu, nici tăiere împrejur, nici ne‑
tăiere împrejur, nici Barbar, nici Schit, nici rob, nici slobod, ci
Hristos este totul şi în toţi“ (Col. 3:11).
În societatea noastră, dominată de rating, începând de la
echipele de baseball şi până la „cel mai bun hamburger din New
York“, această mentalitate a valorii relative poate să se infiltreze
cu uşurinţă în biserica lui Hristos. Dar organismul celor care Îl
urmează pe Dumnezeu nu ar trebui să semene cu o maşinărie
militară sau cu structura unei corporaţii. Biserica pe care a fon‑
dat‑o Isus seamănă mai mult cu o familie în care fiul retardat din
naştere are la fel de multă valoare ca şi fratele lui, câştigătorul
unei burse de merit. Biserica lui Hristos este asemenea trupului
uman, compus din celule care frapează prin diversitatea lor, dar
care sunt extrem de eficiente în reciprocitatea lor.
Dumnezeu cere un singur lucru de la „celulele“ Lui: ca fie‑
care persoană să fie loială Capului. Dacă fiecare celulă acceptă
nevoile întregului Trup ca scop al vieţii ei, atunci Trupul va
trăi sănătos. Aceasta reprezintă o coordonare nemaipomenită,
singurul egalitarism pur pe care îl remarc în vreo societate. El a
înzestrat fiecare persoană din Trup cu aceeaşi capacitate de a‑I
răspunde. În Trupul lui Hristos, educatorul unor copii de trei
ani are aceeaşi valoare ca şi un episcop, iar munca educatorului
poate fi la fel de însemnată. Dolarul unei văduve echivalează cu
anuitatea unui milionar. Timiditatea, frumuseţea, elocvenţa,
rasa, gradul de rafinament – nici unul dintre aceste lucruri nu
49

Celulele
are vreo importanţă, ci doar loialitatea faţă de Cap, iar prin

Cap, faţă de celălalt.
Micuţa noastră biserică din Carville are în sânul ei şi un creştin

devotat de origine hawaiiană, pe nume Lou, care este marcat
de diformităţi vizibile, datorate leprei. Fără sprâncene şi gene,
faţa sa are o înfăţişare goală, iar pleoapele paralizate fac ca ochii
să‑i verse lacrimi, ca şi cum ar plânge. A orbit aproape de tot,
din pricina distrugerii a câtorva celule nervoase de la suprafaţa
ochilor.
Lou este într‑o luptă permanentă cu sentimentul tot mai
puternic că e izolat de lume. Simţul tactil i‑a slăbit deja şi
acest lucru, combinat cu faptul că se află în pragul orbirii, îl
fac temător şi retras. Cel mai tare îi e teamă că s‑ar putea să‑l
părăsească şi auzul, căci marea dragoste a vieţii lui e muzica.
În afara prezenţei lui fizice, Lou îşi poate aduce contribuţia la
biserica noastră printr‑un singur „dar“: acela de a cânta imnuri
închinate lui Dumnezeu, acompaniindu‑se la harpă electrică.
Terapeuţii noştri i‑au confecţionat o mănuşă, care să‑i îngă‑
duie să cânte mai departe la harpă, fără a‑şi vătăma degetele
nesimţitoare.
Iată însă adevărul despre Trupul lui Hristos: nici o altă per‑
soană din Carville nu contribuie mai mult la viaţa spirituală a
bisericii noastre decât Lou, cu al său cântec la harpă. Are asupra
noastră acelaşi impact ca şi orice alt membru, aducându‑I slavă
lui Dumnezeu, prin tributul mărginit şi fragil al muzicii pe care
o interpretează. Când Lou ne va părăsi, biserica va fi marcată
de un gol pe care nimeni nu‑l va putea umple – nici măcar un
harpist profesionist, cu degete vioaie şi iscusite şi cu o diplomă
de la Şcoala de Muzică Juilliard. Toată lumea din biserică ştie
că Lou este un membru cu o contribuţie de importanţă vitală,
la fel de important ca oricare alt membru – şi acesta este secre‑
tul Trupului lui Hristos. Dacă fiecare dintre noi va putea învăţa
50

Valoare
să se bucure de faptul că suntem importanţi doar în relaţie cu
Trupul şi dacă va recunoaşte valoarea în fiecare dintre ceilalţi
membri, poate că abia atunci celulele Trupului lui Hristos vor
începe să se comporte aşa cum a intenţionat El.
51

5
U
o nitate
Nu putem trăi numai pentru noi înşine.

Vieţile ne sunt legate între ele cu o mie de fire invizibile
şi, de‑a lungul acestor fibre simpatice, acţiunile pornesc de la noi
ca adevărate cauze şi se întorc la noi ca rezultate.
Herman Melville
Biologul ia din incubator un ou conţinând

un pui pe deplin dezvoltat. Doar în urmă
cu paisprezece zile, acest ou fusese o sin‑
gură celulă (cea mai mare celulă individu‑
ală din lume este oul de struţ nefertilizat).
Acum este o mulţime de milioane de ce‑
lule, un vârtej de protoplasmă migratoare,
grăbită să se împartă şi să se aranjeze, pre‑
gătindu‑se pentru viaţa de afară. Biologul
sparge coaja şi sacrifică puiul.
Cu toate că embrionul este acum mort,
câteva dintre celulele sale continuă să tră‑
iască. Veştile circulă degrabă prin trup,
dar pot trece zile întregi până la capitu‑
larea celor mai îndepărtate avanposturi.
Din inima minusculă a puiului, biologul
53

Celulele
extrage câteva celule musculare şi le aşază în soluţie salină. Sub

lupa microscopului, celulele individuale apar ca nişte cilindri
lungi, fusiformi, care se întretaie ca nişte segmente de cale
ferată. Menirea lor este să bată cu putere, iar ele continuă să
facă acest lucru chiar şi în lumea anarhică din afara trupului.
Fiecare celulă cadenţează un ritm neîncetat – nişte palpitaţii
lamentabile şi inutile, când sunt izolate de pui. Dar, dacă sunt
hrănite corespunzător, aceste celule singuratice pot fi menţinu‑
te în viaţă.
Nefiind legate printr‑un nod sino‑atrial, celulele bat nere‑
gulat, spasmodic, fiecare fremătând un ritm egal cu cele apro‑
ximativ 350 de bătăi pe minut, normale pentru un pui. Dar, pe
măsură ce observatorul studiază, peste un răstimp de câteva
ore se petrece un fenomen uluitor. În locul a cinci celule mio‑
cardice independente, care să se contracte în ritmul lor propriu,
mai întâi una, apoi două, apoi toate celulele pulsează la unison.
Cele cinci bătăi devin una. Cum este comunicat acest simţ al
ritmului în soluţia salină şi de ce?
Unele specii de licurici se comportă similar. Un drumeţ des‑
coperă un roi de licurici pâlpâind la voia întâmplării în luminişul
unei jungle. În timp ce stă să‑i observe, unul câte unul, licuricii
încep să se sincronizeze, până ce, curând, acesta nu mai vede o
sumedenie de luminiţe licărind, ci o singură lumină cu cinci‑
zeci de ramuri, care se aprinde şi se stinge. Celulele miocardice
şi licuricii simt o potrivire înnăscută în a cânta aceeaşi notă în
acelaşi timp, chiar şi atunci când nu sunt conduşi de un dirijor.
Cooperarea, un fenomen ciudat ce caracterizează celulele
aflate în afara trupului, reprezintă regimul esenţial al vieţii din
interiorul trupului. Acolo, fiecare celulă miocardică se supune
ritmului, altminteri, animalul moare. Fiecare celulă e inundată
cu informaţii despre restul trupului. Cum ştie hoinara globulă
albă din aripa liliacului pe care celule să le atace, pentru că sunt
invadatoare, şi pe care să le întâmpine ca prietene? Nimeni
54

Unitate
nu ştie, însă celulele trupului posedă un simţ al apartenenţei
aproape infailibil.
Întreaga materie vie se comportă asemănător în fond; un
singur atom distinge sângele animal de clorofila din plante. Cu
toate acestea, trupul sesizează diferenţe infinitezimale, cu un
simţ infailibil; îşi ştie pe nume toate cele o sută de trilioane
de celule. Primii beneficiari de transplanturi de inimă au murit
nu pentru că noile inimi au cedat, ci pentru că trupurile nu li
s‑au lăsat înşelate. Deşi noile celule miocardice arătau din toate
punctele de vedere întocmai ca şi cele de dinainte şi deşi băteau
în ritmul adecvat, ele nu aparţineau trupului. Codul natural al
apartenenţei fusese spart. Trupul strigă: „Străini!“ în faţa celu‑
lelor importate şi se mobilizează să le distrugă. Această enigmă
a reacţiei imunitare menţine încă ştiinţa transplantului de or‑
gane în faza de grădiniţă.
Pentru a complica procesul identităţii, compusul pe care îl
reprezintă Paul Brand azi – celule osoase, adipocitare, sang‑
vine, musculare – diferă în întregime de componentele mele
de acum zece ani. Toate celulele au fost înlocuite de altele noi
(cu excepţia celulelor nervoase şi a neuronilor, care nu sunt
niciodată înlocuiţi). Astfel, trupul meu seamănă mai mult cu o
fântână decât cu o sculptură: îşi menţine forma, dar este reîn‑
noit în permanenţă. Într‑un anume fel, trupul meu ştie că noile
celule aparţin trupului şi le urează „bun venit“.
Ce anume determină celulele să conlucreze? Ce anume de‑
termină funcţiile mai specializate ale locomoţiei, ale vederii şi
ale conştienţei, rezultate din munca de coordonare a o sută de
trilioane de celule?
Secretul apartenenţei la trup se află închis înăuntrul fiecărui

nucleu celular, înfăşurat chimic într‑un lanţ de ADN. Odată
ce oul şi sperma îşi unesc zestrea, scara chimică a ADN‑ului
desparte centrul fiecărei gene, la fel cum se despică dinţii unui
55

Celulele
fermoar. ADN‑ul se reformează la fiecare diviziune a celulei:

2, 4, 8, 16, 32 de celule, fiecare cu ADN identic. De‑a lungul
drumului, celulele se specializează, dar fiecare dintre ele poartă
după sine întregul manual de instrucţiuni a o sută de mii de
gene. Se estimează că ADN‑ul conţine instrucţiuni care, dacă
ar fi puse pe hârtie, ar umple cărţi de o mie şase sute de pa‑
gini. O celulă nervoasă ar putea opera după instrucţiunile din
volumul patru, iar o celulă renală, conform instrucţiunilor din
volumul douăzeci şi patru, însă amândouă poartă asupra lor
întregul compendiu.* Acesta reprezintă scrisoarea de acredi‑
tare sigilată, care atestă apartenenţa la trup a fiecărei celule.
Fiecare celulă posedă un cod genetic într‑atât de complet, încât
întregul trup ar putea fi reconstruit pornind de la informaţiile
furnizate de oricare dintre celulele trupului, ceea ce constituie
baza speculaţiilor cu privire la clonare.
Cel care a conceput ADN‑ul a mers mai departe şi a provo‑
cat rasa umană la un scop nou şi superior: apartenenţa la pro‑
priul Său Trup. Iar acea apartenenţă începe printr‑un schimb,
analog unei infuzii cu ADN, pentru fiecare celulă din Trup.
Comunitatea numită Trupul lui Hristos diferă de orice alt grup
uman. Spre deosebire de un grup social sau politic, apartenen‑
ţa la aceasta atrage după sine ceva la fel de radical precum o
imprimare codată nouă înăuntrul fiecărei celule. În realitate,
eu devin precum Hristos Însuşi din punct de vedere genetic,
deoarece aparţin Trupului Său.
Cu cât meditez mai mult la implicaţiile acestei analogii, cu
atât ea mă luminează în privinţa unui adevăr spiritual pe care
Biblia îl afirmă adesea, folosindu‑se însă de termeni enigmatici:
* ADN‑ul este atât de îngust şi de compact, încât toate genele din toate
celulele trupului meu ar încăpea într‑un cub de gheaţă; cu toate acestea,
dacă ADN‑urile ar fi desfăcute şi puse cap la cap, firul s‑ar putea întinde de
la Pământ până la Soare şi înapoi, de mai mult de patru sute de ori.
56

Unitate
„Nu recunoaşteţi voi că Isus Hristos este în voi?“ „Am fost
răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc... dar nu mai trăiesc eu,
ci Hristos trăieşte în mine.“ – Pavel. Şi „Eu sunt în Tatăl Meu,
că voi sunteţi în Mine, şi că Eu sunt în voi.“ „Eu sunt viţa, voi
sunteţi mlădiţele“ – Isus (2 Cor. 13:5; Gal. 2:20; Ioan 14:20; Ioan
15:5).
Nu pot să‑mi imaginez conceptul de a fi vizitat de Hristos
cel viu decât luând în considerare paralela din lumea fizică a
acestui concept: misterul vieţii în care ADN‑ul transmite o
identitate infailibilă fiecărei noi celule. Hristos ne‑a umplut de
viaţă spirituală, care este la fel de reală precum viaţa naturală.
Poate că uneori îmi pun la îndoială noua identitate sau poate că
mă simt ca şi eu, cel de dinainte, însă afirmaţiile Bibliei nu su‑
feră echivoc. Isus a spus: „Cine crede în Fiul, are viaţa veşnică;
dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa“ (Ioan 3:36). Dife‑
renţa dintre o persoană unită cu Isus şi una neunită cu El e la fel
de marcantă ca şi diferenţa dintre un ţesut mort şi trupul meu
organic. ADN‑ul a organizat substanţele chimice şi mineralele,
formând un trup viu, în creştere, în care fiecare parte posedă
identitatea unică a apartenenţei sale la o colectivitate. Într‑o
manieră paralelă, Dumnezeu foloseşte materialele şi genele
omului natural, pe care le desparte şi le recombină cu propria
Sa viaţă spirituală.
Isus a făcut posibil acest schimb: naşterea din fecioară pre‑
supune că ADN‑ul Lui a fost o împreunare a două ADN‑uri:
unul pe deplin dumnezeiesc şi unul pe deplin uman. Şi acum,
prin uniune cu El, pot purta înăuntrul meu prezenţa lui Dum‑
nezeu, în adevăratul sens al cuvântului.
Această idee de neconceput, a unui schimb real de identi‑
tăţi, este implicită în convertire. Isus a descris procesul în ter‑
meni pe care să‑i poată înţelege ascultătorii Săi. Lui Nicodim,
i‑a definit convertirea ca fiind „naştere din nou“ sau „naştere
de sus“, sugerând că viaţa spirituală reclamă o schimbare de
57

Celulele
identitate la fel de drastică precum prima pătrundere în lume

a unei persoane.
Drept rezultat al acestui schimb, purtăm în noi nu doar
chipul şi asemănarea Lui sau filozofia Lui sau credinţa în El, ci
substanţa însăşi din care este compus Dumnezeu. O consecin‑
ţă uluitoare ne atribuie genele spirituale ale lui Hristos: în faţa
lui Dumnezeu, suntem judecaţi pe baza desăvârşirii lui Hristos,
şi nu a nevredniciei noastre. „Căci, dacă este cineva în Hristos,
este o făptură nouă. Cele vechi s‑au dus: iată că toate lucrurile
s‑au făcut noi. ... Pe Cel ce n‑a cunoscut nici un păcat, El L‑a
făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumne‑
zeu în El“ (2 Cor. 5:17, 21). Altundeva, Pavel a subliniat: „Viaţa
voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu“ (Col. 3:3). Noi
suntem „în El“, iar El este „în noi“.
Aşa cum codul complet al identităţii trupului meu este
inerent fiecărei celule individuale, la fel şi realitatea existenţei
lui Dumnezeu pătrunde în fiecare celulă a Trupului Său, unin‑
du‑ne pe noi, membrii, într‑o adevărată legătură organică. Simt
această legătură atunci când, în India sau Africa sau California,
întâlnesc persoane necunoscute care împărtăşesc credinţa
mea faţă de Cap; devenim de îndată fraţi şi surori, celule colege
în Trupul lui Hristos. Împărtăşesc extazul comunităţii într‑un
Trup universal, care îi include pe toţi oamenii în care locuieşte
Domnul.
Împreună cu avantajele incredibile ale transferului nos‑
tru de identitate, vin şi alte responsabilităţi, care ne trezesc la
realitate. Atunci când acţionăm în lume, Îl supunem aproape
literalmente şi pe Dumnezeu acelei activităţi. Pavel a folosit
analogia trupului, pentru a le prezenta corintenilor care trăiau
în promiscuitate sfera deplină a noii lor identităţi. „Trupurile
voastre sunt mădulare ale lui Hristos“, i‑a avertizat el. „Voi lua
eu mădularele lui Hristos, şi voi face din ele mădulare ale unei
curve? Nicidecum! Nu ştiţi că cine se lipeşte de o curvă, este un
58

Unitate
singur trup cu ea?“ Iar drept concluzie, a zis: „[Nu ştiţi că] voi
nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslă‑
viţi dar pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale
lui Dumnezeu“ (1 Cor. 6:15–16, 19–20).
Nu pot concepe un argument mai lucid împotriva păcatu‑
lui. Pavel nu recurge la un argument care să le inoculeze senti‑
mentul vinovăţiei, precum „Dumnezeu vă vede“, ci la conştiinţa
matură a faptului că Îl întrupăm pe Dumnezeu în lume. Aceasta
este într‑adevăr o povară grea.
Procesul de alăturare la Trupul lui Hristos poate semăna,
la început, cu un sacrificiu. Nu mai am independenţă deplină.
Totuşi, în mod ironic, faptul că renunţ la vechiul meu sistem
de valori – în care am avut de concurat cu alţi oameni pe baza
puterii, a bogăţiei materiale şi a talentului – şi mă dedic lui
Hristos, Capul, mă eliberează dintr‑o dată. Sentimentul com‑
petiţiei mi se diminuează. Nu mai trebuie să‑mi zburlesc ţepii
în faţa vieţii, în căutare de modalităţi prin care să‑mi dovedesc
capacităţile. În noua mea identitate, idealul meu a devenit acela
de a‑mi trăi viaţa în aşa fel încât cei din jur să‑L recunoască în
mine pe Isus Hristos şi dragostea Lui, şi nu trăsăturile mele
distinctive. Valoarea şi acceptarea mea sunt cuprinse în El. Am
descoperit că acest proces de renunţare şi dedicare lui Dumne‑
zeu este sănătos, relaxant şi întru totul bun.
59

6
S
o lujire
Numai dând, primim;

numai iertând, suntem şi noi iertaţi;
numai murind, ne naştem din nou la viaţa veşnică.
Sf. Francisc din Assissi
Închid ochii şi reflectez asupra vieţii mele,

răscolind printre amintiri, în căutarea
unor momente rare de plăcere intensă şi
împlinire. Spre surprinderea mea, min‑
tea îmi trece în grabă pe lângă amintirile
hedoniste ale unor mese grozave, vacanţe
nemaipomenite sau ceremonii de decer‑
nare a unor premii. În schimb, se opreşte
mai îndelung asupra unor situaţii în care
am putut să lucrez în colaborare strânsă
cu o echipă, iar munca noastră colectivă
ne‑a îngăduit să slujim o altă fiinţă umană.
Uneori, munca ne‑a ajutat să îmbunătă‑
ţim vederea cuiva, să oprim efectele schi‑
loditoare ale leprei sau să salvăm un picior
de la amputare. La momentul respectiv,
unele dintre aceste acţiuni au necesitat
61

Celulele
sacrificii evidente. Operaţiile se desfăşurau în condiţii primiti‑

ve, pe o masă portabilă, la o temperatură de peste 43 de grade,
cu un tânăr asistent lângă mine ţinând în mână o lanternă. Însă
acele vremuri ale muncii împreună, când mi‑am concentrat
întreaga atenţie asupra scopului de a‑mi ajuta un semen, îmi
strălucesc în minte cu o lumină deosebită.
Îmi amintesc în special un pacient, Sadagopan sau Sadan,
cum îi ziceau prietenii. Născut într‑o familie de clasă socială su‑
perioară din sudul Indiei, Sadan era rafinat şi cultivat, numai că
lepra făcuse din el un paria. Trecătorii de pe stradă, cînd îi ve‑
deau rănile, îl făceau în fel şi chip, dându‑se înapoi, dezgustaţi la
vederea lui. Lucrătorii cafenelelor nu voiau să‑l servească; şoferii
de autobuze nu‑l primeau la bord.
Sadan a venit plin de disperare la spitalul nostru din Vello‑
re. Cu toate că faţa îi arăta normal, degetele îi erau mutilate şi
paralizate, iar picioarele ulcerate lăsau urme umede pe podea,
pe unde călca. Infecţiile constante din oase îi reduseseră labele
picioarelor la jumătate din lungimea lor normală. Sadan era
mult avansat în procesul leprotic clasic de pierdere a funcţi‑
onalităţii mâinilor şi a picioarelor, un proces pe care echipa
noastră de medici se lupta cu disperare să‑l regreseze.
Eram convinşi că majoritatea distrugerilor de acest gen
ale picioarelor rezultau din cauza solicitării de a călca pe pi‑
cioare lipsite de orice senzaţie. Simple observaţii indicaseră
acest lucru, deoarece am reuşit să potrivim cuiele şi zonele
aspre din pantofii pacienţilor cu ulceraţiile de pe picioarele
acestora. Dacă am reuşi să dispersăm solicitarea în mod egal,
pe toată suprafaţa labei piciorului, poate că pielea ar supor‑
ta‑o, iar pacienţii noştri ar putea umbla fără alte vătămări
ulterioare.
Sadan era persoana ideală pentru testarea teoriei noastre.
S‑a învoit de îndată să locuiască într‑o colibă din chirpici şi paie,
din centrul nostru New Life, şi s‑a oferit ca voluntar pentru a
62

Slujire
testa orice ar fi putut să‑i îmbunătăţească starea. L‑am ţinut la
pat până când i s‑au vindecat picioarele ulcerate, iar apoi l‑am
încălţat cu sandale moi. Încântat, a început să meargă. Numai
că, în mai puţin de o săptămână, o băşică roşie supurândă i‑a
apărut pe picior şi a trebuit să‑l ţinem din nou la pat. Totuşi,
ne‑am păstrat cu toţii optimismul, întrucât programul era încă
într‑un stadiu experimental; pur şi simplu trebuia să stăruim în
a‑i găsi încălţăminte adecvată.
Nu aş putea să comprim în câteva paragrafe toate senti‑
mentele noastre crescânde de speranţă şi disperare între care
am pendulat pe parcursul următorilor trei ani. Am încercat
gips, saboţi de lemn şi pantofi de plastic, confecţionaţi după
calapoade de ceară. Am călătorit la Calcutta, ca să învăţ cum
să prepar clorura de polivinil, şi în Anglia, ca să testez diverse
mase plastice, care se aplică prin pulverizare.
Simţeam că eşuez de fiecare dată în încercarea de a menţine
în viaţă doi prieteni foarte dragi. Unul era teoria, o convingere
născută şi nutrită în sinea mea şi conform căreia diformităţile
leprotice puteau fi prevenite. Credeam că boala atacă mai întâi
de toate nervii, aşa că nouă ne rămânea doar să găsim o cale de
a proteja pacienţii de autodistrugere. Adunaserăm multe dovezi
care să ne susţină teoria şi obţinuserăm succese cu alte cazuri,
mai puţin grave. Ideea aceasta era mai mult decât o idee rece şi
ştiinţifică, ea era copilul nostru. În faţa opoziţiei venite din par‑
tea unor medici mai în vârstă şi cu mai multă experienţă, micul
nostru grup de la Vellore se lupta pentru o cauză care, teoretic,
ar fi putut să dea peste cap vechile prejudecăţi cu privire la lepră.
Acum, după luni şi apoi ani întregi, timp în care Sadan încercase
pantofi după pantofi şi văzuserăm mereu că ulceraţiile reapar şi
se vindecă, iar apoi apar din nou, ideea noastră pierea încet.
Dar mai aveam un prieten pe care trebuia să‑l susţin: Sadan
însuşi. La urma urmei, studiul îl făceam pe picioarele lui. Noi
ne puneam la bătaie ideile; Sadan ne oferise trupul şi speranţa
63

Celulele
sa. Am ajuns la un stadiu în care nu mai puteam îndura să‑l

întâlnesc şi să‑i dau jos şosetele, cu toate că ştiam că nu voi
auzi niciodată vreo nemulţumire din partea lui. Ajunsesem să‑l
îndrăgesc pe Sadan şi ştiam că şi el mă îndrăgea şi îşi punea
ultimele speranţe în mine. Adesea m‑am gândit că, de dragul
lui, ar trebui să renunţ şi să‑i amputez picioarele. Cel puţin în
acea situaţie, cu picioarele amputate, s‑ar fi putut întoarce la
casa şi la familia lui.
După fiecare eşec, începeam un nou design de încălţăminte
– o gheată înaltă şi fermă sau o talpă flexibilă şi arcuitoare – şi
apoi, în fiecare seară, ne aşteptau noi speranţe de mai bine.
Uneori, trecea câte o lună. „Sadan, acum chiar am găsit
soluţia!“ exclamam când nu vedeam nici o urmă de infecţie.
Numai că, în cele din urmă, semnele eşecului se iveau inevi‑
tabil.
Îndepărtam solicitarea dintr‑o zonă unde întâlniserăm o
problemă veche, ca să descoperim apoi că piciorul e jenat în‑
tr‑un alt loc. Echipa noastră îl consola pe Sadan; el ne consola
pe noi. Cu toţii plângeam în sinea noastră şi încercam să nu ne
arătăm făţiş disperarea.
Pe lângă modelul de încălţăminte la care lucram, a trebuit
să depun şi foarte multă muncă manuală. După o zi de predat
şi de operaţii, mă întorceam la centrul New Life şi‑mi reîn‑
viam vechea îndeletnicire de tâmplar. Înarmat cu un set de
dălţi şi raşpele, sculptam într‑un bloc de lemn, până‑l trans‑
formam într‑un sabot de lemn, pe care îl subţiam apoi până
ce căpăta forma piciorului lui Sadan. În timp ce el şedea pe
bancă, potriveam fiecare protuberanţă din piciorul lui cu o
scobitură în sabot. În cele din urmă, finisam totul cu un şmir‑
ghel, până ce obţineam o textură a lemnului neted şlefuită,
care nu‑i mai făcea rău picioarelor. După ce legam saboţii cu
curele de piele, îl lansam pe Sadan într‑o nouă perioadă de
păşit experimental.
64

Slujire
Pe parcursul săptămânilor care urmau, verificam zonele
solicitate, îi palpam picioarele, ca să văd dacă există semne de
inflamare, şi‑i ajustam saboţii după cum era nevoie. În cele din
urmă, Sadan îmi aducea unul din saboţi şi‑mi arăta un punct
pătat cu sânge din vreun capăt al acestuia. „Îmi pare rău“, zicea.
Tot un „îmi pare rău“ mormăiam şi eu şi luam apoi totul de la
capăt.
Totuşi, în toată această deznădejde, au existat şi momente
bune. Am învăţat că toţi saboţii mai reuşiţi aveau un „leagăn“ – o
tijă rigidă sub talpa sabotului, care făcea ca piciorul să se legene
asemeni unui balansoar pe un pivot, în loc să se încovoaie. Un
lucru şi mai important, am descoperit că reuşesc să văd semne
de răni pe picior. Deşi Sadan nu simţea durere, cu mâinile am
detectat o zonă mai caldă în ţesuturi. Am aflat îndată că aceste
zone indicau răni timpurii şi că, peste o zi sau două, acele zone
aveau să cedeze. Reuşind să găsesc aceste puncte mai devreme,
puteam să modific pantoful sau să dau piciorului un răgaz de
odihnă, astfel încât pielea să‑şi revină.
Curând după această descoperire, răstimpurile în care Sa‑
dan putea păşi în voie au devenit mai lungi, iar vătămările mai
puţin frecvente. O speranţă cu sufletul la gură începu să ne în‑
locuiască deznădejdea. Sadan a putut călca în voie luni întregi,
fără nici un necaz, şi putea merge mai bine decât o făcuse ani
în şir.
Apoi mă izbi o intuiţie aproape orbitoare. Într‑o zi, îi pal‑
pam picioarele, pe care ajunsesem să le cunosc mai bine decât
pe propriile mele picioare, bucurându‑mă că erau reci şi fără
inflamaţii. Am realizat deodată că‑i simţeam pielea altfel. Pielea
lui Sadan păruse mereu solidă, caldă şi întinsă, pe când acum
era rece şi relaxată, aproape încreţită. Atunci mi‑am dat brusc
seama cum stăteau lucrurile. În toţi anii de când îl cunoşteam,
o sechelă a unei infecţii cronice şi a unei vătămări recurente îi
menţinuse picioarele umflate şi inflamate. Acum, după câteva
65

Celulele
luni fără vătămări, fluidele proteice erau în proces de absorbire,

protejând pielea şi oasele de inflamaţii, fiind astfel libere să se
mişte şi să se adapteze presiunilor din afară.
Cel puţin o parte din problema noastră iniţială izvorâse din
faptul că picioarele lui Sadan nu‑şi reveniseră niciodată la nor‑
mal în perioadele dintre aceste vătămări. Însuşi ţesutul pe care
trupul îl dezvoltase ca să lupte împotriva infecţiilor îl făcea vul‑
nerabil în faţa presiunii mecanice. Îl puseserăm să umble prea
devreme, după fiecare vindecare aparentă, însă Sadan nu sesi‑
zase acest lucru, din cauza nervilor săi insensibili. În decursul
acelor luni, am învăţat să simt durerea pe care el n‑o simţea.
Când vizitez astăzi India, fac un mic ocol, ca să‑l vizitez pe
dragul meu prieten, Sadan, pe soţia sa, Kokela, şi frumoasa lor
familie. Este mândru şi independent, câştigându‑şi existenţa ca
arhivist la spital. Merge pe un fel de gheată care se balansează,
azi folosită în multe părţi ale lumii de bolnavii de lepră, diabet,
precum şi de alţi pacienţi cu picioare insensibile.
Ori de câte ori ne vedem, Sadan îşi scoate ghetele şi‑mi ara‑
tă cu entuziasm picioarele, care s‑au păstrat fără ulceraţii, de
mulţi ani. Pielea îi este relaxată şi liberă, iar labele picioarelor
îi sunt reci. Îmi trec degetele peste fiecare formă familiară mie.
Când privirile ni se întâlnesc, ne amintim zilele de disperare şi
lacrimi. Dar cel mai bine ne amintim bucuria nespusă a zilei
când am ştiut fără ezitare că adevăratele lui picioare învinsese‑
ră în cele din urmă. Eu le numesc acum picioarele mele, la fel
cum şi el spune că mâinile mele sunt ale lui, pentru că numai
prin ele poate să simtă.
Când Isus a descris viaţa creştină, chemarea pe care o făcea la

aceasta suna mai degrabă ca un avertisment decât ca o ofertă
specială. El ne‑a îndemnat „să ne facem socoteala cheltuielilor“,
să vindem tot şi „să ne luăm crucea“, pentru a‑L urma. Deşi
această atitudine mă nedumerea cândva, acum cred că El nu
66

Slujire
făcea decât să sublinieze nevoia de loialitate, care, în termeni
biologici, înseamnă nevoia celulelor individuale de a se dedica
în slujba întregului trup. Uneori, a urma Capul poate implica un
fel de lepădare de sine, inclusiv o anumită doză de durere. Dar
am învăţat din situaţii rare, precum experienţa mea cu Sadan,
că această slujire deschide niveluri de împlinire care depăşesc
cu mult orice alt tip de împlinire pe care am cunoscut‑o. Ni se
cere să ne lepădăm de noi înşine, nu de dragul acţiunii în sine,
ci de dragul unei compensaţii pe care n‑o putem obţine pe nici
o altă cale.
Cultura noastră preamăreşte împlinirea de sine, descope‑
rirea de sine şi autonomia. Însă, conform lui Hristos, numai
pierzându‑mi viaţa voi reuşi să o găsesc. Numai dedicându‑mă
ca „jertfă vie“ Trupului, prin loialitate faţă de El, îmi voi găsi
adevărata raţiune de a trăi.
Când e vorba de o viaţă de slujire, ţinem cu dinţii de un
sentiment de martiraj care nu ne slujeşte decât nouă înşine.
Dar, de fapt, ni se cere să ne lepădăm de noi înşine pentru a
ne deschide unei vieţi mai îmbelşugate. Făcând acest schimb,
foloasele sunt evident de partea noastră: ne debarasăm de ego‑
ismul profund şi revelăm dragostea lui Dumnezeu, exprimată
prin mâinile noastre, ceea ce, drept compensaţie, ne remode‑
lează după chipul şi asemănarea Lui. „A refuza să te lepezi de
tine înseamnă a rămâne cu sinele nelepădat“, spunea Henry
Drummond.
Conceptul de slujire este cel mai bine transmis prin exemplul
personal, mai degrabă decât prin discuţii abstracte. O aminti‑
re puternică îşi face loc acum, şi anume aceea a unui francez
cu înfăţişare ciudată, Abbé Pierre, abatele Pierre. A poposit la
spitalul de lepră din Vellore, îmbrăcat în hainele sale simple de
călugăr şi purtând o pătură peste umeri, iar în mână, o geantă
în care se găsea toată averea lui. L‑am invitat să rămână peste
noapte în casa mea şi acolo mi‑a spus întreaga lui poveste.
67

Celulele
Fiind un călugăr catolic, Pierre fusese trimis, după cel de‑al

Doilea Război Mondial, să lucreze în mijlocul cerşetorilor din
Paris. La momentul respectiv, cerşetorii de acolo nu aveau unde
să meargă şi, în timpul iernii, mulţi dintre ei mureau îngheţaţi
pe străzi. Abbé Pierre începuse prin a încerca să sensibilizeze
comunitatea în faţa condiţiei cerşetorilor, dar nu a avut succes.
A ajuns la hotărârea că singura soluţie era aceea de a‑i învăţa
pe cerşetori cum să se mobilizeze ei înşişi. Mai întâi, i‑a învăţat
cum să‑şi îndeplinească îndatoririle mai bine. În loc să culeagă
sticle şi cârpe în mod sporadic, ei s‑au organizat în echipe, pen‑
tru a scormoni oraşul. Apoi, i‑a îndrumat să construiască un
depozit din rebuturi de cărămidă şi să înceapă o afacere în care
să trieze cantităţile enorme de sticle folosite de marile hoteluri
şi firme. În cele din urmă, Pierre a fost o sursă de inspiraţie
pentru fiecare cerşetor în parte prin faptul că i‑a încărcat cu
responsabilitatea de a ajuta un alt cerşetor, mai sărac decât el
însuşi. Proiectul a început apoi să aibă foarte mare succes. Pen‑
tru a duce mai departe munca lui Pierre, s‑a fondat o organiza‑
ţie, numită Emmaus, cu sucursale în alte ţări.
Acum, îmi spunea el, după mulţi ani de muncă, nu se mai
găsea nici urmă de cerşetor pe străzile pariziene. Pierre credea
că organizaţia sa era pe cale să se înfrunte cu o criză gravă.
„Trebuie să găsesc oameni pe care să‑i ajute cerşetorii mei!“
a declarat el. Şi începuse deja să caute în alte locuri în lume.
Tocmai în cursul unei astfel de călătorii poposise şi la Vellore.
A conchis descriindu‑şi dilema: „Dacă nu găsesc oameni cu o
situaţie mai precară decât a cerşetorilor mei, această mişcare
s‑ar putea concentra asupra ei înseşi. Va deveni o organizaţie
puternică şi bogată şi întregul impact spiritual se va pierde!
Nu vor sluji pe nimeni.“ Ieşind din casă şi îndreptându‑ne spre
căminul studenţesc unde urma să luăm prânzul, în minte îmi
răsuna mereu apelul sincer al lui Pierre pentru „oameni pe care
cerşetorii mei să‑i ajute“.
68

Slujire
Aveam o tradiţie printre studenţii la medicină din Vellore,
asupra căreia îi preveneam dinainte pe toţi invitaţii. Toţi mu‑
safirii la masa de prânz obişnuiau să se ridice în picioare şi să
spună câteva cuvinte despre ei şi să motiveze de ce veniseră
la noi. La fel ca studenţii de pretutindeni, şi ai noştri erau fără
griji şi nerăbdători, dar se obişnuiseră să păstreze trei minute
de toleranţă şi linişte. Dacă se întâmpla ca vreun musafir să
vorbească mai mult de trei minute (sau devenea plictisitor îna‑
inte ca cele trei minute să se sfârşească), studenţii băteau din
picioare şi făceau musafirul să stea jos.
În ziua vizitei sale, Pierre s‑a ridicat în picioare, iar eu l‑am
prezentat grupului. Vedeam studenţi indieni uitându‑se la el
întrebători – ce‑i cu bărbatul ăsta cu nas mare şi care nu avea
nimic atrăgător, îmbrăcat în straie vechi şi ciudate? Pierre a
început să vorbească în franceză, iar eu, împreună cu un coleg
de serviciu, pe nume Heinz, ne străduiam să‑i traducem vorbe‑
le. Nici unul dintre noi nu era deprins foarte bine cu franceza,
deoarece nimeni din acele părţi ale Indiei nu vorbea franceză,
aşa că nu eram în stare decât să intervenim ici‑colo cu câte o
propoziţie care să rezume spusele lui Pierre.
Abbé Pierre începu să vorbească încet, însă acceleră curând
ritmul, ajungând să gesticuleze întruna şi să vorbească prea re‑
pede, ca un patefon, cu propoziţii ce se revărsau una peste alta.
Eram deja foarte încordat, fiindcă se apucase să povestească în‑
treaga istorie a mişcării şi ştiam că studenţii vor striga curând la
acest om smerit şi minunat şi‑l vor face să se aşeze. Mai rău, nu
reuşeam nicicum să‑i traduc tirada de propoziţii. Tocmai vizitase
sediul Naţiunilor Unite, unde dăduse ascultare unor demnitari
care mânuiau cuvinte bombastice şi rafinate, pentru a‑şi exprima
insultele la adresa altor ţări. Nu ai nevoie de limbaj pentru a expri‑
ma dragostea, zicea Pierre, ci doar pentru a exprima ură. Limbajul
dragostei stă în ceea ce faci. Apoi vorbi tot mai repede, iar eu şi cu
Heinz ne uitam unul la altul şi ridicam din umeri neputincioşi.
69

Celulele
Trecuseră trei minute; m‑am dat puţin îndărăt şi m‑am

uitat împrejurul sălii. Nimeni nu mişca. Studenţii indieni se
uitau la Pierre cu ochi negri pătrunzători şi feţe fascinate, iar
acesta continuă să vorbească, neîntrerupt de nimeni. După
douăzeci de minute, s‑a aşezat şi, îndată, studenţii au izbucnit
în cea mai furtunoasă ovaţie pe care o auzisem vreodată în
acea sală.
Pe deplin contrariat, am simţit nevoia să‑i descos pe unii
dintre studenţi. „Cum aţi înţeles? Nimeni de aici nu vorbeşte
franceză.“
Un student mi‑a răspuns: „Nu a fost nevoie să cunoaştem
limba. Am simţit prezenţa lui Dumnezeu şi prezenţa iubirii.“
Abbé Pierre învăţase disciplina slujirii loiale, care determi‑
nă sănătatea trupului. Venise în India şi dăduse peste oameni
bolnavi de lepră, care au fost răspunsul la căutarea sa disperată
de a găsi pe cineva cu o situaţie mai precară decât cerşetorii lui
şi, când i‑a găsit, s‑a umplut de dragoste şi bucurie. S‑a întors
la cerşetorii săi din Franţa, iar aceştia, împreună cu Emmaus,
au lucrat pentru a dona o secţie spitalului din Vellore. Găsiseră
oameni care aveau nevoie de ajutorul lor, ceea ce a făcut ca
motivul spiritual al vieţii lor să continue. Mişcarea Emmaus a
înflorit astfel ca un membru slujitor al Trupului lui Hristos.
70

7
R
o evolta
Se pare că o tehnologie uriaşă şi‑a asumat sarcina de a face ca o fiinţă umană

să nu aibă niciodată nevoie să ceară ceva de la cineva, în decursul treburilor sale zilnice.
Căutăm tot mai multă singurătate şi intimitate, iar atunci când le avem,
ne simţim tot mai alienaţi şi însinguraţi.
Philip Slater
În gara centrală din Madras, India, zăcea

o cerşetoare mai vrednică de milă decât
toate celelalte pe care le‑am văzut acolo.
Se poziţionase de‑a lungul fluxului de pa‑
sageri grăbiţi să prindă trenul. Treceau pe
lângă ea oameni de afaceri cu diplomate,
turişti înstăriţi şi oficiali guvernamentali.
Asemenea multor cerşetori indieni, fe‑
meia aceasta era sleită de puteri, cu obrajii
supţi, ochii scufundaţi în orbite şi mem‑
brele piele şi os. În mod paradoxal însă,
dintr‑o parte îi creştea o masă enormă de
piele durdulie, rotundă şi lucioasă ca un
cârnat. Îi şedea alături precum un bebeluş
inform, legat de ea printr‑o bucată lată de
piele. Femeia îşi expusese vederii această
71

Celulele
diformitate grotescă pentru a câştiga un avantaj în lupta pentru

stârnirea milei. Deşi am văzut‑o pe fugă, eram sigur că acea ex‑
crescenţă era un lipom, o tumoare formată din celule adipocita‑
re. Era parte din trupul ei şi totuşi nu era, ca şi când un chirurg ar
fi tăiat o halcă de grăsime dintr‑un om de 150 de kilograme, ar fi
împachetat‑o în piele vie şi ar fi cusut‑o cu dexteritate de trupul
acestei femei. Femeia murea de foame; cerşea întinzând o mână
cu degete filiforme. Dar tumoarea creştea întruna, ajungând la
aproape aceeaşi greutate cu restul trupului. Lucea la soare şi
transpira de sănătate prin toţi porii, sleind femeia de viaţă.
Celule adipocitare: tumoarea cerşetoarei din Madras se com‑

punea în totalitate dintr‑o comunitate orgiastică de astfel de
celule. În cultura noastră occidentală, obsedată de menţinerea
siluetei, cuvântul „grăsime“ conotează o lipsă de disciplină, o
adunare nefolositoare de celule, care ar trebui eliminate.
Însă din punctul de vedere al chirurgului, care trece cu bis‑
turiul peste această piele, expunând straturile oleaginoase de
celule adipocitare, conotaţia negativă este contrabalansată de
valoarea grăsimii. Ea protejează împotriva frigului şi, din acest
motiv, miliarde de celule adipocitare se adună imediat sub
piele. (Din această cauză, persoanele grase pot suporta aerul
şi apa rece mai uşor decât cele slabe). Celulele adipocitare îşi
instalează corturile oriunde găsesc loc, în jurul organelor in‑
terne sau al muşchilor, precum şi între straturile din interiorul
organismului. Prezenţa lor ajută la protejarea acelor părţi vitale
împotriva şocurilor care zdruncină corpul.
Nimic nu influenţează aspectul fizic mai mult decât grăsi‑
mea. De ce sunt femeile tinere atât de încântătoare ochiului? O
abundenţă de celule adipocitare umple neregularităţile oaselor
şi ale muşchilor, dând pielii lor un contur neted şi lucios.
Însă funcţiile grăsimii sunt mai diverse decât acelea de a
asigura izolaţia şi de a da contur. Fiecare celulă adipocitară re‑
72

Revolta
prezintă un depozit conţinând o globulă galbenă de ulei, care
izolează nucleul celulei. În majoritatea timpului în care trupul
primeşte suficientă hrană care să‑i alimenteze nevoile, celula
adipocitară se află în repaus. În caz de foamete, oamenii care
se bucură de o abundenţă a celulelor adipocitare vor putea să
reziste, în vreme ce alţii suferă de inaniţie. Şi aceasta este cea
mai strategică funcţie a grăsimii.
Când totul merge bine, trupul asimilează suficientă hrană
pentru a se menţine, a creşte şi a‑şi înlocui celulele epuizate.
Însă atunci când proviziile scad, de pildă atunci când cineva
care tunde iarba amână luarea mesei, ca să profite de lumina
verii, între celulele adipocitare ale trupului se declanşează un
semnal de alarmă. Acestea îşi cedează comoara uleioasă şi o
oferă cu mărinimie ficatului, care duce lipsă de glicogen, pre‑
cum şi sângelui, sărac în glucoză. În calitatea lor de depozite
ale trupului, celulele adipocitare ajută alte celule să‑şi facă
munca mai eficient. De exemplu, dacă fiecare celulă muscu‑
lară ar trebui să aibă un rezervor de energie asemănător cu o
pungă, trupurile noastre ar arăta ca nişte cocoloaşe şi noduli
diformi.
Unele celule adipocitare pot fi eliminate de îndată: ele dis‑
par primele când începem o cură de slăbire. Altă grăsime, cum
ar fi cea din jurul rinichilor sau cea din palmă, rezistă mai mult,
datorită funcţiilor ei secundare. Dar când trupul suferă de foa‑
me, chiar şi aceste celule adipocitare de mare prioritate trebuie
să renunţe la conţinutul lor însemnat.
Îmi place să mă gândesc la celulele adipocitare ca la niş‑
te celule bancheri ale trupului. În vremuri de abundenţă, ele
debordează de bogăţie, întrucât trupul depozitează mai mult
decât consumă. În vremuri de lipsuri, ele îşi îndreaptă bogăţia
chimică înapoi către fluxul sangvin.
Uneori, un fapt de temut se petrece în trup – o revoltă – care
are drept rezultat un lipom de genul celui ataşat trupului cer‑
73

Celulele
şetoarei din Madras. Lipomul este o tumoare benignă, de grad

inferior. El derivă dintr‑o singură celulă adipocitară, pricepută
în rolul său leneş de depozitare a grăsimii, care se răzvrăteşte
împotriva conducerii trupului şi refuză să‑şi cedeze rezervele.
Acceptă depozitele, dar ignoră cererile de eliberare de grăsime.
Pe măsură ce acea celulă se înmulţeşte, celulele nou‑născute
urmează celula‑mamă şi se dezvoltă într‑o tumoare asemenea
unei ciuperci, umplând crăpăturile şi apăsând muşchii şi orga‑
nele. Uneori, un lipom se acumulează în jurul unui organ vital
cum ar fi ochiul, împingându‑l în afară, până devine nealiniat
cu celălalt ochi, sau apăsând un nerv sensibil şi reclamând ast‑
fel o intervenţie chirurgicală.
Am îndepărtat astfel de lipoame. La microscop, ele par a fi
compuse din celule adipocitare sănătoase, pline ochi de uleiuri
lucioase. Celulele acestea funcţionează splendid, cu excepţia
unui defect: au devenit neloiale. În activitatea lor, au nesocotit
nevoile trupului. Aşa a ajuns cerşetoarea din Madras să moară
încet‑încet de foame, în vreme ce un lipom care făcea parte din
trupul ei propriu se îndopa de unul singur.
O tumoare se numeşte „benignă“ dacă efectul ei este loca‑
lizat şi dacă nu depăşeşte graniţele membranei. Însă cea mai
traumatizantă situaţie se petrece atunci când celulele neloiale
sfidează inhibiţia. Ele se înmulţesc şi cresc fără măsură, desfă‑
şurându‑se şi întinzându‑se cu rapiditate prin organism, stran‑
gulând celulele obişnuite. Globulele albe, înarmate împotriva
invadatorilor străini, nu vor ataca propriile celulele răzvrătite
ale corpului. Medicii nu se tem mai tare de nici o altă malfunc‑
ţie decât de cea care se numeşte „cancer“. Din motive încă învă‑
luite în mister, aceste celule – care pot fi celule din creier, ficat,
rinichi, oase, sânge, piele sau alte ţesuturi – se sălbăticesc şi
devin de necontrolat. Fiecare dintre ele este o celulă sănătoasă
şi în stare bună de funcţionare, dar neloială, întrucât acţiunile
ei nu ţin cont de restul trupului.
74

