SUBIECTELE PENTRU ATESTAREA NR.

1 BIOFIZICĂ
ANUL DE STUDII 2020-2021

Subiecte de la prelegeri
1. Apa. Compoziţia şi structura moleculei de apă.Momentul dipolului moleculei
de apă.Dependența densității apei de temperatură.
1. Apa. Compoziţia şi structura moleculei de apă
Molecula de apă H2O se consideră o asociere a unui ion O- şi a doi ioni
H+. Fiecare legătură O-H+ reprezintă dipol electric. Aceşti dipoli au
momente egale după modul. Dacă aranjarea lor ar fi liniară, momentul
rezultant al moleculei ar fi egal cu zero (Fig.1).

Un dipol este o structură formată din două sarcini electrice punctiforme

de mărime egală, dar de semn contrar, situate la o anumită distanţă una
de la alta (Fig. 2).

Molecula de apă poate uşor realiza cu moleculele vecine legături (punţi) de hidrogen (Fig. 3).
 În stare lichidă apa este format dintr-un amestec de molecule libere:Monomeri¿ ¿
Dimeri ¿ ¿ ,tetrameri ¿ ¿ ,și Octameri ¿ ¿
Procentul fiecărui dintre aceste fracțiuni depinde de temperatură.În intervalul de temperatură,35-41C,în
apă predomină dimerii și ea are o activitate chimică ridicată.Devine explicabil faptul că,în decursul
timpului,animalele homeoterme și-ai fixat temperature normal a organismului în limitele intervalului
menționat.
În soluţie moleculele de apă, având momente de dipoli permanenţi, se dispun în jurul ionilor. Astfel se formează structuri
supra-moleculare, cu o simetrie sferică (Fig. 4).
Apa astfel legată poartă numele de apă de hidratare şi are proprietăţi net diferite de cele ale apei libere.
Procesul poartă numele de hidratarea sau solvatarea ionilor.

2. Disocierea moleculei de apă. Noţiune de pH.

Valoarea pH-lui pentru diferite lichide biologice.
 Disocierea moleculei de apă
+ - +
Apa disociază în ioni H și ioni OH . Ionii H neavând învelș electronic posedă o mare capacitate de
hidratare. Ei se pot lega cu o moleculă de apă formând ionul de hidromiu OH +3 Avînd și o mare
mobilitate protonul ușor trece fe la o moleculă la alta. Gradul de disociere a moleculei este mic la 25oC

3. Apa grea (D2O) şi apa tritiată (T3O). Proprietățile

apei H2Oși D2O.

4. Rolurile biologice ale apei şi repartizare ei în

organizmul uman.
Apa reprezintă 65-70% din greutatea corpului uman.
Dintre rolurile importante pe care le îndeplineşte apa în organism menţionăm:
• este elementul esenţial care reglează presiunea osmotică a celor trei sectoare hidrice;
• reprezintă mediul în care au loc multiplele reacţii chimice şi biochimice din organism;
• participă la menţinerea constantă a temperaturii organismului;
 • fiind un bun solvent, apa formează cu o serie de substanţe soluţii, pe care le vehiculează din
mediul intern al organismului în celulă şi în sens invers;
• participă la eliminarea deşeurilor din organism pe cale renală;
• apa are un rol important în protecţia mecanică a fătului.
S-a constatat că din apa conţinută într-un organism viu, 70% reprezintă apa intracelulară, 23% apa
interstiţială şi numai 7% apa circulantă.

5. Conductivitatea electrică a soluțiilor.

Determinarea conductivitâţii electrice a soluţiilor
cu ajutorul punţii Colhrausch.
Conductivitatea electrică este mărimea inversă a rezistivităţii şi se exprimă prin
relaţia

Se mai foloseşte şi unitatea Siemens ´ m-1

Conductivitatea soluţiilor poate fi determinată experimental, utilizând schema

electrică (Fig.2) numită puntea lui Kohlrausch.

