Teoria Generala A Dreptului de Boris Negru 2006 PDF

1
Boris Negru, Alina Negru
TEORIA GENERALA
si STATULUI
Bons Offices,
Chişinău *2006
2
TEORIA GENERALA
si STATULUI
Bons Offices,
Chişinău *2006
Lucrarea este recomandata pentru editare
de Catedra Teoriea şi Istoria Dreptului a
Universităţii de Stat din Moldova. Proces
verbal nr. 3 din 11.11.2005.
Prezenta lucrare reprezintă un curs de lecţii universitare la

Teoria Generală a Dreptului şi Statului. Materialul este
expus în conformitate cu exigenţele cerute de şcoala
superioară şi prezintă răspunsuri la problemele incluse în
planul de studiu la obiectul nominalizat.
Recenzenţi: Elena Aramă, doctor habilitat în drept, profesor universitar

Gherghe Avornic, doctor habilitat în drept, conferenţiar universitar Corector:
Diana Pogreban Redactor tehnic: Valentina Ceban Paginare: Victor Motruc
Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Negru, Boris
Teoria generală a dreptului şi statului: [curs universitar] / Boris Negru,
Alina Negru. - Ch.: Bons Offices, 2006. - 520 p. Bibliogr, în notele de
subsol. ISBN 978-9975-928-90-8
800 ex.
340.12(075.8)
CZU 340.12(075.8) N
42
© Boris Negru, Alina Negru
ISBN 978-9975-928-90-8 © Bons Offices, 2006
Casa editorial-poligrafică „Bons Offices"

bd. Gagarin 10, Chisinău
tel: 500-895, fax: 279 847, e-mail: bons@starnet.md
Sumar generalizator
Capitolul L Sistemul ştiinţei dreptului. Locul teoriei generale a dreptului
şi statului în sistemul ştiinţei dreptului....................................................13
Capitolul II. Baza metodologică a teoriei generale a dreptului şi statului.................37
Capitolul III. Originea statului şi dreptului ..............................................................53
Capitolul IV. Caracteristica generală a statului..........................................................75
Capitolul V. Tipurile istorice de stat şi drept ...........................................................101
Capitolul VI. Formele statului....................................................................................125
Capitolul VII. Aparatul (mecanismul) de stat .........................................................153
Capitolul VIII. Consideraţii generale asupra dreptului ........................................193
Capitolul IX. Scop, ideal şi funcţie în drept .............................................................221
Capitolul X. Principiile dreptului .............................................................................235
Capitolul XI. Dreptul în sistemul normativ social.....................................................255
Capitolul XII. Norma juridică....................................................................................267
Capitolul XIII. Izvoarele dreptului.............................................................................291
Capitolul XIV. Tehnica elaborării actelor normative juridice ..............................341
Cap.tolul XV. Sistemul dreptului...............................................................................375
Capitolul XVI. Realizarea dreptului..........................................................................399
Capitolul XVII. Interpretarea normelor juridice......................................................421
Capitolul XVIII. Raportul juridic..............................................................................443
Capitolul XIX. Conştiinţa si cultura juridică...........................................................457
Capitolul XX. Răspunderea juridică.........................................................................465
Capitolul XXI. Legalitatea, ordinea legală, disciplina, democraţia........................479
Capitolul XXII. Statul de drept..................................................................................505

Sumar
Cuvînt introductiv............................................................................................................9
Capitolul l
Sistemul ştiinţei dreptului. Locul teoriei generale a dreptului şi statului
în sistemul ştiinţei dreptului
1.1. Ştiinţa dreptului. Noţiuni generale....................................................................14
1.2. Consideraţii privind sistemul ştiinţelor sociale ...............................................16
1.3. Ştiinţele juridice — componentă a ştiinţelor sociale..........................................16
l .4. Sistemul ştiinţelor juridice................................................................................18
l .5. Teoria generală a dreptului şi statului...............................................................19
1.6. Obiectul de studiu al teoriei generale a dreptului şi statului ...........................22
l .7. Funcţiile teoriei generale a dreptului şi statului................................................24
1.8. Teoria generală a dreptului şi statului în conexiune cu alte ştiinţe sociale . . . . 27
l .9. Teoria generală a dreptului şi statului în conexiune cu celelalte ştiinţe juridice.. 30
1.9.1. Ştiinţele juridice istorice..........................................................................31
1.9.2. Ştiinţele juridice de ramură ..................................................................32
1.9.3. Ştiinţele juridice interramurale................................................................33
l .9.4. Ştiinţele juridice auxiliare.......................................................................33
1.10. Teoria generală a dreptului şi statului în practica socială.................................34
Capitolul II
Baza metodologică a teoriei generale a dreptului şi statului
2.1. Consideraţii generale ........................................................................................38
2.2. Conceptul metodologiei juridice .....................................................................40
2.3. Metodele speciale ale cercetării juridice .........................................................40
2.3.1. Metoda logică..........................................................................................41
2.3.2. Metoda istorică........................................................................................45
2.3.3. Metoda comparativă................................................................................47
2.3.4. Metoda sociologică.................................................................................48
2.3.5. Metoda experimentului............................................................................49
2.3.6. Metodele cantitative................................................................................50
Capitolul III
Originea statului şi dreptului
3.1. Originea statului şi dreptului, însemnătatea studierii........................................54
3.2. Teoria apariţiei statului şi dreptului ..................................................................54
3.3. Puterea socială şi normele sociale din societatea prestatală..............................55
3.4. Premisele apariţiei statului şi dreptului ..........................................................57
3.5. Caracteristica unor concepţii privind originea statului şi dreptului..................60
Capitolul IV
Caracteristica generală a statului
4.1. Conceptul statului, trăsăturile lui......................................................................76
4.2. Dimensiunile statului........................................................................................ 79
-^ 4
4.2.1. Teritoriul statului................................................................................79
4.2.2. Populaţia. Naţiunea. Minoritatea naţională. Grupul etnic....................84
4.2.3. Autoritatea publică exclusivă sau suverană (suveranitatea)..................88
4.3. Scopul, sarcinile şi funcţiile statului...............................................................96
4.3.1. Consideraţii generale ........................................................................96
4.3.2. Scopul, sarcinile şi funcţiile statului Republicii Moldova...................97
Capitolul V
Tipurile istorice de stat şi drept
5.1. Necesitatea determinării tipurilor istorice de stat şi drept..............................102
5.2. Criterii de tipizare a statelor şi sistemelor de drept ......................................105
5.3. Statul şi dreptul în contextul civilizaţiei şi culturii universale.........................117
Capitolul VI
Formele statului
6.1. Noţiunea şi laturile componente ale formei de stat .........................................126
6.2. Forma de guvernămînt........................................................................................127
6.3. Structura de stat .................................................................................................133
6.3.1. Noţiunea şi formele structurii de stat................................................133
6.3.2 Subiectele federaţiei.........................................................................138
6.3.3. Generalizări referitoare la federaţie..................................................142
6.3.4. Republica Federativă Moldova: un pas spre integrare sau
un pas spre dezmembrare?................................................................144
6.4. Asociaţiile de state şi ierarhiile de state........................................................146
6.4.1. Asociaţiile de state...........................................................................146
6.4.2. Ierarhiile de state ............................................................................148
6.4.3. Alte categorii de state.......................................................................149
6.5. Regimul politic............................................................................................150
Capitolul VII
Aparatul (mecanismul) de stat
7.1. Conceptul aparatului (mecanismul) de stat..................................................154
7.2. Structura aparatului de stat (Caracteristica generală
a elementelor sale constitutive) ..................................................................156
7.2. l. Autorităţile publice...........................................................................156
7.2.2. Parlamentul Republicii Moldova............= i . . . . . . ............................157
7.2.3. Preşedintele Republicii Moldova......................................................163
7.2.4. Guvernul Republicii Moldova..........................................................168
7.2.5. Administraţia publică centrală de specialitate .................................172
7.2.6. Administraţia publică locală.............................................................173
7. 2.7. Autoritatea judecătorească .............................................................174
7.3. Principiile organizării şi funcţionării aparatului de stat.................................176
7. 4. Raporturile dintre autorităţile publice de diferite niveluri .........................181
7.4.1. Relaţia Preşedintele ţării - autorităţile publice locale ......................185
7. 4.2. Relaţia Guvern - autorităţile publice locale......................................185
7.5. Cetăţenii, societatea civilă şi administraţia publică.......................................187
7.5.1. Societatea civilă şi administraţia publică..........................................187
7.5.2. Participarea cetăţenilor la procesul decizional al autorităţilor publice ... 188
7.5.3.Transparenţa locală............................................................................189
7.5.4. Rolul forţelor politice şi ONG-urilor în promovarea intereselor
cetăţenilor.........................................................................................190
Capitolul VIII
Consideraţii generale asupra dreptului
8.1.Conceptul dreptului ....................................................................................194
8.2.Accepţiunile dreptului ...............................................................................202
8.3.Legităţile dezvoltării istorice a dreptului. Constantele dreptului.....................205
8.5. Esenţa, conţinutul şi forma dreptului............................................................214
Capitolul IX
Scop, ideal şi funcţie în drept
9.1. Scopul dreptului...........................................................................................222
9.2. Funcţiile dreptului .....................................................................................224
9.3. Valorile în drept .........................................................................................230
9.4 Finalităţile dreptului ....................................................................:.........................232
Capitolul X Principiile
dreptului
10.1.Conceptul principiilor dreptului..................................................................236
10.2.Delimitare..................................................................................................238
10.3.Clasificarea principiilor dreptului ............................................................240
10.4 Scurtă prezentare analitică a principiilor generale ale dreptului....................242
10.5.Prezentarea unor principii specifice diferitelor ramuri ale dreptului.............251
10.6.Importanţa teoretică şi practică a principiilor dreptului................................252
Capitolul XI
Dreptul în sistemul normativ social
11.1 Societatea şi reglementarea normativă a relaţiilor sociale ..........................256
11.2. Normele sociale, clasificarea şi trăsăturile lor.............................................258
11.3 Corelaţia normelor juridice cu alte categorii de norme sociale.......................261
Capitolul XII
Norma juridică
12.1. Noţiunea şi trăsăturile esenţiale ale normei juridice ...................................268
12.2. Structura normei juridice .................................................................................273
12.3 Norma juridică şi articolul actului normativ. Modalităţi de exprimare
a elementelor normelor juridice în articolele actului normativ........................282
12.4. Clasificarea normelor juridice ...................................................................286
12.4.1.Ramura de drept.............................................................................286
12.4.2.Forţa juridică ...............................................................................286
12.4.3.Structura tehnico-legislativă sau modul de redactare........................287
12.4.4.Caracterul conduitei prescrise .......................................................287
12.4.5. Gradul şi intensitatea incidenţei..........................................................288
12.4.6.Sfera de aplicare.............................................................................288
12.4.7.Criteriul sociologico-juridic............................................................289
12.4.8.Alte criterii de clasificare a normelor juridice ................................289
Capitolul XIII Izvoarele
dreptuluii
13.1. Noţiunea de izvor de drept.......................................................................... 292
^ 6 &
13.2. Caracteristica izvoarelor formale ale dreptului ..........................................296
13.2.1. Obiceiul juridic (cutuma)..................................................................296
13.2.2. Precedentul judiciar şi practica judiciară..........................................300
13.2.3. Doctrina (ştiinţa juridică)..................................................................302
13.2.4. Contractul normativ..........................................................................305
13.2.5. Actul normativ-juridic .....................................................................306
13.2.6. Alte izvoare ale dreptului..................................................................319
13.3. Acţiunea legii în timp, spaţiu şi asupra persoanelor.......................................320
13.3.1. Acţiunea legii în timp........................................................................320
13.3.2. Acţiunea legii în spaţiu......................................................................332
13.3.3. Acţiunea legii asupra persoanelor ..................................................334
Capitolul XIV
Tehnica elaborării actelor normative juridice
14.1. Tehnica juridică şi tehnica legislativă...........................................................342
14.2. Modalităţi, scopuri şi utilităţi ale tehnicii juridice........................................346
14.3. Reguli şi principii ale legiferării...................................................................352
14.4. Etapele procesului legiferării........................................................................353
14.5. Părţile constitutive ale legii ........................................................................361
14.6. Elementele de structură ale actului normativ................................................364
14.7. Evenimente legislative..................................................................................364
14.8. Limbaj şi stil în elaborarea actelor normative ..............................................366
14.9. Sistematizarea şi perfecţionarea legislaţiei ................................................371
Capitolul XV Sistemul
dreptului
15.1. Conceptul şi caracteristica sistemului........................................................... 376
15.2. Conceptul sistemului de drept.......................................................................378
15.3. Componentele sistemului de drept................................................................381
15.4. Diviziunile generale ale dreptului.................................................................383
15.5. Scurtă caracteristică a unor ramuri de drept în Republica Moldova ...........390
15.6. Drept comparat şi mari sisteme contemporane de drept ............................392
Capitolul XVI
Realizarea dreptului
16.1.Conceptul şi însemnătatea realizării dreptului..............................................400
16.2.Formele realizării dreptului .........................................................................401
16.3.Aplicarea ca formă specială de realizare a dreptului ..................................405
16.4.Ideologia (principiile) aplicării dreptului......................................................409
16.5. Actele de aplicare a dreptului........................................................................410
16.6. Lacunele în drept. Completarea lacunelor. Aplicarea analogiei.
Analogia legii şi analogia dreptului ............................................................414
Capitolul XVII
Interpretarea normelor juridice
17.1. Conceptul interpretării normelor juridice.....................................................422
17.2. Principiile interpretării...................................................................................426
17.3. Obiectul interpretării.....................................................................................428
17.4. Formele (felurile) interpretării dreptului ....................................................430
-i 7 t-
17.5. Metodele interpretării................................................................................434
17.6. Rezultatele interpretării ............................................................................439
17.7. Litera şi spiritul legii. Abuzul de drept. Frauda la lege ..............................440
Capitolul XVIII
Raportul juridic
18.1. Conceptul raportului juridic.......................................................................444
18.2. Premisele raportului juridic .......................................................................446
18.3. Structura (elementele) raportului juridic ...................................................449
18.3.1. Subiectele raportului juridic...........................................................449
18.3.2. Conţinutul raportului juridic ........................................................453
18.3.3.Obiectul raportului juridic...............................................................454
Capitolul XIX
Conştiinţa si cultura juridică
19.1. Conceptul şi trăsăturile esenţiale ale conştiinţei juridice.............................458
19.2. Interacţiunea conştiinţei juridice şi dreptului..............................................461
19.3. Educarea culturii juridice...........................................................................462
Capitolul XX
Răspunderea juridică
20.1 .Conceptul răspunderii juridice....................................................................466
20.2. Condiţiile răspunderii juridice ...................................................................470
20.3. împrejurările care exclud răspunderea juridică .........................................472
20.4. Formele răspunderii juridice. Subiecţii răspunderii juridice...................475
Capitolul XXI
Legalitatea, ordinea legală, disciplina, democraţia
21.1. Conceptul legalităţii, principiile şi trăsăturile ei...........................................480
21.2. Ordinea legală...........................................................................................483
21.3. Disciplina socială......................................................................................485
21.4. Democraţia................................................................................................486
21.4.1. Legislaţia constituţională şi drepturile omului................................487
21.4.2. Prevederile Constituţiei Republicii Moldova privind relaţia
dintre reglementările internaţionale şi cele interne din domeniile
drepturilor omului........................................................................489
21.4.3. Inviolabilităţi.................................................................................492
21.4.4. Drepturile economice, sociale şi culturale în Republica Moldova . . 494
21.4.5. Drepturile exclusiv politice.............................................................496
21.4.6. Drepturile şi libertăţile social-politice..............................................498
21.4.7. Drepturile-garanţii.........................................................................501
21.4.8. Rolul Puterii Judecătoreşti în realizarea drepturilor omului
în Republica Moldova....................................................................501
Capitolul XXII
Statul de drept
22.1. Conceptul de stat de drept..........................................................................506
22.2. Premisele şi exigenţele statului de drept......................................................508
22.3. Problemele constituirii statului de drept în Republica Moldova...................512
Bibliografie selectivă...............................................................................................517
„Să nu ne-nşelăm asupra înţelesului neatîrnării noastre.
Există într-adevăr un soi de libertate coruptă, a cărei
întrebuinţare e comună oamenilor şi animalelor şi care consistă
în a face tot ce ne place. Această libertate e duşmană oricărei
autorităţi, ea urăşte fără răbdare toate regulile; cu ea devenim
inferiori nouă înşine, ea e duşmană „adevărului şi păcii"
Dumnezeu însuşi a găsit de cuviinţă de-a se ridica contra ei. Dar
există o libertate civilă şi morală care află tărie în unire şi a cărei
protejare e misiunea puterii; e libertatea de-a face fără teamă
tot ce e drept şi bun. Această sfîntă libertate trebuie s-o apărăm
contra tuturor întîmplărilor şi să expunem, de e necesar, viaţa
noastră pentru ea".
Winthrop
Cuvînt introductiv
Prezenta lucrare a fost concepută ca o introducere în studiul dreptului
şi statului. Oportunitatea scrierii ei este condiţionată de următoarele argu-
mente.
în primul rînd, Republica Moldova a apărut pe harta lumii în urma
falimentului dictaturii comuniste şi a dezintegrării Imperiului Sovietic. Ca
urmare, sîntem un popor ce nu are experienţă de liberă afirmare politică,
economică şi socială. Dar apariţia unui stat independent presupune noi
raporturi sociale şi noi principii de coeziune socială care urmează a fi for-
mate. Cu atît mai mult că pe parcursul a zeci de ani a predominat falsul şi
minciuna, recunoaşterea unui singur model de gîndire şi comportament, a
unei singure ideologii. Lucrarea dată constituie o modestă încercare de a
prezenta noi viziuni a unor fenomene juridice.
în al doilea rînd, proclamarea independenţei pentru Republica Mol-
dova înseamnă şi un efort în vederea renaşterii anumitor tradiţii şi stabilirii
unei noi structuri politice. Un pas decisiv spre democratizare îl constituie
adoptarea Constituţiei Republicii Moldova, constituirea propriului sistem
legislativ care defineşte atributele statului nostru: „Republica Moldova este
un stat de drept democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi liber-
tăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul
politic reprezintă valori supreme şi sînt garantate" (alin. (1) al art. 1).
Insă adoptarea unei Constituţii nu înseamnă, prin ea însăşi, regăsirea

imediată în viaţa ţării a structurilor şi instituţiilor pe care legea supremă le
consacră. Pentru a deveni eficientă şi viabilă, Constituţia, legile în ansam-
blu, trebuie aplicate, realizate în practică. Edificarea statului de drept în
Republica Moldova constituie o acţiune de perspectivă a întregii societăţi,
inclusiv şi a potenţialului ei intelectual.
Apariţia lucrării e condiţionată şi de faptul că la facultăţile de drept ale
Universităţilor şi Colegiilor, precum şi la alte facultăţi de profil se studiază
dreptul şi, conform programelor de învăţămînt, sînt prevăzute cursuri de
bază şi speciale la „Teoria generală a dreptului şi statului". Deşi în ultimul
timp au apărut diverse lucrări în problema dată, totuşi, mai există anumi-
te goluri, lacune informaţionale şi ştiinţifice. Aceasta, poate, şi determină
faptul că nu ne-am deprins a spune cuvîntul potrivit la locul potrivit, în
această ordine de idei, amintim o poveste, la care face referinţă marele
nostru poet şi publicist Mihai Eminescu: „Un episcop, cercetîndu-şi epar-
hia, ajunge şi la un sat sărac, care 1-a primit fără sunet de clopote.
Episcopul se cam supără pe acesta şi-i zice preotului:
« Bine părinte, se poate să mă primiţi aşa fără a trage clopotul?
• Prea sfinţite stăpîne, răspunde bietul preot, sînt o mie ş-o sută de
cuvinte pentru a mă dezvinovăţi.
• Din mia şi suta ceea de cuvinte n-ai putea să-mi spui şi mie cîteva?
• Mai întîi de toate, Prea sfinţite, biserica noastră nici n-are clopot.
Acest singur cuvînt, din o mie ş-o sută era de ajuns..."
„Teoria generală a dreptului şi statului" este un curs de lecţii ce s-a
născut şi din dorinţa de a pune la îndemîna celor ce se pregătesc să devină
jurişti, ca şi celor care sînt deja, un ansamblu sistematizat de cunoştinţe ce
vizează fundamentele profesiunii lor. Căci fără fundamentele sale teoreti-
ce dreptul s-ar reduce la aspectele sale tehnice şi, ca urmare, ar fi greu de
înţeles, de asimilat şi chiar de practicat.
în acest curs vor fi multe referiri care integrează într-o oarecare mă-
sură, informaţiile, conceptele juridice disciplinare, interdisciplinare, ex-
perienţa fundamentală a dreptului pozitiv întruchipată în normele juridice.
Totodată, pe cît e posibil, am evitat polemica, dînd posibilitate cititorilor
să-şi contureze propriile viziuni generalizatoare asupra dreptului, lumii
normelor juridice, realităţii juridice a societăţii contemporane. Studenţii
vor fi încurajaţi să exprime orice părere, fie ea personală sau însuşită. Ei
vor avea însă obligaţia de a argumenta punctul de vedere pe care îl susţin.
Este de la sine înţeles că argumentele lor trebuie să ţină de domeniul drep-
-= 10 i-
Teoria generală a dreptului şi statului
tului şi logicii juridice şi-i va obişnui pe viitorii specialişti cu specificul

gîndirii şi practicii juridice: descoperirea prin soluţionarea controversa-
tă a problemelor. Prin aportul nostru modest, vis-a-vis de aportul multor
altor autori, vom contribui la pregătirea juriştilor care se vor ridica mai
presus de strimtele vederi şi vor judeca faptele şi oamenii imparţial şi in-
dependent. Aici am considera potrivite spusele lui Mihai Eminescu, la 2
noiembrie 1879, care sînt actuale şi azi: „E mică ţărişoara noastră, îi sînt
strimte hotarele, greutăţile vremurilor au ştirbit-o; dar această ţară mică
şi ştirbită e ţara noastră, e ţara românească, e patria iubită a oricărui suflet
românesc; într-însa găsim toate putinţele dezvoltării, întocmai ca într-una
oricît de întinsă.
Athena era un petec de pămînt şi totuşi numai din comorile ei şi-a luat
împărăţia lui Alexandru podoabele măririi.
S-o facem mare pe ţărişoara noastră prin roadele muncii noastre şi
prin mărimea vredniciilor noastre, căci de astăzi înainte nimeni nu ne mai
jigneşte în lucrare şi dacă nu putem să ne urmăm în pace dezvoltarea,
atunci (e) bine să ştim că nu mai sînt copitele sălbaticilor cete de vrăjmaşi
cari strivesc sămînţa abia încolţită, ci hula, vrajba şi ura ce ne-o facem noi
înşine".
Este de datoria noastră de a preveni cititorul asupra faptului că această
lucrare abordează problemele subiectiv şi poate chiar cu unele lacune.
Vom fi recunoscători tuturor celor care prin sugestiile şi obiecţiile lor vor
contribui la îmbunătăţirea substanţială a calităţii viitoarei ediţii a cursului.
Ţinem să mulţumim editurii, membrilor catedrei Teoria şi Istoria
Dreptului, tuturor celor ce activează la Facultatea de Drept a Universităţii
de Stat din Moldova, care prin ajutorul lor generos au contribuit la apariţia
acestui curs.
Şi - nu în ultimul rînd - datorăm recunoştinţă soţiei şi mamei, care
ne-a ajutat pe parcursul întregii noastre activităţi.
Autorii
•Ş 11 e-
Sistemul ştiinţei dreptului»
Locul teoriei generale a
dreptului şi statului în sistemul
ştiinţei dreptului
••*; '•*•,;:•; :;;*a 'BkţîyiSsiE-B f i?i«i

: ;'• y r / •• - • •. ^ ;LSf sntfU:p"m^ de "sţijri£i^tSA&
Conceptul ştiinţei dreptului.

Clasificarea ştiinţelor.
Ştiinţele juridice - parte integrantă a ştiinţelor sociale.
Locul teoriei generale a dreptului şi statului în sistemul ştiinţelor
sociale şi în sistemul ştiinţelor juridice.
Obiectul de studiu al teoriei generale a dreptului şi statului.
Teoria generală a dreptului şi statului în conexiune cu celelalte ştiinţe
juridice.
Funcţiile teoriei generale a dreptului şi statului.
Teoria şi practica socială.
1.1. Ştiinţa dreptului. Noţiuni generale

Lumea în care trăim nu poate fi numită simplă şi înţeleasă. Chiar şi
domeniul lucrurilor de toate zilele cu care omul are de-a face în viaţa sa
cotidiană nu se deosebeşte prin simplitate. Dar cele mai complexe maşini,
navele cosmice, liniile automate de producţie! Doar cu un secol în urmă
nici cea mai bogată fantezie n-ar fi putut să şi le închipuie. Astăzi, însă, ele
au devenit un produs al cercetării şi muncii umane. Pentru ca omul să se
poată orienta în tezaurul de obiecte create de el, în complexul fenomenelor
din natură şi societate, el trebuie să studieze cel puţin bazele ştiinţei.
în forma cea mai generală, ştiinţa poate fi definită ca o activitate care
are drept scop cunoaşterea naturii şi a societăţii.
Una dintre particularităţile ştiinţei constă în aceea că ea adună, siste-
matizează şi analizează faptele referitoare la un domeniu sau altul al rea-
lităţii, în procesul dezvoltării istorice fiecare ştiinţă elaborează un sistem
întreg de metode speciale de cercetare: observarea, colectarea de informa-
ţii, organizarea de experimente etc.
Dar sarcina cercetării ştiinţifice nu se limitează numai la colectarea,
descrierea şi sistematizarea faptelor. Principalul scop al ştiinţei constă în
descoperirea legilor care domină în natură şi societate. Iar aceasta nu este
posibil fără sistematizarea faptelor acumulate, fără gîndire teoretică. De
aceea ştiinţa presupune de asemenea elaborarea teoriilor în care-şi găsesc
explicare un domeniu sau altul al realităţii.
Ca formă a conştiinţei sociale, ştiinţa reprezintă „un sistem de cunoş-
tinţe despre natură, societate şi gîndire, cunoştinţe obţinute prin metode
corespunzătoare şi exprimate în concepte, categorii, principii şi noţiuni".1
Ea trebuie înţeleasă, în acelaşi timp, ca instituţie, ca metodă, ca factor
necesar pentru dezvoltarea producţiei, ca izvor de idei:2
• ca instituţie, ştiinţa poate fi tratată ca o organizaţie de oameni care
îndeplinesc anumite sarcini în societate;
» ca metodă ştiinţa constituie un ansamblu de procedee şi mijloace
cu ajutorul cărora se ajunge la dezvăluirea unor aspecte şi legităţi
noi ale lumii înconjurătoare.
1
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului. Bucureşti, 1996, pag. 5.
2
John Bemal, Ştiinţa în Istoria societăţii, Bucureşti, 1964, pag. 28.
^ 14 ^
• ca factor necesar pentru dezvoltarea producţiei, deoarece astăzi ni

meni nu se mai poate îndoi de importanţa şi rolul ştiinţei în dezvol
tarea producţiei;
• ca izvor de idei generale şi de principii, deoarece o ştiinţă e de ne
conceput fără ele, ea însăşi fiind exponentul acestora.
Ştiinţa, de asemenea, mai este şi un fenomen social luat aparte, dat
fiind faptul că ştiinţa apare ca un sistem ce se dezvoltă în continuu, fiind
astfel un suport al progresului social.
Principalele trăsături ale unei ştiinţe sînt:
a) veridicitatea, adică să redea în enunţuri adevărate ceea ce descope
ră în domeniul ei de cercetare;
b) raţionalitatea, adică enunţurile să fie corecte sub aspect logic;
c) verificabilitatea, adică enunţurile ei să fie conforme în valoarea lor
generală de adevăr, prin metode de verificare riguroasă, referitoare
la domeniul de referinţă;
d) perfectibilitatea, adică disponibilitatea de a integra noile descope
riri în sistemul său explicativ.1
Condiţiile ca un ansamblu de cunoştinţe să fie numit ştiinţă sînt:
a) să aibă delimitat un domeniu propriu de cercetare conceptuală,
domeniu numit şi obiect de studiu;
a) să posede un limbaj propriu, bine definit;
b) să se bazeze pe un sistem propriu de principii, legi, noţiuni şi cate
gorii;
b) să utilizeze metode şi tehnici adecvate de cercetare;
c) să cuprindă, ipoteze şi teorii, competitive pentru explicarea diferi
telor aspecte ale domeniului cercetat;
c) să perm iţă predictii.2
Toate ştiinţele pot fi împărţite în trei grupuri mari: ştiinţe despre natu-
ră (naturale), ştiinţe despre societate (sociale), ştiinţe despre gîndire.
Potrivit datelor UNESCO, în anul 1987, existau peste 1150 de ştiinţe
actuale, structurate în:
• ştiinţe fundamentale;
• ştiinţe particulare;
« ştiinţe tehnico-aplicative.
Mai amintim şi o altă clasificare a ştiinţelor:
1
Gheorghe C. Mihai, Radu I. Motica, Fundamentele dreptului. Teoria şifilosofia dreptului,
Bucureşti, 1997, pag. 2. - Idem.
-t 15 t-
sistemul ştiinţelor despre existenţă (din care fac parte ştiinţele na-
turii, socio-umane, ştiinţe despre gîndire);
sistemul ştiinţelor acţiunii (formată din ştiinţe organizaţionale, teh-
nice şi instructiv educaţionale). 1
Din punctul de vedere al ştiinţelor juridice, un interes deosebit pre -

zintă ştiinţele sociale. Obiect al ştiinţelor sociale servesc diferite fenomene
sociale, laturi ale vieţii societăţii, precum şi legile dezvoltării lor.
în viziunea profesorului Nicolae Popa, sistemul ştiinţelor sociale poa -
te fi divizat în patru categorii:
1. Ştiinţele de tip mnemotetic (economia politică, psihologia, socio
logia, demografia, lingvistica etc.) au ca obiect activităţile umane ale căror
legi şi relaţii funcţionale le stabilesc.
2. Ştiinţele istorice îşi propun drept scop reconstituirea şi interpreta
rea trecutului.
3. Ştiinţele juridice studiază statul, dreptul, precum şi aspectele nor
mative ale activităţii umane.
4. Cercetarea epistemologică a ştiinţei, ca disciplină filosofică socio-
umană, abordează activitatea cognitivă ca o activitate umană esenţială. 2
Profesorul Dumitru Mazilu consideră că ştiinţele sociale alcătuiesc
un sistem, în care sînt grupate: ştiinţele care utilizează observaţia, expe -
rimentul, statistica (ştiinţele politice, economice, sociologice, demografi -
ce, lingvistice); ştiinţele istorice (naţionale şi universale), care îşi propun
reconstituirea şi interpretarea trecutului; ştiinţele care studiază aspectele
normative ale vieţii sociale şi alcătuiesc sistemul ştiinţelor juridice. La
aceste trei mari categorii de ştiinţe se adaugă epistemologia, care abordea-
ză activitatea cognitivă. 3
l3, Ştiinţele juridice - componentă a ştiinţelor sociale

Avînd drept obiect de cercetare realitatea juridică - parte a realităţii
sociale - ştiinţa dreptului este o ştiinţă social-umană, o ştiinţă despre so-
cietate.
1
Carmen Popa, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2001, pag. 12.
2
Nicolae Popa, Opera citată, pag. 6.
3
Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2000, pag. 6.
-t 16 e-
Bineînţeles, nu numai dreptul ca ştiinţă se ocupă de studierea realităţii

juridice a societăţii, ci şi o serie de ştiinţe sociale, cum ar fi istoria, polito-
logia, sociologia, etica etc. Ştiinţele enumerate, de asemenea, într-o formă
sau alta, cercetează statul, dreptul, modalităţile de implicare şi determinare
a comportamentului uman.
între toate acestea, însă, ştiinţa dreptului este cea care se ocupă de cer-
cetarea aspectelor fundamentale ale realităţii juridice. Astfel, ea „studiază
legile existenţei şi dezvoltării statului şi dreptului, instituţiile politice şi
juridice, formele lor concret-istorice, corelaţia cu celelalte componente ale
sistemului social, modul în care instituţiile politico-juridice influenţează
societatea şi suportă, la rîndul lor, influenţa socială".1
Poziţia specifică a ştiinţei dreptului rezultă din împrejurarea că dreptul,
normele sale intervin în toate domeniile vieţii sociale, politice, economice,
spirituale etc. Din aceste considerente, probabil, Constantin Stere menţio-
na: „Nu cred că există vreo altă ramură de cunoştinţe omeneşti în care „cei
chemaţi" să o cultive să fie atît de mulţi, ca în ştiinţa dreptului. Teoreticienii,
scriitorii de tratate voluminoase şi avocaţii practicieni, profesorii universi-
tari şi oamenii de afaceri, judecătorii şi politicienii, filosofii şi legislatorii
- toţi sînt, sau trebuie să fie, competenţi în materia dreptului".2
Ca urmare, ştiinţa dreptului apare ca o ştiinţă ce interacţionează cu
alte ştiinţe sociale, avînd în acelaşi timp un obiect specific de studiu.
Specificul dreptului ca ştiinţă constă în următoarele:
a) Ştiinţa dreptului este o ştiinţă critică. Ea adoptă o atitudine critică
faţă de propriul obiect de studiu, depistează elementele contradic
torii ale ordinii juridice, nu numai exactitatea, dreptatea, progresul
şi perfecţiunea, ci şi nedreptatea, regresul şi imperfecţiunea.3
b) Ştiinţele juridice nu au un caracter universal. Sistemele juridi
ce sînt foarte variate. Fiecare aparţine unei anumite ţări, fiind cir-
cumuscris într-un anumit cadru teritorial, în această ordine de idei,
Mircea Djuvara menţiona: „Dispoziţiile juridice investesc într-un
mod exact realitatea socială căreia se aplică; cum nu pot însă să
existe două societăţi identice, nu poate să existe o normă juridică,
care să fie aceeaşi în mod necesar la toate societăţile. Oamenii între
ei se deosebesc aşa de mult, încît recunoaştem pe fiecare în indi
vidualitatea lui numai după trăsăturile feţei. Dar încă o societate,
1
2
Constantin Stere, Evoluţia individualităţii şi noţiunea de persoană în drept, Scrieri în cinci
volume, Cartea a V-a, Chişinău, 1991, pag. 266.
3
Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2000, pag. 16.
-= 17 m-
care este un complex cu mult mai mare de elemente decît un singur

individ, cum va putea fi identică cu o altă societate?"1
c) Dreptul este indisolubil legat de istorie. Realitatea juridică este
una istorică. Nu există drept absolut, neafectat de circumstanţe,
rupt de nivelul de dezvoltarea istorică a societăţii, de etapa istorică
la care această societate se atribuie. Astfel, dreptul se află într-un
flux continuu, se dezvoltă permanent, fapt ce impune ca şi ştiinţa
dreptului să fie legată de istorie. De aceea o justă înţelegere a drep
tului de către ştiinţă trebuie să presupună recursul la istorie.
d) Ştiinţa dreptului este o ştiinţă umanistă. Adresîndu-se conduitei
umane, dreptul consideră omul ca fiind zona centrală de interes a
sferei sale de acţiune. Aceasta determină faptul ca ştiinţa juridică
să fie o ştiinţă despre comportamentul omului în societate.
e) Dreptul este o ştiinţă practică. Ştiinţa dreptului nu urmăreşte numai
cunoaşterea în sine, fără să se preocupe de aplicarea practică a rezulta
telor cunoaşterii. O ştiinţă juridică pură ar fi lipsită de sens. Deducţiile
ştiinţei au valoare, dacă sînt orientate spre aplicarea lor practică.
1.4. Sistemul ştiinţelor juridice

Complexitatea realităţii juridice, ca element al realităţii sociale, obligă
la cercetări în diverse domenii care, într-o formă sau alta, scot în evidenţă
realitatea juridică, în dependenţă de sfera şi modul de cercetare a proble-
melor realităţii juridice a societăţii pot fi distinse cîteva categorii (grupe)
de ştiinţe juridice.
Profesorul Nicolae Popa consideră că sistemul ştiinţei dreptului este
alcătuit din următoarele părţi:
• Teoria generală a dreptului;
• Ştiinţele juridice de ramură;
« Ştiinţele juridice istorice;
• Ştiinţele ajutătoare (participative).2
în viziunea profesoarei Sofia Popescu, ştiinţele juridice se împart în
următoarele:
a) o disciplină de sinteză, care studiază dreptul în ansamblu (teoria
generală a dreptului);
b) disciplinele juridice istorice;
1
Mircea Djuvara, Enciclopedia juridică. Drept relaţional. Izvoare de drept pozitiv, Bucureşti,
1995, pag. 7.
2
Nicolae Popa, Opera citată, pag. 5-6.
-Ş 18 t-
c) disciplinele juridice de ramură sau speciale;

d) disciplinele juridice auxiliare. 1
Referindu-se la clasificarea ştiinţelor juridice, profesorul Gheorghe
Avornic scoate în evidenţă asemenea ştiinţe cum ar fi:
a) ştiinţe juridice istorico-teoreîice;
b) ştiinţe juridice de ramură;
c) ştiinţe juridice auxiliare. 2
In ceea ce ne priveşte, considerăm oportună clasificarea ştiinţelor ju-
ridice în următoarele categorii:
1. Teoria generală a dreptului şi statului ca o ştiinţă juridică de sinteză;
2. Ştiinţele juridice istorice, care studiază dreptul, statul, concepţiile
juridice în evoluţia lor istorică concretă (istoria doctrinelor politice
şi juridice, istoria universală a statului şi dreptului, istoria dreptului
românesc etc.);
3. Ştiinţe juridice de ramură (dreptul constituţional, dreptul adminis
trativ, dreptul financiar, dreptul civil, dreptul penal, dreptul muncii,
dreptul familial, dreptul funciar etc.);
4. Ştiinţe juridice interramurale (dreptul economic, dreptul ecologic
etc.);
5. Ştiinţe juridice auxiliare (criminalistica, criminologia, statistica
judiciară, medicina legală etc.).
6. Un loc deosebit în sistemul ştiinţelor juridice revine ştiinţei drep
tului internaţional.
1.5. Teoria generală a dreptului şi statului

în cadrul primei grupe de ştiinţe juridice se înscrie teoria generală a
dreptului şi statului ca disciplină de sinteză.
în planurile de învăţămînt numele disciplinei pe care o tratăm e diferit.
Ea se studiază de multe ori sub numele de „Introducere în drept".
în multe ţări teoria s-a stabilit la facultăţile de drept sub numele oficial
de „Enciclopedie juridică". Sub această denumire materia juridică respec-
tivă a apărut în a doua jumătate a secolului XIX, păstrîndu-şi denumirea şi
în prima jumătate a secolului XX.
Adepţi consecvenţi ai enciclopediei juridice au fost renumiţii savanţi
români Mircea Djuvara şi Alexandru Văllimărescu. în „Tratat de enci-
1
Sofia Popescu, Opera citată, pag. 19.
2
Gheorghe Avornic, Teoria generală a dreptului, Chişinău, 2004, pag. 36.
-3 19 =-
clopedia dreptului", ce cuprinde prima parte a cursului de Enciclopedia

dreptului, predat la facultatea de drept din Bucureşti în anii 1932-1942,
Alexandru Văllimărescu menţiona: „Dreptul are ca scop stabilirea unor
norme de purtare ale oamenilor în societate. Or, pentru elaborarea acestor
norme trebuie îndeplinită o întreită operă:
1. O operă ştiinţifică, prin care să se studieze, după metodele şti
inţifice, diferiţii factori care determină producerea fenomenului
juridic, care construiesc substratul social al dreptului, factori de
ordin socia! propriu-zis, economic, politic, psihologic, biologic
sau moral în timp şi spaţiu;
2. O operă metafizică, prin care raţiunea omenească caută principii
le superioare care trebuie să domine orice organism social;
3. O operă tehnică, graţie căreia materialul ştiinţifico-filosofic, să fie
tradus în reguli adecvate scopului urmărit.
Enciclopedia dreptului va studia dreptul sub aceste trei aspecte ale lui,
în principiul lor şi în acelaşi timp în integrarea lor în diferite instituţii, în
timp şi spaţiu. De unde şi unitatea ei faţă de celelalte ramuri ale dreptului
care nu studiază dreptul decît în ceea ce are specific ramura studiată".1
Părintele conceptului de „permanenţe juridice", Edmond Picard, folo-
seşte denumirea de „drept pur".
în Anglia, elementele acestei materii se găsesc desemnate sub numele
de Jurisprudence" şi cîte odată sub numele de ,jurisprudenţă generală".
La etapa actuală, tot mai frecvent disciplina dată e intitulată „Teoria
generală a dreptului".
în ceea ce ne priveşte, pornind de la legătura indisolubilă a statului şi
dreptului, considerăm oportună denumirea de „Teorie generală a dreptului
şi a statului", în orice caz, dreptul e de neconceput fără stat, exact aşa cum
şi statul fără drept nu poate exista. Altfel spus, „în timp ce dreptul furni-
zează regulile generale şi obligatorii potrivit cărora deci organele statului
acţionează, statul asigură obligativitatea normelor juridice, traducerea lor
în viaţă cu ajutorul forţei de coerciţiune, ori de cîte ori asemenea reguli nu
sînt respectate de bună voie".2
Revenind la teoria generală a dreptului şi statului, menţionăm faptul că
în literatura juridică problema caracterului ei ca ştiinţă nu este soluţionată uni-
voc. Am remarca patru opinii esenţiale în ceea ce priveşte caracterul teoriei
ca ştiinţă. Teoria generală a dreptului şi statului se caracterizează ca o ştiinţă:
' Alexandru Văllimărescu, Tratai de enciclopedia dreptului, Bucureşti, 1999, pag. 28-29. ~
Ion Dogaru, Elemente de teorie generală a dreptului, Craiova, 1994, pag. 96.
L Filozofică 2.
Politică J. Politico-
juridică 4. Juridică
Conceptul conform căruia teoria constituie o ştiinţă pur filozofică
(părtaşi ai acestui concep sînt autorii ruşi A. Şebanov, S. Alexeev) pare
a fi lipsit de temei. O asemenea abordare a problemei nu se încadrează în
obiectul de studiu al filosofici ca o ştiinţă despre legile cele mai generale
ale dezvoltării naturii, societăţii şi cunoaşterii. Ştiinţa despre însuşirile cele
mai generale şi esenţiale ale realităţii şi gîndirii omeneşti se manifestă în
filosofie sub forma unui sistem de noţiuni generale care poartă denumirea
de categorii filosofice. Asemenea categorii sînt: „existenţa", „materia",
„conştiinţa", „mişcarea", „spaţiul", „timpul", „calitatea", „esenţa",
„fenomenul" etc.
Deşi teoria generală a dreptului şi statului e o ştiinţă generală şi abs-
tractă, ea nu se ridică la nivelul de teoretizare a filosofici, limitîndu-se
doar la cercetarea şi formularea legilor care generează doar fenomenele
juridice.
întărirea legăturii teoriei generale a dreptului şi statului cu filosofia
cere de la jurişti nu o proclamare formală a teoriei ca o ştiinţă filosofică,
ci o apreciere a rolului şi importanţei postulatelor şi principiilor filosofice
pentru dezvoltarea teoriei generale a dreptului şi statului.
Pare a nu fi acceptabil nici conceptul conform căruia teoria generală a
dreptului şi statului e o ştiinţă politică.1
O asemenea afirmaţie e făcută în baza faptului că statul e, în primul
rînd, un fenomen politic. Un fenomen politic e şi dreptul. Acest lucru nu
poate fi contestat. Statul, dreptul într-adevăr constituie fenomene politice.
Mai mult ca atît. Dreptul e expresia concentrată a politicii. Dar nu e mai
puţin adevărat şi faptul că atît statul cît şi dreptul au şi un caracter juridic.
Din aceste considerente, teoria generală a dreptului şi statului pare a fi o
ştiinţă politico-juridică.2 Spre deosebire de celelalte ştiinţe politice, teoria
generală a dreptului şi statului studiază nu numai fenomenele politice (stat,
puterea de stat, democraţia etc.), ci şi juridice (normă juridică, raport juri-
dic, răspundere juridică etc.).
1
F. OcxpoyMOB, Teopim zocydapcmea u npaea KOK nonunnmecKm naym. - „ CosemcKoe
cocydapcmeo u npaeo", 1968, nr. 2.
2
A. fleHHCos, HeKomopue fsonpocu npedjuema MapKCUcmcKO-JiemmcKou meopuu
zocydapcmea u npaea, 1972.
-m 21 =-
Cele expuse nu ne permit să fim de acord cu conceptul conform căruia

teoria generală a dreptului şi statului e o ştiinţă pur juridică. 1 Politicul şi
juridicul sînt strîns legate între ele şi nu pot fi concepute ca nişte categorii
izolate. Aşa, de exemplu, realizarea puterii de stat (politicul) impune anu-
mite forme organizatorice. Realizarea puterii de stat se face prin interme-
diul instituţiilor politico-juridice.
1.6. Obiectul de studiu a! teoriei generale a

dreptului şi statului
Ca şi orice altă ştiinţă, teoria generală a dreptului şi statului îşi are
obiectul său propriu de studiu. Obiectul de studiu e chemat să dea răspuns
la întrebarea, ce studiază ştiinţa dată, care sînt domeniile ei de investiga-
ţie.
Determinarea obiectului de studiu e extrem de importantă. Obiectul
de studiu permite, în primul rînd, să caracterizăm conţinutul ştiinţei date.
Pe de altă parte, obiectul de studiu scoate în evidenţă deosebirea teoriei de
alte ştiinţe care de asemenea studiază statul şi dreptul.
Problemele menţionate, evident, nu pot fi dezvăluite într-un singur
paragraf şi totuşi, e cazul, fie şi în cel mai general mod, să determinăm
obiectul de studiu aJ teoriei generale a dreptului şi statului.
Teoria generală a dreptului, fiind o disciplină de orientare, care are
drept scop să determine ce este dreptul, ce este statul, este totodată un stu-
diu de ansamblu, în această ordine de idei avea perfectă dreptate ilustrai
savant român Mircea Djuvara care spunea: „Cînd citim o carte căutăm întîi
tabla de materii spre a vedea ce cuprinde. Cînd, călătorind, intrăm într-un
oraş, căutăm un plan, un ghid care să ne lămurească asupra ansamblului,
înainte de cercetarea amănuntelor.
Un asemenea ansamblu nu este deloc similar cu amănuntele şi aceasta
e caracteristic pentru enciclopedia dreptului, îndeosebi, obiectul ei nu se
confundă cu obiectul celorlalte discipline juridice.
0 pădure este compusă din arbori, arborii au braţe, crengi şi frunze.
Putem studia pădurea, studiind fiecare gen de frunză în parte; dar nu am
studiat prin aceasta pădurea, am studiat arborii din pădure.
Pădurea are un ansamblu, ca atare o anumită situaţie geografică, un
anumit aspect şi culoare, un anumit rol din punct de vedere meteorologic
1
H. HeflSaiîjio, Beedenue e oduţyu) meopum zocydapcmea u npaea (npedMem, cucrnema u
HOyKtl), KH6B, 1971.
-Ş 22 t-
etc. Toate acestea sînt caracteristice pădurii, ci nu caracteristice arborilor

care o compun.
Tot asemenea cu un monument arhitectural, de pildă un templu antic.
El este compus din pietre, care sînt suprapuse şi legate între ele. Studiind
numai pietrele, nu am studiat monumentul. Monumentul studiat în ansam-
blul lui are o individualitate cu totul distinctă de aceea a fiecărei pietre care
îl compune, fie ea chiar marmură de Carrara".1
Rezultă, deci, că teoria generală a dreptului şi statului nu se limitează
doar la cercetarea unor elemente ale dreptului şi statului. Ea stabileşte ceea
ce leagă aceste elemente, interacţiunea lor în cadrul realităţii juridice, legi-
tăţile apariţiei şi dezvoltării lor.
Legităţile dezvoltării şi funcţionării dreptului şi statului se studiază
prin prisma legăturii acestora cu societatea în ansamblu. Statul, dreptul
sînt studiate ca elemente ale întregului mecanism social. Din aceste con-
siderente teoria generală a dreptului şi statului studiază şi unele probleme
ce nu intră nemijlocit în obiectul ei de studiu, cum ar fi, de exemplu, viaţa
economică a societăţii, structura ei socială etc. Acest lucru însă teoria îl
face din simplul motiv, că, necunoscînd problemele enumerate, va fi foarte
greu, ba chiar şi imposibil, de a cunoaşte statul, dreptul la justa valoare.
Obiectul de studiu al teoriei se caracterizează ţinîndu-se cont de dez-
voltarea esenţei, conţinutului şi formelor statului şi dreptului, de caracterul
creator al teoriei însăşi, de sistemul şi starea de fapt a ştiinţelor juridice de
ramură etc. Ştiinţa dreptului în general şi teoria generală a dreptului şi sta-
tului în particular se deosebeşte de alte ştiinţe şi prin faptul că trebuie să dea
soluţii zilnice în toate chestiunile care se prezintă. „Un fizician, - remarca
Mircea Djuvara - poate să stea ani şi fizica poate să aştepte veacuri pînă să
se descopere o lege. Dar în drept tribunalele trebuie să funcţioneze, adminis-
traţia trebuie să meargă în fiecare zi, parlamentul trebuie să legifereze..."2
Cu alte cuvinte, teoria generală a dreptului şi statului se confruntă cu
materiale ce se schimbă permanent. Iată de ce urmează sistematic să-şi pre-
cizeze obiectul său de studiu. O asemenea precizare se face pe două căi:
1. Prin excluderea problemelor care, deşi anterior au constituit obiec
tul ei de studiu, mult mai eficient pot fi la momentul de faţă studiate
de ştiinţele istorice sau ştiinţele juridice de ramură.
2. Prin introducerea în obiectul ei de studiu a unor probleme apărute re
cent ca rezultat al dezvoltării statului, dreptului, societăţii în ansamblu.
Mircea Djuvara, Opera citată, pag. 6.
Ibidem, pag. 114.
^ 23 &
Prin urmare, teoria generală a dreptului şi statului atrage atenţia la

problemele noi apărate ce reclamă reglementarea juridică şi dimpotrivă,
subliniază situaţiile în care o asemenea reglementare încetează de a mai fi
oportună.
Fiind o ştiinţă generalizatoare pentru întregul sistem de ştiinţe juri-
dice, teoria generală a dreptului şi statului formulează definiţiile statu-
lui, dreptului, celelalte concepte şi categorii specifice realităţii juridice a
societăţii, cum ar fi, de exemplu, categoriile de normă juridică, izvor de
drept, raport juridic, răspundere juridică, sistem de drept, legalitate, ordine
legală etc. După cum menţionează profesorul universitar Ion Dogaru,
„prin analiza obiectului său specific, teoria generală a dreptului urmăreşte
organizarea sa logică, coordonează şi sistematizează cunoştinţele într-un
cadru asigurat de limbajul specific ştiinţelor juridice de ramură, ca ştiinţe
particulare care studiază domenii relativ închise, de unde definirea lor ca
ştiinţe structurale".1
Cuprinsul Cursului permite precizarea că teoria generală a dreptului
şi statului este o disciplină generală, de sinteză despre forma juridică a
existenţei sociale. E drept că în fiecare compartiment al ştiinţei juridice se
poate ajunge la o sinteză. Ele trebuie însă „să se lege şi între ele laolaltă
într-o sinteză superioară (sublinierea ne aparţine - Aut.). Această culmi-
nare a tuturor principiilor se oglindeşte în încercarea unei teorii generale
a dreptului.
Obiectul acestei discipline va fi aşadar ceea ce este comun în toate
ramurile dreptului, în orice timp şi în orice loc.
Ea ar putea avea un caracter istoric şi sociologic spre a se arăta legi-
le generale după care evoluează dreptul, oriunde s-ar manifesta. Aceasta
însă se va face în scopul de a se pune într-o lumină cît mai clară realitatea
dreptului ca atare, indiferent de manifestările ei variate în timp şi în spa-
ţiu... pentru ca apoi să-şi pună grava problemă a fundamentului raţional al
idealului problemă a fundamentului raţional al idealului de justiţie"2.
1.7. Funcţiile teoriei generale a dreptului şi statului