Revolta
Chiar şi globulele albe, paznicii de încredere ai palatului,
pot distruge trupul prin răzvrătire. Uneori, ele se reproduc
cu nesăbuinţă, stânjenind buna curgere a fluxului sangvin,
supraîncărcând sistemul limfatic şi strangulând funcţiile
normale ale organismului – aşa cum se întâmplă şi în cazul
leucemiei.
Pentru că sunt chirurg şi nu profet, mi‑e teamă să fac o analogie

între cancerul din trupul fizic şi răzvrătirea din Trupul spiritual
al lui Hristos. Dar nu am încotro. În avertismentele Sale către
biserică, Isus Hristos nu S‑a arătat îngrijorat de şocurile şi lo‑
viturile pe care Trupul Lui avea să le îndure din partea forţelor
exterioare. „Voi zidi Biserica Mea şi porţile Locuinţei morţilor
nu o vor birui“, a spus El hotărât (Mat. 16:18). S‑a mişcat cu
uşurinţă şi fără teamă printre păcătoşi şi criminali. Dar a strigat
tare împotriva neloialităţii care vine din interior.
Trebuie să mă concentrez asupra felului în care eu, ca celulă
individuală, ar trebui să răspund nevoilor stringente ale Trupu‑
lui lui Hristos din alte locuri ale lumii. Dincolo de asta, nu pot
şi nici nu trebuie să fac judecăţi pripite, legate de răspunsul pe
care ar trebui să‑l dea ceilalţi creştini.
Însă trebuie să spun că, din perspectiva unui misionar care
a petrecut optsprezece ani într‑una din cele mai sărace ţări din
lume, contrastele existente între resurse sunt uluitor de mari.
La Vellore, tratam pacienţii de lepră cu un buget de trei dolari
pentru un pacient, pe an; cu toate acestea, am fost nevoiţi să‑i
întoarcem pe mulţi din cale, din cauza lipsei de fonduri. Apoi
am venit în America, unde unele biserici discutau cu înflăcă‑
rare despre sălile lor de sport de milioane de dolari şi despre
costul arhitecturii peisagistice, al îngrăşămintelor şi al unei noi
turle... şi sponsorizau seminarii despre cum puteau evita să
plătească impozite mari, pentru a‑şi ajuta membrii să‑şi păs‑
treze averea acumulată. Văzând bugetele acelor biserici pentru
75

Celulele
misiuni străine şi pentru lucrarea din cartierele mărginaşe, nu

am putut alunga imaginea elocventă care îmi răsărea în minte
– amintirea femeii din Madras, care murea încet de foame, în
timp ce lipomul îi creştea rotund şi durduliu.
Problema aceasta nu este doar o problemă americană şi
nici chiar o problemă a occidentalilor. Aş putea să dau exemple
de stocare a rezervelor de bani în orice societate prin care am
umblat: în societatea nemiloasă din Africa, în Rusia sovietică,
în discrepanţele existente în comunitatea creştină din India.
Avertismentul e valabil pentru noi toţi. Singurul meu mesaj
este acela al precauţiei asupra căreia poate atrage atenţia un
medic: ţineţi minte, trupul va fi sănătos numai atunci când fie‑
care celulă va ţine cont de nevoile întregului trup.
Mă întreb dacă nu cumva noi, occidentalii, ne lăsăm prinşi
într‑o competiţie cu „celulele“ din jurul nostru şi închidem
ochii în faţa nevoilor stringente ale celorlalte părţi ale lumii.
În Trupul lui Hristos, nu e păcat să posezi bani şi proprietăţi;
aceasta este o funcţie importantă a unor membri. Şi atunci când
îi asemăn pe cei înstăriţi cu celulele adipocitare, folosesc aceas‑
tă metaforă în sens pozitiv, ca medic care admiră şi apreciază
rolul grăsimii. Ospitalitatea şi generozitatea devin mai uşor de
înfăptuit atunci când dispui de bogăţie materială. Rezervele pot
ajuta Trupul să‑şi poarte de grijă şi să‑şi alimenteze activitatea
muşchilor, într‑o lume aflată în suferinţă. Cu toate acestea, a
ţine grăsimea sub control este o treabă dificilă, atât în biologie,
cât şi în religie.
Am să citez două statistici diferite şi am să vă las apoi pe voi
să trageţi concluziile.
În primul rând, bogăţia nu este doar de factură materială.
90% dintre toţi creştinii din lume care lucrează cu normă în‑
treagă muncesc în America de Nord, în mijlocul a mai puţin de
10% din populaţia lumii. Duminică dimineaţa, în zona rurală a
statului Louisiana, pot asculta la radio zece servicii de închina‑
76

Revolta
re diferite, în vreme ce, pe alte meleaguri, există ţări întregi fără
nici o mărturie creştină.
În al doilea rând, consideraţi lumea ca şi când ar fi redusă la
o comunitate de 1.000 de suflete:
În oraşul nostru de 1.000 de locuitori –
–– 180 dintre noi locuiesc pe un deal numit „lumea dez‑
voltată“;
–– 820 trăiesc pe terenul pietros de jos, numit „restul lumii“.
–– Cei 180 de norocoşi de pe deal sunt în posesia a 80%
din avuţia întregului oraş, a peste jumătate din toate
camerele din oraş, având peste două camere de per‑
soană, precum şi în posesia a 85% din toate automo‑
bilele, a 80% din toate televizoarele, a 93% din toate
telefoanele şi au un venit mediu de 5.000 de dolari de
persoană, pe an.
–– Cele 820 de persoane, mai puţin norocoase, de jos, se
descurcă cu numai 700 de dolari de persoană pe an şi
mulţi dintre ei cu mai puţin de 75 de dolari. În medie, ei
au o cameră la 5 persoane.
Cum îşi folosesc cei norocoşi de pe deal incredibila avere?
Ei bine, per total, aceştia cheltuiesc mai puţin de 1% din venitul
lor pentru a‑i ajuta pe cei din zona de jos. (În Statele Unite, de
exemplu, din fiecare 100 de dolari câştigaţi:
–– 18,30 de dolari merg pe mâncare
–– 6,60 sunt cheltuiţi pe distracţii şi activităţi de recreere
–– cu 5,80 se cumpără îmbrăcăminte
–– cu 2,40 se cumpără alcool
–– cu 1,50 se cumpără tutun
–– 1,30 este folosit în scopuri religioase şi caritabile şi nu‑
mai o mică parte din aceşti bani ajung în afara Statelor
Unite.1)
77

Celulele
Mă întreb ce simt locuitorii de pe câmpia aglomerată de jos –

din care o treime suferă de malnutriţie – faţă de cei de pe deal?
Îmi dau seama că, în spatele acestor probleme, stau factori
economici şi culturali complecşi. Dar sunt impresionat de cât
de ferm a răspuns Biserica Primară acestor nevoi presante:
apostolul Pavel şi‑a rezervat luni întregi pentru a aduna bani
de la creştinii greci, cu scopul de a‑i ajuta pe creştinii evrei ne‑
voiaşi din Ierusalim.
Trebuie să ne oprim şi să ne uităm atent la noi înşine. Dum‑
nezeu are nevoie de tot soiul de celule în Trupul Său: grase şi
slabe, bogate şi sărace, simple şi complexe. Numai că El are ne‑
voie doar de celule loiale. Iar în sfera utilizării resurselor, Isus,
Capul nostru, a avut de spus multe lucruri tulburătoare. Dum‑
nezeu să ne ferească să fim un cancer în Trupul Său.
78

Oasele
o

8
Oo structurã
Osul înseamnă putere.

Osul este cel de care se ţin părţile moi, de la care acestea,
neajutorate, sunt întinse şi înălţate către soare, pentru
ca omul să nu fie o târâtoare în plus, cu nasul în pământ.
Richard Selzer
Decorul era demn de un film de groază. În

fiecare dimineaţă îmi croiam drum prin
coridoarele înguste şi întunecate, până
ajungeam la o scară în spirală, care con‑
ducea către vechea mansardă. Acolo gă‑
seam şiruri întregi de cutii prăfuite, care
adăposteau şase sute de schelete. În fieca‑
re zi, stăteam aplecat peste cutiile acelea,
în camera scârţâitoare şi prost luminată,
şi cercetam oasele. Am petrecut în total
şapte zile, aplecat din mijloc, în mansarda
mucegăită a casei vechi din Copenhaga.
Casa servea drept muzeu doctorului
Möller Christiansen, specialist în istoria
medicinei, care mă invitase acolo pentru
că cele şase sute de schelete aparţinuseră
cândva unor bolnavi de lepră. După ce
81

Oasele
a descoperit oasele pe o insulă de lângă coasta Danemarcei şi

le‑a studiat cu mare sârguinţă, dr. Christiansen a scris o car‑
te extraordinară despre lepră. Nouă, celor care am luptat cu
această boală, nu ne‑a venit să credem că dr. Christiansen nu
examinase niciodată un pacient în viaţă. Îşi dobândise toate cu‑
noştinţele despre lepră studiind scheletele acelea de cinci sute
de ani, pe care le adăpostea în mansarda sa; cu toate acestea, el
ne învăţase numeroase lucruri despre lepră şi ne făcuse sugestii
folositoare cu privire la tratarea acesteia.
Cercetând minuţios printre oasele sale zăngănitoare, aşa
cum un copil răscoleşte printr‑o cutie plină de jucării îndrăgite,
dr. Christiansen găsea unele oase preferate şi‑mi arăta mândru
trăsăturile lor. Multor schelete, de pildă, le jucau dinţii din faţă
sau le lipseau cu totul, din pricina tendinţei leprei de a ataca
mai întâi părţile mai reci ale trupului. Am examinat împreună
oase ale mâinilor şi ale labelor picioarelor, speculând asupra
leziunilor care le‑ar fi putut pricinui diformităţile.
Într‑o dimineaţă, în timp ce lucram singur în mansardă,
am dat peste nişte cutii cu schelete care fuseseră dezgropate
dintr‑o mănăstire. Mi‑am amintit degrabă de o prelegere ţinută
de antropologul Margaret Mead, care îşi petrecuse mult timp
din viaţă studiind culturile primitive. Întrebarea pe care a pus‑o
ea atunci a fost: „Care este cel mai timpuriu semn de civiliza‑
ţie?“ Vasele de lut? Fierul? Uneltele? Agricultura? Nu, a spus
ea. Semnul celei mai vechi civilizaţii adevărate era reprezentat,
în opinia ei, de un femur vindecat, un os al piciorului, pe care
l‑a ridicat şi ni l‑a arătat în sala de conferinţe. Ne‑a explicat
că astfel de vindecări nu se descoperiseră niciodată printre
rămăşiţele civilizaţiilor sălbatice, aflate în concurenţă. Acele
civilizaţii abundau în dovezi de violenţă: tâmple străpunse de
săgeţi, cranii sfărâmate de ciomege. Însă acel femur vindecat
dovedea existenţa unei persoane care s‑a ocupat de bolnav – a
vânat în locul său, i‑a adus mâncare şi l‑a slujit, sacrificându‑se
82

O structură
pentru el. Civilizaţiile sălbatice nu‑şi puteau permite asemenea
gesturi miloase. Dovezi de vindecare asemănătoare am găsit şi
în oasele din acel cimitir. Am aflat mai târziu de la doctorul
Christiansen că un ordin de călugări lucrase în mijlocul victi‑
melor: preocupările lor au ieşit la lumină cinci sute de ani mai
târziu, prin urmele fine ale vindecării, acolo unde osul infectat
se rupsese sau se erodase, iar apoi se sudase la loc.
O săptămână mai târziu am părăsit acea mansardă sinistră,
simţindu‑mă de parcă aş fi vizionat un documentar despre o ci‑
vilizaţie antică. Indiciile care au determinat vizualizarea date‑
lor mi‑au fost date de micuţele ridicături şi cute de pe suprafaţa
oaselor exhumate din praful istoriei. Am învăţat multe lucruri
de la aceste cute şi ridicături. Feţele, părul, hainele, care consu‑
mă atât de multă energie culturală, putreziseră cu totul, lăsând
oasele drept singurele mărturii ale acelei aşezări omeneşti.
De exemplu, pelvisul voluminos trăda de îndată sexul per‑
soanei de la care provenea. Un pelvis lat şi puţin adânc, având
o cavitate interioară netedă, aparţinuse, evident, unei femei.
Deschizătura ovală se potrivea exact cu mărimea şi forma prin
care se poate strecura capul unui nou‑născut. Pelvisul de ală‑
turi, care aparţinuse unui bărbat, era mai îngust, cam în for‑
mă de inimă şi alcătuit din oase mai grele. Ridicăturile tari şi
cioturoase din cavitatea interioară marcau locul unde fuseseră
cândva ataşaţi muşchi şi ligamente.*
* Sportivele continuă să se situeze în urma bărbaţilor, iar vina pentru acest

lucru o poartă pelvisul. Ridicăturile de pe pelvisul bărbatului permit dez‑
voltarea mai puternică a muşchilor şi, dacă o femeie ar fi înzestrată cu
aceşti muşchi, n‑ar mai putea da naştere unui copil. În mod asemănător,
acetabulurile unui bărbat sunt mai apropiate unul de altul, mai aproape de
centrul de gravitate, ceea ce asigură o locomoţie mai eficientă. Dacă ace‑
tabulurile unei femei ar avea o construcţie similară, nu ar mai fi loc pentru
ieşirea capului nou‑născutului. Osul pelvic reprezintă, aşadar, o însumare
a numeroase cerinţe diverse. Când o femeie îşi doreşte să poată alerga mai
83

Oasele
O examinare mai atentă a unor oase precum cele din Co‑

penhaga relevă suprafeţe care nu sunt netede şi lucioase, ci
umplute brut cu şanţuri destinate vaselor de sânge şi cu zone
netede, destinate tendoanelor alunecoase. Însăşi grosimea unui
os ne poate divulga la ce fost supus cândva. Aruncătorii de disc
şi halterofilii au oasele cele mai dense, deoarece un os antrenat
adună mai mult calciu, pentru a răspunde solicitării. Dacă am
studia cu atenţie la microscop urmele de solicitare din diverse
oase, am putea ghici până şi ocupaţia unei persoane. Un călăreţ
lasă indicii clare în oasele picioarelor şi în pelvis. Un hamal care
cară valize grele cu mâna dreaptă va avea însemnată această
solicitare în şold şi în umăr.
Shakespeare a spus: „Binele pe care un om îl face se‑ngroa‑
pă adesea cu el.“ Numai că omul îngroapă cu sine ceva mai
mult decât binele. Un întreg domeniu ştiinţific, medicina le‑
gală, există cu scopul de a dezvălui dovezile ascunse în oase.
Experţii în acest domeniu pot determina vârsta unui schelet, în
funcţie de cât de mult s‑a întărit sau „s‑a osificat“ cartilagiul. La
vârsta de cincisprezece ani, de exemplu, laba piciorului este pe
deplin formată, la vârsta de douăzeci şi cinci de ani, clavicula
este deja sudată cu sternul, iar pe la vârsta de patruzeci de ani,
trei pătrimi din suturile craniene ajung să fie unite.
Simple experimente de laborator ne dezvăluie componentele

oaselor. Dacă se arde un os în foc, flăcările îi vor mistui toate
componentele organice, lăsând în urmă un obiect cu aceeaşi
înfăţişare şi structură ca ale unui os, însă compus numai din
minerale. Dacă a ars mult timp, osul se va sfărâma între de‑
gete.
repede sau să se legene mai puţin în timpul mersului sau să aibă un bazin
mai îngust, spuneţi‑i că supravieţuirea rasei omeneşti depinde tocmai de
forma pe care o are.
84

O structură
Acidul clorhidric are efectul opus: dizolvă toate mineralele,
lăsând substanţa organică numită colagen tot în forma sa origi‑
nală. Obiectul astfel tratat arată la fel, dar nu mai este os. Şi‑a
pierdut tăria şi nu mai poate susţine greutatea. Un astfel de os
poate fi făcut nod şi, după ce îl dezlegăm, îşi revine îndată la
forma iniţială. (Colagenul asigură o elasticitate surprinzătoare
chiar şi osului netratat: copiii arabi se joacă cu arcuri confecţio‑
nate din coaste de cămilă.) Praf şi clei – acestea sunt ingredien‑
tele oaselor. Avem nevoie de amândouă.
Nici un cercetător de la Exxon nu a descoperit încă vreun
material la fel de potrivit nevoilor trupului precum osul, care
reprezintă doar o cincime din greutatea corpului nostru. În
1867, un inginer a demonstrat că modul în care sunt dispuse
celulele osoase formează structura cea mai uşoară, alcătuită din
cel mai puţin material, cu rol de susţinere a greutăţii trupului.
Nimeni nu a reuşit să‑i contrazică descoperirile. Fiind singurul
material tare din trup, osul posedă o tărie incredibilă, suficien‑
tă pentru a proteja şi a susţine toate celelalte celule. Uneori, ne
presăm oasele laolaltă ca pe un arc de oţel, ca atunci când un
săritor cu prăjina atinge solul. Alteori, aproape că ne dislocăm
oasele, ca atunci când braţul ridică o valiză grea.
În comparaţie cu osul, lemnul poate îndura mai puţină
forţă de tracţiune şi n‑ar putea niciodată să suporte forţele de
compresie la care osul face faţă cu succes. Dacă săritorul cu
prăjina ar fi o prăjină de lemn, aceasta s‑ar rupe numaidecât.
Oţelul, capabil să absoarbă bine ambele forţe, e de trei ori mai
greu decât un os şi ne‑ar îngreuna.
Trupul economicos ia acest os rezistent la solicitări şi‑l
goleşte, folosind un principiu arhitectural al economisirii gre‑
utăţii pentru descoperirea căruia cercetătorii au lucrat milenii
întregi; el umple apoi spaţiul liber din centru cu o fabrică efica‑
ce de globule roşii, care produce un trilion de globule roşii noi
pe zi. Osul protejează viaţa ca o teacă.
85

Oasele
Pentru mine, cel mai impresionant design al oaselor se

găseşte în oscioarele labei piciorului, asemănătoare unor biju‑
terii minuscule de fildeş. Douăzeci şi şase de oase se aliniază
în fiecare labă a piciorului, aproximativ acelaşi număr ca şi în
mână. Chiar şi atunci când un jucător de fotbal supune aceste
oase unei forţe cumulative care se ridică la peste o mie de tone
pe fiecare picior, în decursul unui meci, acestea suportă soli‑
citarea violentă, menţinându‑şi elasticitatea. Nu toţi sărim şi
lovim cu piciorul, însă, pe parcursul unei vieţi, parcurgem pe
jos o distanţă de aproximativ o sută cinci mii de kilometri sau
facem înconjurul lumii de mai mult de două ori şi jumătate.
Greutatea corporală este uniform distribuită prin bolţi de o
arhitectură perfectă, care ne servesc drept arcuri, iar flexiu‑
nea genunchilor şi a gleznelor amortizează solicitările la care
ne supunem oasele. Din păcate, ne convingem picioarele să
ia forma încălţămintei la modă, uneori suindu‑ne pe tocuri
înalte şi neutralizând toate efectele construcţiei armonioase a
oaselor.
Puterea osului este tăcută şi de nădejde. Osul ne slujeşte
cu credinţă, fără a face prea mult caz pe tema aceasta, şi ne
atrage atenţia asupra sa numai atunci când îl supunem unei
solicitări dure şi sfărâmătoare, care depăşeşte marea sa putere
de toleranţă.
Ca să putem aprecia structura invizibilă pe care o purtăm fie‑

care înăuntrul nostru, trebuie să ne oprim puţin pentru a lua
în considerare evoluţia scheletelor în natură, care ne oferă o
foarte mare diversitate în acest sens. O bună parte din supra‑
faţa solidă a pământului, roca sedimentară, ne‑a fost lăsată
de fiinţe microscopice, care au pierit şi s‑au cimentat laolaltă,
împreunându‑şi scheletele şi formând astfel roci. Dintre aceste
creaturi simple, cele mai alese sunt, poate, protozoarele de apă
sărată, numite ştiinţific radiolaria.
86

O structură
Amintiţi‑vă cel mai desăvârşit fulg de zăpadă pe care l‑aţi
văzut vreodată: unul mare şi imaculat, care pluteşte ca o pană
într‑o zi geroasă. Are numai şase părţi, însă o abundenţă de
vârfuri simetrice îi conferă frumuseţe. Imaginaţi‑vă acum un
fulg tridimensional, cu sute de forme cristaline care‑i ţâşnesc
din centru. Aşa se prezintă scheletul acestei radiolaria şi mili‑
arde de astfel de schelete plutesc prin oceanele lumii.
Oceanul este un spaţiu bântuit de foame, iar scheletele pot
fi utilizate acolo atât pentru protecţie, cât şi pentru mişcare. La
fel şi pentru radiolaria, pentru moluşte, scoici, nautili, crabi,
homari şi stele de mare, scheletul devine un loc de refugiu.
Pe uscat, în schimb, acolo unde atracţia gravitaţională
funcţionează neîncetat, mişcarea înseamnă totul. Cel mai ra‑
pid iepure scapă de coiot, iar cea mai iute pisică africană se
hrăneşte cu gazele. Câteva milioane de specii de uscat, cu pre‑
cădere vieţuitoare aparţinând vastei lumi a insectelor, îşi imită
omoloagele oceanice, utilizând schelete externe. Dar acestea
nu pot creşte foarte mult, deoarece povara armurii ar deveni
insuportabilă. Insectele cele mai mari, cu exoscheletele lor ex‑
cretate, abia dacă se apropie de mărimea celor mai mici păsări
sau mamifere.
Aşa că iată‑ne întorşi la vechea distincţie: fiinţe superioare
şi fiinţe inferioare. Animalele cele mai evoluate, numite verte‑
brate, domină chiar şi în ocean. Un schelet intern viu permite
evoluţii revoluţionare. Animalul nu mai trebuie să‑şi depăşeas‑
că în mărime propria casă şi să rişte o perioadă vulnerabilă de
năpârlire. Ci scheletul creşte odată cu animalul şi, datorită su‑
telor de muşchi ataşaţi structurii sale interne, acesta e în stare
de isprăvi nemaiauzite.
Insectele şi păianjenii pot alerga, sări şi zbura, dar numai
posedând un schelet intern poate o vietate ca rândunica să sfi‑
deze forţa gravitaţională, înălţându‑se până la cer, sau o creatu‑
ră precum condorul să suporte o deschidere a aripilor de peste
87

Oasele
trei metri şi să planeze ore în şir, purtat de curenţi calzi. Numai

în prezenţa unui schelet intern poate un elefant să şarjeze ca
fulgerul prin ierburile înalte sau un elan să‑şi înalţe mândru
coarnele către cer. Fără oase, locomoţia tinde să revină la for‑
mele ei cele mai primitive: înaintarea segmentată a unei râme
sau alunecarea lubrifiată a unui melc.
Oasele nu ne împovărează; ele ne eliberează.
88

9
T
o ãrie
Poţi cădea într‑o infinitate de unghiuri,

dar numai într‑unul poţi sta în picioare.
G. K. Chesterton
Oamenii nu se nasc niciodată fără oase,

numai că unii se nasc cu oase mai puţin
viguroase, suferind de ceea ce se numeşte
fragilitate osoasă sau osteogenesis imper‑
fecta. În cazul acestei boli, oasele celui su‑
ferind se compun din depozite de calciu,
însă le lipseşte materialul organic care le
sudează laolaltă – oasele acestea au praful,
dar n‑au cleiul. Un făt suferind de această
tulburare ar putea supravieţui solicitări‑
lor naşterii, dar s‑ar naşte cu jumătate din
oase fracturate. Acestui copil i s‑ar putea
rupe oasele fragile chiar şi la schimbatul
scutecului; o căzătură i‑ar putea frânge
zeci de oase.
Unei paciente de la spitalul nostru din
Carville i‑au fost administrate doze ma
sive de steroizi în timpul tratamentului
89

Oasele
pentru lepră şi, drept rezultat, oasele i s‑au înmuiat. Risca să‑şi
fractureze laba piciorului doar călcând prea brusc. De fiecare
dată când o consultam şi‑i examinam fişele radiologice, în cău‑
tare de fracturi, îmi aminteam că cea mai însemnată trăsătură a
oaselor o constituie tăria lor. Acea proprietate deosebeşte osul
de toate celelalte ţesuturi din corp, iar în absenţa acestei tării,
osul este realmente de prisos.
Un trup analog celui uman, avansat şi activ, precum cel
format din membrii Trupului lui Hristos, are şi el nevoie de
o structură de susţinere tare, care să‑i dea formă, şi consider
că doctrina bisericii este tocmai un astfel de schelet. Înăuntrul
Trupului se află o esenţă a adevărului care nu se schimbă nici‑
odată – legile care guvernează relaţia noastră cu Dumnezeu şi
cu ceilalţi oameni.
Aud un mormăit de dezaprobare? Generaţia noastră zâm‑
beşte cu amabilitate la auzul cugetărilor despre unitate şi diver‑
sitate, precum şi despre contribuţiile aduse de celulele indivi‑
duale. Numai că avântul care a motivat conciliile bisericeşti şi
părinţii Constituţiei Statelor Unite a ajuns la un impas. Oasele
sunt prăfuite, se sfarmă, sunt moarte, expuse doar în vitrina
mucegăită a unui muzeu. Alte părţi ale trupului sunt sărbăto‑
rite: inima, de ziua îndrăgostiţilor, organele sexuale şi muşchii,
în lumea modei şi în reviste, mâinile, în sculptură. Scheletul
este surghiunit zilei de Halloween, o reminiscenţă fantomatică
a trecutului, suspect de inumană.
Astăzi găsim cu uşurinţă în noi simpatie şi sprijin pentru
etica lui Isus cu privire la comportamentul uman. Dar, printre
afirmaţiile Lui despre dragoste şi iubirea aproapelui, se strecoa‑
ră mai multe afirmaţii dure şi intransigente despre datoriile şi
responsabilităţile noastre, precum şi despre rai şi iad.
Lumea modernă este încă imaginată asemenea unei scene
din sala de judecată, aşa cum a fost descrisă de către antici,
dar neavându‑L pe Dumnezeu drept Judecător care să hotă‑
90

Tărie
rască regulile şi să arbitreze conflictele. Ci El este cel pus sub
acuzaţie, iar procurorii păşesc încet pe scenă, arătând spre El
acuzator, cerând să li se spună de ce dă voie unei astfel de lumi
mizerabile să continue să existe şi ce drept are El să facă ase‑
menea afirmaţii grandioase despre Fiul Său. Nu conduc toate
religiile la Dumnezeu, în cele din urmă? Nu este credinţa o că‑
utare individuală a sensului suprem, pe care fiecare dintre noi
trebuie să‑l găsim în felul nostru propriu? Ce înseamnă toată
vorbăria despre „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine“ şi
„Eu sunt calea, adevărul şi viaţa“?
În experienţele mele cu Trupul lui Hristos, mă izbesc mereu
de ţesutul său tare, de principiile care nu se schimbă. Faptul că
mă alătur Trupului implică o capitulare care îmi sfidează firea,
o recunoaştere a faptului că altcineva, nu eu, a determinat deja
felul în care ar trebui să trăiesc. În unele sfere ale vieţii mele,
accept cu dragă inimă legi restrictive. De exemplu, codul rutier
îmi limitează libertatea (ce se întâmplă dacă nu vreau să opresc?)
şi, cu toate acestea, accept aceste inconveniente. Presupun că
vreun inginer priceput a calculat numărul de străzi cu sens unic
şi de intersecţii semaforizate şi, chiar dacă‑i pun la îndoială pri‑
ceperea, prefer existenţa regulilor de circulaţie, în locul unui
trafic haotic. Însă ceva dinăuntrul meu se răzvrăteşte împotriva
faptului că mi se dictează cum să duc o viaţă morală.
Am dat peste această proprietate a tăriei când am învăţat
prima oară despre Dumnezeu. Dumnezeu este desăvârşit, mi
s‑a spus, şi nu tolerează păcatul. Caracterul Său Îi cere să dis‑
trugă păcatul ori de câte ori acesta se iveşte, aşa că sunt marcat
ca vrăjmaş al Lui. Acest lucru, care‑şi are rădăcinile în prime‑
le capitole ale Genesei, este subliniat pe tot cuprinsul Bibliei.
Dumnezeu nu poate trece cu vederea peste răzvrătire; firea
Lui cere să se facă dreptate şi nimic din ceea ce pot face eu nu
va domoli intransigenţa acestui adevăr. Trebuie să‑L întâlnesc
respectând condiţiile Lui, şi nu ale mele.
91

Oasele
Mai târziu, am învăţat cum a fost înfăptuită dreptatea.

Dumnezeu a obţinut‑o în numele nostru, devenind om şi luând
asupra Lui tot păcatul şi toată răzvrătirea pe care noi le acu‑
mulaserăm împotriva Lui. Datoria omenirii a fost plătită, dar
într‑un fel care L‑a costat numai pe Dumnezeu, nu pe noi, cei
care o adunaserăm. Slugii datornice cu trei milioane de dolari,
Isus i‑a spus: „Eşti iertat; nu datorezi nimic.“ Iar mesajul Său
către fiul risipitor a fost: „Masa e pusă; alătură‑te nouă. Trecu‑
tul ţi‑e iertat; tot ce contează este felul în care răspunzi la ceea
ce ţi‑a oferit Dumnezeu.“
Evanghelia sună aproape ca un basm, chiar şi în miezul său
cel mai adânc, în partea sa grea, neschimbabilă şi inflexibilă. „E
prea frumos ca să fie adevărat“, a protestat cineva, discutând
cu George MacDonald. „Nu, a replicat el, e atât de frumos, în‑
cât trebuie să fie adevărat.“ Calea de întoarcere la Dumnezeu e
grea, dar numai pentru că există o singură cale.
Alţii, mai pricepuţi la teologie decât mine, trebuie să ne de‑

scrie şi să ne interpreteze anumite doctrine. În ziua de azi, unii
oameni din cadrul bisericii atacă legea şi doctrina. Etica de si‑
tuaţie sugerează că binele şi răul depind adesea de nevoia şi de
starea sufletească de moment. Eu am să spun un singur lucru
cu privire la legea lui Dumnezeu: ea trebuie să fie consecventă,
precum osul. Încrederea cere acest lucru.
Îmi amintesc o experienţă legată de încredere, pe care am
avut‑o cu mulţi ani în urmă. Înainte să studiez chirurgia, am
lucrat ca medic lângă Londra, în cabinetul socrului meu. Într‑o
zi, ne‑a vizitat o femeie ale cărei simptome corespundeau cu
exactitate gastritei. După un scurt examen medical, i‑am spus
femeii diagnosticul meu. M‑a privit cu ochi mari şi plini de
teamă.
I‑am repetat împăciuitor: „Serios, nu e nimic grav. Milioa‑
ne de oameni suferă de gastrită şi, cu medicamente şi grijă, vă
92

Tărie
veţi face bine.“ Teama nu i‑a dispărut de pe chip. I‑am văzut
fruntea şi maxilarul tremurând încleştate. La spusele mele că
va fi bine, a tresărit de durere, de parcă i‑aş fi zis: „Aveţi o boală
terminală.“
S‑a apucat să‑mi pună întrebări de tot felul, iar eu am asi‑
gurat‑o că voi continua să o examinez, pentru a‑mi verifica di‑
agnosticul. Îmi repeta toate simptomele şi mă întreba întruna:
„Sunteţi sigur? Sunteţi sigur?“ Aşa că i‑am administrat bariu şi
am supus‑o unui examen radiologic riguros.
La sosirea rezultatelor, acestea indicau clar o gastrită. Am
mai avut o ultimă consultaţie cu această femeie. Cât timp am
discutat cu ea, era cuprinsă de un tremur uşor. Am folosit tonul
meu profesional cel mai încurajator. „Este foarte evident – nu
există nici o îndoială – că aveţi gastrită. Am bănuit că acesta
este diagnosticul încă de la prima vizită, iar acum aceste teste îl
confirmă. Starea dumneavoastră este cronică şi va trebui să vă
schimbaţi regimul alimentar şi medicamentele, însă boala se va
vindeca. Nu aveţi absolut nici un motiv să vă alarmaţi.“
Femeia m‑a privit ţintă în ochi, mai mult de un minut, par‑
că încerca să‑mi vadă sufletul. Am reuşit să menţin contactul
vizual cu ea, temându‑mă că, dacă mă uit în altă parte, se va
îndoi de mine. În cele din urmă, a suspinat adânc şi, pentru
prima dată, faţa i s‑a relaxat. A tras aer adânc în piept şi mi‑a
spus: „Atunci, vă mulţumesc. Eram convinsă că am cancer.
Dar am vrut neapărat să aflu diagnosticul de la o persoană
în care am încredere şi cred că în dumneavoastră pot avea
încredere.“
Apoi mi‑a istorisit ce i se întâmplase mamei ei, care suferise
de o boală îndelungată şi dureroasă. „Într‑una din acele nopţi
de tortură, când mama gemea întruna şi îşi apăsa stomacul cu
mâinile, medicul de familie a venit s‑o vadă. Mama avea tem‑
peratură şi era evident că suferă. La sosirea medicului, mama a
întrebat: «Domnule doctor, chiar am să mă fac bine? Mă simt
93

Oasele
atât de bolnavă şi am slăbit îngrozitor de tare... Am impresia că

voi muri.»
Medicul i‑a pus mâna pe umăr, a privit‑o cu duioşie şi i‑a
răspuns: «Înţeleg cum te simţi. Te doare foarte tare, nu‑i aşa?
Dar o putem vindeca şi pe‑asta – e doar o gastrită. Dacă mai
iei un timp medicamentele şi tranchilizantele acestea, o să
te punem pe picioare cât ai zice peşte. O să te simţi mai bine
mai curând decât crezi. Nu‑ţi face griji. Ai încredere în mine.»
Mama a zâmbit şi i‑a mulţumit. Eu am fost copleşită de bună‑
tatea medicului.
Afară pe hol, unde mama nu ne mai putea auzi, doctorul
s‑a întors la mine şi mi‑a zis cu un aer grav: «Mi‑e teamă că
mama ta nu va rezista mai mult de o zi sau două. Suferă de
cancer la stomac, în stare avansată. Dacă o ţinem în continuare
pe tranchilizante, poate că se va stinge liniştită. Dacă trebuie să
anunţaţi pe cineva...»
L‑am întrerupt în miezul propoziţiei. «Dar, domnule doc‑
tor, ei i‑aţi spus că se va face bine!»
«A, da, e mult mai bine aşa», mi‑a răspuns. «Nu ştie nimic,
aşa că nu se îngrijorează. Probabil că va muri în somn.» A avut
dreptate. Mama s‑a stins chiar în acea noapte.“
Femeia aceasta, ea însăşi trecută deja de prima tinereţe, mer‑
sese înainte la acelaşi medic de familie, acuzând aceleaşi dureri
de stomac. Acesta i‑a pus o mână pe umăr şi i‑a spus cu bunătate:
«Nu te îngrijora. E doar o gastrită. Ia medicamentele acestea şi
te vei face bine foarte curând.»“ Şi i‑a zâmbit la fel de părinteşte
cum îi zâmbise şi mamei ei. Femeia a plecat de acolo plângând şi
nu a vrut să‑l mai vadă vreodată.
Atunci când oamenii mi se plâng de legile rigide şi necruţătoa‑

re ale lui Dumnezeu, mă gândesc la femeia aceea. Medicul de
familie i‑a obliterat orice posibilitate de a o ajuta, tocmai dato‑
rită atitudinii lui flexibile faţă de adevăr. Un singur lucru i‑a pu‑
94

Tărie
tut înlătura neliniştea şi disperarea: încrederea în cineva care
credea într‑un adevăr ce nu poate fi răstălmăcit şi denaturat.
Se vor ivi ocazii când ocolirea adevărului va părea mai con‑
venabilă sau mai puţin supărătoare. Numai că respectul faţă de
adevăr nu poate fi purtat şi apoi dat jos, asemenea unei jache‑
te; acesta nu poate fi contractat, iar apoi relaxat, precum un
muşchi. Adevărul fie este tare şi de încredere, precum un os
sănătos, fie este inutil.
95

10
L
o ibertate
Ascultarea e o cale specială spre bucurie

şi singura cale către aceasta.
Charles Williams
A venit la mine în Anglia ca pacient: un

galez vânjos şi solid, care vorbea cu însu‑
fleţire, folosind vocabularul unui muncitor
de rând: „’Neaţa, doctore“, a mormăit el.
Când şi‑a dat jos jacheta de lână în caro‑
uri, mi‑am dat seama de ce venise la mine.
Partea superioară a braţului stâng nu avea
pielea roz, ci era din oţel şi piele – o in‑
venţie ciudată, un fel de chingă, acoperită
cu funingine. I‑am scos chinga. Nu era un
braţ artificial; antebraţul îi era intact, însă
carnea dintre cot şi umăr îi era flască. O
secţiune lungă din os părea să lipsească.
Oare cum supravieţuise antebraţul, dacă
îşi zdrobise partea superioară a braţului,
într‑un accident de mină?
După ce i‑am studiat fişa medicală şi
am făcut o radiografie a braţului, mi‑am
dat seama cum stăteau lucrurile. Cu ani
97

Oasele
în urmă, o tumoare osoasă din partea superioară a braţului

condusese la o fractură gravă, care i‑a fragmentat osul în mai
multe secţiuni mari. În lumina vie a sălii de operaţie, medicul îi
prelevase cu dexteritate un os viu, de forma unui tub de două‑
zeci de centimetri şi apoi i‑a cusut la loc muşchii şi pielea din
acea zonă. În timp ce minerul era încă inconştient, revenin‑
du‑şi după anestezie, braţul său fără os părea perfect normal.
Cine avea să ştie că peisajul interior se schimbase?
Toată lumea va şti, din primul moment în care minerul îşi
va folosi muşchii din partea superioară a braţului, încă puter‑
nici şi neatinşi. Oasele şi muşchii funcţionează pe baza unui
principiu al triunghiului: două oase lucrează cu un muşchi, iar
încheietura funcţionează drept centru de rotaţie şi articulaţie.
Pentru a duce mâna în sus, muşchiul biceps, ataşat părţii supe‑
rioare a braţului, trage mâna în sus. Braţul se îndoaie la cot şi
triunghiul este complet. Însă un muşchi şi un os al antebraţului
nu formează un triunghi; acestui miner îi lipsea cel de‑al treilea
element, osul din partea superioară a braţului.
De la operaţia care avusese loc cu ani în urmă, ori de câte
ori minerul îşi contracta muşchiul biceps, întreaga parte supe‑
rioară a braţului i se scurta, ca o râmă care‑şi trage spasmodic
întreg corpul către mijloc. Osul fix şi rezistent dintre cot şi
umăr devenise un spaţiu moale şi pliant, neutralizând efectul
triunghiului, care ar fi trebuit să transfere forţa către antebraţ.
Ingeniosul medic galez îi potrivise minerului un exoschelet ru‑
dimentar, o invenţie voluminoasă din piele şi oţel, care‑i strân‑
gea partea dintre cot şi umăr între nişte tije rigide. Când i se
contracta bicepsul, antebraţul se putea ridica, datorită acestor
tije de oţel, care nu lăsau ca partea superioară a braţului să se
scurteze. Cadrul de oţel din exteriorul braţului funcţiona în
mare măsură ca şi osul interior care‑i lipsea acum.
Cu toate că astăzi depăşim incomoditatea provocată de un
schelet extern, efectuând o grefă osoasă pentru a umple spaţiul
98

Libertate
liber, eu am îndepărtat chirurgical astfel de oase ale braţului
superior. Grefa osoasă se uneşte cu segmentul de deasupra ei,
precum şi cu cel aflat dedesubtul ei şi, treptat, braţul se deprin‑
de cu noul său membru. Însă proteza externă rudimentară a
acestui bărbat îl servise ani întregi, îngăduindu‑i să lucreze ca
un miner apt de muncă. A venit la mine şi mi‑a cerut un os nou,
în primul rând pentru că era sătul să‑şi tot ataşeze exoscheletul
în fiecare zi.
Datorită faptului că e tare şi este expus uneori fracturării,
osul a căpătat o reputaţie de pacoste în activităţile umane. Osul
ne interzice să ne strecurăm în spaţii strâmte şi nu ne lasă să
dormim pe pământ tare. Şi ce anume împiedică schiorii să mai
adauge încă douăzeci de metri graţioasei şi buclatei lor sări‑
turi de la trambulină sau menţine cursele slalom ca apanaj al
câtorva schiori foarte îndemânatici? Aceeaşi poveste a oaselor
fracturate. Poate că cel care‑şi rupe un os în timp ce schiază
îşi doreşte oase mai rezistente. Însă oasele mai rezistente ar fi
mai groase şi mai grele şi ne‑ar reduce sau chiar înlătura total
posibilitatea de a schia.
Nu, cele 206 de bucăţi de calciu de care este legat trupul
nostru nu se află acolo pentru a ne restricţiona; ele ne eliberea‑
ză. În acelaşi fel în care braţul minerului galez se putea mişca
numai în prezenţa unei osaturi corespunzătoare, fie externă, fie
internă, aproape toate mişcările ne sunt posibile graţie oaselor
– rigide şi neînduplecate.
Şi în Trupul lui Hristos, calitatea aceasta a tăriei nu e menită să

ne împovăreze, ci trebuie să ne elibereze. Regulile de compor‑
tament funcţionează, pentru că, la fel ca şi oasele, sunt rigide.
Legea moralei. Cele Zece Porunci. Ascultare. Să facem
bine. Un negativism de tipul „să nu faci una sau alta“ pătează
cuvintele şi avem tendinţa de a le vedea opuse libertăţii. Când
eram un tânăr creştin, mă dădeam înapoi la auzul unor aseme‑
99

Oasele
nea cuvinte. Dar, mai târziu, mai ales după ce am devenit tată,
am început să gândesc dincolo de reacţia mea reflexă în faţa
naturii legii. Nu sunt legile, în esenţă, o descriere a realităţii de
către Cel care a creat‑o? Iar regulile Lui cu privire la compor‑
tamentul uman – nu sunt ele principii de călăuzire menite să
ne ajute să trăim cea mai bună şi mai plină de realizări viaţă
pe pământ?
Nu alunec uşor către o astfel de judecată. Legile sunt prea
încrustate cu moluşte culturale calcifiate, care le ascund ade‑
vărata esenţă. Ele îmi pot evoca amintiri adânc întipărite ale
unor dezaprobări părinteşti; eu, în schimb, tânjesc după un alt
tip de libertate – eliberarea de legi, şi nu găsirea libertăţii prin
acestea.
Am descoperit însă că se poate vedea dincolo de negativis‑
mul de suprafaţă al Celor Zece Porunci, de pildă, şi se poate
învăţa ceva despre adevărata natură a legilor. Curând, regulile
par la fel de eliberatoare în activităţile sociale precum oasele în
activităţile fizice.
Primele patru porunci sunt legi care guvernează relaţia
unei persoane cu Dumnezeu Însuşi: să nu ai alţi dumnezei afa‑
ră de Mine. Să nu te închini la idoli. Să nu iei în deşert Numele
Meu. Adu‑ţi aminte de ziua pe care am pus‑o deoparte, ca să
Mi te‑nchini. Când mă gândesc la aceste porunci, cândva pro‑
hibitive, ele îmi par tot mai mult nişte afirmaţii pozitive.
Cum ar fi fost, dacă Dumnezeu ar fi afirmat aceleaşi prin‑
cipii astfel:
–– Te iubesc atât de mult, încât am să Mă ofer pe Mine

Însumi ţie. Eu sunt adevărata realitate, singurul Dum‑
nezeu de care vei avea nevoie vreodată. Numai în Mine
vei găsi desăvârşirea.
–– Doresc un lucru minunat: o relaţie directă şi personală
între Mine şi fiecare dintre voi. Nu aveţi nevoie de re‑
100
Libertate
prezentări inferioare ale Mele, cum ar fi idolii din lemn,
fără viaţă. Mă puteţi avea pe Mine. Preţuiţi acest lucru.
–– Vă iubesc atât de mult, încât v‑am dat numele Meu. Veţi
fi cunoscuţi pe pământ drept „poporul lui Dumnezeu“.
Preţuiţi acest privilegiu; nu abuzaţi de el, profanându‑vă
noul nume sau netrăind la înălţimea lui.
–– V‑am dat o lume minunată, în care să munciţi, să vă
veseliţi şi de care să vă bucuraţi. În implicarea voastră,
puneţi deoparte o zi în care să vă amintiţi de unde a ve‑
nit această lume. Trupurile voastre au nevoie de odih‑
nă; spiritele voastre au nevoie de acest semn de aducere
aminte.
Următoarele şase porunci guvernează relaţiile interper‑
sonale. Prima este deja enunţată într‑o propoziţie afirmativă:
cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, o poruncă al cărei ecou se
regăseşte în aproape toate societăţile din lume. Următoarele
cinci:
–– Viaţa omenească este sfântă. Eu am dat‑o şi are o valoa‑
re inestimabilă. Ţineţi la ea. Respectaţi‑o; ea este chipul
lui Dumnezeu. Cel care va nesocoti această poruncă şi
va înfăptui sacrilegiul uciderii va fi pedepsit.
–– Cea mai profundă relaţie umană posibilă este căsătoria.
Am creat‑o pentru a rezolva singurătatea absolută din
inima fiecărui om. A răspândi printre mai mulţi oameni
ceea ce e menit să aparţină doar căsătoriei va devaloriza
şi va distruge această relaţie. Păstraţi relaţiile sexuale şi
intimitatea în spaţiul cuvenit lor, cel al căsniciei.
–– Vă încredinţez proprietăţi. Puteţi poseda bunuri şi tre‑
buie să le folosiţi cu responsabilitate. Dreptul la propri‑
etate este un mare privilegiu. Pentru ca să funcţioneze,
trebuie să respectaţi dreptul la proprietate al fiecăruia;
furtul violează acest drept.
101
Oasele
–– Eu sunt un Dumnezeu al adevărului. Relaţiile au succes

numai dacă sunt guvernate de adevăr. Minciuna dis‑
truge contractele, promisiunile, încrederea. Voi sunteţi
demni de încredere: dovediţi acest lucru spunând ade‑
vărul.
–– V‑am dat lucruri bune, de care să vă bucuraţi: vite, grâ‑
ne, aur, mobilă, instrumente muzicale. Însă oamenii
sunt întotdeauna mai importanţi decât lucrurile. Iubiţi
oamenii; folosiţi‑vă de lucruri. Nu vă folosiţi de oameni
în slujba iubirii voastre pentru lucruri.
Simplificate, poruncile se dovedesc a fi scheletul de bază al

