Sunteți pe pagina 1din 2

‘’Salus populi suprema lex esto ‘’ se regaseste in lucrarea ‘’De legibus’’ al lui Cicero

(cartea a III-a, partea a III-a)


În epoca romană, Marcus Tullius Cicero (106- 43 î. H.) a avut o concepţie bazată pe
existenţa dreptului natural . Dreptul, în concepția să, se bazează pe liantul dintre bine și
egalitate. Acesta se împarte în drept natural și drept pozitiv după Cicero. Acesta consideră
dreptul că fiind un dar de la natură, nu un beneficiu al deciziei
Opţiunile ilustrului orator cu referire la drept au fost influenţate de multe şcoli. El a jucat
un rol important în perioada de sfârșit a Republicii romane. Activitatea sa literară și politico-
socială s-a concretizat în domenii atât de numeroase, încât Cicero poate fi calificat drept un om
universal, homo universalis. El a fost autorul roman care a exercitat cea mai profundă influență
asupra literaturii latine și s-a manifestat ca unul dintre cei mai prolifici scriitori, mai prolific chiar
decât Seneca și Augustin. Operele sale ‘’De republica’’ şi ‘’De legibus’’ se apropie de tematica
platoniană, dar sunt aristotelice şi stoice după conţinut.
Binele poporului se referă la ceea ce este comun și benefic pentru toți sau majoritatea
membrilor unei anumite comunități sau, în mod alternativ, la ceea ce se realizează prin cetățenie,
acțiune colectivă și participare activă în domeniul politicii și serviciului public. Pentru ca
poporul sa rămână în armonie, fara divergente, certuri, revolte și alte situații neplăcute, trebuie
ca relațiile dintre cetățeni sa fie unele de onestitate, acceptare și liniște.
Primele conceptii referitoare la binele comun au fost stabilite de filosofii greci antici,
inclusiv Aristotel și Platon . Unul dintre sensurile binelui comun desprins din filosofia lui
Aristotel este valabil și în zilele noastre și se referă la ceea ce un savant contemporan numește
„binele realizabil și propriu al unei comunități, trebuie împărtășit în mod individual de către
membrii acesteia”.
Virtutea, spune Cicero, consta, integral, in fapte. Ori, cea mai inalta fapta este guvernarea
cetatii. A conduce treburile publice inseamna cea mai frumoasa functiune a intelepciunii, a
experientei si a virtutii. Politica este opera omului de bine. A juca un rol in viata publica este, in
gandirea ciceroniana, o datorie morala, cu toate incovenientele si pericolele care pandesc pe cei
care au asemenea inalta indeletnicire. Patria revendica in serviciul sau cea mai mare parte si cea
mai inalta din fortele sale, “adica tot ce are mai bun sufletul nostru, spiritul nostru, inteligenta
noastra”. Caci numai asa, Statul o data servit sub diversele forme ale actiunii civice, restul
cetatenilor poate sa se consacre vietii private. Pentru omul de bine cea mai funesta dintre
dizgratii este aceea sa se supuna unui om rau. Ori rautatea va triumfa cu necesitate daca oamenii
de bine se abtin, si Republica “se va sfarama in bucati”.
Daca faptul guvernarii cere de la oameni asa mari calitati, autoritatea nu este prin ea insasi
un fapt al omului. Autoritatea este elementul poporului, “res publica”. Cicero insista astfel asupra
notiunii de popor careia ii da o definitie de multe ori reluata si discutata. Sub acest termen el
intelege nu o asa-zisa adunatura de oameni, o multime, o turma, o hoarda. Ci “un grup numeros
de oameni asociati unii cu altii prin aderarea lor la o aceeasi lege si printr-o anumita comunitate
de interese”. Cauza acestei asocieri de oameni nu este slabiciunea lor, teama lor fata de semeni
sau de animale, ci propria lor natura. La Cicero, precum la Aristotel, reuniunea oamenilor este un
fenomen natural, in sanul careia se dezvolta esenta fiintei umane.
In “Republica” Cicero spune: “La noi Statul se constituie nu prin geniul unuia singur, ci
printr-un fel de geniu comun a numerosi cetateni…nu in cursul unei vieti de om, ci pe parcursul
urmat de generatii in timpul a multe secole”. Puterea statului depaseste cu mult individul, oricat
de genial ar fi acesta. Este nevoie de efortul unui popor, timp de generatii, pentru a duce puterea
politica la gradul de perfectiune.
Una dintre marile sale opere este “De re publica” (publicată în anul 51 Î.Hr.), unde Cicero
încearcă să argumenteze faptul că o simbioză între cele trei forme de guvernare ar reprezenta
soluţia ideala: un dictator (nu în sensul de tiran însă), o adunare a “optimaţilor” (reprezentată de
către Senat) şi o adunare a poporului. În “De re publica” Cicero a explicat poate cel mai bine
care este cauza pentru care de cele mai multe ori guvernarea eşuează în forme de tiranie,
oligarhie sau anarhie.
Statul este un bun al poporului datorită intereselor comune, fiind înființat în urma necesității
oamenilor de a trăi în comun.