Pentru a putea intra în lumea ştiinţelor, pentru a fi recunoscută ca o
ştiinţă fundamentală, teoria generală a dreptului şi statului trebuie să-şi
dovedească utilitatea, să îndeplinească anumite funcţii. Ca şi în cazul altor
1
Ion Dogaru, Opera citată, pag. 34.
2
-Ş 24 t-
ştiinţe, aceste funcţii vizează pe de o parte, domeniul teoretic, iar pe

de altă parte, pe acel practic. Astfel privind lucrurile, am putea vorbi de
două funcţii ale teoriei: funcţia teoretică şi funcţia practică.
Funcţia teoretică constă în elaborarea ipotezelor, teoriilor,
conceptelor, principiilor, prin care sînt interpretate domeniile pe care le
cercetează.
Funcţia practică constă în cunoaşterea modalităţilor în care
fenomenele juridice se manifestă în viaţa socială, prin propuneri de
reformare a realităţii juridice.
Rezultînd din viziunile mai frecvent întîlnite asupra problemei în
cauză, menţionăm asemenea funcţii ale teoriei generale a dreptului şi
statului: cognitivă, explicativă, critică, practică, didactică.
Funcţia cognitivă. Cunoaşterea ştiinţifică a realităţii sociale a
dreptului „ne oferă posibilitatea de a pătrunde dincolo de „cortină"
normelor juridice, pe care o ridică ştiinţa pozitivă a dreptului, de a
depăşi fenomenul „patologic" al vieţii reale a dreptului".1
Funcţia explicativă. După cunoaşterea, descrierea unor fenomene
juridice, următorul pas al cercetătorului va fi explicarea acestora. El
va dori să ştie de ce şi cum au apărut fenomenele respective, să
cunoască cauzalitatea lor. Cunoaşterea va fi definitivă doar atunci cînd
explicaţia va lua forma unei legi ştiinţifice, a unei legi cauzale, care ne
oferă explicaţia cauzelor şi mecanismelor după care s-au produs
fenomenele respective.
Funcţia critică. Descoperirea şi interpretarea fenomenelor
juridice sînt, indiscutabil, absolut necesare, dar nu şi suficiente în
procesul cognitiv. O importanţă majoră o are constatarea defectelor,
erorilor, lacunelor fenomenelor juridice, evidenţierea căilor de a ieşi
din situaţiile respective. Din aceste considerente se impune şi funcţia
critică a teoriei generale a dreptului şi statului.
Funcţia practică derivă din faptul că orice ştiinţă (şi aici teoria
generală a dreptului şi statului nu face excepţie ) nu se limitează numai
cu statutul de ştiinţă teoretică. Ea tinde şi la acela de ştiinţă aplicativă,
la asumarea unei funcţii practice, în această ordine de idei, teoria
urmează să-şi aducă propria contribuţie în vederea fundamentului
decizional şi funcţional juridic.
Funcţia didactică. Concomitent cu procesul de afirmare a teoriei
generale a dreptului şi statului în sistemul general al ştiinţelor,
asistăm şi la impunerea valenţelor ei ştiinţifice în procesul de pregătire
a viitorilor jurişti.
1
Ion Vlăduţ, Introducere în sociologia juridică, Bucureşti, 2000, pag. 203.
-Ş 25 t-
Rolul şi importanţa teoriei generale a dreptului şi starului rezultă şi

din multe alte funcţii, cum ar fi:
• Funcţia de cercetare şi formulare a legilor, care guvernează fe
nomenele juridice în parte şi întreaga realitate juridică a societăţii,
în această ordine de ideii, pentru a nu rămîne în urmă de viaţă,
teoria trebuie să se dezvolte neîntrerupt, înaintînd generalizări noi
şi aprofundînd adevărurile de acum stabilite;
• Funcţia euristică, ce constă în elaborarea principiilor, metodelor
şi mijloacelor de cercetare a fenomenelor şi proceselor politico-ju-
ridice. O bună cunoaştere, explicare şi interpretare a realităţii juri
dice necesită o metodologie corespunzătoare;
• Funcţia antologică, ce se manifestă prin evidenţierea celor mai
generale legi ale existenţei fenomenelor şi instituţiilor politico-ju-
ridice şi explicarea destinaţiilor lor sociale;
• Funcţia previziunii ştiinţifice, care constă în prezicerea bazată
pe generalizarea datelor teoretice şi experimentale şi pe cunoaş
terea legităţilor obiective ale dezvoltării fenomenelor şi procese
lor juridice, în acest sens e semnificativă poziţia marelui cugetător
francez din prima jumătate a secolului al XlX-lea Auguste Comte.
Rostul ştiinţei pentru Comte nu este a afla ceea ce este, a descoperi
felul de a fi al realităţii. Acesta este un fel van de a specula. Rostul
ştiinţei este numai a prevedea;1
• Funcţia de generalizare şi sintetizare a cunoştinţelor furnizate
de ştiinţele juridice de ramură, în acest scop teoria scoate din toate
elementele dreptului ceea ce constituie articulaţia însăşi a gîndirii
juridice;
• Funcţia metodologică faţă de ştiinţele juridice de ramură. Teoria
generală a dreptului şi statului furnizează celorlalte domenii ale
ştiinţelor juridice de ramură premisele şi categoriile conceptuale şi
metodologice;
« Funcţia educativă, ce se manifestă prin introducere tuturor celor
interesaţi în lumea dreptului, în lumea dreptăţii şi echităţii sociale,
în lumea respectului faţă de ordinea legală;
• Funcţia ideologică, care constă în elaborarea unor concepţii, te
orii despre drept, stat, realitatea juridică a societăţii. Astfel, teo
ria generală a dreptului şi statului studiază diferite concepţii care
^ 26 ^
au existat de-a lungul istoriei cu privire la fenomenele juridice, în

exerciţiul ei curent, ştiinţa dreptului, în general, şi Teoria generală
a dreptului şi statului, în particular „e critică în raport cu dreptul în
vigoare, care stă sub judecata ei principală; fără această judecată
ştiinţa dreptului numai merită să-şi aroge magnitudinea de teorie
creatoare pentru dreptul însuşi".1
Evident că nici una din funcţiile teoriei generale a dreptului şi starului
nu e de sine stătătoare şi nu există izolat de celelalte funcţii. Ele conlucrea-
ză între ele formînd un întreg şi contribuie la soluţionarea problemelor ce
stau în faţa teoriei ca ştiinţă şi ca disciplină didactică.
1.8. Teoria generală a dreptului şi statului în

conexiune cu aite ştiinţe sociale
*
Intre sistemul ştiinţelor juridice, în general, teoria generală a dreptului
şi statului, în special, şi celelalte ştiinţe sociale există interdependenţă şi
interacţiuni cognitive fireşti, pe suportul unităţii domeniilor lor de referinţă
şi cercetare.
Pentru a-şi îndeplini funcţiile, ştiinţele juridice nu pot să rămînă izo-
late de alte ştiinţe sociale cu care trebuie să coopereze. Cu atît mai mult,
nici o ştiinţă, inclusiv cele juridice, nu se pot pretinde a fi autosuficiente, în
sensul că nu ar avea nevoie de alte ştiinţe conexe.
Printre ştiinţele conexe ştiinţelor juridice se numără, de exemplu şti-
inţa economică. După cum, pe bună dreptate menţionează profesorul uni-
versitar Sofia Popescu: „este suficient să ne gîndim la instituţiile dreptului
civil şi dreptului comercial pentru a ne convinge că acestea nu pot fi în-
ţelese cu adevărat, decît cu condiţia studierii suportului lor economic. Şi
numeroase alte instituţii juridice, din alte ramuri ale dreptului cu implicaţii
şi repercusiuni economice şi invers, evoluţia dreptului este puternic influ-
enţată de situaţia economică."2
Din punct de vedere a situaţiei economice, dreptul şi statul sînt cerce-
tate, în principal, ca factori economici primordiali, care în context cu alţi
factori, vor influenţa asupra relaţiilor economice, asupra apariţiei, modifi-
cării şi dezvoltării lor, la determinarea, funcţionalitatea şi apărarea anumi-
tor forme de proprietate, producţie, legăturilor marfă-bani etc.
' Gheorghe C. Mihai. Radu I. Motica, Opera citată, pag. 10. 2

Sofia Popescu, Opera citată, pag. 24-25.
^ 27 &
0 altă ştiinţă socială cu care ştiinţele juridice cooperează este polito

logici care are ca obiect de studiu puterea şi statul, de care nu se poate face
abstracţie în cercetarea dreptului.
Funcţionarea oricărei societăţi a presupus dintotdeauna necesitatea
creării acelui sistem instituţionalizat de control, capabil să reglementeze
activitatea autorităţilor publice de orice nivel. Cu alte cuvinte, existenţa şi
manifestarea statului implică un anumit „statut al puterii", limitat în măsura
posibilului, pentru a o împiedica să devină o prerogativă la discreţia celor
ce o exercită.1 Acest „statut al puterii" va fi fundamentat, în primul rînd,
prin Constituţie şi va fi, indiscutabil, obiect de studiu atît al politologici, cît
şi al ştiinţelor juridice. Ele, în colaborare, şi vor încerca să răspundă la între-
barea, cum să dai guvernului destulă putere, fără ca să-i dai prea multă? 2
Cunoştinţele istorice sînt şi ele strict necesare ştiinţelor juridice, de-
oarece structurile fundamentale ale vieţii juridice s-au format şi au evoluat
în decursul istoriei.
Pentru a explica instituţiile juridice actuale, ştiinţele juridice recurg la
studierea trecutului, a originilor şi a dezvoltării lor de-a lungul diferitelor
perioade ale istoriei omenirii.3
Mircea Djuvara concepea ştiinţa dreptului ca unul din elementele cele
mai de seamă ale societăţii, ca o ştiinţă sociologică: „Aceasta e profund
adevărat în sensul că sociologia şi toate ştiinţele sociale se află la baza
dreptului.
Dreptul, studiind relaţiile sociale, adică relaţiile între oameni, porneş-
te de la o primă cunoştinţă, care este cunoştinţa sociologică lato sensu.
Dar dreptul nu se confundă cu sociologia, dreptul este altceva, pentru
ca pornind de la aceste observaţiuni concrete, are caracteristic tocmai apre-
cierea juridică cuprinsă în relaţia de drept, pe care am analizat-o şi care nu
este studiată de sociologie decît ca un fapt care nu se discută; dreptul prin
esenţa lui o discută, pentru ca menirea lui e să o fundeze în mod raţional.
Sociologia poate, şi aceasta e foarte interesant pentru drept să con-
state care sînt aprecierile care se fac de o societate la un moment dat. Se
studiază în felul acesta, instituţiile societăţii, instituţiile juridice şi evoluţia
lor. Acest studiu sociologic este foarte instructiv întrucît se constată ceea
ce este dat."4
1
Ion Deleanu, Mihai Enache, Premisele şi mecanismele statului c/e drept. - Dreptul, nr. 12,
1993, pag. 35.
2
Doina Apostol Tofan, Puterea discreţionară si excesul de putere al autorităţilor publice,
Bucureşti, 1999, pag. 7.
3
4
-a 28 i-
Astfel, ştiinţele juridice trebuie să ţină cont în generalizările lor

teoretice de concluziile la care a ajuns sociologia, de rezultatele obţinute
de aceasta în investigarea concretă a fenomenelor. La rîndul ei,
sociologia trebuie să-şi fundamenteze interpretarea materialului faptic
pe premise teoretice şi concepte juridice fundamentale, formulate în
planul ştiinţelor juridice.
O altă ştiinţă umanistă cu care ştiinţele juridice trebuie să
coopereze este psihologia. Astfel desfăşurarea procesului judiciar
ridică probleme psihologice, în soluţionarea cauzelor avîndu-se în
vedere nu numai faptele materiale, ci şi manifestările spirituale,
intenţiile omeneşti. Problemele concrete cu care se confruntă
practicienii dreptului (judecătorii, procurorii, avocaţii, notarii etc.) sînt
legate de aprecierea mărturiilor, aprecierea vinovăţiei în cauzele
penale, interpretarea voinţei părţilor în actele juridice, cum sînt
contractele, testamentele, recunoaşterile de partinitate etc.
Filosofici se diferenţiază de alte ştiinţe prin universalitatea
obiectului său. în timp ce alte ştiinţe ne dau cunoştinţe fragmentare,
referitoare doar la anumite domenii ale realităţii, filosofia este
totalizatoare, obiectul ei de cercetare fiind totalitatea. După cum preciza
Mircea Florian. „ştiinţa orientează în lume, filosofia orientează asupra
lumii; ştiinţa se mărgineşte cu ceea ce este condiţionat şi mărginit,
filosofia îmbrăţişează Necondiţionatul şi Infinitul".'
Din cele spuse rezultă cooperarea ştiinţelor juridice cu filosofia.
Filosofia se distinge de ştiinţele juridice nu numai prin gradul ei mai
mare de generalitate, ci şi printr-un alt sistem de referinţă a juridicului
(drept, stat, realitate juridică etc.) la Universal, Infinit, în timp ce
filosofia priveşte dreptul în esenţa sa universală, ştiinţa dreptului
studiază dreptul în natura şi caracterele lui particulare. „Nici o ştiinţă
juridică specială din marea familie a ştiinţelor juridice nu poate să
spună ce este dreptul în general, ceea ce are el universal, ci poate
numai să spună ce este dreptul la un anumit popor (de exemplu, drept
anglo-saxon, drept francez, drept german ş.a.m.d.), într-un anumit
moment dat".2 Deci, cercetarea dreptului în general depăşeşte
competenţa oricărei ştiinţe juridice, ea fiind apenajul filosofici
dreptului. „Căci - preciza P. P. Negulescu orice categorie de cercetări,
oricît ar fi de mărginită, implică totdeauna o sumă de probleme
generale, ce nu se mai pot dezlega cu mijloacele ştiinţei respective şi
pentru a căror dezlegare cei ce se ocupă cu ele trebuie să se ridice mai
sus şi să pătrundă în domeniul speculaţiilor filosofice."3
1
Mircea Florian, îndrumare în filosofie, Bucureşti, 1992, pag. 21.
2
Constantin Stroe, Reflecţii filosofice asupra dreptului, Bucureşti, 1998, pag. 34.
1
Paul P. Negulescu, Problema ontologică. In: Scrieri inedite, Voi. III, Editura Academiei,
Bucureşti, 1972, pag. 325-327.
-Ş 29 t-
Teologia este şi ea într-un sens o ştiinţă normativă. Dar normativitatea

ei e cu totul în alt plan decît ştiinţa dreptului: „credinţa fără fapte, moartă
este" (lacob, 26), iar adevărata credinţă este „credinţa care este lucrătoare
prin iubire" (Gal. 5,6).'
Normative fiind, legătura dintre ştiinţa dreptului şi teologie este strîn-
să. în acelaşi timp însă scoatem în evidenţă faptul că în timp ce teologia se
referă la adevărul divin, ştiinţa dreptului se referă la adevărul relativ, re-
zultă din voinţa şi inteligenţa oamenilor ce fac parte din societate. Scopul
teologiei este de a călăuzi omul spre mântuire, în timp ce scopul dreptului
este nu individul perfect, ci individul care îşi pune la baza comportamen-
tului său normele juridice.
Există multiple norme juridice ce au legături indisolubile cu cele reli-
gioase (să nu furi, să nu ucizi, etc.), există şi norme juridice ce nu au nici o
legătură cu comandamentele religioase.
Menţionăm că şi multe alte ştiinţe sociale se află într-o legătură
strînsă şi cooperează cu ştiinţele juridice. Această cooperare nu rămî-
ne neschimbată, exact aşa cum şi problemele umanităţii sînt dinamice.
Numai în ultimul timp s-au produs şi se produc schimbări radicale în
plan economic, politic, social, cultural, în toată complexitatea lor. Lumea
de astăzi, din debutul mileniului trei, „se află într-o puternică interde-
pendenţă, intercondiţionare, trăieşte epoca globalizării cu toate efectele,
bune si mai puţin bune, ce decurg din aceasta." 2 Realitatea socială şi cea
juridică capătă în acest context o importanţă aparte şi necesită rectificări
în procesul cognitiv.
U. Teoria generală a dreptului şi statului în

conexiune cu celelalte ştiinţe juridice
După cum am menţionat anterior, complexitatea realităţii juridice şi
modalitatea de cercetare a aspectelor impune diferenţierea ştiinţelor juridi-
ce în cîteva grupe. Urmează să ne pronunţăm asupra trăsăturilor comune şi
deosebirilor ce există între teoria generală a dreptului şi statului şi celelalte
ştiinţe juridice.
1
Ion Dogaru, Dan Claudiu Dănişor, Gheorghe Dănişor, Teoria generală a dreptului, Bucu-
reşti, 1999, pag. 11.
- Costică Voicu, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2002, pag. 9.
-= 30 &
î. 9.1. Ştiinţele juridice istorice

Din această grupă fac parte asemenea ştiinţe juridice, cum ar fi:
istoria universală a statului şi dreptului, istoria statului şi dreptului
românesc, istoria doctrinelor politice şi juridice.
Aceste ştiinţe îşi propun drept scop reconstituirea şi interpretarea
trecutului. Ele fac parte din ştiinţele care, de rînd cu filosofia şi
dreptul, „au avut cel mai mult de suferit în lunga perioadă de
dominaţie comunistă, deoarece baza studiului acestora o constituie
libera circulaţie a ideilor şi originalitatea opiniilor, care, dacă nu ar fi
fost îngrădite, ar fi putut duce la aprecieri personale sau chiar critice
asupra doctrinei oficiale".' Dar, e ştiut, că în istorie, în drept nu există
alternativă şi lucrurile urmează a fi expuse aşa cum sînt, fără a sustrage
sau a completa, fără a merge la compromis.
Ştiinţele juridice, ca şi teoria generală a dreptului şi statului,
studiază statul, dreptul ca fenomene sociale luate în ansamblul lor. In
acelaşi timp, însă, aceste ştiinţe diferă.
în timp ce istoria studiază statul, dreptul, realitatea juridică dintr-
o anumită ţară (de exemplu, istoria statului şi dreptului românesc),
teoria generală poate face abstracţie de aceasta, neconcretizînd despre
ce stat sau drept este vorba.
Caracteristic, de asemenea, e şi faptul că istoria studiază statul,
dreptul în strictă ordine cronologică ,ceea ce nu e o trăsătură
caracteristică obligatorie a teoriei.
Rolul ştiinţelor juridice istorice e semnificativ. Studiul istoriei
statului, dreptului „scoate la iveală existenţa unor legi ale apariţiei,
devenirii sau dispariţiei unor forme de drept în strîns contact cu legile
generale ale dezvoltării sociale sau bazine de civilizaţie juridică atestate
în timp".2 Principalul e ca ştiinţele istorice juridice să restabilească
trecutul nostru la justa sa valoare, să pună la dispoziţie cititorului
faptele reale, în majoritate necunoscute sau cunoscute eronat.
O întrebare aparte e problema coraportului teoriei generale a
dreptului şi statului cu filosofia dreptului.
Precizăm că între termenul de „teorie generală" şi cel de
„filosofia dreptului" nu este numai o diferenţă de denumire. Există
între ei şi o deosebire în ce priveşte materia la care se referă. Sîntem
de acord cu profesorul Gheorghe Boboş, care consideră că
„încercarea de a pătrunde în
Eleodor Focseneanu, Istoria constituţională a României, Bucureşti, 1992, pag. 7.

31 t-
esenţa dreptului este în primul rînd un demers filosofic, întrucît „a filosofa"

înseamnă încercarea de a pătrunde în realitate".1
Teoria generală a dreptului şi statului, precum şi celelalte ştiinţe juri-
dice, prin natura lor, se limitează să explice fenomenele juridice existente,
expun „ceea ce este", în timp ce filosofia dreptului are sarcina să cerceteze
tocmai „ceea ce trebuie" sau „ceea ce ar trebui să fie" în drept, în opoziţie cu
„ceea ce este", opunînd astfel un ideal de drept unei realităţi juridice date.2
Cu alte cuvinte, filosofia dreptului este disciplina care defineşte drep-
tul în universalitatea sa logică.
în ceea ce ne priveşte, susţinem opinia conform căreia, „fiîosofia
dreptului ar avea de rezolvat trei probleme vitale pentru teoriile din cadrul
ştiinţei numită Teoria Generală a dreptului şi, prin aceasta, pentru teoriile
din cuprinsul celorlalte ştiinţe şi practici juridice:
a) condiţiile de justificare a dreptului;
b) condiţiile de valabilitate a categoriilor juridice;
c) condiţiile de adeverire a omului prin dreptul pozitiv.
Prima problemă deschide calea axiologiei juridice, a doua - a episte-
mologiei juridice, a treia — a antropologiei juridice" ?
1.9.2. Ştiinţele juridice de ramură

Ramura studiază fenomenele juridice particulare - ramurile dreptului,
cum ar fi, ştiinţa dreptului constituţional, a dreptului administrativ, a drep-
tului civil, a dreptului penal etc.
Ramura dreptului constituie un ansamblu de norme juridice care re-
glementează relaţiile sociale în baza unei metode speciale de reglementare
normativă.
Fiecare ştiinţă juridică de ramură studiază problemele juridice (nor-
ma juridică, raport juridic, răspundere juridică ş.a.) ce aparţin ramurii de
drept corespunzător în strînsă concordanţă cu cerinţele şi năzuinţele din
care s-au născut. La studierea problemelor respective fiecare ramură de
drept se conduce de categoriile şi principiile elaborate de teoria generală a
dreptului şi statului. Astfel, ultima apare ca o ştiinţă metodologică pentru
ştiinţele juridice de ramură.
în acelaşi timp însă acestea îşi păstrează particularităţile lor. în timp
ce teoria studiază dreptul, statul ca fenomene sociale integre, ştiinţele ju-
1
Gheorghe Boboş, Teoria generală a dreptului, Cluj-Napoca, 1994, pag. 9.
2
Constantin Stroe, Compendiu de filosofia dreptului, Bucureşti, 1999, pag. 23.
3
Gheorghe C. Mihai, Radu I. Motică, Opera citată, pag. 209.
-Ş 32 &
ridice de ramură studiază doar anumite particularităţi şi componente ale

acestora.
Existenţa ştiinţelor juridice de ramură are un caracter obiectiv. Se ştie,
că dreptul unui stat este alcătuit din numeroase norme şi instituţii. Acestea
formează sistemul unitar al dreptului statului respectiv. Acest sistem unitar
există în diversitatea ramurilor ce-1 conţin.
Evident, nu trebuie confundată ramura de drept cu ştiinţa de ramură.
Ştiinţa juridică de ramură nu se limitează doar la o simplă interpretare a
lumii normelor juridice şi a raporturilor ce se nasc în baza lor. Fiind un
sistem de cunoştinţe obţinute prin metode corespunzătoare şi exprimate
în concepte, categorii, principii, noţiuni, ştiinţa nu se referă numai la sta-
rea de azi a fenomenelor cercetate. Ea va analiza învăţămintele trecutu-
lui, practica dreptului, interacţiunile dreptului respectiv cu alte domenii.
Concomitent ştiinţa juridică de ramură se ocupă şi cu studiul viitorului.
Reamintim că ştiinţele juridice îndeplinesc şi o funcţie prospectivă, de an-
ticipare teoretică, de previziune a evoluţiei obiectului de care se ocupă
ştiinţa dată. Ştiinţele juridice de ramură pot fi privite pe plan mondial,
naţional, regional. Spre exemplu, ştiinţa dreptului constituţional poate fi
privită ca o ramură a ştiinţei universale, ca o ramură a ştiinţei naţionale
(ştiinţa dreptului constituţional din Republica Moldova, Federaţia Rusă,
România etc.), ca o ştiinţă regională (ştiinţa dreptului constituţional euro-
pean, ştiinţa dreptului constituţional al statelor membre C.S.L).
L 9. J. Ştiinţele juridice interramurale

In multe domenii de activitate umană s-a impus necesitatea unor re-
glementări speciale, întrucît aceste domenii depăşesc domeniul de regle-
mentare caracteristic unei ramuri, s-a simţit nevoia constituirii unor grupe
de norme. Aceste norme însă fac parte din diverse ramuri de drept, ceea
ce ne permite încadrarea lor aparte. De exemplu industria are un drept al
ei, dreptul industrial, care are o importanţă deosebită. Necesitatea ocrotirii
mediului înconjurător a generat o asemenea grupă distinctă de norme, cum
ar fi dreptul ecologic.
7.9.4. Ştiinţele juridice auxiliare

Din categoria acestor ştiinţe fac parte: criminalistica, criminologia,
medicina legală, statistica judiciară, logica juridică, etc. Caracteristic aces-
-Ş 33 t-
l
~ .......... ~....^..~ ~~...'. .
tor ştiinţe e faptul că ele ajută la cunoaşterea mai profundă a fenomenelor
juridice şi la corecta interpretare şi aplicare a normelor juridice. i
Ştiinţele juridice auxiliare oferă importante date şi argumente ştiinţifi ce
cu privire la evoluţia fenomenului infracţional, cu privire la conţinutul şi
formele de manifestare ale unor raporturi sociale date, pe care teoria le uti -
lizează în scopul extragerii concluziilor de sinteză ce se impun, care consti -
tuie un ajutor preţios în cercetarea efectuată în ştiinţele juridice auxiliare. 1
1.10. Teoria generală a dreptului şi

statului în practica socială
După cu am menţionat anterior teoria generală a dreptului şi statului
ocupă un loc deosebit atît în sistemul ştiinţelor sociale, cît şi în sistemul
ştiinţelor juridice. Totodată menţionăm faptul că teoria generală a dreptu-
lui şi statului se află într-o stînsă legătură cu practica socială. După cum
menţiona Constantin Stere, „ştiinţa dreptului este o ştiinţă eminamente
practica, în sensul kantian al cuvîntului: ea trebuie să pună norme pentru
viitor, trebuie să corespundă scopurilor pe care şi le propune societatea; ea,
într-un cuvînt se adresează legislatorului" şi, după cum spunea A. Menger:
„Ochiul unui adevărat legislator e neclintit îndreptat spre viitor".2 Ideea
scopului urmărit de societate e atît de predominată în drept, încît Ghering
s-a crezut îndreptăţit să pună pe frontispiciul lucrării sale principale, ca
moto, cuvintele: „Scopul este creatorul întregului drept".3
Teoria, în general, şi teoria dreptului şi statului, în particular, este re-
zultatul producţiei spirituale obşteşti. Ea este cea care definitivează sco-
purile activităţii umane şi determină mijloacele de realizare a lor. Cu alte
cuvinte, ea este conceperea practicii existente.
La rîndul său, practica nu e o simplă experienţă subiectivă a unui
cercetător. Ea apare ca o activitate a oamenilor care asigură existenţa şi
dezvoltarea societăţii, ea e temelia vieţii oamenilor. Practica constituie cri-
teriul adevărului, examinatorul principal al teoriei.
Fiecare ştiinţă îşi determină legăturile sale cu practica. Astfel, ştiinţa
dreptului recomandă adoptarea normelor juridice de care societatea are
nevoie. Aceste norme juridice „nu au înţeles decît numai pentru că se apli-
că la anumite cazuri concrete, la relaţiile juridice dintre oameni. Ele au
1
Dumitru Mazilu, Opera citată, pag. 8.
2
Constantin Stere, Opera citată, pag. 269.
3
Idem.
-i 34 i-
l Teoria generală a dreptului şi statului
o însemnătate practică din acest punct de vedere, altfel nu ar avea nici un

interes".1
Legătura dintre ştiinţele juridice şi practică a crescut îndeosebi în ulti-
mul timp cînd un şir de societăţi şi-au propus drept scop edificarea statelor
de drept. Dar în asemenea condiţii teoria generală a dreptului face o per-
manentă generalizare a experienţei practice, constată lacunele dreptului,
determină relaţiile sociale care necesită o reglementare normativă juridică
şi. dimpotrivă, scoate în evidenţă acele relaţii, reglementarea cărora ar fi
oportună prin intermediul altor norme sociale.
Subliniind legătura indisolubilă a teorie generale a dreptului şi statu-
lui cu practica menţionăm însemnătatea incontestabila a ştiinţei teoretice
în pregătirea viitorilor practicieni în domeniul jurisprudenţei. Fără o pre-
gătire teoretică a viitorilor specialişti nu poate fi vorba de o societate în
care să guverneze legea.
-m 35 =-
Subiecte de evaluare:
î. Ce este ştiinţa dreptului în general?

2. în ce categorii pot fi grupate ştiinţele?
3. Ce categorii de ştiinţe sociale cunoaşteţi?
4. Dezvăluiţi sistemul ştiinţelor juridice.
5. Ce constituie teoria generală a dreptului şi statului?
6. Care e obiectul de studiu al teoriei generale a dreptului şi statului?
7. Ce loc ocupă teoria generală a dreptului şi statului în sistemul
ştiinţelor sociale şi în sistemul ştiinţelor juridice?
Literatura recomandată:__________________________
î. Ion Ceterchi, Mumcilo Luburici, Teoria generală a statului şi dreptu-
lui, Bucureşti, 1983.
2. Gheorghe Lupu, Gheorghe Avornic, Teoria generală a dreptului, Chi-
şinău, 1997.
3. Dumitru Baltag, Alexei Guţu, Teoria generală a dreptului, Chişinău,
2002.
4. Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului (Enciclopedia juridică),
Bucureşti, 1995.
5. Ion Dogaru, Elemente de teorie generală a dreptului, Craiova, 1994.
I
6. Ion Craiovan, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1999.
7. Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2000.
8. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1996, 2002.
9. Alexandru Vallimărescu, Tratat de enciclopedia dreptului, Bucureşti,
1999.
10. Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2000.
-Ş 16 ir
Baza metodologică
a teoriei generale a
dreptului
|jţ SJÎ l ":.„Me&afi cM/ăpcar»

Ivnrlrimzs.dnimidiMii&riduf,
. : . . • - . 7-"." fi | ;.••.'. F;raăe"ras Bace»;;?,.
Metodologie.
Consideraţii generale.
Conceptul metodologiei juridice.
Metodele speciale ale cercetării juridice.
Metoda logică. Metoda istorică.
Metoda comparativă. Metoda sociologică.
Metoda experimentală. Metode cantitative.
2.1. Consideraţii generale
Obiectul de studiu este o condiţie necesară, nu însă şi suficientă, pen-
tru ca teoria generală a dreptului şi statului să fie o ştiinţă autonomă, o
ştiinţă în sensul deplin al cuvîntului. Ea urmează să dispună şi de o bază
metodologică ştiinţifică. In caz contrar, obiectul rămîne o realitate necu-
noscută.
Nu există cercetător - remarca Lucian Blaga - care să nu fie preocu-
pat, în prealabil, într-un chip sau altul, de metoda de cercetare. „Oamenii
de ştiinţă valorifică sistemul de procedee înjghebat încetul cu încetul prin
colaborarea generaţiilor de înaintaşi, acordînd încredere metodei consti-
tuite prin eforturile celorlalţi, în timp ce orice filosof îşi pune problema
metodei încă o dată".1
Etimologic, cuvîntul „metodă" vine de la grecescul „methodos", ceea
ce înseamnă „cale", „mijloc", „mod de expunere". Transpus în ştiinţă, ter-
menul de „metodă" capătă înţeles de mod de cercetare şi de transformare
a realităţii obiective.
Sub această accepţiune, metoda „ia naştere prin conversiunea dome-
niului teoretic enunţiativ consemnativ al unei fiinţe în domeniul teoretic
normativ, în indicaţii şi prescripţii asupra modului cum trebuie abordat
obiectul pentru a se obţine despre el cunoştinţe autentice."2
Astfel, metoda devine, cum plastic se exprima Bacon, „un factor care
luminează drumul călătorului".
Uneori metoda este definită ca un „procedeu folosit pentru realizarea
unui lucru sau atingerea unui scop", „modul de a cerceta fenomenele na-
turii şi ale societăţii", „totalitatea procedeelor practice folosite la predarea
unei discipline".3
Prin metodă, Rene Descartes înţelegea „reguli sigure şi uşoare, graţie
cărora cine le va fi observat cu exactitate nu va lua niciodată ceva fals drept
adevărat, şi va ajunge, cruţîndu-şi puterile minţii şi mărindu-şi progresiv
ştiinţa, la cunoaşterea adevărată a tuturor acelora de care va fi capabil".4
Cel care urmează o metodă ştiinţifică trebuie să procedeze sistematic,
după principii şi să nu ocolească calea ce trebuie să rămînă mereu deschisă -
1
Lucian Blaga, Despre conştiinţa filosofică, Timişoara, 1974, pag. 72.
2
Dicţionar defilosofie, Bucureşti, 1978, pag.457.
3
Dicţionarul limbii române moderne, Bucureşti, 1958, pag. 496.
4
Rene Descartes, Discurs asupra metodei, Bucureşti, 1957, pag. 16.
-m ss =-
calea critică, cale regală pentru setea de cunoaştere a raţiunii omeneşti. 1

Din acest punct de vedere, „metoda" se apropie, dar nu se identifică cu
jnnetodologia" care are o sferă mai largă de cuprindere, semnificînd un
;îem de metode de cercetare folosite de o ştiinţă. Precizăm, de asemenea,
„metoda" nu se confundă nici cu „metodica", parte a didacticii generale
e studiază principiile, metodele şi formele de predare adaptate fiecărui
ct de învăţămînt. Metoda se defineşte pe mai multe trepte de
generalitate:
• metode proprii de cercetare;
• metode de cercetare comune mai multor ştiinţe;
• metode generale de cercetare.
între aceste trepte nu există o ruptură. Fiecare treaptă în parte are locul
d. Metodele menţionate se interpătrund şi se completează reciproc.
Una dintre metodele cu mare rezonanţă filosofică pentru toate ştiinţe-
le, inclusiv cele juridice, este dialectica.
Cuvîntul „dialectică" (de la latinescul dialegomai - a discuta, a po-
lemiza este unul din termenii filosofiei cei mai întrebuinţaţi de la marii
ginditori din antichitate şi pînă la Hegel, Marx şi contemporanii noştri.
Termenul are accepţiuni diferite, asupra cărora nu insistăm, menţionînd
doar că Pîaton, Hegel, Marx remarcă cele trei mari sensuri ale dialecticii:2
a) Dialectica scoate în evidenţă legătura, relaţia, continuitatea dintre
toate cunoştinţele şi lucrurile. Este un adevăr elementar pentru dia
lectică interdependenţa tuturor lucrurilor, recunoaşterea complexi
tăţii.
b) Noţiunile care alcătuiesc o unitate sau o continuitate sînt diferite
pînă la opoziţie şi de aceea sînt corelative. Dialectica constată că
lumea, cu toată unitatea şi continuitatea ei, este plină de antinomii:
bine şi rău, iubire şi ură, atracţie şi respingere, pozitiv şi negativ,
pace şi război.
c) Realitatea este schimbare, proces, devenire, se supune permanent
mişcării sub impulsul contradicţiei.
Consemnînd valoarea permanentă a dialecticii, menţionăm necesita-
tea aplicării ei în procesul de cunoaştere a tuturor fenomenelor sociale şi
naturale. Pe noi ne interesează îndeosebi metodele de cercetare pe care se
sprijină ştiinţele juridice, în general, şi teoria generală a dreptului şi statu-
lui, în special.
1
Immanuel Kant, Critica raţiunii pure, Bucureşti, 1969, pag. 631-632.
2
Ion Craiovan, Introducere înfilosofia dreptului, Bucureşti, pag. 170-171.
-Ş 39 &
In literatura de specialitate metodologia juridică e definită în mod di-

ferit.
De exemplu, Gheorghe Avornic consideră că metodologia juridică
e „un ansamblu de metode de cercetare în domeniul ştiinţelor juridice",
„sistemul celor mai generale principii de investigaţie, deduse din sistemul
celor mai generale legi obiective".1
Dumitru Baltag împărtăşeşte concepţia profesorului N. Popa care
consideră metodologia juridică ca un „sistem al acelor factori de relati -
vă invariantă într-un număr suficient de mare de metode, factori ce au ca
obiect raporturile, legăturile, relaţiile ce se stabilesc între diferite metode
în procesul cunoaşterii fenomenului juridic."2
în viziunea savantului rus Serghei Alexeev, metodologia juridică e
metodologia filosofică acomodată la materialul juridic concret.3
Grigorii Fiodorov concepe metodologia juridică ca o totalitate de
principii teoretice, procedee logice şi metode speciale de cercetare a mate-
riei statal-juridice, determinate de cunoştinţa filosofică.4
Din definiţiile citate mai sus rezultă că metodologia juridică constituie
o totalitate de procedee şi metode, folosite de către ştiinţele juridice, în ge-
neral, şi de către teoria generală a dreptului şi statului, în special. Metodo-
logiei juridice îi revine rolul busolei, care dă posibilitate cercetătorului să
se orienteze în realitate şi să-şi determine strategia obiectivă de cercetare
a realităţii juridice.
2.3. Metodele speciale ale cercetării juridice

Printre principalele metode ale cercetării juridice pot fi menţionate:
metoda logică, metoda istorică, metoda comparativă, metoda sociologică,
metoda experimentului, metodele cantitative ş. a. In continuare ne vom
referi la analiza lor.
1
Gheorghe Lupu, Gheorghe Avornic, Teoria genera/ă a dreptului, Chişinău, 1997, pag. 19-20.
2
Dumitru Baltag, Teoria generală a dreptului şi statului, Cimişlia, 1996, pag. 15-16;
3
Cepreă AneKceeB, Odutan meopun npaea, Mocnea, 1982.
4
rpiiropiiM <t>eaopOB, Teopun zocydapcmfia u npaea, Chişinău, 1998, pag. 17.
-s 40 &
73î
& •*/* i G
în cercetarea dreptului, statului, realităţii juridice a societăţii, teoria

generală a dreptului şi statului, celelalte ştiinţe juridice aplică pe larg me-
s>da logică.
Metoda logică „constă în ansamblul procedeelor şi operaţiilor metodologice
şi gnoseologice care mijlocesc posibilitatea cunoaşterii structurii P dinamicii
raporturilor necesare între diferitele componente (subsisteme) e sistemului
juridic din societate".1 Despre însemnătatea logicii în procesul de studiere a
fenomenelor ju-liâice vorbeşte însuşi făptui că s-a conturat ca o disciplină
aparte logica <, juridică. Apărută din necesitatea studierii profunde a realităţii
juridice, logica este aplicabilă unei largi problematici. Din aceste considerente,
logica juridică poate fi privită sub două aspecte:
• într-un sens îngust (stricto sensu), logica juridică se referă la logica
normelor;
• într-un sens mai larg (lato sensu\ logica juridică se referă la ele
mentele constructive de argumentare juridică.
Dacă ştiinţele juridice de ramură apelează, în mod prioritar, la primul aspect al
logicii juridice, teoria generală apelează la cel de-al doilea aspect i. ei. Astfel,
prin intermediul logicii juridice se studiază problematica defi-mţiilor şi
categoriilor juridice, metodele de formare şi clasificare a conceptelor juridice,
sistematizarea normelor juridice, soluţionarea concursului »EHU conflictelor
de norme, regulile raţionamentului juridic, de cunoaştere a dreptului şi de
interpretare a normelor juridice, metodele de verificare a faptelor în procesul
judiciar, probaţiunea juridică etc.2 Teoria generală a dreptului şi statului mai
mult ca oricare altă ştiinţă uridică foloseşte în cercetare abstractizarea logică.
Folosirea acesteia se fi.ce pentru că:
a) fenomenele şi procesele juridice sînt ireversibile şi extrem de dina
mice;
b) acestea nu pot fi desprinse din contextul lor obiectiv spre a fi supu
se de nenumărate ori cercetării experimentale.
Prin „ abstractizare" (de la termenul latin abstracţia) se înţelege pro-
cedeul prin care cunoaşterea „trece de la concret la abstract".3
1
Ion Dogaru, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1998, pag. 43.
2
Măria Dvoracek, Gheorghe Lupu, Teoria generală a dreptului, Iaşi, 1996, pag. 25.
1
Dicţionarul filosofic, pag. 11.
41
Subiectul cercetărilor separă, pe plan mintal, laturile esenţiale, ge-

nerale, permanente, repetabile şi relativ stabile de cele particulare, nee-
senţiale, întîmplătoare, etc. în scopul de a dezvălui esenţa segmentului de
realitate studiate şi legile ce o guvernează.
în cadrul studierii fenomenelor şi proceselor juridice este necesar ca
aceste fenomene şi procese să fie descompuse în elementele lor compo-
nente pentru ca apoi să fie analizate în detaliu. Analiza este o metodă ge-
nerală de cercetare, bazată pe descompunerea unui întreg în elementele lui
componente şi pe studierea în parte a fiecăruia dintre acestea. De exemplu,
pentru a înţelege un raport juridic la justa lui valoare, e important să ana-
lizăm elementele constitutive ale acestuia: subiectul, obiectul, conţinutul
raportului juridic.
După modul cum se efectuează, analiza poate fi inductivă şi deductivă,
Inducţia (de la latinescul inducţia - aducere, introducere) e un tip de raţio-
nament şi metodă de cercetare ce asigură trecerea de la particular la general,
de la faptele reale, concret-istorice la generalizarea ştiinţifică, însă inducţia
singură nu poate să nu conducă la esenţa fenomenului cercetat. De aceea ea
trebuie duplicată de deducţie. Deducţia (de la latinescul deducţia - deduce-
re) este modul invers de raţionare, adică de la general la particular.
Luînd în considerare desfăşurarea în timp a fenomenelor şi procese-
lor juridice supuse cercetării, analiza poate fi statică şi dinamică. Analiza
statică face o trecere în revista a realităţii existente la un moment dat fără
să ţină cont de factorii ce determină modificarea ei. Analiza dinamică îşi
propune, dimpotrivă, să scoată în evidenţă schimbările survenite în timp
între fenomenele juridice.
Analiza, indiscutabil, are o însemnătate primordială în procesul de
cercetare, dar ea, totuşi, n-ar da rezultatul scontat, dacă n-ar fi completată
de sinteză. Sinteză (de la latinescul synthesis - unire) constă în „cunoaş-
terea obiectelor şi a proceselor pe baza reuniunii mintale sau materiale a
elementelor obţinute pin analiză şi prin stabilirea legăturilor dintre aceste
elemente"1. Scopul sintezei este unirea într-un întreg a părţilor, proprietă-
ţilor, raporturilor etc., separate cu ajutorul analizei şi descoperirea legilor
care guvernează realitatea studiată. Analiza şi sinteza constituie o unitate
de contrarii: una o presupune pe cealaltă. Procesul de analiză şi sinteză este
continuu şi interdependent.
Fiind o condiţie sine qua nan a oricărui adevăr, logica permite dife-
renţierea unor asemenea categorii, fără de care cunoaşterea problemelor
1
Dicţionarul filosofic, pag. 26.
-â 42 t-
i, dreptului, realităţii juridice e de neconceput. La asemenea

catego-ise atribuie: singularul şi generalul, cauza şi efectul,
conţinutul şi forma, enţa si fenomenul, necesitatea şi întîmplarea,
posibilitatea şi realitatea
|;etc,
Să trecem la analiza acestor categorii.
a) Singularul şi generalul
Fenomenele juridice sînt specifice, unice şi în felul lor individuale. E
.reu să găseşti, de exemplu, două state sau două sisteme de drept absolut
fel.
însă, caracterizînd fenomenele juridice din diferite ţări, noi
întrebuin-anumite noţiuni (de exemplu, „stat", „drept", „norma
juridică", „rapor-juridic", „ordine legală", „legalitate" etc.), fiecare
exprimînd ceva gene-iaL adică se referă la un oarecare grup, la o
anumită clasă de fenomene.
Astfel, generalul se manifestă întotdeauna în unele trăsături şi parti-
darităţi singulare ale fenomenelor juridice, iar singularul este întotdeau-1
sa manifestarea, forma de existenţă a generalului.
b) Cauza şi efectul
Observînd, de exemplu, că ridicarea conştiinţei şi culturii juridice
duce la întărirea legalităţii şi ordinii legale, că anumite fapte ale oamenilor
iac la anumite consecinţe etc., ne convingem de existenţa unui fel anumit |
fie legătură, proprie proceselor şi fenomenelor şi anume a legăturii dintre :
;uză şi efect. Ceea ce trezeşte la viaţă sau modifică un oarecare fenomen
2iimim cauză, iar ceea ce apare sub acţiunea unei cauze anumite, numim
efect,
în realitatea juridică totul este legat reciproc. Lanţul de fenomene este \
infinit. De aceea, la rîndul său orice cauză este generată de un oarecare alt
fenomen şi apare ca efect, iar orice efect generează şi el alte fenomene,
adică este cauză.
c) Conţinutul şi forma
Orice fenomene juridice am lua, ele toate au conţinut şi formă.
Prin conţinut se înţelege totalitatea elementelor (laturilor, trăsături-
lor, particularităţilor, proceselor), ce constituie obiectul dat, forma fiind
legăturile ce există între elementele conţinutului, acea organizare a feno-
menului, datorită căreia el apare ca un tot unitar şi poate să-şi exercite
iancţiile. Conţinutul şi forma oricărui fenomen sînt indisolubil legate între
ele şi constituie o unitate dialectică. Forma nu poate exista fără un anumit
conţinut şi invers.
^ 43
De exemplu, norma juridică şi articolul actului normativ, sistemul

dreptului şi sistemul legislativ constituie legătura conţinutului şi formei, le -
gătură în care normele juridice, sistemul dreptului apar în calitate de conţi -
nut, iar articolul actului normativ, sistemul legislativ - în calitate de formă.
d) Esenţa şi fenomenul
La cercetarea realităţii juridice a societăţii deseori folosim categoriile
„esenţa" şi „fenomenul".
Esenţa exprimă totalitatea legăturilor, relaţiilor de adîncime şi a legi-
lor interne, care determină principalele trăsături şi tendinţe ale dezvoltării
obiectului juridic.
Fenomenul reprezintă evenimentele concrete, proprietăţile sau pro-
cesele care exprimă trăsăturile exterioare ale realităţii şi care constituie
forma de manifestare şi de scoatere la iveală a unei oarecare esenţe.
Esenţa poate fi considerată cunoscută numai dacă se cunosc cauzele
apariţiei şi sursele dezvoltării obiectului examinat.
e) Necesitatea şi întâmplarea
în societate, că şi în natură, totul e legat, condiţionat. Dar ceea ce se
produce cu lucrurile şi fenomenele îşi poate avea cauza cu precumpănire în
ele înseşi, poate decurge din natura lor internă, dar poate fi generat de alte
lucruri şi fenomene, care faţă de lucrurile şi fenomenele date au un raport
doar pur exterior. Anume aceasta şi stă la baza deosebirii dintre necesitate
şi întâmplare.
Cu alte cuvinte, necesitatea este ceea ce trebuie să se întîmple în mod
neapărat în condiţiile date, în timp ce întîmplarea îşi are baza nu în esenţa
fenomenului, ci în acţiunea asupra lui a altor fenomene.
O ilustrare a legăturii dintre întîmplare şi necesitate ne poate servi
următoarele. Ocuparea teritoriului dintre Nistru şi Prut, numit Basarabia,
de către Rusia, în 1812 a fost, fără îndoială, o întîmplare. Dar faptul des-
trămării Imperiului Rus, iar mai apoi a imperiului sovietic apare ca o ne-
cesitate.
f) Posibilitatea şi realitatea
In societate apar permanent diverse fenomene, însă mai înainte ca
un fenomen oarecare să apară trebuie să existe anumite condiţii, permise
pentru apariţia lui sau, cel puţin, să nu existe anumite împrejurări care
să împiedice această apariţie. Prin urmare, posibilitatea fixează tendinţa
obiectivă de dezvoltare a fenomenelor. Realitatea reprezintă orice feno-
men care există de acum.
-= 44 ş-
De exemplu, în cazul comiterii unei infracţiuni persoana care a co-