încrederii care leagă relaţiile dintre oameni, precum şi relaţiile
dintre oameni şi Dumnezeu. Ca Păstorul cel bun, Dumnezeu
afirmă că ne‑a dat Legea drept calea către cea mai bună viaţă.
Răzvrătirea noastră, de la grădina Edenului încoace, ne ispiteşte
să credem că El este păstorul cel rău, ale cărui legi ne împiedică
să avem parte de ce e bine.
Şi totuşi, ar putea replica cineva, Cele Zece Porunci pot fi răs‑

tălmăcite pentru a dezvălui o parte mai pozitivă a acestora.
Atunci de ce nu le‑a afirmat Dumnezeu astfel? De ce a spus:
„Să nu ucizi. Să nu preacurveşti. Să nu furi...“?
Vă sugerez aici două răspunsuri. Mai întâi, o poruncă ne‑
gativă este, de fapt, mai puţin limitativă decât una pozitivă.
„Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină, cu
excepţia unuia“ îngăduie mai multă libertate decât „Trebuie să
mănânci din fiecare pom din grădină, începând cu cel din col‑
ţul de nord‑vest şi continuând cu ceilalţi pomi, de pe marginea
livezii“. „Să nu comiţi adulter“ îţi dă mai multă libertate decât
„Trebuie să faci dragoste cu soţul sau soţia ta de două ori pe
săptămână, între ora nouă şi unsprezece seara“. „Să nu pofteşti“
îţi dă mai multă libertate decât „Prin aceasta îţi impun limite
102
Libertate
asupra dreptului de proprietate. Fiecare om are dreptul la o
vacă, un bou, trei inele de aur...“
În al doilea rând, oamenii nu erau încă pregătiţi pentru ac‑
centul adus de forma pozitivă a poruncilor. Cele Zece Porunci
reprezintă faza de grădiniţă a moralităţii: legile de bază de care
are nevoie o societate pentru a funcţiona. Când a venit pe pă‑
mânt, Isus a completat aceste porunci cu partea lor pozitivă.
Citând din Vechiul Testament, El a rezumat întreaga Lege prin
două porunci pozitive: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău,
cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot
cugetul tău; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi“ (Luca 10:27).
A nu pofti casa aproapelui meu şi a nu fura de la el este un
lucru. Însă cu totul alt lucru este să‑l iubesc atât de mult, încât
să ţin la familia lui la fel de mult cât ţin la a mea. Moralitatea
a înregistrat un salt enorm de la prohibiţie la iubire. (Pavel a
susţinut şi a dezvoltat ideea în Romani 13:8–10.)
Predica lui Isus de pe Munte rezumă cel mai bine poziţia Sa
faţă de Lege. Acolo, El a descris Cele Zece Porunci ca minimul
necesar. Ele indică, de fapt, unele principii profunde: modestie,
respect, non‑violenţă, dărnicie. Apoi, Isus a vorbit despre etica
socială ideală – un sistem guvernat de o singură lege, legea iu‑
birii. El ne cheamă la acest ideal. De ce? Pentru ca Dumnezeu să
Se bucure părinteşte de cât de bine Îi merge micul experiment
pe pământ? Bineînţeles că nu. Aceste legi nu au fost date spre
binele lui Dumnezeu, ci spre binele nostru. „Sabatul a fost fă‑
cut pentru om, iar nu omul pentru Sabat“, a spus El, precum şi
„Veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi“ (Marcu
2:27; Ioan 8:32). Isus a venit să cureţe violenţa, lăcomia, pof‑
tele trupeşti, precum şi rivalitatea dăunătoare din noi, pentru
bine nostru. Dorinţa Lui este să ne vadă devenind asemenea lui
Dumnezeu.
Cele Zece Porunci constituiau stadiul de făt al osului, pri‑
ma osificare a cartilagiului. Legea iubirii reprezintă scheletul
103
Oasele
pe deplin dezvoltat, ferm şi eliberator. El ne îngăduie să ne

mişcăm cu uşurinţă în interiorul Trupului lui Hristos, fiindcă
acesta este legat şi articulat în părţile potrivite.
Dacă studiaţi o lege, ea vă va apărea în forme stranii şi ilo‑
gice, asemenea unui os extras la întâmplare dintr‑o grămadă de
oase, pentru că legile, la fel ca şi oasele, sunt destinate nevoilor
complexe şi interconectate ale întregului trup. De exemplu, aşa
cum am observat, pelvisul are o structură cu o formă bizară.
El reprezintă un compromis între nişte nevoi convergente: ne‑
voia de a ne deplasa, de a proteja organele abdominale, de a
şedea, de a sprijini spatele, iar în cazul femeii, nevoia de a naşte
copii. Forma sa i‑a fost dată pentru a sluji trupului, nu pentru
a‑l domina. În mod asemănător, legile lui Dumnezeu care ne
guvernează sunt o combinaţie de nevoi şi dorinţe umane di‑
vergente, alese pentru a ne permite să trăim o viaţă cât mai
deplină şi mai sănătoasă. Dumnezeu, cunoscând slăbiciunile
noastre omeneşti, a elaborat dogma credinţei noastre şi legile
Sale cu scopul de a ne da putere şi stabilitate atunci când avem
nevoie de ele.
Legea care impune fidelitatea sexuală în căsnicie pare mul‑
tora ciudat şi fără rost de restrictivă. De ce să nu permiţi inter‑
schimbabilitatea, să dai voie femeilor şi bărbaţilor să se bucure
unul de altul în mod liber? Dispunem de echipamentul biologic
necesar unor asemenea practici. Numai că sexul transcende bi‑
ologia; el se întreţese cu iubirea romantică, cu nevoia de a avea
o familie stabilă şi cu mulţi alţi factori. Dacă încălcăm o lege,
câştigând libertatea experimentării sexuale, pierdem efectele
pe termen lung ale intimităţii, pe care căsătoria este destinată
să le asigure. După cum a dovedit minerul meu galez, înlătura‑
rea unui os poate distruge mişcarea complexă.
Am cunoscut oameni care ţin cu tot dinadinsul să se lepede
de orice limitare posibilă. Sunt ca şi copiii răsfăţaţi, trecând de
la o jucărie la alta, căutând cu înverşunare o distracţie şi mai
104
Libertate
bună, inconştienţi că, în fond, căutarea lor e o fugă. Unde se
opresc cu evaziunea fiscală? În ce moment îngăduie ei adevă‑
rului să iasă la iveală în faţa partenerului încornorat? La auzul
cărei minciuni vor înceta copiii lor să mai creadă ceea ce le
spun? Vieţile le devin o urzeală de înşelăciune şi frică. Are li‑
bertate o asemenea persoană?
Închei cu un citat din G. K. Chesterton, care spunea: „cu
cât mă gândeam mai mult la creştinism, cu atât mi se părea că,
deşi el stabilise un regulament şi o ordine, ţelul suprem al acelei
ordini era să lase loc lucrurilor bune să o ia pe căi greşite.“1
Chesterton a folosit exemplul sexului: „Nu m‑aş putea alătura
niciodată murmurului obişnuit al acestei generaţii în creştere
împotriva monogamiei, fiindcă nici o restricţie în legătură cu
sexul nu pare atât de stranie şi neaşteptată ca sexul însuşi... Să
ţii la o singură femeie e un preţ mic pentru darul de a vedea o
femeie. Să mă plâng că m‑am putut însura doar o singură dată
e ca şi cum m‑aş plânge că m‑am născut o singură dată. Nu se
poate compara cu teribila încântare despre care se vorbeşte.
Asta arată nu o sensibilitate exagerată vizavi de sex, ci o curi‑
oasă insensibilitate faţă de sex. Omul e un nebun care se plânge
că nu poate intra în Eden prin cinci porţi deodată. Poligamia e
o lipsă de realizare a sexului – e asemeni unui om care cojeşte
cinci pere, cu mintea dusă aiurea.“2
Un schelet nu e niciodată frumos; contribuţia sa constă în tă‑

rie şi în faptul că permite funcţionarea. Nu‑mi inspectez tibia
dorindu‑mi să fie mai lungă ori mai scurtă ori mai articulată. O
folosesc, recunoscător, pentru a merge, gândindu‑mă mai de‑
grabă unde aş vrea să merg şi nu dacă picioarele îmi vor susţine
greutatea. Astfel ar trebui să răspund principiilor fundamentale
ale credinţei creştine şi legilor care guvernează natura umană.
Ele sunt doar structura de la baza relaţiilor şi funcţionează cel
mai bine atunci când sunt fondate pe principii fixe şi previ‑
105
Oasele
zibile. Desigur, putem să încălcăm aceste principii: adulterul,

hoţia, minciuna, idolatria, opresiunea celor săraci s‑au strecu‑
rat în toate societăţile, de‑a lungul istoriei. Dar rezultatul este
o fractură care poate imobiliza întregul trup. Oasele, menite să
ne elibereze, ne înrobesc atunci când sunt rupte.
106
11
M
o embrele
Mai bine puţină credinţă, scump câştigată, mai bine aruncat de unul singur
în minunea infinită a adevărului
decât să pieri în splendida abundenţă
a celor mai bogate crezuri.
Henry Drummond
Picioarele sunt importante în India ru‑

rală. Turiştii vizitează oraşele Indiei şi
călătoresc în maşini, însă misionarii care
vor să ajungă la oamenii din sate călăto‑
resc prin locuri fără şosele. Care trase de
boi, cu roţi mari cu jante de oţel, precum
cele de la căruţele cu coviltir ale pionieri‑
lor americani, duc oamenii prin terenuri
accidentate, numai că se deplasează mai
încet decât un om mergând pe jos. Aşa că
misionarii merg pe jos.
Am considerat că una dintre cele mai
importante datorii ale mele era să pun
misionarii pe picioare după accidente,
iar când doamna S. a ajuns la spitalul din
Vellore, am examinat‑o cu foarte mare
atenţie. Căldura şi anxietatea călătoriei îi
107
Oasele
îmbibaseră rochia de sudoare, iar unghiul incomod în care‑şi

ţinea piciorul drept indica o fractură gravă. Îmi vorbi despre
un accident pe care îl avusese cu câteva luni înainte şi în care
îşi fracturase femurul, osul coapsei. Un medic din munţi îi re‑
locase osul, dar radiografiile de până atunci arătaseră că osul
nu se vindecase de tot. O trimisese la colegiul nostru medical,
pentru consultaţii.
Femeia aceasta cumsecade, doamna S., a insistat politicos
că trebuie să se întoarcă la munca ei de misionară din zona
rurală. Picioarele însemnau totul pentru ea.
Când i‑am supus zona fracturată unui examen radiologic,
mă aşteptam să văd imaginea minunată şi familiară mie a osului
în stadiu de vindecare. Cu toate că de Halloween şi în muzee
osul a ajuns să simbolizeze moartea, chirurgul ştie că simbo‑
lul este mincinos, deoarece scheletul este un organ care creşte.
Când tai un os, acesta sângerează. Lucrul cel mai uimitor, când
osul se rupe, se vindecă singur. Poate că un inginer va inventa
cândva o substanţă la fel de puternică, uşoară şi eficientă pre‑
cum osul, dar ce inginer ar putea concepe o substanţă care, la fel
ca şi osul, să poată creşte în permanenţă, să se lubrifieze, să nu
necesite repaus şi să se repare singură, atunci când e vătămată?
Odată cu fracturarea unui os, începe un proces complicat.
Celulele reparatorii, alertate, invadează în roiuri. În două săp‑
tămâni, un ţesut osos de apărare, numit calus şi asemănător
unui cartilagiu, înconjoară zona afectată, iar anumite celule cu
efect de cimentare pătrund în masa gelatinoasă. Aceste celule
sunt osteoblastele, cele care umplu cavităţile din oase. Încetul
cu încetul, ele înlătură calusul şi îl înlocuiesc cu os nou. În două
sau trei luni, zona fracturată este marcată de o masă de os nou,
care răzbate în afara ambelor capete rupte, semănând cu un
furtun de grădină, format din mai multe bucăţi puse cap la cap.
Materialul în surplus este mai târziu curăţat, iar rezultatul final
e aproape identic cu osul original.
108
Membrele
Acesta este ciclul normal de vindecare a unui os. Spre sur‑
prinderea mea însă, n‑am văzut nici o dovadă a acestui proces
în radiografiile doamnei S. O linie distinctă – o spărtură nedo‑
rită – apărea între cele două capete rupte ale osului, fără urmă
de material reparator, care să le sudeze.
Am intervenit chirurgical, pentru a vedea ce se întâmplă,
şi s‑a confirmat că nu există nici un semn de vindecare. Re‑
curgând la instrumentele ştiinţifice inanimate şi inferioare,
am fixat zona fracturii spiralate cu o tijă de oţel, pe care am
înşurubat‑o în ambele părţi ale osului, deasupra şi dedesubt.
Încercând să accelerez procesul regenerării osoase, de cealaltă
parte a fracturii am aşezat o grefă prelevată din tibie, apoi am
suturat plaga.
După luni în şir de gips, scaune cu rotile şi cârje, am supus‑o
din nou pe doamna S. unor radiografii. Ele au revelat că grefa
osoasă dădea rezultate: un os care se regenera, asemănător cu
o nebuloasă lăptoasă, învelea noua grefă, legând‑o de femurul
original. Dar, între capetele cele două oase fracturate, rămânea
încă o despărţitură clară. Mi‑am dat seama atunci că avem de‑a
face cu un caz foarte ciudat. După ce am studiat puţin istoricul
medical al doamnei S., am aflat că, în urmă cu douăzeci de ani,
un medic îi iradiase partea mediană a coapsei, pentru a trata o
mică tumoare a ţesuturilor moi. Radiaţiile distruseseră evident
tumoarea. Dar îi distruseseră şi toate celulele osoase vii din
zona aceea şi, astfel, cele două capete de os nu aveau să se mai
împreuneze niciodată.
Lipsa de activitate o înnebunea pe doamna S. Îmi spunea
mereu, cu insistenţă, că Dumnezeu o trimisese într‑un loc unde
avea nevoie de picioare şi era hotărâtă să se vindece.
Am văzut totuşi un semn dătător de speranţă: grefele osoase
crescuseră normal. Aşa că am mai făcut o intervenţie chirur‑
gicală. Spaţiul dintre cele două capete ale femurului fracturat
era atât de distinct, încât am putut introduce şi răsuci bisturiul
109
Oasele
acolo. Am verificat mai întâi tija de oţel. Cele două şuruburi si‑
tuate cel mai departe de zona fracturată erau slăbite şi uşor de
desfăcut: trupul începuse să le respingă. Însă cele patru şuruburi
aflate cel mai aproape de fractură erau atât de solide, de parcă ar
fi fost înşurubate în lemn de mahon, fiindcă osul din acea zonă
era mort. A trebuit să depun efort ca să le deşurubez.
În urma prelevării a încă două grefe osoase, una din cealaltă
tibie a doamnei S., iar cealaltă din pelvis, i‑am împrejmuit osul
fracturat cu os viu, ca şi cum i l‑aş fi împachetat cu gheaţă. Am
închis apoi plaga şi am aşteptat.
Doamna S. şi‑a revenit şi s‑a întors la misiunea ei din munţi.
A dus în continuare o viaţă activă, umblând pe potecile pră‑
foase, iar osul improvizat i‑a slujit cu credinţă. Şapte ani mai
târziu, când i‑am făcut o consultaţie de rutină, radiografiile au
dezvăluit că zona iniţială a fracturii nu se vindecase niciodată
– într‑o mică zonă dintre grefe, am observat o lumină. Însă o
crustă de os viu, ca un nod imens de copac, îi unise cele două
bucăţi disparate şi formase un os bombat şi diform. Mergea nu‑
mai pe grefe – osul ei original deasupra, grefa osoasă în mijloc
şi iarăşi osul ei dedesubt.
Doamna S. ne oferise un exemplu rar de coexistenţă între ţe‑

suturile osoase vii şi cele moarte. Când i‑am incizat piciorul,
cele două arătau identic. Diferenţa crucială dintre ele s‑a arătat
atunci când am constatat că osul viu interacţiona organic cu
trupul, iar osul mort nu făcea acest lucru. Pentru că doamna
S. era o fiinţă vie, supusă unor solicitări şi forţe care necesitau
regenerarea osului, osul mort nu a reuşit să‑i fie de folos. Un
organism viu nu se poate baza pe oase moarte.
Analogia dintre osul fizic şi scheletul spiritual a fost deja
făcută în pasajul dramatic din Ezechiel 37. Acolo, profetul este
prezentat în mijlocul unei văi suprarealiste, plină de oase „us‑
cate de tot“ (v. 2). Domnul Dumnezeu a vorbit acestor oase: „Vă
110
Membrele
voi da vine, voi face să crească pe voi carne, vă voi acoperi cu
piele, voi pune un duh în voi, şi veţi învia. Şi veţi şti că Eu sunt
Domnul“ (v. 6).
Oasele pe care le‑a văzut Ezechiel erau simbolul unui neam
măreţ, Israelul, care degenerase până la acea formă antică,
scheletică şi moartă. Credinţa Israelului în Dumnezeu şi ascul‑
tarea de El mai existau doar ca o amintire uscată şi lipsită de
viaţă. Şi totuşi, chiar şi acele oase vechi aveau valoare. Ezechiel
a urmărit cu sufletul la gură cum oasele se apropie unele de al‑
tele şi formează scheletul unui nou trup. Acest nou popor avea
să se nască cu acea moştenire şi cunoaştere a lui Dumnezeu
preexistente.
Istoria unei relaţii personale de durată cu Dumnezeu poate
fi conservată prin legi, scripturi şi ceremonii, ca în cazul Isra‑
elului, sau prin crezuri, artă şi catedrale, aşa cum se întâmplă
astăzi în cultura occidentală. Unii slăvesc astfel de schelete
pentru vechimea lor, cumpărând misele lui Mozart şi achiziţi‑
onând opere de artă religioasă. Însă este evident că adevărata
valoare a unui schelet iese la lumină numai atunci când acesta
susţine un organism în creştere. Deşi legile, scripturile, tradi‑
ţiile şi crezurile noastre dezvăluie un adevăr prin ele însele,
ele există pentru a sluji unui astfel de organism, Trupul lui
Hristos.
Grefa osoasă din piciorul doamnei S. etala minunat compor‑

tamentul normal al oaselor vii. La fel de sigur cum scheletele
se osifică şi se rigidizează, oasele vii cresc şi se reînnoiesc în
acelaşi timp. Osul trăieşte. El îşi petrece ziua schimbându‑se,
curgând, corectându‑se, mişcându‑se – asemenea unui râu,
dar şi unei stânci.
Aceleaşi etape ale creşterii, pe care le‑am observat în grefa
osoasă a doamnei S., lucrează credincios, în fiecare zi, în ca‑
drul sistemului osos al copiilor. Copilul nou‑născut are 350 de
111
Oasele
oase, care se îmbină treptat unele cu altele până ajung la 206,

numărul de oase pe care le posedă majoritatea adulţilor. Numai
că multe dintre oasele nou‑născutului sunt moi şi pliabile, ne‑
având calităţile obişnuite ale osului. Naşterea ar fi imposibilă,
dacă nou‑născutul n‑ar fi atât de comprimabil şi flexibil.
Când analizez radiografiile unor oase care căpătă consis‑
tenţă sau se întăresc, îmi amintesc de propriul meu schelet al
credinţei. Pe când eram un creştin nou‑născut, credinţa îmi era
moale şi pliabilă, formată din convingeri vag înţelese despre
Dumnezeu, precum şi despre nevoia mea pentru El. Cu timpul,
Dumnezeu S‑a folosit de Biblie şi de alţi creştini, pentru a mă
ajuta să‑mi osific scheletul credinţei. În aceeaşi manieră în care
osteoblastele depun minerale noi şi ferme într‑un os, substanţa
credinţei mi s‑a întărit şi a devenit mai de nădejde. Domnul
a devenit Domnul meu; doctrinele, cândva reci şi formale, au
devenit o parte integrantă din mine.
Aripa evanghelică a credinţei, cu precădere, tinde să ne
transmită ideea că toate răspunsurile pot fi codificate într‑o
mărturie de credinţă cuprinzătoare. Cei care se îndoiesc de doc‑
trinele de bază sunt uneori trataţi ca străini în cadrul Trupului
şi sunt făcuţi să sufere de sentimentele umilitoare ale vinovăţiei
şi ale respingerii. Din acest motiv, în lumea evanghelică, îndo‑
iala este adesea un fenomen privat. Cei care suntem atraşi de
o astfel de rigiditate trebuie să ne întoarcem la analogia osului
viu. Credincioşii noi au nevoie de timp pentru ca oaselor cre‑
dinţei lor să se întărească.
Am trecut prin multe momente de îndoială. În India, am
cunoscut provocarea oferită de atracţiile altor religii, practicate
cu devoţiune de milioane de oameni. În facultatea de medicină,
am fost expus constant premiselor că universul e guvernat de legi
aleatorii, care nu lasă loc unui Constructor inteligent. În confrun‑
tarea cu astfel de idei, precum şi cu altele – cum ar fi întrebările
legate de persoana lui Hristos, despre încrederea în Biblie etc. –
112
Membrele
am învăţat că este uneori util să continuu să accept drept regulă
de viaţă un lucru faţă de care am incertitudini intelectuale. Cu
alte cuvinte, am învăţat să mă încred în scheletul de bază şi să mă
folosesc de el chiar şi atunci când nu‑mi dau seama cum se potri‑
vesc între ele diferite oase şi de ce unele au forma pe care o au.
În facultate, am fost instruit de biologi seculari, precum J. B.
S. Haldane şi H. H. Woolard, pionieri ai teoriei evoluţionismu‑
lui. Am observat că unele biserici nutreau un fel de făţărnicie
intelectuală faţă de acest subiect. În universitate, studenţii din
acele biserici dădeau examene şi recitau teoriile evoluţiei; când
se găseau în biserică, îşi declarau credinţa într‑o manieră care
le contrazicea răspunsurile date la examene. Această dihoto‑
mie a condus, în cele din urmă, la un sentiment de schizofrenie
intelectuală.
Abia după multe cercetări şi îndelungate perioade de reflec‑
ţie, am reuşit să îmbin ceea ce am învăţat la biserică cu ceea ce
am învăţat la şcoală. Dar, între timp, am hotărât că credinţa mea
se bazează pe realităţi de sine stătătoare şi care nu aveau nevoie
să fie subordonate nici unei explicaţii ştiinţifice. Fie aveam să des‑
copăr că evoluţia este compatibilă cu Dumnezeul credinţei mele,
fie aveam să‑mi dau seama că evoluţia este, într‑un anume fel,
o concepţie greşită şi urma să rămân de partea credinţei mele.
Am funcţionat pe baza acestei premise ani întregi, în care n‑am
izbutit să completez toate lacunele legate de felul în care creaţia şi
evoluţia sunt compatibile. (În ultimii ani, noile cunoştinţe despre
natura ADN‑ului au făcut ca posibilitatea evoluţiei întâmplătoare
să pară atât de neverosimilă, încât poziţia celor care cred într‑o
inteligenţă supranaturală s‑a întărit foarte mult.)
Un anume pod din America de Sud e format din lujeri de viţă

împletiţi, susţinând o platformă care se balansează primejdi‑
os la sute de metri deasupra unui râu. Ştiu că podul acesta a
susţinut sute de oameni de‑a lungul multor ani şi, stând pe
113
Oasele
marginea prăpastiei, văd oameni care trec podul încrezători.

Inginerul din mine vrea să ţină cont de toţi factorii – să mă‑
soare toleranţa la solicitare a lujerilor de viţă, să verifice dacă
lemnul nu are termite, să inspecteze toate podurile din zonă, în
căutarea unuia care s‑ar dovedi mai puternic. Aş putea petrece
o viaţă întreagă cercetând dacă podul este întru totul demn de
încredere. Însă, în cele din urmă, dacă vreau să trec dincolo,
trebuie să fac un pas. Când îmi aşez pe el greutatea şi‑l trec,
chiar dacă inima îmi sfarmă pieptul şi genunchii îmi tremură,
îmi declar poziţia.
În lumea creştină, trebuie uneori să trăiesc în acest fel,
făcând alegeri care conţin incertitudini inerente. Dacă aştept
până când am toate dovezile, până când totul este hotărât,
n‑am să mă mişc niciodată. Am fost adeseori nevoit să acţio‑
nez pe baza oaselor credinţei creştine, înainte ca acestea să fie
pe deplin formate în interiorul meu şi înainte să înţeleg motivul
existenţei lor. Oasele sunt tari, dar vii. Dacă oasele credinţei
nu continuă să crească, ele se transformă curând în schelete
moarte.
114
12
A
o daptare
Dacă proclam cu glas tare şi prin cuvântarea

cea mai limpede fiecare parte a adevărului lui Dumnezeu,
mai puţin acel mic punct pe care lumea şi Diavolul
îl atacă în acest moment, nu Îl mărturisesc pe Hristos,
chiar dacă‑L proclam cu cea mai mare îndrăzneală.
Martin Luther
Osul, ascuns cum este, nu‑şi expune

privitorilor cursul vieţii. Pentru a putea
detecta activitatea care are loc acum în
oase, trebuie să apelez la un microscop.
Dacă măresc îndeajuns puterea lentilei,
pot identifica în oase două tipuri de celule
active.
Am întâlnit deja unul dintre aceste
tipuri, osteoblastele, celulele reparatoare,
care umplu spaţiile erodate din os şi care
se ataşează zonelor fracturate, depunând
în ele cristale osoase. Însă osteoblastele
nu stau în aşteptarea accidentelor. Mili‑
arde de astfel de celule muncesc sârguin‑
cios înăuntrul meu, înlocuind porţiunile
supraîmbătrânite ale oaselor. Când eram
115
Oasele
tânăr, 100% din oasele trupului meu erau înlocuite în fiecare an.
Prin urmare, osul maxilarului pe care l‑am avut la patru ani nu
mai conţinea nici măcar o singură rămăşiţă din osul maxilaru‑
lui pe care‑l avusesem la trei ani. Graţie înţelepciunii ADN‑ului
osului, forma maxilarului a rămas aceeaşi, doar că s‑a mărit.
Acum, numai 18% din conţinutul oaselor este înlocuit anu‑
al. Osul bătrân nu capitulează însă aşa de uşor. El trebuie dina‑
mitat şi aspirat afară, iar pentru această sarcină trupul dispune
de osteoclaste, echipa de demolatori. Osteoclastele sunt mari,
conţinând în medie între zece şi treizeci de nuclee, ca şi când
ar avea nevoie de toată instrucţiunile pe care le pot obţine, în
vederea îndeplinirii sarcinii lor delicate.
Dacă aş încerca să renovez un zid de cărămidă îndepărtând
pe orizontală un rând de cărămizi, întregul zid s‑ar dărâma
de îndată. Dacă aş scoate însă mai întâi o cărămidă de aici, de
lângă cotul meu stâng, şi apoi aş înlocui‑o, după care aş înlo‑
cui o cărămidă de lângă genunchi, iar apoi încă una de lângă
cap, aş putea să reconstruiesc la timp şi în siguranţă întregul
zid. În mod asemănător, osteoclastele curăţă fiecare bucăţică
de os, celulă după celulă. La fel de uşor cum trec cârtiţele prin
pământ, osteoclastele sapă tuneluri în os, formând cavităţi pe
care osteoblastele urmează să le umple. Osteoblastele reîntine‑
resc osul, depozitând în el noi provizii de fibre sănătoase.
Temerarele osteoclaste duc o viaţă de kamikaze, sfredelind
granitul cu o aşa vervă, încât se consumă în 48 de ore, fiind apoi
ele însele conduse spre ieşire, ca deşeuri. După mine, această
celulă este folosită cel mai remarcabil în familia păsărilor. În‑
tr‑un răstimp foarte scurt şi hotărâtor, osteoclastele invadează
cu gentileţe oasele păsării, cu scopul de a elibera calciul, pentru
ca mineralul să poată întări coaja oului pe cale de a fi ouat.
Osteoblastele şi osteoclastele se iau la întrecere, pe întreg
parcursul vieţii unui om. Osteoblastele tind să domine prima
parte a vieţii, depunând fragmente noi de os în planul ordonat
116
Adaptare
al creşterii. Dar osteoclastele demolatoare ajung, în cele din
urmă, s‑o ia înaintea osteoblastelor ostenite. Şi astfel, la bătrâ‑
neţe, alveolele dentare se micesc, bărbia se proiectează în afară,
maxilarul se îndreaptă către interior, iar cei în vârstă ajung să
aibă trăsături ale feţei mai aspre şi mai ascuţite. De aceea o
fractură pricinuieşte traume celor vârstnici: osteoblastele lor,
abia capabile să facă faţă cerinţelor riguroase ale reparaţiilor de
rutină, vindecă oasele mai lent.
Pe măsură ce osul este reînnoit, osteoblastele ţin cont, în
munca lor, de ajustările la solicitare pe care trebuie să le facă.
Toate elementele osului sunt aşezate pe linii ale solicitării per‑
fect proiectate şi care se intersectează ca traversele unui pod
de oţel. Dacă îmi rup un picior, iar durerea vindecării mă face
să‑mi adaptez mersul, făcând deci paşi mai mici, treptat, acele
linii ale solicitării din osul călcâiului se vor schimba şi vor ajun‑
ge să fie poziţionate într‑un alt unghi faţă de picior. Osteoblas‑
tele se ajustează, pentru a face faţă noilor provocări.
Dacă mă apuc de ridicat greutăţi, m‑aş putea aştepta ca un
os de sprijin al piciorului precum femurul să se bombeze sau
să se încovoaie. În schimb, acesta se îngroaşă şi‑şi dezvoltă o
vigoare adiţională în zona solicitării. De fapt, solicitarea stimu‑
lează creşterea osului. Zaci pe un pat de spital pentru o perioa‑
dă îndelungată de timp şi s‑ar putea să pierzi până la 50% din
cantitatea de calciu din oase. Când astronauţii se află în spaţiu,
eliberaţi de legile gravitaţiei, pierd până la 20% din cantitatea de
calciu din organism. Mersul pe jos, ridicatul de greutăţi, con‑
tractarea muşchilor – orice activitate trimite curenţi electrici
prin oase pentru a genera creşterea.
Când mă gândesc la Trupul spiritual al lui Hristos şi, în speci‑

al, la scheletul său de reguli care guvernează comportamentul
uman, sunt conştient de existenţa în cadrul său a unui tip paralel
de activitate de reînnoire şi adaptare. Principiile pe care le‑a sta‑
117
Oasele
bilit Dumnezeu, uneori prezentate condensat, ca în Cele Zece

Porunci şi în Predica de pe Munte, nu se schimbă, însă aplicaţia
lor specifică se modifică cu siguranţă odată cu fiecare nouă soli‑
citare pe care o înfruntă Trupul lui Hristos. Multe dintre legile şi
regulile Bibliei au avut drept ţintă o societate şi o cultură diferite
de ale noastre. Există o continuă nevoie de profeţi şi învăţători
care să interpreteze principiile statornice ale Bibliei, în contextul
condiţiilor specifice ale contemporaneităţii lor.
Gândiţi‑vă la următoarea listă de porunci directe, toate date
creştinilor din timpul Noului Testament şi consemnate pentru
noi în Biblie. Unele dintre ele sunt încă urmate sau cel puţin
îmbrăţişate de majoritatea creştinilor. Altele sunt practicate
numai de unele confesiuni religioase, care se străduiesc din
greu să se supună ad litteram practicilor Noului Testament.
Cu toate acestea, nu ştiu să existe vreun grup care să respecte
toate aceste porunci.
1. Să vă spuneţi sănătate unii altora cu o sărutare sfântă

(Rom. 16:16).
2. Să vă feriţi de hrana jertfită idolilor (Fapte 15:29).
3. Să vă botezaţi (Fapte 2:38).
4. Femeia trebuie să poarte un văl pe cap (1 Cor. 11:10).
5. Să vă spălaţi picioarele unii altora (Ioan 13:14).
6. Este ruşine pentru o femeie să vorbească în biserică
(1 Cor. 14:35).
7. Să cântaţi psalmi, cântări de laudă şi cântări duhovni‑
ceşti (Col. 3:16).
8. Să vă feriţi să mâncaţi sânge (Fapte 15:29).
9. Să celebraţi Cina Domnului (1 Cor. 11:24).
10. Să vă aduceţi aminte de cei săraci (Gal. 2:10).
11. Să ungeţi bolnavii cu untdelemn (Iac. 5:14).
12. Să nu daţi voie femeii să înveţe pe alţii (1 Tim. 2:12).
13. Să propovăduiţi doi câte doi (Marcu 6.7).
118
Adaptare
14. Să mâncaţi din tot ce vi se pune înainte, fără să cercetaţi
ceva din pricina cugetului (1 Cor. 10:27).
15. Să nu daţi voie femeilor să poarte împletituri de păr, nici
aur, nici mărgăritare, nici haine scumpe (1 Tim. 2:9).
16. Să vă feriţi de imoralitate sexuală (Fapte 15.29).
17. Să nu căutaţi nevastă (1 Cor. 7:27).
18. Să nu vă rugaţi în public (Mat. 6:5–6).
19. Să vorbiţi în alte limbi în particular şi să prorociţi în
public (1 Cor. 14:5).
20. Să duceţi o viaţă liniştită şi să lucraţi cu mâinile voastre
(1 Tes. 4:11).
21. Să vă rugaţi ridicând spre cer mâini curate (1 Tim. 2:8).
22. Să daţi celor ce vă cer (Mat. 5:42).
23. Să înscrieţi (pentru ajutor) numai văduve care au peste
şaizeci de ani, care n‑au avut decât un singur bărbat şi
sunt cunoscute pentru faptele lor bune (1 Tim. 5:9–10).
24. Nevestelor, fiţi supuse bărbaţilor voştri (Col. 3:18).
25. Să nu‑i părtiniţi pe cei bogaţi (Iac. 2:1–7).
26. Să nu datoraţi nimănui nimic (Rom. 13:8).
27. Să vă feriţi să mâncaţi carne de dobitoace sugrumate
(Fapte 15:19).
28. Cine nu vrea să lucreze nici să nu mănânce (2 Tes. 3:10).
29. Să puneţi deoparte bani pentru săraci în ziua dintâi a
fiecărei săptămâni (1 Cor. 16:1–2).
30. Dacă datoraţi impozite, plătiţi impozite (Rom. 13:7).1
Un teolog ar putea să cerceteze poruncile pe care le socoteş‑

te ocazionale şi să explice de ce scriitorul biblic a accentuat un
anume principiu tocmai în felul în care a făcut‑o. De exemplu,
apostolul Pavel a dat multe instrucţiuni referitoare la consumul
cărnii care trecuse prin ceremonii păgâne din temple, o pro‑
blemă care astăzi nu mai există la popoarele occidentale. De
asemenea, în vremurile acelea, într‑o biserică precum cea din
119
Oasele
Corint, femeile erau judecate în funcţie de unele tradiţii sociale

puternice. Dacă o femeie se întâmpla să ia cuvântul într‑o în‑
trunire publică, auditorii presupuneau în mod firesc că ea este
o prostituată sau o preoteasă păgână; aceeaşi deducţie se făcea
şi în privinţa femeilor care‑şi purtau părul în diverse coafuri.
Pavel şi‑a dat seama că trebuie să adapteze anumite linii
ale solicitării, în funcţie de grupul în mijlocul căruia se afla. A
refuzat să dea voie creştinilor iudei să oblige creştinii dintre
neamuri să fie tăiaţi împrejur, dacă ei nu voiau acest lucru. Pe
de altă parte însă, el s‑a supus riturilor de purificare în Tem‑
plul din Ierusalim (Fapte 21), cu scopul de a câştiga încrederea
creştinilor iudei.
Astăzi, ne înfruntăm cu propriile noastre linii ale solicitării.
Când specia umană era încă tânără şi puţin numeroasă şi vie‑
ţuia pe o planetă aflată într‑o expansiune incredibilă, porunca
„creşteţi şi înmulţiţi‑vă“ era evident potrivită. Dar ne‑am supus
acestei porunci cu atâta stricteţe, încât toate vieţile se află azi în
pericol. Trebuie să punem un nou accent pe responsabilitatea
noastră faţă de pământ şi faţă de natura sălbatică şi, poate, să
ne încetinim procesul de înmulţire.
Acum, că putem separa plăcerea actului sexual de riscul
de a spori numărul de copii, avem nevoie de noi metode de
subliniere a concepţiei creştine că actul sexual este o modali‑
tate de atingere a unui scop şi nu un scop în sine. Dacă actul
sexual nu reprezintă întotdeauna un prim pas către procre‑
aţie, cum poate fi el reafirmat ca simbol al iubirii continue
care încheagă o căsnicie şi nu ca o expresie întâmplătoare a
plăcerilor carnale?
Unii membri ai bisericii încearcă să se adapteze tensiunilor
izvorâte din profesia de medic. Atunci când sănătatea a fost
asaltată de boli majore, s‑au dezvoltat reguli de prelungire a
vieţii. Ştiinţa de azi este capabilă să prelungească viaţa pe o du‑
rată aproape nedeterminată, chiar şi atunci când acea viaţă este
120
Adaptare
fără sens, fără cunoştinţă sau fără speranţă de vindecare, dar,
în acelaşi timp, ea nu împlineşte nici unul dintre vechile criterii
ale morţii.
Aceste probleme nu cer revizuiri substanţiale ale crezuri‑
lor şi ale convingerilor noastre religioase, însă ele semnalează
nevoia unor membri ai bisericii de a reflecta, de a studia Bi‑
blia şi de a se ruga, urmând apoi să conducă generaţia din care
fac parte înspre noi interpretări ale voii lui Dumnezeu. Aceşti
oameni, profeţi sau învăţători, slujesc drept celule osoase vii
în Trupul lui Hristos, depunând minerale anorganice care ne
pătrund în schelet. Oamenii aceştia trebuie să fie caracterizaţi
de smerenie şi devotament pentru a conserva principiile mă‑
reţe ale credinţei creştine. În aceeaşi măsură, ei trebuie să fie
preocupaţi şi ca aceste principii să fie relevante, să dea putere
şi să întărească exact acolo unde este nevoie.
În 1892, Julius Wolff a observat pentru prima dată liniile solici‑

tării din aranjamentul celulelor din scheletul uman, postulând
astfel Legea lui Wolff, pe care o învaţă orice student la medi‑
cină. Copleşit de entuziasm, Wolff a afirmat că oasele se află
într‑o stare de schimbare continuă, adaptându‑se cu uşurinţă
schimbărilor funcţionale şi de mediu. De fapt, când vizitez un
muzeu şi compar între ele schelete provenind din vremuri is‑
torice diverse, sunt impresionat îndeosebi de uniformitatea lor.
Adaptările la solicitare sunt reprezentate de unele mici proe‑
minenţe şi de unele uşoare creste de‑a lungul oaselor, care şi‑au
menţinut cu consecvenţă o lungime şi o formă precise.
În spatele fiecărei adaptări a legii divine aplicate unei anume
culturi din Biblie, se află un principiu de bază. Respectul pen‑
tru viaţă trebuie preţuit, deşi astăzi redefinim viaţa în lumina
noilor progrese din medicină. Pudoarea trebuie protejată, dar
astăzi părul scurt al unei femei nu este indecent. Osul rezistă;
Trupul se adaptează pur şi simplu noilor solicitări.
121
13
Po e dinafarã
Ai sânge rece, oase seci.

Macbeth
De două ori pe an, un soi de agitaţie

ciudată se ridică şi se împrăştie peste
şesurile Louisianei, ca o ceaţă deasupra
râurilor băltăţite. Pancarte vopsite cu
mâna sunt proptite în faţa restaurantelor
dărăpănate: AVEM RACI PROASPEŢI!
Şcolari desculţi şi năduşiţi urcă anevoios
în susul albiilor râului, trăgând după ei
găleţi de tablă în care mişună zeci de raci,
semănând cu nişte creaturi preistorice.
Fiece găleată poartă o masă chircită de
antene strivite, cleşti încovoiaţi şi schele‑
te pârâitoare.
Poţi găsi raci în aproape orice râu,
eleşteu sau şanţ al Louisianei, precum şi
în majoritatea celorlalte state. Şanţurile cu
maluri înalte, care merg către est sau vest,
sunt locurile cele mai probabile în care poţi
afla raci, întrucât aceştia fug de soarele
123
Oasele
puternic, iar aliniamentul acelor şanţuri le asigură mai multă

umbră. Dimineaţa devreme sau seara, aşezaţi‑vă pe vine lângă
râu şi aşteptaţi. Curând, ochii vi se acomodează cu suprafaţa
licăritoare a apei şi vă puteţi concentra asupra lumii de sub apă.
Probabil că nu veţi zări numaidecât raci. Sunt dibaci şi camu‑
flaţi cu măiestrie de o coloratură verde ori maronie.
Stând aşa şi fixând apa cu privirea, încet‑încet, ochii vă
vor desluşi un monstru. Mai întâi se ivesc doi cleşti blindaţi,
ameninţători, articulaţi la cot şi agăţaţi de acesta. Cleştii racu‑
lui, având jumătate din lungimea trupului, îi dau o înfăţişare
militară şi nearmonioasă, făcându‑l să semene cu o canonieră
cu două mortiere de mare gabarit, care‑i ies în afara prorei.
Printre cleşti se văd doi ochi negri scânteietori, care se bulbucă
în afară la capetele unor pedicule – pedicule mobile. Dacă vrea
să te vadă dintr‑un unghi mai bun, racul nu‑şi înclină capul,
ci îşi mişcă pediculele, care poartă ochii la fel de uşor cum tu
ridici din sprâncene.
Dacă somnii sunt gunoierii eleşteielor, racii sunt compac‑
torii de deşeuri. Pe gura lor intră orice: melci, alţi raci, plante,
broaşte, peşti – vii sau morţi, proaspeţi sau putrezi. Fraţii lor
mai mari, homarii, ronţăie bucuroşi crabi cu cruste tari, sco‑
ici şi midii. Această devorare de animale cu crustă tare este
posibilă datorită unui echipament ingenios, care include două
membre scurte şi segmentate, denumite ştiinţific maxillipede,
care zdrobesc şi rup orice intră între ele. Înăuntru, stomacul
racului conţine trei dinţi duri şi osoşi, care continuă procesul
de masticaţie.
În rest, racul reprezintă o copie miniaturală a homarului,
aşa cum îl ştim cu toţii: format din plăci de armură aşezate une‑
le peste altele şi terminându‑se într‑o coadă lată, în formă de
evantai.
În 1879, Thomas Henry Huxley a scris o carte memora‑
bilă despre raci. Povesteşte acolo despre obiceiurile haine ale
124
Pe dinafară
unei specii care poate ajunge să‑şi atace propriii pui sau să‑şi
devoreze partenerul, în urma unei partide viguroase de îm‑
perechere. Huxley a expus procesul uimitor de regenerare în
urma căruia un rac care‑şi pierde un cleşte şi‑l reface în chip
miraculos. A descris calităţile unice ale sângelui de rac, incolor,
apt să se adapteze temperaturii apei în care vieţuieşte. Lichidul
limpede care curge din plaga unui rac nu aminteşte nicidecum
de râul vieţii, însă, pentru un rac, sângele roşu ar fi, probabil,
ceva excentric.
Scriu despre raci nu datorită sângelui lor, apucăturilor lor
arţăgoase sau capacităţii lor de regenerare, ci datorită scheletu‑
lui lor. Deschideţi crusta unui rac şi veţi da peste o carne moale
şi albă, implorând să fie cufundată în unt topit. Înăuntru acolo
nu creşte nici un os care ar putea enerva gurmandul – crusta
exterioară este de fapt scheletul său. Odată cu sosirea sezonului
de raci în Louisiana, restaurantele din zonă îţi pun pe masă
platouri pe care sunt aşezaţi treizeci sau chiar mau mulţi raci
fierţi, cu crustele de un roşu aprins în urma fierberii. După o
oră de pocnete şi răzuieli şi săpături, laşi în urmă un platou de
schelete – exterioare, subţiri, în formă de rac şi care, dacă ar fi
proptite într‑o poziţie ce imită viaţa, ar arăta ca nişte raci vii.
Racii au exoschelete. Muşchii lor funcţionează în spatele
unui schelet care‑i împrejmuieşte, iar tăria exterioară a racului
devine principalul său mijloc de ofensivă, dar şi de defensivă,
într‑o lume a competiţiei.
După ce am dedicat câteva capitole proprietăţii esenţiale a tă‑

riei din oasele (doctrinele şi principiile) Trupului lui Hristos,
trebuie, de dragul echilibrului, să inserez un avertisment ferm.
Simt cel mai tare nevoia acestui avertisment atunci când com‑
par familia racilor şi a homarilor cu fiinţele umane. Diferenţa
este evidentă, mai ales când încerci să dai mâna cu ambele ca‑
tegorii. Mâna umană e moale, caldă, simţitoare. Dacă dai mâna
125
Oasele
cu un rac, ai să simţi rigiditate, răceală şi poate chiar durere.