Unde: R – rezistenţa soluţiei din cuva de măsurare. R 1 şi R2 – rezistenţe variabile;

R3 – rezistenţă cunoscută.
 Schema este alimentată cu curent electric alternativ de 1000 Hz, pentru
a evita polarizarea electrozilor.
Variind mărimea rezistenţelor R1 şi R2 puntea se echilibrează-
galvanometrul semnalizează lipsa curentului.

6. Difuzia liberă. Legea lui Fick. Coeficientul de

difuzie. Relația lui Einstein.
Difuzia reprezintă un transport de substanţă, între zone de concentraţie diferită sau
potenţial electric diferit, datorită agitaţiei termice. În scopul vizualizării acestui
fenomen, vom folosi o eprubetă, gradată şi situată vertical, care conţine o soluţie de
eozină (substanţă de culoare roşie), în partea de jos şi apă pură, în partea de sus
(Fig.1). Se va observa că moleculele de eozină treptat migrează din soluţie în apa
pură.

Fenomenul observat reprezintă o difuzie simplă (liberă), deoarece se

realizează în lipsa intervenţiei forţelor fizice din exterior.
Cantitativ difuzia, într-un mediu omogen, este descrisă de legile lui Fick.
Înainte de a prezenta legile difuziei,este util de a difini termenii : flux şi
gradient.
Fluxul reprezintă cantitatea de substanţă, sarcină, energie etc, transportată
printr-o suprafaţă în unitatea de timp.
În cazul difuziei se utilizează:
∆m ∆v
fie fluxul masic ∆ t fie fluxul molar ∆t
Prima lege a lui Fick: Masa de substanţă, ce difuzează normal printr-o suprafaţă
oarecare, este proporţională cu aria suprafeţei, gradientul de concentraţie şi durata
timpului.
Din exemplul cercetat în (Fig.1) rezultă că gradientul de concentraţie ponderală
se determină din relaţia:
 Prin urmare, legea lui Fick, are următoarea expresie matematică:

unde: D – coeficient de difuzie (m2∙s-1)

S – aria suprafeţei de difuzie (m2)
cM – concentraţia ponderală (kg/m3)

7. Difuzia prin membrane artificiale. Membrane

pentru dializă.
Membranele artificiale, selectiv-permeabile, cum sunt cele din celofană, sau din
diferite materiale plastice, îşi găsesc numeroase aplicaţii în cercetările ştiinţifice şi
practica farmaceutică. Punctul comun al tuturor acestor materiale este că ele sunt
substanţe poroase, care permit trecerea micromoleculelor şi reţin macromoleculele.

Drept criteriu în definirea unei macromolecule se acceptă masa moleculară, care

convenţional trebuie să depăşească 5000 daltoni (D).
1D = 1,6∙10-27 kg
În practica medicală, de exemplu, pe larg este folosită membrana artificială
pentru dializă.
Procedura dializei are principiul funcţionării rinichiului artificial şi permite de a
purifica, peste fiecare 2-3 zile, sângele pacientului cu insuficienţă renală.
Dispozitivul utilizat reprezintă un sistem de tuburi capilare, cu pereţi membranari,
prin care în timpul procedurei circulă permanent sângele. Pe lângă aceste tuburi, în
direcţie opusă, circulă lichidul de dializă.
Schema de principiu a unui dispozitiv, pentru realizarea procedurii de dializă,
precum şi mecanismul de purificare a sângelui sunt redate în Fig. 2 şi 3.
 Membrane echivalente cu membrana de dializă, pot fi utilizate pentru
purificarea soluţiilor ce conţin particule de diferite dimensiuni, în cercetările fizico-
chimice şi farmaceutice.

8. Difuzia prin membrane biologice. Coeficientul de

permeabilitatea.