înis-o va fi trasă la răspundere juridică, dacă va fi identificată. In cazul
identificării persoanei care a comis fapta ilicită cu vinovăţie şi dacă nu vor
exista împrejurări care exclud răspunderea juridică, aceasta din urmă va
deveni o realitate.
Cele menţionate mai sus scot în evidenţă însemnătatea primordială a
metodei logice de cercetare, în această ordine de idei, are perfectă dreptate
profesorul universitar Nicolae Popa, care consideră că „juristului — omului
de ştiinţă şi practicianului - îi este necesar şi util întregul aparat al logi-
cii".1 Ne solidarizăm şi cu părerea lui Gheorghe Lupu şi Gheorghe Avor-
fflic, care concluzionează că logica juridică trebuie să fie inclusă în mod
obligatoriu în programele de studiu ale tuturor instituţiilor de învăţămînt
profil juridic.2
2.3.2. Metoda istorică
Potrivit metodei istorice, teoria generală a dreptului şi statului, cele-
lalte ştiinţe juridice cercetează statul, dreptul, realitatea juridică a societăţii
in perspectiva şi dezvoltarea sa istorică, în mişcare. Mişcarea, ca mod de
existenţă socială, nu apare şi nu dispare, ci este veşnică, adică nu are nici
început, nici sfîrşit. Avea dreptate Mihai Eminescu afirmînd că „... Istorie
ciudată! Timpul se iau de păr şi se trag îndărăt. Trecutul e viitor şi viitorul
e trecut...".3 Dezvoltarea se realizează astfel că în procesul transformării
unui sau altui fenomen are loc revenirea parcă la vechi, adică repetarea la
tm nivel mai înalt a unor trăsături şi particularităţi ale treptelor inferioare.
Această particularitate a dezvoltării poate fi reprezentată sub forma unei
spirale, unde fiecare undă nouă parcă o repetă pe cea precedentă.
La studierea teoretică a problemelor obiectului e necesar să ţinem
cont de istoria concretă a fenomenelor juridice. Aceasta înseamnă a studia
statul, dreptul din punct de vedere al faptului cum şi de ce ele au apărut,
pin ce etape de dezvoltare istorică au trecut, ce au devenit azi şi ce pot
deveni mîine. Aceste întrebări nu sînt noi, însă răspunsurile la ele deseori
au fost neglijate. Istoria, de altfel, ca şi dreptul au fost decapitate ca ştiinţe
mai întîi prin încarcerarea forţată a acestor discipline şi înlocuirea lor cu
ideologia comunistă, unica ideologie , justă", apoi prin impunerea unei
concepţii simpliste, convenabile regimului totalitar.
1
2
Gheorghe Lupu, Gheorghe Avornic, Opera citată, pag. 22.
3
Mihai Eminescu, Publicistica. Referiri istorice şi istoriografice, Chişinău, 1990, pag. 560.
^ 45 &
A aplica metoda istorică la cercetarea statului, dreptului înseamnă:

• a le încadra în anumite limite istorice (epocă sau etapă a acesteia),
iar apoi a ţine cont de particularităţile care permit diferenţierea sta
tului, dreptului din ţara dată de statul şi dreptul din alte ţări ce se
atribuie la aceeaşi etapă istorică;
• a evidenţia toate aspectele, toate legăturile statului, dreptului, ale
altor fenomene juridice şi ale celorlalte fenomene şi procese soci
ale.
Statul, dreptul sînt nişte fenomene sociale, activitatea cărora decurge
în anumite limite de timp şi spaţiu. Pentru a înţelege esenţa şi rolul lor e
necesar să analizezi, în prealabil, întrebarea ce se referă la caracterul şi
particularităţile epocii la care statul şi dreptul se atribuie, în caz contrar ele
nu vor fi înţelese la justa lor valoare, vor fi înţelese în mod eronat. Aceasta
e cu atît mai important, dat fiind faptul că orice epocă istorică înaintează
anumite criterii de apreciere a statului, dreptului, a realităţii juridice.
în general, dreptul, statul urmează firul evoluţiei sociale, în ele reflec-
tîndu-se nivelul dezvoltării economice, sociale, politice, culturale şi de altă
natură a societăţii. Legea celor XII table, Codul Mânu, Codul Hamurabi,
vasta operă legislativă a lui Justinian, Oglinda Saxonă, Magna Charta Li-
bertatum, Pravila lui Vasile Lupu etc. sînt monumente juridice, dar în egală
măsură acestea servesc drept dovadă a evoluţiei istorice.
Apelînd la istorie, dreptul îşi află condiţiile ce-i pot descifra ascenden-
1
ţa. Istoria ne permite să scoatem în evidenţă rădăcinile prezentului şi să le
prognozăm pe ce le ale viitorului.
Şi apoi să nu uităm că „iubirea de patrie nu e iubirea brazdei, a ţărînei,
ci a trecutului" şi „ numai păstrarea bunurilor morale cu greu cîştigate în
trecut, în păstrarea elementelor educative ale istoriei române e rădăcina
spornică a viitorului", şi nu întîmplător „era un obicei înainte ca Domnul,
în ajunul de a se urca pe tron să se închisă în zidurile unei vechi mănăs-
tiri şi să treacă, într-o reflecţie de zile întregi, în revistă trecutul ţării şi a
strămoşilor, ca, faţă cu zgomotul asurzitor al actualităţii, să-şi deschidă
urechea sufletească în linişte şi în tăcerea legendei trecutului".2
Aşadar, pentru cunoaşterea sistemelor de drept juristului îi sînt extrem
de importante concluziile istoricului aşa cum istoricii trebuie să se aplece
asupra documentului juridic.
2
Mihai Eminescu, Opera citată, pag. 324,
426, 338.
-€
46 t-
2.3.3. Metoda comparativă

S-ar părea că fiecare ţară trăieşte fără nici o influenţă din afară. Dar o
omenea viziune nu are dreptul la existenţă. „...După cum individual fie-
din noi sîntem produsul ambianţei speciale căreia îi datorăm aproape îl,
- menţiona Mircea Djuvara, - tot astfel fiecare popor, fiecare naţiu-JL.
este produsul în mare parte al influenţei mediului ambiant internaţi-lal,
al mentalităţii celorlalte popoare, care se răsfrînge asupra
t» i poporului în asemenea condiţii pentru a cunoaşte o realitate
juridică dintr-o e important de a cunoaşte situaţia din alte ţări.
Iată de ce în procesul de cercetare ştiinţifică juridică un loc important
l revine metodei comparative de cercetare, sau comparativismului. Esenţa
vestei metode constă în a scoate la iveală trăsături de asemănare sau de
'osebire (sau unele şi altele împreună) la două sau mai multe fenomene,
împărăţia este o premiză importantă a generalizării teoretice. Ei îi revine i
rol semnificativ în deducţiile făcute prin analogie. Judecăţile care expri-lă
rezultatele comparaţiei dezvăluie conţinutul noţiunilor despre obiecte-;
comparate, în sensul acesta comparaţia e folosită în calitate de procedeu •
completează definiţiile.
Compararea sistemelor de drept ale diferitelor state, ale ramurilor,
instituţiilor şi normelor acestora are o importanţă metodologică majoră.
Acest fapt a determinat apariţia unei ştiinţe juridice distincte, cum ar fi bu-
năoară, ştiinţa dreptului comparat. Aceasta, la rîndul ei, confirmă crearea
in numeroase ţări a unor catedre şi instituţii de drept comparat cum este, de
exemplu, Academia Internaţională de Drept Comparat cu sediul la Paris.
în literatura juridică s-au conturat şi anumite reguli după care se folo-
seşte metoda comparativă.2
La aceste reguli se atribuie următoarele:
l. Se supun comparării numai obiectele şi fenomenele comparabile.
Sub aspectul utilizării acestei reguli urmează:
a) să se ţină cont, dacă fenomenele juridice date supuse comparării
fac parte din aceeaşi familie (mare sistem) de drept;
b) să se stabilească dacă categoriile supuse comparării sînt aplicate
avînd acelaşi sens;
c) să se stabilească cu exactitate trăsăturile comune, precum şi deo
sebirile ce există la fenomenele supuse comparării.
1
2
Victor Dan Zlătescu, Irina Zlătescu, Regulile metodei comparative în studiul dreptului. -
Ji de drept românesc, 1989, pag. 1.
^ 47 ^
2. Să se considere termenii supuşi comparaţiei în conexiunile lor rea- l

le, în contextul social, politic, cultural din care au rezultat. De aici
rezultă necesitatea că în procesul de comparare să se plece de la
cunoaşterea principiilor de drept şi ale regularităţii care comandă
sistemele de drept comparate.
3. Să se caracterizeze sistemul izvoarelor dreptului. O asemenea carac
teristică scoate în evidenţă forma prioritară de expunere a materialului
normativ (act normativ, precedent juridic, cutumă, doctrină etc.).
4. In procesul comparării să se ţină cont de epoca, etapa istorică l
caracteristică fenomenelor supuse comparării, de trăsăturile şi
particularităţile generale caracteristice epocii, etapei.
5. In sfîrşit, metoda comparativă e chemată să dea răspuns şi la în
trebarea ce se referă la perspectiva dezvoltării fenomenelor com
parate. Cercetătorul urmează să scoată în evidenţă tendinţa de
apropiere, sau, dimpotrivă, tendinţa de distanţare a lor.
2.3 A. Metoda sociologică

Sociologia (din latinescul societos - societate şi grecescul logos - şti-
inţa, cuvînt) constituie o ştiinţă despre legităţile dezvoltării şi funcţionării
sistemelor sociale, atît globale (societatea în ansamblul), cît şi particulare.
Sociologia studiază relaţiile reciproce dintre diferite fenomene sociale şi le-
gităţile generale ale comparării sociale a oamenilor. Deşi îşi trage rădăcinile
»
încă din timpurile străvechi, sociologia, ca ştiinţă, mult timp a fost conside-
rată inexistentă. După cum constata la sfirşitul secolului trecut G.Tarde, „ea
este un copil, pe care savanţii au avut dibăcia de a-1 boteza înainte de a se
fi născut".1 In aceeaşi ordine de idei se pronunţă şi Constantin Stere: „So-
ciologii sînt mulţi, dar din lucrările lor orcît de însemnate ar fi unele chestii
speciale studiate de ei şi oricît de mult material ar fi adunat dînşii, pînă
azi nu s-a putut clădi încă ştiinţa generală asupra societăţii..." Rezumînd
analiza sa, Constantin Stere urmează: „Ştiinţa dreptului, după însăşi natura
problemelor sale, e în strînsă dependenţă de datele filosofici generale şi ale
sociologiei, ea nu poate fi o ştiinţă desăvîrşită pînă ce nu vor fi rezolvate în
mod satisfăcător problemele fundamentale ale filosofici şi ale sociologiei.
Insă astăzi filosofia, ca o concepţie mai adîncă ştiinţifică asupra lumii şi
vieţii, lasă încă prea mult de dorit, iar sociologia e încă în faşe".2
1
Victor Dan Zlătescu, Irina Zlătescu, Opera citată, pag. 271, 275.
2
-t 48 ^
e şi i Cele citate ţin de starea sociologiei, ca ştiinţă, la sfîrşitul secolului

JX. începutul secolului XX. Astăzi nimeni nu pune la îndoială caracterul
r în- \ Irtonom al sociologiei ca ştiinţă. Şi, totuşi, dominaţia regimului totalitar
om- i . comunist pe parcursul a zeci de ani n-a putut să nu-şi lase amprente nega-
de asupra stării sociologiei din ţara noastră.
Ca metodă de cercetare, metoda sociologică se constituie într-o direcţie
afe cercetare, contribuind la cunoaşterea normelor juridice - a dreptului - nu
jmmai în conţinutul lor intern („din interior"), ci şi în legăturile sale, în inter-
eondiţionarea sa cu viaţa socială, adică cu mediul în care apare şi se aplică.1
Dacă, de multe ori, ştiinţa juridică s-a închis, prezentîndu-se ca o con-
irueţîe formală, artificială, ruptă de viaţa socială, sociologia juridică îşi
:::rnne, în mare măsură, restabilirea contactului dreptului cu realităţile
e. După afirmaţia doctorului în drept Ion Vlăduţ, „sociologia juridici se
ocupă cu studiul realităţii sociale integrale a dreptului, precum şi al
ânomenelor şi proceselor acestei realităţi sub aspectul genezei, structurii,
dinamicii şi funcţionalităţii lor în cadrul societăţii".2
Rezultă că metoda sociologică contribuie substanţial la „cunoaşte-fea
starului, dreptului, realităţii juridice a societăţii deoarece aceştia nu fi
concepuţi în afara societăţii".3 In zilele noastre, metoda sociologică, ia
multiple forme, a devenit un instrument deosebit de util în orientarea
procesului normativ, în desfăşurarea activităţii de legiferare, în realizarea
dreptului, în cunoaşterea lui etc.
23.5. Metoda experimentului

Centrate pe abstractizare, ştiinţele juridice, inclusiv teoria generală
2 dreptului şi statului a realizat relativ tîrziu şi timid şi o deschidere spre
experimentul juridic. E adevărat, că nu întotdeauna metoda dată poate fi
:„cată. Din cauza nerepetării, complexităţii şi rapidităţii fenomenelor şi
proceselor juridice metoda experimentului nu poate fi aplicată în mod ar-
z:ial. Plus la aceasta, în timp ce în ştiinţele naturii putem mai frecvent
iacerca experimentele în laborator, în ştiinţele sociale, în general, şi în
r:înţele juridice, în particular, aceasta nu întotdeauna e posibil. Şi totuşi,
«etoda experimentului are o însemnătate mare în procesul de studiere a
lealităţii juridice.
Ion Dogaru, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1998, pag. 49. Ion
Vlăduţ, Opera citată, pag. 201.
Mai pe larg problema dată va fi reflectată în compartimentul „Factorii de configurare a
olului".
-= 49 &
De exemplu, metoda experimentului are o sferă de aplicare largă în

domeniul ştiinţelor juridice auxiliare (criminalistică, medicină legală, psi-
hiatrie juridică etc.). Totodată, metoda experimentului poate fi aplicată şi
pe teren (de exemplu, în domeniul reglementării juridice a relaţiilor sociale
cu caracter economic). Dar, principalul, metoda experimentului e o meto-
dă căreia, indiscutabil, îi revine viitorul.
2.3.6. Metodele cantitative

Aceste metode „constau în operaţiile de verificare a ipotezelor ştiinţi-
fice în cadrul strategiilor dezvoltării fenomenului juridic în strînsă corela-
ţie şi pe fondul scenariilor dezvoltării economico-sociale".1
Introducerea metodelor cantitative în cercetarea realităţii juridice este
motivată de necesitatea de a descoperi noi aplicaţii ale cercetării. Aceste
metode presupun:
a. dezvoltarea informaţiei juridice pentru îmbunătăţirea procesului
decizional prin folosirea ordinarului;
b. orientarea cercetărilor de informare juridică în direcţii precum:
• elaborarea legislaţiei;
• sistematizarea legislaţiei;
• evidenţa legislativă;
• evidenţa soluţiilor de practică judecătorească;
• alcătuirea băncii de date de informaţie juridică;
« sistematizarea informaţiei juridice;
<» evidenţa evoluţiei fenomenului juridic pe domenii (cauze civi-
le, cauze penale, contencios administrativ, cauze de drept al fa-
miliei etc. şi, bineînţeles, în cadrul fiecărei ramuri, evidenţa pe
domeniile care prezintă interes deosebit);
• evidenţa şi sistematizarea faptelor de valenţă;
• evidenţa criminologiei;
• evidenţa făptaşilor după modul de operare etc.
c. introducerea şi perfecţionarea programelor informaţiei adecvate
cercetării juridice şi practicii judecătoreşti;
d. evidenţa şi sistematizarea reglementărilor uniforme şi a practicii în
domeniu precum dreptul comerţului internaţional, dreptul interna
ţional privat etc.2

Ibidem, pag. 51-52.
50
Printre metodele cantitative un loc aparte ocupă metoda statistică.

Ca ştiinţă, statistica e aceea subdiviziune care, folosind calculul
m pro-Kbilităţilor se ocupă de studiul cantitativ al fenomenelor de masă,
prezen-pte de elementele care au anumite caracteristici comune.
Actualmente s-a bnnat o disciplină distinctă - statistica judiciară, ce-şi
propune drept scop
enţa numerică şi caracteristica cifrică a unor fenomene juridice.
***
Ca o concluzie după prezentarea succintă a metodelor de cercetare
se impune constatarea că ele „nu trebuie înţelese în mod izolat, ci în
in-'-:'•'.iependenţa şi complementaritatea lor. Folosindu-se astfel
cercetarea Snţifică juridică, atît cea fundamentală, preponderent
teoretică, cît şi cea licativă are garanţia obţinerii unor rezultate
valoroase şi utile".1
Rene Descartes, fondator al raţionalismului modern rămîne în
tezau-ml gîndirii umane ca un exemplu clasic de stăpînire a arsenalului
metodo-;gic. în renumitul său „Discurs asupra metodei", autorul
propune să ne «aducem de următoarele reguli pentru a ajunge la

cunoaşterea adevărată. Acestea se rezumă la faptul:
1. De a nu accepta niciodată vreun lucru cu adevărat, dacă nu 1-
am
cunoscut în mod evident că este; adică de a evita cu grijă graba
şi
prejudecata şi de a nu cuprinde în judecăţile mele nimic mai
mult
decît ceea ce s-ar înfăţişa minţii mele atît de clar şi distinct încît
să
nu am nici un prilej de a mă îndoi.
2. De a împărţi fiecare dintre dificultăţile pe care le cercetez în
atîtea
părţi în cîte s-ar putea şi de cîte ori ar fi nevoie, pentru a le
rezolva
mai bine.
3. De a-mi conduce în ordine gîndurile, începînd cu obiectele
cele
mai simple şi mai uşor de cunoscut, pentru a mă ridica, puţin
cîte
puţin, ca pe nişte trepte, pînă la cunoaşterea celor mai complexe
şi
pr chiar între cele care nu se succed în
es mod natural unele după altele.
up 4. De a face peste tot enumerări atît de complete şi revizuiri atît
un de
în generale încît să fiu sigur că nu am omis nimic.2
d s. 13.
că
ex
Din cele spuse rezultă că metoda, pentru Rene Descartes, „constă
ist
în a pune în ordine acele lucruri asupra cărora trebuie să ne îndreptăm
ă
age-
or
di loan Ceterchi, Ion Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului. Bucureşti,
ne
1993, Rene Descartes, Opera citată, pag. 48-49.
-s 51 &
rimea minţii pentru a descoperi un adevăr oarecare. Şi o vom îndeplini

exact, dacă vom reduce treptat poziţiile complicate şi obscure la altele mai
simple, şi dacă vom încerca apoi să ne ridicăm tot aşa treptat, de la intuiţia
celor mai simple la cunoaşterea tuturor celorlalte".'
Subiecte de evaluare:____________________________
1. Care este baza metodologică a teoriei generale a dreptului?
2. Ce metode specifice aplică teoria generală a dreptului în cerceta
rea realităţii juridice?
3. Caracterizaţi esenţa metodelor cercetării ştiinţifice a fenomene
lor juridice.

2. Ion Dogaru, Elemente de teorie generală a dreptului, Craiova, 1994.
3. Victor Dan Zlătescu, Regulile metodei comparative în studiul dreptului
II Studii de drept românesc, 1989, nr. 1.
4. Ion Vlăduţ, Introducere în sociologia juridică, Bucureşti, 2000.
5. Sofia Popescu, Dragoş Iliescu, Problemele actuale ale metodologiei
juridice, Bucureşti, 1979.
6. Ion Craiovan, Metodologia juridică, Bucureşti, 2005.
1
Rene Descartes, Opera citată, pag. 22.
4 52 &
şi dreptului
imî'ţî îţi ŞQci£ţâi:Cis£rm;j](&' 'aiymMaţă

^
Obiei
Originea statului şi dreptului, însemnătatea studierii.
Teoria apariţiei statului şi dreptului.
Puterea socială şi normele sociale din societatea prestatală.
Caracteristica unor concepţii privind originea statului şi dreptului.
3.1. Originea statufui şi dreptului, însemnătatea studierii
Pentru a cunoaşte un fenomen la justa lui valoare, e necesar de a şti
preistoria şi istoria sa. în această ordine de idei, extrem de importantă e
cunoaşterea originii şi premiselor apariţiei acestuia. Acelaşi lucru poate fi
spus şi despre stat şi drept.
Dezvăluirea originii statului şi dreptului e un element obligatoriu al
procesului de cunoaştere a adevărului. Fără cunoaşterea acestei probleme
nu poate fi înţeleasă nici dezvoltarea, nici esenţa, nici rolul statului şi drep-
tului ca fenomene sociale.
Numai înţelegînd de ce societatea prestatală n-a cunoscut statul, drep-
tul şi de ce la o anumită etapă de dezvoltare istorică a societăţii acestea
apar în mod inevitabil, putem da un răspuns adecvat la întrebarea ce se
referă la esenţa statului şi a dreptului.
Problema apariţiei statului şi dreptului e o problemă veche şi în ace-
laşi timp una veşnic nouă. Veche, deoarece încă din timpurile străvechi
oamenii şi-au propus drept scop cunoaşterea originii statului şi dreptului.
Nouă, deoarece şi azi această problemă nu şi-a pierdut actualitatea.
Problema originii statului şi dreptului are nu numai o însemnătate
teoretică, ci şi practică.
O interpretare justă a problemei în cauză serveşte drept temelie pentru
înţelegerea nu numai a problemelor statului şi dreptului, ci şi a altor pro-
bleme strîns legate de acestea.
Menţionăm şi faptul că procesul de apariţie a statului şi dreptului nu
poate fi legat numai de trecut. Procesul de apariţie a unor noi state şi sis-
teme de drept continuă şi în prezent. Numai în ultimul timp pe harta lumii
au apărut un şir de state noi.
Teoria apariţiei statului şi dreptului e chemată să scoată în evidenţă

punctul iniţial al procesului de dezvoltare a statului şi dreptului, cauzele,
premisele şi condiţiile de apariţie a acestora.
Teoria apariţiei statului şi dreptului poate fi privită sub trei aspecte:
1. Apariţia unui stat şi a unui sistem de drept concret caracteristic sta-
tului dat. (De exemplu, apariţia statului şi dreptului român, apariţia
statului şi dreptului portughez, a statului şi dreptului francez etc.).
-t 54 &
2. Apariţia statelor şi sistemelor de drept caracteristice acestora,

ce se atribuie la o anumită epocă sau etapă istorică (de exemplu,
apariţia statelor şi sistemelor de drept antice, medievale, moderne,
contemporane).
3. Apariţia statului şi dreptului, în general, adică a statului şi drep
tului ca fenomen social, cînd cercetătorul poate să nu dea răspuns
concret la întrebarea despre ce fel de stat şi drept e vorba.
Cele spuse permit a vorbi despre:
a) teoria particulară de apariţie a statului şi dreptului;
b) teoria specială de apariţie a statului şi dreptului;
c) teoria generală de apariţie a statului şi dreptului.
Ca regulă, teoria generală a dreptului şi statului include în obiectul
B de studiu teoria generală de apariţie a statului şi dreptului, lăsînd ca
oria particulară şi teoria specială de apariţie a statului şi dreptului să fie
idiate de ştiinţele istorice, acestea, însă, nicidecum nu înseamnă că teoria
sierală a statului şi dreptului poate neglija teoria particulară şi teoria spe-
ă de apariţie a statului şi dreptului. O abstractizare ştiinţifică valoroasă
poate să nu se sprijine pe exemple concrete. Cunoaşterea e o operaţi-
e ce presupune o mişcare iniţială de la concret la abstract. Cele supuse
bliniază faptul că teoria generală de apariţie a statului şi dreptului e ca o
cheiere, ca un total al cercetării, ca o idee ştiinţifică desăvîrşită.
3.3. Puterea socială şi normele sociale

din societatea prestatală
Statul şi dreptul fac parte din fenomenele sociale ale căror existenţă se
iitează la o anumită perioadă de dezvoltare a societăţii umane. Statul
apare la o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii şi de aceea 3rarea
unui concept pe deplin ştiinţific al statului presupune cercetarea iginii
statului, a cauzelor care au determinat trecerea societăţii de la for-de
organizare nestatale la organizarea statală a societăţii. Cea dintîi formă
de convieţuire a strămoşilor oamenilor a fost hoar-Hoarda reprezenta
un grup de indivizi reuniţi tară nici o regulă fixă, abilă. Viaţa hoardei
era nomadă, ea nu era legată de un loc de trai per-lent. La acea
perioadă gruparea se manifesta numai în măsura şi forma ; care era
folositoare pentru conservarea speciei în lupta pentru existenţă. :easta era
condiţia materială necesară pentru formarea, întărirea în spaţiu t
dezvoltarea în timp a legăturilor sociale - condiţie ce decurge din prinzi
55 &
cipiile generale biologice. Principalele mijloace de existenţă rezulta din

vînătoare şi pescuit.
încetul cu încetul, acest regim se schimbă: apare agricultura, se stabi-
lesc locuinţe, încep a se recunoaşte durabile legăturile de descendenţă..
Prima formă specific umană de comunitate ce a luat locul hoardei pri-
mitive a fost ginta, adică o uniune de oameni bazată pe rudenie de_sânge,
oameni bazaţi pe munca colectivă şi apărarea în comun a intereselor co-
mune, precum şi prin comunitatea. limbii, jnqravurilor, tradiţiilor. Relaţiile
dintre membrii ce formau ginta se caracterizau prin egalitatea tuturor, prin
solidaritate şi ajutor reciproc. Apartenenţa la o gintă sau alta nu este con-
diţionată de prezenţa oamenilor pe un anumit teritoriu, ci de relaţiile lor de
rudenie, de sânge, la început reale, iar mai apoi simbolice, de descendenţa
lor din acelaşi strămoş feminin sau masculin.
Intrucîî în prima perioadă de dezvoltare a gintei relaţiile de căsătorie
nu erau încă organizate, rudenia se stabilea după mamă. Femeia, astfel,
devine nucleul vieţii sociale. Nu este vorba de o hegemonie politică, ci de
determinarea înrudirii ce se face plecînd de la mamă. Acest factor determi-
nă formarea gintei matriarhale.
Pe o treaptă superioară de evoluţie, în epoca destrămării comunei pri-
mitive, ginta matriarhală va ceda locul gintei patriarhale, unde tatăl de-
vine centrul vieţii sociale, capul familiei şi de la el se stabilesc legăturile
de rudenie.
Ordinea evoluţiei poate fi reprezentată astfel prin trei faze succesive:
hoardă, matriarhat, patriarhat.
Conducerea ginţii, a vieţii ei economice, militare, spirituale etc. apar-
ţine unui organism cu caracter obştesc, unei puteri nepolitice obşteşti. Ho-
tărîrile erau luate de adunarea generală a membrilor adulţi ai ginţii. Proble-
mele curente erau soluţionate de un sfat, în frunte cu un şef, ales de gintă.
Organele conducătoare ale ginţii puteau fi înlocuite oricînd de gintă.
Autoritatea lor era de natură morală, părintească. Nu există o categorie
specială de oameni ce conduc, nu există un organ special de constrînge-
re, de violenţă. Relaţiile sociale sînt reglementate de anumite reguli de
convieţuire socială, cum ar fi: obiceiurile, morala, prescripţiile religioase.
Pentru această perioadă e caracteristic şi faptul că nu există deosebire între
drepturi şi îndatoriri. Pentru omul primitiv nu se pune încă întrebarea dacă
participarea la treburile obşteşti, răzbunarea sângelui sau răscumpărarea ei
sînt datorii sau drepturi, această întrebare li s-ar părea tot atît de absurdă,
ca şi cea dacă mîncatul, dormitul, vînatul constituie un drept sau o obliga-
-i 56 &
âme. Ca regulă, fiecare individ se consideră obligat să urineze exemplele

strămoşilor săi.
Aceasta însă nu permite de a vorbi despre o libertate personală a omu-k
din acea perioadă. După cum menţionează Marguerite Long, în loc să SE
bucure de o libertate personală completă, cum s-ar putea crede la prima
rdere, omul primitiv se lasă condus de un cod de reglementare şi de obi-
•icruri. care constituie una dintre tiraniile cele mai înspăimântătoare din
:;:e au existat, poate, odată pe pămînt.'
S-ar părea, că celebrul savant Alfred Russel Wallace simte mai bine
înde este adevărul, cînd spune: „Eu am trăit între societăţile sălbaticilor
fe America de Sud şi din Orient, la care nu există nici o lege, nici un
tribu-:_. i Irul decît opinia publică a comunităţii, care se exprimă liber.
Fiecare Ksp-ectă cu scrupulozitate drepturile tovarăşului său, şi e foarte rar,
dacă e irsodată, să se întîmple o încălcare a acestor drepturi, în aceste
societăţi teşi oamenii sînt egali."2 Iar Ch. Letourneau mai completează, că
în sînul societăţii primitive „voinţa despotică diriguitoare e înlocuită
adesea prin falia publică, adică prin deprinderea socială."^1
La o etapă mai avansată apare tribul care constituie o comunitate etni-
că şl de organizare socială a mai multor ginţi sau familii înrudite.
Formarea la o etapă posterioară a uniunilor de triburi e un proces în-
soţii de consolidarea legăturilor gospodăreşti şi culturale intertribale, cioc-
rârfle militare, migraţia populaţiei, cauzate de apariţia proprietăţii private
- :: aţe acestea ducea treptat la un amestec de triburi, la înlocuirea vechilor
turi de rudenie prin sînge cu legături teritoriale şi la apariţia unei noi
e de comunitate istorică.
3 A. Premisele apariţiei statului şi dreptului

Condiţiile apariţiei organizării statale a societăţii s-au format destul
e lent şi de greu, în perioada descompunerii comunei primitive, atît prin
voluţia treptată a forţelor şi a relaţiilor de producţie, cît şi prin modificata
structurii şi organizării societăţii primitive.
Schimbările treptate în domeniul procurării celor necesare traiului:
ezvoltarea agriculturii, a păstoritului, a meşteşugurilor, a schimbului etc.
instituie un pas enorm atît pentru societate în ansamblu, cît şi pentru
1
Constantin Stere, Opera citată, pag. 291-292. 1
ibidem, pag. 297. 5 Idem.
-ă 57 l-
fiecare individ. Are loc trecerea de la economia prădalnică la economia

productivă. Omul devine producător. Apare familia. In legătură cu aceasta
filosoful german Hegel menţiona: „începutul adevărat şi prima fundaţie a
statului constă în introducerea agriculturii, alături de introducerea căsăto-
riei, întrucît primul din aceste principii aduce cu sine prelucrarea solului şi
o dată cu aceasta proprietatea privată exclusivă, reducînd viaţa rătăcitoare
a sălbaticului care-şi căuta în peregrinări subzistenţa, la stabilirea dreptului
privat şi la asigurarea satisfacerii trebuinţelor; de aceasta se leagă limita-
rea raporturilor sexuale la căsătorie şi, prin urmare, transformarea acestei
legături într-o alianţă durabilă, universală în sine, tot astfel a nevoii subiec-
tive în grija de familie şi a posesiei în averea familie".1
Cercetările efectuate de sociologi, istorici, antropologi ai culturii în
comunităţi aflate pe treapta primitivă de dezvoltare au scos la iveală fap-
tul că în aceste comunităţi raporturile membrilor lor şi-au găsit reflectare
într-o serie de norme sociale, devenite cu timpul tabuuri corespunzătoare a
ceea ce s-a numit „totemismul de clan". Conform prevederilor tabuurilor,
se interzice incestul dinte frate şi soră; este socotit nenatural şi de neîn-
chipuit incestul cu mamă; se pedepseşte, dar nu cu pedeapsă prea mare,
raportul intim cu fiica etc.
Apare necesitatea de a stabili modalitatea de răzbunare. Ea, ca regulă,
se bazează pe conceptul egalităţii. Acest concept de egalitate se rezumă în
aşa-zisa lege a talionului, care cere ca reacţiunea împotriva vătămării să
se facă cu aceeaşi armă sau în aceeaşi parte a corpului. Amintim
formula: ,, Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte".
Dar regimul răzbunării duce la stabilirea grupurilor din cauza luptei
de răzbunare continuă. Din aceste motive apare tendinţa ca ofensa, în loc
să fie răzbunată, să fie despăgubită, fie conform unui sistem de tarife de-
terminate, fie conform judecăţii unui arbitru, ales de părţi dintre cei mai
bătrîni.
In anumite cazuri se impune curmarea conflictelor interne şi reunirea
forţelor împotriva unui duşman comun, fie în scop de apărare, fie în scop
de atac.
Sub influenţa tuturor acestor factori, deasupra unităţilor gentilice
deosebite se formează un agregat cu mult mai vast şi mai complex, adică
o reunire de triburi. Ele nu se mai întemeiază pe legătura de sînge, ci are
o altă natură. In acest moment încep să se schiţeze elementele statului:
„avem într-adevăr un număr de indivizi destul de mare pentru a îngă-
1
Gheorg Wilhelm Friedrich Hegel, Principiilefilosofiei dreptului, Bucureşti, 1969, pag. 232-233.
-^ 58 ^
nornia BP* ° distribuţie armonică şi organică a diferitelor activităţi şi funcţiuni

ceasta i: '::3ê (element personal); avem un raport constant de stăpînire asupra
latie a 'SEr~11 lerôrû determinat; avem în sfirşit o organizaţie juridică, formată
ăs'ăto- l ' ~ : r:ceiul nedesluşit şi de autoritatea şefului... Deja în faza anterioară
ului şi l " manifestat între grupurile gentilice tendinţa de a substitui răzbunării
itoare ~~'3Jul şi repararea nedreptăţii prin mijlocul unei compensaţii (com-
Dtuîui ^ --punea). Statul odată format urmăreşte să valorifice această practică
imita- R^51^ auspiciile sale, arbitrajul se consolidează şi se organizează în mod
cestej SEiriI. Statul oferă, într-un anumit mod, serviciile sale părţilor în litigiu,
ibiec- ^ 11:: ria P°ate mca în faza embrionară, să li se impună cu totul, să le oblige gt.se
apleca în faţa autorităţii sale. De aceea judecătorul primitiv e numai irii în l !
^"bitru, care propune o înţelegere; sentinţa sa poate fi acceptată de \ fân-
ES**" Părţi dar nu e însoţită de forţe coercitive... Numai printr-o lungă "ctare ^
S£ns
ê etaPe? după o laborioasă gestaţiune istorică Statul ajunge să se )are a ^
:
ciTuie ca o putere supergentilică, în stare să ia asupra-şi în mod ex-jj-jjoj.
Efesiv funcţiunea justiţiei şi să impună respectarea sentinţelor. Numai nem_ î
ac_nci. procesul de formare a statului e îndeplinită iar manifestările sis--lui
dreptului sînt de tip statal (etatic)". 1 De aici rezultă că statului îi •t prezente:
Q un
f număr de indivizi destul de mare pentru a îngădui o distribuţie
n n ; organică a diferitelor activităţi şi funcţii sociale;
rii să l ^' un raPort constant de stăpînire asupra unui teritoriu determinat;
c
nula' • ) ° organizaţie juridică, formată de obiceiul nedesluşit şi de autori-
tatea şefului.
uptei '* ^™ ce'e ê ma' sus ê^ Veccfu° se vădeşte a fi susţinătorul concepţi-
n loc &** ^pâ care dreptul este independent de stat în sens că el apare înăuntrul
er s stemum
= de- i ^ i i societăţii, fiind cu mult anterior statului.
maj Bineînţeles, apariţia statului nu se face într-o zi. Pentru multă vreme
există şi un fel de luptă între organizaţiile minore (gintele) şi puterea
la, care tinde să le supună.
Remarcăm, că un proces analog celui mai sus examinat are loc şi în

emul dreptului. Normele juridice apar pe două căi:
a) o serie de norme de conduită vechi (norme de obicei, morală, nor
me religioase) sînt preluate şi, aducîndu-li-se elementul sancţio-
nar, sînt transformate în norme de drept;
a) se creează norme de drept noi, dictate de noua putere.
Giorgio Del Vecchio, Lecţii de filozofie juridică. Bucureşti, 1993, pag. 306-307.
^ 59 e-
3.5. Caracteristica unor concepţii

privind statului şi dreptului
Problema originii statului şi dreptului, a cauzelor, care au determinat
apariţia lor, a preocupat gîndirea umană încă din perioada antichităţii, în în- j
cercarea de a răspunde la întrebarea: cînd şi de ce au apărut statul şi dreptul,
care e sursa şi fundamentul lor au fost găsite răspunsuri diferite. La diferite
intervale, în diferite ţări, au fost exprimate un număr extrem de mare de va-
riate teorii şi concepţii. Cu toată multitudinea şi varietatea acestor concepţii,
ele pot fi reduse la cîteva esenţiale, care într-o formă sau alta, de la un autor
la altul aproape că nu diferă, în ceea ce priveşte problemele esenţiale.
La cele mai răspîndite concepţii care au adus contribuţii, mai mari sau!
mai mici, la cercetarea unor sau altor aspecte ale fenomenului statului se
atribuie următoarele:
/. Teoria teologică (teocratică, originea divină a puterii)
Potrivit acestei concepţii, cu toate variantele ei creştine, budiste, is-
lamice etc., fără a mai vorbi despre religiile din Orientul Antic, statul este
creaţia divinităţii, iar monarhul, şeful statului este reprezentantul lui Dum-
nezeu pe pămînt. Aşa, de exemplu, împăratul Japoniei este numit „Fiul
Soarelui", faraonul Egiptului Antic este considerat singurul intermediar
între Dumnezeu şi oameni ş.a.m.d. Promotorii concepţiei divine asupra
puterii de stat au fost, mai ales, Sfîntul Augustin şi Sfintul Paul, teologi,
filosofi, moralişti şi dialecticieni.
Concepţia teistă susţine că Dumnezeu este, înainte de toate, creatorul ?
Universului, sursa infinită a posibilităţilor existenţiale în univers şi forţa lui
ordonatoare.
Se menţionează, bunăoară, că la început oamenii au fost conduşi de l
Dumnezeu. Cînd însă s-au îndepărtat de Dumnezeu prin păcate, Dumnezeu l a
rînduit ca oamenii să fie conduşi prin prooroci, care auzeau şi spuneau
poporului voia cea sfîntă a lui Dumnezeu. Păcătuind în continuare, oame- l
nii nu au vrut să mai asculte nici pe prooroci şi Dumnezeu le-a rînduit regi, l
care să-i conducă. Regele este ales, uns, binecuvîntat de Dumnezeu prin
hirotesia Bisericii. Regele are putere de la Dumnezeu ca să conducă. Pu- l
terea lui Dumnezeu, care lucrează prin rege, uneşte, aduce linişte şi pace. l
Regele este suveran. Pentru el, toţi locuitorii unei ţări reprezintă poporul l
său. Pentru rege unitatea este forma de fiinţă a statului.
Masoneria a urmărit distrugerea monarhiei şi Bisericii, pregătind ve- l
nirea la putere a preşedintelui. El nefiind un creştin lucrător pentru fapte,
60 i-
â condus de duhurile lumii. Ca rezultat, - ne spune Sfîntul Apostol
B. - „întreaga lume zace sub puterea celui rău". Dreptul apare sub
forma unei legislaţii, a unui comandament a lui ezeu, diriguitor
pentru conduita indivizilor. Cele 10 porunci cuprind jiasiii ordonate de
divinitate, care sînt prezente astăzi în legislaţiile moder-fc .Să nu
ucizi". „Să nu prea curveşti". „Să nu furi". „Să nu mărturiseşti
ib împotriva aproapelui tău etc.".1
în ceea ce priveşte perspectiva evoluţiei raportului stat -
drept - re-, preferăm să-1 invocăm pe Andre Malraux:
„secolul următor (adică iul XXI - Aut.) va fi religios sau nu
va mai fi deloc".2 în perioada contemporană concepţiile
religioase sînt răspîndite de re-:entanţii Vaticanului,
islamului, de teoreticieni ai altor culte religioase. rmare,
teoria teologică cunoaşte variante diferite, începînd cu
orienta-spre „eternul stat", „binele evanghelic" şi
terminînd cu „noul conser-sm", pentru care revoluţia ce-
ar putea duce la schimbarea „legilor e" este forma „satanică" a
ostilităţii.
2. Teoria patriarhală
Părtaşii acestei concepţii susţin că statul îşi trage originea de la fa-•,
începutul acestei concepţii poate fi observat încă la Aristotel. în re-ita
sa lucrare „Politica" Aristotel susţine că omul ca fiinţă socială se r
i:iizează în familie, iar starul reprezintă forma prelungită a acesteia.
Pentru Aristotel binele suprem este fericirea produsă de virtute. Statul
«necesitate, nu este o simplă alianţă, adică o asociaţie temporară făcu-
pentru a realiza anumite scopuri particulare, ci o uniune organică
perfec-:-re are ca scop virtutea şi fericirea universală; este o comuniune
nece-oncepută în scopul perfecţionării vieţii. Omul este chemat de
însăşi sa la viaţa politică. Statul în mod logic există înaintea indivizilor,
tot după cum organismul există înaintea părţilor sale. Deci după cum nu
e abil să concepem, de pildă, o mînă vie despărţită de corp, tot astfel
nu £ie fi imaginat individul în afara statului.3 Statul reglementează
voinţa lenilor prin mijlocul legilor. Acestea domină viaţa întreagă,
pentru că tizii nu-şi aparţin lor, ci Statului. Conţinutul legilor este
justiţia. îo perioada medievală teoria patriarhală a fost dezvoltată de
englezul Filmer. în lucrarea sa „Patriarhul" (1653) el, recurgînd la
argu-le din Biblie afirmă că monarhul deţine puterea de stat în calitate
de
Biblia, Societatea Biblică, 1990, pag. 80-81.
Măria Dvoracck, Ghcorghc Lupu, Opera citată, pag. 123.
Georgio Del Vecchio, Opera citata, pag. 56.
-m 61 ir
moştenitor al lui Adam, care a fost învestit de Dumnezeu atît cu puterea |

părintească, cît şi cu cea legală.
Ca şi tatăl în familie, aşa şi monarhul nu se alege, nu se numeşte şi nu
este destituit de către supuşi, deoarece acestea sînt copiii lui.
Fireşte, o analogie a statului cu familia, într-o oarecare măsură e posibilă,
dat fiind faptul, că structurile statale apar nu deodată, ci se dezvoltă de la j cele
mai simple formaţiuni, care puteau fi comparate cu familia primitivă.
In acelaşi timp, reprezentanţii acestei teorii simplifică cu mult proce- L
sul de apariţie a statului extrapolînd categoria „familia" asupra categoriei
„stat", iar categoriile „tatăl", „membrii familiei" neîntemeiat se identifică cu
categoriile „monarh", „supuşi".
Conceptul dat, deşi nu mai are o răspîndire largă, poate fi întîlnit şi azi l
în unele state occidentale.
3. Teoria patrimonială
Apărută în perioada medievală, teoria dată afirmă că statul a luat naş- l
tere din dreptul de proprietate asupra pămîntului.
„Proprietatea privată asupra solului, - spunea Cumplowicz, - este l
un raport de drept, care presupune o organizaţie socială complicată. Ele- l
mentele acestei organizaţii complicate sînt următoarele: înainte de toate o l
organizaţie a stăpînirii..., care să aibă puterea de a sili pe cei stăpîniţi să l
asculte pe stăpîni; pentru că numai o asemenea organizaţie dă putinţa unui l
membru al clasei stăpînitoare de a-şi procura puterea de muncă a clasei l
stăpînite, necesară pentru munca ogorului, adică pentru utilizarea propri- l
etăţii lui".1 Guvernanţii stăpînesc teritoriul în virtutea unui vechi drept de l
proprietate, iar poporul nu este decît o adunare de arendaşi pe moşia stă-
pînului. Concepţia aceasta a avut o aplicare mai mare în Germania. Una j
dintre formele răspîndite ale ei e cea care afirmă că „sîngele şi pămîntul
făuresc istoria".
4. Teoria violentei
Această teorie capătă o răspîndire largă mai ales în epoca modernă.
Cei mai de seamă reprezentanţi ai ei E. Duhring, L. Gumplowicz,
K. Kautsky atribuie violenţei rolul decisiv în apariţia claselor sociale şi a
statului. Statul a apărut în lupta dintre diferite grupări primitive. Tribul j
învingătorilor instituie puterea de stat, se transformă în puterea dominantă j
a societăţii, iar tribul învins constituie masa supuşilor, învingătorii devin şi
proprietari ai bogăţiilor acaparate.
L. Gumplowicz, Grundriss der Sociologie, pag. 327.
-f 62 Ş-
In viziunea lui Gumplowicz, robirea, în loc de omorîre, ca rezultat

limţei, s-a impus în interesul învingătorilor înşişi. Exact aşa cum şi
t-astăzi multe guverne după ce un criminal e condamnat la moarte, îl
la muncă silnică, ştiind că din aceasta vor rezulta anumite foloa-aşa.
în vremuri, cei învinşi au fost supuşi în loc de moarte robiei în sul
biruitorilor, însăşi natura lucrurilor a dus la o asemenea origine
naţiunii de stat. Ordinea de stat, urmează Gumplowicz, este, după ei
ordine de neegalitate; ea cuprinde o minoritate stăpînitoare şi o aţe
supusă. „Dar ce vrea minoritatea stăpînitoare? Ceea ce ea trebu-i wea:
să trăiască şi anume să trăiască mai bine, de cum ar putea-o face viciile
majorităţii stăpînite. Ca urmare a acestei voinţe dominante în îre
munca economică socială, ce se îndeplineşte sub constrîngerea îi
stăpînitoare, astfel că asupra majorităţii stăpînite cade cea mai mare a
muncii sau chiar, propriu zis, toată greutatea muncii... Pe această
formează organizaţia bazată pe putere, a muncii, faţă de care or-
stăpînirii (forţei publice) şi toată ordinea juridică de stat se află wt
de mijloc la scop ".' Lupta socială s-a născut odată cu statul şi de :rece
ca un fir roşu prin toate complicaţiile istoriei universale. Pe această
cale de luptă şi supunere s-a născut, prin răpirea femeilor, jî ..drept de
familie", în formă de stăpînire de către bărbat a femeii pe această
cale, - s-a născut, prin subjugare şi exploatare, dreptul nului asupra
robului; iar în legătură cu deosebirea între stăpîn, căruia .rţin fructele
pămîntului, şi între sclav, care lucrează acest pămînt i stăpîn, s-a
născut şi „dreptul de proprietate". Şi tot astfel de obîrşie aţe celelalte
drepturi, „orice drept poartă pe frunte acest stigmat al li sale..."2
Concepţia dată a generat şi unele versuri rasiste. Aşa, de exemplu,
iplowicz în lucrarea sa „Teoria generală a statului" susţine că tribu-
aparţineau unor rase superioare ar fi format statul în urma supunerii
3r de rasă inferioară.
Teoria organică (biologică)
Această concepţie a apărut în secolul al XlX-lea. Reprezentanţii ei:
elveţian Bluntschii, sociologul englez Spencer, sociologul francez
transpun legile naturii la studierea statului. După părerea lor, statul
organism social compus din oameni, aşa cum organismul animal
ipune din celule. Statul are voinţă şi conştiinţă separată de voinţa
_________
1
Constantin Stere, Opera citata^ pag, 330,
2
Ibidem, pag. 333.
^ 63 &
oamenilor din care este compus. Exact aşa cum într-un organism, organele
sale desfăşoară anumite activităţi, trebuie să decurgă lucrurile şi în socie-
tate, unde fiecare om, fiecare pătură socială îşi are locul şi rolul ei. Statul
trebuie să domine asupra tuturor după cum organismului viu îi sînt supuse
toate părţile sale.
Astfel, Herbert Spencer ne spune că „societatea e un organism". Lupta
pentru viaţă obligă speciile animale, printre care şi omul ca fiinţă ani- : mala
să se adapteze în continuu condiţiilor de existenţă pentru a supravieţui.
Prin adaptarea la necesităţile vieţii sociale, specia umană dobîndeşte
anumite experienţe pe care le lasă moştenire generaţiei următoare. Ceea
ce este experienţă pozitivă şi ajută la supravieţuire, devine instinct la ur-
mătoarea generaţie. Modul de organizare a vieţii statale, morala, justiţia
etc. devin astfel instincte bazate pe experienţe care au învăţat generaţia
precedentă calea cea mai utilă de viaţă care i-a permis să supravieţuiască.
Conform acestei evoluţii, al cărei rezultat este controlat de legităţile biolo-
gice, individul achiziţionează - ca urmare a faptului că ereditatea transfor-
mă gradual experienţa în instinct - un sentiment din ce în ce mai profund
al datoriei sociale.
Plecînd de la aceste premise, Spencer ajunge să definească maxima
dreptului într-o manieră asemănătoare lui Kant: „Toţi oamenii pot face
ceea ce le place lor, cu condiţia să nu aducă atingere libertăţii egale a ce-
lorlalţi" şi deduce un număr de drepturi naturale ale individului (dreptul
de proprietate, libertatea muncii, a cuvîntului etc.). El propune tempera-
rea dreptului în individual, făcînd apel la anumite principii de echitate
corectivă, acceptînd că libertatea trebuie să fie însoţită de sentimentul
responsabilităţii, atenuînd astfel sau chiar anulînd uneori relativismul
său biologic."1
6. Teoria rasială
Această teorie porneşte de la ideea inegalităţii raselor, a dominaţiei
raselor „superioare". Cele mai reacţionare variante ale teoriei rasiale au
fost dezvoltate de teoreticienii regimurilor fasciste, instaurate în perioada
dintre cele două războaie mondiale în unele state, cum ar fi, de exemplu,
Italia, Germania.
în viziunea părtaşilor acestei concepţii, statul se transformă într-un
mecanism centralizat excesiv, axat pe o ierarhie militar-birocratică, în
fruntea căreia se află fiurerul, exponent al „spiritului naţiunii,"
Ion Craiovan, Opera citată, pag. 88-89.
^ 64 ^
Rasismul ca ideologie şi practică porneşte de la inegalitatea fizică şi ?