Un homar de o mărime considerabilă ţi‑ar putea frânge degetul
dintr‑o singură forfecare a cleştilor.
Când mă uit la istoria Bisericii, eşecurile mi se conturează
desluşit – eşecuri ale căror cauze pot fi identificate într‑o neîn‑
ţelegere a locului pe care îl are scheletul în Trupul lui Hristos.
Unii creştini care realizează importanţa legii şi a disciplinei îşi
poartă, din păcate, scheletul pe dinafară. Când întâlneşti astfel
de oameni, dogma le iese în evidenţă la fel de bătător la ochi
precum crusta unui rac.
Mintea mi se împânzeşte de exemple: călugării „atleţi ai
credinţei“ care au ţinut să‑şi etaleze public şi cât mai convin‑
gător devoţiunea faţă de Dumnezeu. Simion Stâlpnicul, care a
murit în anul 459 d.Hr., a fost un iniţiator în acest sens: a stat
cocoţat pe un stâlp la est de Antiohia timp de treizeci şi şase de
ani şi se spune că şi‑ar fi atins picioarele cu fruntea de mai mult
de 1.244 de ori consecutiv. Alţi călugări au subzistat mâncând
doar iarbă. Teodor de Sykeon, un sfânt din secolul al VII‑lea,
şi‑a petrecut mare parte a vieţii stând într‑o colivie strâmtă,
suspendată de o stâncă, expus gerurilor iernii, înfometându‑se,
în timp ce cânta psalmi din toată inima.
Unii dintre aceşti practicanţi au căutat o cale proprie de a‑şi
demonstra angajamentul faţă de Dumnezeu. Alţii, în schimb,
au făcut tot ce le‑a stat în putinţă pentru a‑şi etala public zelul
şi a‑şi impresiona spectatorii – tocmai greşeala pe care Isus a
condamnat‑o la farisei (vezi Mat. 23 şi Luca 11).
Astăzi, expresiile de credinţă cele mai riguroase se pot ob‑
serva în religiile Orientului, unde fanaticii religioşi păşesc pe
cărbuni încinşi şi se întind pe paturi de cuie. Dar şi în creşti‑
nism mai persistă încă unele metode mai subtile de etalare a
exoscheletelor.
Găsiţi un necreştin pe străzile din oraşul vostru. Trageţi‑l
deoparte şi întrebaţi‑l ce părere are despre creştinii cu ade‑
126
Pe dinafară
vărat devotaţi – nu despre creştinii de duminică, ci despre
cei sinceri, născuţi din nou. E foarte probabil ca prin min‑
tea acestui om să treacă cu repeziciune imagini diverse. S‑ar
putea să‑ţi pomenească de unele desene care zugrăvesc ziua
Judecăţii de Apoi sau de profeţii înarmaţi cu afişe mari, care
au devenit deja un clişeu în reviste precum The New Yorker.
S‑ar putea să‑ţi pomenească de predicatorii de la radio, care‑l
asaltează cu ameninţări cu iadul. Sau poate că ar identifica
creştinii din jurul lui în funcţie de un anumit stil de viaţă,
caracterizat printr‑o serie de lucruri pe care ei nu le fac: nu
fumează, nu beau, nu înjură, nu merg la cinema sau nu dan‑
sează.
Cum sunt definiţi evanghelicii în lumea de astăzi? Adese‑
ori, sunt văzuţi drept oameni care se supun unor reguli stricte.
Psihiatrii îi cataloghează drept persoane care inculcă vina în
membrii bisericii, declarând că mai mult de jumătate din paci‑
enţii lor s‑au îmbolnăvit în biserică. Într‑un fel sau altul, pro‑
ducem întruna variaţii ale genului de creştini care se cocoaţă
pe stâlpi. Tindem să ne retragem în spatele exoscheletelor şi
să ne definim locul în lume în funcţie de cât de diferiţi suntem
faţă de ceilalţi.
Sunt tentat adesea să văd legalismul drept o deviere ino‑
fensivă a credinţei. Şi ce dacă o anumită confesiune alege să
interzică o activitate inocentă? Nu e pur şi simplu amuzant că
bisericile de peste hotare, ale căror membri fumează şi beau
fără probleme, se dau înapoi oripilate în faţa creştinilor care
poartă blugi şi mestecă gumă? Poate că unele dintre ciudăţeni‑
ile noastre culturale sunt în fond devieri inofensive.
Numai că legalismul conţine în sine suficiente pericole in‑
erente ca să primească cele mai ferme avertismente din Biblie.
Nici un alt subiect – pornografia, adulterul, violenţa sau lu‑
crurile care‑i dor cel mai tare pe creştinii zilelor noastre – n‑a
inspirat mustrări mai vehemente din partea lui Isus.
127
Oasele
În mod ciudat, oamenii care L‑au mâniat cel mai tare pe

Isus au fost cei pe care presa modernă i‑ar numi fundamenta‑
lişti. Acest grup, fariseii, şi‑au devotat viaţa ascultării de Dum‑
nezeu. Plăteau bisericilor zeciuieli exacte, respectau clipă de
clipă legile Vechiului Testament şi trimiteau misionari care să
câştige noi adepţi. Aproape nici un păcat trupesc sau vreun act
de violenţă nu se petrecea în rândul fariseilor. Cu toate acestea,
Isus i‑a înfierat pe aceşti cetăţeni model. De ce?
Pentru a da un răspuns acestei întrebări, mă întorc la sme‑
ritul rac, care‑şi târăşte trupul pe fundul râurilor Louisianei.
Comparând exoscheletul său cu scheletul meu intern, mai evo‑
luat, se conturează câteva diferenţe care dau sens cuvintelor
tari ale lui Isus din Matei 23 şi Luca 11, cu privire la pericolele
legalismului.
Mai întâi, racul se bazează aproape în exclusivitate pe sche‑
letul său pentru protecţie. Armura sa de nădejde poate ţine
duşmanii la distanţă. Spre deosebire de rac, exterioarele oame‑
nilor sunt moi şi vulnerabile. Dar, pe măsură ce legile pe care
Dumnezeu le‑a dat pentru eliberarea Trupului Său încep să se
calcifieze, tindem să ne ascundem înăuntrul lor, în căutare de
protecţie. Ne formăm un exoschelet de apărare. Într‑o carte
de‑a sa,1 C. S. Lewis spunea: „Nimic nu‑ţi dă sentimentul amă‑
gitor că ai o conştiinţă curată mai mult decât respectarea unor
reguli, chiar dacă dragostea creştină şi credinţa adevărată îţi
lipsesc cu desăvârşire.“
Legaliştii te prostesc. La fel ca şi fariseii sau „atleţii cre‑
dinţei“, te impresionează cu devotamentul lor incontestabil.
Negreşit, te gândeşti, au o concepţie înaltă despre Dumnezeu.
Însă, crescând într‑un mediu al legalismului, eu am învăţat
că acesta greşeşte prin faptul că îţi coboară cătarea. Legalis‑
mul stipulează tot ceea ce trebuie să facă o persoană pentru
a căpăta aprobarea lui Dumnezeu. Procedând astfel, legaliştii
pot ajunge să treacă cu vederea peste faptul că Evanghelia este
128
Pe dinafară
un dar pe care Dumnezeu îl dă gratis unor oameni care nu‑l
merită.
Un cercetător meticulos, pe nume Merton Strommen, a
făcut recent un sondaj de opinie pe un eşantion de şapte mii de
tineri protestanţi aparţinând mai multor confesiuni, întrebân‑
du‑i dacă sunt de acord cu afirmaţiile de mai jos:
„Pentru a fi acceptat de Dumnezeu, trebuie să încerci sincer
să duci o viaţă dreaptă.“ Mai mult de 60% dintre cei intervievaţi
au fost de acord cu această afirmaţie.
„Dumnezeu este mulţumit dacă un om îşi trăieşte viaţa
în cel mai bun mod posibil.“ Aproape 70% au fost de acord cu
această afirmaţie.
„Principalul accent al Evangheliei este pe regulile lui Dum‑
nezeu cu privire la o viaţă neprihănită.“ Peste jumătate din
cei intervievaţi au fost de acord! Ai zice că apostolul Pavel şi
Martin Luther nu şi‑au deschis gura niciodată sau că Isus n‑ar
fi trebuit să moară. Creştinii – majoritatea celor tineri – încă
mai cred că a urma un cod de reguli te face acceptat de către
Dumnezeu.2
Ce altceva, în afară de insistenţa noastră neînduplecată şi
stăruitoare asupra unor reguli stricte, ar putea pricinui acest fe‑
nomen? N‑ar trebui oare să dedicăm la fel de mult timp pentru
a explica că regulile sunt doar nişte încheieturi şi oase care dau
eficacitate Trupului nostru, şi nu o scară către Dumnezeu?
Un al doilea pericol al legalismului este acela că ne inhibă creş‑

terea, împrejmuind cu o crustă tare grupul celor acceptaţi.
Un rac adult are ocazia să crească doar o dată pe an. Creş‑
terea presupune o procedură anevoioasă şi complicată de lepă‑
dare a exoscheletului, care‑l expune la pericole ce‑i pot fi fatale.
Exoscheletul delimitator trebuie lepădat. În pregătirea pentru
această experienţă traumatică, racul îşi freacă cleştii unul de
altul, îl mişcă pe fiecare individual, apoi se întoarce pe spate,
129
Oasele
îndoindu‑şi coada în sus şi‑n jos. Toate acestea îi ajută trupul

dinăuntrul crustei să facă puţină mişcare.
După câteva spasme de agitaţie, racul împinge cu forţă şi
platoşa de sus se deschide, rămânând legată de restul trupului
numai la gură. Îşi scoate capul cu delicateţe, purtând o grijă
deosebită ochilor şi antenelor, care sunt uneori vătămate în
aceste momente. Apoi, îşi împinge deodată picioarele afară şi
adeseori se întâmplă să‑şi rupă unul dintre ele. În cele din urmă,
printr‑un salt brusc înainte, racul îşi dezgoleşte abdomenul şi
rămâne acolo, despuiat şi neputincios.
După ce se odihneşte, întins la pământ şi stors de caznele
lepădării crustei, racul se trage către ceva care să‑l protejeze.
Trupul nu‑i mai e o placă lăcuită de chitină rigidă; el are acum
consistenţa hârtiei ude. Adeseori, racul care‑şi leapădă crusta
va folosi ca hrană scheletul la care tocmai a renunţat, ingerând
mineralele de care va avea trebuinţă pentru a‑şi creşte o nouă
crustă.
De‑a lungul următoarelor săptămâni, racul creşte pentru
tot anul. Poate ajunge să‑şi mărească trupul cu încă doi centi‑
metri şi jumătate, înainte ca noua crustă să se întărească şi să
se închidă în forma şi mărimea noului schelet.
Am trecut şi eu printr‑un proces similar de lepădare a
exoscheletului credinţei mele. Am început într‑un grup mic
şi bine închegat, cu idei rigide relativ la ce anume înseamnă
să fii creştin şi cine e vrednic de părtăşie. Însă, pe măsură ce
am călătorit şi mi‑am lărgit orizonturile experienţei, mi‑am
dat seama că nu toţi creştinii erau de aceeaşi rasă cu mine şi
nici nu subscriau aceleiaşi mărturii doctrinare. Aşa că mi‑am
format o nouă crustă, până la următoarea experienţă. Eram
înclinat să greşesc, socotind familia creştină ca fiind formată
dintr‑o serie exclusivă de oameni ca mine, închişi într‑o crus‑
tă. Înăuntru, totul era cald şi confortabil; în afară, crusta ne
proteja de „lume“.
130
Pe dinafară
Însă Isus n‑a vorbit niciodată de un exoschelet care ar defini
toţi creştinii. El ne‑a atras mereu atenţia asupra altor cerinţe ale
Sale, mai înalte şi mai măreţe, folosind cuvinte precum iubire,
bucurie şi viaţă din plin – cuvinte interne. Când cineva apela
la El pentru o interpretare specifică a vreunei legi a Vechiului
Testament, El făcea, de regulă, referire la principiul dindărătul
acelei legi.
Isus a înţeles că regulile şi încadrarea comportamentului
între anumite limite nu sunt menite să inhibe creşterea, aşa
cum o face un exoschelet, ci să încurajeze şi să dea frâu liber
mişcării şi creşterii, aşa cum o face un schelet vertebrat.
Poate că efectul cel mai pernicios al legalismului îl reprezintă

influenţa sa asupra grupurilor din afara comunităţii legaliste.
Homarii şi racii sunt neatractivi ca animale de companie, din
pricina crustelor lor externe. Dacă doctrinele şi regulile sunt
purtate pe dinafară, ca un semn al mândriei, cu superioritate
spirituală, exoscheletul umbreşte dragostea şi harul lui Dum‑
nezeu, făcând ca Evanghelia Lui să pară urâtă şi neîmbietoare.
La începutul secolului XX, în India şi în alte ţări asiatice,
tendinţa misionarilor de a occidentaliza biserica a creat un
exoschelet rigid, care a ofensat societatea locală şi a limitat in‑
fluenţa bisericii.
Exemplele de acest gen persistă şi în America. Găsiţi o per‑
soană cândva profund devotată bisericii şi care a ales să o pă‑
răsească şi veţi afla că ceva dur şi dureros i‑a afectat credinţa.
Poate că a fost atitudinea critică a unor creştini în faţa unei
situaţii matrimoniale. Câte persoane divorţate nu au părăsit
biserica, fiindcă au fost făcuţi să se simtă ca nişte cetăţeni de
clasă inferioară? Sau poate că a fost dezaprobarea creştinilor în
faţa unui tabiet precum fumatul. Eu, personal, urăsc fumatul,
pentru că am tratat emfizeme şi am extirpat plămâni bolnavi
de cancer. Şi detest efectele negative pe care divorţul le are
131
Oasele
asupra celor implicaţi, îndeosebi asupra copiilor. Dar nu trebu‑

ie să las ca părerile mele despre fumat şi divorţ să‑i îndepărteze
pe oameni de mine. Dacă vreau un model de urmat, Îl caut pe
Isus, care ura păcatul, dar iubea păcătosul. Deşi susţinea des‑
chis legile lui Dumnezeu, Isus a reuşit să le comunice cu atâta
dragoste, încât a devenit cunoscut ca prieten al păcătoşilor.
Nu izgonim noi oamenii de lângă bogăţiile iubirii lui Dum‑
nezeu din cauza ideilor noastre cu privire la cum ar trebui ei
să se comporte? Regulile de comportament au, cu siguranţă,
rolul lor; Biblia e înţesată de ele. Însă ele trebuie să fie purtate
în interior şi nu pe dinafară, ca o etalare a superiorităţii.
Un fenomen supărător se petrece adesea printre tinerii creş‑
tini crescuţi în familii unite şi în biserici bine consolidate. După
ce îşi trăiesc anii de început ai vieţii ca modele ireproşabile de
credinţă creştină, mulţi dintre ei devin repetenţi spirituali. Au
eşuat pentru că s‑au concentrat pe viaţa creştină exterioară şi
vizibilă? Au învăţat să imite anumite comportamente, nuanţe
ale cuvintelor şi răspunsuri emoţionale? La fel ca şi racii, şi‑au
format un exterior rigid, care semăna cu al tuturor celorlalţi, şi
au ajuns la concluzia că asta este Împărăţia lui Dumnezeu, în
timp ce în interior erau slabi şi vulnerabili?
Atunci când creştinismul reprezintă un exerciţiu exterior,
el poate fi lepădat în aceeaşi manieră în care un rac îşi aruncă
crusta. În fond, mulţi raci pier în caznele lepădării crustei, fie
din pricina epuizării, fie din cauza vulnerabilităţii lor în faţa
duşmanilor.
O crustă externă poate părea atractivă, de încredere şi
protectoare. Ea are, cu siguranţă, avantaje în comparaţie cu un
schelet mort şi de prisos sau cu lipsa totală a unui schelet. Dar
Dumnezeu doreşte ca noi să avem un schelet mai avansat, care
ne slujeşte stând ascuns.
132
Pielea
o
14
Vo izibilitate
Ce este deci acest ciorap fără cusături, de vreo doi metri pătraţi,
acest înveliş al nostru, această faţadă care se îmbujorează,
păleşte, transpiră, luceşte, când aprins, când stins, face cute,
tremură, alunecă, ne furnică şi ne produce plăceri şi dureri
în toate zilele, dar ne şi ţine totodată organele laolaltă,
sondează lumea dinafară şi se aventurează în ea?
Richard Selzer
Cât timp mă aflam în India, făcând cer‑

cetări asupra leprei, soţia mea, Margaret,
s‑a format ca oftalmolog şi s‑a specializat
în chirurgia ochiului. Fiindcă mulţi dintre
oamenii cei mai nevoiaşi nu puteau merge
la spital, Margaret şi echipa ei de ajutoare
făceau circuite lunare prin zonele rurale,
într‑un detaşament mobil, bine aprovizi‑
onat. La o anume dată, o clădire dinainte
stabilită, fie o şcoală, fie o moară de orez
dezafectată, devenea amplasamentul către
care curgea un şuvoi de indieni nevăzători
sau suferind de hiperlacrimaţie. Echipa
lucra în condiţii cumplite, uneori într‑o
135
Pielea
căldură înăbuşitoare, încropind pe loc un fel de bandă rulantă

pentru tratament. Iar dacă se întâmpla să nu găsească nici o
clădire disponibilă pentru tratament, ajungeau chiar să ame‑
najeze mese de operaţie portabile, sub câte un copac banyan.
Uneori, doi medici efectuau mai mult de o sută de operaţii de
cataractă pe zi.
În 1956, echipa lui Margaret şi‑a stabilit tabăra, pentru câ‑
teva săptămâni, într‑o zonă a Indiei care fusese devastată de se‑
cetă. Recoltele nu aduseseră roade de cinci ani, iar puţurile cu
apă potabilă secaseră cu totul. Oamenii s‑au apucat să vină din
toate direcţiile, cerşind mâncare. Presupunând că vor trebui să
stea în tabără pentru a putea primi mâncare, mulţi dintre ei
s‑au oferit să se supună voluntar unor operaţii de care nu aveau
nevoie– ajungând până la a cere să li se scoată un ochi – numai
ca să capete ceva de mâncare.
Mai mulţi băieţi tineri s‑au oferit să ajute în acea tabără
agitată, iar lui Margaret i‑a fost atribuit un băiat negricios şi
timid, de vreo doisprezece ani. Stătea în picioare pe o cutie,
înfăşurat într‑un halat de spital impresionant, dar lăbărţat, şi
fusese instruit cu stricteţe să ţină o lanternă cu trei baterii în
aşa fel încât raza ei să cadă direct pe corneea ochiului celui
operat. Margaret avea dubii: va putea un tânăr de la ţară, care
nu mai asistase niciodată la o operaţie, să suporte trauma de a
vedea cum ochii unor oameni sunt incizaţi şi desfăcuţi în două,
iar apoi cusuţi la loc?
Dar băiatul şi‑a făcut datoria cu un aplomb remarcabil.
De‑a lungul primelor cinci operaţii, a urmat cu scrupulozitate
instrucţiunile referitoare la momentul când trebuia să schimbe
unghiul luminii, focalizând raza lanternei cu o mână fermă şi
sigură pe sine. Dar, la cel de‑al şaselea caz, încrederea a început
să‑i şovăie. Margaret îi spunea mereu cu glas coborât: „Frăţioa‑
re, ţine lumina cum trebuie“, lucru pe care el îl făcea apoi preţ de
câteva secunde, dar, peste puţin timp, îndepărta din nou lumina,
136
Vizibilitate
în mod periculos, de locul unde Margaret inciza. Margaret s‑a
uitat la el şi a văzut că nici nu putea să se uite la ochiul pe care
lucra. S‑a oprit din lucru şi l‑a întrebat dacă se simte bine.
Obrajii îi erau scăldaţi de lacrimi. Bâigui cu greu: „O, doam‑
na doctor – nu pot, nu pot să mă uit. Femeia asta este mama
mea.“
Zece zile mai târziu, suferinţa îi luă sfârşit. Mamei i s‑au
scos firele din ochi şi a primit o pereche de ochelari din partea
echipei. Femeia a încercat mai întâi să clipească, străduindu‑se
să facă faţă luminii orbitoare. Într‑un final, ochii i s‑au obişnuit
cu lumina, s‑au focalizat şi, pentru prima oară în viaţă, şi‑a vă‑
zut fiul. Un zâmbet i‑a încreţit faţa şi şi‑a întins mâna, ca să‑l
atingă. „Fiule, zise ea, am crezut că te cunosc, dar astăzi te şi
văd.“ Şi l‑a tras apoi aproape de ea.
În felul său foarte emoţionant, femeia indiană a ţinut să spună

că fiul îi devenise, în sfârşit, o imagine recognoscibilă. Înain‑
te, cunoscuse senzaţia atingerii lui, precum şi sunetul vocii
lui. Acum avea şi imaginea efectivă a formei şi a înfăţişării
lui. Dacă el se va arăta în visele ei din miez de noapte, avea
să‑l recunoască. Şi totuşi îi văzuse numai un singur organ al
trupului, pielea. Impresiile şi amintirile noastre legate de cei
din jur se rezumă la acest organ vizibil, în funcţie de care îi
judecăm pe alţii şi ne transmitem totodată răspunsurile.
Câteodată, invidiez ramura de specializare a soţiei mele,
restrânsă la două ovale transparente, neprotejate de către ma‑
terialul opac al pielii. Poate să pătrundă cu privirea înăuntrul
lor, fără să trebuiască să taie, iar dacă e nevoită totuşi să inci‑
zeze, poate mai târziu să observe procesul de vindecare fără
ca privirea să‑i fie stingherită. Ochii sunt suficienţi pentru a
expune medicului celulele vii şi umede dinăuntrul trupului:
corpusculii care se aruncă prin capilare, precum şi urmele de
bacterii şi cancer.
137
Pielea
Şi, cu toate acestea, în moduri mai subtile, pielea este,

asemeni ochiului, o fereastră. Pe ea citim starea de sănătate a
activităţilor din interior. Anemia se vede în unghii şi pe piele,
colorându‑i cu paloare pe cei afectaţi. Icterul îngălbeneşte pie‑
lea, iar o formă de diabet colorează pielea în tonuri de bronz.
Unele medicamente dau pielii o nuanţă de albastru‑indigo
irizat; avem astfel de pacienţi la Carville. Lipsa de oxigen din
sânge dă pielii o tentă violacee. Scorbutul, beri‑beri, tulburările
glandulare, precum şi multe alte deficienţe – pielea dezvăluie
prezenţa tuturor.
Atunci când pielea îşi epuizează policromia, ea foloseşte
alte semnale. Lepra se arată când terminaţiile nervoase amu‑
ţesc. Formele de cancer ies la suprafaţă printr‑o erupţie pe
piele sau printr‑o aluniţă exasperantă. Un specialist în alergii
poate sparge codul secret al plăcerilor şi al neplăcerilor tru‑
pului doar desenând o reţea de linii pe spatele bolnavului,
picurând apoi stropi de licoare cât un vârf de ac şi înţepând
pielea prin ei. Să fie o alergie la părul de câine? La polen? La
crustacee sau testacee? Pielea dezleagă misterul vărsăturilor şi
al strănuturilor.
Pielea reprezintă, de asemenea, o fereastră către lumea emoţi‑

onală dinăuntrul trupului. Avem relativ puţini muşchi volun‑
tari pe piele – nu‑i putem mişca după bunul plac, precum caii.
Dar deţinem totuşi controlul asupra feţei, unde ne stau scrise
volume întregi de informaţii. Amprenta durerilor din copilărie
se poate regăsi uneori în contururile pielii, asemeni iniţialelor
cioplite, care cicatrizează un trunchi de copac. O uşoară cur‑
bare în jos a buzelor poate avertiza un soţ sau o soţie că trebuie
să fie atent la ce face şi vorbeşte.
Uneori, trupul se revoltă şi‑şi dă pe faţă sentimentele, în
ciuda voinţei noastre. Mark Twain a spus: „Omul este singu‑
rul animal care roşeşte – sau care trebuie să roşească.“ Roşeaţa
138
Vizibilitate
obrajilor. Ea conotează o căldură subită, o inflamare aburindă
a vaselor de sânge care, involuntar, chiar în chip rebel, trimit
în grabă de cincizeci de ori mai mult sânge către piele. (Imagi‑
naţi‑vă staţia de aprovizionare cu apă a unui oraş răspunzând
la o creştere a cererii de apă cu 5.000%.) Tinerii roşesc mai mult
decât cei vârstnici, femeile mai mult decât bărbaţii. Nimeni nu
e scutit: nevăzătorii roşesc şi ei; toate rasele umane se îmbujo‑
rează, chiar şi cele mai închise la culoare (albinoşii aparţinând
acestor rase au dovedit lucrul acesta). Îmbujorarea acţionează
asupra pielii, pentru a atrage atenţia celor prezenţi asupra sen‑
timentelor care zac dedesubt.
Nu există nici un organ la fel ca pielea. Cântărind în medie pu‑

ţin peste patru kilograme, pielea se contractă, face cute şi se
încreţeşte în zona încheieturilor, a colţurilor feţei, a degetelor
noduroase şi a feselor cărnoase. Netedă precum stomacul unui
bebeluş aici, aspră ca un crocodil, dincolo. Mâinile unui zidar
pot fi pline de bătături, cu pielea întinsă şi aspră ca şmirghelul,
în vreme ce mijlocul îi e înconjurat de cute moi, pliabile. O
împletitură încâlcită de puncte sudează pielea în jurul picio‑
rului, ţinând‑o legată strâns de stratul muscular; pielea de la
cot atârnă relaxat, ca şi pielea unei pisici pe care o poţi arunca
înşfăcând‑o de faldurile de după ceafă.
Alegeţi să urmăriţi la microscop secţiuni ale scalpului, ale
buzei, ale mamelonului, ale călcâiului, ale abdomenului şi ale
unui vârf de deget. Acestea sunt la fel de diferite între ele pre‑
cum pieile unor specii de animale diverse – formând o ameste‑
cătură care se întinde oarecum într‑un înveliş neîntrerupt, pe
tot cuprinsul trupului. Cutele minuscule aşezate de‑a curmezi‑
şul pielii îi dau acesteia aderenţă, într‑o manieră asemănătoare
unei anvelope de iarnă. În mod incredibil şi parcă fără un mo‑
tiv anume, textura şi modelul acestora diferă la fiecare dintre
noi, o diversitate pe care agenţii FBI o valorifică în studiile lor
139
Pielea
despre amprentele digitale. Cutele dau pielii textură, precum şi

puterea de a apuca un obiect alunecos.
Avem o relaţie de dragoste cu propria noastră piele şi, în
chip curios, noi îi răspundem împodobind‑o. Dimineaţă de
dimineaţă, bărbaţii trec printr‑un ritual de retezare a părului
crescut din foliculi. Îşi rearanjează apoi alte fire de păr din
creştetul capului, poate se îngrijorează puţin la vederea câtorva
coşuri şi‑şi inspectează vreo două aluniţe. Femeile prelungesc
ritualul, contracarând munca asiduă pe care densele glande
sebacee au făcut‑o asupra nasului prin pudrarea acestuia, în‑
torcându‑şi unele fire de păr din jurul ochilor şi smulgându‑le
pe altele, iar apoi conturându‑şi organul văzului în nuanţe de
culori vii. Unele îşi vopsesc pielea ca pe‑o pânză, ascunzând‑o
dedesubtul unei paste colorate; mai toate femeile îşi vopsesc
buzele în culori care să se potrivească ţinutei acelei zile. Iar
apoi, singurele dintre toate animalele pământeşti ale lui Dum‑
nezeu, simţim nevoia de a înfăşura în haine porţiuni mari din
acea piele, susţinând în tot acest timp o industrie a modei de
miliarde de dolari.
Reuşesc să înţeleg cel mai bine acest imbold al nostru de
a ne împodobi luând în considerare rivalii cu care rasa uma‑
nă intră în competiţie, cele câteva milioane de alte specii, cu
care împărţim această planetă. Alegeţi orice clasă de animale
– şerpi, insecte, păsări, mamifere – şi frunzăriţi un album cu
fotografii color ale membrilor acestei clase. Coloratura şi mo‑
delele vii şi bogate vă vor sări în ochi. S‑ar zice că Creatorul a
început euforic, aruncând în pagină un papagal multicolor, o
balenă ucigaşă şi un şarpe de culoarea mărgeanului, s‑a relaxat
apoi puţin desenând nişte şopârle cenuşii, nişte vrăbii spălăcite
şi nişte peşti de sport, apoi a împărţit cu dărnicie peşti tro‑
picali pigmentaţi în culori abia inventate, a aruncat în pagină
un cardinal, o gaiţă şi o coţofană, pentru a se apuca apoi să
picteze cele mai complicate modele de solzi de reptile, dungi
140
Vizibilitate
de zebre şi pete de ghepard. După care, cu creativitatea epui‑
zată şi pigmenţii uscaţi, s‑a concentrat pe culorile odihnitoare
şi uniforme ale cărnii raselor umane – cu varietăţi coloristice
de galben, maro şi roşu, ca să fim mai exacţi – desenate în tot
cazul în culori compacte, dar mereu într‑o singură culoare, cu
excepţia unor tente roz pentru buze şi mameloane.
Cât de priceput este Creatorul? Aveţi în vedere desenele
formate din linii, picturile, sculpturile şi fotografiile care, încă
de pe vremea oamenilor peşterilor, ne‑au exprimat grăitor fas‑
cinaţia nesfârşită pentru simpla piele umană.
Studiind biochimia pielii, pricep cum câteva molecule
ici‑colo, in interacţiune cu lumina soarelui, pot schimba o
culoare (rasa negroidă îşi derivă nuanţa bogată a pielii dintr‑o
cantitate de melanină care se ridică doar la puţin peste două
grame). Înţeleg procesul prin care celulele gelatinoase şi umede
se deplasează către suprafaţa pielii pentru a o aplatiza şi a o
preschimba în cheratină, un strat protector, care apoi se de‑
scuamează şi cade. Sunt lămurit asupra procesului complex
prin care cheratina produce unghii şi copite de cal rigide. Însă,
oricât aş învăţa despre ele, nu voi conteni niciodată să mă minu‑
nez la vederea unei singure tulpini de cheratină, împingându‑se
şi ieşind dintr‑un folicul, ridicându‑se, întărindu‑se mândru şi
înfoindu‑se stupefiant, precum o pană de păun. Ce‑a fost până
acum chimie devine frumuseţe. E ca şi cum o nemaipomenită
cuvertură din Munţii Apalaşi ar izvorî dintr‑o stâncă, ca şi cum
deşertul ar plăsmui deodată un grup de delfini jucăuşi.
În comparaţie cu alte animale aspectuos decorate, omul pare

despuiat, vulnerabil, nedesăvârşit. Pielea noastră, mai mult
decât aceea a oricărei alte specii, a fost creată nu atât pentru
a desfăta prin înfăţişarea sa exterioară, cât pentru relaţionare,
pentru a fi atinsă. Şi acest aspect al pielii rezumă funcţiile de
bază pe care le are ea în Trupul lui Hristos. Acolo, pielea devine
141
Pielea
prezenţa lui Hristos Însuşi, stratul de membrană care ne defi‑

neşte comunitatea şi înfăşoară Trupul lui Dumnezeu în lume.
Am văzut greşeala pe care o fac uneori creştinii, etalându‑şi
scheletul exterior în faţa lumii privitoare. Hristos a condamnat
acea înclinaţie. În locul ei, El a susţinut în faţa noastră princi‑
piul iubirii, spunând: „Vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei,
dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii“ (Ioan 13:35).
Analogia pielii – moale, caldă şi palpabilă – ne transmite
mesajul lui Hristos, care e nerăbdător să Se relaţioneze cu crea‑
ţiile Lui prin dragoste. Hristos ne spunea: Lăsaţi lumea să vadă
mai întâi frumuseţea şi să simtă moliciunea şi căldura comuni‑
tăţii creştine şi abia apoi ajutaţi‑o să înţeleagă scheletul interior
de dincolo de suprafaţa pielii.
Când lumea întâlneşte Trupul lui Hristos, cum se prezintă
pielea acestui Trup – care este textura şi aspectul ei exterior şi
cum este ea „simţită“ la atingere? Văd oamenii în ea „dragostea,
bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine,
credincioşia, blândeţa, înfrânarea poftelor“ (Gal. 5:22)? Noi ju‑
decăm oamenii după aspectul exterior, studiindu‑le expresiile
feţei, în căutarea vreunui indiciu care să ne trădeze dispoziţia
lor de moment sau care să ne ajute să‑i înţelegem. Tot la fel, noi,
ca Trup, suntem observaţi îndeaproape şi evaluaţi. Cei din jur
îşi formează o imagine a lui Hristos pornind de la înfăţişarea
noastră exterioară. Atmosfera dintr‑o biserică ne va dezvălui,
asemeni pielii, substanţa de dincolo de suprafaţă.
142
15
S
o imt,ire
Cel mai grozav simţ al trupului este simţul atingerii.

Atingem cu mâna, iubim şi urâm, suntem sensibili şi ne simţim atinşi emoţional,
prin corpusculii tactili ai pielii.
J. Lionel Taylor
În 1953, am făcut înconjurul Statelor Uni‑

te cu o bursă oferită de Fundaţia Rocke‑
feller, studiind sub îndrumarea unor re‑
numiţi patologi şi specialişti în chirurgia
mâinii, în încercarea de a explora moti‑
vele pentru care lepra cauzează paralizii.
Punctul terminus al călătoriei a fost New
York, unde am fost însărcinat să vorbesc
în numele Misiunii Americane pentru
Ajutorarea Bolnavilor de Lepră1 şi să vizi‑
tez câţiva chirurgi. În timpul întrevederii
cu cei din misiune, m‑a apucat o stare de
greaţă şi ameţeală. Am fost în stare să‑mi
ţin cuvântarea, dar mai târziu, în timp
ce mă îndreptam către staţia de metrou,
starea febrilă a continuat să mi se agrave‑
ze. La un moment dat, am început să mă
143
Pielea
clatin şi am căzut în vagonul metroului, prea ameţit ca să mă

pot aşeza pe un scaun sau să stau în picioare. Ceilalţi călă‑
tori, presupunând probabil că sunt beat, m‑au ignorat pur şi
simplu.
Tot clătinându‑mă, am reuşit cumva să ajung la hotel. În
încetineala mea de moment, mi‑a trecut prin cap că ar trebui să
chem un doctor, dar nu aveam telefon în cameră, iar sfârşeala
mă copleşea într‑atât de tare, încât n‑am fost în stare decât să
mă chircesc pe pat, gemând. Am rămas astfel câteva zile, timp
în care un băiat de serviciu din hotel îmi aducea zilnic suc de
portocale, lapte şi aspirină.
Deşi încă slăbit şi nesigur pe picioare, m‑am înzdrăvenit la
timp pentru a prinde vaporul înapoi către Southampton, An‑
glia. O dată ajuns pe ţărmul din Southampton, am luat un tren
către Londra, unde am stat ghemuit într‑un colţ, aşteptând să
sfârşesc o dată călătoria aceea interminabilă.
Am ajuns în fine la casa mătuşii mele, epuizat emoţional şi
fizic. M‑am prăbuşit pe un scaun ca un sac de cartofi şi mi‑am
scos pantofii. Apoi am trăit poate momentul cel mai sumbru
din toată viaţa mea. Aplecându‑mă puţin înainte şi scoţân‑
du‑mi şoseta, am devenit conştient de oribilul fapt că nu‑mi
simţeam călcâiul stâng.
Am simţit în stomac o spaimă cutremurătoare, mai atroce
decât greaţa. După şapte ani în care mă ocupasem de bolnavi
de lepră, mi se întâmplase şi mie, până la urmă? Mă îmbolnă‑
visem şi eu acum?
M‑am ridicat ţeapăn în picioare, am căutat un ac şi m‑am
aşezat din nou pe scaun. Am înţepat uşor o mică bucată de
piele dedesubtul gleznei. N‑am simţit nici o durere. Am înfipt
apoi acul mai adânc, dorindu‑mi un reflex, numai că n‑a fost
nici unul – doar un strop de sânge prelingându‑se pe ac. Mi‑am
prins faţa în palme şi m‑am cutremurat, dorindu‑mi cu ardoare
să simt durerea care nu voia să mai vină.
144
Simţire
Timp de şapte ani, mi‑am unit forţele cu ale echipei, în‑
tr‑o bătălie împotriva tradiţiei de secole, luptând să câştigăm o
nouă libertate pentru bolnavii de lepră. Încercaserăm să com‑
batem teama care plutea în faţa bolii, ajutaserăm la demolarea
gardului aceluia urât de sârmă ghimpată care împrejmuia satul
de leproşi din Vellore.
Asigurasem noii membrii ai echipei că lepra este boala
cel mai puţin contagioasă dintre toate bolile infecţioase şi că
o igienă adecvată ar garanta aproape pe deplin că nu o vor
contracta. Iar acum eu, conducătorul lor... iată‑mă un lepros.
Cuvântul acesta urât, căruia nu i‑am îngăduit să‑mi pătrundă
în vocabular, se înălţa acum ca un monstru, căpătând înţelesuri
noi. Cu câtă volubilitate îmi încurajasem pacienţii să depăşeas‑
că stigmatul trecutului şi să‑şi făurească o viaţă nouă, biruind
în faţa prejudecăţilor societăţii!
Mintea mi‑era tulbure. Va trebui să mă ţin departe de fami‑
lie, desigur – copiii pacienţilor formau grupul cel mai suscepti‑
bil în acest sens. Poate că ar fi mai bine să rămân în Anglia. Dar
dacă va ajunge vestea la urechile lumii? Vedeam deja titlurile zi‑
arelor. Şi ce avea să se aleagă de toată munca mea contra leprei?
Câţi oameni ar mai risca acum să devină proscrişi ai societăţii,
doar de dragul de a ajuta nişte victime nenorocite ale leprei?
Am zăcut toată noaptea, îmbrăcat, mai puţin pantofii şi şo‑
setele, lac de sudoare şi respirând greu din cauza încordării. Prin
minte îmi treceau cu repeziciune fel şi fel de scene – care‑mi
aminteau dureros ce aveam să pierd ca bolnav de lepră. Cu toa‑
te că ştiam că sulfonele ar frâna evoluţia bolii destul de rapid,
nu puteam să stăvilesc imaginile în care vedeam boala atacân‑
du‑mi faţa, picioarele şi degetele. În profesia mea, mâinile erau
avuţia mea cea mai preţioasă. Cum voi putea mânui bisturiul
asupra unor organe vii, fără să‑mi pot controla mâinile cu cea
mai mare precizie şi fără să pot controla intensitatea apăsării?
Cariera mea de chirurg avea să se sfârşească în curând.
145
Pielea
Şi, totodată, aveam să pierd atât de mult din frumuseţea lu‑

mii! Cea mai mare relaxare mi‑am găsit‑o întotdeauna muncind
în grădină. Îmi plăcea nespus să prefac pământul în pulbere cu
o sapă, apoi să mă aplec şi să‑l strâng în palmă. Când sfărâmam
pământul între degete, încercam o sumedenie de senzaţii: tărie
în bulgări, rouă în iarbă, precum şi o senzaţie a umezelii solului
sau a calităţilor lui argiloase. S‑ar putea să pierd această sensi‑
bilitate.
Nu aveam să mai simt moliciunea încântătoare a mângâ‑
iatului unui câine, fâlfâitul aripilor unui gândac de iunie în
palmele mele adunate căuş sau agitaţia prenatală a unei omizi,
palpitând prevestitor înăuntrul unui cocon neîngăduitor. Pene,
broaşte, flori, lână – senzaţiile tactile îmi umpleau lumea. Fi‑
indcă lucram cu pacienţi de lepră care îşi pierduseră mai toate
senzaţiile acestea, eu le preţuiam mai conştient decât majorita‑
tea celorlalţi oameni.
Într‑un sfârşit, s‑au ivit zorile şi m‑am ridicat, ostenit şi
plin de deznădejde. Preţ de o clipă, m‑am căutat în oglindă cu
ochi pierduţi, adunându‑mi curajul, apoi am luat iarăşi acul şi
am încercat să trasez cu el zona afectată. Am respirat adânc,
am împlântat acolo acul – şi am urlat cât m‑a ţinut gura. Nu
mai încercasem niciodată un sentiment mai delicios decât acea
zguduitură de durere vie şi electrizantă, care mi‑a curentat în‑
tregul trup. Am căzut în genunchi, în semn de recunoştinţă
faţă de Dumnezeu.
Am râs cu glas tare şi am scuturat din cap a dezaprobare
la gândul nechibzuinţei mele de cu o seară în urmă. Sigur că
da, înţelegeam acum totul perfect. Cât timp şezusem în tren,
prea slăbit să mai bag de seamă mişcarea obişnuită de agita‑
ţie a muşchilor strâmtoraţi, îmi amorţise un nerv din picior.
Istovit, mi‑am exagerat temerile şi am tras concluzii pripite
şi eronate. Nici vorbă să fiu lepros; doar un călător trudit şi
emoţionat.
146
Simţire
Experienţa aceea teribilă, de care ani în şir mi‑a fost prea ruşi‑
ne ca să o pomenesc cuiva, m‑a învăţat câteva lecţii temeinice
despre durere şi sensibilitate. De atunci încoace am încercat
deliberat să simt, dar să simt cu adevărat, numărul exorbitant
de obiecte dimprejurul meu. Păduri, animale, ţesături, sculp‑
turi, picturi – toate acestea ne roagă stăruitor să le explorăm
nerăbdători, cu degete înfometate după senzaţii.
Pielea nu există doar pentru a da o înfăţişare trupului. Ea
este, în acelaşi timp, o sursă fremătătoare de informaţii inepu‑
izabile despre mediul înconjurător. Mai toate organele noastre
de simţ – urechile, ochii, nasul – sunt limitate la un singur
loc. Pielea este întinsă ca un aluat de plăcintă şi presărată cu
o jumătate de milion de transmiţătoare minuscule, semănând
cu nişte telefoane înghesuite la un loc, aşteptând să comunice
creierului ştiri importante.
Gândiţi‑vă la diversitatea de stimuli pe care pielea îi mo‑
nitorizează în fiecare zi: vânt, particule, paraziţi, schimbări
de presiune, temperatură, umiditate, lumină, radiaţii. Pielea e
suficient de tare ca să facă faţă bătăilor riguroase pe asfalt ale
unui antrenament de jogging şi totuşi suficient de sensibilă ca
să lase piciorul desculţ să simtă gâdilatul unei brize uşoare.
Cuvântul „atingere“ abundă în atâtea semnificaţii şi imagini,
încât, în multe dicţionare, definiţia lui are cele mai multe sen‑
suri dintre toate cuvintele. Nu mă pot gândi la nici o activitate
umană – sport, muzică, artă, gastronomie, mecanică, sex –
care să nu se bazeze în mod vital pe atingere. (Poate matema‑
tica pură?)
Atingerea este simţul nostru cel mai vigilent atunci când
dormim şi tot ea este cea care pare a ne învigora emoţional:
gândiţi‑vă la îmbrăţişarea îndrăgostiţilor, suspinul mulţumit
de după un masaj, strângerea la piept a unui copilaş, efec‑
tul înţepător al unui duş fierbinte. Citiţi cugetările lui Helen
Keller – absolventă cum laude a Universităţii Radcliffe şi au‑
147
Pielea
toare a douăsprezece cărţi – şi veţi vedea ce poate săvârşi un

creier care nu e alimentat cu nimic altceva în afara simţului
tactil.
Deşi oamenii de ştiinţă nu sunt de acord cu privire la felul
în care funcţionează simţul tactil, ei pot totuşi aprecia cât de
bine funcţionează acesta. O simplă atingere uşoară cu unghia
îmi poate spune dacă ating hârtie, o ţesătură, lemn, plastic sau
oţel. O mână normală poate distinge între o suprafaţă netedă
de sticlă şi una gravată cu linii adânci de numai o sutime de mi‑
limetru. Doar printr‑o simplă atingere, un specialist în pipăitul
materialelor textile poate să recunoască numaidecât o pânză
de sac – e uşor lucrul acesta; dar chiar şi legat la ochi, acesta
poate să distingă satinul de mătase. Trecând cu degetele peste
o ţesătură sintetică, el poate să‑şi dea seama dacă amestecul de
nailon din acea ţesătură a fost mărit cu 5%.
Firele de păr aparent inutile care ne acoperă trupul funcţio
nează ca pârghii care ne amplifică senzaţia atingerii. Putem
discerne a trei suta parte dintr‑un gram de presiune pe vârful
unui fir de păr de un centimetru şi ceva.*
Abilitatea avansată a pielii de a informa mă ajută să înţeleg una

dintre cele mai însemnate datorii ale liniei de front a Trupului
lui Hristos: aceea de a simţi cu sensibilitate oamenii cu care in‑
* Un bun prieten al meu, dr. Khonalker din Bombay, a învăţat despre

sensibilitatea firelor de păr prin unele experimente proprii, atunci când a
testat un grup de femei, pentru a vedea pragul normal al sensibilităţii. A
descoperit că femeile care nu‑şi depilau picioarele erau, pentru o anumită
perioadă de timp, foarte insensibile în zona depilată pentru testare, la fel
de insensibile ca şi bolnavii de lepră. Însă, treptat, pielea li s‑a adaptat. Pie‑
lea avea potenţialul unei sensibilităţi mai mari, pe care însă şi l‑a reprimat,
în prezenţa părului. Când părul a fost îndepărtat prin depilare, trupul a re‑
marcat zonele silenţioase de pe picioare şi „a amplificat volumul“ celulelor
sensibile la atingere din acea zonă.
148
Simţire
tră în contact. Consilierii la început de carieră, plini de zel din
dorinţa de a ajuta oamenii, sunt avertizaţi: „Mai întâi, trebuie
să ascultaţi. Sfaturile voastre înţelepte nu vor fi de ajutor, dacă
nu începeţi prin a asculta cu atenţie persoana aflată la nevoie.“
Pielea dă un gen de ascultare mai de bază, o percepţie tactilă
venită de la mii de senzori. Dragostea faţă de ceilalţi începe cu
acest contact primar.
Dacă există o schimbare de presiune atmosferică, de tex‑
tură a materialului sau de temperatură, receptorii pielii trimit
mesaje creierului. În aceeaşi manieră, biserica creştină, care
este, aşa cum a spus Isus, „în lume, dar nu din lume“, este in‑
vadată de un flux constant de semnale cu privire la însuşirile şi
nevoile mediului ei înconjurător. Trupul este vast şi universal,
iar receptorii lui trimit simultan mesaje din Marina Towers din
Chicago, din cartierele sărace ale Harlemului, din junglele din
Peru şi Sri Lanka, precum şi din deşerturile Rusiei şi ale Penin‑
sulei Arabice.
În Trupul lui Hristos, unii membri sunt desemnaţi special
pentru a monitoriza nevoile în schimbare ale lumii. Astăzi, de
pildă, misiunile creştine devin tot mai sensibile la nevoile fizi‑
ce, sociale, dar şi spirituale ale oamenilor.
Vremurile timpurii ale misiunilor creştine erau uneori ca‑
racterizate de oameni care nu răspundeau corespunzător la
mediile noi. Nu simţeau valoarea şi frumuseţea deja existentă
în culturile străine. Africanilor cu piepturile dezgolite şi bătând
la tobe ei le‑au răspuns ca şi cum aceştia ar fi fost europeni
primitivi, îmbrăcându‑i cu haine nepotrivite şi învăţându‑i im‑
nurile preferate ale lui Martin Luther.
Iubirea condescendentă intră nepoftită pe aceste scene,
oferind o soluţie ingenioasă, care a fost născocită într‑un loc
aflat departe de nevoia umană. Cea mai bună şi mai eficace
iubire începe printr‑o ascultare tacită, printr‑o înţelegere
tactilă.
149
Pielea
Dintre toate simţurile, simţul atingerii este cel mai de nădej‑

de. Prima relaţionare pe care un copil nou‑născut o face cu
lumea are loc prin simţul atingerii. Daţi‑i un obiect cu care
să se joace, iar el îl va pipăi cu degetele, pentru a‑l duce apoi
la gură şi a‑l încerca şi cu limba. Pentru el, simţul auditiv şi
cel vizual sunt secundare; abia mai târziu va ajunge să preţu‑
iască simţul vizual. Însă chiar şi noi, adulţii, ne încredem mai
mult în simţurile noastre tactile. Dovezile „tangibile“ sunt
mai uşor de acceptat. Toma s‑a îndoit de mărturiile oculare
despre învierea lui Isus şi a afirmat: „Dacă nu voi vedea în
mânile Lui semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu
în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta
Lui, nu voi crede“ (Ioan 20:25).
Un copil atinge uneltele din recuzita unui magician ca să
se convingă că sunt reale – nu‑şi poate crede ochilor. Un miraj
poate amăgi ochiul şi creierul, dar nu şi atingerea pielii.
Îmi amintesc o întâmplare în care fiica mea, Mary, atunci în
vârstă de trei ani, încerca să‑şi depăşească teama de furtunile
violente. Înţelegea că suntem în siguranţă înăuntrul casei, însă,
pe măsură ce fulgerele izbeau tot mai aproape, a fugit la mine
şi şi‑a pus mânuţa peste a mea. „Nu ne e teamă, tăticule, nu‑i
aşa?“ mi‑a spus cu o voce nesigură.
Chiar în acel moment, un bubuit înspăimântător de tunet
a lovit undeva în apropiere şi toate luminile ni s‑au stins.
Mary, cu respiraţia întretăiată de icnete, a ţipat înfricoşată:
„Tăticule! Nu ne e teamă, nu‑i aşa?“ Cuvintele îi erau pline
de curaj, dar i‑am simţit adevăratele gânduri prin mâna ei
înţepenită şi tremurând de frică. Pielea ei putea să comunice
cu a mea.
Vom observa unele calităţi ale pielii care permit adaptări
rapide la schimbare. Dar aceste calităţi sunt de prisos, dacă
receptorii din piele sunt amorţiţi. Dumnezeu Însuşi a ales să
experimenteze o prezenţă tangibilă în lume, unde El, la fel ca
150
Simţire
şi ceilalţi oameni, a simţit – prin piele – oboseala, durerea şi,
în cele din urmă, moartea. Nu există nici un model mai bun al
iubirii tactile decât Fiul Său. Iar acum noi suntem chemaţi să
fim „pielea“ Lui sensibilă în lume.
151
16
Co ompliant,ã
Numai regii şi prinţii ar trebui să aibă mâncărimi,