9. Transportul pasiv. Sisteme de transport pasiv.

Transportul facilitat.
Transport pasiv simplu
Vom considera o membrană biologică, cu grosimea de circa 10 nm,
care separă două soluţii apoase cu concentraţiile C1 şi C2; C1 > C2
(Fig. 12).
. Difuzia facilitată
Mulţi factori nutritivi necesari celulei, fiind molecule hidrofile relativ
mari, nu pot traversa membrana prin difuzie simplă.
În acest caz se apelează la un transport mediat de molecule
transportoare, mecanism numit difuzie facilitată.
Molecula transportoare recunoaşte molecula pentru care este
specifică şi o introduce în celulă sub acţiunea gradientului electrochimic.
Există mai multe modele de transport facilitat, unul dintre care,
numit modificare conformaţională, este reprezentat în Fig.13.

În raport cu difuzia simplă, difuzia facilitată are următoarele

particularităţi:
-eficienţa este mai mică decât a celei prin canale însă cu mult mai
rapidă;
-are proprietatea de saturaţie; fluxul de substanţă, odată cu creşterea
concentraţiei, creşte numai până la o anumită limită, când toate
moleculele transportoare sunt deja ocupate (Fig. 14).
10. Transportul activ. Sisteme de transport activ.
Pompa de Na+ -K+.
Transportul moleculelor şi ionilor contra gradientului electrochimic, realizat de
celulă din contul energiei proceselor metabolice, se numeşte transport activ.
De exemplu, la om în repaus circa 30-40% din energia proceselor metabolice
este cheltuită pentru asigurarea transportului activ.
Complexele enzimatice care efectuează transportul activ se numesc pompe de
transport activ.
Există diverse sisteme de transport activ, însă cel mai răspândit, prezent la toate
celulele vertebratelor, este pompa de Na+ - K+.
Pompa de sodiu-potasiu este de o mare importanţă fiziologică. Gradientul
ionilor de Na+ şi K+ controlează volumul celulelor, determină excitabilitatea
nervilor şi muşchilor.
Mecanismul de funcţionare al acestei pompe este ilustrat schematic în Fig.15.

Date recente confirmă că pompa de Na+- K+ poate funcţiona în câteva

regimuri. Ea poate transporta ionii de potasiu şi sodiu în raporturi 1:1, 1:2, 1:3, 2:3,
şi în sfârşit pot fi transportaţi ionii de Na+, în lipsa transportului ionilor K+.
Este necesar de menţionat că sistemele de transport activ reprezintă cel mai
efectiv mecanism, care determină permeabilitatea selectivă a membranelor
celulare.
11. Relația lui Nernst. Biopotențialul fibrelor
nervoase ne excitate (potențialul de repaus).
Ecuația lui Goldman.
Cel mai simplu model al sursei de biopotenţial membranar este elementul de
concentraţie a lui Nernst (Fig.1). În el soluţiile ionice de diferită concentraţie a unei
sări sunt separate de o membrană, care posedă permeabilitate diferită pentru cationi
(Pk) şi anioni (PA). Ca urmare membrana devine polarizată. Stratul sarcinilor de
partea soluţiei mai diluate are semnul ionului cu permeabilitatea mai mare.

Pentru fiecare categorie de ioni difuzibili, potenţialul electric de echilibru se

defineşte ca diferenţa de potenţial pe partea interioară (Vi) şi partea exterioară (Ve)
a membranei celulare.
Valoarea potenţialului de echilibru (Veq) se determină din ecuaţia lui Nernst:

unde: Z – sarcina ionului;

F- numărul lui Faraday;
Ci şi Ce – concentraţiile categoriei de ioni pe
părţile respective ale membranei.
Principalii ioni care intervin în echilibrul de membrană sunt: Na+, K+ şi Cl-.
În tabelul 1 sunt date concentraţiile acestor ioni în mediile intra- şi
extracelular, precum şi potenţialele de echilibru, calculate conform relaţiei lui
Nernst, pentru axonul gigant de calmar.
Potenţialul membranar rezultant (Vm) se determină din relaţia lui Goldman:
 unde: [ ] – concentraţia;
P – permeabilitatea membranei.
Potenţialul membranar de repaos poate fi măsurat foarte simplu cu ajutorul unui
milivoltmetru şi a doi electrozi, a căror dispunere este realizată în
figura 2.