5îologică a raselor umane, de la admisibilitatea şi chiar necesitatea do-
Esaţiei raselor şi popoarelor „superioare" asupra raselor şi popoarelor
pferioare." Luînd naştere încă în antichitate, rasismul a servit pentru fun-
feaentarea dominaţiei „fireşti" a proprietarilor de sclavi asupra sclavilor, i
perioada medievală - a „nobilimii de sânge albastru" asupra „prostimii"
EC, Interacţiunea rasismului cu asemenea concepte, cum ar fi social-dar-
pismul, maltusionismul etc. şi-a găsit cea mai reacţionară manifestare în
iscîsrn şi în aparteid. Astfel, fascismul german a încercat să promoveze în
nctică teza despre rasa germană ca rasă superioară şi să realizeze ideea
işerantă a instaurării ordinii mondiale a „naţiei de stăpîni". în lucrarea sa
:e:n Campf A. Hitler scria: „...Scopul suprem al statului rasial trebuie i
fie acela de a veghea la păstrarea reprezentanţilor de rasă primară, care
ispîndesc civilizaţia şi care fac frumuseţea şi valoarea unei umanităţi su-
erioare. Noi, în calitate de arieni, nu-1 putem imagina decît ca un orga-
ism viu pe care-1 constituie un popor, organism care nu numai că asigură
Kistenţa acestui popor, dar, în plus, dezvoltîndu-i însuşirile morale şi in-
tuale, o face să ajungă la cel mai înalt grad de libertate"1 şi mai apoi:
feeich-ul, în calitatea sa de stat trebuie să-i înţeleagă pe toţi germanii şi
R-şi ia asupra sa răspunderea nu numai de a reuni şi de a păstra rezervele
•Efioase pe care poporul, prin elementele primare ale rasei sale, le posedă,
fer şi să-1 facă să ajungă încet şi sigur la o situaţie predominantă".2
Cele menţionate întru tocmai pornesc de la conceptul marelui filosof |
nman Nietzsche, care consideră că morala este creaţia celor tari, celor
pperiori, adevăraţii creatori de valori. Lumea se împarte în stăpîni,
i ren.: oa-snii superiori, şi sclavi (masa, turma). Numai cei dintîi creează
l
valori, gia creştină şi democraţia sînt religii de sclavi, care
legalizează pe toţi enii, pe care natura i-a creat inegali. „Omenirea
trebuie să lucreze la 3ducerea oamenilor de geniu: aceasta este
misiunea ei, nu are alta". Pen-IH marele gînditor evoluţia omenirii şi
deci şi a statului, dreptului, este xa spiritelor superioare, asupra -
oamenilor. Acestea impun maselor create de ei. „Poporul, zice
Nietzsche, este un înconjur al naturii tru a ajunge la şase sau şapte
oameni mari."3
Sistemul lui Nietzsche, ca toate cele care pleacă de la o premisă abso-,
uită cu totul că morala şi dreptul sînt produsul unor factori complecşi.
:
Adolf Hitler, Mein Campf, Bucureşti, 1994, pag. 20-21.
• Ibidem, pag. 24.
' Alexandru Văllimărescu, Opera citată, pag. 270-271.
-Ş 65 ş-
Boris Negru, Aiina Negru
Nu rămîne însă mai puţin adevărat că are o parte de adevăr, relevînd rolul
creator al inteligenţei în evoluţia instituţiilor sociale.
Strîns legată de această teorie e şi teoria globalismului şi neogloba-
lismului, ce pune la bază ideea împărţirii sferelor de influenţă între statele
principale pentru „a ajuta" celelalte state. O asemenea concepţie, în formă
camuflată, a fost luată drept bază a politicii externe a ex-U.R.S.S.
7. Teoria psihologică
Părtaşii acestei teorii (G. Tarde, L. Petrajiţkii ş.a.) explică apariţia sta- ;
tului prin factori de ordin psihologic. După părerea lor, în societate există |
două categorii de oameni: unii, care din punct de vedere psihic, sînt re- \
prezentaţi pentru funcţii de conducere, iar ceilalţi pentm a fi conduşi. Se
afirmă, de asemenea, că oamenii după natura lor, sînt dispuşi nu a trăi izolat
unul de altul, ci în comunităţi. Tendinţa oamenilor de a trăi în comun,
trăirile lor psihice au jucat un rolul important în apariţia statului.
Se consideră că omul este o fiinţă înzestrată cu un psihic foarte dez-1
voltat, orice acţiune a sa este determinată de anumite stări sufleteşti, de
anumite tendinţe şi sentimente, conform naturii sale emoţionale, în apre-1
cierea naturii psihice a omului gînditorii, sociologii moderni se împart în I
două tabere diametral opuse. Unii afirmă că „sociabilitatea e foarte slabă l
la oamenii primitivi... Sentimentele altruiste lipsesc la om..., el nu are bu-1
năvoinţa care să-i potrivească astfel conduita încît să servească în folosul l
altuia; îi lipseşte echitatea, care implică reprezentaţiunea unor relaţiuni l
foarte complexe şi foarte abstracte între acţiunile oamenilor îi lipseşte ab- l
negaţiunea, care face ca egoismul să se plece chiar şi atunci cînd nu e |
nimeni de faţă, ca să poată aplauda sacrificiul făcut." 1 Alţii, dimpotrivă, l
subliniază prioritatea sociabilităţii omului: „Omul izolat este un nonsens l
(Der Einzelmensch ist ein Unding) în cazul cel mai bun un idiot; numai în
societate, prin relaţiile bazate pe existenţa darului de vorbă cugetarea ajun- l
ge la conştiinţă, şi iese la iveală natura omului. Astfel, ca ceva primar, nu
este dată cugetarea societăţii, cugetarea socială, şi numai din ea, printr-o l
analiză posterioară, se poate extrage gîndirea individuală."2 în acelaşi sens
vorbeşte şi L. Gumplowicz: „Fenomenul şi faptul social sînt întotdeauna
primare, din care, ca un moment secundar, izvorăşte gîndirea individului
şi formaţiunile etico-sociale (ca religia, morala, dreptul)."3 Tendinţa omului
spre sociabilitate, spre cooperaţie a şi determinat apariţia statului.
1
Herbert Spencer, Principes de Sociologie, Voi. I, pag. 105,108. Citat după Constantin Stere,
Opera citată^ pag. 282.
1
Ibidem, pag. 300-301. 3
Idem.
-^ 66 Ş-
Apariţia statului e determinată şi de capacităţile pe care omul primitiv

ibuia conducătorilor. Forţa lor magică, energia psihică creau condiţii
îendenţă a membrilor comunităţilor primitive faţă de elita socială.
wterea acestei elite şi apare puterea statală.
Nu poate fi trecut cu vederea şi faptul că într-o societate întotdeauna au
Bpiat şi persoane care nu sînt de acord cu puterea, manifestă tendinţe agre-
fce, de nesupuşenie. Pentru a-i ţine în frîu pe aceştia e şi nevoie de stat.'
Prin urmare, în viziunea părtaşilor acestei concepţii, statul e necesar
Ms£ pentru satisfacerea cerinţelor majorităţii sociale în cooperare, subor-
sfaiaie, supuşenie, cît şi pentru reprimarea egoismului, agresivităţii unor
îpdivizi.
S. Teoria contractualistă (contractului social)
Această teorie îşi trage rădăcinile încă din Grecia Antică, însă o dez-re
mai amplă e legată de numele unor aşa personalităţi de seamă ale
«firii umane cum ar fi Jean Rousseau, John Locke, Thomos Hobbes. Po-
ri :: acestei teorii naşterea statului este rezultatul unei înţelegeri între oa-
IHHH, a unui contract născut din voinţa oamenilor, a unui „pact de supune-
Ca urmare, supuşii promit să asculte, iar regele le promite un minimum
rertate.
Această teorie cunoaşte mai multe variante. De exemplu, în viziunea
i:t; "riomas Hobbes, adept al monarhiei absolute, pînă la apariţia statului a
i : : oerioadă de dezastru, un război al tuturor împotriva tuturor. Pentru
>alva, oamenii au încheiat un contract social. Prin contractul social
ncreiat între monarh şi supuşii săi, aceştia din urmă ar fi renunţat la toate
a : rrarile lor şi la întreaga libertate naturală în folosul monarhului, căruia
î recunosc o putere nelimitată. Purtătorul suveranităţii nu este poporul, ci
•nssarhul.
Premisele filosofice de la care pleacă Hobbes pentru a deduce concep-:;,;. îi
politică sînt: omul nu este sociabil de la natură; omul este în mod mitral
egoist, caută numai binele său propriu, este insensibil faţă de cel :ora.
Dacă omul ar fi privit ca guvernat numai de natura sa, ar trebui 3B se
recunoască drept inevitabil un război permanent între fiecare individ pi
semenii săi, pentru că fiecare caută să aibă un folos în dauna celorlalţi
Sfcomo homini lupus. Condiţia omului, aşa cum era înainte de instituirea
jpfitnilui şi cum ar fi azi, dacă acesta n-ar exista, este deci un bellu omnium
j.; •;;:••« omnes, în această stare de natură dreptul individual este nelimitat,
s omnium in omnia. Hobbes afirmă însă posibilitatea pe care o are
K. A. KoMapOB, A. B. MaiibKO, Teopim zocydapcmaa u npaea, MocKBa, 2001 , pag. 204.
^ 67 &
orice om de a ieşi din această stare de natură, mizeră şi odioasă, din cauza
pericolelor pe care le produce războiul continuu. Aceasta însă este posibilă
numai graţie unui contract de a institui statul, care curmă războiul, desfrîul
şi anarhia, dar suprimă cu totul libertatea.1
In viziunea lui John Locke, prin contractul social oamenii au jertfit nu
toate, ci doar o parte a drepturilor lor iniţiale în interesul asigurării pentr
cealaltă parte a proprietăţii individuale şi a libertăţii.
împotriva concepţiei lui Hobbes, el susţine că omul este în mod natu
ral sociabil şi nici nu există stare naturală fără societate; dimpotrivă, pentru;
om, starea naturală este tocmai societatea. Această stare de heliu omnium \
contra omnes, pe care şi-a închipuit-o Hobbes, este contrarie realităţii. Inj
starea naturală, concepută de Locke, omul are deja anumite drepturi (drep
tul la libertatea personală, dreptul la muncă, dreptul la proprietate). Ceea]
ce lipseşte este autoritatea care poate să garanteze aceste drepturi. Pentru;
a asigura o atare garanţie, indivizii trebuie să renunţe la o parte din drep
turile lor naturale, să consimtă la anumite limitări şi aceasta se face prin
contract. Dar acela care a fost investit cu autoritatea publică nu poate să se
folosească de ea după bunul său plac, pentru că însăşi autoritatea i-a fost
:
încredinţată pentru protecţia particularilor.
Aşadar, statul nu este o simplă expresie a puterii, ci trebuie, prin natura
sa să garanteze drepturile individuale.
„Pentru realizarea acestei meniri, statul, apreciază Locke, trebuie să aibă
o anumită organizare, în acest context, Locke schiţează teoria separării pute-
rilor în stat, arătînd că puterea legiuitoare trebuie să fie despărţită de puterea ]
executivă (administraţia şi justiţia) şi de cea federativă (apărarea externă a
statului), teorie care mai tîrziu va fi prelucrată de către Montesquieu."2
O viziune mult mai progresistă o are Jean Jacques Rousseau. El sus-1 treS
ţine în lucrarea sa „Contractul social", că puterea monarhului este depen-
denta de popor care i-a acordat-o fără a renunţa la libertatea sa inalienabilă.
Poporul are dreptul să se răscoale dacă monarhul uzurpă această putere.
Gîndirea politică a lui Jean Jacques Rousseau se sprijină pe două ipoteze:
a) Societatea civilă a corupt starea de natură.
b) Societatea civilă nu este acceptabilă decît dacă are la bază „un pact
social."
„Omul s-a născut liber dar pretutindeni e înlănţuit. Cutare ins se crede
stăpînul altora deşi e totuşi mai sclav decît ei..." Starea de natură este
1
Ion Craiovan, Opera citată, pag. 39.
2
Ibidem, pag. 41.
:auzar; &; emată de o lege naturală care la Rousseau este destul de obscură: „Nu
>ibilâjjjp5tă libertate în afara legii, nici loc unde cineva să poată scăpa domniei
m Chiar şi în starea de natură omul nu este liber decît prin

mijlocirea «• naturii care guvernează totul."
u :
Efectul acestei legi naturale nu este să limiteze puterea, ci să fixeze
de legitimare a puterii: „Cel mai puternic nu este niciodată destul ic
încît să fie întotdeauna stăpînul, dacă nu-şi transformă puterea t şi
nu schimbă ascultarea în datorie..."
ar societatea îi strică şi îi perverteşte pe oameni. Cu cît stau mai
timp împreună, cu atît se corup." (Discurs asupra inegalităţii). „Pri-
care, împrejmuind un teren, s-a încumetat să spun: Acesta este al şi
care a găsit oameni destul de proşti ca să-1 creadă a fost adevăratul
êdiar al societăţii civile. De cîte crime, războaie, omoruri, de cîte
şi orori ar fi scutit omenirea cel care, scoţînd ţăruşii sau astupînd
ar fi strigat semenilor săi: feriţi-vă să-1 ascultaţi pe acest impostor;
pierduţi dacă uitaţi că roadele sînt ale tuturor şi că pămîntul nu este
.ui."
ousseau promovează o morală de maximă urgenţă şi pentru zilele
: „Este vădit împotriva naturii ca un mănunchi de oameni să se
peste măsură, în timp ce mulţimea înfometată e lipsită de cele
si ideea contractului social nu-i aparţine (ea revine marilor gîn-

Grotius, Hobbes, Pufendorf), ea este mereu asociată numelui lui
au. Intrucît nici un om nu are o autoritate naturală asupra semenilor
:i o autoritate nu e legitimă decît dacă se bazează pe consimţămîntul
; i se supun: „Ordinea socială este însă un drept sfînt, care stă la
tuturor celorlalte. Acest drept nu vine nicidecum de la natură, ci
remeiat pe convenţie..." Aşadar, pentru marele gînditor fiecare indi-
în comun persoana şi toată puterea lui sub „conducerea supremă tei
generale." Acest contract se bazează pe consimţămîntul unanim.
stă decît o singură lege care prin natura ei cere un consimţămînt
i; acesta este pactul social, căci asociaţia civilă este cel mai voluntar
lume; fiecare om fiind născut liber şi stăpîn pe el însuşi, nimeni
iţe sub nici un fel de pretext să-1 supună fără învoirea sa... Dacă în
le existenţei pactului social se găsesc şi persoane care i se opun,
lor nu anulează contractul, ci împiedică doar includerea lor în
it nişte străini printre cetăţeni." Ca urmare, voinţa generală este
. care poate coordona forţele statului în vederea realizării scopului
-i 69 t-
său, care este binele comun" şi „numai autoritatea statului asigură liberta-
tea membrilor săi." Astfel, statul este subordonat poporului, iar în cazul în
care voinţa statului e mai presus de cea a poporului „pactul social este rupt
şi toţi simplii cetăţeni, intrînd în drept în libertatea lor naturală, sînt siliţi
dar nu obligaţi să asculte."1
Teoria contractuală este reluată în unele dintre variantele solidaris-
mului, vorbindu-se despre un „quasicontract social." Concepţia hegeliană
detaşîndu-se de teoria contractuală, vede în stat realizarea „ideii morale",
„imaginii şi realităţii raţiunii", avînd ca misiune concilierea particularului
şi universalului, aplanarea contradicţiilor dintre individ şi colectivitate.
9. Teoria juridică a „statului-naţiune"
Această teorie elaborată cu deosebire de Carre de Malberg, afirmă că
„statul este personificarea juridică a unei naţiuni." Această teorie e dez-ţ
voltată şi în operele lui Esmein şi ale juriştilor germani Gierke. Jellinek,
Lobând. Rămîne de ştiut ce este o naţiune. Tradiţia germană consideră
esenţial pentru definirea naţiunii factorii materiali şi spirituali, cum ar fi
cultura, limba, solul, rasa. Tradiţia franceză pune accent mai ales pe factorii
subiectivi, cum ar fi, bunăoară, tendinţa de a trăi împreună, sentimentele de
legătură spirituală între membrii unei comunităţi.
10. Teoria materialistă
Materialismul (de la latinescul materialîs - material, substanţial) con-
stituie o orientare filosofică opusă idealismului ce recunoaşte ca factor prim j
materia, existenţa obiectivă. Statul, dreptul, conştiinţa socială şi juridică de-
pind exclusiv de realităţile economice, în această ordine de idei, sociologul
austriac Gumplowicz menţiona: „Dacă voim să dovedim adevărul tezei, că
totdeauna şi pretutindeni motivele economice sînt acele, care pricinuiesc
orice mişcare socială, produc toată evoluţia politică şi socială, apoi e destul
să luăm în consideraţie orice eveniment istoric, orice revoluţie politică şi să
ne întrebăm asupra cauzelor lor: vom găsi condiţiunile şi motivele econo-
mice totdeauna şi peste tot la bazele acestor fapte. Şi nici că se poate altfel,
fiindcă în primul rînd nevoile materiale determină acţiunile omeneşti."2
Nevoile materiale au impus viaţa în societate şi tot ele duc la exploa-
tarea omului de către om. Şi anume satisfacerea nevoilor materiale ale
existentei sociale cerînd o dezvoltare tot mai rnare a puterilor sociale, şi
creşterea puterii neputînd izvorî decît din combinaţia mai iscusită a forţe-
lor dintr-o cooperaţiune socială mai perfecţionată şi mai complicată, fatal
1
Philippe Malaurie, Antologia gindirii juridice, Bucureşti, 1997, pag. 138-144.
2
-s 70 &
iberta-1 • impus grupările sociale diferenţiate, împărţite în mai multe clase so-
azul în ~ecare cu un rol social deosebit.'
;te rupt! l Această teorie şi-a găsit absolutizare mai ales în teoria marxistă, con-
it siliţi jp căreia statul este rezultatul apariţiei proprietăţii private asupra mij-
Bcdor de producţie, a scindării societăţii în bogaţi şi săraci, în clase an-
idaris-1 pniste. Ea a predominat în statele socialiste (considerate, după părerea ;
;eiianâ| 1L Marx, F. Enghels, V. Lemn, ca „semistate", state nu în sensul direct
3rale"| •râtului, în virtutea faptului, că nefiind un instrument de menţinere a E
laruluif —.ariei minorităţii asupra majorităţii îşi pierd esenţa lor iniţială, state
aţe. viitor vor dispărea definitiv, nefiind înlocuite cu altele) pînă nu slt
fiind considerată singura teorie argumentată din punct de vedere •jific.
Teoria marxistă însă nu poate da răspunsuri adecvate la cîteva
•mă căi o principale:
e dez-j « Dacă prezenţa statului e determinată de prezenţa claselor antago-
IlinekJ niste, atunci prin ce se lămureşte că în statele care se mai consideră
siderăj socialiste, în care, de altfel, se spune că nu-s clase antagoniste are loc
n ar fii o întărire vădită a aparatului de constrîngere. » Prin ce se lămureşte
facto-j faptul că la mai multe popoare statul e prezent în lipsa proprietăţii
entelef private? Aceasta se referă, îndeosebi, la popoarele cu aşa numitul
„mod asiatic de producţie". » Modalităţile de apariţie a unor state n-
au nimic comun cu premisele evidenţiate de concepţia marxistă. De
) con-j exemplu, apariţia statelor ca rezultat al dezmembrării unor imperii,
r prim | prin succesiune, prin decolonizare, prin împărţirea artificială a unor
"ă de- ] state după al doilea război mondial etc.
>logul » Constituirea statelor naţionale s-a realizat cu totul în alte condiţii
'.ei, istorice decît cele indicate, avînd ca suport naţiunea.
că]
im'esc * * *
j iestul
j i şi In ceea ce priveşte originea dreptului, la caracterizarea apariţiei lui, ca
să; , se pun drept bază aceleaşi premise esenţiale. Paralel cu cele
:ono-| expuse sus la diferite concepţii, teorii, putem evidenţia următoarele
iltfelj şcoli ale
"2 testului:
ploa- /. Şcoala dreptului natural
e ale Această şcoală îşi are rădăcinile în antichitatea greacă. De exemplu,
le, şi :otel în lucrarea sa „Logica" concepe lumea ca un tot unitar cuprinzînd
Constantin Stere, Opera citata, pag. 331-332.
-t 71 t-
ansamblul naturii. După părerea lui, omul face parte din natură în dublu
sens: pe de o parte, el este o parte a materiei participînd la experienţa
acesteia, iar pe de altă parte, este dotat cu raţiune activă care îl deosebeşte
de celelalte părţi ale naturii, fiind capabil să-şi formeze voinţa în acord cu
raţiunea sa.
Dreptul are un caracter dublu: dreptul natural şi dreptul pozitiv. Drep
tul natural constituie un fundament esenţial al celui pozitiv, ultimul
urmînd să corespundă principiilor dreptului dat de natură.
2. Şcoala istorică a dreptului

Potrivit acestei concepţii, formarea şi dezvoltarea dreptului au avut
loc în condiţiile unui anumit mediu, care diferă la diferite popoare. Proce-
sul de apariţie a dreptului e lent, şi la baza lui stă, în primul rînd, „spiritul
naţional." Ca urmare, formarea dreptului poate fi asemănată cu formarea
unei limbi, pe parcursul evoluţiei istorice, ţinîndu-se cont de „spiritul naţi-
onal." Destul de expres, conceptul dat a fost exprimat de unul din părtaşii
acestei şcoli - Montesquieu. El considera, că „legile trebuie să fie potrivite
cu condiţiile fizice potrivite ale ţării; cu clima - rece, caldă, sau temperată
- cu calitatea solului, cu aşezarea, cu întinderea sa...".
3. Şcoala sociologică a dreptului

Cei mai de seamă reprezentanţi ai acestei şcoli (Ihering, Duguit, Ehr-
lich ş.a.) consideră că dreptul se naşte din lupta dintre interesele sociale
diferite şi că el constituie instrumentul fundamental al vieţii sociale. După
părerea lui Ihering, există un interes social general şi scopul dreptului e de
a ocroti atît interesul general cît şi interesele individuale ce se găsesc în
concordanţă cu interesele societăţii.
O variantă a acestei şcoli o constituie „teoria solidarităţii sociale",

susţinută de francezul Leon Duguit, care consideră că dreptul poate fi îm-|
părţit în două categorii: drept social şi drept pozitiv. Dreptul social îşi are
sursa în viata socială a oamenilor. Dreptul pozitiv e dreptul elaborat de
stat care nu este altceva decît dreptul social prins în formule juridice şi
investit cu forţa de constrîngere a statului. Dacă dreptul pozitiv contravine
dreptului social, se încalcă „solidaritatea socială", şi, prin urmare, acest
drept pozitiv urmează să fie înlăturat şi înlocuit cu alt drept pozitiv care j :
corespunde dreptului social.
.
4. Şcoala normativistă a dreptului
Fondatorul acestei şcoli este Hans Kelsen. Potrivit acestei şcoli, siste-
mul normelor juridice se înfăţişează în formă de piramidă. La baza acestei
^ 72 e-
jblu - ramide este aşezată norma de conduită socială fondată pe drept. Toa-
enţa e celelalte acte normative derivă din norma de conduită socială pe baza
este ^7':valui.
d cu în acelaşi timp, drepturile subiective nu sînt altceva decît puncte de
, rr.uenţă pentru acţiunea normelor juridice.
it 1. Ce importanţă are studierea originii statului şi dreptului?
2. Ce aspecte cunoaşte teoria apariţiei statului şi dreptului?
3. Ce-i caracteristic puterii şi normelor sociale din societatea pre-
statală?
4. Numiţi şi caracterizaţi premisele apariţiei statului şi dreptului.
5. Ce concepţii privind originea starului şi dreptului cunoaşteţi?
6. Formulaţi propriile viziuni privind originea statului şi dreptului.
Studii de caz:_____________________________________
1. Cum explicaţi exemplul clasic adus de Adam Smith:

„Eu am văzut un atelier de bolduri, mic şi rău organizat. Totuşi (graţie
cooperaţiei şi diviziunii muncii) zece muncitori puteau să facă într-o
zi peste 48000 de bolduri, prin urmare, cîte 4800 de fiecare muncitor.
Dar dacă fiecare din ei ar fi lucrat izolat, apoi desigur nici unul n-ar
putea să facă nici măcar cîte un bold pe zi..."
2. Comentaţi următoarea expresie a Sui L. Morgan:
„In această stare primitivă a societăţii, individualitatea persoanelor e
dezvoltată în grupare socială..."
-3 73 t-
Literatura recomandată:
1. Constantin Stere, Evoluţia individualităţii şi noţiunea de persoană în j
drept. Scrieri in cinci volume, cartea a V-a, Chişinău, 1991.
2. JleBuc Mopran, flpeeme odufecmeo, JleHHHrpa^, 1935.
3. Fridrich Enghels, Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului,
Chişinău, 1984.
4. Ion Craiovan, Introducere în filosofia dreptului, Bucureşti, 1998.
5. Ion Craiovan, Doctrina juridică. Bucureşti, 1999.
6. Philippe Malaurie, Antologia gîndirii juridice, Bucureşti, 1996.
7. Alexandru Văllimărescu, Tratat de Enciclopedia dreptului, Bucureşti.
1999.
Caracteristica
generală a statului
: '. ;:. ; : ':j,,.,.DacăcetătemloŢnuie.meTgeMne,.:

: • • • 'dacă scopul lor subiectiv nu este satisfăcut,
'.-dacă 'ei nu găsesc că mijlocirea acestei satisfaceri
cantine statul fnsuşî, ca ata:K, atunci statul stă
: ;' ' . • . ' -pspicioare slabei'
:
.'•,'" -.'.•'' . ' ' i: | :' -Klcgel
I Conceptul statului, trăsăturile lui.
Dimensiunile (elementele constitutive) ale
statului.
Teritoriul statului: concept, funcţii, principii.
julaţia. Naţiunea.
Minoritatea naţională. l ;€mpul etnic.
Puterea publică exclusivă sau suverană
(suveranitatea). Scopul, sarcinile şi funcţiile
statului.
4.1. Conceptul statului, trăsăturile lui
Renumitul constituţionalist francez G. Burdeauîşi începe cursul de drept î
constituţional citînd fraza lui Chesterton, în care acesta spunea: „O societate
chiar dacă s-ar compune numai din Hanibali şi din Napoleoni, ar fi mai bine, f:
în caz de surpriză, ca nu toţi să comande în acelaşi timp."1 într-adevăr, colec-1
tivitatea umană impune existenţa unei autorităţi politice, cum ar fi statul.
Cuvîntul „ stat" provine din latinescul status, semnificînd ideea de ceva
stabil, permanent. Iniţial acest cuvînt se folosea pentru a desemna cetăţile,
republicile de tipul celei romane, despoţiile orientale şi alte forme de orga-
nizaţie politică a societăţii. Aceasta însă nu înseamnă că la etapa timpurie
de existenţă a starului nu au fost încercări de a fundamenta idei clare despre
stat. Asemenea încercări de tratare a problemei statului pot fi întîlnite, de
exemplu, la gînditorii din antichitate cum ar fi Aristotel, Platon şi alţii.
în sensul său modern noţiunea de „stat" se foloseşte mult mai tîrziu,
începînd cu secolul al XVI-lea. De obicei, folosirea acestui cuvînt în sen-
sul său modem e legată de numele lui Niccolo Machiavelli.
Fiind o categorie socială extrem de complexă, noţiunea de stat este j
folosită în mai multe sensuri.
în sensul cel mai larg al cuvîntului, statul e organizatorul principal al
activităţii unei comunităţi umane care stabileşte reguli generale şi obliga-
torii de conduită, organizează aplicarea sau executarea acestor reguli şi, în
caz de necesitate, rezolvă litigiile care apar în societate.
în sens restrîns şi concret, statul este ansamblul autorităţilor publice
care asigură guvernarea.
Deseori în viaţa de toate zilele, cuvîntul „stat" e folosit şi într-un sens |
mult mai restrîns, avîndu-se în vedere nu întregul ansamblu de organe de
guvernare, ci un organ concret, cum ar fi, de exemplu, Parlamentul, Guver-
nul, Curtea Supremă de Justiţie ş.a.
De aici noţiunea de stat are două semnificaţii:
« societate, formă de convieţuire a comunităţilor umane;
• putere, organizare ce dispune de un aparat coercitiv.
Ambele semnificaţii pot fi admise simultan, deoarece ele se comple-
tează, statul - societate atrăgînd; statul - putere pentru a realiza ceva şi
statul - putere implicînd; statul - societate pentru a putea acţiona.
1
Oeorge Bourdeau, Cours de droit constitutionnel. Paris, 1942, pag. 3.
-Ş 76 ^
dstă diverse definiţii ale statului, în aspect sociologic, politologic

Ic, în care este abordată problema. Astfel:
in aspectul sociologic, statul constituie o grupare de indivizi bine or-
ganizată, care ocupă un anumit teritoriu geografic recunoscut politic şi
asupra căruia o autoritate publică exercită prerogativele de putere,
înzestrată concomitent şi cu vocaţie de organizare a vieţii colective;1 « în
aspectul politologic, statul apare ca o colectivitate umană istoric
constituită şi organizată pe un anumit teritoriu, care se structurează
politic în grupul de guvernanţi şi în restul populaţiei;2
- în aspectul juridic, statul reprezintă ordinea juridică internă consti
tuită din ansamblul de norme privind raporturile sociale (politice.,
economice, militare, culturale etc.), aplicate în interiorul statului.
Statul poate fi privit ca o persoană juridică fiind titular de drepturi şi
obligaţii, avînd astfel elementele necesare unui subiect de drept.3
;ceptul statului este reperat sau exprimat din perspective diferite
: strunesc elementele caracteristice cele mai generale ale tuturor sta-
E. indiferent de perioada existenţei lor. Să urmărim cum sub înrîurirea
terilor sociologice s-au modificat definiţiile juriştilor.
: Bluntschli susţine că „statul este o personalitate organizată a na-
:r-o ţară determinată. "4
chulze consideră că „ statul este unirea unui popor sub o putere su-
fuspre a realiza toate scopurile comune ale vieţii naţionale. "5 lering
dă următoarea formulare: „ Statul este forma manifestării re-sigure
a puterii sociale de constrîngere " sau mai simplu: „Statul ţanizaţia
constrîngerii sociale. "6 lumplowicz susţine că „ orice stat este suma
dispoziţiunilor, care au op stăpînirea unora asupra altora, şi
anume, această stăpînire tot-se practică de o minoritate asupra
unei majorităţi. Statul, deci, ?anizaţia stăpînirii minorităţii asupra
majorităţii. "7 jnstantin Disescu a definit statul ca „ o unitate
alcătuită din reuniuni multor oameni pe un teritoriu determinat,
informa guvernanţilor vernaţilor. "8
Cristian lonescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Voi. I (Teoria generală a insti-
r politice), Lumina Lex, Bucureşti, 1997, pag. 48.
2
Ibidem, pag. 46.
3
Ibidem, pag. 51.
4
M. Bluntschei, Teorie generale de l'etat, Paris, 1891, pag. 18.
- Constantin Stere, Opera citată, pag. 329.
- Ihcring, Zweck im Racht, Voi. l, Leippzing,1884, pag. 309.
Gumplowicz, Grundriss der Sociologie, Wiln, 1885, pag. 116.
- Constantin Disescu, Drept constituţional, 1915, pag. 249.
-s 77 &
Anibal Teodorescu defineşte statul ca „forma superioară de societate

omenească investită cu putere exclusivă de comandă asupra colectivităţii
de indivizi aşezaţi pe un teritoriu determinat ce-i aparţine în propriu".1
Gheorghe Alexianu menţionează că „statul este o grupare de indivizi,\
reuniţi printr-o legătură naţională, ocupindun teritoriu determinat şifiină\
guvernaţi de o putere superioara voinţei individuale.2"
Statul semnifică dimensiunea specifică şi esenţială a societăţii politice. •;
societate care a rezultat din fixarea unui teritoriu determinat a unei colecti-
vităţi umane relative omogene, întruchipînd naţiunea, şi care este guvernata
de o putere instituţională, avînd capacitatea şi mijloacele de a exprima şi def
a realiza voinţa unei părţi din colectivitate ca voinţă generală.3
Statul este un sistem organizaţi onal, care realizează în mod suveran
conducerea unei societăţi (a unui popor stabilit pe un anumit teritoriu).;
deţinînd în acest scop atît monopolul creării, cît şi monopolul aplicării:
dreptului.4
Statul este unitatea formată de un ansamblu de indivizi reuniţi printr-o j
legătură naţională, locuind pe un teritoriu determinat, care le este propriu
lor, şi dominat de un guvern, adică de o putere investită cu dreptul de a
formula ordine şi de a le face să fie executate.5
Teoria marxistă despre stat, teoria dominantă cîndva în statele Euro-
pei de Est, ex-republicile Uniunii Sovietice ş.a. consideră sfatul putereo\
organizată a unei clase pentru asuprirea altei /altor clase.
Dicţionarul ştiinţelor sociale, editat în 1964 sub egida UNESCO con-
sideră că terminul „stat" desemnează „populaţia", care locuieşte pe un\
teritoriu distinct, organizată în aşa mod în care o anumită parte a ei are j
posibilitatea să exercite în mod direct sau indirect un control, operînd cm
valorile sociale (reale sau iluzorii), iar în caz de necesitate - apelînd lai
forţă; acest control se răsfrînge la un domeniu, mai mult sau mai puţin
limitat, de activitate a oamenilor.6
Dicţionarul tehnicii şi criticii filosofice susţine că statul constituie o
societate organizată, ce dispune de un guvern autonom şi este o persoană \
morală distinctă faţă de alte asociaţii analogice de care e legată.7
Anibal Teodorescu, Tratat de drept administrativ, Voi. l, Bucureşti, 1929, pag. 24.
Drept constituţional, Bucureşti, 1926, pag. 88.
Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Voi. 2, Iaşi, 1993, pag. 8.
Oenovieva Vrabie, Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, Iaşi 1993, pag. 184.
D. Berthelemy, Trăite elementaire de droit administraţi/, Paris, pag. l.
Dicţionar)' of trie Social Sciences, pag. 690.
Andre Laland, Vocabulaire tehnique et critiqne de la philosophie, Paris, 1962, pag. 304.
-t 78 t-
Am apelat la diverse izvoare care încearcă să definească statul. Faptul

i ana şi aceeaşi categorie - statul - generează atîtea păreri, scoate în
evi-.; ~ţă complexitatea acestuia ca fenomen social.
Analizînd caracteristicile statului expuse în definiţiile de mai sus con-
pSBăm că statul, ca regulă, e caracterizat ca:
a) o organizaţie politică a societăţii cu ajutorul căreia se realizează
conducerea socială;
b) o organizaţie, care deţine monopolul creării şi aplicării dreptului;
c) o organizaţie care exercită puterea pe un teritoriu determinat al
unei comunităţi umane;
- d) o organizaţie politică a deţinătorilor puterii de stat care, în exclu-
sivitate poate obliga executarea voinţei generale, aplicînd în caz
de necesitate, forţa de constrîngere.
E caracteristic şi faptul că statul este definit prin referire la trei ele-
mente componente şi anume:
• teritoriul;
• populaţia (naţiunea);
» puterea publică politică exclusivă sau suverană (suveranitatea).
l 4.2. Dimensiunile statului

Statul se caracterizează prin cîteva elemente sau dimensiuni
istorice K politice, cumulate calitativ. Acestea stau la baza oricărui stat
şi fără ele tasul e de neconceput. La ele se atribuie: teritoriul,
populaţia (naţiunea), msoritatea (puterea), politica exclusivă sau
suveranitatea. Dimensiunile
ûi au o importanţă majoră. Ele condiţionează atît apariţia, cît şi
dis-ssriţia sau reînvierea statului.
Teritoriul, alături de popor şi de puterea de stat, este unul dintre eleatele

indispensabile statului şi reprezintă dimensiunea lui materială, itoriul nu
are semnificaţia unui spaţiu oarecare, el este de o importanţă jtlt mai mare,
de o structură tridimensională, cuprinzînd subsolul, spaţiul {-aerian şi
întinderea de pămînt delimitată de frontiere. Importanţa teritoriului se
configurează, mai ales, prin funcţiile sale, dintre care cele mai
semnificative sînt următoarele:
-s 79 e-
• teritoriul permite situarea statului în spaţiu şi delimitarea acestuia

faţă de alte state (teritorii);
• limitele teritoriale determină întinderea prerogativelor puterii p
blice, rezultate din suveranitatea şi independenţa statului,
astfel
fiind posibilă delimitarea statului de celelalte puteri, instituţii şr
fenomene străine;
» teritoriul este şi un mijloc de acţiune a statului , deoarece autori-:
tăţile publice se pot manifesta eficient în anumite limite teritori-i
ale. Prin resursele teritoriului se asigură, într-o măsură mai mare;
sau mai mică, realizarea obiectivelor puterii şi a dezideratele!
cetăţenilor;
• teritoriul asigură şi accentuează calitatea cetăţenilor, trăsătura loj
comună de a vieţui într-un anumit spaţiu;
• teritoriul este simbolul şi factorul de protecţie al ideii naţionale. El
este o legătură intimă, profundă şi deosebit de puternică între ori
şi pămîntul pe care el îşi regăseşte identitatea. Această legătură st
exprimă prin dragostea nelimitată a fiinţei umane faţă de locul pe
care s-a născut, pe care a trăit sau pe care rămîne după moarte,
• populaţiile indefinite şi nestabile se integrează într-o unitate avînd
ca bază teritoriul.1
Fiind un element constitutiv al statului, teritoriul are şi unele trăsături
ale acestuia, de aceea puterea statului asupra teritoriului este mai mare
decît un simplu drept de proprietate. Asupra întregului teritoriu statul exer-
cită o autoritate exclusivă, care se manifestă prin:
• Plenitudine, ceea ce presupune că statul exercită în limitele sal
teritoriale plenitudinea funcţiilor ce-i revin, legiferînd şi organizînd ad
ministraţia publică, stabilind instanţele de judecată şi circumscripţiile Io:
teritoriale, asigurînd aplicarea uniformă a legilor etc.
• Exclusivitate, în sensul că statul exercită în mod liber întreaga s
autoritate, exclusă fiind intervenţia sau amestecul unui stat sau a unei alt'
puteri străine. In unele cazuri din consideraţii de securitate internaţională
şi de respectare a principiilor dreptului internaţional, se pot aduce anumite
atingeri caracterului exclusiv, bunăoară prin inspecţia unor instalaţii nucle
are de către reprezentanţii altor state sau ai unor organizaţii internaţionale.
Statul este liber să accepte sau nu astfel de imixtiuni, neexistînd aici nici o
limitare a suveranităţii.
Ion Deleanu, Opera citată, Voi. II, pag. 40.
-t 80 &
* Opozabilitate, prin care se presupune legitimitatea şi recunoaşterea

-_2iională a constituirii unui stat pe un anumit teritoriu. Acesta din
i poate aparţine unui stat numai în mod legitim şi legal, recunoaşterea
~:r caracteristici pe plan internaţional fiind implicită şi condiţionînd
îs statului (există însă excepţii: rupturi, anexiuni teritoriale, cedări,
i).
Teritoriul statului este alcătuit din anumite elemente constitutive,