căci tare încântătoare mai e senzaţia scărpinatului.
Regele Iacob I
Pe când lucram ca intern în Londra, am

avut marele privilegiu de a fi instruit sub
călăuzirea doctorului Gwynne Williams,
un chirurg care susţinea neabătut latura
omenească a medicinii. El mergea pe ho‑
lurile slab încălzite ale spitalului, asemeni
lui Napoleon, cu mâna dreaptă ascunsă în
halat, în dreptul pieptului, unde, fără ca
bolnavii să ştie, ascundea o buiotă.
„Nu te poţi baza pe ceea ce‑ţi spun pa‑
cienţii despre intestinele lor“, ne atrăgea el
atenţia nouă, internilor. „Daţi voie intes‑
tinelor lor să vă vorbească.“ Buiota, plină
cu apă fierbinte, făcea ca mâna sa să fie
un ascultător mai bun. Dr. Williams ne‑a
învăţat să ne aşezăm în genunchi lângă
patul bolnavului şi să ne strecurăm cu de‑
licateţe mâna caldă pe sub pături, pentru
153
Pielea
a o pune pe burta pacientului. „Dacă staţi în picioare în tot

acest timp, ne explica el, aveţi tendinţa să‑i atingeţi pe bolnavi
numai cu vârfurile degetelor îndreptate în jos. Dacă vă aşezaţi
în genunchi, mâna se odihneşte plat pe abdomenul celui sufe‑
rind. Nu începeţi s‑o mişcaţi numaidecât. Lăsaţi‑o să stea puţin
acolo.“
Am învăţat să simţim o contractare instantanee a muşchilor
abdominali ai pacientului – un reflex protector. O mână rece
ar fi făcut muşchii aceia să rămână contractaţi, însă o mână
caldă şi alinătoare îi putea convinge să se relaxeze. Mângâiam
abdomenul cu delicateţe, câştigând astfel încredere tactilă. De
îndată ce muşchii se destindeau, puteam simţi organele miş‑
cându‑se, răspunzând funcţiei obişnuite a respiraţiei.
Dr. Williams avea dreptate: nu e nevoie să pui întrebări. O
mână deprinsă, care explorează cu blândeţe abdomenul, poate
detecta încordare, inflamare sau forma unor tumori pe care
procedurile mai complicate nu fac decât să le confirme. Atin‑
gerea este instrumentul meu de diagnosticare cel mai preţios.
Am numit atingerea simţ „de bază“, însă acest cuvânt poate

induce în eroare. Atingerea este, în fond, unul dintre simţurile
noastre cele mai complexe.
Fiecare centimetru pătrat de piele răspunde diferit la atin‑
gere. Oameni de ştiinţă precum Maximilian von Frey au trasat
harta nervilor pielii la fel de meticulos cum Rand McNally a
desenat harta lumii. Von Frey a măsurat pragul atingerii, gre‑
utatea în grame necesară pentru ca o persoană să perceapă că
un obiect a intrat în contact cu pielea sa. Tălpile picioarelor,
îngroşate pentru a face faţă unui regim al uzului zilnic, nu
transmit mesaje până când pielii din acea zonă nu i se aplică
o greutate de 250 de miligrame pe milimetru pătrat. Dosul
antebraţului simte o greutate de 33 de miligrame, iar dosul
mâinii, una de 12 miligrame. Zonele cu adevărat sensibile sunt
154
Complianţă
cele ale buricelor degetelor (3 miligrame) şi vârful limbii (2
miligrame).1
Toţi nervii par apatici în comparaţie cu cei din corneea
ochiului, transparentă, neinundată de sânge şi, astfel, incredibil
de vulnerabilă. Corneea declanşează un răspuns chiar şi atunci
când i se aplică o apăsare de numai două zecimi de miligram.
O geană rebelă poate face un jucător de baseball să oprească
jocul – nu se mai poate concentra la nimic altceva. În contrast
cu această situaţie, o geană care ajunge din întâmplare pe ante‑
braţul acestui aruncător ar trece neobservată. În mod similar,
pentru a trece neobservat, un ţânţar înţelept va ateriza pe an‑
tebraţ şi nu pe mâna sensibilă. Şi numai o insectă nesăbuită ar
încerca o aterizare secretă pe buzele cele moi.
Distribuţia tactilităţii n‑a avut loc în cadrul unui joc de cărţi
(„Dumnezeu nu joacă zaruri“, spunea Einstein): sensibilitatea
fiecărui centimetru pătrat de piele este programată, pentru a
se potrivi funcţiei acelei părţi a trupului. Vârfurile degetelor,
limba şi buzele sunt părţile trupului folosite în activităţile care
reclamă cea mai mare sensibilitate.
Oamenii de ştiinţă îşi compun fişele de observaţie în func‑
ţie de reacţiile „normale“ faţă de stimuli. De fapt, atingerea se
schimbă constant, odată cu schimbarea de mediu. Pielea, de
exemplu, răspunde adaptându‑se. O greutate de 100 de miligra‑
me îmi este coborâtă pe antebraţ. Legat la ochi, îmi dau seama
că ceva mă atinge. Senzaţia continuă timp de patru secunde,
apoi se estompează. Sistemul meu nervos s‑a adaptat; nu mai
bag de seamă greutatea. Trupul meu a filtrat mesajele venite de
la terminaţiile nervoase din antebraţ, decizând că nu este vorba
de un pericol evident şi nu e nevoie să aglomereze circuitele cu
informaţii inutile despre greutăţile care mi‑au fost aşezate pe
antebraţ. Involuntar, nu mai sunt conştient de greutatea aceea –
mai exact spus, până când ea este îndepărtată, moment în care
creierul îmi va transmite clar un mesaj cu privire la schimbarea
155
Pielea
care a avut loc pe antebraţ. Dacă n‑aş fi înzestrat cu acest buton

de volum prin care îmi trec senzaţiile, corpul mi‑ar aminti me‑
reu de prezenţa deranjantă a acelei greutăţi şi mi‑ar fi extrem
de greu să mă concentrez asupra altor lucruri.
Experimentez proprietatea de adaptare a pielii de fiecare
dată când mă scufund într‑o cadă cu apă fierbinte. Fac apa atât
de fierbinte, încât de‑abia o suport şi, treptat, îmi scufund tru‑
pul, mai întâi tresărind, de parcă aş încerca să păşesc pe nişte
urzici vii. În mai puţin de zece secunde, corpul mi se adaptează
şi aceeaşi apă îmi dă o senzaţie de confort şi mângâiere. Pot
continua să măresc temperatura apei şi trupul mi se va adapta
din nou – până la o temperatură de maximum 46º C, dincolo de
care nu voi mai simţi decât durere constantă şi inadaptabilă.
Ce inspiră un astfel de sistem complex al percepţiei? Este creie‑

rul înfometat de senzaţii, dornic să obţină de la lumea din afară
un raport aglomerat, care să‑i blochează circuitele? Simţurile
trupului acumulează informaţii din curiozitate? Nu, scopul
acestei întregi întreprinderi este acela de a pregăti părţile tru‑
pului să răspundă cu înţelepciune.
De exemplu, mecanismele complicate care produc atingerea
pregătesc pielea să se adapteze unor suprafeţe care se schimbă.
Pentru a se referi la acest răspuns, bioinginerii folosesc cuvântul
„complianţă“. Complianţa descrie capacitatea pielii de a aluneca
pe orice suprafaţă cu care ea intră în contact, o însuşire pe care
pielea o demonstrează mai bine decât oricare alt material cu
care ea poate fi comparată. Complianţa dă corpului libertatea
de a se mişca în voie în orice mediu, de a se expune unor con‑
diţii schimbătoare şi de a‑şi păstra, în acelaşi timp, o suprafaţă
intactă şi protectoare. Hainele şi pantofii de piele sunt foarte
preţuiţi (şi scumpi) pentru că, aidoma pieilor de animale, sunt
flexibili şi elastici, posedând, în acelaşi timp, şi capacitatea de
„a respira“. Compania DuPont a cheltuit milioane de dolari, în‑
156
Complianţă
cercând să conceapă un înlocuitor pentru piele, Corfam, dar a
eşuat şi, în cele din urmă, a renunţat la acest proiect. Invenţiile
lor n‑au avut nici măcar complianţa pielii moarte (a pieii de ani‑
mal prelucrate).
În ultimii ani, am încercat să confecţionez încălţăminte şi
unelte pentru mâinile şi picioarele bolnavilor de lepră, care
sunt privaţi de sensibilităţile de bază ale atingerii, şi am petre‑
cut sute de ore cercetând anatomia pielii vii. Dedesubtul pielii
din palmă, se găsesc celule grase, care au consistenţa şi aspec‑
tul budincii de tapioca. Celulele acestea grase, de o moliciune
aproape fluidă, nu‑şi pot menţine singure forma şi de aceea sunt
înconjurate de fibrile de colagen întreţesute, asemenea unor
baloane susţinute de o reţea de sfori. Colagenul se produce în
cantităţi mai mari acolo unde este cel mai de trebuinţă – în
acele părţi ale trupului care au nevoie de structură şi susţinere.
Obrajii şi fesele au mai puţin colagen şi mai multă grăsime, aşa
după cum ştie, din nefericire, orice persoană care are bărbia
dublă sau o siluetă nu prea fermă. Dar, în zonele unde au loc
apăsări şi presiuni, cum ar fi în palmă, grăsimea este strânsă
laolaltă şi înfăşurată în ţesuturi fibroase, într‑un design care
seamănă cu cele mai fine dantele belgiene.
Apuc un ciocan în palmă. Fiecare grup de celule grase de
aici îşi schimbă forma, ca răspuns la apăsarea ciocanului. Ce‑
lulele cedează presiunii, dar nu pot fi împinse deoparte, din
pricina fibrelor ferme de colagen, care le înconjoară. Ţesutul
care rezultă, mişcându‑se şi vibrând încontinuu, îşi dovedeşte
complianţa, adaptându‑şi forma şi punctele de tensiune formei
precise a mânerului ciocanului. Inginerii scot exclamaţii de în‑
cântare când analizează această proprietate uimitoare, pentru
că ei nu pot să conceapă un alt material care să echilibreze atât
de perfect elasticitatea cu vâscozitatea.
Dacă ţesutul pielii mi‑ar fi fost făcut mai tare, aş fi putut să
sparg un pahar de cristal fin doar ţinându‑l în mână; dacă acest
157
Pielea
ţesut ar fi fost mai moale, el n‑ar mai fi îngăduit o priză fermă.

Când mâna cuprinde un obiect – o roşie coaptă,* un băţ de
schi, o altă mână – grăsimea şi colagenul se redistribuie şi iau
o formă care se adaptează formei obiectului apucat. Acest răs‑
puns al lor măreşte aria de contact a mâinii, protejând punctele
localizate împotriva presiunii prea mari şi limitând tensiunea,
dar oferind, în acelaşi timp, un suport ferm.
Luaţi o mână de oase zornăitoare – cum ar fi mâna unui
schelet uman expus în laboratorul de biologie al unei şcoli – şi
încercaţi să prindeţi cu ea un ciocan. Pe o asemenea suprafaţă
tare, mânerul ciocanului va intra în contact numai cu câteva
puncte de presiune. Fără complianţa pielii mele şi a ţesuturilor
sale de sprijin, acele patru puncte de presiune s‑ar inflama şi ar
ulcera după numai câteva lovituri de ciocan. Dar, graţie compli‑
anţei, întreaga mea mână acoperită de piele absoarbe impactul.
Complianţa, un cuvânt care pentru colegii mei ingineri are
o accepţiune specială, este un cuvânt bun din punct de vedere
biologic şi unul încărcat de semnificaţii, din punct de vedere
spiritual. Am nevoie de inflexibilitatea scheletului pentru a mă
susţine în poziţie verticală şi pentru a‑mi impune voinţa asupra
mediului înconjurător, dar, când pun mâna pe ceva, e bine că
oasele nu ating direct obiectul cu pricina. Ţesuturile adaptabile
care îmi acoperă oasele preiau forma obiectului atins – fie ea
incomodă, fie netedă. Nu pretind ca obiectul apucat să mi se
potrivească formei mâinii; mâna mi se adaptează, distribuind
presiunea.
* Roşiile demonstrează însuşirile superioare ale pielii umane. Roşiile care

urmează să fie comercializate sunt condiţionate să aibă pieliţă groasă, ast‑
fel încât maşinile mecanice care le culeg, lipsite de suprafeţe adaptabile, să
nu le distrugă. Mă bucur de roşiile mele crescute în grădină, cu pieliţă mai
subţire şi un gust mai bun, pe care le pot culege atunci când sunt în faza
lor cea mai suculentă, pentru că pielea mea are complianţă.
158
Complianţă
Sunt încredinţat că arta vieţii creştine poate fi văzută în
acest concept al complianţei. Cum îmi răspunde pielea în acti‑
vităţile zilnice, în vreme ce forma mi se mişcă şi intră în contact
cu alte forme străine? Cărei personalităţi se adaptează? Capăt
eu o formă pătrată în contact cu lucrurile pătrate şi o formă ro‑
tundă în contact cu lucrurile rotunde, la fel ca mâna mea când
apucă un obiect? Apostolul Pavel a dus până la capăt această
analogie în 1 Corinteni 9:19–22: „Căci, măcar că sunt slobod
faţă de toţi, m‑am făcut robul tuturor, ca să câştig pe cei mai
mulţi. Cu Iudeii, m‑am făcut ca un Iudeu, ca să câştig pe Iudei;
cu cei ce sunt supt Lege, m‑am făcut ca şi când aş fi fost supt
Lege (măcar că nu sunt supt Lege), ca să câştig pe cei ce sunt
supt Lege; cu cei ce sunt fără Lege, m‑am făcut ca şi cum aş fi
fost fără lege (măcar că nu sunt fără o lege a lui Dumnezeu, ci
sunt supt legea lui Hristos), ca să câştig pe cei fără lege. Am fost
slab cu cei slabi, ca să câştig pe cei slabi. M‑am făcut tuturor
totul, ca, oricum, să mântuiesc pe unii din ei.“
159
17
To ransmitere
În toiul persecuţiei sângeroase conduse de Idi Amin în Uganda,

o societate misionară din Anglia a scris unui episcop de acolo:
„Ce să trimitem oamenilor dumneavoastră?“
Răspunsul care a venit a fost: nu trimiteţi mâncare,
nici medicamente; ci 250 de gulere preoţeşti.
Iată care era explicaţia: „În prejudecata voastră occidentală,
socotiţi ciudată această cerere. Trebuie să înţelegeţi că,
atunci când oamenii noştri sunt adunaţi pentru a fi împuşcaţi,
trebuie să‑şi poată zări de departe preoţii în mulţime.“
Paul Seabury
Doctorului Harry F. Harlow îi plăcea la

nebunie să stea lângă cuştile din labo‑
ratorul său de la Universitatea din Wis‑
consin şi să privească puii de maimuţă.
A observat intrigat că maimuţele păreau
ataşate emoţional de perniţele de materi‑
al care se găseau prin cuşti. Le mângâiau,
le trăgeau afectuos mai aproape de ele şi
le tratau cum tratează copiii un ursuleţ
de pluş. Cert e că maimuţele crescute în
cuşti cu podele acoperite cu materiale
textile ajungeau să fie mai viguroase şi
161
Pielea
mai sănătoase decât cele crescute în cuşti cu podele din plasă

metalică. Se poate ca moliciunea şi posibilitatea de a atinge ma‑
terialul textil să fi constituit un factor important în acest sens?
Harlow a confecţionat o ingenioasă mamă‑surogat, din ma‑
terial pluşat, şi i‑a pus la spate un bec care radia căldură. Mama
de pluş avea şi un mamelon de cauciuc, ataşat unei surse de
lapte, de la care puii puteau să se hrănească. Au adoptat‑o cu
mare entuziasm. De ce nu? Era mereu disponibilă, spre alina‑
rea puilor şi, spre deosebire de mamele reale, nu‑i brusca, nu‑i
muşca şi nici nu‑i împingea deoparte.
După ce a dovedit că puii puteau fi „crescuţi“ de mame‑su‑
rogat inanimate, Harlow a căutat să măsoare importanţa ca‑
racteristicilor tactile şi tangibile ale mamei. A pus opt pui de
maimuţă într‑o cuşcă mare, în care se găsea mama de pluş şi
încă o mamă nouă, aceasta din urmă confecţionată în întregi‑
me din plasă metalică. Asistenţii lui Harlow, controlând efecti‑
vul de lapte din fiecare mamă, au învăţat patru dintre pui să se
alăpteze la mama de pluş, iar ceilalţi patru, la mama din plasă
metalică. Fiecare pui putea să se hrănească numai de la mama
care i‑a fost atribuită.
O tendinţă uimitoare s‑a dezvoltat aproape instantaneu.
Toţi cei opt pui îşi petreceau aproape întreg timpul cât erau treji
(între şaisprezece şi optsprezece ore pe zi) stând îngrămădiţi în
jurul mamei de pluş. O îmbrăţişau, o mângâiau şi se cocoţau pe
ea. Maimuţele atribuite mamei din plasă de sârmă mergeau la
ea numai să se hrănească, după care se grăbeau înapoi la con‑
fortul şi protecţia mamei de pluş. Iar când se înspăimântau, toţi
cei opt pui căutau să se îmbărbăteze suindu‑se tot pe mama de
pluş.
Harlow a ajuns la următoarea concluzie: „Nu am fost sur‑
prinşi să constatăm că alinarea dată de atingere constituie o
variabilă fundamentală de dragoste sau afectivă, dar nu ne‑am
aşteptat ca ea să eclipseze într‑atât variabila hrănitului; în‑
162
Transmitere
tr‑adevăr, discrepanţa e atât de mare, încât ea ne sugerează că
funcţia primară a alăptării este aceea de a asigura puiului un
contact frecvent şi intim cu mama. Cu certitudine, omul nu
poate trăi numai cu lapte.“1
În alte experimente, unii pui de maimuţă au fost crescuţi
în cuşti în care se găsea numai o mamă din sârmă. Şi aceşti pui
s‑au apropiat de ea numai în vederea alăptării şi mulţi dintre
ei n‑au supravieţuit experimentului. Cei care au supravieţuit
totuşi au reacţionat la stres înghesuindu‑se timid într‑un colţ
şi ţipând sau ascunzându‑şi feţele sub braţe.
Antropologul Ashley Montagu relatează aceste experimen‑

te, precum şi multe alte experimente similare, în eleganta şi
influenta sa carte Atingerea. El a descoperit că apropierea şi
contactul fizic cu un animal‑mamă sunt esenţiale pentru dez‑
voltarea normală a puilor de animale. Cu excepţia oamenilor,
toate mamiferele petrec o bună parte a timpului lingându‑şi
puii. Adesea, multe animale mor, dacă nu sunt linse după naş‑
tere; una dintre consecinţele acestui fapt este aceea că puii nu
vor învăţa niciodată să‑şi elimine materiile fecale. Montagu
ajunge la concluzia că netezitul puilor cu limba nu are scopuri
de curăţare, ci reprezintă o stimulare tactilă esenţială.
Aşa cum ştiu şi posesorii de animale, acestea nu trec ni‑
ciodată de vârsta la care simt nevoia să fie mângâiate. Pisicile
îşi arcuiesc spatele şi şi‑l freacă delicat de piciorul stăpânului.
Câinii se întind pe spate pe covor, rugând să fie scărpinaţi pe
burtă. Maimuţele îngrijesc şi piaptănă meticulos părul fraţilor
de trib.
Montagu sugerează chiar şi faptul că fătul uman are nevoie
de masiva stimulare tactilă a travaliului. Numai specia umană
trece printr‑un proces al naşterii atât de lung şi de anevoios.
Montagu e de părere că cele aproximativ paisprezece ore de
contracţii uterine, care au fost descrise numai din punctul de
163
Pielea
vedere al mamei, şi niciodată al fătului, pot constitui stimuli

importanţi pentru încheierea procesului de maturaţie a anu‑
mitor funcţii ale trupului. Ar putea lucrul acesta explica, se
întreabă el, de ce copiii născuţi prin cezariană au o rată a mor‑
talităţii mai mare şi o mai mare incidenţă a bolii membranelor
hialine?2
Cu toate că rolul stimulării tactile din timpul naşterii rămâ‑
ne doar o speculaţie, nevoia de atingere de după naştere a fost
dovedită în mod dramatic şi tragic. Până în jurul anului 1920,
rata mortalităţii în rândul bebeluşilor din unele spitale pentru
copii abandonaţi din America se apropia de 100%. Dr. Fritz
Talbot din Boston a adus atunci din Germania un concept nou
şi care nu suna deloc ştiinţific – acela al „îngrijirii cu dragoste
şi duioşie“. În timp ce vizitase o clinică de copii din Düssel‑
dorf, dr. Fritz observase o femeie în vârstă care hoinărea prin
spital, mereu legănând pe şold un copil bolnăvicios. „Aceea e
bătrâna Anna“, i‑a spus ghidul. „După ce am făcut pentru un
copil tot ce ne stă în putinţă din punct de vedere medical, iar
el continuă să nu fie bine, îl lăsăm pe seama bătrânei Anna, iar
ea îl vindecă.“
Când Talbot a venit cu această idee bizară în instituţiile
americane, conducerea a luat în derâdere ipoteza că un lucru
precum atingerea, vechi de când lumea, ar putea să îmbună‑
tăţească îngrijirea medicală. Statisticile i‑au convins însă în
curând. În spitalul Bellevue din New York, după stabilirea unei
reguli conform căreia toţi copiii trebuiau luaţi în braţe, plim‑
baţi şi dădăciţi de câteva ori pe zi, rata mortalităţii în rândul
bebeluşilor a scăzut de la 35% la sub 10%.
În ciuda acestor descoperiri, chiar şi astăzi atingerea este
deseori văzută ca un element inevitabil al sarcinilor mai im‑
portante de alăptare şi spălare a copilului. Rareori este socotită
o nevoie esenţială în sine, fără de care un copil ar putea să nu
se maturizeze niciodată. Evreii sunt foarte tactili. La fel sunt şi
164
Transmitere
popoarele latine, dar anglo‑saxonii şi germanicii ocupă poziţii
inferioare în acest sens. În general însă, cu cât stratul social de
provenienţă al părinţilor este mai înalt, cu atât ei îşi ating copiii
mai puţin. Poate că în America am ajuns la cealaltă extremă,
unde mamele îşi duc copiii în cărucioare pe care le ţin la un
braţ distanţă, iar taţii petrec în medie treizeci de secunde pe zi
în contact tactil cu aceştia.
Pentru copiii cu tulburări grave, cum ar fi autiştii, atinge‑
rea forţată şi insistentă ar putea reprezenta singura speranţă
înspre vindecare. Un copil autist trebuie să fie atins şi mângâiat
aproape necontenit, pentru a‑l determina să iasă din izolarea
îmbrăţişării proprii.
Montagu conchide categoric că pielea ocupă locul cel mai
important între organele de simţ, fiind chiar mai însemnată
decât ochii sau urechile. Pielea nu furnizează doar informaţii
despre lume, ci percepe şi emoţiile de bază. Sunt iubit şi accep‑
tat? Este lumea un loc sigur sau ostil? Pielea absoarbe osmotic
aceste concepte, precum şi viziunile despre lume pe care ele le
furnizează.
Anumite cuvinte legate de atingere ne‑au pătruns în voca‑
bular ca expresii ale felului cum ne raportăm la ceilalţi. Călcăm
oamenii pe bătături sau, dimpotrivă, îi mângâiem. O persoană
credulă poate fi dusă de nas; cu una irascibilă ne purtăm cu
mănuşi. Avem obraz subţire sau obraz gros; nu ne suferim. Ne
raportăm unii la alţii cu tact sau fără tact.
Momentul intim al actului sexual reprezintă experienţa
noastră cutanee cea mai bogată. Ne atingem cu atâta fervoa‑
re, încât cele două organisme se contopesc, pentru o clipă,
într‑unul singur. Iar în Occident, unde predomină o cultură
orientată vizual, unii oameni exprimă nevoia de sex (adeseori
eronat pusă pe picior de egalitate cu dragostea) dezgolindu‑şi
temerari porţiuni mari de piele, ca şi când ar implora să fie
atinşi.
165
Pielea
Pe măsură ce înaintăm în vârstă, pielea ne oferă mediul cel

mai natural pentru comunicarea emoţiilor de bază, cum ar fi
iubirea. Ea este organul primar de contact cu ceilalţi. Pielea ne
oferă o cale directă către rezervorul adânc al emoţiilor, pe care
îl numim metaforic „inima omenească“.
Atingerea presupune şi riscuri. Ea poate evoca împotrivirea
rece şi tare ca o armură a soţului sau a soţiei rănite, care refuză
consolarea, sau ridicarea din umeri însingurată a unui copil
care insistă să fie lăsat în pace. Dar ea poate conduce şi furnică‑
turile electrice care ne cuprind trupurile când facem dragoste,
simbioza dintre a atinge şi a fi atins în acelaşi timp. Un sărut şi o
palmă peste faţă – amândouă sunt forme de atingere şi ambele
comunică.
Pielea Trupului lui Hristos este şi ea un organ de comunicare:

mijlocul prin care ne exprimăm dragostea.
Mă gândesc la felul în care S‑a comportat Isus cât timp
a vieţuit pe pământ, într‑un trup uman. Şi‑a întins mâna şi a
atins ochii celor fără vedere, pielea celor cu lepră şi picioarele
ologilor. Iar când o femeie din mulţime L‑a atins, pentru a se
alimenta de la energia tămăduitoare pe care spera s‑o găsească
în El, Isus a simţit acea energie scurgându‑se şi a oprit mul‑
ţimea gălăgioasă, întrebând: „Cine M‑a atins?“ Atingerea Lui
transmitea putere.
M‑am întrebat uneori de ce îi atingea Isus atât de frecvent
pe oamenii pe care‑i vindeca, dintre care mulţi trebuie să fi fost
neatractivi, evident mâncaţi de boli, murdari şi rău mirositori.
Cu puterea Lui, ar fi putut cu uşurinţă să scoată la iveală o ba‑
ghetă magică. De fapt, o baghetă ar fi atins mai mulţi oameni
decât o atingere. Ar fi putut împărţi mulţimea pe grupuri de
afinităţi şi să‑Şi organizeze miracolele – paralizaţii de partea
aceea, cei cu febră aici, cei cu lepră dincolo – să‑Şi ridice mâi‑
nile şi să vindece eficient fiecare grup, în masă. Dar a ales să nu
166
Transmitere
procedeze astfel. Misiunea lui Isus nu a fost în primul rând o
cruciadă împotriva bolilor (dacă ar fi fost aşa, de ce a lăsat atât
de mulţi oameni netămăduiţi în lume şi le‑a spus ucenicilor Săi
să păstreze tăcerea asupra detaliilor vindecărilor?), ci o lucrare
în slujba oamenilor individuali, dintre care unii se întâmplau
să sufere de o boală. A vrut ca acei oameni să simtă, unul câte
unul, iubirea şi căldura Lui, precum şi identificarea Sa cu ei.
Isus ştia că nu poate demonstra atât de uşor dragostea unei
mulţimi, pentru că dragostea implică, de regulă, şi atingere.
Într‑un capitol anterior (capitolul 7), am menţionat nevoia
noastră, ca Trup al lui Hristos, de a ne devota resursele în sco‑
pul ajutorării întregului Trup, prin distribuirea de mâncare şi
medicamente pe întreg cuprinsul lumii. Întrucât m‑am aflat pe
liniile de front ale unor asemenea misiuni în străinătate, cred
cu certitudine că o atare iubire este cel mai bine exprimată de
la om la om, prin intermediul atingerii. Cu cât ne îndepărtăm
mai tare de legăturile personale cu oamenii aflaţi la nevoie, cu
atât mai departe ne abatem de la lucrarea pe care Isus a exem‑
plificat‑o pentru noi.
În India, când tratam un caz grav şi prescriam un anumit
medicament, neamurile pacientului mergeau uneori şi cumpă‑
rau medicamentul, după care mi‑l aduceau mie şi mă rugau
să‑l dau eu pacientului, „cu mâinile mele bune“. Credeau că
medicamentul ajuta mai bine bolnavul dacă era administrat de
mâna medicului.
Locuiesc în perimetrul singurului sanatoriu de lepră din Sta‑

tele Unite continentale. Spitalul Carville are o istorie plină de
viaţă. S‑a deschis după Războiul Civil, când un ordin de maici
catolice, Fiicele Carităţii, au dat expresie unei chemări specifice
de a sluji bolnavilor de lepră. Fiindcă nimeni nu voia să locu‑
iască în apropierea unei leprozerii, a fost cumpărată o parcelă
îndepărtată, situată pe un teren mocirlos de pe malul fluviului
167
Pielea
Mississippi, sub pretextul construirii unei crescătorii de struţi.

Primii pacienţi erau aduşi în secret la leprozerie, pe timp de
noapte, în şalupe folosite pentru transportul cărbunilor, mân‑
jiţi pe faţă şi ascunşi sub prelate.
Zvonurile despre leprozerie s‑au scurs de îndată şi munci‑
torii constructori au abandonat munca numaidecât. Prejudecă‑
ţile faţă de lepră au cauzat o asemenea spaimă, încât nimeni nu
mai voia să rişte să se expună. Dar chemarea rămâne chemare,
au hotărât maicile. Sub îndrumările unei maici superioare dâr‑
ze şi curajoase, maicile au pus ele însele mâna pe sapă şi lopată,
săpând canale care să dreneze mlaştina. Fără nici o experienţă
anterioară în construcţii, echipe de măicuţe în straie scrobite şi
călduroase săpau fundaţii şi ridicau clădiri. Numai lor le păsa
îndeajuns ca să atingă şi să trateze pacienţii desfiguraţi, care
veneau la ele în întunericul nopţii.
Acum, aproape o jumătate de secol mai târziu, tratez paci‑
enţi de lepră în acelaşi spital. Pentru mulţi dintre aceşti bolnavi,
orice ar atinge – mobilă, ţesături, iarbă, asfalt – toate sunt la
fel. Când îşi pun mâinile pe o sobă fierbinte şi o simt la fel ca pe
una rece, trebuie să le tratez mâinile atacate.
Urăsc lepra. Victimele care nu sunt tratate simt cum boala
li se întinde încet peste mâini şi picioare şi încearcă apoi efectul
cel mai rău dintre toate: îşi pierd capacitatea de a simţi atin‑
gerea umană. Mulţi nici măcar nu simt când o altă persoană
îi ţine de mână sau îi mângâie. Din pricina ignoranţei şi a su‑
perstiţiilor, maladia aceasta distruge contactele sociale dintre
victime şi prietenii, angajatorii şi vecinii lor. Lepra este o boală
care te condamnă la o singurătate devastatoare.
La fel ca şi la Carville, multe dintre progresele minunate în
cercetarea leprei au fost posibile datorită acţiunilor creştine, în
special datorită Misiunii de Ajutorare a Bolnavilor de Lepră şi
omoloagei sale americane. M‑am întrebat uneori de ce lepra
îşi merită propria misiune; nu ştiu să existe o misiune similară
168
Transmitere
pentru malarie sau pentru holeră. Cred că explicaţia rezidă în
nevoia stringentă pentru atingere umană a bolnavilor de lepră.
Aceasta este o nevoie unică şi teribilă, iar dragostea şi sensibi‑
litatea creştină o satisfac cel mai bine.
Echipele de medici din locuri precum Vellore, India, pot
face lucruri minunate pentru pacienţii de lepră. Tratează ul‑
ceraţii sângerânde şi le reconstruiesc mâinile şi picioarele prin
eforturi deosebite, transferând tendoane şi făcând operaţii
plastice. Transplantează sprâncene noi, care să le înlocuiască
pe cele care lipsesc, repară pleoape inutile, iar uneori chiar re‑
dau bolnavilor vederea. Ajută pacienţii să înveţe meserii con‑
structive şi le dau o viaţă nouă.
Însă, dintre toate darurile pe care le putem face unui paci‑
ent de lepră, cel pe care el îl preţuieşte cel mai mult este darul
de a fi atins cu mâinile. Iar noi nu ne dăm înapoi din faţa lui. Îl
iubim cu pielea, prin atingere.
169
18
I
o ubire
Creştinismul nu este o concepţie statistică despre viaţă.

Malcolm Muggeridge
Unei femei simple, pe nume Maica Tere‑

za, i‑a fost acordat premiul Nobel pentru
Pace, pentru munca ei în Calcutta, printre
membrii clasei sociale celei mai de jos a
Indiei. Nu putea salva întreaga Indie, aşa
că îi căuta pe cei mai puţin recuperabili,
cei aflaţi în pragul morţii. Când îi găsea,
prin cloacele şi gropile de gunoi ale fun‑
dăturilor Calcuttei, îi aducea la spitalul ei
şi‑i copleşea cu iubire. Femei zâmbitoare
le ungeau rănile, îi spălau de murdărie şi‑i
înveleau în aşternuturi moi. Cerşetorii,
adesea prea slăbiţi să poată vorbi, se uitau
cu ochi mari şi curioşi la această dragoste
aparent greşit direcţionată, care le era ofe‑
rită atât de târziu în viaţă. Au murit oare
şi‑au ajuns în rai? Cum se explică această
revărsare subită de afecţiune? De ce li se
dădea blând, cu lingura la gură, această
supă caldă şi întremătoare?
171
Pielea
Un reporter din New York, îmbrăcat la patru ace şi citin‑

du‑şi întrebările de pe un prompter de lângă camera de filmat,
a confruntat‑o pe Maica Tereza, punându‑i întrebări cam pe
aceeaşi temă. Părea încântat de întrebările lui tăioase. Într‑ade‑
văr, de ce trebuia ea să‑şi irosească resursele limitate pe nişte
oameni pentru care nu mai existau speranţe? De ce nu se ocupa
de oameni care merită să fie recuperaţi? Cu ce fel de succes se
putea lăuda spitalul ei, dacă majoritatea pacienţilor de acolo
mureau în doar câteva zile sau săptămâni? Maica Tereza l‑a
privit fix şi în tăcere, absorbindu‑i întrebările, încercând să
pătrundă dincolo de suprafaţa lor şi să vadă ce fel de om ar
pune asemenea întrebări. N‑avea nici un răspuns pe care el să‑l
poată înţelege, aşa că i‑a spus cu voce înceată: „Oamenii aceştia
au fost trataţi ca nişte câini toată viaţa lor. Marea boală de care
suferă ei este sentimentul că nu sunt doriţi. N‑au dreptul să
moară precum îngerii?“
Malcolm Muggeridge, autorul unei cărţi despre Maica Tereza,

a căutat şi el fervent răspunsuri la aceste întrebări. A obser‑
vat mizeria şi sărăcia care bântuiau în Calcutta şi s‑a întors
în Anglia, pentru a scrie despre ele cu patos şi indignare. Dar,
comentează el, diferenţa dintre abordarea lui şi cea a Maicii Te‑
reza este aceea că el s‑a întors în Anglia... în timp ce ea a rămas
în Calcutta. Din punct de vedere statistic, recunoaşte el, Maica
Tereza nu realizează cine ştie ce prin faptul că salvează câţiva
oameni rătăciţi dintr‑o cloacă a nevoilor umane. Apoi încheie
cu următoarea afirmaţie: „Dar creştinismul nu este o concepţie
statistică despre viaţă.“
Şi, într‑adevăr, nu este. Nu atunci când un păstor închide
poarta după nouăzeci şi nouă de oi, pentru a se repezi apoi,
cu inima frântă şi gâfâind, s‑o găsească pe‑a o suta, care lip‑
seşte. Nu atunci când un muncitor tocmit doar pentru un ceas
primeşte aceeaşi plată ca şi cel tocmit pe‑o zi întreagă (Mat.
172
Iubire
20:1–16). Nu atunci când un păcătos nemernic hotărăşte să se
pocăiască şi nouăzeci şi nouă de cetăţeni fără pată sunt igno‑
raţi, în timp ce întreg cerul sărbătoreşte (Luca 14:4–7).
Dragostea creştină, agape, dragostea care dăruieşte, nu este
nici ea statistică. Percepţiile prin intermediul pielii sunt mai de
bază decât percepţiile prin mijlocirea ochiului sau a urechii.
Pielea simte o nevoie şi răspunde instinctiv şi în mod perso‑
nal.
Nu cred că munca de misiune devine neapărat mai efici‑
entă pe măsură ce ajunge mai specializată şi mai impersonală.
Uneori, într‑un cadru precum cel al unui colegiu medical creş‑
tin, tehnologizarea este inevitabilă, însă am observat că unele
agenţii medicale creştine de calitate din India îşi pierd trep‑
tat misiunea originară, pe măsură ce devin instituţionalizate,
având de susţinut clădiri şi angajaţi. „Calitatea“ tratamentului
sporeşte, dar la fel le cresc şi cheltuielile. Din dorinţa de a‑şi
autofinanţa munca, aceste colegii se diversifică şi oferă tehnici
medicale care atrag clienţi în stare să plătească. Între timp, cei
nevoiaşi şi neiubiţi, care nu‑şi mai pot permite spitalele de mi‑
siune, trebuie să apeleze la ajutorul clinicilor de stat.
În contrast cu aceste clinici, mă uit la impactul pe care l‑au
avut părinţii mei. Deşi au mers în India cu scopul de a propo‑
vădui Evanghelia, prin faptul că trăiau cu o conştiinţă tactilă
a nevoilor oamenilor, au început să le răspundă la mai multe
niveluri. În mai puţin de un an, erau deja implicaţi în domenii
precum medicina, agricultura, educaţia, evanghelizarea şi tra‑
ducerea. Percepţia lor în ce priveşte nevoile a determinat forma
(complianţa) pe care a luat‑o dragostea lor.
Mama mea şi tatăl meu au lucrat timp de şapte ani până ca
cineva să se convertească la creştinism şi, de fapt, acea primă
convertire a fost rezultatul direct al iubirii lor tămăduitoare.
Sătenii îşi abandonau adesea bolnavii în faţa casei noastre, iar
părinţii mei îi îngrijeau. Odată, când un preot hindus era pe
173
Pielea
moarte din cauza gripei, şi‑a trimis fiica plăpândă şi bolnăvi‑

cioasă, în vârstă de numai nouă luni, să fie crescută de părinţii
mei. Nici unul dintre adepţii lui n‑a vrut să se îngrijească de
copila bolnavă; ar fi lăsat‑o să moară. Dar părinţii mei au luat‑o
la ei, au îngrijit‑o până ce‑au pus‑o pe picioare şi au adoptat‑o.
Eu am câştigat o soră vitregă, Ruth, iar părinţii mei au câştigat
un răspuns de încredere neaşteptat. Sătenii au fost atât de miş‑
caţi de acest exemplu de dragoste creştină, încât o seamă dintre
ei au primit dragostea lui Hristos.
Peste ani, cu mult timp după moartea tatei, când mama
mea, „Buni“ Brand, avea optzeci şi cinci de ani, a ajutat la re‑
alizarea unui progres medical. Tratase adeseori unele abcese
voluminoase de pe picioarele muntenilor indieni, storcând din
ele puroiul colectat şi excizând de acolo un vierme parazit,
lung şi subţire. Îngrijorată de frecvenţa acelor abcese, mama a
studiat problema şi a aflat că ciclul de viaţă al viermelui inclu‑
dea un stadiu larvar, petrecut în apă. Dacă putea contribui la
întreruperea acelui ciclu, ar eradica viermele. Cunoscând bine
obiceiurile oamenilor, ea a dedus degrabă că mijlocul de trans‑
mitere a viermelui era, probabil, obiceiul lor de a se bălăci în
apă. Bazându‑se pe încrederea şi dragostea pe care şi le conso‑
lidase de‑a lungul multor ani de slujire personală, mama a mers
călare, din sat în sat, îndemnând oamenii să construiască ziduri
de piatră în jurul puţurilor lor puţin adânci şi să evite contactul
picioarelor cu apa. În decursul a câtorva ani, această femeie în
vârstă a determinat de una singură, în două lanţuri muntoase,
eradicarea tuturor viermilor de genul acesta, precum şi a abce‑
selor pe care le provocau.
Soţia mea, Margaret, a trecut printr‑o experienţă similară

atunci când s‑a confruntat cu o problemă îngrozitoare, care
afecta ochii copiilor. Îmi dădeam seama că s‑a confruntat din
nou cu un caz din acesta când, seara, îi vedeam disperarea din
174
Iubire
ochi. Mă uitam la ea şi‑i murmuram cu compasiune un singur
cuvânt: „Cheratomalacie?“, iar ea dădea din cap afirmativ.
Starea aceasta afecta copiii între unu şi doi ani şi deriva din‑
tr‑o carenţă de vitamina A şi de proteine. Bebeluşul era bine
hrănit atâta timp cât era alăptat la sân, numai că, în curând,
un nou frate sau o soră îl înlătura de la sânul mamei. Regimul
alimentar bazat pe orez nu reuşea să asigure vitaminele ne‑
cesare, făcând ca trupurile lor mici să devină susceptibile la
unele infecţii. În cele din urmă, un atac de conjunctivită – de
regulă una dintre infecţiile cel mai uşor de tratat la o persoană
bine hrănită – începea să afecteze ochii copilului malnutrit.
Uitându‑se în ochii aceia, Margaret vedea o masă gelatinoasă
de moliciune şi umezeală, ca şi cum o rază stranie de căldură
i‑ar fi topit toate părţile. Contactul cu un astfel de copil, care‑şi
subţia ochii pentru a‑i feri de lumină, nu înceta niciodată să o
copleşească pe Margaret, indiferent de câte intervenţii de suc‑
ces avusese în acea zi.
Mai târziu, îndemnaţi de disperarea lui Margaret, câţiva
cercetători ai colegiului medical au descoperit că o plantă medi‑
cinală obişnuită, care creştea în sălbăticie în toată zona noastră,
conţinea o concentraţie remarcabil de mare de vitamina A. Au
descoperit şi că arahidele, cultivate local pentru uleiul care se
extrăgea din ele, conţineau proteina de care duceau lipsă copiii.
După ce arahidele erau terciuite pentru a produce ulei, ţăranii
obişnuiau să folosească reziduurile ca hrană pentru porci.
Sarcina a devenit atunci una de educaţie. Margaret şi asis‑
tentele medicale din sectorul de sănătate publică au dat vestea
printre oameni şi, curând, mamele le vorbeau încântate vecine‑
lor despre planta medicinală şi arahidele care le‑ar putea salva
copiii de orbire. Vestea a circulat din sat în sat ca o bârfă, ajun‑
gând curând să protejeze copiii de temuta cheratomalacie.
Desigur, aceste două exemple sunt neobişnuite. O bună
parte din munca de misiune constă în trudă istovitoare, cu re‑
175
Pielea
zultate mai puţin spectaculoase. Dar ambele demonstrează re‑

zultatele posibile ale iubirii creştine tactile. Băncile de date gu‑
vernamentale, spitalele avansate şi experţii în agricultură aveau
suficiente cunoştinţe pentru a ataca cheratomalacia şi viermele
parazit, dar nu câştigaseră încrederea sătenilor. Impulsul către
un progres medical a venit, în schimb, din partea oamenilor
care erau „în contact cu“ oamenii suferinzi şi care acumulaseră
încredere şi respect suficiente ca să impună remediile.
Un vechi proverb chinezesc spune: „Nimic nu poate ispăşi
insulta unui cadou decât iubirea persoanei care îl oferă.“ Insult
cu adevărat o persoană săracă, dacă mă apropii de ea, îi pun o
bancnotă de zece dolari în palmă şi plec mai departe. Gestul
meu spune: „Nu poţi să‑ţi porţi singur de grijă – uite aici un
cadou.“ Dar, dacă mă implic în viaţa acelei persoane, îi constat
nevoile şi‑i stau alături, împărţindu‑mi cu ea resursele de care
dispun, ea nu se simte ofensată.
Mă întreb cât de eficace ar fi fost „Buni“ Brand, dacă ar fi
lansat din avion fluturaşi de hârtie, care să explice nevoia con‑
struirii de ziduri de piatră în jurul fântânilor.
În fiecare săptămână, cutia mea poştală geme de cereri de ajutor

din partea unor organizaţii creştine implicate în hrănirea celor
flămânzi, îmbrăcarea celor fără straie, vizitarea deţinuţilor şi
vindecarea celor bolnavi. Cu toţii îmi descriu condiţiile atroce
ale unei lumi în suferinţă şi‑mi solicită ajutorul financiar pentru
alinarea durerii lor. Le dau bani adesea, pentru că am trăit şi am
muncit printre oamenii suferinzi ai lumii şi pentru că ştiu că
mai toate aceste organizaţii împart cu conştiinciozitate iubire şi
compasiune peste hotare. Însă mă întristează că singura legă‑
tură a milioanelor de creştini care îşi împart resursele cu acea
lume rămâne mijlocul distant şi firav al poştei directe. Cerneală
pe hârtie, formula povestirilor, pentru a obţine cele mai bune
rezultate – pielea şi atingerea nu sunt deloc implicate.
176
Iubire
Dacă îmi exprim iubirea numai indirect, printr‑un cec, voi
pierde incredibila bogăţie de răspunsuri pe care le provoacă
iubirea tactilă. Nu toţi putem sluji în ţările lumii a treia, unde
nevoile umane abundă. Dar cu toţii putem vizita deţinuţi, pu‑
tem să ducem mâncare bolnavilor izolaţi în casă, să slujim ma‑
melor necăsătorite sau să îngrijim copii. Dacă alegem să iubim
numai la distanţă, noi vom fi cei privaţi de iubire, pentru că
pielea are nevoie de contact permanent, ca să rămână sensibilă
şi receptivă.
Şi de data aceasta, cea mai bună ilustrare a acestui ade‑
văr este Isus Hristos, întruchiparea lui Dumnezeu în această
lume. Epistola către Evrei rezumă experienţa Lui pe pământ,
declarând că avem acum un conducător care poate fi atins
de slăbiciunile noastre (Ev. 4:15). Dumnezeu Însuşi a văzut
nevoia de a veni alături de noi, nu ne‑a iubit doar de la dis‑
tanţă. Cum putea să‑Şi manifeste pe deplin dragostea altfel
decât prin mijlocirea trupului omenesc? Se spune că Isus
„a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le‑a suferit“ (Ev.
5:8). Un concept stupefiant: Fiul lui Dumnezeu, învăţând prin
experienţele Sale pe pământ. Înainte de a lua chip omenesc,
Dumnezeu n‑a avut nici o experienţă personală a durerii fizi‑
ce sau a efectului de a sta cot la cot cu oameni aflaţi la nevoie.
Dar Dumnezeu a trăit printre noi şi ne‑a atins, iar timpul pe
care l‑a petrecut aici Îi îngăduie să Se identifice mai din plin
cu durerea noastră.
Prin urmare, idealul este acela de a oferi iubire unei persoa‑
ne pe care o poţi atinge – un vecin, o rudă, o persoană nevoiaşă
din comunitatea din care provii. Am reuşit să fac acest lucru în
India. Acum, caut în Carville oameni pe care să‑i iubesc prin
atingere. Desigur, mă mai preocupă profund nevoile oameni‑
lor din India şi‑i caut şi pe alţii care să poată iubi indienii prin
atingere. Susţin aceşti oameni şi organizaţiile lor cu daruri şi
rugăciuni.
177
Pielea
Atingerea poate sta pe locul doi, atât în trup, cât şi în bise‑

rică. Corpusculii tactili sunt localizaţi adânc înăuntrul pielii,
iar activităţile de la suprafaţă pot, într‑adevăr, să reverbereze
prin alte celule, transmiţând astfel simţul atingerii. Dăruiesc
Indiei prin intermediul fiicei mele din Bombay, prin prietenul
meu, dr. Fritchie, de la spitalul de lepră din Karijiri, precum şi
prin alţi oameni asemenea lor. Ei sunt mijlocitorii care aplică
acolo iubirea mea, în mod personal, şi aştept din partea lor un
raport sensibil asupra rezultatelor acelei iubiri. Este responsa‑
bilitatea mea să mă implic şi eu în munca lor, aflând noutăţi
despre ei, citindu‑le rapoartele şi rugându‑mă pentru ei. Când
mă rog pentru acele celule de pe linia frontului, le simt durerea
şi strădania. Cu toţii putem să ţinem legătura cu membrii de
peste hotare ai Trupului şi să‑i folosim drept corpusculii noştri
proprii şi personali ai atingerii.
Nevoile lumii sunt mereu în creştere, asemenea lavei topite a

unui vulcan, aşteptând de mult să erupă. În fiecare zi, vedem
la televizor câte o litanie de ştiri despre foamete, războaie şi
epidemii, adeseori chiar în timp ce ne mânuim cu dexterita‑
te tacâmurile în abundenţa mâncării de pe masă. Schimbăm
rapid şi nepăsători canalele care prezintă apelurile publicitare
înfăţişând copii cu stomacurile umflate de malnutriţie. Nevoile
sunt atât de covârşitoare, încât, în loc să ne şocheze şi să ne de‑
termine să luăm măsuri, ne împietresc şi ne insensibilizează.
În anumite feluri, ne încărcăm cu o povară intolerabilă de
vinovăţie, care ne‑ar putea imobiliza. Din nou, mă gândesc la
lucrarea lui Hristos. A vindecat oameni, dar pe o arie restrânsă.
Pe tot parcursul vieţii, El n‑a avut efect asupra celţilor, a chi‑
nezilor ori a aztecilor. Ci a pus în mişcare o misiune creştină,
menită să se răspândească peste tot în lume, răspunzând ne‑
voilor umane de pretutindeni. Trebuie să începem cu resursele
noastre proprii, cu cartierul nostru, cu instituţiile publice care
178
Iubire
ne deservesc. Deşi singuri nu putem schimba întreaga lume,
împreună putem îndeplini porunca lui Dumnezeu de a umple
pământul cu prezenţa şi dragostea Lui. Când întindem mâna să
ajutăm, întindem mâna Trupului lui Hristos.
179
19
Co onfruntare
Nu este mai mare dragoste

decât să‑şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi.
Isus
Aş fi neglijent dacă aş lăsa impresia că

singurele funcţii ale pielii sunt acelea de a
ne informa asupra mediului înconjurător
şi de a relaţiona cu acesta prin atingere şi
înfăţişare. Natura nu este niciodată atât
de risipitoare. Pielea există mai întâi de
toate ca barieră, o linie Maginot care ţine
interiorul înăuntru şi exteriorul în afară.
În absenţa ei, unele părţi ale trupului s‑ar
mişca de colo‑colo ca gelatina şi ne‑am
pierde definiţia ca organism.
Dacă ar trebui să aleg contribuţia cea
mai însemnată a pielii, aş opta pentru im‑
permeabilitatea sa. 60% din trup constă
din fluide şi, fără lumea umedă şi prote‑
jată pe care o asigură pielea, acestea s‑ar
evapora degrabă. Sau, fără piele, o baie
caldă ar ucide: fluidele ar invada interiorul
precum apa peste un deversor inundat,
181
Pielea
umflând corpul de lichide, diluând sângele şi înmuind plămânii.