Astfel, la introducerea unui micro-electrod în celulă, celălalt fiind menţinut în mediul

extracelular (la potenţial nul), milivoltmetru va indica valoarea potenţialului
membranar de repaus (fig. 3).
Celulele excitabile pentru menţinerea potenţialului membranar folosesc 60% din
energia lor metabolică, pe când celelalte celule numai 30%.
Pentru celulele nervoase Vm = - 90 mV
Pentru fibre nervoase -75 ≤ Vm ≤ -60 mV
Pentru axonul de calmar Vm = - 60 mV.

12. Biopotențialul fibrelor nervoase excitate.

Potențialul de acțiune. Graficul potențialului de
acțiune.
Excitabilitatea este o proprietate comună oricărei celule vii, însoţită de mai
multe fenomene, printre care şi anumite manifestări electrice.
Aspectul electric al excitaţiei constă în variaţia tranzitorie a potenţialului membranar ca
răspuns la stimul, prin modificarea permeabilităţii membranei pentru diferite specii de
ioni.
Există 2 tipuri de răspuns electric al membranei la acţiunea unui excitant:
- potenţial electronic
- potenţial de acţiune (PA)
Potenţialul electronic reprezintă răspunsul la stimuli slabi, aflaţi sub un anumit prag.
Mecanismul generării PA este deosebit de complex, recunoscând mai multe faze (fig. 4).
 Fig.4 Formarea potenţialului de acţiune în fibra nervoasă nemielinizată
AB este faza de prepotenţial – variaţia potenţialului de repaus care precede apariţia spike-
ului (potenţial de vârf)
BCD – spike-ul, apare numai atunci cînd stimulul depăşeşte nivelul pragului de
excitaţie. Amplitudinea acestei variaţii nu depinde de intensitatea stimulului, dacă
acesta a depăşit pragul de excitaţie, deci se supune legii „tot sau nimic”.
DE – postpotenţial negativ
EF – postpotenţial pozitiv (denumiri tradiţionale).
Potenţialul de acţiune se propagă de-a lungul membranei axonale. Atât mecanismul, cât şi
viteza de propagare sunt diferite pentru fibrele mielinizate şi nemielinizate.
În cazul fibrelor nemielinizate depolarizarea locală a membranei, sub acţiunea
stimulului, generează curenţi ionici „longitudinali” care „scurtcircuitează” mediile
conductoare extra- şi intracelulare (fig. 5).
În cazul fibrelor mielinizate, curenţii ionici se propagă „saltatoriu” din nod Ranvier
în nod Ranvier.
 Fig 5Propagarea potenţialului de acţiune.
Viteza de propagare a PA depinde şi de diametrul axonului. Pentru comparare, în axonul
de calmar nemielinizat viteza PA poate fi de 20-30 m/s, când diametrul lui este
0,5 – 1 mm, pe când la om prin axonul mielinizat, pentru aceeaşi viteză a PA, diametrul
este numai de aproximativ 5 μm.
Mielina – cristal lichid smectic (izolator electric)

13. Atomul şi structura lui.

14. Unitatea de masă atomică şi unitate de energie în fizica atomului.
15. Structura nucleului. Particule elementare dinstructura nucleului.
16. Atomul lui Bohr. Seriile de radiaţie ale atomuluide hidrogen.