Io parte a globului pămîntesc care cuprinde solul, subsolul, spaţiul
ac-i coloana de aer de deasupra solului şi a spaţiului acvatic,
asupra auil îşi exercită suveran puterea. Indiferent de întindere,
teritoriul are aceeaşi semnificaţie şi îndeplineşte aceleaşi roluri.1
Solul, ca element principal al teritoriului este alcătuit din uscatul (pă-
1» aflat sub imperiul suveranităţii statului, indiferent de locul
unde i din punct de vedere geografic.
solul, este partea scoarţei terestre, situată mai jos de stratul de
sol bazinelor de apă şi se întinde pînă la adîncimi accesibile
pentru şi valorificare geologică.2 Subsolul intră în componenţa
teritoriului fără nici un fel de îngrădire juridică de ordin
internaţional, sta-în drept să dispună de el exclusiv şi pe deplin.
Spaţiul acvatic are două componente:
apele interioare, cuprinzînd apele rîurilor, lacurilor, canalurilor,
porturilor, radelor şi băilor, asupra cărora statul îşi exercită suve-
ranitatea deplină, cu dreptul de a reglementa prin legi navigaţia,
exploatarea şi protecţia lor;
marea teritorială, porţiune maritimă de o anumită lăţime ce se în-
tinde de-a lungul ţărmului, în afara limitelor apelor inferioare.
Spaţiul aerian reprezintă coloana de aer care se află deasupra solului
saţiului acvatic al statului, delimitată pe orizontal prin frontiere
teres-fiuviale şi maritime, pe vertical înăîţîndu-se pînă la limita
inferioară a .ului extraatmosferic, limită situată aproximativ la
100-110 km deasu-nivelului mării.3
Alin (1) al art. 3 al Constituţiei Republicii Moldova conţine unul
dintre acterele juridice fundamentale ale teritoriului, stipulînd că
„Teritoriul iblicii Moldova este inalienabil". Proclamarea
inalienabilităţii teritoriului înseamnă interzicerea înstrăi-i lui sub orice
formă. Abandonarea, pierderea prin prescripţie, cesiuni-
;
Ion Deleanu, Opera citată, Voi. II, Pag. 43.
;
Codul Subsolului (nr. 1511 - XII din 15.06.93), art. 3.
3
D. Popescu, A. Năstase, Drept internaţional public, Bucureşti, 1997, pag. 155.
81
__ _ __ -------- _____ r
'-'-'"—"^ aBT'
le, donaţiile, vînzările de teritorii sînt incompatibile cu principiul consfinţit•,K "

de Constituţie, sînt ilegale şi interzise.
Inalienabilitatea înseamnă, de asemenea imposibilitatea oricărui alt
stat de a exercita atribute de putere asupra teritoriului statului, indiferent
de suprafaţa afectată sau de motivele invocate.
Textul constituţional nu menţionează expres subiecţii, principiul î
cauză fiind opozabil erga omnes atît în raporturile Republicii Moldova
cu alte state cît şi în raporturile care se nasc între persoanele particulare
(fizice sau juridice) ca subiecte de drept şi naţionale ori străine.
Cu alte cuvinte, teritoriul (fie întreg, fie o parte a sa), dispune de un
statut juridic special, ceea ce îl scoate în afara circuitului civil şi îl supune ?
exclusiv puterii poporului, suveranităţii naţionale.
în textul constituţional examinat se menţionează un alt caracter juridic
principal al teritoriului, indivizibilitatea, deoarece principiul acesta este
consacrat în art.l, care prevede caracterele statului. Teritoriul reprezentînd
unul din elementele principale ale statului, este ca şi statul, indivizibil.
Indivizibilitatea teritoriului în contextul analizat semnifică evident unitatea
lui şi este în strînsă legătură cu inalienabilitatea. Indivizibilitatea teritoriului
nu interzice însă divizarea lui în unităţi administrativ-teritoriale, care se
bucură de autonomie locală.
Atît principiul indivizibilităţii, cît şi cel al inalienabilităţii teritoriului,
nu admite sub nici o formă recunoaşterea anexiunilor teritoriale din trecut
sau din viitor. In acest sens, ţara noastră a pătimit foarte mult, fapt despre
care ne vorbeşte şi avizul Comisiei Parlamentului Republicii Moldova cu
privire la aprecierea politico-juridică a Tratatului sovieto-german de nea-
gresiune şi a Protocolului adiţional secret din 23 august 1939, precum şi|
consecinţele lor pentru Basarabia şi Bucovina de Nord, aprobat de Parla-
mentul Republicii Moldova la 23 iunie 1990.
E cunoscut faptul că Basarabia şi Bucovina de Nord au fost iniţial părţi

componente ale statului Moldova, înfiinţat în secolul XIV pe de o parte din
spaţiul unde s-a format şi trăieşte poporul român. La 1775, Imperiul Habs-
burgic răpeşte Moldovei partea ei de nord, Bucovina, în urma războiului
ruso-turc din 1806-1812 şi a unui îndelungat tîrg diplomatic, prin Tratatul
de pace de la Bucureşti (1812), Rusia dezmembrează Moldova, anexînd
ţinutul dintre Prut şi Nistru asupra căruia extinde în mod artificial numele
de Basarabia. Drept rezultat al prăbuşirii Imperiului Rus în 1917, aceste
teritorii au revenit în mod firesc şi legitim la România.
-Ş 82 ^
La 28 iunie 1940, U.R.S.S. a ocupat prin forţă armată Basarabia şi

Bucovina de Nord contrar voinţei populaţiei din aceste ţinuturi. Procla-
narea nelegitimă, la 2 august 1940, a R.S.S. Moldoveneşti a fost un act
5e dezmembrare a Basarabiei şi Bucovinei. Trecerea arbitrară sub juris-
fctia R.S.S. Ucrainene a Bucovinei de Nord şi a judeţelor Hotin, Ismail
p Cetatea Albă era contrar adevărului istoric şi realităţii etnice existente
s acea vreme. Cele menţionate relevă o dată în plus importanţa teoretică
î: practică a principiilor unanim recunoscute pentru teritoriul unui stat:
inalienabilitatea şi indivizibilitatea.
Principiile enunţate nu permit nici recunoaşterea unor formaţiuni
•Wale.
Cu toate acestea, în toamna anului 1991, cu sprijinul tacit al forţelor
[iroruse şi proimperiale, teritoriul Republicii Moldova a fost dezmembrat,
nstituindu-se un regim secesionist prin formarea aşa-numitei Republici
Iransnistrene Moldoveneşti, cu capitala în oraşul Tiraspol.
Separatiştii refuză să se supună regimului constituţional al Republicii
Moldova. Violînd în mod flagrant Constituţia Republicii Moldova, ei au
aioptat propria Constituţie şi au creat autorităţi publice proprii (Parlament,
Guvern, Preşedinte, instanţe judecătoreşti etc.).
Ca urmare, Republica Moldova nu are nici o putere asupra acestui
sritoriu, fîindu-i pusă în pericol statalitatea.
Caracterul unitar al statului nostru a fost prejudiciat în mod esenţial
p prin Legea cu privire la statutul special al Găgăuziei. Statutul acestei
•sgiuni din partea sudică a ţării depăşeşte cadrul unei unităţi administrativ-
eritoriale şi chiar a unei autonomii culturale, înscriidu-se practic în
sracteristicjle unei entităţi politice.
în baza acestei legi, în Găgăuzia s-a constituit, ca şi în stînga Nistru-
fe. propriul Parlament (Adunarea Populară), propria instituţie prezidenţi-
Lă (Başcanul) etc. Nu poate fi trecută cu vederea nici tendinţa unor forţe
•cale de a crea „propria republică".
Unele prevederi din Legea cu privire la statutul juridic special al Gă-
poziei în opinia noastră, contravin Constituţiei Republicii Moldova.
Teritoriul statului trebuie delimitat de teritoriul altor state, de marea
fberă şi de spaţiul cosmic. Delimitarea se face în frontiere, în acest sens,
tlin. (2) al art. 3 al Constituţiei Republicii Moldova prevede: „Frontierele
mii sînt consfinţite prin lege organică".
Frontierele Republicii Moldova sînt linii (reale sau imaginare) care
fcspart, pe uscat şi pe apă, teritoriul Republicii Moldova de teritoriile sta-
^ 83 &
telor vecine, iar în plan vertical delimitează spaţiul aerian şi subsolul Re

publicii Moldova de spaţiul aerian şi de subsolul statelor vecine.
Frontiera de stat stabileşte limitele spaţiale de acţiune a suveranităţii
statului.1 Frontierele de stat sînt terestre, fluviale, maritime, aeriene.
Pe uscat, frontiera de stat se trasează pe liniile distinctive de relief. Pe
sectoare fluviale frontiera se trasează pe linia din mijloc a rîului, pe calea E
navigabilă principală sau pe talvegul rîului; pe lacuri şi alte bazine de apă,
frontiera se trasează pe linia dreaptă care uneşte ieşirile frontierei de stat
la malurile lacului sau ale altui bazin de apă. Pe poduri şi rîuri, frontiera se
trasează pe linia de mijloc sau pe axul lor tehnologic.
Făcînd parte din teritoriul statului, frontierele sînt inviolabile. Invio
labilitatea este garantată prin faptul că frontierele sînt consfinţite în legea
organică. Respectiv, modificarea frontierelor se poate face doar prin lege
organică. Legea declară că stabilirea frontierei de stat ţine de competen-
ţa Parlamentului Republicii Moldova. De fapt, stabilirea frontierelor unui
stat reprezintă o problemă a realităţilor interstatale şi rezultă din acordul
statelor interesate, încheiate conform principiilor dreptului internaţional, î
Practic, stabilirea frontierei de stat se consemnează în tratatele înche-;
iate de Republica Moldova cu statele vecine. Regulile şi modul nemijlocit
de trasare, marcare şi instalare a frontierelor sînt determinate în lege.
4.2.2. Populaţia. Naţiunea. Minoriîatea naţională. Grupul etnic

Populaţia constituie dimensiunea demografică, psihologică şi spiri-
tuală a starului. Un stat fără populaţie nu poate să existe, e de neconceput.;
Aceasta e şi firesc. Statul este o societate umană organizată, o societate-
stabilizată în interiorul unor frontiere permanente. Cei ce locuiesc pe uni
teritoriu delimitat de frontiere şi sînt supuşi aceleiaşi puteri pot avea faţă j
de acesta ori calitatea de cetăţean, de membru al statului respectiv, ori ca-
litatea de străin (persoana avînd altă cetăţenie decît cea a statului în care i
locuieşte), ori pe cea de apatrid.
Dintre aceste trei categorii de persoane numai cetăţenii se bucură de
deplinătatea drepturilor şi posedă deplinătatea obligaţiilor stabilite de stat.
Comunitatea indivizilor care se află pe teritoriul strict determinat al ]
statului şi asupra căruia se exercită puterea de stat este o categorie comple-
xă, în unele cazuri comunitatea formează o naţiune, naţiunea fiind uneori
identificată cu populaţia.
Legea Republicii Moldova n f. 108-XI1 din 17.05.94 privindfrontiera de stat.
•m 84 e-
Naţiunea nu trebuie confundată nici cu statul şi nici cu populaţia, ca

l îtenent constitutiv al acestuia, în „Petit darousse" ediţia 1973,
conceptul
Je naţiune este definit astfel: „Naţiunea (de la latinescul naţio)
desemnea-
sL e comunitate de oameni, cel mai adesea instalată pe un acelaşi
teritoriu
s. care are o unitate istorică, lingvistică, religioasă, economică, mai
mult
•p mai puţin puternică". Ea „este o asociaţie de oameni avînd
aceeaşi
;jfcibă, aceeaşi origine, aceleaşi obiceiuri, aceleaşi idei şi sentimente,
dez-
~T"_:ate printr-o lungă convieţuire împreună".1 Aceste definiţii ale
naţiunii
rirrind elemente de originalitate şi unitate ale unei
populaţii.
O caracteristică esenţială a naţiunii este că ea „înglobează oamenii
din «•irul unui popor bine determinat, între care există interacţiuni şi
interde-seidenţe, respectă aceleaşi norme şi dezvoltă aceleaşi relaţii
economice, te-ôriale, lingvistice şi culturale şi are conştiinţa păstrării
identităţii sale."2
Aşadar, naţiunea constituie nu o simplă comunitate umană. Ea e co-
r^Huitatea umană formată istoriceşte pe un teritoriu distinct, anume pe
acest
•ptoriu comunitatea umană dată îşi formează limba, cultura,
obiceiurile,
xidiţiile, spiritualitatea de neam, factura psihică, de acest teritoriu
coinu-
irea dată îşi leagă trecutul istoric, prezentul şi, indiscutabil, viitorul.
Categoria „naţiune" reprezintă nu întreaga populaţie ci doar o
parte ^sn ea, parte ce constituie majoritatea populaţiei.
Referindu-ne la coraportul categoriilor „naţiune" - „stat" putem
men-îtena următoarele: în lume există un număr mare de state
naţionale, adică î^rie care au la bază o naţiune, denumirea căreia ele o
şi poartă, ca regulă. De exemplu, Franţa are la bază naţiunea franceză,
Italia, Spania, Portuga-ia. Germania etc. au la bază naţiunile
respective. Majoritatea absolută a ; ::elor europene sînt state naţionale.
Există, însă, cazuri, cînd una şi aceeaşi naţiune e încadrată şi stă la
i£za nu a unui singur stat, ci mai multe. De exemplu, nimeni nu pune la
în-ăc'ială faptul că în lume există o singură naţiune coreeană. In acelaşi
timp, uşă. naţiunea dată e organizată în două state coreene. Sau cazul
naţiunii ssbe, organizată în mai multe state arabe. Acelaşi lucru îl
putem spune p despre naţiunea română organizată în două state
române: România şi :.rt)ublica Moldova. Acest lucru nu se acceptă
doar de acei care au schi-—onosit şi mai continuă să falsifice istoria
reală a noastră. Şi afirmaţiile mor „patrioţi", conform cărora renunţînd
la limbă, la naţiune, la stat, n-au »ci un temei juridic.
' Qeorge Meitani, Curs de drept internaţional public. Bucureşti, 1930, pag. 16, 2
Constantin Stroe, Compendiu de filosofici dreptului, Bucureşti, 1999, pag. 111.
^ 85 ir
Există, de asemenea, cazuri cînd la baza unui stat stau mai multe na-
ţiuni. De exemplu Federaţia Rusă are la baza sa ca stat mai multe naţiuni.
Pe lîngă naţiunea rusă, în Federaţia Rusă se încadrează asemenea naţi-
uni, cum ar fi, de exemplu tătarii, ciuvaşii, cecenii, başkirii, udmurţii etc.
Ei formează naţiuni în virtutea faptului că istoriceşte s-au format pe un
teritoriu propriu distinct. Din aceste considerente nu trebuie confundată
naţiunea cu un grup etnic, fie chiar şi numeric. De exemplu în Germania
actualmente locuiesc peste 2 milioane de turci. Aceasta, însă, nicidecum
nu înseamnă că turcii din Germania constituie o naţiune.
Istoriceşte, comunitatea dată nu s-a format pe teritoriul Germaniei. De
altfel, nu constituie naţiuni nici românii din S.U.A., algerienii din Franţa,
ucrainenii din Canada etc.
Prezintă interes şi raportul dintre naţiune şi stat, din punct de vedere al
apariţiei lor. Problema dată evidenţiază existenţa a trei situaţii:
1. Apariţia simultană a naţiunii şi a statului în urma împletirii proce
selor de formare a celor două entităţi: naţională şi statală.
2. Apariţia mai întîi a organizării statale şi mai apoi a naţiunii (este ca
zul majorităţii ţărilor africane care deşi au o putere politică centrală
(o organizare statală), din punctul de vedere al comunităţii etnice
se află în stadiul gentilico-tribal cu toate consecinţele ce decurg
de aici: absenţa unei limbi comune, fiecare trib avîndu-şi dialec
tul său, limba oficială (franceză, engleză, spaniolă şi portugheză)
|
fiind limba fostei metropole; teritoriul fărâmiţat în zone aparţinînd
diferitelor triburi, fiecare dintre ele avînd obiceiuri, tradiţii proprii
ş.a.m.d).
3. Apariţia mai întîi a naţiunii şi ulterior a statului naţional (cazulB
naţiunii române a cărei constituire a permis formarea statului naţi
onal unitar rornân).1
O atenţie deosebită merită, de asemenea, şi problema minorităţii na-
ţionale. Problema dată nici pînă azi nu e interpretată uniform în plan in-
ternaţional.
Intr-un raport din 1993 al subcomisiei ONU pentru prevenirea discri-
minării şi protecţia minorităţilor se propune interpretarea prin care prin
minoritate se înţelege „un grup numeric inferior restului populaţiei
unui stat, ai cărui membri, care au cetăţenia acestui stat, posedă ca -
racteristici etnice, religioase sau lingvistice diferite de cele ale restului
Constantin Stroe, Opera citată, pag. 115.
^ 86 ^
populaţiei şi sînt animaţi de voinţa de a-şi păstra cultura, tradiţiile, re-

JEfâ sau limba.'"
într-un proiect de document supus Consiliului Europei în 1993, ca
anexă la Recomandarea 1201 a Adunării Parlamentare a Consiliului Eu-
sspei. se menţionează: „în sensul acestei Convenţii expresia minoritate
sHională desemnează un grup de persoane dintr-un stat care:
a) îşi au reşedinţa pe teritoriul acestui stat şi sînt cetăţeni ai săi;
b) întreţine legături vechi, solide şi durabile cu acest stat;
c) prezintă trăsături etnice, culturale, religioase sau lingvistice spe
cifice;
d) sînt suficient de reprezentative, deşi sînt mai puţin numeroase decît
restul populaţiei acestui stat sau a unei regiuni a sa;
e) sînt animate de voinţa de a păstra împreună ceea ce formează identita
tea lor comună, mai ales cultura, tradiţiile lor, religia şi limba lor. "2
Termenul „minoritate" desemnează un grup etnic numeric inferior
-felului populaţiei, ai cărui membri au caracteristici etnice, religioase,
fegvistice, culturale comune. Dar e important ca aceste calităţi să se for-
;«Kze un timp îndelungat şi că grupului dat să-i aparţină un teritoriu al său
fs:mct, unde aceste calităţi au apărut. Caracteristic e şi faptul că grupului
Kt să-i revină aceleaşi atribuţii ca şi naţiunii. Deosebirea dintre ei constă
acar în aceea că grupul dat, în virtutea unor împrejurări cum ar fi coloni-
teritorială, prigonirea, strămutarea forţată etc. s-au pomenit a fi în
:oritate pe propriul lor teritoriu.
Din cele menţionate mai sus putem trage concluzia că turcii din Ger-
mania, algerienii din Franţa, ruşii din Republica Moldova sau găgăuzii nu
~int minorităţi naţionale. Ca minorităţi naţionale pot fi priviţi românii din
Ucraina, maghiarii din România etc. Aceasta însă nicidecum nu înseamnă
•să membrii unor grupuri etnice pe teritoriul unui stat nu beneficiază de anu-
pHte protecţii. Dimpotrivă, acestea sînt impuse de standardele internaţiona-
le pe care statele lumii trebuie să le respecte. Asemenea obligaţiuni şi-a asu-
nat şi Republica Moldova ca membru al ONU şi al Consiliului Europei.
Pe lingă statele multinaţionale pot fi întîlnite şi state care în momen-
r:il apariţiei lor nu au avut la bază vreo naţiune. Drept exemplu pot servi
5 U. A. sau Australia.
Naţiunea nu trebuie confundată cu naţionalitatea sau cu poporul. Na-
şonalitatea exprimă apartenenţa indivizilor la o anumită naţiune, în timp
Ion Diaconii, Minorităţile. Statut. Perspective, Bucureşti, 1996, pag. 81.
Ibidem, pag. 81-82.
^ 87
ce poporul desemnează masa indivizilor indiferent de naţionalitatea loJ

constituită ca suport demografic al statului.
Fundamentul oricărui stat rezidă în unitatea poporului. Iată de cM
art. 10 al Constituţiei Republicii Moldova prevede că „statul are ca fun-S
dament unitatea poporului Republicii Moldova. Republica Moldova esn
patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor ei". Mai mult ca atîtB
„Statul recunoaşte şi garantează dreptul tuturor cetăţenilor la păstrarea, laj
dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice culturale, lingvistice
religioase."
4.2.3. Autoritatea publică exclusiva

sau (suveranitatea)
Autoritatea publică exclusivă sau suverană (suveranitatea) este ce;
mai caracteristic element specific al statului. Puterea este un fenomen le-
gat de autoritate, care se caracterizează prin: posibilitatea de a coordona
activitatea oamenilor conform unei voinţe supreme, de a comanda, de a dz
ordine şi necesitatea de a se supune acestei comenzi. Această autoritate o
întîlnim încă din cele mai vechi timpuri. Ea la început a fost personificata
în şeful colectivităţii umane respective (gintă, trib, uniune de triburi etc.
care putea să se manifeste calităţile sale (era mai dibaci, mai iscusit, mai
viteaz, înţelegea mai multe etc.). Cu timpul autoritatea, atribuindu-se per-
soanei care deţinea puterea sau o exercita.
Puterea se înfăţişează sub mai multe forme. Ea poate fi nepolitică sa
politică, nestatală sau statală etc. In toate cazurile puterea presupune
prezenţa a cel puţin doi indivizi (aşa, de exemplu, atît timp cît Robinson
Cru soe s-a aflat singur pe insulă, în urma naufragiului, nu putem vorbi
de putere. O asemenea putere apare doar odată cu apariţia lui Vineri), în
toate cazurile puterea priveşte fixarea şi consolidarea unor valori
constituite î: sistem, valori ce pot fi de natură morală, religioasă, politică,
juridică etc.
Intr-o societate există mai multe categorii de putere: puterea unor par-
tide, puterea unor organizaţii social-politice etc. Puterea statală însă est
cea mai autoritară putere. Ea se caracterizează prin următoarele trăsături:
a) este un atribut al statului care se identifică cu forţa. Această forţt
se materializează în diverse instituţii politico-juridice (autorităţi
publice, armată, poliţie etc.);
a) are un caracter politic;
b) ar& o sferă generală de aplicare;
Teoria generala a dreptului şi statului
d) deţine monopolul constrîngerii: numai ea are posibilitatea să folo

sească constrîngerea şi dispune de aparatul de constrîngere;
e) puterea de stat este suverană.
Această din urmă trăsătură - suveranitatea - este cea mai importantă.
Termenul „suveranitate" este folosit pentru prima dată cu prilejul ana-
lizei Constituţiei franceze din 1791, de către juristul francez Clermant Ten-
serre, care a definit-o ca fiind „libertatea colectivă a societăţii". La etapa
contemporană suveranitatea tot mai frecvent este definită ca fiind „dreptul
satului de a conduce societatea, de a stabili raporturi cu alte state".
Art. 2 alin. (1) al Constituţiei Republicii Moldova prevede următoare -
„Suveranitatea naţională aparţine poporului Republicii Moldova, care
ercită în mod direct şi prin organele sale reprezentative, în
formele stabilite de Constituţie".
Suveranitatea naţională constă în dreptul poporului de a hotărî ne-
condiţionat în privinţa intereselor sale şi de a le promova şi realiza în mod
aestingherit. Acest principiu constituţional nu derivă nemijlocit din art. l al
Constituţiei, care consacră caracterul suveran al statului.
Suveranitatea naţională rezultă din faptul că poporul Republicii Mol-
âova este unicul deţinător suveran al puterii, în acest text constituţional,
r-nn popor nu se înţelege numai totalitatea locuitorilor din ţară sau popu-
•lîria acesteia. Sensul atribuit prin Constituţie este unul determinat şi spe-
r-nc, prin popor, în sensul noţiunii utilizate, înţelegîndu-se o colectivitate
de indivizi care au calitatea de cetăţeni şi prin aceasta au aptitudinea de a
participa la exprimarea voinţei naţionale. Chiar şi în acest sens, categoria
Je popor este prea largă, deoarece nu toţi cei care au calitatea de cetăţeni
ro: participa efectiv la exprimarea voinţei generale naţionale, ea fiind con-
diţionată de disceraămîntul persoanei, de aptitudinea ei morală şi specifi-
cul manifestării de voinţă - necesitatea organizării poporului.
Suveranitatea naţională, aşa cum este prevăzută în Constituţie, înseam-
si puterea absolută şi perpetuă a poporului, puterea politică, adică o putere
aparţinînd poporului, puterea de stat, al cărei deţinător suveran este.
Puterea politică comportă anumite caractere, cum ar fi:
• Unitatea, care se manifestă prin faptul că domeniul suveranităţii
naţionale ce aparţine unui popor este unic şi nu poate fi încălcat
de o altă suveranitate. Toate cotele-părţi de suveranitate ce aparţin
fiecărui individ alcătuiesc, în sumă, un tot întreg, o entitate unică.
• Deplinătatea, care semnifică faptul că suveranitatea naţională nu
poate fi limitată arbitrar şi nici exercitată abuziv. Suveranitatea nu
poate exista parţial şi nu poate fi exercitată parţial.
• Inalienabilitatea, care arată că poporul nu îşi poate înstrăina defini

tiv şi irevocabil suveranitatea nici unui grup şi nici unei persoane.
« Indivizibilitatea, care relevă că suveranitatea naţională nu poate
fi divizată în cote-părţi ce ar putea fi exercitată separat unele de
altele.
• Imprescriptibilitatea, care se află în strînsă legătură cu inaliena
bilitatea şi semnifică faptul că suveranitatea naţională există atâta
timp cît există naţiunea. Acest caracter demonstrează suplimentar
deosebirea dintre popor şi naţiune, reiterînd că poporul poate să
nu fie definit clar la un anumit moment al istoriei, pe cînd naţiunea
este perpetuă în timp.
Textul constituţional expus ne orientează la două constatări: legătura
dintre popor (naţiune) şi puterea de stat (putere publică) şi formulările
cu care se operează, în acest sens fiind semnificative sintagmele putere, |
suveranitate naţională şi aparţine poporului.
In primul caz, noţiunea popor şi noţiunea stat, privite sub aspect ju-
ridic apar ca subiecte distincte de drept. După cum s-a menţionat mai sus.
statul este, într-o accepţiune largă o entitate compusă din teritoriu, popu-
laţie şi suveranitate, iar într-un sens mai restrîns, o formă superioară de
organizare a poporului, constituită din aparatul statal ce exercită puterea.
Poporul deţine puterea politică şi, pentru a o exercita, formează statul, un
sistem de autorităţi publice.
în cel de-al doilea caz, trebuie să vedem cu ce se identifică puterea
de stat şi dacă ea este altceva decît statul. Evident, statul nu este altceva
decît organizarea statală a puterii poporului, chiar însăşi instituţionaliza-
rea acestei puteri. Funcţia principală a statului (a puterii de stat) este de a
exprima, promova şi realiza voinţa poporului sub formă de voinţă general-
obligatorie.
Se impune astfel concluzia că puterea politică (suveranitatea naţiona-
lă) aparţine poporului, concluzie indubitabilă, deoarece, în caz contrar, ar
însemna că există împărţirea poporului şi că există mai multe suveranităţi
şi deţinători ai acesteia în aceeaşi ţară, situaţie ce poate fi privită doar ca
o dezordine social-politică sau ca o absurditate. Cele menţionate se referă
doar la suveranitatea naţională, care poate fi identificată cu puterea de stat,
şi la deţinătorul (titularul) unic al acesteia - poporul.
Caracteristicile menţionate mai sus ale puterii politice sînt valabile
şi pentru puterea de stat, aceasta avînd însă şi anumite trăsături specifice,
dintre care menţionăm:
-i 90 e-
* este o putere transmisă de către popor unor organisme care exercită

conducerea de stat;
* este o putere de dominaţie şi de constrîngere;
» este o putere organizată;
» este o putere supremă în interiorul statului şi independentă faţă de
o altă putere de stat;
• este limitată prin drepturile şi libertăţile cetăţeneşti recunoscute şi
garantate de o lege supremă;
• este revocabilă, poporul avînd dreptul să nu menţină mandatul
pentru reprezentanţii aleşi.1
phlr-un sens strict juridic se mai poate spune că puterea de stat este
de centralizare; de arbitraj; extrapatrimonială; o putere civilă şi
•sentă în timp.2
Z re foarte important să se facă distincţie între trăsăturile generale şi
iestele generale pe care trebuie să le întrunească puterea de stat. Aceste
sînt: legalitatea, legitimitatea, respectarea pluralismului politic şi E-
ccraţiei constituţionale.
sil mod normal, puterea de stat aflîndu-se în strînsă legătură cu soci-
EZ poate exercita asupra structurilor ei o puternică influenţă asigurînd
szeatarea şi apărarea intereselor diferitelor categorii şi grupuri sociale
Bel statal. Influenţa şi presiunea trebuie să fie legate, în limitele admise
conform prevederilor stabilite prin lege. în cele ce urmează, vom
ilustra £ mod este exercitată suveranitatea şi prin care instituţie.
Poporul Republicii Moldova exercită suveranitatea naţională în mod
i şi prin organele sale reprezentative.
:a prin popor şi pentru popor, deoarece numai poporul este titularul
nităţii naţionale. Titularul suveranităţii însă nu poate să o exercite
uu în mod direct. Cel mai mult timp, puterea statului este exercitată
urnele poporului de către anumite organe, cărora le sînt delegate
func-respective printr-o autorizare generală, manifestată prin alegerea
unor ine reprezentative.
Exercitarea suveranităţii în mod direct de către popor se face prin
iciparea lui la referendumuri şi la alegeri, precum şi prin luarea unor
zii de către acesta, în mod direct.
• Cristian lonescu, Opera citată., Voi. I, Pag. 287.

- Dan Ciaudiu Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, Voi. I, Craiova;! 995, pag.
-s 91 t-
Referendumul, în sensul prevederilor constituţionale reprezintă o formal :::unea/

supremă de exercitare a suveranităţii naţionale, prin care corpul electoral (ale- i B :; ie stat. E
gătorii) este solicitat să decidă asupra adoptării unei legi fundamentale (del : ••••. ,:;uridic,
modificare a dispoziţiilor generale ale Constituţiei, spre exemplu) sau să-sil r
exprime voinţa în alte probleme de interes naţional (art.75 din Constituţie). ; , ; cit şi la c
Exercitarea suveranităţii poporului se realizează prin organele salel : :iunea / "~r.:
reprezentative. Vedem astfel că în Constituţie nu există precizări referitoa-1 r_aţional< • ;a
re la un organ anume. Esenţial este ca organul prin care se exercită suvera-j un tot -z reprezt
nitatea naţională să fie un organ reprezentativ. :3 este un : ::e
Reprezentative sînt organele în care membrii lor acţionează ca mân- ] fi de c rlicii
datări ai poporului, luînd decizii în numele celor care le-au dat mandatui \ Mol a. roate
respectiv. între o considei
Constituţia consacră ca organe reprezentative: Parlamentul (art. 60- \ Noţiunea g ine
76) consiliile locale şi primarii (art. 112-113). Reprezentativitatea se asîj prin intere ;
gură prin alegeri, de aceea Constituţia stabileşte că autorităţile sus - men-: :iune pe -• :• •-:
ţionate sînt alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. de conc ; ;rile
Votul este instrumentul juridic de investire cu prerogative legale ai socia ••••:
autorităţilor publice, cărora li se deîeghează astfel exercitarea continuă ai iţiei şi ob n
suveranităţii naţionale. raport c ;int
Exercitarea suveranităţii în mod direct şi prin organele reprezentativei clasek ! urea
poate avea loc numai în formele stabilite de Constituţie. respe< •fe
Stipularea respectivă are menirea de a stabili faptul că suveranitatea i sociale n
naţională nu poate fi exercitată arbitrar. Astfel, la exercitarea în mod direct \ Ûrilor statuii
a suveranităţii, poporul poate participa numai în forma stabilită de Con- \ ..rerea lor c
stituţie, adică prin referendum (art. 75), care se efectuează în modalitatea Noţiunea p
prevăzută de lege. •Suie pe baza c
Exercitarea suveranităţii poporului prin organele sale reprezentative .izarea voi
presupune că organele reprezentative se formează (se aleg) în conformitate j •jpnszentanţi, p
cu prevederile Constituţiei, ale legislaţiei electorale şi că activitatea lor se i pb soluţionare
desfăşoară în modul şi în limitele stabilite de Constituţie şi de legislaţia ••e şi noţiune:
respectivă. :e politică
Subliniem şi faptul că art. 2 al Constituţiei Republicii Moldova preve- Noţiunea a
de: „Nici o persoană particulară, nici o parte din popor, nici un grup soci- (insig ale cetăţei
al, nici un partid politic sau o altă formaţiune obştească nu poate exercita •ptîce. Se refe:
puterea de stat în nume propriu. " HQEÎII etc. Forn
Pentru a înţelege sensul prevederii în cauză, este necesar, mai întîi.
să descifrăm noţiunile utilizate în prima parte a textului şi să pătrundem A se vedea îr
aţii social-poli
semnificaţia lor. Astfel:
-i 92 t-
jjnea persoană particulară exprimă ceva neoficial, care nu are ca-ter de

stat. Deoarece nu se face vreo specificare, putem conchide că, sub ; - i
.iridic, noţiunea de persoană particulară se raportă atît la persoanele e ;:t
şi la cele juridice, privite ca titulari de drepturi şi obligaţii. Noţiunea
parte din popor derivă din faptul că, la exercitarea suvera-•E
naţionale, la constituirea şi exercitarea puterii de stat, poporul par-p
ca im tot întreg, formînd o unitate indivizibilă în părţi cărora li s-ar
Eiie reprezentarea voinţei unice generale ce aparţine întregului popor.
este una singură şi nu se fragmentează. Un anumit grup de persoa-te fi
de o altă origine, însă cetăţenia pe care o au aceştia este cea a llcii
Moldova, de aceea grupul respectiv face parte din poporul ţării aţe
întreprinde acţiuni de exercitare a unei cote-părţi din putere, pe "
considera-o proprie.
toţiunea grup social se raportă la o comunitate de indivizi care sînt
interese, valori şi norme de conduită comune şi care se află într-o
rţiune pe baza acestor interese. Interesele, la rîndul lor, sînt deter-
de condiţiile în care se desfăşoară activitatea grupului respectiv, ile
sociale structurează cererile şi necesităţile diferitelor părţi ale iţiei
şi obligă factorii de decizie politică să ţină cont de reacţiile sola
raport cu anumite acţiuni pe care le întreprind. Grupurile sociale at
clasele obşteşti şi păturile sociale, precum şi comunităţile etnice. L
respectivă nu este una vizibilă sau prevăzută expres în acte. Gru-
sociale nu participă nemijlocit la viaţa politică si la administrarea
ilor statului ele nu au o organizare bine determinată şi reglementată,
iterea lor de influenţă în politica statului este uneori foarte mare.
îoţmnea partid politic defineşte o asociaţie de cetăţeni care se con-:
pe baza comunităţii de concepţii, idealuri şi scopuri care contribuie
zarea voinţei politice a unei anumite părţi din populaţie şi care, prin
rentanţi, participă la elaborarea politicii ţării la conducerea statului :
soluţionarea problemelor economice şi social-culturale. Acelaşi sens si
noţiunea organizaţie social-politică ce poate activa ca front, ligă, re
politică de masă.1
Noţiunea altă formaţiune obştească priveşte organizaţiile indepen-
ale cetăţenilor, constituite pe principii de interese, altele decît cele
;. Se referă la asociaţiile obşteşti, profesionale, culturale, sindicate,
etc. Formaţiunile obşteşti activează în conformitate cu sarcinile şi
Ase vedea în acest sens prevederile Legii nr. 718-X1I din 17.09.91 privind partidele şi alte
aţii social-politice.
-i 93 6-
scopurile incluse în statutele lor, urmînd în marea lor majoritate, beneficiul j

public. Uneori însă poate fi vorba şi despre profitul membrilor formaţiunii ?
' '
obşteşti.
Textul constituţional consacră expres interdicţia exercitării puterii de l
stat în nume propriu. Dat fiind acest fapt, nici unul din subiecţii menţionaţi |
(persoane, grupuri sociale, formaţiuni obşteşti etc.), chiar dacă este vorba de î
o persoană oficială sau de o structură din cadrul puterii de stat, nu poate sa-şi î
exercite prerogativele ca emanînd de la sine şi constituind voinţa sa excluşi- |
vă. Tot ceea ce se întreprinde de către puterea de stat (de reprezentanţii acestei
puteri) se face în numele starului şi al poporului Republicii Moldova.
Suveranitatea are două laturi: una internă şi alta externă.
Latura internă a suveranităţii este chemată să sublinieze faptul că î
interiorul statului respectiv, nici o altă putere socială nu este superioa sau
echivalentă cu puterea statală. Pentru acest motiv, această latură este
denumită şi supremaţia puterii de stat.
Latura externă nu este altceva decît atributul suveranităţii de a nu
comandată în relaţiile sale externe de către nici o altă putere, indiferent d<
forma în care puterea publică însăşi a consimţit să se limiteze în unele di
aceste relaţii externe, însă limitarea suveranităţii nu poate fi absolutiza tă.
Conceptul de suveranitate e corelativ cu conceptul de stat. Un stat nu
există, sau cel puţin nu e perfect, dacă îi lipseşte suveranitatea. Aşa-zisel
state semisuverane, state sub protectorat sau state vasale reprezintă figuri
imperfecte de stat.
Referindu-ne la Republica Moldova, menţionăm următoarele. Teme-
lia Suveranităţii a fost pusă prin adoptarea a două declaraţii:
1. Declaraţia suveranităţii R. S. S. Moldova din 23 iunie 1990.
2. Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova din 27 augus
1991.
Ultima proclamă că „Republica Moldova este un stat suveran, in- J
dependent şi democratic, liber să-şi hotărască prezentul şi viitorul, fără
nici un amestec din afară, în conformitate cu idealurile şi năzuinţele
sfinte ale poporului în spaţiul istoric şi etnic al devenirii sale naţionale"
şi hotărăşte ca pe întregul teritoriu să „se aplice numai Constituţia, legile şi
celelalte acte normative adoptate de organele, legal constituite ale Re-
publicii Moldova".
Din cele spuse rezultă că supremaţia puterii în interiorul statului şi
independenţa acestuia în raport cu alte puteri din exterior se completează
reciproc, sînt indispensabile statului şi sînt inseparabile.
-^ 94 t-
; ştie. însă, că suveranitatea reală nu numai se proclamă, ci şi se cucereşte.

instalăm cu regret că Republica Moldova nu şi-a cucerit deplin şi
suveranitatea. După cum am menţionat anterior, regimul secesi-
la Tiraspol constituie un impediment serios în exercitarea plenară
stat a puterii pe întregul său teritoriu.
putem neglija şi alţi factori care intîrzie cucerirea suveranităţii. în
primul rînd, prezenţa militară a Federaţiei Ruse. Contrar deciziilor
adoptate, atît la nivel bilateral, cît şi la nivelul diferitelor
organisme internaţionale, Rusia sub diverse pretexte, tărăgănează
procesul de retragere a armatei a 14-a, care dispune de cantităţi
considerabile de armament.
în al doilea rînd, suveranitatea reală presupune independenţa eco-
nomică şi politică reală, în acest context, constatăm cu regret că în
aspect economic şi politic Republica Moldova continuă să depindă
de Federaia Rusă.
tei făcut o caracteristică mai amplă a celor trei elemente constitutive

niui pentru a reliefa ideea că de modul cum sînt ele înţelese şi apli-
jinde starea reală, existenţa şi funcţionalitatea statului. această
ordine de idei sîntem convinşi că, atîta timp cît nu se va i o
interdependenţă oportună între cele trei dimensiuni statale (te-
naţiune, suveranitate) şi cît suveranitatea va rămîne o declaraţie
lat de nerecunoaşterea puterii statale pe întreg teritoriul ţării),
Republicii Moldova ca stat va fi o aparentă. st fapt determină
funcţionalitatea ineficientă a statului nostru şi
multilaterală aparentă.
» altă concluzie mai generală ar fi că atîta timp cît nu sînt determinate
iţele interne esenţiale ale stabilităţii Republicii Moldova termenul
îformă", în sens larg, este inaplicabil, deoarece nu putem reforma
nu există.
..Reforma" în ţara noastră semnifică doar încercarea de a
constitui, . definitiva şi a determina elementele de bază ale statalităţii:
teritoriul, lea, suveranitatea.
Multiplele probleme, rătăciri şi soluţii inadecvate se vor menţine atîta
cît politicienii şi cetăţenii nu se vor clarifica asupra conţinutului sta-
iţii Republicii Moldova.
-m 95 t-
4.3. ScopuS, sarcinile şi funcţiile statului
Fiind principala instituţie politică a societăţii, statului îi revine un roi

extrem de important în societate. Locul şi rolul statului sînt determinate, î
primul rînd, de scopul lui,
Dacă analizăm diversele teorii referitoare la scopul statului, apărut
pe parcursul evoluţiei istorice a umanităţii, putem evidenţia două concepţi
esenţiale^JPrima este reprezentată de filosofia clasică greacă, pentru ca
scopul statului este nelimitat, autotcuprinzător.
Conform acestei concepţii, nu poate exista o sferă de activitate care n-
ar prezenta vreun interes pentru stat. Adepţii acestei concepţii, considerau
că orice activitate trebuie să fie disciplinată de stat. Această concepţie
predominat în epocile antică şi medievală.
^Cealaltă concepţie apărută mai tîrziu, rezervă omului o, activitate liber;
de orice dominaţie din partea statului. Este avansată ideea conform căreia
statul are ca scop numai ocrotirea dreptului şi garantarea libertăţii, în această
ordine de ideii, Hegel menţiona:"..."daca cetăţenilor nu le merge bine, dacă
scopul lor subiectiv nu este satisfăcut, dacă ei nu găsesc că mijlocirea acestei
satisfaceri conţine statul însuşi, ca atare, arunci statul stă pe picioare slabe.'"
Rolul statului nu rămîne neschimbat. El evoluează în funcţie de valo-
rile sociale ale colectivităţii. La toate etapele de dezvoltare istorică statul
este chemat să apere orînduirea respectivă.
In epoca contemporană, în mod deosebit după cel de-al doilea război
mondial, în ţările democratice se accentuează considerabil latura econo-
mică şi socială a activităţii statului. Locul „statului-jandarm" este prelu-
at de aşa-numitul stat al providenţei, stat al bunăstării, stat preocupat de
asigurarea standardelor de viaţă ale populaţiei, de înlăturarea abuzurilor,
exceselor etc. Aceste preocupări ale statului îşi găsesc reflectare şi în actele
normative ale statului.
în funcţie de scopul urmărit, statul îşi propune realizarea unor sar-
cini concrete în diverse domenii: economic, politic, ideologic, cultural etc.
Activitatea multilaterală a statului este caracterizată de funcţiile pe care
acesta le îndeplineşte.
Termenul „funcţie" vine de la latinescul „fonctio" - în traducere
.,muncă", ,,deprindere", „îndeplinire" (aducere la îndeplinire). De obi-
96
. .feacţiile statului sînt definite ca fiind direcţiile fundamentale ale acti-

Ei statului, prin care acesta îşi manifestă esenţa.
.vitatea complexă a statului determină diversitatea funcţiilor sale K
diferenţiază în funcţii interne şi funcţii externe. funcţiile interne
exprimă politica internă a statului pentru realizarea EEselor sarcini
privind viaţa societăţii şi a statului.
Ir cadrul funcţiilor interne un loc deosebit revine funcţiei legislati-
§ncţie politico-juridică, urmărind supunerea vieţii sociale unor norme
p: :rii prin limitarea şi echilibrarea puterii autorităţilor publice.
Funcţia executivă caracterizează activitatea concretă a statului în re-
Ksa sarcinilor propuse. Activitatea executivă se desfăşoară pe multiple
E-n răspunzînd diverselor scopuri sociale.
Funcţia judecătorească are sarci^^ în
sr^:e, ca urmare a încălcării normelor de drept. "Tfimcţiile externe
ale statului vizează, în general, activitatea statului Briile cu alte state.
:ul democratic în epoca contemporană îşi exercită funcţiile
exter-:e îouă direcţii:
!. .Dezvoltarea relaţiilor cu alte sta-terîn special statele vecine, atît pe
plan bilateral, cît şi multilateral. Aceste relaţii trebuie să se bazeze
pe principiile egalităţii, respectului reciproc, respectării suverani-
tăţii, independenţei naţionale, neamestecul în treburile interne, co-
operării şi colaborării reciproce, interesului şi avantajului mutual.
Fiind respectate aceste principii, relaţiile cu alte state decurg sub
semnul normalităţii.
_ Integrarea ţării în organisme internaţional©, pentru rezolvarea, atît
i. problemelor interne, cît şi a problemelor globale ca pacea, dezar-
marea, securitatea popoarelor, cooperarea internaţională, protecţia
ecologică mondială etc.
43.2. Scopul, sarcinile şi funcţiile statului Republicii Moldova

E :n tezele expuse anterior rezultă că scopul statului este ceea ce el îşi
te să înfăptuiască.
cop iile acesteia.
ul
-= 97 =-
stat
ului
poat
e fi
pro
cla
mat
ofic
ial
în
Con
stitu
ţie
sau
poat
e să
1
din
conţi
nutul
acest
eia.
Cons
tituţi
a
Rep
ublic
ii
Mol
dova
nu
stipu
lează
expr
es
scop
ul
statu
lui
.
Insă
el
poa
te fi
ded
us
din
disp
oziţ
Astfel art. l alin. 3 din Constituţie statuează că Republica Moldova
este un stat de drept, democratic",
Caracteristicile „stat de drept", „stat democratic", astfel declarate l
momentul actual nu reflectă o realitate. Ele pot şi trebuie să fie interpretat
ca obiective strategice spre care tinde Republica Moldova. Prin urmare.
aceste dispoziţii constituie scopul suprem al statului moldovenesc.
Această teză se axează pe însuşi conceptul constituţional. Constituţia
ca act juridic suprem, este şi un act programatic de durată.
Realitatea obiectivă ne determină să evidenţiem şi alte obiective
statului:
• consolidarea statalităţii Republicii Moldova,
* fundamentarea bazelor legale de funcţionare a statului.
Nu vom exagera dacă vom menţiona că de realizarea acestor obiecti-
ve depinde în mod cert crearea statului de drept, democratic.
Pentru atingerea obiectivelor evidenţiate se impune antrenarea între-
gii societăţi într-o activitate de perspectivă prin avansarea unor sarcini
economice, politice, sociale, ideologice.
Sarcina economică principală a Republicii Moldova este stabilită în
art. 126 alin. l din Constituţie. „ Economia Republicii Moldova este eco-
nomie de piaţă, de orientare socială, bazată pe proprietatea privată şi pe
proprietatea publică, antrenate în concurenţa liberă".
Evident, sintagma „economie de piaţă" comportă un sens larg şi re-
flectă o sarcină durabilă într-un domeniu vast de activitate al statului
Sarcina politică principală este determinată de realitatea cu care s>
confruntă statul nostru.
Considerăm că la ora actuală nimic nu e mai important decît integrita
tea teritorială şi asigurarea unităţii poporului Republicii Moldova. Ultima
rezultă şi din art. 10 alin. l din Constituţie: „Statul are ca fundament unita-
tea poporului Republicii Moldova. Republica Moldova este patria comun
şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi. "
Sarcina socială principală a Republicii Moldova este stipulată în art.
47 alin.l l din Constituţie care obligă statul „să ia măsuri pentru ca orie
om să aibă un nivel de trai decent, care să-i asigure sănătatea şi bunăsta
rea lui şi familiei lui, cuprinzînd hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngriji-
rea medicală precum şi serviciile sociale necesare."
Sarcina ideologică a statului nostru constă în recunoaşterea reală, ş
nu formală, a demnităţii tuturor membrilor comunităţii umane şi în forma
rea unei societăţi, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui,
^ 98 &
se n dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic

rezintâ valori supreme şi sînt garantate.
Pentru a îndeplini sarcinile punctate aici statul trebuie să desfăşoare
cavitate eficientă în diverse domenii. Acestei activităţi multilaterale îi
:ordonate funcţiile statului.
Funcţiile interne principale ale statului Republica Moldova: l
Funcţia econontico-organizatorică a statului Formele de inter-
venţie a statului în economie sînt numeroase şi au drept scop: T •
reg/ementared/activitătii economice şi administrarea proprietăţii
publice ce-i aparţine;
• /^ro/e/area-intereselor naţionale în activitatea economică, finan-
ciară şi valutară;
» stimularea 'cercetărilor ştiinţifice;
» exploatarea raţională a pămîntului şi a celorlalte resurse naturale
luîndu-se în consideraţie interesele naţionale; C • refacerea şi
protecţia mediului, menţinerea echilibrului ecologic; • sporirea
numărului de locuri de muncă, crearea condiţiilor pentru creşterea
calităţii vieţii etc.
l Funcţia cultural-educativă caracterizează atitudinea statului faţă de
potenţialul său uman, intelectual şi spiritual. Activitatea statului trebuie
să aibă ca finalitate educarea persoanei ca factor util al societăţii. "•
Funcţia de menţinere a ordinii publice, în general, şi a ordinii le-
gale, în special. Ultima reprezintă nucleul ordinii sociale, condiţia
fundamentală a echilibrului social, garanţia realizării drepturilor
esenţiale ale membrilor societăţii şi funcţionarea normală a institu-
ţiilor statului.
LA„ F n-•L damentale ale omului. Această funcţie rezultă din conţinutul
'Aţvtţw şi exigenţele statului de drept. Un stat de drept este un stat uman.
i 4t Republica Moldova va devia de la doctrina perimată caracteristică
'gwwf/ regimului totalitar cînd statul era privit ca donator şi nu ca un ocrotitor şi
Wii şi garant al drepturilor şi libertăţilor omului, f Funcţia ecologică.
itţ/ui'Kî Protecţia mediului, conservarea şi ocrotirea monumentelor istorice şi
'b *ă culturale constituie o obligaţie indispensabilă a statului precum şi a
ifi^ţffm fiecărui cetăţean. La funcţiile externe ale Republicii Moldova pot fi
'loft ji atribuite: J, Funcţia de apărare a statului. Această funcţie impune
1
(foefă( consolidarea neutralităţii permanente a statului nostru, statuată în art. 11
ţtafffu~ din Constituţie:
-i 99 i-
„ (I) Republica Moldova proclamă neutralitatea sa permanentă. (2)

Republica Moldova nu admite dislocarea de trupe militare alem
altor state pe teritoriul său. "
2. Funcţia de menţinere a păcii şi ordinii mondiale. La îndeplinirea!
acestei funcţii trebuie să contribuie fiecare stat. Războiul poate fi|
evitat. Toate conflictele dintre state trebuie rezolvate pe cale pas- î
nică.
3. Funcţia de colaborare şi consolidare a relaţiilor cu ţările comu
nităţii internaţionale, în acest domeniu Republica Moldova trebu-1
ie să se orienteze la comunitatea europeană.
4. Funcţia de integrare în economia mondială şi de colaborare cu f
alte state în soluţionarea problemelor globale. Este o funcţie reia-§
tiv nouă pentru statele tinere, inclusiv pentru Republica Moldova, s
dar de o importanţă vitală care necesită elaborarea de strategii de £
realizare în mod prioritar.
•
1. Explicaţi sensul cuvântului stat.
2. Cum poate fi definit statul?
3. Determinaţi trăsăturile caracteristice ale statului.
4. Scoateţi în evidenţă dimensiunile statului şi stabiliţi importanţa lor.
5. Caracterizaţi dimensiunile statului.
6. Interpretaţi categoriile scop, sarcini şi funcţii ale statului.
7. Caracterizaţi scopul, sarcinile şi funcţiile Republicii Moldova.
Literatura recomandată:_______________________
1. Alexandru Arseni, Drept constituţional şi instituţii politice, Voi. I, Tra
tat elementar, Chişinău, 2005.
2. Gheorghe Avornic, Teoria generală a dreptului, Chişinău, 2004.
3. Teodor Cârnaţ, Drept constituţional, Chişinău, 2004.
4. Tudor Drăgan, Drept constituţional şi instituţii politice, Cluj-Napoca.
2000.
6. Philippe Malaurie, Antologia gândirii juri dice, Bucureşti, 1996.
7. Nicolae Popa, Ion Dogaru, Gherghe Dănişor, Dan Claudiu Dănişor.
Filosofia dreptului. Marile curente, Bucureşti, 2002.
^ 100
J
k ;
i
-' ; te
a. ş
<1 Tipurile
de stat şi drept
real: şlceSti ce.ejla!.. & SfioaSl/î l ;

istona lufftit nil: Mc!Î::»iees1t&teă aijs&aăaţi iiii os
%tt:ii.!ieaţirsce "spiritul
«ecesitatea determinării tipurilor istorice de stat şi drept.