Bariera impermeabilă de celule a pielii ne fereşte de asemenea
dezastre.
Civilizaţia modernă pune la încercare capacităţile pielii. Ne
frecăm pielea cu detergenţi şi săpunuri aspre (care, paradoxal,
pot să atace stratul acid al pielii şi să contribuie la răspândi‑
rea bacteriilor). În orice sâmbătă, putem să ne supunem pielea
abuzului de a înota într‑o piscină clorurată, să turnăm petrol
pe mâini aprinzând focul la grătarul din curte, să curăţăm pe‑
riile de vopsit cu terebentină, pe care s‑o îndepărtăm apoi prin
frecare cu praf abraziv şi cu un burete aspru. Dar, cumva, pielea
supravieţuieşte.
Pielea oferă, de asemenea, o apărare pe linia întâi a fron‑
tului împotriva hoardelor de bacterii şi ciuperci care îi presară
suprafaţa. Superbele fotografii microscopice ale lui Lennart
Nilsson, reprezentând suprafaţa pielii, dezvăluie perforaţiile
minuscule ale porilor sudorifici şi ale canalelor ei uleioase ca
pe nişte gigantice caverne crestate, care permit accesul către
părţile mai profunde ale dermei. Pe marginile acestor cavităţi,
stau la pândă bacterii verzi fosforescente şi ciuperci care se
răspândesc fără oprelişti. O singură bacterie, care nu trăieşte
decât vreo douăzeci de minute, poate să dea naştere la un mi‑
lion de bacterii, în opt ore. Fiecare dintre noi purtăm pe supra‑
faţa trupului tot atâtea creaturi de acest fel câţi oameni sunt pe
această planetă. Pentru a‑i ţine pe prădători la distanţă, pielea
se foloseşte de o armată de substanţe chimice, sarcini electrice
negative şi grupuri de celule de apărare.
Chiar şi animale mai mari se strecoară în aceste fisuri. Până
în secolul XX, în ţările dezvoltate, acarienii, puricii, ploşniţele
şi păduchii erau elemente acceptabile în peisajul pielii. Cămaşa
de păr a lui Thomas Becket mişuna de păduchi; Samuel Pepys
a fost nevoit să înapoieze o perucă venită de la frizer plină de
lindini. Membrii micii nobilimi franceze, mereu preocupaţi să
182
Confruntare
dea dovadă de bune maniere, se încruntau dezaprobator în faţa
celor care omorau puricii strângându‑i între unghii, în locuri
publice, lucru îngăduit numai în tovărăşia unui grup de prie‑
teni intimi.
Chiar şi astăzi, o creatură cu opt picioare, Demodex follicu‑
lorum, lungă de abia o treime de milimetru, îşi croieşte drumul
în interiorul foliculelor părului şi‑şi trăieşte satisfăcută zilele
în adăpostul său preferat, geana. Acest acarian, de forma unui
trabuc şi în aparenţă inofensiv, a fost întâlnit pe aproape orice
om care a fost supus examinării. Femelele şi masculii acestei
creaturi se împerechează fericiţi în tunelurile de lângă firele de
păr şi până la douăzeci şi cinci de astfel de vietăţi se pot aduna
într‑o glandă sebacee uleioasă şi caldă.
Pielea e totodată nevoită să pareze atacurile unor creaturi
de dimensiuni mai mari, cum ar fi sifonoforele, scorpionii, că‑
puşele, puricii, cantaridele şi muştele înţepătoare. Unele gân‑
gănii, însetate după secreţiile umane, se îndreaptă grăbite către
acele părţi constricţionate ale trupului unde pielea e apăsată şi
aproape de vasele de sânge aflate dedesubt. Astfel, un purice de
nisip se târăşte iute de‑a lungul trupului, cu o viteză de peste
şapte centimetri şi jumătate pe minut, până ce ajunge în zona
strangulată de elasticul lenjeriei intime. Ah, epiderma de acolo
e atât de subţire şi de tentantă; aici se îndoapă el cu sânge.
Loviturile de intensitate mai mare, cum ar fi izbiturile sau
contuziile, îşi răspândesc impactul asupra a mii de celule ale
pielii, care se arcuieşte precum o trambulină, pentru a amorti‑
za forţele care, altminteri, ar putea vătăma ireparabil organele
adăpostite acolo.
Lumea de afară e dură, iar epiderma furnizează o ploaie
continuă de celule sacrificate. Acest strat exterior cornos stă
suspendat asemenea unor fulgi creţi de porumb, gata să se
cojească şi să facă loc celulelor umede şi proaspete aflate de‑
desubt. Oamenii care ţin evidenţa unor asemenea lucruri esti‑
183
Pielea
mează că pierdem zece mii de milioane de celule ale pielii pe zi.

Doar dând mâna cu cineva sau răsucind o clanţă, putem cauza
o aversă de câteva mii de celule ale pielii; tremur la ideea de a
calcula efectul în acest sens al unui meci de tenis.
Celulele moarte zăbovesc timp de câteva săptămâni pe su‑
prafaţa unui braţ care este ţinut în gips. Dar unde merg toate
celelalte? Zăcăminte întregi de piele se adună sub aşternuturi,
unele se pierd în curenţii de aer, însă o mare parte din piele
rămâne în spaţiul casei. Până la 90% din praful care se găseşte
în gospodărie e format din piele moartă – răzuiri prietenoase
din tine, familia ta, oaspeţii tăi, aşteptând să fie strânse laolaltă
cu o cârpă moale şi scuturate afară fără nici un moment de
gratitudine faţă de sacrificiul reprezentat. Celulele înlocuitoare
cresc la loc cu precădere între ora 12 noaptea şi 4 dimineaţa,
timp în care o mare parte din trup se odihneşte.
Am consultat cândva un tânăr student entuziast, care tocmai

învăţa să cânte la chitară. Cu faţa brăzdată de îngrijorare, m‑a
rugat să‑i examinez vârfurile degetelor; erau roşii şi tumefiate
şi, uneori, când cânta la chitară, îi sângerau. „Sunt prea slabe
să poată cânta? Nu voi fi niciodată chitarist?“ m‑a întrebat tân‑
guios.
Îmi venea să râd de felul în care îşi inspectase propriile celule
ale pielii. Cu toate că erau parte din el, lucrând cu loialitate pen‑
tru el, el le inspecta aşa cum un director îşi inspectează angaja‑
ţii, întrebându‑se dacă aceştia îşi aduc contribuţia cu adevărat.
L‑am sfătuit să o lase mai moale. Pielea se străduia cu furie să
ţină pasul cu noile presiuni intense care cojeau stratul epider‑
mic extrem de subţire, înainte ca alte celule noi să poată fi puse
în funcţie. Curând, viteza de înmulţire a celulelor avea să câştige
teren şi să‑i acopere vârfurile degetelor cu bătături aspre.
Dintre toate organele, pielea mi se pare că e cea mai jert‑
fitoare; nu e de mirare că o pătrime din pacienţii unui medic
184
Confruntare
generalist vin la el cu boli de piele. Pielea amortizează abuzuri
incredibile pentru a menţine în siguranţă organele vitale dină‑
untru, incapabile să tolereze un mediu schimbător. O creştere
a temperaturii cu numai şapte sau opt grade ar ucide întreg
trupul; astfel, pielea este chemată să acţioneze ca un radiator,
trimiţând în grabă fluidele la suprafaţă, pentru a se evapora şi a
răci astfel trupul. O creştere a cantităţii de sânge de la suprafaţa
pielii risipeşte căldura. Într‑o zi de vară, până la şapte litri de
transpiraţie pot fi eliminaţi pentru răcirea unui corp activ.
Într‑un fel, deoarece întreaga comunitate de credincioşi
reprezintă Trupul lui Hristos în lume, toţi creştinii îşi aduc
contribuţia la înfăţişarea exterioară a pielii. Uneori, fiecare
dintre noi se trezeşte în dificila poziţie de a se afla în avangarda
Trupului lui Hristos în lume. Cred totuşi că, în aceeaşi manieră
în care trupurile noastre trebuie să protejeze celulele delicate
ale ochilor sau ale ficatului, în faţa realităţilor dure ale mediu‑
lui extern, la fel şi biserica include indivizi care trebuie să fie
izolaţi şi cărora să li se îngăduie momente de contemplare în
linişte. Alţii au nevoie de protecţie în decursul unor perioade
vulnerabile din viaţă. În folosul tuturor acestor oameni, unii
membri ai Trupului lui Hristos se aşază pe linia de front, în
poziţiile expuse, şi îndură trauma pentru noi, ceilalţi.
Pielea nu este un loc pentru începători. Ea este un organ
avansat, sincronizat cu imunitatea corpului şi cu sistemul de
luptă împotriva bolilor. Alergiile, variola şi tuberculoza sunt
testate pe suprafaţa pielii, pentru că ea poate reprezenta şi pro‑
teja părţile interne ale corpului. Creştinii, nerăbdători să facă
impresie bună în faţa lumii privitoare, îi împing cu înflăcărare
pe cei nou convertiţi să devină organul vizibil. Mulţi dintre ei
nu sunt suficient de înţelepţi sau de maturi să facă faţă şocului.
Aş putea înşira o listă întreagă de eroi sportivi care au început
prin a fi vorbitori invitaţi la circuitul sportiv creştin şi care au
intrat apoi într‑un con de umbră, iar azi nu mai manifestă nici
185
Pielea
un interes faţă de chestiunile creştine. Ei îmi amintesc de ce‑

lulele fragile şi umflate ale tânărului chitarist, încă incapabile
să se adapteze solicitării sporite de a fi târâte de‑a lungul unor
sârme de oţel.
Noii convertiţi, mai sensibili în faţa pericolelor mediului
înconjurător străin, au nevoie de protecţie, ca să înveţe mo‑
dalităţile în care funcţionează trupul. Dacă apostolul Pavel a
avut nevoie de un timp îndelungat de reflecţie, nu ar trebui ca
şi noi să cerem acelaşi lucru pentru creştinii recent convertiţi
de astăzi?
Nu toţi vom fi convocaţi pe linia frontului. Iar cei implicaţi în

servicii mai umile din interiorul Trupului se confruntă cu un
pericolul specific: se simt inferiori faţă de părţile mai vizibile
ale Trupului. Poate dactilografiatul sau curăţatul unor saloane
de spital să contribuie la Împărăţie în acelaşi fel ca şi activităţi‑
le reprezentanţilor vizibili ai credinţei? Biblia se concentrează
adesea pe acei oameni rari care au fost chemaţi să conducă şi să
găsească noi teritorii pentru practica şi credinţa religioasă. Cu
siguranţă, aceşti oameni rămân modele importante pentru noi.
Dar nu vom fi cu toţii apostoli şi nu există nici o aluzie în Biblie
care să indice că ar trebui să fim astfel. În ansamblu, biserica
este populată de oameni obişnuiţi, care diferă, în primul rând,
în privinţa activităţii cărora şi‑au dedicat viaţa.
Unii sunt chemaţi pe front, precum Maica Tereza, Corrie
ten Boom şi Billy Graham. Ei merită sprijinul şi rugăciunile
noastre, şi nu pizma noastră, întrucât viaţa la suprafaţa Trupu‑
lui nu e niciodată uşoară.
Istoria Bisericii e presărată cu celule care au fost dornice
să trăiască la punctul de contact al fricţiunii; aceşti oameni nu
s‑au dat înapoi în faţa rănilor, a căldurii pârjolitoare ori a so‑
licitărilor de neîndurat. Citesc lista eroilor din Evrei 11 ca pe
o trecere în revistă a martirilor care s‑au luptat în liniile de
186
Confruntare
front, care „au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au
scăpat de ascuţişul săbiei, s‑au vindecat de boli, au fost viteji în
războaie, au pus pe fugă oştirile vrăjmaşe. Femeile şi‑au primit
înapoi pe morţii lor înviaţi; unii, ca să dobândească o înviere
mai bună, n‑au vrut să primească izbăvirea, care li se dădea,
şi au fost chinuiţi. Alţii au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi
închisoare; au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu fierăstrăul,
chinuiţi; au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoa‑
ce şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi, ei, de
care lumea nu era vrednică, au rătăcit prin pustiuri, prin munţi,
prin peşteri şi prin crăpăturile pământului“ (Ev. 11:33–38).
Astăzi, creştinii aflaţi sub regimuri tiranice sunt persecu‑
taţi pentru credinţa lor. Aleksandr Soljeniţân ne aminteşte
de minunatul rezervor de suferinţă care s‑a acumulat printre
creştinii ruşi, precum şi de moştenirea pe care ei au lăsat‑o
lumii.
Mă gândesc chiar la mama mea, provenind dintr‑un cămin
din suburbiile Londrei, care s‑a dus în India ca misionară. Când
„Buni“ Brand a împlinit şaizeci şi nouă de ani, misiunea ei i‑a
spus să se pensioneze, iar ea s‑a conformat... până ce a dat peste
un nou lanţ de munţi, pe unde nu mai călcase nici un misionar.
Fără susţinerea misiunii, Bunicuţa s‑a căţărat pe acei munţi,
şi‑a construit o colibă mică de lemn şi a mai lucrat încă două‑
zeci şi şase de ani. Din cauza unui şold fracturat şi a paraliziei
care se extindea, nu putea merge decât ajutându‑se de două
bastoane de bambus, dar, cu ajutorul unui cal, a străbătut toţi
munţii călare, cu o cutie medicală legată de şa, la spate. Îi căuta
pe cei nedoriţi şi neatrăgători, pe cei bolnavi, pe cei mutilaţi şi
pe cei fără vedere şi le ducea tratament. Când ajungea în unele
aşezări unde era cunoscută, o mulţime de oameni îi ieşea în
cale, ca s‑o întâmpine şi să‑i da bineţe.
Mama a murit în 1974, la vârsta de nouăzeci şi cinci de
ani. Alimentaţia deficitară şi sănătatea şubredă îi inflamaseră
187
Pielea
încheieturile şi o făcuseră fragilă şi uscată. Încetase de mult

timp să se mai ocupe de înfăţişarea ei, refuzând chiar să se uite
în oglindă, nedorind să vadă efectele vieţii sale grele. Ea făcuse
parte din avangardă, din linia de front care prezenta lumii dez‑
avantajate dragostea lui Dumnezeu.
O altă femeie, şi ea slujind în liniile de front, captează pentru

mine într‑o singură imagine toate elementele pielii Trupului
lui Hristos. În anii ’50, am vizitat o călugăriţă, dr. Pfau, undeva
lângă Karachi, Pakistan, în cea mai teribilă sărăcie şi mizerie
umană pe care le‑am văzut vreodată. Cu mult timp înainte să
ajung la ea, un miros putrid îmi înţepa nările. Era un miros pe
care aproape că puteai să‑l tai cu cuţitul.
Curând, am văzut lângă mare o movilă imensă de gunoi,
reprezentând deşeurile acumulate ale unui oraş mare, care lân‑
cezeau şi putrezeau de multe luni încoace. Aerul roia de muşte.
Într‑un sfârşit, am reuşit să disting şi figuri umane – oameni
plini de răni – târându‑se în susul colinelor de gunoi. Erau le‑
proşi şi mai mult de o sută dintre aceşti oameni, izgoniţi din
Karachi, îşi stabiliseră domiciliul pe acest teren de gunoi. Nişte
bucăţi mari de tablă zimţată delimitau între ele adăposturile
şi un singur robinet, care picura necontenit în centrul acestui
teren, constituia unica sursă de apă.*
Însă acolo, lângă acest loc îngrozitor, am văzut o clinică de
lemn curată, în care am găsit‑o pe dr. Pfau. Mi‑a arătat cu mân‑
drie rafturile ordonate, conţinând dosare excelent menţinute,
cu fişele fiecărui pacient de acolo. Contrastul izbitor dintre sce‑
na oribilă de afară şi oaza de iubire şi grijă din interiorul clinicii
ei ordonate a avut un efect profund în conştiinţa mea. Dr. Pfau
etala zilnic toate proprietăţile pielii: frumuseţe, sensibilitate în
* Groapa de gunoi nu mai există astăzi, iar dr. Pfau lucrează într‑un spital
modern din Pakistan, ca medic specialist în lepră.
188
Confruntare
faţa nevoilor, complianţă şi aplicarea constantă şi neînfricată a
dragostei divine prin atingerea umană. Pe tot cuprinsul lumii,
oameni ca ea împlinesc porunca lui Hristos de a umple pămân‑
tul cu prezenţa Lui.
189
Locomot,ia
o
20
M
o is,care
În absenţa oricărei alte dovezi, chiar şi numai degetul mare de la mână

m‑ar convinge de existenţa lui Dumnezeu.
Isaac Newton
Un domn bătrân, cu o mină binevoitoare,

un nas mai mult decât proeminent şi o
faţă brăzdată de riduri, traversează scena.
E adus de umeri, iar ochii îi par înfundaţi
şi înceţoşaţi – are peste nouăzeci de ani.
Se aşază pe o banchetă neagră goală, pe
care o ajustează puţin. După ce inspiră
adânc, îşi ridică mâinile. Tremurând uşor,
ele rămân o clipă suspendate deasupra
claviaturii în alb şi negru. Şi apoi începe
muzica. Toate impresiile legate de vârstă
şi de şubrezenie părăsesc în tăcere minţile
celor patru mii de oameni adunaţi să‑l as‑
culte pe Arthur Rubinstein.
Programul lui din seara aceasta e sim‑
plu: Impromptuurile lui Schubert, câteva
preludii de Rahmaninov şi binecunoscuta
Sonată a lunii de Beethoven. Oricare din‑
tre acestea ar putea fi interpretată într‑un
193
Locomoția
recital muzical de liceu. Dar n‑ar putea fi ascultate aşa cum

erau interpretate de Rubinstein. Sfidând mortalitatea, el îmbină
o tehnică impecabilă cu un stil poetic, în interpretări care atrag
după ele strigăte de „bravo“ prelungite, venite din partea audi‑
toriului ce ovaţionează frenetic. Rubinstein face o plecăciune
uşoară, îşi închide mâinile acelea nonagenare şi se retrage în
culise.
Trebuie să recunosc că un spectacol de excepţie, de genul
celui dat de Rubinstein, îmi captivează în aceeaşi măsură ochii
şi urechile. Mâinile reprezintă profesia mea; le‑am studiat toa‑
tă viaţa. Un recital de pian este un balet al degetelor, o înflori‑
re glorioasă de ligamente şi încheieturi, de tendoane, nervi şi
muşchi. Trebuie să stau aproape de scenă, pentru a le vedea
mişcările.
După calculele mele atente, ştiu că unele dintre mişcările
necesare unei interpretări la pian, cum ar fi puternicele arpegii
din mişcarea a treia a Sonatei lunii, sunt pur şi simplu prea iuţi
ca trupul să le poată duce la bun sfârşit în mod conştient. Im‑
pulsurile nervoase nu se deplasează cu suficientă viteză, ca să
îngăduie creierului să‑şi dea seama la timp că cel de‑al treilea
deget tocmai s‑a ridicat şi să poruncească celui de‑al patrulea
deget să apese următoarea clapă. Luni întregi de exersare tre‑
buie să înveţe creierul să trateze mişcările ca pe nişte acţiuni
reflexe involuntare – muzicienii numesc această calitate „me‑
moria degetelor“.
Mă minunez şi de pasajele lente şi cadenţate. Un bun pi‑
anist îşi controlează degetele independent, aşa încât, atunci
când apasă cu amândouă mâinile un acoard de opt note, fiecare
dintre degete exercită o apăsare uşor diferită, cu nota melodică
de bază răsunând cel mai tare. Efectul unei presiuni cu câteva
grame în plus sau în minus într‑un pasaj pianissimo de maximă
semnificaţie este atât de minuscul, încât numai un laborator
sofisticat l‑ar putea măsura. Dar urechea umană posedă un ast‑
194
Mișcare
fel de laborator, iar muzicienii ca Rubinstein câştigă aplauzele
publicului, deoarece ascultătorii avizaţi pot savura până şi cele
mai fine nuanţe ale controlului degetelor.
Adeseori am stat în faţa unui grup de studenţi la medicină

sau chirurgi pentru a analiza mişcarea unui deget. Ţin în faţa
lor o mână de cadavru secţionată, care arătă aproape obscen
acum, ruptă de trup, cu tendoane şi muşchi atârnând după ea.
Îi anunţ că am de gând să mişc vârful degetului mic. Ca să fac
acest lucru, trebuie să aşez mâna moartă pe o masă şi să petrec
vreo patru minute sortând prin împletitura aceea încâlcită de
tendoane şi muşchi. (Pentru a permite îndemânarea şi supleţea
unei acţiuni precum interpretarea la pian, degetul în sine nu
e înzestrat cu nici un muşchi; tendoanele transferă forţa de la
muşchi către antebraţ şi palmă.) În cele din urmă, după ce am
aranjat cel puţin o duzină de muşchi în configuraţia şi încorda‑
rea adecvate, cu o mişcare delicată, pot să le manevrez astfel
încât degetul mic să se mişte ferm, fără ca încheieturile înveci‑
nate să se atingă.
Şaptezeci de muşchi diferiţi contribuie la mişcările mâinii.
Aş putea umple o cameră cu manuale de chirurgie care suge‑
rează variate moduri de reparare a mâinilor accidentate. Dar,
după patruzeci de ani de studii, n‑am citit despre nici o tehnică
care a reuşit să îmbunătăţească o mână normală şi sănătoasă.
Când mă aflu în săli de concerte şi urmăresc degetele zvelte
ale pianiştilor, suind şi coborând sau alunecând pe claviatură,
îmi amintesc prelegerile pe care le‑am ţinut. Venerez mâna;
Rubinstein o foloseşte fără să‑i studieze funcţiile. Mâinile îi
sunt slujitori ascultători; adesea, îşi închide ochii sau priveşte
pierdut înainte, fără să le bage măcar în seamă. Nu se gândeşte
la degetul mic; meditează la Beethoven şi Rahmaninov.
Zeci de alţi muşchi se aliniază ca forţe de sprijin binevoi‑
toare şi disponibile mâinilor lui Rubinstein. Părţile superioare
195
Locomoția
ale braţelor îi stau ţepene, iar coatele i se îndoaie la un unghi

de aproape nouăzeci de grade, pentru a se potrivi înălţimii cla‑
viaturii. Muşchii umerilor, unduindu‑se pe spate, trebuie să se
contracteze, pentru a‑i ţine părţile superioare ale braţelor în‑
tr‑o poziţie bună, iar muşchii gâtului şi ai pieptului îi stabilizea‑
ză umerii. Când ajunge la o bucată mai solicitantă a partiturii,
întregul trunchi şi toţi muşchii picioarelor i se rigidizează, for‑
mând o bază fermă, al cărei rol este acela de a permite mişcarea
braţelor. Fără muşchii aceştia cu rol de ancorare, Rubinstein
s‑ar prăbuşi de fiecare dată când ar întinde mâna să atingă cla‑
pele.
Pentru a observa tipurile de mâini artificiale pe care oamenii

de ştiinţă şi inginerii le‑au conceput de‑a lungul multor ani de
cercetare şi cu cheltuiala a milioane de dolari pe tehnologii, am
vizitat unele instituţii care produc materiale radioactive. Oa‑
menii de ştiinţă îşi prezintă cu mândrie aparatele inteligente,
care le permit să evite expunerea la radiaţii. Ajustând anumite
butoane rotative şi mânere, ei pot controla o mână artificială, a
cărei încheietură permite supinaţia şi se roteşte. Modelele mai
recente posedă chiar şi un deget mare, o caracteristică avansa‑
tă, rezervată în natură doar primatelor. (Dar numai noi, oame‑
nii, putem să atingem vârful arătătorului cu degetul mare, ceea
ce ne îngăduie să apucăm, să ţinem în mână şi să manevrăm
obiectele cu uşurinţă şi precizie.) Zâmbind ca un tată mândru,
omul de ştiinţă mişcă degetul mecanic.
Dau din cap aprobator şi‑l felicit pentru gama largă de ac‑
tivităţi pe care mâna mecanică le poate îndeplini. Numai că el
ştie la fel de bine ca şi mine că, în comparaţie cu degetul mare
al omului, mâna din era atomică, concepută de el, este neînde‑
mânatică şi limitată, chiar jalnică – o sculptură din plastilină a
unui copil, comparată cu o capodoperă a lui Michelangelo. Un
concert susţinut de Rubinstein dovedeşte acest lucru.
196
Mișcare
Pentru a ne susţine toate mişcările, şase sute de muşchi, repre‑
zentând 40% din greutatea noastră corporală (de două ori mai
mult decât greutatea oaselor), ard o mare parte din energia pe
care o ingerăm ca mâncare. Muşchi de dimensiuni minuscule
controlează cantitatea de lumină care poate pătrunde în ochi.
Muşchi de abia doi centimetri şi jumătate lungime permit un
spectru întreg de expresii subtile ale feţei – un partener la jo‑
cul de bridge sau un negociator de pace învaţă să le citească,
ele fiind semnale importante. Un alt muşchi, mult mai mare,
diafragma, controlează tusea, respiraţia, strănutatul, râsul şi
oftatul. Masivii muşchi din fese şi coapse echipează trupul
pentru o viaţă întreagă de mers pe jos. Fără muşchi, oasele s‑ar
prăbuşi grămadă, articulaţiile s‑ar desprinde unele de altele, iar
locomoţia ar înceta.
Muşchii omului se împart în trei categorii: muşchi netezi,
care controlează procesele automate şi care lucrează fără
atenţia noastră conştientă; muşchi striaţi, care permit mişcă‑
rile voluntare, cum ar fi cântatul la pian; şi muşchi cardiaci,
suficient de specializaţi pentru a‑şi merita propria categorie.
(Inima unei păsări colibri cântăreşte abia câteva grame, însă
bate de opt sute de ori pe minut; inima unei balene cântăreşte
aproape o jumătate de tonă – spre deosebire de ambele, inima
umană pare să aibă o funcţionalitate monotonă, însă îşi face
datoria suficient de bine încât să ne treacă pe cei mai mulţi
dintre noi peste vârsta de şaptezeci de ani, fără a se opri ca să
se odihnească.)
Înconjuraţi cum suntem de mijloacele de locomoţie crea‑
te de om – avioane, ATV‑uri, puncte colorate ce dansează pe
ecranul televizorului – putem ajunge să ignorăm exaltarea pură
a locomoţiei pe care o fac posibilă muşchii. Dar chiar şi formele
inferioare de viaţă animală etalează fapte impresionante. Muş‑
chii unei muşte obişnuite răspund într‑o miime de secundă,
ceea ce explică de ce puţine dintre ele pot fi prinse cu mâna
197
Locomoția
liberă. Detestatul purice efectuează sărituri şi salturi acrobati‑

ce care, dacă ar fi proporţionate la mărimea omului, i‑ar face
pe cei mai buni olimpici să abandoneze sportul, de disperare.
Vizitaţi o grădină zoologică cu o fereastră sub apă şi urmăriţi
focile şi lupii de mare, stângaci şi greoi pe uscat, dând cuvântu‑
lui „graţios“ sensuri noi. Staţi în curtea unei ferme şi urmăriţi
cum se avântă o rândunică şi redefineşte zborul.
După cum se întâmplă adeseori, omul are un spectru al
mişcării mai mic şi la o scară mai redusă. Nu avem vederea
uliului, auzul bufniţei, strălucirea licuriciului. Nici nu putem să
alergăm ca un câine, să sărim ca un ţânţar sau să ne zburătăcim
precum o gâscă. Dar avem destul potenţial în muşchii noştri
care să facă să existe baletul Balşoi şi sporturi ca gimnastica
şi patinajul pe gheaţă. La televizor, protagoniştii sunt modele
de frumuseţe imponderabilă, alunecând prin aer sau făcând
piruete pe un singur deget, coborând de pe o bară înaltă, cu
o arcuire uşoară. Dar, când eşti de faţă la un atare eveniment,
vezi graţia ca pe un produs secundar al unei munci asidue. E
gălăgie acolo, cu toate şocurile şi bufniturile şi podelele scârţâ‑
itoare şi trupurile asudate şi gâfâinde. Faptul că omul e în stare
să transforme o asemenea activitate musculară extenuantă în
fluiditate şi graţie este un tribut adus naturii duale a mişcării:
putere fizică robustă şi un control de maestru.
198
21
E
o chilibru
Creştinismul a depăşit dificultatea de a combina

contrariile furioase, menţinându‑le pe amândouă
şi menţinându‑le pe amândouă furioase.
G. K. Chesterton
Mişcările lui Rubinstein, ale lui Barâş‑

nikov sau ale lui Heiden nu vin uşor.
Cortexul motor al creierului, pe care
vor sta înscrise toate codurile mişcărilor
voluntare, este la început gol, ca o tablă
de şcoală ştearsă. Copilul mic, dominat
de gravitaţie, nu‑şi poate ţine capul sau
trunchiul în poziţie verticală, deşi laten‑
ţele comportamentului instinctiv există în
el. Mişcările mâinilor şi ale picioarelor îi
sunt abrupte şi smucite, ca într‑un vechi
film mut. Cu toate acestea, copilul învaţă
repede, ajungând să‑şi ridice capul în‑
tr‑o lună, iar pieptul, în două. Dacă totul
merge bine, peste şapte luni stă pe şezut,
fără a fi sprijinit. La opt luni, poate sta în
picioare neajutat, dar, în medie, îi mai ia
199
Locomoția
încă şapte luni până să meargă bine şi fără a‑şi conştientiza ac‑
ţiunea, cu o viteză de un pas pe secundă.
Dacă am urmări toate semnalele trupului implicate în mers,
vom descoperi în acel copilaş care începe să umble, zâmbind şi
balansându‑se în mod primejdios, o maşinărie de o comple‑
xitate inimaginabilă. Peste un milion de celule senzoriale din
fiecare ochi compun o imagine a mesei către care se îndreaptă.
Receptorii întinderii de la nivelul gâtului transmit cortexului
poziţia capului faţă de trunchi şi menţin o tensiune adecvată
a muşchilor. Receptorii de la nivelul articulaţiilor declanşează
şi trimit mesaje care informează cu privire la unghiul oaselor
membrelor. Organele de simţ dinăuntrul urechii informează
creierul asupra direcţiei gravitaţiei şi a echilibrului trupului.
Presiunea pe care pământul o exercită asupra degetelor picioa‑
relor declanşează mesaje cu privire la tipul de suprafaţă pe care
se deplasează.
Doar pentru ca acest copil să se ridice în picioare, muşchii
antagonici din şold, genunchi şi gleznă trebuie să exercite o
încordare egală şi antagonică, stabilizând articulaţiile şi îm‑
piedicându‑le să se plieze. „Tonusul muscular“ descrie setul
complex de interacţionări care ţin toţi muşchii copilaşului
într‑o stare uşoară de contracţie, făcându‑i postura verticală a
trupului la fel de activă şi de încordată precum mişcările care
îi urmează.
O privire aruncată întâmplător către pământ, pentru a oco‑
li o jucărie de pe covor, va determina toate aceste organe de
simţ să se modifice în mod spectaculos: imaginea pământului
se mişcă iute peste retină, însă urechea internă şi receptorii
întinderii asigură creierul că trupul nu cade. Orice mişcare a
capului modifică centrul de greutate, afectând tensiunea din fi‑
ecare muşchi al membrelor. Trupul copilaşului răsună de mili‑
oanele de mesaje care‑i informează creierul şi‑i dau îndrumări,
în scopul îndeplinirii aventurii extraordinare a mersului.
200
Echilibru
În vederea organizării celulelor individuale, muşchii se bazea‑
ză pe o ierarhie avansată. Celulele musculare – corpuri lungi
şi netede, cu nuclee închise la culoare – efectuează o singură
acţiune: se contractă. Pot doar să tragă şi nu să împingă, când
două molecule proteice interacţionează şi alunecă una într‑al‑
ta, ca dinţii a doi piepteni aşezaţi faţă în faţă. Celulele se unesc
în grupuri numite fibre, semănând cu nişte gheme de sfoară,
iar fibrele raportează unei ierarhii şi mai înalte, numită „unitate
motorie“.
Un nerv motor controlează o unitate motorie, înfăşurân‑
du‑şi plăcile de la capăt în jurul unui grup muscular, tot aşa cum
o caracatiţă se înfăşoară în jurul unui stâlp. Când acel nerv dă
un semnal, toate fibrele sale musculare se micesc şi se îngroaşă
imediat. Unele fibre sunt „rapide“, pentru izbucniri scurte de
energie, în vreme ce altele, numite „fibre lente“, obosesc mai
greu. Fibrele musculare aderă la ceea ce se numeşte principiul
„toţi sau nici unul“. Nu au o supapă variabilă de energie, ci doar
un simplu întrerupător „oprit‑pornit“. Variaţiile de putere, ca
atunci când Rubinstein atinge în treacăt o clapă sau când o apa‑
să cu putere, se petrec din cauza cantităţii de unităţi motorii
care acţionează în orice moment.
Dirijorii de coruri mari îşi avertizează cântăreţii să nu in‑
spire la sfârşitul unei măsuri interpretate pianissimo, întru‑
cât zgomotul multor cântăreţi inspirând ar deranja din punct
de vedere auditiv. Ei sunt sfătuiţi să tragă aer mai degrabă în
mijlocul unei măsuri, decalându‑şi respiraţia, pentru ca restul
corului să continue să cânte, în vreme ce numai câţiva dintre
solişti inspiră la un moment dat. Spre deosebire de coruri însă,
un muşchi nu poate cere membrilor săi să cânte cu voce în‑
ceată. Pentru a varia volumul, bicepsul modifică pur şi simplu
numărul participanţilor. Fiecare unitate motorie se odihneşte
când e nevoie, dar contracţia muşchilor rămâne constantă.
201
Locomoția
Rareori se întâmplă ca toate unităţile motorii dintr‑un

muşchi de dimensiuni mari să‑şi pornească activitatea simul‑
tan. Din când în când, adrenalina induce acţiuni de mare forţă,
numită forţă isterică, cum ar fi cazul unei mame care ridică o
maşină de pe trupul copilului ei – poate că atunci toate unităţi‑
le motorii sunt galvanizate şi împinse să acţioneze.
„Corul“ muscular poate fi chiar auzit, dacă introducem
un ac într‑un muşchi şi‑l ataşăm unui aparat care transformă
energia electrică în sunet. Clic, clic, clic: un flux continuu de
mesaje raportează activitatea tonusului muscular. Încordaţi
încet bicepsul şi salva de clicuri se accelerează. Mişcaţi braţul
brusc şi ritmul clicurilor creşte până la frecvenţa unei mitrali‑
ere. Celulele nu‑şi încetează niciodată clicăitul şi, când creierul
cheamă la o activitate subită, ele se ajustează instantaneu, în
câteva fracţiuni de secundă.
Atunci când aparatul de măsură înregistrează fluxul curgerii
statice numai dintr‑o singură zonă musculară, de mărimea unui
vârf de ac, sute de alţi muşchi trec pe deplin neobservaţi. O serie
întreagă de muşchi extrem de importanţi îşi transmit mesajele
către creier, fie că suntem conştienţi de activitatea lor sau nu:
aceştia sunt muşchii automaţi, care ne controlează pleoapele
ochilor, respiraţia, bătăile inimii şi digestia. E ca şi cum înţelep‑
ciunea trupului nu lasă aceste funcţii de viaţă şi de moarte în
seama liberului arbitru, uituc şi schimbător. Aceste funcţii sunt
atât de protejate, încât nu putem să ne oprim voluntar bătăile
inimii sau respiraţia. Nimeni nu se poate sinucide ţinându‑şi
respiraţia; acumularea de dioxid de carbon în plămâni declan‑
şează un mecanism care nu ia în seamă dorinţele conştiente şi
sileşte muşchii intercostali, diafragma şi plămânii să se mişte.
Gândiţi‑vă la reţeaua de electricitate care leagă fiecare casă
şi clădire a unui oraş mare. În orice secundă, există lumini care
se aprind şi se sting, prăjitoare de pâine care‑şi aruncă feliile gata
prăjite, cuptoare cu microunde care‑şi încep numărătoarea digi‑
202
Echilibru
tală, pompe de apă care se pun brusc în mişcare. Şi cu toate aces‑
tea, acea întretăiere enormă de decizii şi activităţi are un caracter
aleatoriu. Un sistem de comutare cu mult mai complex operează
în trupul tău în chiar acest moment, când citeşti cartea asta, şi
acest sistem este perfect controlat şi ordonat. Când vei ajunge la
capătul paginii, o vei întoarce cu degetele, doar vag conştient de
sistemele complexe care permit o asemenea acţiune.
În trupul fizic, la fel ca şi în cel spiritual, muşchii trebuie exersaţi

pentru ca să continue să crească. Dacă, în urma unei paralizii,
ne pierdem capacitatea locomotoare, în trup ni se instalează
atrofia, iar muşchii se micesc, până când sunt absorbiţi de re‑
stul corpului. În mod similar, Trupul lui Hristos îşi dovedeşte
cel mai bine starea de sănătate atunci când se comportă cu iu‑
bire faţă de alţi semeni ai lui. Când îşi diminuează răspunsul
activ la durere şi nedreptate, Trupul începe să se irosească şi
să slăbească. Dacă o aptitudine organică nu este folosită, ea va
degenera; paraziţii etalează jalnic această lege a naturii.
Cu toate acestea, există un aspect al locomoţiei din cadrul
Trupului lui Hristos care continuă să mă nedumerească. Chiar
şi atunci când a fost exersată de‑a lungul istoriei, mişcarea din
Trupul lui Hristos pare să aibă o natură confuză şi convulsivă.
Alegeţi orice secol şi istoria de atunci a Bisericii va include scin‑
dări şi diviziuni, dezbateri înfocate despre rolul acţiunii sociale şi,
din păcate, reacţii excesive faţă de influenţele necreştine. Pentru
că istoria Bisericii include aceste încercări spastice de activităţi,
subapreciem cu uşurinţă eficacitatea mişcării Trupului.*
* Cel puţin o parte a acestei confuzii derivă din faptul că biserica vizibilă
şi organizată este, poate, în orice moment dat, foarte diferită de biserica
adevărată – Trupul lui Hristos. Se poate ca un pastor sau chiar un episcop
să se fi aflat la un anume moment istoric în afara Trupului şi să fi acţionat
împotriva lui.
203
Locomoția
Însă, studiind biologia mişcării, pot înţelege mai bine cum

unii curenţi de energie, aparent disparaţi, pot contribui, în
fond, la fluiditate. În trupul uman, o mişcare nu rezultă din
contribuţia unanimă a tuturor părţilor la aceeaşi activitate; de
fapt, fiecare acţiune are o reacţie egală şi antagonică. Am văzut
că muşchii sunt aşezaţi pe perechi antagoniste, astfel că, atunci
când tricepsul se contractă, bicepsul se relaxează şi invers. Însă
unul dintre pionierii neurofiziologiei, Charles Sherrington, a
demonstrat că toată activitatea musculară implică inhibiţie,
dar şi excitaţie. În fiecare afirmaţie musculară, există un „însă“
echilibrant.
Mişcarea smucită a genunchiului, care implică numai doi
muşchi, ilustrează principiul lui Sherrington. Când un medic
ciocăneşte uşor genunchiul unui pacient, muşchiul din partea
frontală a coapsei sare excitat în acţiune. Dar acţiunea aceasta
nu este posibilă fără ca partea dorsală a coapsei, care flexează
genunchiul, să fie activ inhibată şi să opteze a nu se contracta.
Doi stimuli sunt la fel de puternici; unul conduce către acţiune,
celălalt către inacţiune. În mişcările complexe, precum mersul
pe jos sau lovirea unei mingi de baseball, sute de reacţii anta‑
gonice se petrec simultan. Întreaga activitate musculară impli‑
că deci această politică a concesiilor reciproce. Sherrington a
elaborat pe tema acestui concept: „S‑a remarcat că ţelul Vieţii
este o acţiune, şi nu un gând. Astăzi, dictonul acesta trebuie
modificat pentru a admite că, deseori, a te abţine de la o acţiu‑
ne nu e cu nimic mai puţin o acţiune decât a înfăptui o acţiune,
întrucât inhibiţia este o activitate nervoasă, în aceeaşi măsură
ca şi excitaţia.“2 A nu decide să acţionezi înseamnă a decide.
O armonie a inhibiţiei sincronizează întregul trup, coor‑
donând bătăile inimii cu respiraţia, iar respiraţia, cu deglutiţia,
stabilind tonusul muscular şi adaptându‑se tuturor schimbări‑
lor de mişcare. Pe scurt, inhibiţia ţine o parte a maşinăriei în
afara razei de acţiune a celeilalte.
204
Echilibru
Acest principiu biologic ne poate ajuta să explicăm ceea
ce, la prima vedere, pare a fi o recurenţă deranjantă în istoria
Bisericii. Trupul lui Hristos s‑a mişcat din reflexe extreme şi
exagerate. În anii timpurii ai Bisericii, s‑au declanşat dezbateri
chiar pe tema opoziţiei dintre activitate şi inactivitate. Aşa cum
a remarcat Charles Williams, în comportament există două
tendinţe antagonice. „Prima tendinţă vrea să spună că: «Totul
contează infinit de mult.» Cea de‑a doua spune: «Fără îndoială
că acest lucru este adevărat. Însă o judecată sănătoasă ne cere
să nu tratăm totul ca valorând chiar atât de mult.»“3 Această
viziune riguroasă conduce la o concepţie accentuată şi inten‑
să despre lume, care vede toate acţiunile ca având consecinţe
eterne. În formele sale cele mai grave, ea poate deveni un lega‑
lism fariseic şi o intoleranţă de genul celei a cruciadelor „sfin‑
te“. Viziunea relaxată, care aduce cu sine o judecată sănătoasă,
poate, în forma sa cea mai eronată, să ducă la inactivitate, la
o atitudine de nepăsare („cui îi pasă?“) în faţa nedreptăţii şi a
păcatului.
Îndeosebi în Galateni şi în Romani, apostolul Pavel a luptat
împotriva ambelor extreme, pe de o parte, criticând legaliş
tii pentru pervertirea harului lui Dumnezeu şi susţinând, pe
de altă parte, lucrarea creştină ca o consecinţă normală a noii
vieţii.
Chiar şi în relaţionarea cu lumea largă, creştinii au oscilat
între forţe antagoniste. În primele două secole de creştinism,
au apărut doctrinele cunoaşterii catafatice şi a cunoaşterii
apofatice, fiecare dintre ele atrăgând adepţi fervenţi. Teologia
catafatică a stabilit o politică bisericească strictă: „Dacă vreun
episcop sau diacon sau orice faţă bisericească se va feri de că‑
sătorie, de vin şi de carne... să fie corectat sau îndepărtat din
funcţie şi scos afară din biserică.“4
Abstinenţii de la căsătorie şi petreceri au fost catalogaţi drept
„blasfematori împotriva creaţiei“, iar cei care afirmau aceste lu‑
205
Locomoția
cruri aveau multe ţinte, gândiţi‑vă numai la toţi acei atleţi ai