Subiecte practice:

1. Determinarea coeficientului de tensiune

superficială prin metoda desprinderii inelului.
Fie un inel sau o plăcuță de metal pentru care lichidul cercetat este aderent. Inelul
(plăcuța) se aduce în contact cu suprafaţa liberă a lichidului; la ele aderă un strat
subţire de lichid, asupra căruia acţionează forţele superficiale, care se compun într-o
rezultantă Ft (Fig. 3.4. a, b).
 Luând în consideraţie faptul că în cazul inelului stratul menţionat are două suprafeţe
(interioară şi exterioară), forţa rezultantă a tensiunii superficiale se determină din
relaţia: Ft = 2πr1σ + 2πr2σ = 2πσ (r1 + r2 ) (3.9)
unde:
σ – este coeficientul de tensiune superficială;
r1 – raza interioară a inelului;
r2 – raza exterioară a inelului.
Pentru ca să desprindem inelul de pe suprafaţa lichidului, trebuie să acţionăm cu o
forţă F. Determinând această forţă, cu ajutorul unei balanţe de torsiune şi ţinând cont
de relaţia (3.9), obţinem formula pentru determinarea coeficientului de tensiune
superficială cu ajutorul inelului:

unde d1 şi d2 sunt diametrele respective ale inelului. În cazul când în loc de inel se
folosește plăcuță, atunci obținem relația: l F σ = unde l reprezintă latura plăcuței în
contact cu lichidul.
Modul de lucru:
– folosind balanţa de torsiune examinată, vom determina valoarea forţei de tensiune
superficială, care ia naştere în momentul desprinderii inelului de la suprafaţa
lichidului;
– pentru aceasta, de pârghia balanţei, în locul talerului, se atârnă un inel metalic.
Diametrele inelului (interior şi exterior) sunt indicate pe masa de lucru;
– pentru cercetare vom folosi soluţiile de alcool etilic (96%, 75%, 50%, 25% şi 0%);
– efectuăm 3 măsurări pentru fiecare concentraţie şi determinăm valoarea medie a
forţei de tensiune superficială;
– rezultatele obţinute se introduc în tabel;
– pe hârtie milimetrică se construieşte graficul dependenţei coeficientului de tensiune
superficială de concentraţia soluţiei, depunând pe axa ordonatelor valorile
coeficientului de tensiune superficială, iar pe axa absciselor – concentraţiile
respective;
– folosind graficul trasat şi determinând experimental coeficientul de tensiune
superficială a soluţiilor, se identifică concentraţiile lor.
2. Electroforeza. Tipuri de electroforeză.
Fenomenul electrocinetic, în care are loc mişcarea orientată într-un anumit mediu a
particulelor încărcate electric, indiferent de provenienţa lor (ioni, particule coloidale,
alte particule şi bule de gaz în suspensie etc.), sub acţiunea câmpului electric exterior,
se numeşte electroforeză.
În funcție de natura mediului în care are loc migrarea particulelor, purtătoare de
sarcină, sub acţiunea câmpului electric se distinge:
a) electroforeza în coloane de lichid;
b) electroforeza în corpuri poroase (hârtie de filtru, răşini sintetice etc.);
c) electroforeza în gel.
3. Mobilitatea ionilor. Unitățile de măsură.
Mărimea care se exprimă prin raportul dintre viteza mişcării orientate a unei particule
încărcate într-un câmp electric şi intensitatea acestui câmp se numeşte mobilitatea
particulei (M). Deci conform definiţiei:
V
M= 11.1
E
Dacă în relația (11.1) vom considera E = 1, atunci sensul fizic al mobilităţii , adică
mobilitatea particulei este o mărime numericeste dat de expresia M = egală cu viteza
mişcării ei uniforme, sub influenţa câmpului electric a cărui intensitate este unitară.
Unitatea de măsură a mobilităţii în S.I. este:
[ M SI ]=m2 v −1 s−1
În practică mobilitatea se exprimă în
[ M prac ]=c m2 v−1 s−1
Pentru a nu confunda noțiunea de intensitate a câmpului electric (E) cu
noțiunea de intensitate a curentului electric (I), reamintim:
– prin definiție intensitatea curentului electric reprezintă cantitatea de sarcină
electrică q care traversează secțiuna unui conductor într-o unitate de timp, și
q c
[]
se exprimă prin relația:: I = t , unitatea de măsură in SI este s =
Coulomb
= A ( Ampere )
secunda
– prin definiție intensitatea câmpului electric reprezintă forța F care acționează asupra
unei unități de sarcină electrică introdusă în punctul dat al acestui câmp și se exprimă prin
F N Newton
[ ]
relația: E= q , unitatea de măsură în SI este C = Coulomb