Iriterii de tipizare a statelor şi sistemelor de drept,
laracteristica generală a unor tipuri de stat şi drept.
5.1. Necesitatea determinării tipurilor
istorice de stat şi drept
Studierea profundă şi multilaterală a statului şi dreptului
presupune folosirea unei atitudini diferenţiate faţă de obiectul cercetat. De
aici rezultă, în primul rînd, necesitatea cercetării lor nu numai în calitate de
fenomene care istoriceşte au existat sau există, scoaterea în evidenţă a
trăsăturilor lor comune, ci şi studierea lor mai aprofundată din punct de
vedere a realităţii istorice la care ele se atribuie. O însemnătate teoretică
şi practică are nu numai determinarea problemei, ce statul şi dreptul sînt,
ce trasăm şi semne specifice le caracterizează şi le diferenţiază de alte
fenomen sociale. Nu mai puţin important e şi stabilirea faptului, ce s-a
înţeles pri stat şi drept la diferite etape de dezvoltare a societăţii, ce ele
constituie as tăzi şi cum ele s-au raportat şi se raportă între ele, precum şi
cu multe alt instituţii politico-juridice.
Răspunsul la acestea şi la multe alte întrebări ne înaintează cerinţa, că, din
totalitatea statelor şi a sistemelor de drept care au existat cîndva, care există.
şi care e posibil să apară în viitor, să evidenţiem anumite categorii, grupe al
acestora, să determinăm tipurile istorice de stat şi drept la care ele se atribuie,
Clasificarea statelor şi sistemelor de drept realizată cu ajutorul tipolo-
giilor clasificatoare reprezintă atît importanţă teoretică, pentru ştiinţele ju-
ridice, încadrîndu-se în efortul de explicare a poziţiei unui stat şi sistem de
drept concret în sistemul generat al statelor şi sistemelor de drept, cît şi o
importanţă practică, întemeiată de necesitatea clasificării unui tot întreg.
Este normal să existe un sistem de criterii de clasificare, pentru că
astfel se evidenţiază un aspect sau altul, o grupă sau alta a statelor şi siste
melor de drept.
Clasificarea este o operaţie logică, utilizată sistematic de legiuitor.
de doctrinar şi de practicianul jurist, prin care dezvăluie clase (clasificare
naturală) sau formează clase (clasificare artificială). Prin clasificare natu-
rală descoperim ordinea firească a lucrurilor, pe cînd clasificarea artificială
introduce o ordine în lucruri. Orice clasificare corectă respectă un criteriu
care ţine seama de esenţa obiectelor clasificate, în cazul demersului natu-
ral, ţine seama de utilitate, în cazul demersului artificial.'
:
Gheorghe C. Mihai, Radu I. Motica, Opera citată, pag. 38.
-^ 102 m-
'rre cunoscut faptul că realizarea clasificărilor este rezultatul jocului

apologii (tipologiile clasificatoare), cu largă întrebuinţare în dome-
stigaţiei formale. Construite metodologic, tipologiile clasificatoa-
avează explicaţia asupra unor categorii cu vocaţie de expansiune şi
categoria de norme juridice. Fundamentarea în cadrul teoriei a
unor clasificări reprezintă o bună şi operaţională bază pentru ian
ulterioare în cadrul ştiinţelor juridice de ramură (drept civil,
linistrativ etc.).1
rea, clasificarea statelor şi sistemelor de drept din aceste state con-:
proces obiectiv necesar de cercetare a dezvoltării statului şi dreptu-
<;*3,karea acestora «v cadrai ?/icietăţii dace la inevitabilitatea «ihimbării
şi dreptului de un anumit tip istoric la alt tip istoric de stat şi drept.
icietatea umană constituie un sistem dinamic, supus în continuu unor
•specifice de dezvoltare, structurare, destructurare, restructurare etc.
sa societăţii e o formă a mişcării, a trecerii de la o stare calitativă ,
alta nouă, de la o treaptă inferioară la alta superioară, de la sim-x
_:iplex. Dezvoltării societăţii îi sînt caracteristice asemenea
trăsă-:ince, cum ar fi: obiectivitatea, universalitatea, fluxul
continuu etc. ::i= toate fenomenele şi instituţiile sociale, inclusiv
statul şi dreptul. proces îi sînt caracteristice anumite stadii, etape,
faze de dezvolta-;.într-o legătură şi interdependenţă, şi reflectă o
continuitate. acelaşi timp, procesul de dezvoltare a societăţii în
ansamblu, a sta-idreptului, în particular, e un proces nu numai
obiectiv, ci şi subiec-genurile de activitate umană sînt supuse,
într-un fel sau altul, itării, în sensul că ele nu se pot desfăşura
neorganizat, în afara voie. Pornind de la tipurile raporturilor
sociale, care necesită regle-• juridică, de la activitatea statului
îndreptată spre asigurarea realistului, menţionăm comportamentul
uman îndreptat spre ridicarea â statului şi dreptului. Nu poate fi
neglijat, darnici absolutizat rolul iţii, genului uman. „... Omul de
geniu nu este un creator, ci pur şi inteligenţă superioară, care
izbuteşte să descopere şi să exprime i 3iulţimea simte în mod
confuz şi vag. Astfel Goethe spunea că ge-: „o intuiţie anticipată a
omenirii", iar Emerson, profundul gînditor vede în genii, „oameni
reprezentativi". Carlyle vede în „eroi „ aspiraţiilor confuze ale
maselor, iar Hegel îi numeşte „împu-spiritului universal". Ihering
adaugă: „Spiritele tari , caracterele re scutesc rnasa de a gîndi şi de
a lucra prin ea însăşi."2
:.:lae Popa, Opera citată, 2002, pag. 154.
i Vallimărescu, Opera citată, pag. 266-267.
-Ş 103 =-
Numeroase exemple din practica multor ţări mărturisesc şi dovedes

faptul că factorii subiectivi, în colaborare cu cei obiectivi, au o importanţa^
majoră în dezvoltarea societăţii, statului, dreptului.
Acesta nu e un proces temporar şi nici local, ci un proces gener;
global, un proces continuu.
La soluţionarea problemei tipizării e necesar să nu uităm de faptul
materialul normativ, statal este indisolubil legat de dezvoltarea permanentă
a formei, conţinutului şi esenţei statului şi dreptului, a rolului acestora,
E semnificativ şi faptul că procesul de trecere de la un tip istoric d 1
stat la altul e un proces complex, care înglobează în sine:
a) inovaţie (noutate, schimbare, prefacere substanţială), adică apar
ceva nou, ce nu a existat anterior;
b) negaţie, adică dispariţia, negarea unor categorii şi legături care a
existat anterior;
c) continuitate, adică faptul de a păstra grăuntele raţional care a exis
tat anterior;
d) perfecţionare, a îmbunătăţi calitativ ceea ce rămîne de la etap
precedentă.
Deseori se menţionează că procesul de dezvoltare a statului şi drep-
tului are loc pe o linie ascendentă şi după natura ei constituie un proc
ireversibil, ale cărui urme nu mai pot fijnlăturate după revenirea la starea
iniţială. Practica, însă, nu întotdeauna confirmă acest lucru.
însemnătatea teoretică şi practică a tipologiei statului şi dreptului nu
poate fi contestată şi constă în următoarele.
în primul rînd, conceptul cu privire la tipul istoric de stat şi drept e c
condiţie primordială pentru interpretarea corectă a procesului de dezvoH

tare istorică a fenomenelor stat, drept şi trecerii de la o etapă la alta, de la
un tip istoric la altul.
în al doilea rînd, tipologia îi permite cercetătorului să înţeleagă logica
internă şi legităţile procesului de dezvoltare a statului şi dreptului.
In al treilea rînd, procesul de tipizare a statului şi dreptului permite
îmbinarea cercetării legităţilor generale de dezvoltare a fenomenelor stat-
drept, caracteristice tuturor tipurilor de stat şi drept, cu cele particulare,
caracteristice doar unui tip istoric de stat şi drept. 1
Georg ^
în sfîrşit, procesul tipizării statelor şi sistemelor de drept creează pre- ~* B. C. H
mise necesare pentru generalizarea, sistematizarea şi analiza întregului
material ştiinţific.
^ 104 ^
5.2. Criterii de tipizare a statelor şi

sistemelor de drept
Concepţii antice
rimele încercări de tipizare a statului aparţin gînditorilor antici. So-
Aristotel, Platon, Ciceron au divizat diferitele forme ale statului în
îzgoni: juste şi injuste. La categoria statelor juste ei atribuiau acele
nnde puterea se exercită în baza legilor şi a intereselor generale. La
î-a doua categorie - statele în care puterea nu se sprijină pe legi şi
•~z intereselor guvernanţilor.
>jpă Fiaton, din state juste îac parte: monarhia lega'iă fin baza legii
•cază o singură persoană); aristocraţia (în baza legii guvernează o
- :e persoane); democraţia legală (în baza legii guvernează poporul
fes).
fe Etate injuste fac parte: tirania (puterea ilicită a unuia); oligarhia
inarea în afara legii a unei minorităţi); democraţia ilicită (puterea
r~lui ce nu se sprijină pe legi).
-e pe aceleaşi poziţii, Aristotel susţinea că forme juste de stat sînt:
rhia. aristocraţia, politica (guvernarea majorităţii în baza legilor).
: uste: tirania, oligarhia şi democraţia (guvernarea poporului, mate
în afara legilor).
•Tipizarea bazată pe criteriul legalităţii sau ilegalităţii de guvernare pe
. fost aplicată şi la etapele următoare de dezvoltare a societăţii, statu-
jfepturui. Ea şi-a păstrat actualitatea şi pînă în prezent.
." Conceptul formaţiunii spirituale
De la acest criteriu de tipizare a statului şi dreptului soluţiona proble-
îegel. In viziunea sa, forţa dominantă care determină dezvoltarea este
nsâ de Spirit şi de Raţiune. „Istoria lumii - menţiona Hegel în „Prin-
de filosofie a dreptului" - nu este doar simplul tribunal al puterii,
adi-.zsiratea abstractă şi lipsită de raţiune a unui destin orb, ci
deoarece B! este în sine şi pentru sine raţiune şi deoarece fiinţarea
pentru sine ffiei este în spirit ştiinţa, ea este dezvoltarea necesară a
momentelor ±ii decurgînd din purul concept al libertăţii sale,
interpretarea şi încar-: spiritului universal."1 Forme de „încarnare a
spiritului universal", ica Hegeliană, sînt patru împărăţii istorice
universale: orientală, romană, germană.2
L-eorg Wilhelm Friedrich Hegel, Opera citata, pag. 342.
B. C. HepcecsHq, O6ufcm meopun npaaa u zocydapcmea, MocKBa, 1999. pag. 237.
-i 105 &
Cu schimbarea acestor împărăţii universale (formaţiuni ale spiritului

universal) are loc schimbarea respectivă a formelor statului: împărăţiei ori-
entale îi corespunde teocraţia (libertatea unuia - guvernantului suprem);
împărăţiilor greceşti şi romane - democraţia sau aristocraţia (libertatea
unora, adică a unei părţi a populaţiei); împărăţiei germane - monarhia erei
noi cu un sistem reprezentativ (libertatea tuturor).
Orientul - menţiona Hegel a ştiut şi ştie că doar unul este liber, lumile
grecească şi romană ştiu că unii sînt liberi, lumea germană ştie că toţi sînt
liberi. Prin „lumea germană" Hegel avea în vedere statele Europei de nord
- vest, iar prin monarhie - monarhia constituţională cu un sistem reprezen-
tativ şi cu o separare a puterilor.
Astfel, tipologia hegeliană a statului şi dreptului e constituită în baza
conceptului său privind dezvoltarea şi schimbarea în istoria universală a
diferitelor formaţiuni (împărăţii, lumi) social - spirituale, ce reprezintă în
sine trepte de exercitare a raţiunii şi libertăţii, cărora le corespund anumi-
te tipuri (forme) de stat: teocraţia, democraţia sau aristocraţia, monarhia
constituţională.
3. Conceptul marxist: conceptul formaţiunii social-economice
Conceptul despre formaţiunea social-economică, elaborat de K. Marx
şi F. Engels de pe poziţii materialiste, stă la baza tipologiei marxiste a sta-
tului şi dreptului, în viziunea lui K. Marx, în dezvoltarea societăţii, rolul
primordial revine relaţiilor economice, relaţiilor de producţie. Astfel, în
lucrarea „Contribuţii la Critica economiei politice" K. Marx menţionează:
„In producţia socială a vieţii lor, oamenii intră în relaţii determinate, nece-
sare, independente de voinţa lor, relaţii de producţie care corespund unei
trepte de dezvoltare determinate a forţelor lor materiale de producţie."
Totalitatea acestor relaţii de producţie formează structura economică
a societăţii, baza reală pe care se înalţă o suprastructură politică şi juridi-
că şi căreia îi corespund forme determinate ale conştiinţei sociale. Anu-
me baza economică condiţionează în genere procesul vieţii sociale. Pe o
anumită treaptă a dezvoltării societăţii, forţele materiale de producţie ale
societăţii intră în contradicţie cu relaţiile de producţie existente, sau, ceea
ce nu este decît expresia lor juridică, cu relaţiile de proprietate în cadrul
cărora ele s-au dezvoltat pînă atunci. Din forme ale dezvoltării forţelor de
producţie, aceste relaţii se prefac în cătuşe ale lor. Atunci începe o epocă
de revoluţie socială. Odată cu schimbarea bazei economice este revoluţio-
nată, mai încet sau mai repede toată suprastructura socială, care cuprinde
în sine şi statul şi dreptul, în această ordine de idei, revoluţionarea bazei
•i 106 t-
znce a societăţii duce inevitabil la schimbarea, în ultimă instanţă, a

ii şi dreptului.
onform acestui concept, întreaga istorie de dezvoltare a societăţii
n împărţită în cinci formaţiuni social-economice: formaţiunea pre-
rrimitivă), formaţiunea sclavagistă, formaţiunea feudală7 formaţi-
apitalistă şi formaţiunea comunistă.
ormaţiunilor social- economice antagoniste (sclavagiste, feudale, ca-
re i. bazate pe proprietatea privată şi clase antagoniste, le corespund
uni istorice de stat şi drept: sclavagist, feudal, capitalist, în ceea
ce :e formaţiunea comunistă K. Marx susţinea că statul şi dreptul
vor •.-emporar, doar la prima fază a acesteia, adică în socialism, în
viziu-2 K. Marx statul acestei perioade era un „Stat al dictaturii
proletari-". iar dreptul era considerat un „drept burghez", care ar
avea ca scop nentarea muncii şi consumului.
" continuare, însă, în literatura juridică sovietică, contrar spuselor lui
ÎTX. s-a vorbit şi se încearcă să se argumenteze „tipul socialist de stat
?f". fapt ce denotă o abatere de la conceptul originar al lui K. Marx.
•îenţionăm şi faptul că, rezultînd din conceptul elaborat de K. Marx
îngels, ar fi fost cazul de scos în evidenţă „modul asiatic de producţie
•espotismul oriental". Aceasta i-a determinat pe K. Marx şi F. Engels
dentieze şi un asemenea tip istoric de stat şi drept, cum ar fi „ tipul
c. despotic al statului şi dreptului." Aceasta însă, nu se integrează în
13. propusă (chiar de Marx şi Engels) şi nici în schema propusă
de .enin. Ca urmare, în literatura juridică sovietică despre acest
lucru simplu nu se menţiona.
^contestabil, relaţiile economice, diverşi factori de ordin social, cul-
spiritual etc. îşi lasă amprenta şi au o importanţă în apariţia, schimba-
ezvoltarea statului şi dreptului, însă, cum pe bună dreptate consideră
sorul din Rusia V. Nersesreanţ, „absolutizarea rolului lor,
caracteris-;ârxismului în ansamblu, inclusiv şi tipologiei marxiste a
statului şi -."di, duce la consecinţe grave."1
Vintre acestea putem nominaliza atitudinea negativă a marxismului
; stat şi drept. Statul şi dreptul au fost interpretate în exclusivitate ca
mente de violenţă, ca instrumente de menţinere a dominaţiei uno-
înorităţii) faţă de alţii (majorităţii). Aceeaşi atitudine negativă a fost
şi asupra proprietăţii private, interpretată şi privită ca „început al r
relelor." Astfel, conform marxismului, statul şi dreptul, fiind instru-
B. C. HepcecflHq, Opera citată, pag. 239.
-t 107 &
mente de dominaţie a unora faţă de alţii, au promovat întotdeauna violenţă,

supuşenie, exploatare. Ca urmare, schimbarea statului şi dreptului de un
anumit tip istoric cu altul înseamnă doar schimbarea formei de exploatare,
a metodelor de menţinere a dominaţiei minorităţii (clasei guvernante) asu-
pra majorităţii (claselor guvernate), înseamnă doar schimbarea formei de
proprietate privată.
Este de reţinut faptul că baza economică a societăţii, structura socie-
tăţii „nu depind cu nimic de conştiinţa umană, ci, din contra, ele sînt cele
care fundamentează un anumit fel de conştiinţă, în felul acesta se funda-
mentează determinismul istoric care ridică probleme deosebite cu privire
la raportul dintre necesitate şi libertate. Este de remarcat, de asemenea că
Marx vorbeşte de conştiinţa socială, ca suprastructură şi nu de conştiinţa
umană individuală. Se observă că abordarea structuralistă a societăţii nu
mai are ca fundament omul, ci structurile. Este o deplasare semnificativă
de la om spre structură, o structură materială, de producţie, care nu depinde
cu nimic de conştiinţa umană. Omul are o singură posibilitate, într-o astfel
de ecuaţie: să conştientizeze structura şi să i se conformeze, însăşi revo-
luţia nu este decît rezultat al conflictului dintre structuri, dintre forţele de
producţie şi relaţiile de producţie."1 Evident, în aşa caz rolul omului este
diminuat drastic, este redus la nimic. De el nimic nu depinde.
Nu întîmplător, în condiţiile regimului comunist s-a instaurat un anti-
om, un anti-individualism consecvent, un anti-eu şi, ca urmare, „un anti-
juridism şi un anti-etatism, fundamentînd ceva ce ne pare a fi împreună cu
praxisul revoluţionar, caracteristica esenţială a teoriei marxiste a
;
dreptului şi statului."2
Deoarece, conform conceptului marxist-ieninist capitalismul ca for-

maţiune social-economică trebuie să dispară, statul şi dreptul trebuie ele
să dispară. K. Marx, ce-i drept, nu prea a vorbit expres despre aceasta:
„Desfiinţarea statului nu are pentru comunişti decît un înţeles, acela de
rezultat firesc al dispariţiei claselor, cu dispariţia însăşi a nevoii de putere
organizată a unei clase în vederea desfiinţării alteia."3
Teoria dispariţiei statului s-a conturat la Engels: „Statul n-a existat
din totdeauna... Pe o anumită treaptă a dezvoltării economice, legată în
mod necesar de schimbarea societăţii în clase, statul a devenit o necesitate.
1
Nicolae Popa, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Dan Claudiu Dănişor, Filosofici dreptului
Marile curente, Bucureşti, 2002, pag. 448.
2
A. Brimo, Leş grands courants de la philosophie du droit e de VEtat. Paris, 1978, pag. 476.
3
Philippe Malaurie, Opera citată, pag. 272.
^ 108 ^
r vor dispărea tot atît de inevitabil precum au luat fiinţă ... cu ele va
ca în mod inevitabil şi statul."1
boria dispariţiei statului a fost dezvoltată mai departe de V. 1. Lenin.
•care a adus lumii cea mai violentă lovitură de stat (numită în istorie
urăşti ca „Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie), omul care a a
teoretică a nimicirii în masă a „duşmanului de clasă", omul care
iat lagărele de concentrare prin care au trecut zeci de milioane de
a purces de la teorie la practică. Cînd este vorba de capitalişti, „pe
susţinea V. I. Lenin - trebuie să-i reprimăm spre a elibera omenirea
salariată, împotrivirea lor trebuie s-o sfărâmăm prin forţă, şi este
se că acolo unde există reprimare, unde există violenţă, nu
există e, nu există democraţie."2 Aceste afirmaţii ale lui Lenin duc
la urle: „cîtă vreme proletariatul mai foloseşte statul, el îl foloseşte
nu •esul libertăţii, ci în vederea reprimării adversarilor săi şi de
îndată ie fi vorba de libertate, statul ca atare încetează să mai
existe."3 Prin . V. I. Lenin, din punct de vedere teoretic, de
profunzime, nimic susţine, ci doar împrumută antietatismul
dascălilor săi - K. Marx şi îs. Chiar şi concluziile sale principale faţă
de comunism, expuse în „Statul şi revoluţia" sînt tot ale lor. „In faza
superioară a societăţii iţe, după ce va fi dispărut subordonarea
înrobitoare a indivizilor diviziunea muncii şi odată cu ea opoziţia
dintre munca intelectuală fizică, cînd munca nu va mai fi un mijloc
de existenţă, ci va de-î insăşi prima nevoie vitală, cînd odată cu
dezvoltarea multilaterală iizilor vor fi sporit şi forţele de producţie,
iar toate izvoarele avuţiei e vor ţâşni mai bogat - abia atunci
concepţiile burgheze înguste drept\il\ii vor putea fi depăşite c\i
totul şi societatea va putea înscrie dardele ei: de la fiecare după
capacităţi, fiecăruia după nevoi. Por-e la aceste idei Lenin va
concluziona: „Statul va putea să dispară ;t atunci cînd societatea
va înfăptui principiul: „de la fiecare după ti, fiecăruia după nevoi",
cu alte cuvinte atunci cînd oamenii se vor i atît de mult cu
respectarea regulilor fundamentale ale convieţuirii le şi cînd munca
lor va fi atît de productivă, încît ei vor munci de bu-. după
capacităţi."4
â moartea lui Lenin teoria dispariţiei statului a cunoscut o soartă
ică. Marxiştii sovietici au ajuns la concluzia: „Sîntem pentru dispa-
Karl Marx, Friedrich Engels, Opere , Voi. 21, pag, 168.
\ladimir Ilici Lenin, Statul şi revoluţia, pag. 190. Ibidem,
pag. 130. Ibidem, pag. 196.
109
riţia statului şi în acelaşi timp sîntem pentru o întărire a dictaturii proletari-

atului, care reprezintă forţa cea rnai puternică dintre toate cîte au existat vre-
odată pînă acum. A dezvolta la maximum puterea statului, avînd în acelaşi
timp în vedere crearea condiţiilor în care el va dispărea, iată formula mar-
xistă. Se va Spune Că este aici O contradicţie? Da, există o contradicţie. Dar
este chiar contradicţia vieţii, iar ea reflectă în totalitate dialectica marxistă
(Stalin, Raport ia cel de-al XVI-lea Congres al PCUS, 1930). Marxiştii so-
vietici au ajuns la concluzia că „dată fiind încercuirea capitalistă, cît timp
victoria socialismului n-a avut loc decît într-o singură ţară... ţara revoluţiei
victorioase trebuie nu să-şi slăbească, ci să-şi consolideze prin toate mijloa-
cele statul, organismele statului, serviciile de informaţii, armata..." (Stalin.
Marxismul şi problemele lingvistice).1
Din cele spuse rezultă că statul şi dreptul socialist au fost interpre-
tate doar ca fenomene provizorii, de tranziţie. Printr-o asemenea formulă
marxistă s-a ignorat un fapt real al istoriei universale, că libertatea omului
apare şi se dezvoltă anume în formele respective ale statului şi dreptului.
Dezvoltarea reală şi schimbul tipurilor istorice de stat şi drept (de la cele
timpurii pînă în prezent) denotă (în ciuda conceptului şi aprecierilor mar-
xiste) progresul libertăţii omului şi nu progresul violenţei.
Astăzi, în condiţiile în care multe ţări ex-socialiste au revenit la plu-
ralismul politic şi ideologic, situaţia într-o oarecare măsură s-a schimbat.
Şi totuşi conceptul marxist-leninist mai este aplicat pe larg în literatura de
specialitate, în multe publicaţii autorii, bazîndu-se pe prevederile marxis-
mului despre esenţa de clasă a statului şi dreptului, promovează idei in-
compatibile marxismului: valoarea dreptului, societatea civilă, drepturile
şi libertăţile inalienabile ale omului, separarea puterilor în stat, statul de
drept etc. Cum putem aprecia acest lucru?
în viziunea unor autori, „unicalitatea statului şi dreptului socialist con-
stă în faptul că, fiind interpretat detaliat şi adînc la nivel teoretic, el nicăieri
şi nici odată nu a fost realizat practic, încercările întreprinse în ţara noastră
şi în alte ţări de a construi o societate socialistă, un stat şi drept socialist
au suferit eşec. Respectiv, principiile proclamate, referitoare la drepturile
egale ale tuturor cetăţenilor, libertatea lor de orice exploatare şi asuprire.
garanţiile multilaterale ale drepturilor şi asigurarea lor, principiile demo-
cratismului real, constituţionalismului şi legalităţii au rămas nerealizate. 1
Acel socialism, care a fost proclamat în URSS şi alte ţări ce se nu-
meau socialiste, s-a dovedit în realitate a fi un pseudosocialism."2
1
Philippe Malaurie, Opera citată, pag, 272-273.
1
Odujasi meopun socydapcmea u npaea, AKafleMiwecKHH icypc B 2-x xoiviax, TOM l, Teopis.
zocydapcmaa, OTB. pea npoc}). M. H. Mapnemco, MocKBa, 2000, pag. 124.
H§ no &
Profesorul rus C. A. Comarov susţine ferm: „Statul şi dreptul socialist

; ituie al patrulea tip istoric de stat şi drept, care poate apărea doar în
i revoluţiei socialiste ....
Statul pe nou dictatorial şi pe nou democratic constituie o organizaţie
îcă a majorităţii populaţiei în frunte cu clasa muncitoare. El include în
- mai multe trăsături principale, care îl deosebesc de statul burghez.
Dacă toate statele precedente au avut la bază proprietatea privată,
sta-;ialist are drept bază economică proprietatea obştească în
diversele ie, ceea ce dă posibilitate să fie lichidată exploatarea omului
de către si a pricinilor care o condiţionează.
statul socialist nu este un stat în sensul deplin al cuvîntului, deoarece
stituie un instrument al dominaţiei minorităţii asupra majorităţii". E fa,
susţine autorul, că „procesul de evoluţie a statului sovietic a fost B
decît cel preconizat: în condiţiile regimului stalinist a fost contopit
tarul de stat cu cel partinic..., neîntemeiat s-au accentuat funcţiile re-
ale statului ş.a.".1 De aici ar rezulta că teoria marxist-leninistă a .
ideală, dar nu a fost transpusă în practică la justa ei valoare. Să fie : aşa,
să fie oare pricina în aplicarea incorectă a conceptului? Credem, i.
După cum, pe bună dreptate, consideră profesorul V. Nerseseanţ „o
icnea îmbinare artificială a unor categorii ce se exclud reciproc schi-
sesc şi esenţa marxismului şi conţinutul învăţăturii juridice despre
tşi stat".2
In ceea ce ne priveşte, considerăm că încercările de a îmbina marii
cu imperativele valorilor contemporane ar putea fi expuse prin ia
lui Ovidius (Metamorphoses), expresie prin care poetul descrie
Mul haosului: „Rudis indigestaque moles" (o grămadă confuză şi fără
i).
Conceptul civilizaţiilor şi culturilor universale
In procesul tipizării statelor şi sistemelor lor de drept destul de frec-
apelează la conceptul civilizaţiei şi culturii universale. De la bun
aput remarcăm faptul că categoriile „civilizaţie" şi „cultura" universală
departe nu sînt aplicate uniform şi nu sînt interpretate în acelaşi
Definiţii universale ale civilizaţiei şi culturii nu există, deşi volumul

itic al acestor noţiuni se consideră intuitiv clar.
* ripo6jie.Mbi meopitii ?ocydapcmea u npaea, VMe6. noco6ne, Flofl pefl. npocf). M. H. MapneHKO,
1999, pag. 99. B. C. HepceceaHu, O6ufan meopun npaea u zocydapcmea, pag. 240.
-= 111 &
Aşa, de exemplu, Ovidiu Drîmbă consideră că categoria civilizaţie

„înseamnă totalitatea mijloacelor cu ajutorul cărora omul se adaptează me-
diului (fizic şi social), reuşind să-1 supună şi să-1 transforme, să-1 organizai
ze şi să i se integreze. Tot ceea ce aparţine orizontului satisfacerii nevoilor
materiale, confortului şi securităţii înseamnă „civilizaţie". In sfera ei, prin
excelenţă de natură utilitară, intră capitolele : alimentaţia, locuinţa, îmbră-
cămintea (nu însă şi podoabele), construcţiile publice şi mijloacele de co-
municaţie, tehnologia în general, activităţile economice şi administrative,
organizarea socială, politică, militară şi juridică. De asemenea, educaţia ş:
învăţămîntul - dar în măsura în care aceste procese răspund exigenţelor
vieţii practice."1
Cultura „include în sfera ei atitudinile, actele şi operele limitate ca gene-
ză, intenţie, motivare şi finalitate la domeniul spiritului şi al intelectului." 2
Curios e faptul că unul din aceşti termeni-civilizaţie - este definit pri
celălalt termen-cultura. Astfel, în „Dicţionarul enciclopedic român" se ara
ta: „Civilizaţie = nivel de dezvoltare a culturii materiale şi spirituale d
societăţii... Noţiunea de civilizaţie are în vedere întrepătrunderea culturi:
materiale şi a celei spirituale precum şi progresul lor continuu determina:
de legătura lor comună cu baza economică a societăţii şi de succesiunea
logică a modurilor de producţie." 5. Conct
Evident, problemele statului şi dreptului pot fi studiate prin prisma O poziţii
civilizaţiei şi culturii universale, dat fiind faptul că ele în mare măsură, •e savant
reprezintă elemente atît ale civilizaţiei cît şi ale culturii. dbalist al s
Unul dintre cei care tot mai mult a insistat studierea problemelor şt dreptuli
statului şi dreptului de pe aceste poziţii a fost savantul englez A.Toinby
a-T-ului. î
(1889-1975). După părerea lui, cercetînd fundamentele unei societăţi în
lElmek dii
unele cazuri, vom observa că ea e înrudită cu o societate mai veche, fapt
pi ideal n
ce ne poate permite să le considerăm că fac parte din aceeaşi categorie. Un
sziteriu de
alt criteriu de clasificare a societăţilor este gradul de îndepărtare a ei de lo-
3Eii criteri
cul, unde societatea dată iniţial a apărut. Combinarea acestor două criterii
- _nnează
permite să găsim o măsură generală pentru a include societăţile pe aceeaşi
~ Divizînd
scară, pentru a determina locul fiecărei societăţi în procesul continuu al
i abstracte
dezvoltării.3
Aceste societăţi poartă denumirea de civilizaţie, în viziunea lui atent sau a
A.Toinby, actualmente în lume există aproximativ zece civilizaţii indepen- fcşisit staţi:
însemnat
:
Ovidiu Drîmbă, Istoria culturii şi civilizaţiei, Voi. I, Bucureşti, 1985, pag. 5-6. rs este fo
:
Idem.
• A. /J. ToHn6n, IJocmujiceHue itcmopiiu, MocKsa. 1996, pag. 64. F. EJIHHC
-f 112 t-
pe deplin (spre deosebire de cele primitive care erau în jur de 650).
civilizaţiei este relativ îndelungată. Ea ocupă ca regulă un teritoriu
şi un număr considerabil de oameni. Ea are tendinţa de a se lărgi pe
subordonării şi asimilării altor societăţi (ca regulă, acelor care se află
n nivel de dezvoltare mai scăzut). Actualmente putem vorbi,
consideră Toinby, de aşa civilizaţii, cum ar fi: egipteană, chineză,
iraniană, siri-mexicană, apuseană (occidentală), a răsăritului
îndepărtat ortodoxă, ş. a. Fiecare civilizaţie influenţează direct
asupra statului şi dreptului, du-îe anumite trăsături comune
acestora. Civilizaţia poate genera stat universal" (pe lîngă cele
locale).
In ceea ce ne priveşte, punem la îndoială o asemenea modalitate de
re a statului şi dreptului, în primul rînd, apare întrebarea, în ce
mă-..se poate vorbi de o evoluţie a valorilor proprii civilizaţiei şi
culturii, să răspundă ideii de progres al societăţii umane şi să facă
posibilă o •e a lor, în mod linear, pornind de la inferior spre
superior?" în al rînd, în cadrul civilizaţiilor menţionate pot fi, şi viaţa
confirmă acest - state şi sisteme de drept care să se deosebească
substanţial unele de . în al treilea rînd, însăşi categoriile
„civilizaţie", „cultură" necesită ^rări mult mai profunde şi
răspunsuri mult mai exacte, clare.
5. Conceptul subiectiv de tipizare a statului şi dreptului
O poziţie specifică faţă de stat şi drept şi faţă de clasificarea
acestora râie savantului german G. lelinek (1851-1911). Fiind
părtaşul conceptu-E dualist al statului şi dreptului, lelinek neagă
caracterul obiectiv al statu-i ?i dreptului şi, ca urmare, obiectivitatea
criteriilor de tipizare a statului dreptului, în lucrarea sa fundamentală
„Conceptul general despre stat", îelinek diferenţiază două tipuri de stat:
statul ideal şi statul empiric. îl ideal nu este un stat real, ci doar unul
„care trebuie să existe". El e criteriu de apreciere a statului şi dreptului
existent. Ceea ce corespunde Hpcstui criteriu „are dreptul la apariţie şi
existenţă, ceea ce nu corespunde - urmează să fie negat şi nimicit."1
Divizînd statul ideal în două categorii: statul care e un rezultat al gîn-îjjfeii
abstracte (un stat utopic) şi statul constituit „după modelul statului :ent
sau a unor instituţii ale sale" - autorul subliniază faptul că a căutat i i găsit
statul ideal „e o cerinţă inalienabilă a firii umane."
însemnătatea practică a statului şi dreptului ideal constă în faptul că
sta este folosit ca etalon pentru perfecţionare, în ceea ce priveşte în-
F. EJIHHCK, O6^êeyêHue o zocydapcmee, CJTI6, 1908, pag. 26.
-ş 113 ^
7-
TiL

msrulpo
semnătatea sa teoretică, ea aproape că lipseşte. „Teoretic - concluzionează p
G. lelinek - studierea tipului ideal de stat şi drept nu are importanţă", de- Un as
oarece obiect al cercetării ştiinţifice serveşte şi întotdeauna va servi ceea austi
ce există şi nu ceea ce ar trebui să existe."1 pfcificate
Tipului ideal de stat i se contrapune tipul empiric de stat şi drept. Ti- kilc i
pul empiric de stat şi de drept apare ca rezultat al comparaţiei statelor reaî (de h
existente.
înţelegînd, că nu există tipuri de stat şi de drept în formă pură.
G.Iellinek include în circuitul ştiinţific şi categoria „tipul mediu (mijlociu)
al statului şi dreptului."
Pe lîngă tipurile menţionate de stat şi drept, G. lelinek mai distinge ti-
purile dinamice şi tipurile statice de stat şi de drept. Criteriul de clasificare
a statului şi dreptului în acest caz serveşte gradul dinamismului în dezvol-
tarea statului şi dreptului, nivelul modificărilor care au loc în cadrul lor.
6. Criteriul geografic de tipizare a statului şi dreptului
Un asemenea criteriu pune la baza tipizării statului şi dreptului unul
dintre fondatorii ştiinţei politice, ai dreptului constituţional comparat Jean :
Bodin (1530-1596). în viziunea sa toate popoarele ce locuiesc pe pămîm şi drs •ffi i
pot fi împărţite în trei categorii, după principiul geografic: sudice, nordice,
centrale. Popoarele sudice, susţine Jean Bodin, sînt superioare celorlalte
popoare în ceea ce priveşte agerimea şi puterea minţii. Popoarele nordice
se disting prin puterea lor fizică. Centralii - depăşesc nordicii prin ageri-
mea minţii, dar cedează lor în puterea fizică, îi depăşesc pe sudici în putere
fizică, dar le cedează în finitatea minţii.
Ceif spuse âe autor, se- răsfnng şi aeiyira rlasifirării «tatplnr ş.\
melor de drept. Jean Bodin consideră că statul şi dreptul apare iniţial la
popoarele ce locuiesc în zona geografică şi climaterică mijlocie. Anume Philip;
aici au apărut cele mai puternice state şi cei mai buni cîrmuitori. B. C. I
Remarcăm, de asemenea, ca Jean Bodin sesizează importanţa adaptă-
rii guvernării şa a legilor la condiţiile concrete: „Unul dintre cele mai im-
portante şi probabil principalul fundament al republicii constă în a adapta
guvernarea la natura cetăţenilor şi legile şi reglementările la natura locuri-
lor, oamenilor şi timpului, întocmai arhitectului bun care ţine cont, atunc;
cînd ridică o clădire, de ambianţa locului şi specificul lui."2
Criteriul geografic de apreciere a statului şi dreptului şi tipologia loij
au fost aplicate mai tîrziu, într-o oarecare măsură, de către Montesquieu.
1
r. EJIHHBK , Odiyee yieHiie o zocydapcmee, CfI6, 1908, pag. 26. - recun< e t
Philippe Malaurie, Opera citată, pag. 94-95. adevăî
-S 114 =-
7. Tipizarea statelor în dependenţă de mărimea teritoriului şi nu

mărul populaţiei
Un asemenea criteriu de clasificare a statelor propune renumitul pro-
fesor austriac L. Gumplowicz (1838-1909). în viziunea lui, statele pot fi
iiisificate în următoarele categorii: mondiale (cu un teritoriu mai mare de
..'.n. kilometri pătraţi şi o populaţie mai mare de 50 mln. de locuitori);
-mari (de la 200 mii - l mln. kilometri pătraţi şi o populaţie cuprinsă între
x-5Q mln. locuitori); mici (cu un teritoriu mai mic de 200 mii kilometri
păaraţi şi cu o populaţie de pînă la 30 mln. locuitori).
8. Tipizarea statelor în dependenţă de ideea libertăţii politice
O asemenea clasificare a statel&r pr&piwe juristul austriac smencani-
TBEL autorul cu o contribuţie titanică în dezvoltarea gîndirii juridice Hans
en (1881-1973). Hans Kelsen consideră că statele ar putea fi atribuite
k _: uă tipuri istorice: democratice şi autocratice.
în concepţia lui Kelsen, toate problemele teoriei generale a statului srt
problemele privitoare la validitatea şi crearea ordinii juridice. Astfel,
ssiul şi dreptul alcătuiesc un tot: „identificarea statului cu dreptul, faptul
ss 3 recunoaşte că statul este un sistem juridic, este condiţia necesară a
-mei adevărate ştiinţe a dreptului, încercarea de a legitima un stat ca: „stat
k irept" este în realitate perfect inadecvată, pentru simplul motiv, că ori-
stat trebuie să fie cu necesitate un stat de drept". 1 De aici rezultă că nu
postă raţiuni pentru a face o distincţie între statele democratice, singurele
«are ar merita calificativul de state de drept sau de veritabile regimuri juri-
<fice. si celelalte state. Această concluzie se opunea doctrinelor democraţi-
ei liberale din mijlocul secolului XX, în care statul de drept era privit ca o
ikemativă a statelor autocratice.
9. Conceptul liberal-juridic de tipizare a statului şi dreptului
La baza oricărei tipologii a statului şi dreptului întotdeauna sînt puse
••Hnite concepte despre stat şi drept, o anumită modalitate de interpre-
TE~; a esenţei statului şi dreptului, a rolului lor în societate. Cum sînt
îssrpretate statul şi dreptul, aşa va fi şi tipologia lor. Nu are sens nici o
: 'ogie, dacă ne vom abstractiza, distanţa de destinaţia socială a statului
ireptului.
Conform conceptului liberal-juridic, tipurile istorice de stat şi
drept : formele istorice principale de recunoaştere şi de organizare a
libertăţii lenilor exprimate prin etapele de progresare a libertăţii.2
- Philippe Malaurie, Opera citată, pag. 341.
- B. C. Hepcecflim. Opera citată, pag. 242.
-i 115 t-
Boris Negru, Alina Negrii
După cum s-a menţionat anterior, în conceptul hegelian de tipiza re In condi]

a statului şi dreptului sînt evidenţiate anumite forme statale la diferite SET;! ui şi drt
popoare, care se află la diferite etape de dezvoltare istorică. Din schema rnilor dir
propusă de autor rezultă că la fiecare etapă de dezvoltare istorică poate fi a i-feritelor(
determinat un popor, „exponent al spiritului universal". „Poporul căruia un In decen
atare moment (victoria) îi revine ca principiu natural este poporul domi- HBS revoluţi
nant ... Faţă de acest drept absolut al său de a fi purtător al treptei actuale în •szr-se pînă ai
dezvoltarea spiritului lumii, spiritele celorlalte popoare sînt fără de drept şi «r Marx a ap
ele, ca şi cele a căror epocă a trecut, nu mai contează în istoria lumii."1 - ~:: peana."1 .
Evident, o asemenea absolutizare a rolului unui popor luat în parte şi E :; s: ă, pe st
considerarea formei Iui de organizare statală ca criteriu de tipizare a sta- r—.mra lip
tului şi dreptului este exagerată. O asemenea exagerare are loc, probabil, :. .
'..-iui şi dre
din cauza că „spiritul universal" din conceptul hegelian are nevoie de un :bru al ur
subiect real care 1-ar promova. 'tr : iliîate de :
Din punctul de vedere al conceptului liberal-juridic de interpretare a sta- :-"păşire a
tului şi dreptului ca forme necesare de libertate a oamenilor, iar omul liber ca * :enţierii ac
subiect al statului şi dreptului, o însemnătate principală o are tipologia statului Statul co
şi dreptului conform criteriilor care determină specificul diverselor forme is- sr umanitar ±
torice de recunoaştere a oamenilor ca subiecţi ai statului şi dreptului.2 :.:;:: fiecare c
în statele antice individul este liber, subiect al statului şi dreptului, i: .cct al uno
după criteriul etnic. Aşa, de exemplu, cetăţeni şi subiecţi ai dreptului ate- Intr-un as
;
nian puteau fi doar membrii triburilor ateniene, iar membri ai societăţii : lehirile dii
civile romane (civitas), cetăţeni romani şi subiecţi ai dreptului roman (ins • ;•". l
civile) - doar romanii băştinaşi. Ca urmare, statul şi dreptul antic, după ui-cetăţej
tipul său, a fost etnic. Tipurile i
Acesta e tipul iniţial al statului şi dreptului. Caracteristic acestuia p etnic, si
e faptul că divizarea oamenilor în liberi şi neliberi are loc după criteriul ' • - -dualist,;
etnic. Oamenii liberi sînt subiecţi ai statului şi dreptului, iar cei neliberi lance de de;
(robi) - obiecţi ai statului şi dreptului. n ; ::îor va ge:
Descompunerea sclaviei, ca urmare a revoltelor sclavilor, importante
schimbări, în privinţa raporturilor economice şi sociale, prefigurează statul
şi dreptul de tip de castă sau pe stări. Progresul libertăţii oamenilor constă
în faptul că criteriul etnic al libertăţii cedează criteriului de castă sau pe
stări. La această etapă sclavia dispare şi, ca urmare, sub aspectul formal, In „Princi
toţi sînt liberi, însă măsura libertăţii poartă un caracter de limitări şi privi- i ele legile
legii de castă. moravuri, d
Philippe Malaurie, Opera citată, pag. 197. B.
reptul se i
C. HepcecflHU, Opera citată, pag. 343. irii, al opi
Paul Goge;
-â 116
In condiţiile statului şi dreptului de tip de castă, fiecare e subiect al