credinţei, alergând prin deşert, slabi şi despuiaţi. Paradoxul nu
era ceva nou: Isus a subliniat că Ioan Botezătorul a fost mus‑
trat pentru ascetismul său, în timp ce El, Fiul lui Dumnezeu, a
fost vorbit de rău şi catalogat drept băutor de vin şi mâncăcios
(Mat. 11:19). Fiecare tendinţă extrăgea ceva bun din conflict:
catafatismul ne‑a lăsat moştenire o artă minunată, dragostea
romantică, filozofia şi dreptatea socială, în timp ce apofatismul
a dat profundele documente ale misticismului, care au putut
izvorî numai din contemplarea netulburată a sacrului.
Creştinii de azi încearcă să echilibreze aprecierea estetică
a bisericii cu nevoile critice, într‑o lume suprapopulată. Este
posibil să menţii arta frumoasă şi arhitectura opulentă, având
în vedere resursele pe care astfel de activităţi le consumă? Unii
redescoperă nevoia de comunitate, care, într‑o societate atât de
încăpăţânat democratică cum e cea din Occident, ar putea avea
nevoie de o formă foarte structurată. Conducătorii de misiuni
se luptă constant cu tensiunile create între scopurile lor înfră‑
ţite, de a sluji spiritual şi material, prin evanghelizare şi acţiuni
sociale. Chiar şi o congregaţie mică poate reflecta tendinţele
acestea de contrabalansare.
Dacă vizitez o comunitate creştină de tineri radicali ca ori‑
entare politică, care se opun cu toată tăria guvernului ameri‑
can, susţinând un pacifism total şi o sărăcie deliberată, aş putea
să plec de acolo cu o viziune distorsionată despre felul în care
trebuie să se prezinte activitatea creştină în lume. Şi totuşi o
asemenea contracultură poate, printr‑un proces de inhibiţie,
să tempereze activitatea bisericii instituţionalizate, netezindu‑i
mişcările lipsite de sensibilitate, chemând‑o înapoi la o conşti‑
inţă radicală a dreptăţii. Poate contribuţia lor fereşte trupul să
cadă într‑o parte.
Factorul unificator în astfel de dezbateri trebuie să fie o an‑
gajare faţă de Cap, faţă de Isus Hristos. Nu vom cădea de acord
206
Echilibru
cu privire la interpretările pe care le dăm lucrurilor spuse de El,
asupra a ceea ce a vrut să spună cu adevărat şi asupra celei mai
bune căi de îndeplinire a acelor ţeluri, într‑o societate ostilă.
Dar, dacă nu reuşim să găsim părtăşie în supunerea noastră
comună faţă de El, acţiunile noastre nu vor fi văzute drept forţe
reciproce şi echilibrante, necesare pentru mişcare, ci doar nişte
contracţii spastice, inutile.
207
22
D
o isfunct,ii
Aptitudinile noastre sunt asemeni acelor uzine siderurgice care nu pot prelucra
decât minereul cu un grad înalt de impuritate;
când lumina e prea intensă, nu vedem.
Malcolm Muggeridge
În cabinetul meu din India a intrat un băr‑

bat, o matahală de om, smiorcăindu‑se şi
suspinând. Era un inginer australian de
succes, care lucra în India de mulţi ani.
Dar gâtul i se convulsiona atât de violent,
încât, la fiecare câteva secunde, bărbia i
se izbea de umărul drept. Avea torticolis
spasmodic sau sindromul gâtului sucit, o
maladie deosebit de debilitantă, cauzată
de o tulburare psihologică adânc înrădă‑
cinată.
Printre zvâcnirile spastice ale bărbiei,
pacientul mi‑a descris disperarea care‑l
măcina. Pe lângă toate celelalte motive
de autocompătimire, bărbatul mai era şi
mic de statură şi gras şi avea anteceden‑
te de alcoolism. Torticolisul, spunea el,
209
Locomoția
i se declanşase la puţin timp după o vizită în Australia. Burlac

convins în tot timpul şederii sale în India, se întorsese din Aus‑
tralia cu o soţie – o femeie superbă, mai înaltă şi mai tânără
decât el, care a devenit imediat subiectul multor clevetiri din
sat. Ce văzuse la el? Ce determinase o asemenea nepotrivire?
I‑am recomandat inginerului un psihiatru, întrucât eu nu
i‑am putut face nimic mai mult decât să‑l sedez temporar. Psi‑
hiatrul mi‑a destăinuit suspiciunea sa, conform căreia starea
inginerului derivase din neliniştile sale cu privire la faptul că nu
se putea ridica la valoarea noii sale soţii. I‑a pus un diagnostic,
dar nu s‑a văzut nici o urmă de vindecare. Inginerul a revenit
la mine peste câteva săptămâni, de data asta şi mai împovărat
de disperare. Murdar şi neîngrijit, cu gâtul smucindu‑i‑se spas‑
modic, ţi se rupea inima de mila lui.
Când şedea singur, nevăzut de nimeni, rar i se contorsiona
gâtul. Dar, de îndată ce începea cineva o conversaţie cu el, băr‑
bia începea să sară smucit către umăr, înrăutăţind o contuzie
cronică, spongioasă. Am făcut cercetări asupra acestei condiţii
şi am lucrat cu el, dar nimic nu dădea rezultate, în afara sedării
şi a alinării provizorii, care urma unei injecţii cu novocaină la
rădăcina nervilor. În cele din urmă, a ajuns în pragul disperării
totale şi a încercat să‑şi curme viaţa. A susţinut insistent, cu o
convingere fermă în voce, că va încerca din nou, până ce avea
să reuşească. Nu mai putea continua să trăiască cu gâtul acela
anarhic.
Am încercat să‑l trimit în străinătate, fiindcă în India nu se
găsea nici un neurochirurg, dar a refuzat. Cu reticenţă, am căzut
de acord să încerc o operaţie complicată şi primejdioasă, care
implica expunerea măduvei spinării şi a bazei creierului. Nu mai
încercasem niciodată o procedură atât de complexă, însă omul
a insistat că singura alternativă rămasă era sinuciderea.
Nu‑mi amintesc nici o operaţie mai năpăstuită de adversităţi
decât aceea. Improvizaserăm o extensie la o masă de operaţie
210
Disfuncţii
obişnuită, pentru ca pacientul să poate sta cu faţa în jos, ca pe
o masă neurologică. Din nefericire, lucrul acesta i‑a îngreunat
anestezistului munca de înlocuire a tubului din traheea bol‑
navului, atunci când acesta s‑a dislocat. Proasta oxigenare re‑
zultată a cauzat o sângerare abundentă, iar electrocauterul s‑a
scurtcircuitat în momentul cel mai critic, când aveam nevoie de
el ca să controlăm sângerarea. Apoi, s‑a întrerupt curentul din
spital şi am rămas cu o lanternă de mână şi fără electrocauter,
tocmai când expuneam măduva spinării. Şi, pentru ca stresul să
fie şi mai mare, uitasem să‑mi golesc vezica înainte de operaţie
şi m‑am simţit incomod pe tot parcursul procedurii.
Printre aceste distrageri, am încercat să mă concentrez asu‑
pra unor incizări foarte delicate. După ce am expus măduva
spinării şi creierul posterior, am urmat nervii aceia ca nişte fi‑
rişoare de păr, care străbăteau muşchii spastici ai gâtului. Orice
tremur cât de mic al bisturiului ar fi putut tăia un grup de nervi,
distrugând capacitatea locomotorie sau senzorială.
Cumva, în ciuda acestor dificultăţi, operaţia s‑a dovedit a
fi un succes. Când inginerul s‑a trezit, cu spatele gheboşat de
un bandaj, a descoperit că temuta mişcare a gâtului nu‑l mai
oropsea. Nu mai avea cum, bineînţeles, fiindcă tăiasem nervii
motori care duceau de la măduva spinării la muşchii care îi ră‑
suceau gâtul; nu mai putea face mişcarea care înainte îl domi‑
nase. Acel grup de muşchi fusese respins cu totul, din pricina
răzvrătirii lor împotriva ordinelor venite de la creier. Treptat,
pentru că nu erau folosiţi, au fost absorbiţi în trup.
Când oamenii văd pe cineva cu un muşchi spastic, presupun

deseori că muşchiul însuşi funcţionează prost. În realitate însă,
muşchiul este perfect sănătos, nu bolnav. De fapt, el este bine
dezvoltat, datorită frecventei sale întrebuinţări. Malfuncţia
porneşte de la relaţia muşchiului cu restul corpului: îşi demon‑
strează puterea în momentele inoportune, când trupul nici nu
211
Locomoția
are nevoie, nici nu vrea ca el să funcţioneze. Un muşchi spastic

poate produce, ca în cazul inginerului australian, jenă, durere
şi disperare profundă.
Tot la fel cum celulele grase aberante pot da naştere unei
tumori dăunătoare, strângând pentru sine resursele trupului, şi
muşchii spastici pot interfera în mişcarea normală a acestuia.
E foarte simplu, un muşchi spastic nesocoteşte nevoile restului
trupului; disfuncţia sa seamănă mai mult a răzvrătire decât a
boală.
Actele de iubire – vindecarea, hrănirea, educaţia, procla‑
marea lui Isus – reprezintă funcţiile adecvate de mişcare ale
Trupului spiritual. Dar chiar şi aceste mişcări, care par a fi pe
deplin bune, pot cădea pradă unei disfuncţii periculoase. Ca
şi muşchiul spastic, putem avea tendinţa să săvârşim fapte
de bunătate pentru folosul nostru, făcute de dragul nostru şi
pentru reputaţia noastră. În slujirea nevoilor fizice şi emoţio‑
nale, suntem în special susceptibili la ispita de „a ne juca de‑a
Dumnezeu“ şi de a cădea pradă unei mândrii mulţumite de
sine. Dragostea, ajunsă dumnezeu, caută să devină demon. Am
ajuns la concluzia că aceia dintre noi care suntem implicaţi în
lucrarea creştină ne întâlnim consecvent cu această tendinţă
subtilă de a ne umple de mândrie. Cineva vine la mine pentru
consiliere spirituală, iar eu i‑o dau. Însă, înainte ca acea per‑
soană să fi părăsit încăperea, mă felicit pentru calităţile mele
de consilier rafinat.
Ucenicii lui Isus, primii care au învăţat să‑L reprezinte, s‑au
împiedicat mereu în acest loc. Se certau pentru motive neîn‑
semnate, de genul: cine este cel mai vrednic ucenic şi cine să
aibă parte de cea mai mare onoare în ceruri (Mat. 20:20–23).
Isus le‑a vorbit despre nevoia sacrificiului de sine, a evidenţiat
câţiva copii din mulţime pentru a ilustra atitudinea smerită pe
care trebuiau s‑o aibă ucenicii şi chiar le‑a spălat ucenicilor pi‑
cioarele murdare pentru a exemplifica ce înseamnă să slujeşti.
212
Disfuncţii
Numai că aceste învăţături n‑au părut să aibă efect – n‑au dat
roade până după ziua întunecată de pe Golgota.
N‑am nici o dorinţă să emit judecăţi sau să nominalizez creş‑

tinii contemporani care par să‑şi lucreze muşchii într‑o ma‑
nieră care le slujeşte lor înşişi, şi nu Trupului. Însă mă mir de
creşterea explozivă a bisericii electronice. Acest nou muşchi
puternic poate ajunge la milioane de oameni şi poate aduna,
de asemenea, milioane de dolari ca venituri. Dă oare mediul
acesta prea multă influenţă şi putere? Ca fost misionar, al cărui
rol a fost acela de a ajuta, cunosc prea bine slăbiciunile umane
care conduc la mândrie spirituală. Evangheliştii de la radio şi
televizor, vorbitorii şi artiştii creştini mi‑au descris greutăţilor
lor specifice. Pot să se încălzească uşor la lumina unei acceptări
calde şi a comentariilor măgulitoare, venite din partea supor‑
terilor care‑i adulează. Pastorii şi cei care deţin poziţii înalte în
corporaţii creştine sunt supuşi şi ei aceloraşi tentaţii ale mân‑
driei şi ale statutului social.
Nici unul dintre noi nu e scutit. Creştinii radicali, care cer
ajutorarea zonelor sărace ale oraşelor, creştinii conservatori din
punct de vedere politic, care dăruiesc o bună parte din resursele
lor financiare misiunilor creştine, seminariştii care se mândresc
cu cunoştinţele lor nou descoperite, membrii bisericii care fac
parte din comitetele bisericii – cu toţii trebuie să ne întoarcem
la imaginea Fiului lui Dumnezeu îngenunchind pe o podea tare
şi desfăcând sandale pline de colbul înecăcios al Palestinei. Nu
putem afla împlinirea adevărată demonstrându‑ne puterea in‑
dividuală, ca unitate musculară din Trupul lui Hristos. Ci acti‑
vitatea noastră trebuie desfăşurată pentru Trup. Dacă Îl slujim
cu loialitate pe Isus, iar apoi rezultă aplauze sau faimă, vom
avea nevoie de un har special, ca să facem faţă onorabil unei
asemenea situaţii. Dar, dacă vom căuta conştient aplauzele ori
faima ori bogăţia materială, pentru orice finalitate, efectul va fi
213
Locomoția
asemănător contracţiei spastice a unui muşchi cândva sănătos.

Ca şi Anania şi Safira, vom transforma o faptă bună într‑una
impură, din pricina motivelor noastre impure.
Prin urmare, mişcarea în Trup reclamă cooperarea uniformă şi

benevolă a multor părţi, care cu bucurie îşi supun forţa proprie
Capului. Dacă faptele lor sunt divergente faţă de poruncile Ca‑
pului, acţiunea lor, deşi puternică şi impresionantă, nu va folosi
Trupului.
Mişcarea implică, totodată, o altă problemă gravă, care
poate handicapa trupul. Când părţile conlucrează îndeaproape,
ele generează fricţiune. Mi‑a fost atrasă atenţia asupra acestui
pericol când am consultat o pianistă celebră din Anglia. Ea spu‑
nea că o durere ciudată îi stingherea toate execuţiile la pian.
Nu se mai putea concentra asupra muzicii sau asupra ritmului.
În schimb, mintea i se concentra asupra durerii care‑i trecea
prin mână, ori de câte ori degetul mare se mişca şi forma un
anumit unghi faţă de încheietura mâinii. Anulase recent o serie
de concerte din cauza durerii aceleia supărătoare, cu toate că
celelalte priceperi ale ei – interpretarea, acţiunea muşchilor,
simţul atingerii şi coordonarea în timp – îi erau intacte.
I‑am spus că problema izvora dintr‑o mică zonă artritică
aspră dintre cele două oase ale încheieturii de la baza degetului
mare. I‑am sugerat să continue să cânte, dar să încerce să‑şi
mişte cât mai puţin acea articulaţie. „Dar cum mă pot gândi la
Chopin, dacă trebuie să mă îngrijorez de unghiul în care‑mi stă
degetul mare?“ a protestat ea. De fiecare dată când începea să
cânte, atenţia i se fixa asupra fricţiunii dureroase a acelei mici
încheieturi înăsprite.
Tratarea pacienţilor de genul acestei pianiste m‑a îndemnat
să studiez tipul de lubrifiere pe care o folosesc articulaţiile noas‑
tre şi am aflat că una dintre cele mai uluitoare caracteristici ale
trupului este felul în care articulaţiile noastre funcţionează de
214
Disfuncţii
obicei, atât de lin şi fără dureri. La laboratorul Cavendish din
Cambridge, Anglia, o echipă de chimişti şi ingineri au comparat
proprietăţile de fricţiune ale cartilagiului care ne înveleşte arti‑
culaţiile cu cele ale materialelor pe care inginerii le folosesc la
confecţionarea rulmenţilor. Căutau un material potrivit pentru
şoldurile artificiale. Iniţial, au calculat că fricţiunea prezentă
în genunchiul unui bou era o cincime din aceea a unui metal
foarte bine şlefuit – aproximativ aceeaşi fricţiune precum cea
a gheţii pe gheaţă. Nu părea posibil ca biologia să poată oferi
o articulaţie de cinci ori mai eficientă decât tot ceea ce ştiinţa
inginerească obţinuse vreodată.
Au continuat cercetările şi iată ce au descoperit: cartilagiul
articulaţiei este umplut cu canale minuscule, pline de lichid
sinovial. Cartilagiul este comprimabil şi, când o încheietură se
mişcă, partea cartilagiului care suportă solicitarea se comprimă,
făcând unele jeturi de lichid să ţâşnească din aceste canalicu‑
le. Lichidul formează un fel de lubrifiere forţată prin presiune,
care ridică şi desparte cele două suprafeţe. Când articulaţia se
deplasează înainte, o altă parte a suprafeţei suportă solicitarea;
lichidul din noua zonă ţâşneşte, în vreme ce zona care tocmai a
fost eliberată de solicitare se extinde şi aspiră înăuntru lichidul.
Astfel, în mişcările active, suprafeţele articulaţiei nu se ating
de fapt, ci plutesc pe jeturi de lichid. Inginerii au fost uimiţi,
fiindcă lubrifierea cu frecare semilichidă şi cea prin presiune
erau descoperiri recente în inginerie – aşa crezuseră ei.
În Trupul lui Hristos, articulaţiile sunt acele zone speciale
ale fricţiunii potenţiale unde oamenii muncesc împreună, în‑
tr‑o mişcare solicitantă. Într‑un trup aflat în stare de repaus,
nu există o nevoie prea mare de rezistenţă împotriva fricţiunii,
dar, de îndată ce muşchii şi oasele îşi încep activitatea, articu‑
laţiile devin puncte de atenţie critică. Luând în considerare pe‑
rioada scurtă de timp după care articulaţiile şi rulmenţii unui
aparat nou necesită atenţie, articulaţiile mele mă uluiesc cu
215
Locomoția
abilitatea lor de a rezista decenii întregi, fără a scârţâi sau a se

uza. Numai că, în ciuda remarcabilelor lor puteri de lubrifiere,
articulaţiile se pot deteriora, când suprafeţele lor alunecoase
sunt lezate sau încep să se subţieze.
Se întâmplă destul de frecvent ca, la vârsta bătrâneţii, fricţi‑
unea să înceapă să provoace articulaţiilor durere sau pulsaţii –
un răspuns firesc al anilor lungi de uzură. În Trupul lui Hristos,
această uzură firească se vădeşte uneori în felul intolerant în
care creştinii mai vârstnici şi mai înţelepţi îi judecă pe cei care
demonstrează un nou entuziasm faţă de credinţă, însă mai au
multe de învăţat în privinţa comportamentului şi a doctrinei. În
ultimii ani, biserica a absorbit un mare număr de oameni noi,
îndeosebi „oamenii lui Isus“ ai anilor şaizeci, precum şi valurile
de creştini carismatici din anii şaptezeci. Unii creştini mai în
vârstă au constatat că devin iritabili şi intoleranţi în relaţiile lor
cu aceşti noi membri. Uneori, harul lui Dumnezeu trebuie să
vină sub forma unor mici jeturi de lichid sinovial, care‑i ajută
pe cei bătrâni să‑i înţeleagă pe cei tineri şi să convieţuiască în
pace şi care să‑i ajute şi pe cei tineri să înţeleagă ce înseamnă să
ai un cartilagiu subţire.
Mult mai gravă decât această îmbolnăvire firească a încheie‑

turilor este condiţia artritei reumatoide, care‑i poate schilodi
chiar şi pe cei tineri. Nu cunoaştem cu adevărat cauza acestei
boli care, într‑un anumit fel, produce o hipersensibilitate a ce‑
lulelor articulaţiilor. Subit, o articulaţie e invadată de enzime
care, în mod normal, îşi fac apariţia numai atunci când prezen‑
ţa bacteriilor şi a proteinelor străine declanşează mecanismele
de apărare. O reacţie care, de regulă, e firească devine caniba‑
lică, iar celulele membranei sinoviale răspund ca şi cum ar fi
inflamate de o infecţie. Când expunem articulaţiile pentru a le
examina, nu găsim nici un duşman, doar prezenţa mânioasă a
celulelor de apărare atacând fără motiv cartilagiul şi ligamen‑
216
Disfuncţii
tele corpului. A izbucnit un teribil război civil: mecanismul de
apărare însuşi a devenit o boală.
Există diverse teorii care încearcă să explice artrita reuma‑
toidă. Una dintre ele propune ideea că există cu adevărat un in‑
amic, numai că nu l‑am izolat şi identificat încă. Indiferent care
dintre teorii ar fi adevărată, această reacţie exagerată produce
durere şi daune ireversibile. Chiar dacă ar exista un duşman
adevărat, e foarte probabil că acel duşman ar cauza mai puţine
daune decât o fac aceste celule, atunci când reacţionează îm‑
potriva lui.
Artrita reumatoidă spirituală atacă, uneori, lucrarea biseri‑
cii creştine. Membrii ei devin hipersensibili, simţindu‑se lezaţi
de o critică închipuită. Propria lor demnitate şi poziţie ajung
să fie mai presus de armonia grupului. Sau s‑ar putea să aleagă
o chestiune minoră de doctrină şi să facă din adeziunea la ea
determinanta unităţii spirituale.
Învăţătura de aici e atât de evidentă, încât nu mai are nevo‑
ie de clarificări; cu toate acestea, ea trebuie să fie, cu siguran‑
ţă, aplicată. Se ivesc situaţii de fricţiune şi tensiune în mediul
meu? Ar putea ele deriva din indignarea mea neprihănită faţă
de relele din familie sau dintre colegii mei sau din biserică? S‑ar
putea ca mânia mea să provoace mai mult rău decât răul pentru
care sunt furios?
Artrita loveşte la încheieturi, pentru că acolo fricţiunea
cauzată de mişcare îşi ia vama. Unii ar putea crede că creştinii
sunt mai puţin sensibili la fricţiune, din pricina idealurilor şi a
ţelurilor pe care le au în comun. Dar, de fapt, lucrarea creştină
poate spori fricţiunea, deoarece presiunile de „a fi spiritual“
fac parte din tensiunile normale de lucru. În cadrul Colegiului
Medical Creştin din India, am avut un psihiatru ai cărui clienţi
erau adesea misionari. Fiind extrem de motivaţi, lucrând în lo‑
curi izolate, adesea alături de un singur partener, misionarii par
să cadă pradă unor tensiuni personale acute. Refuză deseori
217
Locomoția
să‑şi recunoască problemele, până când fricţiunea a ajuns să

strice tot binele pe care l‑au înfăptuit.
Două femei slujesc împreună într‑un anumit loc, neavând
părtăşie decât una cu alta. Cu toate că au de înfruntat împreună
o sarcină colosală, ceea ce le doboară nu e mărimea sarcinii, ci
uzura şi fricţiunile de zi cu zi ale muncii împreună. Nu vor să‑şi
exprime tensiunea, pentru că sunt de părere că acest lucru nu
ar fi creştinesc şi nu le place să recunoască că ar exista o ade‑
vărată problemă. Aşa că o îngroapă, transformând‑o în daune
emoţionale şi fizice. Atunci când fricţiunile ies la suprafaţă, în
cele din urmă, ele şi‑ar putea avea originea în nişte lucruri ne‑
însemnate, precum o glumă spusă la un moment inoportun,
tendinţa de a sforăi sau felul în care o colegă de cameră se sco‑
beşte între dinţi.
Oamenii presupun uneori că viaţa creştină aduce cu sine
o imunitate naturală împotriva fricţiunilor, dar, evident, acest
lucru nu este adevărat. Trupul uman face eforturi incredibile
pentru a evita fricţiunea, iar Trupul lui Hristos ar trebui să fie
la fel de grijuliu să lubrifieze potenţialele conflicte atunci când
ne mişcăm într‑o acţiune comună.
218
23
I
o erarhie
Neuronul este ca o persoană în miniatură –

având personalitate, o seamă de părţi neasemănătoare, acţionând atât spontan,
cât şi prin stimulare... În cele din urmă, el vorbeşte pe o singură voce,
care cuprinde toate cele pomenite mai sus.
Theodore H. Bullock
Am făcut referire, ocazional, la forţa de

legătură care străbate trupul, sub formă
de electricitate. Electricitate? Ce luăm azi
de bun a reprezentat aventura nesăbuită
a zilei de ieri. Însuşi cuvântul „electricita‑
te“, încărcat cu fulgere şi corpuri imolate,
a fost înspăimântător de misterios pen‑
tru generaţiile precedente, la fel cum este
energia atomică pentru generaţia noas‑
tră. Astăzi, producem electricitate, având
consilii locale care decid câţi bani trebuie
plătiţi în schimbul livrării ei prompte la
domiciliile noastre. Şi, cu toate acestea,
o mie de fâşii de foc zimţuite asaltează
în fiecare minut pământul, sub formă de
fulgere. Numai un om de mare curaj îl
sfidează pe Zeus.
219
Locomoția
Ce relevanţă ar putea avea acel temut curent electric al

cerurilor pentru miliardele de celule nervoase minuscule care
mă unifică? Luigi Galvani, un italian care a trăit treizeci de ani
după curajosul Benjamin Franklin, şi‑a lansat zmeul în labirin‑
tul nervilor umani. Înainte de Galvani, toţi oamenii de ştiinţă şi
medicii din anul 130 d.Hr. încoace au urmat fidel teoria fizici‑
anului grec Galen, care a descris elegant comunicarea din spa‑
ţiul trupului ca un flux neîntrerupt de „spirite animalice“ ete‑
rice, care trec printr‑o reţea de tuburi goale. Teoria lui Galen a
fost bună pentru vremea sa. Dar care eră, dacă nu a noastră, ar
căuta să reducă furnicăturile dorinţelor unui îndrăgostit, valul
emoţional de răspuns la muzica lui Vivaldi, precum şi misti‑
cismul sacru al unui sfânt la formulele cuantificabile ale unor
reacţii chimice şi impulsuri electrice?
Galvani, dragul de el, n‑a putut anticipa profunzimea re‑
ducţionismului la care avea să conducă descoperirea sa; el doar
a adus nişte broaşte acasă pentru cină, într‑o zi înnorată, şi le‑a
agăţat în veranda casei. Urmând una din acele intuiţii nebu‑
neşti şi neverosimile, de care e plină istoria ştiinţei, Galvani a
decapitat broaştele, le‑a îndepărtat pielea şi a condus un fir de
la un paratrăsnet până la măduvă spinării lor, expusă vederii. A
consemnat cele ce s‑au întâmplat mai departe, în timpul unei
furtuni de vară, care bubuia pe cerul Bolognei: „În momentul
în care au izbucnit fulgerele, toţi muşchii au fost cuprinşi de
contracţii violente multiple, aşa încât, la fel cum fulgerele, cu
splendoarea şi lumina lor, precedă tunetele şi avertizează di‑
nainte asupra apariţiei lor, tot aşa au făcut şi mişcările şi con‑
tracţiile musculare.“1
Galvani era un om de ştiinţă. Dacă ar fi fost scriitor, ar fi
descris uimirea neliniştită de pe feţele musafirilor săi, care
urmăreau spectacolul unor broaşte decapitate, smucindu‑se
şi convulsionându‑se de parcă ar fi sărit peste un iaz, dând
întruna din picioare. Electricitatea din atmosferă se scurgea
220
Ierarhie
prin nervii broaştelor şi stimula mişcarea în nişte animale de
altfel moarte.
Galvani a făcut multe alte experimente pe broaşte, dintre
care unele sunt de o autenticitate îndoielnică, încât e greu de
ştiut ce s‑a întâmplat cu adevărat. Fiind un om retras, Galvani
şi‑a publicat descoperirile relativ târziu în viaţă, lăsându‑şi
nepotul să‑i susţină în public majoritatea teoriilor. Însă desco‑
perirea cu cele mai multe consecinţe a făcut‑o în ziua în care a
agăţat câteva broaşte decapitate pe nişte cârlige de cupru, dea‑
supra balustradelor de fier din verandă. Ori de câte ori piciorul
vreuneia dintre broaşte aluneca înspre una dintre balustrade şi
intra în contact cu ea, se smucea violent.
Broaştele moarte săltând în timpul unei furtuni cu fulgere sunt

una, însă broaşte dând aprig din picioare într‑o zi însorită –
acesta este tipul de descoperire care să pună comunitatea ştiin‑
ţifică pe foc. Şi aşa s‑a şi întâmplat.
Rivalul lui Galvani, Alessandro Volta, a ajuns la concluzia
că broaştele n‑au avut nimic de‑a face cu curentul electric, ci
a fost vorba de două metale nesimilare, legate printr‑un con‑
ductor. A continuat prin inventarea bateriei şi lui trebuie să‑i
mulţumim pentru tabelele de marcaj explozive, pentru ziarul
electric din Times Square, clădirea Wrigley din Chicago, lumi‑
nată cu proiectoare, precum şi pentru bateria care porneşte o
maşină dimineaţa, pe o temperatură sub zero grade.
Galvani a susţinut cu încăpăţânare că reacţia provenea din‑
tr‑o „electricitate animală“ şi lui trebuie să‑i mulţumim pentru
monitoarele EKG, aparatele de retroacţiune biologică, trata‑
mentul cu şocuri electrice şi pentru milioanele de picioare de
broască fără viaţă, sărind nebuneşte prin laboratoarele facultă‑
ţilor de medicină.
Un alt secol şi jumătate avea să treacă, până ca exploratorii
trupului să găsească o explicaţie rezonabilă pentru felul în care
221
Locomoția
electricitatea se deplasează prin trup. Evident, nu ar putea cur‑

ge ca şi curentul, care sfârâie în spatele fiecărei prize de perete,
nu peste nişte nervi atât de fini, încât un grup de astfel de nervi,
nu mai lat decât un fir de păr, conţine 100.000 de „fire“ sepa‑
rate. Mai exact, curentul electric dinăuntrul nostru e provocat
de interacţiunile chimice dintre ionii de potasiu şi de sodiu,
iar manualele medicale de astăzi prezintă celulele nervoase
sub forma unor desene colorate, având semnul plus în afara
membranei şi semnul minus în interior, ilustrând astfel modul
în care moleculele conduc mesajele nervoase, asemenea unor
alergători care predau o torţă.
O celulă numită neuron este cea mai importantă unitate a

comunicării din interiorul trupului. Douăsprezece miliarde
de neuroni sunt aliniaţi şi pregătiţi să‑şi intre în rol, încă de la
naştere. Toate celelalte celule din trup mor şi sunt înlocuite tot
la câţiva ani, dar nu şi neuronul. Cum am putea funcţiona, dacă
rezervoarele memoriei şi informaţiile noastre despre lume ar
fi lepădate periodic? Când neuronul moare, el nu mai creşte
la loc. Conform opiniei unanime a specialiştilor în medicină,
neuronul este declarat celula cea mai semnificativă şi mai inte‑
resantă din întregul organism.
Manualele de biologie ilustrează neuroni individuali, izolaţi de
trup şi vopsiţi într‑o formă idealizată, aşa cum nu apar niciodată
în natură. Dar chiar şi din asemenea caricaturi se poate sesiza
măreţia neuronului. Începe cu o încâlceală de prelungiri dantela‑
te, incredibil de subţiri, numite dendrite, şi care, ca şi firicelele din
rădăcina unui copac, converg către un singur arbore. Pe neuronii
aferenţi, transportatorii de mesaje către creier, dendritele se pre‑
lungesc către orice parte a trupului, de la care transmit excitaţie.
Pe neuronii eferenţi, care controlează muşchii, dendritele se în‑
făşoară în ramuri în jurul fibrelor musculare, terminându‑se în
nişte plăci care controlează în mod direct activitatea musculară.
222
Ierarhie
Pe studentul la medicină, care a studiat pe organe păstrate
în formol, ordonat etichetate şi aşezate pe rânduri, îl aşteaptă
un şoc nemaipomenit prima oară când incizează un cadavru şi
găseşte o dezordine de organe însângerate, toate arătând aproa‑
pe la fel şi înghiontindu‑se unele pe altele, în căutare de spaţiu.
La fel, un chirurg nu întâlneşte niciodată în trup un neuron
ieşind în relief. Vede sute, poate mii de neuroni împreunaţi în
grupuri care formează nişte sfori, conducând la nişte cabluri
mai groase şi, în cele din urmă, la măduva spinării însăşi. Den‑
dritele se întreţes atât de complex, încât până şi la microscop
este aproape imposibil să discerni unde se sfârşeşte una şi unde
începe alta. Asemuiesc cele văzute la microscop cu o situaţie
în care mă aflu la liziera unei păduri, într‑o zi de iarnă. Înain‑
tea mea se aliniază câteva sute de copaci, fiecare scoţându‑şi
în afară şi orientându‑şi în sus ramurile asemănătoare unor
prelungiri negre, împodobite de zăpadă. Dacă toţi acei copaci
ar fi comprimaţi laolaltă într‑un spaţiu de câţiva metri pătraţi,
păstrându‑şi ramurile intacte şi umplând cumva spaţiul, fără a
se atinge, de fapt, între ei, imaginea care ar rezulta ar semăna
cu un grup de nervi din trup.
O dezbatere înfocată a marcat timp de multe decenii dome‑
niul neurofiziologiei: se ating, de fapt, ramurile sau dendritele?
Desigur, în reţeaua electrică a unei case, fiecare cablu sub ten‑
siune este conectat cu toate celelalte cabluri prin doze, ceea ce
face ca sistemul să fie, ca şi instalaţiile de apă, o buclă complet
închisă. Dar, în trup, fiecare dintre cele douăsprezece miliarde
de neuroni se opreşte în imediata apropiere a neuronilor vecini,
formând o despărţitură clară, numită sinapsă.
Sinapsa face posibilă o complexitate năucitoare. Luaţi doar
un singur neuron motor, care controlează fibra musculară a
unei mâini. De‑a lungul acelei celule nervoase, în mii de punc‑
te separate, proeminenţele altor neuroni formează sinapse. (Pe
un nerv motor mare se stabilesc zece mii de contacte separate,
223
Locomoția
iar un neuron al creierului poate avea până la optzeci de mii de

astfel de contacte.) Dacă acel nerv motor este excitat de către
un semnal şi impulsionat să acţioneze, mii de alte celule ner‑
voase din vecinătate sunt imediat alertate. Celulele individuale
ilustrate în manualele de biologie se întind pe fiecare milimetru
pătrat de piele, pe fiecare muşchi, pe fiecare vas de sânge, pe
fiecare os – realizează o saturaţie totală.
Vreau să‑mi mişc mâna. Este stimulul de la creier suficient
de puternic să‑mi contracte muşchiul? Câte fibre musculare
sunt necesare pentru o putere adecvată? Sunt muşchii anta‑
gonici inhibaţi cum se cuvine? Nervul individual poartă toate
aceste mesaje electrice, până la o mie de impulsuri separate pe
secundă, păstrând o pauză adecvată între fiecare dintre ele. Fi‑
ecare impuls este monitorizat şi influenţat de toate cele zece
mii de legături sinaptice, aflate de‑a lungul drumului. Imaginea
auditivă a clicurilor activităţii musculare este deci un concept
de grădiniţă. În realitate, o frenezie copleşitoare de trosnituri
vuieşte în fiecare dintre noi, în orice moment.
Ar trebui să facem ceva să potolim isteria neîncetată a co‑
municării? Ar trebui să‑mi întrerup puţin scrisul pentru a da
voie celulelor nervoase din deget să‑şi revină din activitatea
lor frenetică? Dimpotrivă, trupurile noastre par să necesite un
volum incredibil de stimuli. Unii subiecţi experimentali şi‑au
privat corpurile de stimulii zilnici obişnuiţi şi au înregistrat
rezultate dezastruoase. Unii s‑au închis în cutii întunecate şi
capitonate; alţii au plutit legaţi la ochi şi inerţi, într‑un bazin cu
apă caldă. Dacă natura detestă vidul, creierul detestă liniştea şi
începe să se deterioreze, umplând degrabă vidul cu halucinaţii.
Peste câteva ore, voluntarul imploră să i se dea drumul – nu
poate rămâne întreg la minte, fără aceşti stimuli.
Creierul nu poate comanda în mod direct fiecare decizie din

trup – acest lucru ar sfida principiul conducerii prin delegare.
224
Ierarhie
Un sistem reflex rigid şi consecvent se ocupă, în schimb, de
multe situaţii.
Când bat uşor tendonul de sub genunchiul unui pacient,
piciorul îi saltă în sus către faţa mea, până când este oprit
de tensiunea musculară. Ciocănesc din nou genunchiul, de
data aceasta după ce i‑am spus pacientului să‑şi înăbuşe
reflexul. Nu reuşeşte; piciorul are din nou recul. Ce forţă
sinistră din tendon îndrăzneşte să se opună creierului? Este
pur şi simplu un sistem de protecţie încorporat. Structuri
fusiforme mici, încorporate lângă tendon, se întind împreu‑
nă cu muşchii, alertând fibrele nervoase să grăbească mesa‑
jele către măduva spinării. În mod normal (de fapt, aproape
întotdeauna, cu excepţia cazului în care medicul face un
test al reflexelor), o tensiune bruscă în acel tendon înseam‑
nă că piciorul tocmai a fost împovărat de o greutate mare.
De regulă, acest lucru se petrece când cel în cauză se află pe
punctul de a cădea, iar procesul împiedicării declanşează
un reflex care îndreaptă piciorul în mod automat. Creierul
delegă astfel de protecţii arcului reflex. Un reflex este în‑
corporat şi este de nădejde.
Această delegare de a strănuta, de a tuşi, de a înghiţi, de a
saliva şi de a clipi demonstrează bunele principii de conducere
ale creierului. A clipi. Am pomenit deja de tragica orbire care
afectează bolnavii de lepră, care‑şi pierd reflexele pleoapelor.
Nimic nu le atenţionează când corneea s‑a uscat şi are nevoie
de un clipit lubrifiant. Uneori, putem împiedica orbirea în‑
văţând bolnavii să clipească. Am crede că bolnavii care riscă
pierderea vederii ar fi dornici să înveţe, dar reflexele conştiente
nu sunt aşa de simple. Pacienţii trebuie instruiţi cu pancarte şi
cronometre, trebuie supuşi exerciţiilor, certaţi, lăudaţi, amă‑
giţi. Creierul avansat îi informează că nu se deranjează pentru
ceva atât de elementar cum e un reflex (cine ar sili un compu‑
ter IBM sofisticat să numere până la zece la fiecare treizeci de
225
Locomoția
secunde?) Unii pacienţi nu învaţă, iar ochii lor sfârşesc prin a

se usca.
Totuşi, unele funcţii nu se luptă cu răspunsul rigid şi robotic

al reflexului. În trunchiul creierului, se găseşte nivelul următor
al călăuzirii, regulatorii subconştienţi ai respiraţiei, ai digestiei
şi ai activităţii inimii. Aceştia au nevoie de mai multă atenţie
decât reflexele: simpla respiraţie implică cooperarea a nouă‑
zeci de muşchi ai pieptului. Iar cerinţele trupului se schimbă
repede; de exemplu, bătăile inimii şi respiraţia se accelerează
nebuneşte când alerg pe scări în sus.
Pe poziţia cea mai înaltă în ierarhia sistemului nervos stau
emisferele cerebrale ale creierului, sfânta sfintelor trupului –
cele mai bine protejate de oase şi cele mai vulnerabile în faţa
leziunilor, dacă protecţia lor ajunge vreodată să fie distrusă.
Acolo, zece miliarde de celule nervoase şi o sută de miliarde
de celule gliale (care reprezintă bateriile biologice pentru ac‑
tivitatea creierului) plutesc într‑o masă gelatinoasă, cernând
informaţiile, înmagazinând amintirile, creând caracterul con‑
ştient. În creier zac înclinaţia noastră către rău şi furia, precum
şi impulsul nostru către puritate şi iubire.
Cercetătorii pot controla deja furia, iar cu un transmiţător
implantat în creierul unui taur gata de atac, pot să‑l transforme
electric într‑un animal de casă inofensiv şi drăgălaş. Unora le
place să ia noţiunile complexe de genul iubirii romantice, altru‑
ismului sau o idee despre Dumnezeu şi să le explice, zâmbind,
prin prisma ionilor de potasiu, a echilibrelor chimice şi a celu‑
lelor de memorie şi asociere din creier. Dar nu ajung nicăieri.
Cum pot eu şti că ideea mea despre Dumnezeu nu este doar
o serie de impulsuri electrice din creier? Răspuns: De unde
ştiu că impulsurile electrice nu sunt procedeul pe care l‑a ales
Dumnezeu pentru a‑mi comunica o realitate spirituală care,
altminteri, nu ar putea fi cunoscută?2
226
Ierarhie
Ierarhia pare frumos ordonată. Însă o problemă dezordonată
apare mereu, punând beţe în roatele bine gresate ale mişcării.
Decizia finală, „voinţa“ localizată care controlează muşchii şi
mişcările, nu rezidă în magnificele circumvoluţii ale creierului,
ci în umila şi singulara celulă nervoasă numită şi neuron, care
controlează fibrele musculare. Sir Charles Sherrington a des‑
coperit această caracteristică dominantă a celulei nervoase şi a
etichetat‑o grandios „calea finală comună“.
Corpul celular al acestui neuron primeşte o ploaie de impul‑
suri, venind de la centrii nervoşi din vecinătate. E mereu atent
la tensiunea musculară, prezenţa durerii, activitatea muşchi‑
lor antagonici, gradul de forţă necesar oricărei activităţi date,
frecvenţa stimulilor, oxigenul care e disponibil, temperatura
corpului, factorul de oboseală. Comenzile din partea creieru‑
lui îl inundă: ridică braţul – e grea cutia, aşa că fii pregătit să
recrutezi un escadron de unităţi motorii. Dar, după ce toate
semnalele s‑au acumulat într‑un imens fond contradictoriu
de sfaturi şi recomandări, neuronul motor însuşi, aflat jos în
măduva spinării, decide dacă să contracte sau să relaxeze. În
cele din urmă, el este cel mai bine dotat pentru o atare decizie,
aflându‑se în contact intim cu mii de sinapse locale, precum şi
cu creierul.
Profesorul Bullock, de la Universitatea California din San
Diego, rezumă acest proces: „Gradele de libertate disponibile
chiar şi la acest nivel inferior pot asigura un grad de complexi‑
tate aproape nelimitat.“ După ce am înţeles cum funcţionează
ierarhia în trepte a trupului, ea se reduce la simplul fapt că neu‑
ronul face orice crede el că e cel mai bine să facă. Cine a spus că
natura nu e o democraţie? Fizicienii ne tot spun lucrul acesta
de câteva decenii încoace, iar acum creierul şi agenţii săi ne
confirmă acest adevăr.
Numai „calea finală comună“ poate decide între comenzi şi
reflexe incompatibile şi ar trebui să fim bucuroşi pentru acest
227
Locomoția
lucru. Stau pe stânca unuia dintre coloşii de granit din Munţii