4. Determinarea mobilității ionilor prin metoda

electroforetică. Utilizarea electroforezei în
biologie și medicină.
Metoda electroforetică este folosită pentru separarea şi analiza proteinelor individuale şi a
altor biopolimeri, a viruşilor, a structurilor celulare supramoleculare, precum şi a
celulelor întregi. Prin această metodă se studiază componenţa în proteine a diverselor
lichide biologice, de exemplu, sângele, urina, sucul gastric etc. – factor important pentru
diagnosticul diverselor maladii. O mare importanţă în diagnostică reprezintă separarea
electroforetică a fermenţilor în izofermenţi şi aprecierea cantitativă şi calitativă a lor. În
imunologie una dintre metodele frecvent utilizate este imunoelectroforeza – separarea
electroforetică a unui amestec de anticorpi sau antigeni. În fizioterapie, cu scop curativ,
este folosită pe larg electroforeza medicamentoasă. Metoda curativă fizioterapeutică, în
care se utilizează curentul electric continuu pentru a introduce substanţe medicamentoase
(de obicei sub formă de ioni) în organism prin piele sau membrane mucoase, se numeşte
electroforeză medicamentoasă (ionoforeză, ionoterapie electrică, galvanoionoterapie,
ionogalvanizare). Simultan cu electroforeza medicamentoasă are loc şi acţiunea integrală
asupra organismului a curentului electric continuu – metodă denumită galvanizare. La
realizarea electroforezei medicamentoase între electrozi şi piele se aşază tampoane
hidrofile, muiate în soluţia substanţelor respective. Medicamentul se introduce de la polul
a cărui sarcină el o posedă: anionii de la catod, cationii de la anod. S-a dovedit că unele
substanţe introduse pe cale de injecţii subcutanate se elimină repede pe când dacă sunt
introduse pe cale electroforetică, eliminarea se face mai încet, aşa că substanţa îşi poate
exercita efectele ei terapeutice. Electroforeza este o metodă importantă pentru separarea
fracţiunilor proteice din serul sanguin. Serul sanguin se prelucrează cu o soluţie tampon
cu reacţie alcalină în urma căreia particulele proteice se încarcă negativ. De aceea în
camera electroforetică picătura de ser prelucrat se depune cu micropipeta pe o peliculă de
celuloid acoperită cu un strat subţire de gel, mai aproape de electrodul negativ.
Proteinele, devenind ioni negativi, migrează spre anod, însă cu diferite viteze din cauza
dimensiunilor şi a mărimii sarcinilor lor. În consecință ele se separă spaţial, formând
electroforegrama proteică sanguină. Cele cinci fracţiuni proteice principale ale serului
sanguin (1 fracţiune de albumină şi 4 fracţiuni de globulină: α1 , α2 , β şi γ) devin vizibile
pe pelicula de celuloid, dacă după migrare se colorează cu un colorant special. În Fig.
11.4.a este reprezentată electroforegrama proteică sanguină (în normă), unde se vede că
fracţiunile proteice după revelare obțin aceeaşi culoare,
deoarece au aceeaşi natură, însă se deosebesc prin intensitatea coloraţiei, fiindcă
concentraţia proteinelor în fracţiuni este diferită.

Pe baza graficului se apreciază concentraţia relativă a proteinelor din fracţiuni, însă,

folosind metodele fotocolorimetrice, se determină valorile concentraţiilor de proteine din
fiecare fracţiune și se prezintă medicului sub formă de proteinogramă (Fig. 11.4.b) –
proteinogramă necompletată.