iiui şi dreptului în calitate de membru al unei caste, stări. Egalitatea
senilor din cadrul unei stări se îmbină cu inegalitatea statutului juridic
.feritelor caste, stări, cu inegalitatea membrilor acestora. In deceniul
al cincilea al secolului al XVII-lea, în Anglia s-a desfă-t revoluţia
burgheză, „cea mai mare răsturnare socială, cum nu mai i~e pînă
atunci lumea, după cum s-a exprimat marele poet John Milton, Marx a
apreciat revoluţia burgheză din Anglia ca fiind „de anvergură /peana."1
Aceasta pune începutul trecerii de la statul şi dreptul de tip astă, pe
stări, la statul şi dreptul de tip individualist, în condiţiile unui eenea
tip istoric de stat si drept, omul apare în calitate de subiect al 2îii şi
dreptului ca persoană politică autonomă (ca cetăţean) şi nu ca -~?ru al
unui etnos sau castă. O asemenea individualizare a oamenilor -_:ate de
subiecţi ai statului şi dreptului are loc ca urmare a procesului •păşire a
împărţirii pe caste, formării societăţii civile, nepolitice şi tsţierii
accentuate a vieţii private şi vieţii politice. Statul contemporan este
un stat de drept. Acesta e un stat şi drept de manitar şi de drept, în
condiţiile unui asemenea tip istoric de stat şi de f fiecare om (şi lucrul
acesta e recunoscut oficial de stat şi drept) este set al unor drepturi şi
libertăţi inalienabile.
fatr-un asemenea tip istoric de stat şi drept mai continuă să se păstreze
scbirile dintre drepturile omului şi drepturile cetăţeanului, deosebirea
iî-cetăţean de omul-necetăţean (cetăţean străin, apatrid). Tipurile
istorice de stat şi drept evidenţiate mai sus - statul şi dreptul - etnic,
statul şi dreptul de tip de castă (stări), statul şi dreptul de tip râiualist,
statul şi dreptul de tip umanitar şi de drept - constituie etape ice de
dezvoltare a libertăţii umane. Dezvoltarea continuă a libertăţii ::or va
genera noi tipuri istorice de stat şi drept.
5.3. Statul şi dreptul în contextul civilizaţiei şi

culturii universale
fa .principiile filosofici dreptului" Hegeî scria: „Soarele ca şi plantele
'. ele legile lor, dar ele nu le cunosc: barbarii sînt cîrmuiţi de instincte,
{gravuri, de sentimente, dar ei nu au conştiinţă de aceasta. Prin faptul
rcptul se instituie şi că el este cunoscut, se înlătură tot accidentalul
ni, al opiniei subiective, forma răzbunării, a milei, a egoismului, şi
Paul Gogeanu, Istoria statului şi dreptului (generală), Voi. l, Bucureşti, 1970, pag. 138.
-â 117 t-
ioris Negru, Alina Negru
ramai astfel îşi dobîndeşte dreptul determinaţia sa adevărată şi ajunge la Aceste, statul
;instea care i se cuvine." 1 Cele spuse pot fi atribuite, indiscutabil, şi şi dre Statul \
statu-.ui. Dreptul este organic legat de stat. Constituirea dreptului are loc rute cu apr«
odată ;u constituirea puterii publice. China, Indi,
Chiar din momentul cînd au dobîndit o înfăţişare proprie şi distinctă, fele noastre
statul şi dreptul nu rămîn imobile, ci se dezvoltă, se modifică, sînt supu se cercetătorilc
unui flux continuu. Această reînnoire continuă depinde de mai mulţi neschimbat*
factori, în primul rînd, statul şi dreptul sînt produse ale spiritului uman: Aceasta faci
după cum spiritul uman se dezvoltă, ridicîndu-se de la stări inferioare la şi asupra st£
stări superioare de cunoştinţă şi de activitate, tot astfel se dezvoltă statul şi Problei rea a
dreptul, în al doilea rînd, schimbîndu-se condiţiile de viaţă şi împrejurările
parcui
de loc şi timp, aceste variaţii trebuie să se reflecte deopotrivă şi în stat şi
"vrană, de î
drept, pentru că toate fenomenele, şi în special acelea ale vieţii sociale,
coardele no
între care se găseşte şi fenomenul juridic, sînt înlănţuite între ele. 2
M încercare;
Marele Giorgio Del Vecchio indica patru aspecte sau caractere princi -
pe date ştiin
pale ale evoluţiei juridice.
Pe scer şs
înainte de toate, evoluţia juridică, reprezintă o trecere de la elaborarea
mirşave,
spontană, nereflectată şi inconştientă, la elaborarea deliberată, reflectată
şi conştientă. Dreptul urmează un proces asemănător aceluia pe care îl ur - :-ldere, prog
mează limba, care de asemenea se naşte în mod nereflectat şi pe urmă este îi^d lin
elaborată şi disciplinată de gramaticieni, întocmai după cum dreptul este înai ::îşi.
orînduit de jurişti şi legislatori. roata i. eea
Un alt caracter al evoluţiei dreptului constă în trecerea de la particu- nu înt jpcr-o
laritate la universalitate. Avînd iniţial un strict caracter naţional sau parti- anum ,:etate,
cular, oglindind vicisitudinile unui popor dat, dreptul se internaţionalizea - se Primele
ză, se universalizează, se umanizează odată cu raporturile crescînde dintre «*ea greco-
diverse popoare. ri-smis pos
Evoluţia juridică are întotdeauna şi o bază psihică şi se îndeplineşte în Hammur
mod paralel cu dezvoltarea raţiunii, adică reprezintă o trecere de la motive 'jjklvi Mois
psihologice inferioare la motive superioare. Astfel, dacă la început dreptul 'JL Atena, Le,
se naşte din impulsuri imediate, instinctive, pe urmă, încetul cu încetul, se Mai tîr: aeftî
schiţează motive de convieţuire şi colaborare. Bula c •Mb/
Un alt aspect caracteristic al evoluţiei juridice este că ea reprezintă lui Ne
o trecere de la agregarea necesară la asociaţia voluntară. Dacă la început Codul
individul este absorbit în întregime de grup, încetul cu încetul, individul îşi > ÎKp a
dobîndeşte capacitatea de a-şi determina condiţiile sale de viaţă şi raportu - fost i ÊL-
rile sale juridice prin actele voinţei proprii, Yechim (• H
1
Ion Craiovan, Doctrina juridică, Bucureşti, 1998, pag. 241. ani ai c
2
Giorgio Del Vecchio, Opera citată, pag. 309. seslui, însc
-i 118 =-
Acestea fiind punctele de reper, vom încerca să caracterizăm succint

statul şi dreptul în evoluţia lor istorică.
Statul şi dreptul sînt principalele instituţii politice ale societăţii. Apă-
rute cu aproape şase milenii în urmă în Orientul antic (Egipt, Babilon,
China, India), statul şi dreptul au parcurs o cale îndelungată pînă în zi -
lele noastre, continuînd să mai fie un obiect de atenţie sporită din partea
cercetătorilor. Ca şi oricare fenomen social, statul şi dreptul nu au rămas
neschimbate pe parcursul istoriei, evoluînd împreună cu societatea umană.
Aceasta face ca fiecare modificare a societăţii umane să-şi lase amprentele
şi asupra starului.
Problema evoluţiei societăţii umane nu e dintre cele simple. Omeni-
rea a parcurs o cale îndelungată de la forma primitivă la epoca contem-
porană, de la uneltele de piatră pînă la folosirea energiei atomului, de la
hoardele nomade ale oamenilor sălbatici pînă la statele contemporane, de
Ia încercarea naivă de a explica apariţia statului pînă la argumentări bazate
•K date ştiinţifice.
Pe scena istoriei au avut loc o mulţime de drame mari şi mici, eroice
s: rnîrşave, nobile şi criminale. Istoria cunoaşte perioade de triumf şi de
cădere, progres şi regres. Ca urmare, dezvoltarea societăţii n-a decurs mer-
giad lin înainte. Paralel cu mişcarea înainte, au avut loc şi salturi înapoi. Şi
u>ruşi, roata istoriei, în ultima instanţă, se învîrte într-o singură direcţie. De
•ceea nu întîmplător dezvoltarea e concepută ca o schimbare ireversibilă,
inir-o anumită direcţie şi după anumite legi a fenomenelor din natură şi
societate, schimbare, care duce la apariţia unei calităţi noi.
Primele ţări organizate statal le regăsim în Orientul antic sau antichi--
iiea greco-romană. Alături de normele cutumiare apare şi dreptul scris,
transmis posterităţii prin diferite procedee şi surse istorice cum ar fi: Codul
hti Hammurabi, în Mesopotamia (Babilon), Codul lui Mânu, în India, Le--
gtfe lui Moise, la evrei, Codul lui Mu, în China, Legile lui Dracon şi Solon,
în Atena, Legile lui Lycurg, în Sparta şi Legea celor XII Table.
Mai tîrziu se vor remarca Magna Charta Libertatum, Oglinda Sa-
mană, Bula de Aur etc. pentru a ajunge la primele Constituţii din lume şi
Codul lui Napoleon.
Codul lui Hammurabi, în Babilon. Acest important document de
drept a fost descoperit la Susa în anul 1901 de către expediţia lui F. Mor-
gan. Vechimea lui este considerabilă. Se consideră că a fost editat în ui-
mim ani ai domniei regelui, cu două mii de ani înainte de Hristos. Textul
codului, înscris pe o stelă de bazalt conţine mai multe ştersături. Totuşi pe
-t 119 &
baza documentelor mai vechi, precum şi a noilor descoperiri s-a putut re-
constitui întregul cod. El cuprinde 282 articole şi conţine atît norme juridi-
ce, cît şi norme morale şi religioase. In concepţia legiuitorului babilonian,
Legea este menită să aducă binele poporului; legea este menită să oprească
pe cel tare de a-1 vătăma pe cel slab.
Codul lui Hammurabi tratează: dreptul de proprietate, dreptul famili-
ei, adopţiunea, succesiunea, contractul de împrumut, starea sclavului, pro-
cedura de judecată. Aşa de exemplu, art. 30 din Cod prevede deposedarea
proprietarului adevărat pentru neglijenţa şi abandonul de care s-a făcut
culpabil timp de trei ani:
„Dacă un soMii: sau un princ a predat cîmpuf, grăa'ina sau casa, care
ţin de feudă şi apoi a plecat, iar un altul a luat în stăpînire cîmpul, grădina
sau casa şi a îngrijit de feudă timp de trei ani; dacă primul se reîntoarce
şi-şi cere cîmpul, grădina sau casa, cel care a luat-o în stăpînire nu i-o va
restitui, ci va îngriji feuda mai departe."
Legile lui Mânu în India. Acestea cuprind 5370 versuri şi au fost
editate de Brahmani printr-o îndelungată contribuţie colectivă. Ele conţin
reguli de castă, deciziile aparţinînd regelui şi norme de drept cutumiar.
Legile erau redactate sub o formă aforistă, iar sentimentele morale figurau
în versete. La ele sînt prevăzute pedepse. „Pedepsele - menţionează pe
bună dreptate profesorul universitar Ion Dogaru - constituiau instrumentul
principal în mîna regelui pentru a împărţi dreptatea, aceasta (împărţirea
dreptăţii) fiind considerată misiunea sa esenţială. In concepţia generală a
acestui document juridic, pedeapsa are rolul de a cîrmui şi ocroti omenirea.
De asemeni, se consideră că duhul pedepsei este fiul lui Dumnezeu, văzut
ca ocrotitor a tot ce este împlinitor al justiţiei."1
Crimele şi delictele erau atent cercetate şi sever pedepsite. Căci „dacă
e distrusă, justiţia distruge; dacă e apărată, ea apără ... justiţia este singurul
prieten care îţi rămîne şi după moarte." în realitate, e vorba de o justiţie de
clasă: dacă un swJrajăneşte un membru al celorlalte trei caste să i se taie
mîna; dacă numai îndrăzneşte să se aşeze alături de el, să fie însemnat cu
fierul roşu şi surghiunit; iar dacă insultă pe cineva dintr-o castă superioară,
să i se taie limba, să i se înfigă în gură un fier înroşit, sau să i se toarne în
urechi ulei clocotit, în schimb, dacă un brahman „a comis toate crimele cu
putinţă", singura pedeapsă recomandată era „să fie izgonit din regat, lăsîn-
du-i-se toate bunurile şi să nu i se facă nici un rău."2
1
2
Ovidiu Drîmba, Opera citată, pag. 271.
-i 120 %-
Legile lui Moise, la evrei. Moise este unul dintre cei mai mari eroi ai
omenirii: întemeietorul unei religii, părinte al unei naţii, legiuitor, mora-
list, eliberator, cuceritor. Este mai ales un profet şi un slujitor al lui Dum-
nezeu, în preajma căruia se află. Dumnezeu spune: „Robul meu Moise este
credincios în toată casa Mea: Cu el grăiesc gură către gură, la arătare şi
aievea, iar nu în ghicituri."1
La vîrsta maturităţii, pentru că omorîse „un egiptean care lovea pe un
ftate al său, un evreu", Moise fuge în deşertul Sinai. „Iar acolo i s-a arătat
îngerul Domnului într-o pară de foc, ce ieşea dintr-un rug; şi a văzut că
rugul ardea, dar nu se mistuia. Iar dacă a văzut Domnul că se apropie să
privească a strigat la el Domnul din rug şi a zis: „Moise, Moise!" şi el a
răspuns: „lată-mă Doamne!" şi Domnul a zis: „Am văzut necazul poporu-
tai Meu în Egipt şi strigarea lui de sub apăsători... Vino dar să te trimit la
Faraon, ca să scoţi pe fiii lui Israel, poporul meu, din ţara Egiptului. „Mo-
i>e i-a scos pe israeliţi din Egipt şi i-a călăuzit timp de patruzeci de ani în
dramul lor spre Pămîntul Făgăduinţei.
Pe muntele Sinai, în mijlocul flăcărilor, tunetului, negurii şi sunetelor
de trîmbiţă, Dumnezeu îi transmite Decalogul. Decalogul este o relevare
divină directă: „Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine. Să nu-ţi faci ::::p
cioplit, nici vreo înfăţişare a celor ce sînt în sus, în ceruri sau jos pe
pâmînt, sau în apă şi sub pămînt. Să nu te închini lor, nici să le slujeşti,
pci Domnul Dumnezeul tău sînt un Dumnezeu zelos... Să nu iei numele
Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa Domnul Dumnezeul
au nepedepsit pe cel ce ia numele lui în deşert. Păzeşte ziua odihnei, ca să
o ţii cu sfinţenie, şase zile lucrează şi-ţi fă toate treburile tale; ziua a şaptea
este ziua de odihnă a Domnului Dumnezeului tău... Cinsteşte pe tatăl tău
şi pe mama ta, cum ţi-a poruncit Domnul Dumnezeul tău, ca să trăieşti ani
—uiţi şi să-ţi fie bine în pămîntul acela, pe care Domnul Dumnezeul tău
ţi-1 dă ţie. Să nu ucizi! Să nu fii desfrînat! Să nu furi! Să nu dai mărturii
iiincinoase asupra aproapelui tău! Să nu pofteşti la femeia aproapelui tău,
piei ţarina lui, nici robul lui, nici roadă lui, nici boul lui, nici asinul lui,
nimic din cele ce sînt ale aproapelui tău. Aceste porunci constituie temelia
mrjror (sau aproape tuturor) sistemelor juridice ale destinului şi condiţiei
•mane.
Prin intermediul lui Moise Dumnezeu le-a dat israeîiţilor şi o legisla-
lie. Este vorba despre un drept cu caracter religios, războinic, dar în acelaşi
~âip umanist. Pentru a ilustra cele spuse ne referim la:
1
-t 121 Ş-
a) legea talionului: „Să nu-1 cruţe ochiul tău, ci să ceri suflet pentru
suflet, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mînă pentru mînă, pi
cior pentru picior";
b) ataşamentul faţă de dreptate: Domnul este cel „care face dreptate
orfanului şi văduvei şi iubeşte pe pribeag şi-i dă pîine şi hrană. Să-1
iubiţi şi voi pe pribeag, căci şi voi aţi fost pribegi în pămîntul Egip
tului." „Cînd vei secera holda în ţarina ta şi vei uita vreun snop în
ţarină, să nu te întorci să-1 iei, ci lasă-1 să rămînă al străinului, să
racului, orfanului şi văduvei." „Caută dreptate şi iar dreptate." „Cu
dreptate să judeci pe aproapele tău." „Dacă vei întîlni boul duşma
nului tău sau asinul lui rătăcit, să~l întorci şi să i-1 duci." „Străinul
care s-a aşezat la voi, să fie pentru voi ca şi băştinaşul vostru; să-1
iubiţi ca pe voi înşivă."1
Legea celor XII Table, la romani. Este prima lege scrisă la romani,
apărută în anul 450 î.e.n. Apariţia ei a fost determinată de lupta dintre
patricieni şi plebei. Pînă la această dată legile erau cunoscute numai de
către patricieni. Plebeii au cerut senatului să adopte legi scrise ca să poată
fi cunoscute de către toţi romanii. Sub presiunea plebeilor senatul a numit,
pe rînd, două comisii formate din cîte 10 membri (decemviri), care să se
inspire din legile greceşti şi să redacteze un cod pentru Roma. Decemvirii
au alcătuit un cod cunoscut sub numele de „Legea celor XII Table." Codul
proclama egalitatea civilă a patricienilor cu plebeii, obligativitatea părţilor
de a se prezenta în faţa instanţelor judecătoreşti, dreptul de proprietate ş. a.
Legea celor XII Table cuprinde totalmente instituţiile romane existen-
te la acea perioadă şi, în mare măsură, constituie o transpunere în scris a
obiceiurilor care dominau atunci la Roma.
Magna Carta Libertatum (Marea Cartă a Libertăţilor), Anglia. Este
unul dintre cele mai vechi şi mai însemnate monumente legislative din
Evul Mediu, apărut în 1215.
Baronii englezi, susţinuţi de orăşeni şi de cavaleri, au început în 1215
o luptă împotriva regelui loan fără de Ţară, care nu le respecta privilegiile.
In faţa superiorităţii adversarilor săi, regele a semnat un act care prevedea
respectarea de către rege a privilegiilor baronilor, cavalerilor şi orăşenilor.
In acest fel a luat naştere, în 1215 Marea Cartă a Libertăţilor.
Carta cuprinde, în special prevederi referitoare la satisfacerea unor
interese ale baronilor şi nobilimii ecleziastice, cu toate că greul luptei îm-
1
Philippe Malaurie, Opera citată, pag. 14-16.
- = 12 2 = -
potriva regelui fusese dus de cavaleri şi de orăşeni. Regele se obligă să nu

pretindă de la baroni nici un fel de prestaţii băneşti, mai mari decît cele
stabilite de obiceiul locului, să nu-i declare în afara legii, să nu le ia avutul
decît pe baza unei sentinţe legale. Pentru cavaleri Carta prevedea că regele
şi baronii nu puteau cere acestora prestaţii mai mari decît cele stabilite de
obiceiul locului. Ţăranii liberi au primit aceeaşi promisiune, în ce priveşte
orăşenii, lor li s-au confirrnat drepturile pe care le-au avut anterior. De ase-
menea, s-a făcut o unificare a unităţilor de măsură şi greutate.
Carta prevedea libera circulaţie a negustorilor străini în Anglia. Ea a
avut un rol pozitiv în dezvoltarea vieţii politice şi sociale în Anglia. Aceasta
a îngrădit abuzurile regelui fixînd un minimum de garanţii juridice pentru
categoriile sociale nominalizate. Aşa, de exemplu, în art. 12 al Cartei se
prevedea că regele nu va putea cere ca nobilii să plătească nici „ajutorul
feudal şi nici „banii scutului" fără încuviinţarea Consiliului general al
re-;;palui, alcătuit din baroni şi clerici. Carta, de asemenea, prevedea că ba-
ronii nu vor putea fi judecaţi decît de oameni de acelaşi rang cu ei. Art.39
al Cartei prevedea că nici un om liber nu putea fi cercetat, pus în afara
pegii sau exilat decît în conformitate cu legile ţării, iar în art.40 se stabilea
că nimeni nu se poate sustrage de la judecată dacă aceasta are loc potrivit
prevederilor legale.
Subiecte de evaluare:_____________________________
1. Ce condiţionează necesitatea determinării tipurilor istorice de
stat şi drept?
2. Ce înţelegem prin „tip istoric de stat şi drept"?
3. Ce criterii pot fi puse la baza tipizării statului şi dreptului?
4. Prin ce etape de dezvoltare au trecut statul şi dreptul?
5. Ce tipuri istorice de stat şi drept pot apărea în viitor?
6. Faceţi o caracteristică a statului şi dreptului în diferite etape de
dezvoltare istorică.
^ 123 e-
1. Ion Craîovan, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, Bucu
reşti, 2002.
2. Ion Dogaru7 Teoria generală a dreptului, Craiova, 1998.
3. Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului (Enciclopedia juridică),
Bucureşti, 1995.
4. Nicolae Popa, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Dan Claudiu Dănişor,
Filozofia dreptului. Marile curente, Bucureşti, 2002.
5. Giorgio Del Vecchio, Lecţii de filosofic juridică, Bucureşti, 1993.
6. Alexandru Văllimărescu, Tratat de enciclopedia dreptului Bucureşti
1999.
7. B.C. HepcecflHH, Oâuţaa meopun npaea u zocydapcmea, MOCKBE, 1999.
8. UpodneMbi o6w,eu meopuu zocydapcmea u npaea, Yêo. nocoGne,
pejj. M. H. MapneHKO, MocKBa, 1999.
124
statului
maitjp'eaK,âsiăi'S:WăKeţi&^
':l}'tiişc^^piypnef^''^ţ^'^ţi^^îy
î ^^ţe!^f^l^&MsX^^4.-
M^>S9^
^fltîţMi^Mls^M^^S^^^ •f-
f^-y'f-^^f^l&fiK.Q^^^ăl^
Complexitatea formei statului.

Forma de guvernămînt.
Forma organizării de stat. State unitare.
State federative.
Asociaţii de state. Ierarhiile de state.
Regimul politic.
Probleme actuale a formei statale.
6.1. Noţiunea şi laturile componente aie formei de sfat
Dacă cercetarea esenţei statului şi a tipului istoric de stat ne dă răs-
punsul la întrebarea, în mîna cui se află puterea de stat, în slujba căror gru-
puri sociale acţionează statul, examinarea formei de stat răspunde la o altă
întrebare şi anume în ce mod cei care deţin puterea conduc statul.
în doctrina juridică s-a înrădăcinat conceptul conform căruia forma de
stat reprezintă o categorie complexă, care desemnează modul de organiza-
re al conţinutului puterii, structura internă şi externă a acestui conţinut.
Laturi componente, elemente constitutive ale formei de stat sînt:
a) forma de guvernămînt;
b) forma de organizare statală (structura de stat);
c) regimul politic.
Forma de guvernămînt desemnează modul de formare şi organizare
a organelor statului, atribuţiile care revin lor, caracteristicile şi principiile
care stau la baza raporturilor dintre acestea, „ în special dintre organul le-
giuitor şi organele executive, inclusiv şeful statului."1
Structura de stat desemnează organizarea puterii de stat în anumi-
te limite spaţiale, adică pe un anumit teritoriu, raporturile specifice ce se
constituie între elementele, alcătuitoare ale ansamblului statal, precum şi
legăturile specifice dintre „întreg" şi „părţile" lui componente.
Regimul politic reprezintă ansamblul metodelor, mijloacelor, pro-
cedeelor de înfăptuire a puterii, a relaţiilor existente între elementele ce
alcătuiesc sistemul social-politic, relevînd mai ales măsura consacrării şi
garantării drepturilor şi libertăţilor fundamentale cetăţeneşti.2
Forma statului, indiferent de modalitatea sa de manifestare (forma de
guvernămînt, forma de organizare statală, regimul politic), sau de expri-
mare întotdeauna este indisolubil legată de puterea de stat, de manifestarea
acesteia la un anumit tip istoric de stat. Din aceste considerente, menţio-
năm faptul ca fiecare element constitutiv, latură componentă a formei de
stat are însemnătate teoretică şi practică doar în cazul, cînd e cercetată prin
prisma spaţio-temporală a existenţei sale.
' Ion Deleanu, Drept Constituţional şi instituţii politice. Tratat 7, Besureşfi, 1996. pag. 130. -
Idem.
ni 126 s-
6.2. Forma de guvernămînt

Forma de guvernămînt are o importanţă majoră pentru caracteristica
statului.
Pentru Aristotel, „guvemămîntul, fiind puterea suverană a cetăţii, tre-
buie, în chip necondiţionat, ca această putere să se compună ori dintr-un
singur individ, ori dmtr-o minoritate, ori, în sfîrşit, din masa cetăţenilor".1
Jean Jaques Rousseau a definit guvernămîntul ca „un corp interme-
diar, plasat între supuşi şi suveran pentru legătura lor reciprocă şi însăr-
cinat cu aplicarea legilor şi menţinerea libertăţii, atît civile cît şi politice.
Membrii acestui corp se numesc magistraţi sau regi, adică guvernatori, iar
corpul întreg poartă denumirea de principe".2
Rousseau consideră că Guvernămîntul poate îmbrăca trei forme dife-
rite în funcţie de numărul celor care îl compun:
1) democraţia, prezentă atunci cînd Suveranul conferă guvernămîntul
întregului popor sau celei mai mari părţi a lui;
2) aristocraţia, prezentă atunci cînd guvernămîntul este conferit unui
număr mic de magistraţi;
3) monarhia, cînd guvernămîntul este în mîinile unui singur magis
trat, în toate cazurile însă se păstrează distincţia între suveran şi guver
nămînt. Suveranitatea rămîne inalienabilă; ceea ce se transmite este doar
puterea, nu voinţa. Suveranul vrea, Guvernămîntul execută: el are forţa, nu
voinţa. Şi pentru ca această forţă să fie legitimă „orice guvernămînt trebuie
să fie republican". Monarhia este condamnată.
Forma de guvernămînt priveşte formarea, organizarea şi competenţa
organelor supreme ale puterii de stat, raportul lor cu celelalte organe ale
sistemului statal.3
în ceea ce ne priveşte, considerăm că forma de guvernămînt caracte-
rizează modalitatea de formare şi organizare a statului, caracteristicile şi
principiile care stau la baza raporturilor dintre acestea şi în special, dintre
organul legiuitor şi organele executive, inclusiv şeful statului.
Din punct de vedere al formei de guvernămînt cele mai frecvent întîl-
nite sînt monarhia şi republica.
Aristotel, de exemplu, recunoştea trei forme de guvernămînt şi anu-
me: regalitatea, aristocraţia şi republica, El a indicat, de asemenea, trei
1
Aristotel, Politica, Bucureşti, 1924, cartea III, cap. V, sec. I.
2
Jean Jaques Rousseau, Contractul social, cartea III, Bucureşti, 1957, pag. 164.
3
Măria Dvoracek, Gheorghe Lupu, Opera citată, pag. 102.
-t 127 t-
oris Negru, Alina Negru
erivaţi ale acestora: tirania pentru regalitate, oligarhia pentru aristocraţie

i demagogia pentru republică. El preciza că tirania este guvernămîntul
.nuia singur, care domneşte ca un stăpîn peste asociaţia politică; oligarhia
ste predominarea politică a bogaţilor; demagogia este, din contra, predo-
ainarea săracilor, cu înlăturarea bogaţilor.
Monarhia ca formă de guvernămînt se caracterizează prin aceea că
eful statului este monarhul (de la grecescul „ monas ", ce caracterizează
uterea unei persoane). Monarhul, avînd diferite denumiri - rege, ţar, sul-
in, şah, faraon, emir, domnitor, împărat etc. - de regulă, deţine puterea
e viaţă şi o transmite ereditar, sau e desemnat după proceduri speciale în
ependenţă de tradiţiile respective.
Ca formă de guvernămînt monarhia este cunoscută din cele mai vechi
mpuri. în evoluţia sa monarhia cunoaşte mai multe forme: monarhie ab-
olută, monarhie limitată, monarhie parlamentară dualistă, monarhie par-
imentară contemporană.
Monarhia absolută este cea mai veche formă de monarhie. Ea a exis-
it pînă aproape de zilele noastre. La începutul secolului XX în lume mai
xistau două monarhii absolute în Imperiul Rus şi Imperiul Otoman, în
azul monarhiei absolute puterea monarhului aproape că nu este limitată
J/etat c'est moi" - Statul - sînt eu, - spunea Ludovic al XlV-lea), mo-
arhul domnind după bunul său plac. Ca regulă, o asemenea formă de gu-
ernămînt de cele mai multe ori nu a fost considerată raţională, oportună.
Lşa, de exemplu, Aristotel considera că „puterea absolută a unuia singur
u este nici justă, nici utilă."
Monarhia limitată (constituţională) se caracterizează prin limitarea
uterii monarhului prin legea supremă a statului (constituţie). Cu toate
cestea puterea monarhului nu trebuie neglijată. Monarhului îi revine un
ol important în viaţa politică a societăţii. Deseori acest rol e mai pronunţat
lecît cel ce-i revine parlamentului.
Monarhia parlamentară dualistă se caracterizează prim faptul că mo-
larhul şi parlamentul, din punct de vedere legal, sînt egs_:
Monarhia parlamentară contemporană este cea mai frecvent întîlnită
brmă a monarhiei (Anglia, Belgia, Olanda, ţările scandinave etc.).Puterea
Qonarhului, de cele mai multe ori, poartă un caracter sin: :l:c.
Republica este o astfel de formă de guvernămîni. in care puterea su-
>remă aparţine unui organ ales pe un timp limitat. Perse -aude care compun
Tganul electiv sînt responsabile juridic pentru activitate; ler
-= 128
Forma republicană clasică de guvernămînt a dobîndit-o America. Ha-

milton, unul din patriarhii Constituţiei S.U.A., a pronunţat la 18 iunie 1787
în faţa Adunării de la Philadelphia un discurs de cinci ore în favoarea mo-
delului monarhic englez, dar aşa şi n-a reuşit să-i convingă pe colegii săi
in oportunitatea acestui model. Ca rezultat, s-a acceptat forma republicană
de guvernămînt, care a detaşat, după forma de guvernămînt, S.U.A. de
Anglia.
Republicile, la rîndul lor, pot fi parlamentare sau prezidenţiale.
t Republica Parlamentară se caracterizează prin faptul că fie că lipseşte
şeful statului, fie că acesta este ales de către parlament, răspunzînd în faţa
lui. Ca urmare, poziţia legală a şefului de stat e mai inferioară, comparativ
cu a parlamentului (de exemplu, Italia, Austria, Germania, Finlanda etc.).
f Republica Prezidenţială se caracterizează prin alegerea şefului de
stat de către cetăţeni, fie direct (prin vot universal, egal, secret şi liber
exprimat), fie indirect (prin intermediul colegiilor electorale (de exemplu,
S.U.A.).
Fiind ales în asemenea mod preşedintele republicii se află pe o poziţie
egală cu parlamentul, în cazul republicilor prezidenţiale, de cele mai multe
ori, preşedintele se află în fruntea executivului (S.U.A., de exemplu), deşi
nu-i exclusă şi funcţia de şef al Guvernului.
în ultimul timp tot mai frecvent apar republici semiprezidenţiale sau
semiparlamentare (mixte). O astfel de formă intermediară reprezintă un hi-
brid: elemente ale republicii prezidenţiale se îmbină cu elemente ale repu-
blicii parlamentare. La o asemenea formă de guvernămînt pot fi atribuite,
de exemplu, Franţa, România.
Probleme ale regimului de guvernămînt în Republica Moldova
Republica Moldova este o republică democratică, în virtutea faptului
că suveranitatea naţională şi puterea absolută aparţine poporului, care îşi
alege guvernanţii ce exercită puterea în mod liber, prin alegeri libere şi
democratice.
Pînă la modificarea Constituţiei din 5 iulie 2000, se crea impresia că
Republica Moldova este o republică prezidenţială, în virtutea faptului că şe-
ful statului - Preşedintele Republicii este ales direct de către popor (art. 77-
78). Constituţia însă consacră expres elementele unei republici semiprezi-
denţiale, ceea ce poate fi demonstrat prin următoarele prevederi ale ei:
• atît Parlamentul, cît şi Preşedintele erau organe alese prin vot uni-
versal, egal, direct, secret şi liber exprimat (art. 61 şi 78);
-Ş 129 &
« Preşedintele desemnează un candidat pentru funcţia de Prim-mi-

nistru numai după consultarea majorităţii parlamentare şi numeşte
Guvernul doar pe baza votului de încredere acordat de Parlament
(art. 82);
• executivul (Guvernul) este responsabil în faţa Parlamentului, iar
şeful statului nu este în acelaşi timp şi şeful Guvernului (deşi se
afla în funcţia puterii executive a statului), nu are putere de in-
fluenţă asupra executivului care să fie prevăzută expres în Legea
Supremă (art. 77).
Parlamentul poate fi dizolvat de Preşedinte numai după consultarea
fracţiunilor parlamentare şi numai în cazul cînd nu a putut fi format Guver-
nul sau dacă a fost blocată procedura de adoptare a legilor (art. 85);
Refuzul preşedintelui de a promulga o lege poate avea loc o singură
dată, iar promulgarea ei după reexaminare este obligatorie (art. 93 şi Ho-
tărîrea Curţii Constituţionale a Republicii Moldova nr. 2 b din 2.04.96 cu
privire la interpretarea prevederilor art. 93 alin. (2) din Constituţia Repu-
blicii Moldova);
Mobilizarea parţială sau generală poate fi declarată de Preşedinte nu-
mai cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, iar măsurile luate pentru res-
pingerea agresiunii şi declararea stării de război trebuie aduse neîntîrziat la
cunoştinţa Parlamentului (art. 87);
Preşedintele poate fi suspendat din funcţie de către Parlament, după
iceea, tot Parlamentul poate organiza un referendum pentru demiterea şe-
îului statului (art. 89).
Din cele menţionate se poate observa că Parlamentul avea o superio-
itate vădită faţă de prerogativele Preşedintelui şi era evident că Republica
vloldova întrunea elementele şi caracteristicile unei republici semiprezi-
lenţiale.
După adoptarea Constituţiei din 1994, a fost pus la îndoială modelul
emiprezidenţial de guvernare, invocîndu-se ca insufielenEe împuterniciri-
s Preşedintelui Republicii, deşi pe parcursul ultimilor ani au fost înaintate
pre examinare în Parlament proiecte de legi privind modificarea Consti-
iţiei ce aveau ca obiect repartizarea atribuţiilor între Preşedintele Repu-
licii, Parlament şi Guvern.
Astfel, în viziunea Preşedintelui Republicii sisiemul semipreziden-
al de guvernare a demonstrat întregii societăţi că mecanismele sale de
rganizare, funcţionare şi colaborare a ramurilor ".er'î'.;:i" a. executivă şi
idecătorească ale puterii în sat nu asigură separa;:^ Ier adecvată, echilibru
-Ş 130 ţ-
:~tre atribuţiile şi responsabilităţile ce le revin, şi nici unitate procesului

de dirijare a statului, ceea ce se soldează cu administrarea ineficientă a
treburilor publice şi cu declinarea de către ramurile puterii a răspunderii
concrete pentru rezultatele guvernării şi că, în consecinţă, se aduc pre-
r
udicii tot mai grave stabilităţii politice a statului, intereselor economice
si sociale ale cetăţenilor, imaginii şi prestigiului Republicii Moldova pe
arena internaţională.
Pornind de la situaţia descrisă şi argumentmd că:
• raportul de forţe politice existent obiectiv în societate şi contra
dicţiile dintre principiile şi programele acestor forţe generează re
petate crize de putere, care duc la diminuarea eficienţei activităţii
statului de promovare a reformelor politice, juridice, economice şi
sociale;
• problemele modificării şi perfecţionării sistemului constituţional
de organizare şi funcţionare a puterii de stat se dezbat în perma
nenţă, de pe poziţii diferite atît în societate cît şi, mai ales, de către
forţe politice care împărtăşesc şi promovează concepţii divergente,
ceea ce s-a manifestat deosebit de pregnant în timpul crizelor de
guvernămînt;
» problema schimbării sistemului de guvernare are o importanţă
majoră pentru prezentul şi viitorul ţării, că suveranitatea naţională
aparţine poporului şi că acesta, în caz de necesitate, o poate exer-
cita, potrivit Constituţiei, în mod direct, fiind convins că instituirea
sistemului prezidenţial este imperios necesară guvernării eficiente
a ţării şi că aceasta ar corespunde voinţei poporului de instaurare
In ţara a unei guvernări starj'iie, capabile sa guverneze drepturile
şi să satisfacă interesele legitime ale cetăţenilor în condiţiile de
democraţie, ordine, stabilitate politică şi socială şi responsabilitate
concretă a puterii faţă de cetăţeni, Preşedintele Republicii, prin
decretul nr. 930-11 din 22 martie 1999, a fixat pentru data de 23
mai 1999 referendum republican consultativ în problema schim-
bării sistemului de guvernare în Republica Moldova. Ca urmare a
acestui referendum, electoratul a sprijinit intenţia Preşedintelui şi
s-a pronunţat afirmativ.
Parlamentul a calificat această situaţie ca un eventual pericol pentru
democraţia ţării şi a luat în dezbatere trei proiecte de legi pentru modifica-
rea Constituţiei, care după prima lectură au fost comasate în una singură.
Astfel, la 5 iulie 2000 Parlamentul a adoptat Legea nr. 1115-XIV cu privire
-= 131 i-
oris Negru, Alina Negru
i modificarea şi completarea Constituţiei Republicii Moldova. Modifică-

ile Constituţiei au limitat competenţa şi rolul Preşedintelui Republicii în
avoarea Guvernului şi a Parlamentului.
Noile prevederi Constituţionale vizează atribuţiile Preşedintelui Re-
iublicii, ale Parlamentului şi ale Guvernului referindu-se la :
« alegerea Preşedintelui de către Parlament;
• dreptul Parlamentului de a demite Preşedintele Republicii cu votul
a două treimi din numărul deputaţilor aleşi;
• retragerea dreptului Preşedintelui de a prezida şedinţele Guvernu
lui la care participă;
« excluderea informării obligatorii a Preşedintelui Republicii de că -
tre Prim-ministru în probleme de o deosebită importanţă pentru
ţară;
• determinarea de către Guvern a modului şi priorităţilor examinării
în Parlament a proiectelor de legi pe care le prezintă şi a propune
rilor legislative ale deputaţilor acceptate de acesta;
• posibilitatea adoptării de către Guvern a ordonanţelor, prin delega
re legislativă;
• angajarea răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului asupra unui
program, unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de
lege;
• adoptarea legilor, care necesită cheltuieli, doar după acceptarea
acestora de Guvern;
• dizolvarea Parlamentului în cazul în care nu va alege Preşedintele
Republicii nici după alegeri repetate.
Din cele relatate ar rezulta că Republica Moldova a devenit un stat cu
an sistem de guvernare parlamentar.
Acest lucru, însă nu corespunde realităţii. E important să ţinem cont şi
le atribuţiile care revin actualmente Preşedintelui Republicii Moldova. O
analiză a atribuţiilor acestuia denotă faptul că Preşedintele Republicii Mol -
dova dispune de atribute mai mari decît Preşedintele Franţei (ne referim
la Franţa, dat fiind faptul, că ea serveşte exemplu clasic de republică mix -
tă). Astfel Preşedintele Republicii Moldova dispune de drept de iniţiativă
Legislativă (Preşedintele francez nu dispune de aşa drept), poate dizolva
Parlamentul în trei cazuri expres prevăzute de Constituţie. Din cele spuse
ne permit să tragem concluzia că, Republica Moldova poate fi privită în
continuare ca o republică mixtă.
132 &
6 J. 7. Noţiunea şi formele structurii de stat

Elaborarea categoriei de structură este strîns legată de evoluţia şi pro-
gresele ştiinţelor particulare, de dezvoltare a cunoştinţelor privind modul
de manifestare a relaţiilor caracteristice diferitelor sisteme.
în dezvoltarea sa istorică, termenul de structură a evaluat1 de la o
viziune statică ce privea structura doar ca un mod de aşezare a părţilor în
întreg şi a elementelor în sistem, la concepţia actuală, dinamică, ce consi-
deră structura ca relaţie, ca mod de interacţiune a elementelor, în sistem, ca
modalitate de constituire a sistemului.
Subliniind caracterul logic, esenţial al legăturilor structurale conside-
răm că putem defini structura „drept modul de organizare a interacţiunilor,
ansamblul relaţiilor dintre elementele unui sistem care-i determină funcţi-
onalitatea".2
Categoria de structură cuprinde trei caracteristici:
L Totalitatea. Această particularitate este strîns legată de diferenţa
dintre tot întreg şi elementele acestuia. Din acest punct de vedere e
necesar de a ţine cont de faptul că într-o structură nu pot fi incluse
orice elemente, ci doar acele, care interacţionează între ele.
2. Transformarea. Structura nu este un ansamblu stabil, dat odată
pentru totdeauna, ci un sistem de schimbări, de transformări.
3. Autoconservarea. Structurile se reglează ele înşele şi prin aceasta
se autoconservă, nu permit depăşirea frontierelor ei.
Exemple de structură ne poate servi structura de stat. în legătură cu
conţinutul categoriei „structura de stat" s-a propus ca aceasta să fie utili-
zată pentru, a desemna „organizarea teritorială a puterii", care să includă
atît ceea ce denumim acum „structura de stat", cît şi „organizarea admi-
nistrativă a teritoriului". Credem că o astfel de concepţie poate duce însă
k ştergerea deosebirilor calitative dintre unităţile administrativ-teritoriale
şi subiectele unei federaţii. Din aceste considerente credem că structura de
1
In limba latină, de unde de altfel, provine cuvîntul, „structură" înseamnă construcţie, distri
buţie, aşezare, ordine. Dar sensul lui a evaluat. Astfel, în literatura contemporană definiţiile care se
dau structurii conving spre înţelegerea ei ca ansamblul relaţiilor inerente sistemului, vizează tocmai
sensul de a fi interacţiunea elementelor din cadrul sistemului. De pildă, filozoful englez Bertrend
Russei arată ca a stabili structura unui obiect înseamnă a desprinde părţile sale şi modul lor de in
teracţiune.
2
Constantin Stroe, Compendiu de filosofia dreptului. Bucureşti, 1999, pag. 88. Vezi: Sofia
Popescu, Forma de stat, Bucureşti, 1983, pag. 18-19.
^ 133 f-
stat (sau forma de organizare statală) înseamnă împărţirea internă a sta-

tului în unităţi administrativ-teritoriale sau în părţi politice, autonome şi
raporturile dintre stat, considerat ca întreg, şi părţile sale componente. Din
acest punct de vedere statele se împart în: state simple sau unitare şi state
compuse sau federative. In acest numeric majoritatea absolută a statelor
contemporane sînt state unitare. Mai mult ca atît, la etapa contemporană
remarcăm tendinţa refuzului de la statul federal în favoarea statului uni-
tar.
Statul este unitar (simplu) dacă reprezintă o singură formaţiune sta-
tală, cu un regim constituţional unic, are un singur rînd de autorităţi legis-
lative, executive şi judecătoreşti la nivel central, puterea fiind difuzată de
la centru.1
Caracteristicile principale ale statului unitar sînt:
» o singură formaţiune statală;
» un singur regim constituţional, stabilit printr-o singură Lege Su-
premă - Constituţia;
« un singur rînd de organe ale puterii de stat, divizată în putere legis-
lativă, putere executivă şi putere judecătorească, care îşi exercită
autoritatea pe întreg teritoriu în raport cu toată populaţia ţării;
• există o singură cetăţenie;
* un singur subiect al dreptului constituţional şi internaţional este
statul însuşi.
Astfel, statul unitar apare ca un centru politic care nu este determinat
sau influenţat de întinderea teritoriului, de numărul cetăţenilor, de forma
de guvernămînt sau de regimul politic.
In acelaşi timp, caracterul unitar al statului nu face imposibilă şi nici
nu împiedică organizarea teritoriului, sub aspect administrativ, în unităţi
administrativ-îeritoriale, conduse potrivit principiilor autonomiei locale şi
a descentralizării serviciilor publice.
Autoadministrarea unităţilor administrativ-teritoriale se efectuează
de către agenţii locali aleşi de populaţia din teritoriul respectiv (primării
şi consilieri locali). Autorităţile administraţiei publice locale nu se sub-
ordonează puterii executive centrale, ele însă se afală sub supravegherea
1
Este de menţionat că există o discordanţă dintre noţiunea de star unitar din textul român
şi noţiunea de edmoe zocydapcmeo din textul rus, generată de traducerea tendenţioasă din limba
română în limba rusă. Normai ar fi, să pornim de la premisa că în toate cazurile este aplicabil sen-
sul noţiunii din limba română ca fiind limba oficială a statului, iar textul rus este valabil doar ca o
traducere (vezi Constituţia Republicii Moldova).
-^ 134 S-
administrativă a Guvernului şi, administrînd colectivităţile în condiţiile

prevăzute de lege, nu pot să se opună statului.
în complex cu proclamarea caracterului unitar al statului Republica
jjMoldova, Constituţia proclamă şi indivizibilitatea acestuia, deoarece ulti-
mul caracter derivă din primul. Statul este indivizibil, în sensul că nu poate
n împărţit total sau parţial în mai multe unităţi statale (state) şi transformat
într-un stat federal (federativ). Totodată, caracterul indivizibil rezultă din
caracterul unitar al statului, iar includerea noţiunii respective în textul con-
stituţional nu face decît să accentueze caracterul de stat unitar. Caracterul
de stat indivizibil presupune că statul, ca persoană politică şi juridică, nu
poate fi supus unei divizări şi organizări sub aspect administrativ. Subdi-
viziunile teritoriale cu caracter administrativ nu sînt state separate şi, chiar
autonomia lor este aprofundată, ele trebuie să contribuie la realizarea şi
funcţionarea centralizată a unei structuri - statul Republica Moldova.
Statul federativ (compus) nu a fost niciodată definit de o manieră care
să pară satisfăcătoare tuturor teoreticienilor, după cum nici pentru stat nu
s-a găsit o astfel de definiţie. Astfel, în viziunea unor autori, statul fede-
rativ este statul format din două sau mai multe state membre, din unirea
cărora apare un nou stat - federaţia - ca subiect unitar de drept.1
în viziunea noastră în cazul statelor federale cuvîntul „stat" ca subiect
al federaţiei se foloseşte mai mult în viziunea tradiţiei, întrucît ele nu sînt
în adevăratul sens al cuvîntului. Prin intrarea lor în federaţie acestea (sta-
tele) au devenit, mai degrabă, un fel de unităţi administrativ-teritoriale,
decît state propriu-zise, deoarece acestea nu dispun de mai multe atribute
caracteristice statului (nu dispun de armată proprie, de securitate, între ele
au există, frontiere naţionale ctc.J.
Statul federativ nu trebuie confundat cu asociaţiile de state, deoarece
acestea nu dau naşterea unui nou stat. Principalele caracteristici ale fede-
raţiei sînt următoarele:
1. Federaţia este constituită din unităţi statale (statele în S.U.A., In
dia, Australia; republici în Rusia; landuri în R.F.G. şi Austria; can
toane în Elveţia; provincii în Canada etc.).
2. Subiectele federaţiei nu sînt state în sensul deplin al cuvîntului şi
nu beneficiază de suveranitate, în pofida proclamării ei formale în
unele federaţii.
Aşa de exemplu, pe parcursul mai multor ani s-a spus necondiţio-
nat că statele membre ale federaţiei sovietice, republicile Iugoslaviei îşi
loan Moraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Voi. I, Bucureşti, 1993, pag. 153.
- f 13 5 ^
păstrează suveranitatea. Evident, n-a fost şi nici n-a putut fi vorba de o

suveranitate reală a acestora. Se spunea de suveranitatea republicilor unio-
nale doar în scopuri propagandistice. Oricum, era mai „comod" să spui de
suveranitatea Moldovei, Letoniei, Armeniei etc., şi să nu recunoşti faptul
că acestea propriu-zis erau nişte gubernii ale Imperiului Sovietic.
Acest lucru a fost confirmat încă o dată de practică, începînd cu anul
1989, „statele suverane" membre ale Federaţiei Sovietice ... şi-au declarat
independenţa. Chiar încercarea de a menţine cu orice preţ „uniunea bene-
volă a republicilor surori"1 nu s-a soldat cu succes. Imperiul Sovietic (de
altfel ca şi toate celelalte imperii de pînă acum) s-a prăbuşit. Ca urmare,
această ipoteză potrivit căreia statele ce fac parte din federaţiile socialiste
îşi păstrează suveranitatea, cade.
3. Deopotrivă cu Constituţia federală comună acţionează şi Constitu
ţiile (într-o serie de federaţii - S.U.A., Rusia, R.F.G. etc.) proprii
ale subiectelor federale. Ce-i drept, se asigură supremaţia Consti
tuţiei federale şi a altor legi federale, cărora trebuie să le corespun
dă / legislaţia membrilor federaţiei.
4. Paralel cu autorităţile legislative executive şi judecătoreşti ale fe
deraţiei funcţionează şi organe legislative, executive, judecătoreşti
ale subiectelor ei.
5. Persoanele de pe teritoriul federaţiei au, ca regulă, atît cetăţenia sta
tului federal, cît şi a subiectelor acesteia, în aceste cazuri, însă, cetă
ţenia subiectelor federale este mai mult simbolică, de uz intern (de
exemplu, cetăţean al Tatarstanului, Başcotorstanului, lacutiei etc.)
6. Parlamentul este, ca regulă, bicameral: o cameră reprezentînd su
biectele federale, iar cealaltă întregul popor al statului federal.
7. Subiectele federale de pe poziţii de egalitate participă - indiferent
de întinderea lor teritorială, de numărul populaţiei etc. - la luarea
deciziilor federale.2
8. Federaţia în ţările democratice se caracterizează prin descentraliza
rea statului, în funcţia federală inevitabil apare necesitatea delimi
tării de competenţe dintre organele federale şi organele subiectelor
federale.
1
In toamna anului 1989 Congresul deputaţilor poporului din U.R.S.S. adoptă Legea cu pri
vire la modalitatea de ieşire din componenţa U.R.S.S. (această lege făcea imposibilă ieşirea din
componenţa federaţiei), în primăvara anului 1991 se înscenează un referendum care, confirmă do
rinţa de păstrare a U.R.S.S.-ului.
2
După cum am menţionat, orientările actuale ale federalismului sînt contradictorii. Dacă în
fostele state socialiste tendinţa a fost şi este de a destrăma federaţia, în statele pluraliste, democra
tice tendinţa este contrară: de întărire a federaţiilor şi de formare a unor noi entităţi federale.
-Ş 136 t-
9. Raporturile dintre subiectele federale sînt raporturi de drept intern.