Stâncoşi. În faţa mea, puţin mai departe de raza de acţiune a
mâinii mele, se află o încântătoare floare sălbatică, aparţinând
unei specii necunoscute mie până acum. Mă întind, privind
atent prin obiectivul aparatului de fotografiat, sub imperiul in‑
strucţiunilor venite de la creier şi după ce mi‑am pironit bine
picioarele în pământ. Lentila captează floarea în prim‑plan, de
la numai câţiva centimetri depărtare, când, brusc, una dintre
sfori e smucită şi eu, ca o marionetă, mă dau înapoi din faţa
florii. Inima îmi bate cu putere şi mă uit împrejur, să văd cine
mi‑a întrerupt fotografiatul. Nu e nimeni acolo, doar o gaiţă
răguşită şi gâlcevitoare.
Din clipa când mi‑am aruncat privirea peste marginea stân‑
cii, înspre prăpastia de peste o jumătate de kilometru adâncime,
celulele mi‑au fost invadate chimic cu o conştiinţă ridicată a
pericolului potenţial în care mă aflam. Creierul meu conştient
dorea să fotografieze floarea; reflexele mele subconştiente şi‑au
dat seama de o mică înclinare primejdioasă în organele echi‑
librate ale urechii şi au scurtcircuitat comenzile, transmiţând
mesaje urgente direct către celulele nervoase care controlau
muşchii şi împingându‑mă brusc înapoi.
Aceeaşi răzvrătire salvatoare preia comanda atunci când
mă plimb în picioarele goale în curtea spitalului Carville. (Sunt
un mare adept al mersului desculţ, fiind de părere că el ajută la
formarea unor picioare sănătoase şi puternice şi deschide un
întreg univers de senzaţii, permiţându‑mi şi să cunosc pămân‑
tul pe care calc.) Dacă păşesc pe un spin, piciorul mi se opreşte
la mijlocul mişcării, trăgându‑se înapoi, înainte ca durerea să
se fi înregistrat măcar la nivelul creierului. Dar, dacă aş în‑
cerca să ies dintr‑un avion în flăcări, celulele ar şti că creierul
le‑a convocat să suporte unele solicitări neobişnuite, pentru
a preveni un stres traumatic mult mai intens. Aş putea, în
acea clipă, să calc pe o bucată de metal încins, fiindcă reflexul
228
Ierarhie
normal ar fi scurtcircuitat, în numele scopului mai presant al
supravieţuirii.*
Ierarhia sistemului nervos slujeşte instinctului meu de su‑
pravieţuire. Uneori, creierul respinge unele cereri; alteori, de‑
legă. Rezultatele comenzilor sale depind întotdeauna de celula
locală autonomă – calea finală comună.
* Jim Corbet, care a scris despre India, a descris un caz remarcabil de

putere a voinţei care înfrânge durerea într‑un moment de stres. La exa‑
minarea atacului unui tigru, a descoperit că o doamnă apucase o ramură
de copac cu atâta fermitate, încât pielea de pe mâini i‑a rămas lipită de
ramură, în vreme ce tigrul i‑a sfâşiat trupul.
229
24
C
o ãlãuzire
Să voieşti un singur lucru deci poate însemna

doar să voieşti Binele, căci orice alt lucru nu este o unitate,
iar voinţa care voieşte doar acel lucru trebuie,
prin urmare, să devină nehotărâtă.
Søren Kierkegaard
Am trasat ierarhia trupului: de la celulă la

neuron, la reflex, la reflex condiţionat, la
trunchiul cerebral, la creierul anterior şi
înapoi la calea finală comună, până la ne‑
uronul care controlează traseul. În ciuda
interacţiunilor complexe dintre miile de
sinapse, sistemul demonstrează o simpli‑
tate fundamentală a construcţiei. El com‑
bină libertatea cu cooperarea. Acţiunile
obişnuite, precum strivirea unui ţânţar
sau fotografierea unei flori, solicită întrea‑
ga capacitate a acestui sistem uimitor.
Nu‑mi pot imagina o paralelă mai
izbitoare cu reţeaua de comunicaţii care
uneşte membrii Trupului lui Hristos. Cu
toţii ne‑am declarat loialitatea faţă de
Cap, în persoana lui Isus. Dar Dumnezeu,
231
Locomoția
cu consideraţia Lui profundă şi implicită pentru libertate, a lă‑

sat ultima decizie a acţiunii la latitudinea indivizilor, care sunt
la fel de deplin independenţi ca şi calea finală comună.
Trupul ne oferă o lecţie evidentă: toate nivelurile de comu‑
nicare sunt importante. Viaţa ar fi deznădăjduit de complexă,
dacă creierul meu ar trebui să dea ordine conştiente pentru fi‑
ecare contracţie musculară. Mergând spre serviciu dimineaţa,
sunt liber să mă gândesc la pacienţi sau la păsările care ciripesc
printre ramuri. Picioarele nu au nevoie de îndrumări conşti‑
ente; muşchii lor urmează succesiunea activităţii reflexe care
le‑a fost programată. Unităţile motorii se odihnesc pe rând, nu
toate deodată, aşa că activitatea mea poate fi continuă, şi nu
sporadică. Neuronii, vigilenţi la toate celelalte părţi ale corpu‑
lui, îmi încetinesc ritmul paşilor, dacă inima mi se plânge, sau
iau măsuri imediate, dacă mă împiedic.
Un trup sănătos este o armonie frumoasă şi fremătătoa‑
re între sistemul nervos central şi ţesuturile pe care acesta le
controlează. Şi totuşi, în toată această armonie, fiecare neuron
trebuie să‑şi determine propria acţiune, în funcţie de multele
impulsuri pe care le recepţionează. Computerul microscopic
din interiorul fiecărei celule nervoase îmi măsoară intenţiile,
consultă alţi muşchi, analizează hormoni, disponibilul de ener‑
gie şi inhibiţia oboselii sau a durerii şi transmite un răspuns
afirmativ sau negativ grupului său de muşchi.
Gândiţi‑vă la voi înşivă ca la o unitate motorie din Trupul
lui Hristos, una dintre alte milioane de astfel de unităţi. Cum
decideţi când şi în ce fel să acţionaţi? Ce reprezintă o călăuzire
adevărată? Ar trebui oare ca un impuls „superior“ să suprime
un impuls „inferior“?
Conexiunile imediate şi foarte numeroase ale fiecărei celule

o leagă de neuronii locali. Unele alimentează cu informaţii de
la alte celule motorii, altele de la receptorii durerii, recepto‑
232
Călăuzire
rii presiunii, ai temperaturii, precum şi receptori ai tonusului
muscular. Toate acestea transmit valuri de date, care informea‑
ză neuronul individual asupra felului cum trebuie să acţioneze
în comunitate. Cred că, în mod similar, Dumnezeu a delegat
bisericii locale anumite controale. Cum ar trebui biserica să
răspundă unui oraş în dezintegrare? Dar presiunilor crescânde
care dezbină familii? Dar unei inundaţii dezastruoase? Dum‑
nezeu a stabilit principii care guvernează răspunsul întregului
Trup, dar a hotărât şi ca grupurile locale de credincioşi ai Săi să
determine rolul fiecărei celule individuale.
Biblia enumeră diversele daruri spirituale care trebuie folo‑
site în organizarea unei ierarhii în rândurile membrilor locali.
E interesant de remarcat că, atunci când schiţează funcţiile
bisericeşti, ea nu recomandă găsirea de oameni cu deprinderi
tehnice. Nu există nici o sugestie că un lider trebuie să fie un
bun manager sau un contabil priceput sau să demonstreze
abilităţi de conducător. Calităţile esenţiale sunt cele spirituale:
Cât de devotaţi Îi sunt lui Dumnezeu? Îşi pot controla tempe‑
ramentul? Cum sunt familiile lor? Componenta cheie pentru
toate poziţiile bisericeşti enumerate în Biblie nu o reprezintă
abilitatea, ci loialitatea. Dumnezeu pare să spună: voi lucra cu
orice oameni îmi daţi, atâta timp cât sunt loiali. Fiindcă ne‑a
încredinţat libertatea, Dumnezeu are nevoie de lideri printre
noi care să fie înclinaţi să exercite acea libertate, aliniind‑o voii
Sale. O celulă pricepută, dar neloială, ar putea iniţia o acţiune
nemaipomenit de impresionantă, dar, asemenea muşchiului
spastic, este inutilă, atâta timp cât nu se potriveşte nevoilor
trupului.
Aceia dintre noi care am fost crescuţi în democraţii occi‑
dentale, unde autonomia şi libertatea sunt extrem de preţuite,
răspundem fără ezitare imaginii trupului, văzut ca o democra‑
ţie compozită, în care decizia finală se află în mâna celulelor
233
Locomoția
individuale. Dar asta este numai o parte a chestiunii. După cum

a afirmat şi episcopul Lesslie Newbigin:
Ţelul planului Său [al lui Dumnezeu] nu e o colecţie de spiri‑
te individuale, separate unul câte unul... O asemenea noţiune
este incompatibilă cu concepţia biblică despre Dumnezeu,
despre om şi despre lume. Răscumpărarea care Îl preocupă
pe El este atât socială, cât şi cosmică şi, prin urmare, felul
în care funcţionează ea implică, la fiecare pas, recrearea re‑
laţiilor umane veritabile şi a adevăratei relaţii dintre om şi
restul ordinii create. Nucleul acestei răscumpărări este, în
mod necesar, o faptă împlinită într‑un moment real al istori‑
ei şi într‑un loc anume, iar comunicarea sa se realizează prin
intermediul unei comunităţi umane în care oamenii renasc
într‑o nouă relaţie unul faţă de celălalt şi devin, la rândul lor,
mijlocul de a‑i aduce pe alţii în acea relaţie nouă.1
Dumnezeu ne vorbeşte adesea nu doar adresându‑Se direct su‑

fletelor noastre, ci şi prin alţi membri ai Trupului Său. Tocmai
acest proces ne uneşte cu ei.
Unii lideri creştini şi‑au dezvoltat această relaţie reciprocă
cu alte celule prin metode stimulative. „Metodiştii“ lui John
Wesley şi‑au căpătat numele pornind de la metodele organiza‑
te de a face individul să fie răspunzător altora. În grupurile care
se întruneau săptămânal, fiecare membru era întrebat: „Te‑ai
confruntat cu ispite săptămâna asta? Ai cedat în faţa lor? Cum
ai crescut spiritual în săptămâna aceasta? Ce aspect din viaţa
ta are nevoie de rugăciune?“ Primii metodişti au luat în serios
scara ierarhică, care, în Trupul lui Hristos, la fel ca în trupurile
fizice, se extinde atât pe orizontală, cât şi pe verticală.
Fiecare dintre noi, celulele individuale, se confruntă zilnic
cu o miriadă de opţiuni: ce să mănânce la micul dejun, ce post
de radio să asculte, ce pastă de dinţi să folosească, cu ce ve‑
cini să se întâlnească, ce telefoane să dea. Dincolo de aceste
fleacuri, se află numeroase alegeri etice: Cum pot să‑mi iubesc
234
Călăuzire
aproapele ca pe mine însumi? E greşit să‑mi cheltuiesc acest
venit suplimentar pe o nouă cămaşă? Cât de cinstit ar trebui să
fiu în privinţa declaraţiei de venit global? Cum obţin călăuzirea
lui Dumnezeu în luarea acestor decizii? Psihiatrii pot da multe
exemple de oameni religioşi, bine intenţionaţi, care au fost pa‑
ralizaţi tocmai de astfel de întrebări consternante. Creierul ne
poate fi într‑atât de ocupat cu sortarea unui potop de informa‑
ţii, încât răspunsul pe care‑l dăm să fie, de fapt, o inactivitate
neputincioasă.
Din acest motiv, cred eu, Biblia ne încurajează să ne an‑
gajăm într‑o legătură atât de temeinică cu Dumnezeu şi cu
Cuvântul Său, încât acţiunile noastre creştine să devină nişte
reflexe. Atâta timp cât trebuie să decid dacă să spun adevărul în
fiecare împrejurare, viaţa îmi este deznădăjduit de complexă.
Dar, dacă am un reflex de sinceritate, care răspunde fără ordine
de sus, pot învăţa să „umblu“ ca un creştin, fără să trebuiască să
mă gândesc la fiecare pas în parte.
Pavel a rezumat procesul acesta al imprimării noastre
cu reflexe spirituale adecvate, în pasajul care urmează: „Să
nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi,
prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia
lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită“ (Rom. 12:2).
De aici merge mai departe, la prima menţionare completă a
analogiei trupului din Noul Testament, urmată de o listă de
porunci scurte, care explică ce include voia lui Dumnezeu:
,,Fie‑vă groază de rău, şi lipiţi‑vă tare de bine. Iubiţi‑vă unii pe
alţii cu o dragoste frăţească. În cinste, fiecare să dea întâietate
altuia. Ajutaţi pe sfinţi, când sunt în nevoie. Fiţi primitori de
oaspeţi. Să nu vă socotiţi singuri înţelepţi. Trăiţi în pace cu toţi
oamenii.“
Pavel nu insistă niciodată asupra unor distincţii psihologi‑
ce fine şi nici nu explorează toţi factorii familiali şi sociologici
care ar face dificilă o astfel de conduită supusă. Nu încearcă să
235
Locomoția
ne amăgească înspre trăirea unei vieţi cum se cuvine. Ne spune

pur şi simplu ce înseamnă această viaţă şi ne îndeamnă să ne
„înnoim minţile“. Aş parafraza această afirmaţie în felul urmă‑
tor: „amintiţi celulelor individuale care este noua lor identitate
în Hristos.“ Avem tendinţa de a uita, de a ne substitui eul edu‑
cat lui Hristos, care este Capul. Pavel recomandă un proces de
purificare mentală, o identificare conştientă cu ierarhia pe care
a stabilit‑o Dumnezeu.
Adeseori, întâlnesc creştini care tind să‑şi poarte spirituali‑

tatea ca pe o aură de superioritate transcendentă. Conform
unora, cel mai spiritual creştin este cel care susţine încrezător:
„Dumnezeu mi‑a spus că e timpul să‑mi cumpăr o nouă rochie“
sau „Sunt sigur că Dumnezeu vrea ca biserica noastră să‑şi
folosească banii în acest scop.“ „Dumnezeu mi‑a spus“ poate
deveni un mod obişnuit de a vorbi. De fapt, cred că mai toate
lucrurile pe care Dumnezeu are să mi le spună sunt scrise deja
în Biblie şi mie îmi revine răspunderea de a studia sârguincios
voia Lui, dezvăluită acolo. Pentru cei mai mulţi dintre noi, căile
obişnuite de desluşire a voii lui Dumnezeu nu sunt mesajele
directe şi misterioase, venite pe o linie directă de comunicare
cu El. Deşi călăuzirea mediată de circumstanţe sau schimbată
la sfatul unor prieteni creştini înţelepţi poate părea mai puţin
spectaculoasă, ea nu e câtuşi de puţin inferioară.
Absolvenţii de facultăţi se frământă cu luarea unor decizii
cu privire la viitor, aşteptând ca Dumnezeu să le deschidă ochii
cu un plan personalizat, care să le cadă pe neaşteptate în braţe.
E adevărat că în Biblie Dumnezeu S‑a folosit de mijloace supra‑
naturale, ca îngeri, vedenii şi alte lucruri asemănătoare, pentru
a‑Şi transmite voia. Dar, dacă vă uitaţi mai îndeaproape la acele
întâmplări, vedeţi că puţine dintre ele au venit ca răspuns la o
rugăciune de călăuzire. Ele erau, de regulă, nesolicitate şi ne‑
aşteptate.
236
Călăuzire
Gândiţi‑vă la des citata chemare în Macedonia a lui Pavel.
E spectaculoasă, desigur, întrucât vedenia unui bărbat l‑a făcut
pe Pavel să‑şi schimbe planurile de călătorie şi să se îndrepte
către Macedonia. Observaţi însă că vedenia l‑a determinat pe
Pavel să‑şi schimbe planurile. V‑aţi aştepta ca Pavel să‑şi pla‑
nifice viitorul cu evlavie, însă această întâmplare indică faptul
că Pavel a purces în călătoria sa misionară fără nici o viziune
şi fără voci interioare, venite din partea Duhului. Cel mai pro‑
babil, a evaluat situaţia şi a ales ruta care i s‑a părut cea mai
înţeleaptă. Dar Duhul Sfânt a vrut ca el să meargă într‑o cu
totul altă regiune – şi a intervenit astfel în chip spectaculos.
Aceasta a fost o călăuzire de excepţie, evident, nu una de genul
celor pe care se bizuia Pavel de obicei.
În căutarea de analogii care să explice creşterea în credinţă
a credinciosului individual, Pavel a recurs adesea la sporturi:
alergare, box, lupte greco‑romane. Sportivii demonstrează
bine disciplina care poate antrena trupul pentru acţiuni pre‑
vizibile şi de încredere. Pete Rose se poate bizui că muşchii i
se vor avânta în acţiune şi vor prinde mingile de baseball care
zboară razant cu pământul, fiindcă şi‑a construit acel răspuns
în neuroni, prin multele ore de antrenament. Trupul unui atlet
ştie ce‑i doreşte mintea şi este dotat şi deprins să îndeplineas‑
că această dorinţă. Tot astfel, creştinul individual şi‑ar petrece
mai bine timpul exersând o supunere practică şi zilnică faţă de
ceea ce Dumnezeu ne‑a arătat deja decât căutând fervent cine
ştie ce secrete magice, la fel de evazive precum Sfântul Graal.
După ce am accentuat călăuzirea din partea comunităţii şi a

reflexelor antrenate, trebuie să adaug degrabă că fiecare neu‑
ron individual are, într‑adevăr, acces direct la creier. Deşi ca‑
lea către creier ar putea să nu fie prea des folosită în maniere
spectaculoase, ea e prezentă şi legătura sa sinaptică poate oferi
momente tulburătoare, care dau un nou suflu vieţii.
237
Locomoția
Am trecut printr‑o astfel de experienţă în primul an al şede‑

rii mele în India. Avusesem un sentiment general că trebuia să
devin misionar, aşa că, la finalul pregătirii mele în medicină, am
fost de acord să călătoresc în India, ţara mea natală. Când cole‑
giul medical mi‑a propus prima dată să merg acolo, am negociat
un contract pe un an, fiind încă nehotărât în privinţa întregului
meu viitor. Am mers în India, am predat chirurgie, am făcut
operaţii şi am dus la îndeplinire orice treburi zilnice care cădeau
în sarcina personalului din spital.
Mai târziu, pe când mă aflam deja acolo de câteva luni, l‑am
vizitat pe dr. Robert Cochrane, un vestit specialist în boli de
piele, de la sanatoriul de lepră din Chingleput, la câţiva kilome‑
tri sud de Madras. Spitalul la care lucram eu nu găzduia paci‑
enţi de lepră şi eu nu consultasem niciodată un bolnav de lepră.
Dr. Cochrane mi‑a arătat spitalul şi împrejurimile, salutând din
cap pacienţii care stăteau pe vine, mergeau şchiopătând cu pi‑
cioare bandajate sau se ţineau după noi, cu feţele lor sluţite şi
oarbe. Treptat, emoţiile (un rezultat al amintirilor din copilă‑
rie) mi s‑au transformat într‑un fel de curiozitate profesională,
iar ochii mi‑au fost atraşi de mâinile acestor bolnavi.
Erau mâini care mă salutau şi se întindeau către mine în
semn de salut. Eu studiez mâinile aşa cum unii oameni studiază
feţele – adesea le ţin minte mai bine decât feţele. Numai că
acestea nu erau exemplele rafinate de inginerie despre care stu‑
diasem în şcoală. Erau nişte cioturi contorsionate, noduroase şi
ulcerate. Unele erau ţepene ca nişte gheare de metal. Unora le
lipseau din degete. Unele mâini lipseau cu totul.
În cele din urmă, nu m‑am mai putut abţine. „Ascultă,
Bob“, i‑am întrerupt eu lungul discurs despre bolile de piele.
„Nu ştiu prea multe despre piele. Vorbeşte‑mi despre mâinile
astea. Cum au ajuns în starea asta? Ce faci cu ele?“
Bob a ridicat din umeri şi a spus: „Îmi pare rău, Paul, n‑am
ce să‑ţi spun. Nu ştiu.“
238
Călăuzire
„Nu ştii!“ am răspuns eu, vădit şocat şi consternat. „Eşti
specialist în lepră de atâţia ani şi nu ştii? Sunt sigur că se poate
face ceva pentru mâinile astea!“
Bob Cochrane s‑a întors spre mine aproape fioros. „Şi cine
poartă vina pentru asta, dacă‑mi dai voie să te întreb – eu sau
tu? Eu mă pricep la piele – pot trata acea parte a leprei. Dar tu
eşti specialist în oase, chirurg ortoped!“ A continuat apoi mai
calm şi cu tristeţe în voce, spunându‑mi că nici un chirurg or‑
toped nu studiase până atunci diformităţile celor cincisprezece
milioane de bolnavi de lepră din lume.
În timp ce ne continuam plimbarea, cuvintele lui au înce‑
put să‑mi răsune în minte. Existau în lume cu mult mai mulţi
oameni suferind de lepră decât deformaţi de poliomielită sau
schilodiţi de accidente de maşină. Şi nu exista nici măcar un
ortoped care să‑i slujească? Cochrane mi‑a mărturisit de ce
credea el că se întâmplă acest lucru: simple prejudecăţi. Lepra
era înconjurată de o aură de magie neagră. Majoritatea medi‑
cilor nu voiau să se apropie de pacienţii de lepră. Puţinii care o
făceau erau fie idealişti, fie preoţi sau misionari.
Câteva minute mai târziu, am observat un tânăr pacient
şezând pe pământ şi încercând să‑şi scoată sandala. Mâinile
schiloade nu cooperau în încercarea de a‑şi introduce cureaua
sandalei între degetul mare şi palmă. Se plânse că nu e nicio‑
dată în stare să apuce lucrurile – întotdeauna îi alunecau din
mână. Dintr‑un impuls subit, m‑am îndreptat către el. „Te rog,
am spus în dialectul tamil, îmi dai voie să mă uit la mâinile
tale?“
Tânărul s‑a ridicat şi, zâmbind, şi‑a întins mâinile înainte.
I‑am luat degetele diforme într‑ale mele, cu reticenţă, le‑am
pipăit şi le‑am studiat îndeaproape. Într‑un sfârşit, i le‑am răs‑
firat şi i le‑am deschis cu greu şi mi‑am pus mâna într‑a lui,
într‑o strânsoare ca de salut. „Strânge‑mă de mână cât de tare
poţi“, i‑am spus.
239
Locomoția
Spre uimirea mea, în locul smucelii slabe pe care mă aştep‑

tam să o simt, palma mi‑a fost fulgerată de o durere intensă şi
tăioasă. Strânsoarea îi fusese ca o menghină, iar degetele lui
îmi pătrunseră în carne ca nişte gheare de oţel. Nu prezenta
paralizie – de fapt, eu chiar am ţipat să‑mi elibereze mâna.
M‑am uitat la el cu furie, dar am fost dezarmat de zâmbetul
blajin de pe faţa lui. Nu ştia că‑mi provoacă durere. Şi acesta a
fost indiciul. Undeva, în acea mână grav sluţită, se aflau muşchi
buni şi puternici. Era evident că aceştia nu erau echilibraţi cum
trebuie, iar tânărul nu simţea câtă forţă foloseşte. Puteau muş‑
chii aceştia să fie eliberaţi?
Am simţit o vâjâitură de parcă întreg universul se învârtea
în jurul meu. Ştiam că mi‑am găsit locul.
Acel incident din 1947 mi‑a schimbat viaţa. Din acea clipă,
mi‑am ştiut chemarea la fel de sigur cum o celulă din trupul
meu îşi cunoaşte funcţia. Fiecare detaliu al acelei scene – oa‑
menii care se aflau în incinta spitalului, umbra copacului, ex‑
presia întrebătoare a pacientului a cărui mână o ţineam – mi‑e
încă întipărit în minte. Acela a fost un moment decisiv pentru
mine şi am simţit o chemare a Duhului lui Dumnezeu. Fusesem
făcut pentru acel moment din Chingleput şi am ştiut, din clipa
în care m‑am întors la bază, că va trebui să‑mi îndrept viaţa
într‑o nouă direcţie. De atunci, nu m‑am îndoit nici o clipă de
acest lucru.
240
25
Oo prezent,ã
Duhul Sfânt este forţa din muşchii încordaţi ai unui braţ,

pelicula de sudoare dintre obrajii apăsaţi, umezeala amestecată
de pe dosul unor mâini strâns împreunate.
Într‑atât este El de aproape şi de discret
şi tot pe‑atât de irezistibil de puternic.
John V. Taylor
În vremea când lucram ca medic stagiar

şi eram de gardă într‑o noapte, într‑un
spital din Londra, mă opream adesea la
patul doamnei Twigg, o femei de optzeci
şi unu de ani. Această femeie sprintenă şi
curajoasă se lupta cu un cancer la gât şi,
chiar cu vocea ei scârţâitoare şi răguşită,
era mereu spirituală şi plină de veselie.
Ne‑a cerut să facem tot ce ne stă în putin‑
ţă din punct de vedere medical pentru a‑i
prelungi viaţa, iar unul dintre profesorii
mei îi extirpase laringele, precum şi ţesu‑
turile maligne dimprejurul lui. Doamna
Twigg părea să se refacă bine până într‑o
noapte, pe la ora două, când am fost che‑
mat de urgenţă în salonul ei. Şedea pe pat,
241
Locomoția
aplecată înainte şi din gură îi ţâşnea sânge. O groază nebună

i se putea citi în ochi. Am presupus imediat că i se erodase o
arteră din interiorul gâtului. N‑am ştiut nici o altă modalitate
de a‑i opri hemoragia decât introducându‑mi forţat degetul în
gura ei şi presând punctul care pulsa. Apucându‑i maxilarul
cu o mână, am explorat cu degetul arătător adânc înăuntrul
gâtului ei alunecos, până am găsit artera şi am oprit sângerarea
prin apăsare.
În vreme ce doamna Twigg îşi recăpăta respiraţia şi se
lupta să‑şi înfrâneze o senzaţie de sufocare, asistentele i‑au
curăţat faţa. Frica a început încet să‑i dispară, pentru că în‑
cepea să aibă încredere în mine. După ce trecură zece minute
şi doamna Twigg putea din nou să respire normal, cu capul
împins pe spate, am încercat să‑mi îndepărtez degetul şi să‑l
înlocuiesc cu un instrument. Dar nu puteam vedea suficient
de departe înăuntrul gâtului, ca să‑mi pot ghida instrumentul
şi, de fiecare dată când luam degetul, sângele ţâşnea iarăşi, iar
doamna Twigg se panica. Maxilarul îi tremura, ochii îi ieşiseră
din orbite şi mă ţinea de braţ cu putere. Am calmat‑o în cele
din urmă, spunându‑i că voi aştepta, blocând fluxul sangvin
cu degetul, până când un chirurg şi un anestezist vor fi che‑
maţi de acasă.
Ne‑am găsit o poziţie în care să stăm. Mi‑am îndoit bra‑
ţul drept şi i l‑am aşezat drept sprijin sub cap. Mâna stângă
aproape că‑mi dispăruse înăuntrul gurii ei contorsionate, dând
voie inelarului meu să preseze punctul critic. Ştiam din vizitele
mele la dentist cât de obositor şi dureros trebuie să fie pentru
micuţa doamnă Twigg să‑şi deschidă gura larg şi s‑o întindă cât
poate de tare, ca să‑mi cuprindă toată mâna. Însă în ochii ei de
un albastru intens citeam hotărârea fermă de a sta în poziţia
aceea zile în şir, dacă era nevoie. Cu faţa la câţiva centimetri de
a mea, îi simţeam frica de moarte. Chiar şi respiraţia îi mirosea
a sânge. Ochii ei mă rugau mut: „Nu te mişca – nu‑mi da dru‑
242
O prezenţă
mul!“ Ştia şi ea, la fel ca şi mine, că, dacă ne‑am fi eliberat din
poziţia aceea incomodă, hemoragia i‑ar fi cauzat moartea.
Am stat în poziţia aceea aproape două ore. Ochii ei stărui‑
tori nu s‑au dezlipit nici o clipă de ai mei. De două ori, în timpul
primei ore, când nişte crampe musculare mi‑au pus stăpânire
pe mâini, am încercat să mă mişc, să văd dacă nu cumva i se
oprise hemoragia. Nu încetase, iar când doamna Twigg a simţit
năvala aceea de lichid cald adunându‑i‑se în gât, m‑a apucat
încordată de umăr.
Nu voi şti niciodată cum am rezistat cea de‑a doua oră.
Muşchii îmi plângeau de durere. Vârful degetului îmi amorţise
cu totul. M‑am gândit la alpiniştii care îşi ţineau partenerii că‑
zuţi în prăpastie ore în şir, legaţi de ei numai cu o frânghie. În
cazul acesta, degetul meu înghesuit, lung de zece centimetri şi
atât de amorţit că nu‑l mai simţeam, era firul de care se agăţa
viaţa ei.
Eu, un medic debutant de douăzeci şi ceva de ani, şi aceas‑
tă bătrânică de optzeci şi unu de ani ne ţineam unul de altul
supraomeneşte, pentru că nu aveam de ales – viaţa ei ne cerea
acest lucru.
A venit chirurgul. Asistenţii au pregătit sala de operaţie şi
anestezistul şi‑a pregătit substanţele chimice. Doamna Twigg
şi cu mine, încă încolăciţi în îmbrăţişarea noastră ciudată, am
fost transportaţi în sala de operaţii. Acolo, cu toată lumea pe
poziţii şi înarmată cu unelte lucitoare, mi‑am îndepărtat încet
degetul din gâtul ei. N‑am simţit nici un şuvoi de sânge. Să fi
fost din pricină că degetul meu nu mai simţea nimic? Sau sân‑
gele se închegase, în sfârşit, după două ore de apăsare?
Mi‑am scos cu totul mâna din gura doamnei Twigg şi ea
încă respira uşor. Continua să mă ţină strâns de umăr, cu ochii
pironiţi încă pe faţa mea. Însă treptat, aproape imperceptibil la
început, colţurile buzelor ei întinse şi învineţite s‑au răsucit în
sus, într‑un zâmbet. Coagularea ţinuse. Nu putea vorbi – nu
243
Locomoția
avea laringe – dar n‑a avut nevoie de cuvinte ca să‑şi exprime

recunoştinţa. Ştia cât suferiseră muşchii mei; eu ştiam cât de
profundă îi fusese spaima. În cele două ore petrecute în aripa
aceea de spital adormită, aproape că deveniserăm o singură
persoană.
Amintirea nopţii aceleia cu doamna Twigg mi se pare o pildă

a eforturilor contradictorii ale neputinţei umane şi a forţei di‑
vine din noi. În acest caz, pregătirea mea medicală a avut prea
puţină importanţă. Ce a contat a fost prezenţa mea şi dorinţa
mea de a răspunde, întinzând mâna şi intrând în contact cu o
altă fiinţă umană.
La fel ca mulţi medici pe care‑i cunosc, mă simt adesea
inadecvat în faţa suferinţei adevărate. Durerea loveşte ca un
cutremur, cu o bruscheţe strivitoare şi cu devastare. O femeie
simte un mic nodul în sân şi identitatea ei sexuală începe să se
destrame. Un copil se naşte mort, iar mama sa plânge chinuită:
„Nouă luni am aşteptat! De ce multe mame îşi avortează copiii,
când eu mi‑aş da viaţa să am un copil sănătos?“ Un băieţel este
catapultat prin parbrizul unei maşini şi‑i rămân pe veci cica‑
trici pe faţă. Memoria îi pâlpâie ca un întrerupător defectuos
– medicii, foarte prudenţi, nu‑i oferă prea multe şanse.
Când suferinţa loveşte, cei care ne aflăm în apropierea ei
suntem zdrobiţi de şoc. Încercăm din răsputeri să ne înfrânăm
nodul de suferinţă din gât, ne ţinem tari şi păşim cu hotărâre
în drumul nostru către spital şi în vizitele pe care le facem pa‑
cienţilor, mormăim câteva cuvinte de încurajare, poate citim
chiar articole despre ce trebuie să spunem celor suferinzi şi
îndureraţi.
Dar, când îmi întreb pacienţii şi familiile lor: „Cine v‑a ajutat
în suferinţa voastră?“, primesc un răspuns straniu şi vag. Per‑
soana descrisă are rareori răspunsuri iscusite şi o personalitate
atrăgătoare şi efervescentă. E o persoană tăcută, înţelegătoare,
244
O prezenţă
o persoană care ascultă mai mult decât vorbeşte, care nu judecă
şi nici nu oferă prea multe sfaturi. „Sentimentul unei prezenţe.“
„O persoană alături de mine, atunci când am avut nevoie de
cineva.“ O mână pe care s‑o ţină, o îmbrăţişare înţelegătoare şi
tulburată. Un nod în gât, împărtăşit.
Vrem formule psihologice la fel de precise precum tehnicile
pe care le studiez în manualele mele de chirurgie. Dar psihicul
uman e prea complex pentru un manual. Lucrul cel mai bun pe
care‑l putem oferi este să fim acolo, să vedem şi să atingem.
Au existat câteva teme recurente în această carte: nevoia de
a sluji Capul cu loialitate, natura modestă a scheletului tare al
Trupului, moliciunea şi complianţa pielii şi activitatea tămădu‑
itoare a Trupului lui Hristos. Luate împreună, aceste teme dau
lumii un sentiment al prezenţei – al prezenţei lui Dumnezeu.
Câteodată, eu, ca membru al Trupului lui Hristos, mă simt
ca şi când m‑aş afla iarăşi în salon cu doamna Twigg. Toate
părţile mele – oase, muşchi, sânge, creier – colaborează mi‑
nunat pentru a‑mi permite să împiedic moartea unui pacient
al meu. În acelaşi timp, trebuie să mă lupt cu sentimentul unei
zădărnicii neputincioase. Tot ce‑mi stă în putere este să zăgă‑
zuiesc pentru câtva timp fluxul de sânge, amânând invazia mai
departe a bolii ei de cancer terminal. Doresc, în schimb, un
miracol.
Este adecvat planul lui Dumnezeu de a poseda pământul prin‑

tr‑un Trup compus din fiinţe umane fragile, dacă ţinem cont de
imensitatea problemelor lumii? O asemenea întrebare merită
să constituie subiectul unei cărţi mult mai vaste şi mai înţelep‑
te decât aceasta. Pot totuşi capta o fărâmă din modul în care
Dumnezeu Se raportează la lumea noastră, revizuind metafo‑
rele progresive pe care ni le‑a dat.
Tot limbajul despre Dumnezeu este, bineînţeles, simbolic.
„Poate cineva să cuprindă oceanul într‑o ceaşcă de ceai?“ a în‑
245
Locomoția
trebat Joy Davidman. Nici cuvintele şi nici chiar gândurile nu

pot purta în ele Dumnezeirea. În Vechiul Testament, simbolu‑
rile despre Dumnezeu exprimau cel mai adesea calitatea Sa de
a fi deosebit de noi toţi. A apărut ca Duh, atât de plin de lumină
şi slavă, încât cine se apropia de El cădea mort sau căpăta o
aură de lumină neomenească. Moise n‑a văzut decât spatele
lui Dumnezeu; Iov L‑a auzit într‑un vârtej de vânt; israeliţii au
urmat şekina, norul Lui de slavă.
E de mirare că evreii, obişnuiţi cu un astfel de mister
şi temându‑se să spună cu voce tare sau să scrie Numele lui
Dumnezeu, s‑au dat înapoi la afirmaţiile lui Isus Hristos? „Cine
M‑a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl“ (Ioan 14:9), a spus Isus,
şi aceste cuvinte au zgâriat urechile evreilor. La urma urmei,
Isus petrecuse nouă luni ca făt în pântecele unei tinere fete şi
crescuse într‑o regiune modestă. În cuvintele lui Chesterton,
„Dumnezeu, care fusese numai o circumferinţă, era văzut ca
un centru; iar un centru este infinit mai mic.“1 Cel puţin la pri‑
ma vedere, El părea prea asemănător oricărei alte fiinţe umane.
Suspiciunile le‑au fost confirmate când El a sucombat morţii.
Cum a putut Dumnezeu să fie cuprins înăuntrul cărnii şi al oa‑
selor oamenilor? Cum a putut Dumnezeu să moară? Mulţi îşi
pun încă această întrebare, la mult timp după o înviere care a
convins şi a impulsionat adepţii Lui.
Dar Isus a plecat, fără să lase în urmă un trup pe pământ,
care să expună Duhul lui Dumnezeu unei lumi neîncrezătoare –
cu excepţia comunităţii şovăielnice şi cârtitoare a adepţilor care
L‑au părăsit în mare parte la moartea Sa. Noi suntem ceea ce a
lăsat Isus pe pământ. N‑a lăsat nici o carte sau vreo afirmaţie
doctrinară sau un sistem de gândire; a lăsat o comunitate vizi‑
bilă, care să‑L întruchipeze şi să‑L reprezinte în lume. Metafora
aceasta cu o încărcătură bogată – Trupul lui Hristos – la care a
făcut aluzie Isus şi care a fost apoi elaborată de Pavel, a putut să
apară numai după ce Isus Hristos a plecat de pe pământ.
246
O prezenţă
Cuvintele minunate şi hotărâtoare ale lui Pavel despre Tru‑
pul lui Hristos au fost adresate unor congregaţii din Corint şi
Asia Mică pe care, în clipa următoare, le‑a acuzat de slăbiciune.
Luaţi aminte că Pavel, un maestru al comparaţiilor şi al meta‑
forelor, n‑a spus că oamenii lui Dumnezeu sunt „ca Trupul lui
Hristos“. A spus, de fiecare dată, că noi suntem Trupul lui Hris‑
tos. Duhul a venit şi trăieşte printre noi, iar lumea cunoaşte
un Dumnezeu invizibil numai prin noi, reprezentanţii Lui, prin
„încarnările“ Lui în noi.
„Biserica nu este altceva decât o secţiune a umanităţii în
care Hristos a luat cu adevărat chip“, a spus Bonhoeffer.2 Prea
adesea ne dăm înapoi în faţa ambelor afirmaţii ale frazei de
mai sus. Înspăimântaţi, ne mustrăm pentru faptul că ne ma‑
nifestăm în continuare umanitatea imperfectă. Demoralizaţi,
în practică, dacă nu în credinţă, negăm faptul că Isus a luat cu
adevărat chip în noi.
Trei simboluri dominante – Dumnezeu ca nor de slavă, ca
Om supus morţii şi ca Duh ce ţine laolaltă noul Său Trup –
demonstrează un progres în intimitate, de la frică la umanitate
împărtăşită şi de la umanitate împărtăşită la esenţă împărtăşi‑
tă. Dumnezeu este prezent în noi, unindu‑ne genetic cu Sine,
precum şi pe unul cu celălalt.
Unde Se află Dumnezeu în lume? Cum este El? Nu mai pu‑
tem arăta spre Sfânta Sfintelor sau spre un tâmplar din Nazaret.
Noi formăm prezenţa lui Dumnezeu în lume, prin sălăşluirea
Duhului Său în noi. E o povară grea.
După cel de‑al Doilea Război Mondial, nişte studenţi germani

s‑au oferit să ajute la reconstruirea unei catedrale din Anglia,
unul dintre multele aşezăminte distruse de bombardamente‑
le forţelor aeriene germane. Pe măsură ce munca înainta, s‑au
ivit discuţii cu privire la modul cel mai bun în care s‑ar putea
restaura o statuie mare a lui Isus, cu braţele deschise larg şi
247
Locomoția
purtând familiara inscripţie „Veniţi la Mine“. O reparaţie atentă

i‑ar fi putut îndrepta toate stricăciunile, mai puţin mâinile, care
fuseseră distruse de schije. Ce să facă, să se apuce de sarcina
delicată de reconstituire a mâinilor?
În cele din urmă, lucrătorii au ajuns la o concluzie vizibilă şi
azi. Statuia lui Isus nu are mâini, iar inscripţia de acum spune:
„Hristos n‑are alte mâini decât ale noastre.“
Vă arăt o taină: „Şi prin El şi voi sunteţi zidiţi împreună, ca
să fiţi un lăcaş al lui Dumnezeu, prin Duhul“ (Efes. 2:22).
248
N
o ote
Prefață
1. Biografia Aceste mâini care vindecă, de Dorothy C. Wilson,
Editura Agape, Făgăraş, prezintă istoria vieţii lui.
2. G. K. Chesterton, St. Francis of Assisi, Doubleday & Co.,
Garden City, New York, 1957, p. 31.
Capitolul 2: Specializare
1. Annie Dillard, Pilgrim at Tinker Creek, Harper’s Magazine
Press, New York, 1974, p. 31.
2. Lewis Thomas, The Medusa and the Snail, Viking Press,
New York, 1979, p. 155–157.
Capitolul 3: Diversitate
1. Frederick Buechner, Telling the Truth, Harper & Row, New
York, 1977, p. 57–58
2. C. S. Lewis, God in the Dock, Eerdmans, Grand Rapids,
Michigan, 1970, p. 62.
Capitolul 7: Revolta
1. Aceste statistici au fost compilate de organizaţia World
Vision International.
249
Capitolul 10: Libertate

1. G. K. Chesterton, Orthodoxia sau Dreapta‑credinţă,
Editura Paralela 45, Bucureşti, 2002, p. 78.
2. Ibid., p. 45.
Capitolul 12: Adaptare

1. Adaptare după un articol de Mont Smith, intitulat The
Temporary Gospel, publicat în revista The Other Side
(noiembrie‑decembrie, 1975).
Capitolul 13: Pe dinafară

1. C. S. Lewis, Letters to an American Lady.
2. Merton P. Strommen, Five Cries of Youth, Harper & Row,
New York, 1974, p. 76.
Capitolul 15: Simțire

1. În original American Leprosy Mission (engl.).
Capitolul 16: Complianță

1. R. J. Christman, Sensory Experience, Intext Educational
Publishers, Scranton, Pennsylvania, SUA, 1971, p. 359.
Capitolul 17: Transmitere

1. Ashley Montagu, Touching, Columbia University Press,
New York, 1971, p. 30.
2. Ibid., p. 82.
Capitolul 21: Echilibru

1. Jonathan Miller, The Body in Question, Random House,
New York, 1978, p. 310.
2. Charles Williams, The Descent of the Dove, Green and
Company, Longmans, Londra, 1939, p. 31.
250
Note
3. Charles Williams, The Descent of the Dove, Green and
Company, Longmans, Londra, 1939, p. 57.
Capitolul 23: Ierarhie

1. Robert Galambos, Nerves and Muscles, Doubleday & Co.,
2. Robert Farrar Capon, The Third Peacock, Doubleday & Co.,
Capitolul 24: Călăuzire

1. Lesslie Newbigin, The Household of God, Friendship Press,
New York, 1954, p. 109–110.
Capitolul 25: O prezență

1. G. K. Chesterton, The Everlasting Man, Image Books,
2. Dietrich Bonhoeffer, Ethics, SCM Press, Londra, 1971, p. 64.
251
Bo ibliografie
Andrews, Michael, The Life That Lives on Man, Taplinger Publishing

Co., New York, 1976.
Bevan, Edwyn, Symbolism and Belief, Londra, 1938.
Bourne, Geoffrey H., The Biochemistry and Physiology of Bone, Academic
Press, New York, 1959.
Bullock, Theodore Holmes, Introduction to Nervous Systems, W. H.
Freeman and Co., San Francisco, 1977.
Carlson, Anton J.; Johnson, Victor; Cavert, H. Mead, The Machinery of
the Body, University of Chicago Press, Chicago, 1976.
Carterette, Edward C., şi Friedman, Morton P., Handbook of Perception,
vol. 3, Academic Press, New York, 1973.
Christman, R. J., Sensory Experience, Intext Educational Publishers,
Scranton, Pennsylvania, 1971.
Cole, Alan, The Body of Christ, Westminster Press, Philadelphia, 1964.
Communications Research Machines, Biology Today, Del Mar, Cali
fornia, 1972.
Curtis, Helena, Biology: The Science of Life, Worth Publishers, New
York, 1968.
Drummond, Henry, Natural Law in the Spiritual World, Hodder and
Stoughton, Londra, 1887.
Eckstein, Gustav, The Body Has a Head, Harper & Row, New York, 1969.
Espenschade, Anna S., şi Eckert, Helen M., Motor Development, Merrill
Books, Inc., Columbus, Ohio, 1976.
253
Galambos, Robert, Nerves and Muscles, Doubleday & Co., Garden City,
New York, 1962.
Herbert, Don, şi Bardossi, Fulvio, Secret in the White Cell, Harper &
Row, New York, New York, 1969.
Huxley, Thomas Henry, The Crayfish, MIT Press, Cambridge,
Massachusetts, 1880.
Kenshalo, Dan R., The Skin Senses, Charles C. Thomas, Springfield,
Illinois, 1969.
Langley, LeRoy, Physiology of Man, Van Nostrand Reinhold Co., New
York, 1971.
Lenihan, John, Human Engineering, George Braziller, New York, 1974.
Miller, Jonathan, The Body in Question, Random House, New York,
1978.
Minear, Paul S., Images of the Church in the New Testament, Westminster
Press, Philadelphia, 1960.
Montagna, William, The Structure and Function of Skin, Academic
Press, New York, New York, 1956.
Montagu, Ashley, Touching, Columbia University Press, New York,
1971.
Nilsson, Lennart, cu Lindberg, Jan, Behold Man, Little, Brown and Co.,
Boston, 1973.
Nourse, Alan E., The Body, Time‑Life Books, Alexandria, Virginia,
1964.
Robinson, John A. T., The Body, SCM Press, Londra, 1952.
Spearman, R. I. C., The Integument, Cambridge University Press,
Londra, 1973.
Stevens, Leonard A., Neurons: Building Blocks of the Brain, Thomas Y.
Crowell Co., New York, 1974.
Sutton, Richard L., Jr., The Skin: A Handbook, Doubleday & Co., Garden
City, New York, 1962.
Taylor, John V., The Go‑Between God, Fortress Press, Philadelphia,
1974.
Tricker, R. A. R., şi Tricker, B. J. K., The Science of Movement, American
Elsevier Publishing Co., New York, 1967.
Von Frisch, Karl, Man and the Living World, Harcourt, Brace & World,
New York, 1949.
254

O Faptura Atat de Minunata, Final, Ed. 1 2009 PEREGRINUL PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

O Faptura Atat de Minunata, Final, Ed. 1 2009 PEREGRINUL PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

O FĂPTURĂ AŞA DE MINUNATĂ

O faptura atat de minunata, final, ed. 1 2009 PEREGRINUL.indd 1 9/07/2010 5:57:37 PM

Publicată iniţial în SUA

Drepturile în limba engleză:

Titlul în limba română:

Drepturile în limba română:

Toate citatele din Biblie, cu excepţia locurilor precizate,

PEREGRINUL este un imprint

O faptura atat de minunata, final, ed. 1 2009 PEREGRINUL.indd 4 9/07/2010 5:57:38 PM

Oamenii purced la drum şi se minunează de înălţimea munţilor,

Tu mi‑ai întocmit rărunchii, Tu m‑ai ţesut în pântecele mamei mele:

O faptura atat de minunata, final, ed. 1 2009 PEREGRINUL.indd 5 9/07/2010 5:57:38 PM

O faptura atat de minunata, final, ed. 1 2009 PEREGRINUL.indd 7 9/07/2010 5:57:38 PM

O faptura atat de minunata, final, ed. 1 2009 PEREGRINUL.indd 8 9/07/2010 5:57:38 PM

În procesul scrierii acestei cărţi, în jur de douăzeci de persoa-

O faptura atat de minunata, final, ed. 1 2009 PEREGRINUL.indd 9 9/07/2010 5:57:38 PM

Uneori, nesiguri de ce am auzit într‑o voce,

Cu excepţia acestei prefeţe, exprimarea la

O faptura atat de minunata, final, ed. 1 2009 PEREGRINUL.indd 11 9/07/2010 5:57:38 PM

dr. Brand a primit prestigiosul premiu Albert Lasker şi a fost

O faptura atat de minunata, final, ed. 1 2009 PEREGRINUL.indd 12 9/07/2010 5:57:38 PM

O faptura atat de minunata, final, ed. 1 2009 PEREGRINUL.indd 13 9/07/2010 5:57:39 PM

părţi componente ale sale; un volum ulterior ar putea duce stu‑

O faptura atat de minunata, final, ed. 1 2009 PEREGRINUL.indd 14 9/07/2010 5:57:39 PM

O faptura atat de minunata, final, ed. 1 2009 PEREGRINUL.indd 15 9/07/2010 5:57:39 PM

Am tot încercat să mă gândesc la pământ ca la un soi de organism,

Îmi amintesc prima celulă vie pe care am

O faptura atat de minunata, final, ed. 1 2009 PEREGRINUL.indd 17 9/07/2010 5:57:39 PM

Dar, când am picurat un strop din acea apă pe o lamelă

Mulţi ani au trecut de atunci şi încă mai observ celule. Numai

O faptura atat de minunata, final, ed. 1 2009 PEREGRINUL.indd 18 9/07/2010 5:57:39 PM

O faptura atat de minunata, final, ed. 1 2009 PEREGRINUL.indd 19 9/07/2010 5:57:39 PM

bulele albe mai voluminoase trebuie să se alungească, în vreme

O faptura atat de minunata, final, ed. 1 2009 PEREGRINUL.indd 20 9/07/2010 5:57:39 PM

* Numărul de bacterii văzute pentru prima dată la microscop a copleşit

O faptura atat de minunata, final, ed. 1 2009 PEREGRINUL.indd 21 9/07/2010 5:57:39 PM

cunoaştere. Adeseori, ele nu sunt convocate la luptă. Dar, dacă

Am reflectat adesea la paradoxul pe care îl reprezintă amiba

O faptura atat de minunata, final, ed. 1 2009 PEREGRINUL.indd 22 9/07/2010 5:57:39 PM

Această analogie are, pentru mine, un sens mai precis, întru‑

O faptura atat de minunata, final, ed. 1 2009 PEREGRINUL.indd 23 9/07/2010 5:57:39 PM

Omul de ştiinţă care colectează şi cata‑

O faptura atat de minunata, final, ed. 1 2009 PEREGRINUL.indd 25 9/07/2010 5:57:39 PM

22 de miriapode, 19 gândaci adulţi, precum şi un număr de 12

O faptura atat de minunata, final, ed. 1 2009 PEREGRINUL.indd 26 9/07/2010 5:57:40 PM

O faptura atat de minunata, final, ed. 1 2009 PEREGRINUL.indd 27 9/07/2010 5:57:40 PM

adevărat monotone. Dar care dintre noi am vrea să schimbăm

În schimbul sacrificiului de sine, celula poate lua parte la ceea

O faptura atat de minunata, final, ed. 1 2009 PEREGRINUL.indd 28 9/07/2010 5:57:40 PM

O faptura atat de minunata, final, ed. 1 2009 PEREGRINUL.indd 29 9/07/2010 5:57:40 PM

lasă după el o dâră vâscoasă. Celulele din faţă cooperează între

O faptura atat de minunata, final, ed. 1 2009 PEREGRINUL.indd 30 9/07/2010 5:57:40 PM

O faptura atat de minunata, final, ed. 1 2009 PEREGRINUL.indd 31 9/07/2010 5:57:40 PM

Adesea ne gândim că,

În laboratorul meu stau ascunse nu doar

O faptura atat de minunata, final, ed. 1 2009 PEREGRINUL.indd 33 9/07/2010 5:57:40 PM

asemeni unor discuri găurite în mijloc, îmi cutreieră prin sân‑

O faptura atat de minunata, final, ed. 1 2009 PEREGRINUL.indd 34 9/07/2010 5:57:40 PM

Romancierul Frederick Buechner descrie pe un ton şăgalnic

O faptura atat de minunata, final, ed. 1 2009 PEREGRINUL.indd 35 9/07/2010 5:57:40 PM

Cine ar fi zis că Dumnezeu avea să‑l aleagă nu pe Esau cel

Excepţia pare a constitui chiar regula. Primii oameni creaţi de

O faptura atat de minunata, final, ed. 1 2009 PEREGRINUL.indd 36 9/07/2010 5:57:40 PM