Pe plan extern, subiect de drept este statul federativ. Ce-i drept,
pot fi şi unele abateri de la acest principiu, în U.R.S.S., de exem-
plu, apăreau ca subiecte de drept internaţional şi două republici:
Ucraina şi Belorusia (ele au fost reprezentate în ONU). Această
reprezentare, însă, a fost pur decorativă.
Federaţia îşi are şi multe alte particularităţi care diferă de la o federa-
ţie la alta. Astfel, anumite particularităţi revin federaţiilor latino-america-
ne. Autorităţile federative în ţările respective beneficiază de dreptul unui
control larg asupra activităţii subiectelor federale.
!n cazul federaţiilor afro-asiatice se observă alte particularităţi. Deo-
sebim, de exemplu, două variante de federaţie: burghezo-federală şi bur-
ghezo-democratică.
Federaţia se formează fie prin unirea unor state („federalism prin
agregare"), fie prin separarea a ceea ce înainte era unit („federalism prin
segregare"). Pentru prima situaţie ne serveşte, ca exemplu, S.U.A., Elveţia
etc., pentru cea de-a doua un bun exemplu îl constituie Belgia, în primul
caz, statele federale îşi pierd stataîitatea, chiar dacă în aparenţă s-ar părea
că dispun de toate dimensiunile statale (teritoriu, populaţie etc.) afirmăm
acest lucru, deoarece din momentul încadrării lor în federaţie aceste state
îşi pierd suveranitatea. Astfel, de exemplu, J. F. Aubert, analizînd trans-
formarea Elveţiei din confederaţie în federaţie arată că de la această dată
cantoanele îşi pierd suveranitatea.
în legătură cu aceasta, întîlnim şi alte concepte. Am menţionat poziţia
autorilor din literatura juridică sovietică, referitoare la „păstrarea suvera-
nităţii" de către statele federate. Asemenea afirmaţii mai pot fi întîlnite
(ce-i drept, mai mult din partea acelora care tînjesc după trecut) unii autori,
confundînd, probabil, „suveranitatea" cu „competenţa". Vorbesc de „suve-
ranitatea internaţională", referindu-se la statul federativ, şi „suveranitatea
internă", referindu-se la componentele acestuia.
în sfîrşit, întîlnim, şi afirmaţii referitoare la „suveranitatea împărţită"
între statele membre şi statul federal.
în ceea ce ne priveşte, ne-am expus anterior poziţia şi considerăm ne-
acceptabile conceptele respective. Subliniem doar încă odată că o suvera-
nitate nu se împarte, nu se dăruieşte. State „nesuverane" sau state „oleacă
suverane şi oleacă nu" nu există. Ele pot exista doar în fantezia unora sau
în doctrinele decorative şi atrăgătoare amăgitor a altora.
In dependenţă de criteriile puse la baza federaţiilor, acestea pot fi:
-= 137 =-
• Teritoriale (Germania, Austria etc.).

• Naţionale (fostele U.R.S.S., Cehoslovacia, Iugoslavia, actualele
Belgia, Elveţia).
• Mixte, organizate în baza principiului teritorial şi etnic (Federaţia
Rusă).
6.3.2 Subiectele federaţiei

Problema subiectelor federaţiei constituie problema cheie a studiului
nostru. După cum am menţionat anterior, forma federativă a structurii de
stat este mai puţin răspîndită decît cea unitară. Ea există într-o serie de
ţări dezvoltate, precum federaţiile „clasice" din America de Nord (S.U.A.,
Canada) şi Europa Occidentală (Elveţia, R. F. G., Austria), Australia. State
federative există şi în America Latină: Argentina, Brazilia, Venesuela, Me-
xic. Federaţii există şi în unele ţări din Asia şi Africa.
Pe parcurs vom analiza ce subiecte formează unele sau altele federa-
ţii, care sînt drepturile acestora.
Federaţia S.U.A. şl drepturile statelor
Istoria federalismului american este bogată, fiind legată de lupta
pentru independenţă a fostelor colonii care au alcătuit nucleul actualelor
S.U.A., de rebeliunea sudistă înfrîntă după patru ani de război civil ş.a.
Astfel statele federate şi-au pierdut definitiv competenţele exterioare
ale suveranităţii lor, înregistrîndu-se o creştere inerentă a autorităţii fede-
raţiei faţă de state.
în prezent, statele ce compun S.U.A. sînt în număr de 50. Puterile
statului federal sînt destul de întinse, deoarece el trebuie să intervină pen-
tru a elimina evenimentele disparităţii şi pentru a asigura înfăptuirea unor
obiective economice şi sociale.
în ceea ce priveşte relaţiile dintre statul federal şi statele federate,
enunţăm următoarele: revizuirea Constituţiei federale nu poate fi făcută
decît cu participarea statelor federate. Congresul poate efectua o revizuire
cu majoritatea de două treimi. Dar la cererea parlamentelor a două treimi
din statele federate se poate reuni o Convenţie consacrată modificării Con-
stituţiei. Amendamentele adoptate trebuie să fie aprobate într-un termen
fixat de Congres de către trei pătrimi din statele federate înainte de intrarea
lor în vigoare.
Statele federate au dreptul să-şi adopte propriile lor constituţii. Parla-
mentele statelor sînt bicamerale (cu excepţia statului Nebraska). în cadrul
-ş 138 ş-
statelor puterea executivă revine unui guvernator, ales de cele mai multe
ori pe patru ani, prin sufragiu universal şi direct.
în ceea ce priveşte repartizarea competenţelor legislative, acesta re-
vine de regulă statelor, cu excepţia problemelor care au fost transferate în
competenţa statului federal. Astfel, legile statelor sînt competente să regle-
menteze probleme privind statutul persoanelor (căsătorie, divorţ, succesi-
uni), regulile privind sistemul electoral, legislaţia penală, bancară şi de asi-
gurări, regulile de circulaţie cu excepţia autostrăzilor federale, organizarea
judiciară, legislaţia în ceea ce priveşte învăţămmtul, sănătatea, problemele
sociale, armele, jocurile, drogurile.
Dat fiind marea diversitate de condiţii locale, există şi diferente între
legislaţiile în vigoare în diferite state, în general, în foarte multe situaţii
statul federal se stăruie să respecte legislaţia locală elaborată în concordanţă
cu unele tradiţii şi moravuri, care datează de mult timp.
Evident, au fost şi probleme impuse de centra şi acceptate cu greu
de state (de exemplu, dreptul de vot a populaţiei de culoare, dezagregarea
şcolilor etc.). Anumite probleme pot să apară, deşi de la războiul de secesi-
une dun 1861-1865 nu s-au ivit situaţii ale unor divergenţe fundamentale.
Senatul se compune din 100 de senatori, aleşi cîte doi de fiecare stat,
indiferent de populaţia acestora. Astfel Alaska care are 407 mii de locuitori
sau California (circa 22 milioane) sînt reprezentate egal în Senat.
Federaţia Rusă
Pentru studiul nostru este interesant de a şti modul de constituire şi
statutul juridic al subiectelor federate, graţie faptului că Rusia a propus Re-
publicii Moldova planul de federalizare, expus în aşa numitul memoran-
dumul Kozak. Nu am vrea să ne referim la conţinutul acestuia. E suficient
de a spune doar faptul că o transpunere în viaţă a acestuia ar duce practic
la dispariţia Republicii Moldova ca stat suveran. Am menţiona chiar că el
constituie un plan excelent de colonizare pe cale paşnică a statului nostru.
Federaţia Rusă e constituită din 89 de subiecţi, inclusiv: 21 de repu-
blici, 6 ţinuturi, 49 regiuni, 2 oraşe de nivel federal (Moscova şi Sankt-
Petersburg), l regiune autonomă şi 10 districte autonome. O asemenea
construcţie federală, în viziunea noastră nici pe departe nu poate satisface
interesele celor 140 de naţionalităţi din Federaţia Rusă.
Constituţia precizează că toate subiectele federate sînt egale în drep-
turi. Uimitor faptul cum, de exemplu, Tatarstanul sau Başcatarstanul s-ar
echivala cu Tomskul, Omskul, Tuia ca regiuni, sau cu Moscova, Sankt-
Petersburg ca oraşe? Evident aceasta ţine de dreptul poporului rus, de do-
-f 139 t-
leanţeSe sale. Atragem atenţie la acest fapt, deoarece în viziunea tovară-

şului Kozak (şi nu numai a lui!) stînga Nistrului împreună cu Găgăuzia
(circa 900 mii de locuitori) ar însemna mai mult decît restul, celor peste 3
milioane de locuitori ai Republicii Moldova.
Se stabileşte că teritoriul Federaţiei este alcătuit din teritoriul subiec-
ţilor săi, din apele interioare, marea teritorială şi spaţiul aerian corespun-
zător, precum şi din platoul continental, zona economică de excepţie a Fe-
deraţiei fiind definită prin lege federală şi normele dreptului internaţional.
Schimbarea graniţelor între subiecţii Federaţiei se poate face numai cu
acordul lor reciproc.
Limba de stat pe întreg teritoriul federaţiei este limba rusa. Limbile
republicilor pot fi folosite împreună cu limba de stat.
In competenţa Federaţiei Ruse intră: adoptarea şi schimbarea Consti-
tuţiei şi a legilor federale, precum şi controlul asupra respectării lor, struc-
tura federativă şi teritoriul federaţiei; reglementarea şi apărarea drepturilor
şi libertăţilor omului; cetăţenia şi drepturile minorităţilor naţionale; sta-
bilirea sistemului organelor puterii legislative, executive şi judecătoreşti,
organizarea activităţii lor; proprietatea federală şi administrarea ei; politica
externă şi relaţiile internaţionale ale Federaţiei Ruse: relaţiile economice
ale Federaţiei Ruse ş.a.
Subiecţii Federaţiei Ruse dispun de întreaga putere de stat, cu excepţia
celei ce intră în competenţa Federaţiei, între subiec::: Federaţiei nu se pot
stabili frontiere vamale, taxe impozite şi orice alte obstacole care împiedi-
că libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor si mijlc2ce:er rinanciare, decît
în cazuri anumite determinate de legea federală, în cazul în care există o
contradicţie între o lege federală şi un act normativ (inclusiv Constituţie)
al unuia dintre subiecţii Federaţiei prioritate are legea federală.
Parlamentul Federaţiei Ruse - Adunarea Federală — este organul re-
prezentativ şi este alcătuit din Consiliul Federaţiei şi Duma de Stat. Consi-
liul Federaţiei este compus din 178 membri (cîte 2 reprezentanţi ai subiec-
ţilor federaţiei). Duma de Stat este alcătuită din 450 deputaţi, aleşi prin vot
universal în circumscripţii electorale pe 4 ani.
Germania
Capitolul al doilea al Constituţiei Germane reglementează relaţiile
dintre Federaţie şi landuri. Constituţia precizează că R. F. G. este un stat
federal, democratic şi social, în care suveranitatea emană de la popor, fi-
ind exercitată de acesta prin alegeri şi plebiscite si prin organele speciale
investite cu putere legislativă, executivă şi judiciară. Art. 23 al Constitu-
-s 140 &
ţiei R. F. G. dispune că „Prezenta Lege fundamentală se aplică imediat

pe teritoriul Landurilor Baden, Saxonia de Jos, Bavaria, Bremen, Marele
Berbin, Hamburg, Hesse, Renania de Nord - Westphalia, Renania-Palati-
nat, Slesswig-Hollstein, Wirtemburg-Baden şi Wurtemburg-Hohenzolern.
Ea va intra în vigoare în alte regiuni din Germania după aderarea acestora.
Acest articol a stat la baza aderării R. D. G. la Federaţia Germană în 1989,
după prăbuşirea zidului berlinez.
în ceea ce priveşte landurile, Constituţia dispune că ordinea constituţională
în landuri trebuie să se conformeze principiilor unui stat de drept republican, de-
mocratic şi social, în landuri, arodismente şi comune poporul trebuie să dispună
de o reglementare rezultată din alegere prin vot universal, direct, liber, legal şi
secret, în comune Adunarea municipală va putea ţine loc de organism ales.
în ceea ce priveşte funcţiile landurilor se prevede că exercitarea pu-
terii publice şi îndeplinirea sarcinilor revenind statului aparţin landurilor,
cu excepţia dispoziţiilor contrare Legii fundamentale. Dreptul federal are
prioritate faţă de dreptul landului.
Relaţiile externe sînt de competenţa federaţiei, dar înaintea încheie-
rii unui tratat care afectează situaţia specială a unui land, acesta trebuie
consultat în timp util. De asemenea, este de remarcat prevederea conform
căreia „în funcţie de competenta lor legislativă, landurile pot, cu consimţă-
mîntul guvernului federal, să încheie tratate cu state străine".
Landurile participă la legislaţia şi administraţia Federaţiei prin inter-
mediul Bundesrat-ului, a doua cameră a Parlamentului. Acesta e compus
din 68 reprezentanţi ai guvernelor landurilor.
Fiecare land dispune de cel puţin 3 voturi; landurile cu o populaţie
mai mare de doua milioane dispun de 4 voturi, iar cele cu o populaţie mai
mare de 6 milioane vor dispune de 5 voturi.
Landurile au dreptul de a legifera în măsura în care puterea legislativă
nu este conferită federaţiei.
Constituţia distinge două categorii de probleme, unele în care Federa-
ţia are dreptul exclusiv de a legifera, cum ar fi: problemele apărării, aface-
rilor externe, naţionalităţii federale, libertăţii de circulaţie, paşapoartelor,
colaborării în problemele poliţiei criminale, protecţiei împotriva activităţi-
lor care compromit interesele R. F. G. în străinătate ş.a.
Alte probleme formează domeniul legislaţiei „concurente", în care
landurile au puterea de a legifera atîta timp şi în măsura în care Federaţia
nu face uz de dreptul său de a legifera (probleme de drept civil, drept pe-
nal, organizare judiciară, stare civilă, prevederi sociale etc).
-^ 141 t-
Sînt de domeniile legislaţiei concurente şi problemele legate de sarci-

nile şi pensiile persoanelor din funcţii publice, în măsura în care Federaţia
nu are în acest domeniu un drept de legiferare exclusiv.
Elveţia
Deşi denumirea oficială a ţârii este Confederaţia Elveţiei, după forma
structurii de stat ea este un stat federativ. Elveţia este formată din 23 de can-
toane, trei din care se divizează în semicantoane. în Elveţia există un sistem
multilateral cu diverse forme de administraţie locală şi autoadministraţie. Fie-
care canton îşi soluţionează independent problemele privind organizarea lor.
Constituţia menţionează că suveranitatea cantoanelor nu este limitată,
prerogativele acestora fiind limitate numai prin puterile ce au fost delegate
puterii federale.
Drepturile cantoanelor sînt garantate, dar Constituţiile acestora trebu-
ie să asigure exerciţiul drepturilor politice ale cetăţenilor, să nu contrazică
dispoziţiile Constituţiei federale şi să fie acceptate de popor, putînd fi revi-
zuite dacă majoritatea absolută a cetăţenilor cer acest lucru.
Cantoanele nu au dreptul să încheie tratate politice, dar pot să încheie
între ele acorduri în problemele juridice şi de legislaţie, în mod excepţi-
onal cantoanele îşi păstrează dreptul de a încheia cu statele străine tratate
referitoare la problemele de vecinătate. Asemenea tratate nu trebuie însă să
contravină intereselor federale generale sau drepturilor altor cantoane. Ra-
porturile oficiale dintre cantoane şi guvernele străine se asigură, de regulă,
prin intermediul Consiliului Federal.
Numai federaţia are dreptul de a declara război şi de a încheia pacea,
ori de a încheia cu state străine alianţe şi tratate, în special în probleme
comerciale sau vamale.
Adunarea Federală a Elveţiei e constituită din două camere: Consiliul
Naţional şi Consiliul Cantoanelor. Consiliul Cantoanelor reprezintă inte-
resele cantoanelor şi este constituit din 46 de deputaţi - cîte doi de fiecare
canton şi cîte unul de la semicanton.
633. Generalizări referitoare la federaţie

Forma structurii de stat depinde de condiţiile formării acestui stat,
tradiţiile istorice, componenţa naţională, gradul comunităţii teritoriale în
el, de prezenţa divergenţelor între diferite grupuri ale cercurilor guvernan-
te etc. Prin urmare, forma structurii de stat, reflectă, gradul centralizării
funcţiilor de stat, coraportul dintre „centru" şi „teritoriu".
•^ 142 i-
Determinarea oportună a formei de organizare statală rezultă din di-

verşi factori de ordin economic, politic, ideologic, ce influenţează asupra
formării tendinţelor centripete şi centrifuge.
în ţările democratice contemporane cea mai răspîndită este forma uni-
tară a structurii de stat. Tendinţa unitarismului este condiţionată de necesi-
tăţile pieţei unice, centralizării puterii.
Din punct de vedere istoric, unitarismul a fost un factor progresist,
întrucît a înlocuit scindarea feudală şi particularismul.
Statele unitare nu sînt echivalente, în unele cazuri se accentuează cen-
tralizarea exagerată, în altele poate fi caracteristică descentralizarea.
Fomia federativă s structurii de stat este mai puţin răspuidită. Pe par-
curs ne-am referit la federaţiile „clasice" (de ex., S.U.A.). într-o serie de
ţări din Asia şi Africa federaţiile au apărut în rezultatul mişcării de elibe-
rare naţională. Sînt cunoscute cazuri cînd fostele metropole încercau să
impună tinerelor state naţionale forma federativă cu scopul de a conserva
instituţiile tradiţionale din metropolă. Aşa, de exemplu, s-a întîmplat cu
federaţia din Camerun, unde mai tîrziu s-a instaurat unitarismul.
în unele ţări au fost formate federaţii luîndu-se în considerare princi-
piul lingvistic. Asemenea federaţii au fost formate în India (după reorgani-
zarea statelor în anul 1956), parţial în Pakistan şi Nigeria.
Forma federativă îşi are şi trăsăturile sale specifice. La acestea ne-
am referit anterior, în baza analizei federaţiilor existente putem constata
următoarele:
1. Subiectele federaţiei nu sînt state în sensul deplin al cuvîntului,
chiar dacă în unele cazuri se menţionează despre suveranitatea
acestora. Caracterul suveran al subiectelor federate e formal, de
clarativ şi nu real.Nu poate fi acceptabil, după părerea noastră, nici
conceptul suveranităţii divizate.
2. Absolut în toate cazurile federaţiei, subiectele federate nu dispun de
dreptul de a ieşi liber din componenţa federaţiei. Se ştie că în Consti
tuţia U.R.S.S. se menţiona dreptul republicilor unionale de a ieşi din
componenţa U.R.S.S. Un asemenea drept, însă, a avut un caracter
formal. Nu a fost, ce-i drept, nici un caz de încercare de a ieşi din
componenţa federaţiei sovietice. Doar la sfîrşitul anilor optzeci ai
secolului trecut s-au făcut încercări de a ieşi din componenţa federa
ţiei (exemplu ţărilor Baltice), dar ele au fost respinse din start.
3. Subiectelor federaţiei li se garantează integritatea teritorială.
Aceasta e un drept inalienabil al subiectelor federate. în condiţiile
-= 143 e-
federaţiilor democratice integritatea teritorială este asigurată. Nu

putem'spune acest lucru în condiţiile federaţiilor cu regimuri auto -
ritare. Ca exemplu ne poate servi federaţia sovietică. E ştiut, că ini-
ţial Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, inclusă forţat
în componenţa U.R.S.S. ca rezultat al protocolului adiţional secret
al pactului Ribbentrop-Molotov, urma să dispună de un teritoriu
de circa 50 mii kilometri pătraţi. Pînă la urmă Moldovei i-au fost
luate şi acele teritorii, care nici o dată n-au intrat în componenţa
altor state.
4. Deopotrivă cu Constituţia federală comună în unele federaţii acţi
onează şi Constituţiile subiectelor federate. De asemenea, paralel
cu legile federale acţionează şi legile subiectelor federate.
In toate cazurile, însă, se subliniază supremaţia legislaţiei federale
faţă de legislaţia subiectelor federate. Prin aceasta se asigură unicitatea
reglementării normativ-juridice pe probleme de interes major. Aceasta se
răsfrînge şi asupra organelor subiectelor federate.
5. Ca regulă, Parlamentul statelor federative este bicameral, una din
camere reprezentînd subiectele federate. De cele mai multe ori
această reprezentare este egală, deşi pot fi abateri de la această
regulă.
6.3.4. Republica Federativă Moldova: un pas spre integrare sau

un pas spre dezmembrare?
Republica Moldova este un Stat tînăr apărut pe harta lumii ca rezultat
al luptei de eliberare naţională şi a destrămării U.R.S.S. Chiar de la început
ne-am confruntat cu separatismul. Astfel, în toamna anului 1990 teritoriul
Republicii Moldova a fost dezmembrat, instituindu-se în raioanele din st-
ingă Nistrului un regim secesionist prin formarea aşa-numitei Republici
Transnistrene Moldoveneşti cu capitala în or. Tiraspol. Ca urmare, pe o
suprafaţă de 11 % din teritoriul Republicii Moldova cu o populaţie de circa
700 de mii de oameni, viaţa publică şi-a păstrat amprentele trecutului. Se-
paratiştii refuză să se supună regimului constituţional al Republicii Moldo-
va. Violînd în mod flagrant Constituţia Republicii Moldova, ei au adoptat
propria constituţie şi au creat autorităţi publice proprii (parlament, guvern,
preşedinte, instanţe judecătoreşti etc.). In consecinţă, Republica Moldo-
va nu are nici o putere asupra acestui teritoriu, fiindu-i pusă în pericol
statalitatea. Problema transnistreană continuă să preocupe clasa politică
-m 144
moldovenească şi să figureze pe agendele mai multor foruri internaţionale.

Pe parcursul anilor conducerea Republicii Moldova a manifestat în mod
constant o atitudine concilientă. Toate propunerile, însă, au fost respinse
de liderii separatişti.
Situaţia se complică şi mai mult prin faptul că regimul secesionist
de la Tiraspol a fost constituit şi sprijinit şi mai continuă să fie sprijinit de
forţele proimperiale ruse, fapt recunoscut în cadrul unei vizite oficiale în
Republica Moldova, efectuată în februarie 2003 de ex-preşedintele Dumei
de Stat al Federaţiei Ruse, Ghenadie Selezniov.
De asemenea, nu putem neglija şi alţi factori care împiedică solu-
ţionarea oportună a diferendului transnistrean. în primul rînd este vorba
de prezenţa militară a Federaţiei Ruse pe teritoriul Republicii Moldova.
Contrar hotărîrilor adoptate atît la nivel bilateral, cît şi la nivelul diferitelor
organisme internaţionale, Rusia, sub diverse pretexte, tărăgănează proce-
sul de retragere a forţelor sale armate din raioanele de Est ale Republicii
Moldova.
în aceste condiţii tot mai mult se promova ideea soluţionării dife-
rendului transnistrean prin federalizarea Republicii Moldova. Mai mult ca
atît, se vehicula ideea că Legea Supremă a Republicii Moldova din 29
iulie 1994 este depăşită de timp şi nu permite soluţionarea integrităţii
teritoriale. Se afirmă că soluţionarea ar putea fi posibilă ca urmare a
federalizării Republicii Moldova.
Asemenea afirmaţii nu au şi nici nu pot avea nici un temei. Federa-
lizarea Republicii Moldova nici pe departe nu e un pas spre integritate.
Aceasta ar distanţa şi mai mult stînga Nistrului de la restul statului.
Nu pot fi neglijate nici exigenţele art. 142 al Constituţiei. Se impune
luarea în consideraţie a poziţiei majorităţii cetăţenilor Republicii Moldova
cu drept de vot.
Federalizarea Republicii Moldova ar putea fi chiar periculoasă, ar pu-
tea crea în lume un precedent juridic negativ.
Nu există nici un criteriu ştiinţific pentru a argumenta necesitatea drep-
tului la autodeterminare a raioanelor din stînga Nistrului sau pentru a accepta
ideea obţinerii calităţii de subiect federat. A justifica cerinţele separatiştilor
înseamnă practic a turna apă la moara separatiştilor şi din alte state.
Federaţia e o formă a structurii de stat convenabilă nu poporului Repu-
blicii Moldova ci forţelor proimperiale ruse. Federalizarea are drept scop
conservarea instituţiilor proimperiale şi reînvierea fostului imperiu rus.
145
6Â. Asociaţiile de state şi ierarhiile de state

6.4,1. Asociaţiile de state
Vorbindu-se de structura de stat, în general, şi de statele compuse, în
particular, în literatura de specialitate deseori se menţionează şi o aseme-
nea modalitate de structură, cum ar fi confederaţia. O asemenea afirmaţie
însă nu poate fi acceptată. Statul (fie el unitar sau federativ) nu trebuie
confundat cu asociaţiile sau uniunile de state. Ele nu constituie un stat. Sta-
tutul statelor ce formează uniunea sau asociaţia respectivă e reglementat
de norme internaţionale ce se conţin în tratatele respective. Statele intră nu
în raporturi de drept constituţional (drept intern), ci în raporturi de drept
internaţional.
De-a lungul istoriei sînt cunoscute diferite asociaţii şi uniuni de state
şi anume: uniunile personale, uniunile reale şi confederaţiile.
Uniunea personală reprezintă o uniune a două sau mai multor state,
care, păstrîndu-şi suveranitatea şi independenţa desemnează un şef de stat
comun (de regulă, un monarh).Aceste state nu au însă nici un alt organ
comun. Organul legiuitor, Guvernul, puterea judecătorească sînt distincte
pentru fiecare stat alcătuitor. Mai mult, fiecare dintre state are Constituţia
sa proprie, din acest motiv, puterile monarhului pot fi în unul din state măr-
ginite prin Constituţie, dar absolute în altul.1
Astfel de uniuni personale au existat între Olanda şi Luxemburg (1815-
1890), Anglia şi Hanovra (l714-1837), Danemarca şi Islanda (l918-1944).
Uniunea personală este o uniune foarte puţin trainică.
Uniunea reală este o asociaţie mult mai puternică decît uniunea per-
sonală. In cadrul ei, pe lîngă şeful statului, există şi alte organe de stat
comune. De exemplu, statele ce formează o asemenea uniune soluţionează
cu ajutorul organelor de stat comune probleme ce ţin de domeniul afaceri-
lor externe, apărare, finanţe etc. Uniuni reale cunoscute în istorie au fost:
Suedia şi Norvegia (1815-1905); Austria şi Ungaria (1867-1918). Princi-
patele Unite - Muntenia şi Moldova - între anii 1859-1862 - au constituit
o uniune personală, transformată între anii 1862-1864 în uniune reală care
a dus la formarea statului unitar român.
Confederaţia constituie o asociaţie de state independente, formată
din considerente economice şi politice atît de ordin intern cît şi de ordin
1
Tudor Drăganu, Drept constituţional si instimiii aofiict Twtaa elementar, Voi. Cluj-
Napoca, 2000.
-f 146 &
extern, care nu dă naştere unui stat nou, ca subiect de drept internaţional.

Statele confederate urmăresc realizarea unor scopuri comune pentru solu-
ţionarea cărora îşi aleg un organism comun, unde sînt reprezentate toate
statele-membre. Organismul comun creat ia hotărîri numai cu unanimitate
de voturi.
Hotărîrile acestui organism obligă statele numai în cazul cînd sînt
aprobate în modul respectiv. Drept exemplu de confederaţii ne pot servi:
Confederaţia statelor americane între anii 1776-1787; Confederaţia Ger-
mană (1815-1871); Confederaţia elveţiană (1815-1848). De menţionat
faptul că Elveţia şi azi păstrează denumirea de Confederaţie, cu toate că în
realitate, începînd cu anul ] 848 devine o federaţie.
Confederaţia e o asociaţie provizorie de state. Experienţa mondială
cunoaşte diverse exemple ce ilustrează soarta statelor asociate în confede-
raţie. Au fost cazuri cînd confederaţiile s-au destrămat (de exemplu Aus-
tro-Ungaria), avem cazuri cînd confederaţiile nu numai că s-au dezvoltat
cu succes, dar au şi evoluat prin stabilirea unor relaţii mai strînse (S.U.A.,
Elveţia).
Astăzi se vorbeşte tot mai mult despre asociaţii calitativ noi de state.
Aşa de exemplu, tratatul de la Maastricht a prefigurat bazele unei noi
Europe care reprezintă mult mai mult decît un spaţiu economic omogen.
Conceptul pus la baza acestui tratat „şi-a propus să readucă într-un cadru
unitar şi supranaţional, cele trei mari aspecte tipice ale suveranităţii statale:
moneda, siguranţa internă şi justiţia; politica externă şi apărarea...
Intr-o atare situaţie, construcţia juridică vizează o tipologie nouă, a
cărei structură a putut fi uneori asemuită, fie unei ordini de tip federal, fie
uneia de tip confederal'V Aici nu e cazul să tragem concluzii pripite şi să
vorbim de o structură juridică nouă. Pentru ultima e nevoie de mai multe
condiţii cumulative:
a) existenţa unei voinţe autonome a tuturor statelor membre ale Uni
unii Europene;
b) existenţa unor prescripţii fundamentale, a unor principii generale
care să comande direcţiile esenţiale ale viitoarei structuri;
c) voinţa de a păstra împreună ceea ce formează identitatea lor co
mună;
d) îmbinarea armonioasă, oportună a naţionalului şi internaţionalului,
excluderea necondiţionată a oricărui dictat ş.a.
Ion Deleanu, Opera citată.
-t 147 &
6.4.2. Ierarhiile de state

Ierarhie - sistem de subordonare a gradelor sau a funcţiilor inferioare
faţă de cele superioare; orînduire, ordine - aşa interpretează categoria „ier-
arhie" dicţionarul limbii române moderne.
In general, doctrina dreptului se pronunţă în favoarea egalităţii între
state. Totuşi, istoria a cunoscut şi mai cunoaşte posibilitatea de a stabili o
ierarhie între diferite state. Ierarhiile de state „îmbracă forme istoriceşte
revolute sau reziduale: statul vasal; statul protejat; dominioanele britanice;
teritoriile sub mandat; statele sub tutelă internaţională".1
1. Statul vasal
Prin vasalitate se înţelege situaţia juridică a unui stat, care deşi are
o structură politică distinctă şi un teritoriu propriu, dispune totuşi numai
de o suveranitate incompletă, prin faptul că îşi ia faţă de un alt stat (sta-
tul suzeran) anumite obligaţii care îi grevează suveranitatea. Obligaţiile
statului vasal sînt în mod obişnuit două: de a da asistenţă militară statului
suzeran în caz de război şi de a-1 sprijini prin anumite contribuţii băneşti.
In schimb, statul suzeran protejează şi ajută statul vasal.
Astăzi vasalitatea ţine de trecut, în trecut, însă, ea a fost întîlnită destul
de frecvent. De exemplu, cazul Serbiei (1856-1878), al Bulgariei (1878-
1908), al Egiptului (1833-1914), Principatele Unite prin tratatul de la Paris
din 1856 şi prin Convenţia de la Paris din 1858.
2. Statul protejat
Distincţia dintre vasalitate şi protectorat se întemeiază mai mult pe nu-
anţe determinate de momentul şi împrejurările istorice ale apariţiei lor. Ca
şi statul vasal statul protejat are o structură politică şi un teritoriu propriu,
dar pierde o parte a prerogativelor suveranităţii în folosul statului protector,
astfel încît devine dependent faţă de acesta din urmă. Exemple ne pot servi:
protectoratul Elveţiei faţă de Liechtenstein, al Franţei faţă de Monaco.
în afara Europei, sistemul protectoratului a fost frecvent aplicat faţă
de unele mari puteri în raporturile lor cu diferite teritorii africane sau asia-
tice, asupra cărora şi-au extins dominaţia, întrucît în acel moment teritorii-
le respective posedau organizaţii statale proprii, ele nu au fost transformate
pur şi simplu în colonii, ci li s-au atribuit statutul de state protejate (de
exemplu, protectoratul Franţei asupra Tunisiei (1881-1956), asupra Maro-
cului (1912-1956 etc.).
Ion Deleanu, Opera citată, pag. 138.
^ 148 =-
3. Dominioanele britanice
Dominicanele britanice au fost integrate în aşa-zisa „Comunitate bri-
tanică de naţiuni", alcătuită din fostele colonii (Canada, Australia, Noua
- Zeelandă, Africa de Sud). Ca „dominicane" faţă de fostele „colonii", ele
au dobîndit aproape integral independenţa, devenind subiecte de drept in-
ternaţional. După cel de-al doilea război mondial, „Comunitatea britanică
de naţiuni" a devenit „Comunitatea de naţiuni". Statele ce o constituie sînt
recunoscute ca subiecte de drept internaţional şi au devenit membre ale
Organizaţiei Naţiunilor Unite.
4. Teritoriile sub mandat
Teritoriile sub mandat au fost de fapt fostele colonii germane şi unele
dintre fostele provincii ale Imperiului Otoman, a căror administrare şi-au
asumat-o Liga Naţiunilor, care la rîndul ei, a dat mandat unora dintre pute-
rile semnatare ale tratatelor de pace să exercite efectiv competenţa de a le
administra, sub controlul Ligii Naţiunilor.
5. Statele sub tutelă internaţională
Acestea au luat locul statelor sub mandat internaţional, potrivit Cartei
ONU, aceasta în scopul sprijinirii evoluţiei respectivelor state spre deplină
independenţă sau pentru rezolvarea unor conflicte inter etnice sau pentru
garantarea acordurilor convenite.
6.4.3. Alte categorii de state

1. Mini statele. Nu există reguli acceptate în baza cărora să se apre
cieze de la ce suprafaţă a teritoriului sau de la ce număr al populaţiei un
stat poate fi calificat ca mini-stat. într-un document ONU s-a propus ur
mătoarea definiţie a mini-statelor: entităţi cu teritoriu, populaţie şi resurse
economice excepţional de mici, dar care s-au declarat state independente
(Raportul Secretarului General asupra activităţii Organizaţiei în anii 1966-
1967). Studiile întocmite însă în această problemă a demonstrat imposibi
litatea de a se stabili limite precise, în funcţie de care să se includă un stat
în categoria statelor foarte mici. în lipsa unor asemenea limite s-a susţinut
ideea că o asemenea calificare a statelor ar putea conduce la încălcări ale
principiului egalităţii suverane a statelor.
2. Vaticanul. Ca şef al bisericii catolice, în perioada Evului Mediu
pînă către sfârşitul secolului al XlX-lea, Papa şi-a exercitat puterea asupra
statelor pontificate, al căror teritoriu a variat în tipm. în anul 1870, după
-s 149 f-
formarea statului italian unitar, Roma este încorporată regatului Italiei, că-
ruia i-a devenit capitală. De la această dată pînă la anul 1929, cînd s-a
încheiat între Italia şi Sfîntul Scaun Tratatul de la Lateran, statutul juridic
al Vaticanului a fost incert. Prin tratatul nominalizat, Sfîntul Scaun este
recunoscut ca stat sub numele Vatican. In pofida teritoriului limitat (44 ha)
şi a numărului redus al populaţiei (cîteva sute), Vaticanul se bucură de re-
cunoaştere internaţională. Are capacitate de a întreţine relaţii diplomatice,
de a încheia tratate şi de a participa şi în alte forme la viaţă internaţională.
6,5. Regimul politic

Regimul politic include ansamblul metodelor şi mijloacelor de con-
ducere a societăţii, ansamblu care priveşte afit raporturile dintre stat şi
individ, cît şi modul în care statul dat asigură şi garantează drepturile
subiective.
Din punct de vedere al regimului politic se disting două categorii de
state: state cu regimuri politice democratice şi state cu regimuri politice
autocratice (totalitare).
Democraţia reprezintă, aşa cum determină şi numele ei, acea formă
de guvernare şi regim politic în care puterea aparţine poporului. De altfel,
democraţia este definită şi ca o guvernare a poporului, prin popor şi pentru
popor. Democraţia şi regimul democratic se caracterizează prin anumite
trăsături esenţiale şi anume, prin pluralism, adică prin existenţa mai multor
partide cu programe proprii care concurează la exercitarea puterii. Demo-
craţia se bazează pe alegeri, prin scrutin universal, în desemnarea repre-
zentanţilor poporului în organizarea puterii, într-o democraţie se manifestă
principiul majorităţii, ceea ce înseamnă că deciziile, hotărîrile se adoptă
pe baza votului majorităţii. De asemenea, regimul democratic se caracteri-
zează prin libertatea şi recunoaşterea opoziţiei. Deci, pentru existenţa unei
democraţii este necesar să se recunoască libertatea diferitelor opinii, pro-
grame politice şi posibilitatea alternanţei la putere a unui partid sau unor
partide cu alt partid (sau alte partide) din opoziţie care poate deveni partid
de guvernămînt. Aceasta presupune libertatea de contestare, de critică a
politicii de guvernare şi de propunere a unui program alternativ.
Democraţia şi regimul democrat presupun existenţa în societate a
drepturilor omului, adică cetăţenii trebuie să se bucure, să li se garanteze
drepturile şi libertăţile fundamentale, astfel cum ele sînt şi trebuie să fie
înscrise în legea fundamentală, în Constituţie. Desigur că toate aceste ca-
^ 150 &
racteristici trebuie înţelese şi în sensul că statul şi puterea sînt puse în sluj-

ba cetăţenilor, a persoanei, a individului, a omului. Statul şi organele sale
ca agenţi ai puterii sînt subordonaţi intereselor individului, situaţie opusă
concepţiei statului atotputernic, oprimator, dominator.
Democraţia poate să fie directă sau reprezentativă. Democraţia directă
presupune participarea directă a cetăţenilor la conducere, la adoptarea
deciziilor. Democraţia reprezentativă presupune alegerea de către cetăţeni
a organelor reprezentative prin intermediul cărora se exprimă voinţa şi in-
teresele poporului, alegeri care se fac prin vot. Desigur că evoluţia votului
cunoaşte şi are o istorie proprie, votul nu a fost de la început un vot univer-
sal, dar a devenit în societatea contemporană democratică, universal, egal,
direct şi secret.
Datorită caracteristicilor sale, la baza cărora stau societăţile destul de
numeroase ca populaţie, pe teritorii destul de extinse, ceea ce s-a generali-
zat a fost democraţia reprezentativă. Democraţia directă este o formă mai
rară, chiar foarte rară, ea astăzi se întîlneşte în unele cantoane din Elveţia,
unde într-adevăr sînt organizate adunări populare ale întregii populaţii din
cantonul respectiv, o dată sau mai multe ori pe an, într-o anumită locali-
tate, şi unde sînt discutate şi aprobate unele hotărîri, legi ale cantonului
respectiv.
în viziunea lui Spinoza „în statul democratic care se apropie cel mai
mult de starea naturală - toţi se leagă să lucreze, iar nu să judece şi să raţi-
oneze printr-o hotărîre comună; adică întru cît oamenii nu pot avea cu toţii
exact aceleaşi păreri, au făcut legămînt să se aibă putere de lege acea părere
care întruneşte mai multe aprobări, rezervîndu-şi însă dreptul de a o schimba
atunci cînd vor vedea că e mai bine altfel. Prin urmare, cu cît li se îngăduie
oamenilor mai puţină libertate de gîndire, cu atît ne îndepărtăm mai mult de
starea naturală şi în consecinţă, cu atît guvernarea devine mai violentă".1
Regimul autocratic se caracterizează prin inexistenţa atît a condiţiilor
juridice formale cît şi a condiţiilor reale pentru manifestarea voinţei po-
porului. Poporul nu are nici o posibilitate să determine sau să influenţeze
politica internă şi externă a statului.
La asemenea regimuri în care predomină sau sînt chiar exclusive meto-
dele nedemocratice se atribuie despotismul oriental în statele Orientului An-
tic, regimurile autocratice de tiranie sau dictatură, regimurile rasiale, fasciste,
semifasciste. La asemenea regimuri pot fi atribuite şi regimurile dictatoriale
comuniste. Acestor regimuri le este caracteristică „democraţia dozată".
1
Spinoza, Tratatul teologica politic. Bucureşti, 1960, pag. 303.
-^ 151 &
Boris Negru, ASina Negru
„Democraţia formală". Rolul central în sistemul politic al societăţii

revine partidului comunist.
Recunoaşterea prin Constituţie a rolului conducător aî partidului co-
munist a avut o semnificaţie multiplă, în primul rînd, i se garanta poziţia
de monopolist al vieţii de stat, indiferent de rezultatele alegerilor deoarece
rolul conducător al partidului nu era condiţionat de victoria în alegeri, în
al doilea rînd, partidul avînd dreptul să „îndrumeze" (bineînţeles, fără re-
stricţii) toate organele de stat şi funcţionarii publici dictau modalităţile de
soluţionare a tuturor problemelor, în al treilea rînd, prin politica de cadre,
coordonată strict, partidul comunist asigura excluderea cazurilor de pă-
trundere în aparatul de stat a persoanelor nedoriîe, a celor care aveau alt
concept asupra vieţii.
1. Ce este forma, statul, care sînt trăsăturile ei?
2. Ce elemente constitutive are la bază forma statului. Caracterizaţi
elementele acesteia.
3. Ce înţelegeţi prin forma de guvernămînt?
4. Care sînt caracteristicile statelor unitare şi federative?
5. Ce semnifică regimul politic al statului?
6. Cu ce probleme actuale legate de forma statului se confruntă Re
publica Moldova?
Literatura recomandată:______________________-
2. Alexandru Arseni, Drept constituţional şi instituţii politice, Voi. I, Tra
tat elementar, Chişinău, 2005.
3. Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Voi. II, Iaşi,
1993.
4. Genoveva Vrabie, Drept constituţional şi instituţii contemporane, Bu
cureşti, 1992,
5. Dan Ciobanu, Drept constituţional şi instituţii politice. Statul, Bucu
reşti, 1991, Partea I.
6. Tudor Drăgan, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat elemen
tar, Voi, l, Cluj-Napoca, 2000.
7. Teodor Cîrnaţ, Drept constituţional, Chişinău, 2004.
Filosofici dreptului. Marile curente, Bucureşti, 2002.
-t 152 i-
Aparatul
mecanismul) de stat
.•fi?:, 'fi s tisorn îdte'fie-fiîSUşi^Dumnezeii'i'f ent r tţ ce ;

5;:.;§:;: •âr.eaaţâ "nn dalală ifrtnâţsşr& birigl f nostru1',
'--'^ ''',.>.::,'.. îl V1'';'-"';':.";; ||K '::'.;••
Conceptul aparatului de stat, structura lui.

Autorităţile publice, coraportul acestora.
Parlamentul.
Preşedintele Republicii.
Guvernul.
Principiile de organizare şi funcţionare a aparatului de stat.
Raporturile dintre autorităţile publice de diferite niveluri.
7.1. Conceptul aparatului (mecanismul) de stat
Am văzut că statul reprezintă o organizaţie supremă a comunităţii
umane ce locuieşte pe un teritoriu distinct chemată să disciplineze societa-
tea, să adopte reguli generale de conduită umană, să organizeze executarea
lor şi să soluţioneze conflictele ce apar în societate. La analiza statului în
calitatea lui de organizaţie se foloseşte, de regulă, denumirea de aparat,
mecanism, maşină de stat.
Aparatul statului reprezintă un sistem de organe, prin intermediul că-
rora se realizează puterea de stat.
Remarcăm, de la bun început, că Constituţia Republicii Moldova
echivalează noţiunea de „organ de stat" cu cea de „autoritate publică".
Astfel, potrivit art. 60 (1), Parlamentul este „organul reprezentativ suprem
al poporului Republicii Moldova", dar şi „unica autoritate legislativă a
statului", organizarea şi funcţionarea lui fiind reglementate sub titlul III al
Constituţiei - „Autorităţile Publice". Tot sub acest titlu se vorbeşte despre
Preşedintele Republicii Moldova, Guvern, ministere, departamente şi alte
„autorităţi administrative" din subordinea Guvernului, „autorităţile admi-
nistraţiei publice locale", instanţe judecătoreşti, organe ale procuraturii.
Nu este mai puţin adevărat că Legea noastră supremă manifestă o pre-
ferinţă pentru termenul de „autoritate publică", pe care-1 aşează pe primul
loc, utilizînd, de asemenea, şi cel de „organ". Aparatul constituie un im-
portant element component al statului. Lui îi revine sarcinile de a exercita,
practic, întregul complex de funcţii interne şi externe proprii acestuia. El
îşi concentrează eforturile asupra organizării nemijlocite a activităţii de
conducere a treburilor statului, asigurării bunei funcţionări a tuturor sfe-
relor, ramurilor şi complexelor din economia naţională ce revin statului,
soluţionării operative a problemelor care apar în diferitele sfere ale vieţii şi
activităţii statului. Aparatul de stat este un mijloc organizatoric extrem de
important. El, practic, apare ca un „organ de lucru" al statului.
La baza organizării şi funcţionării aparatului de stat se află diferiţi
factori de ordin obiectiv şi subiectiv, care, în ultima instanţă, determină
structura lui internă, caracterul relaţiilor dintre diferite elemente ale lui,
formele şi metodele de activitate, atribuţiile fiecărei categorii de organe
statale. Toate acestea permit integrarea organelor statului într-un sistem
unitar. Ca rezultat, aparatul statului nu este o unire mecanică a organelor
•^ 154
sale luate aparte, ci un sistem integral al lor, bine organizat şi reglementat

riguros.
Noţiunea de aparat de stat este destul de complexă. Din aceste con-
siderente este inadmisibilă identificarea ei cu alte noţiuni, strîns legate de
ea, dar care nu sînt identice după conţinutul lor. O problemă aparte e cea
ce ţine de coraportul aparatului de stat şi mecanismul statului. Unii autori
identifică aceste categorii, considerîndu-le egale după volum şi avînd ace-
laşi conţinut. Alţii însă consideră că între aceste noţiuni există şi o diferen-
ţiere, în timp ce aparatul de stat se reduce doar la sistemul organelor de
stat, mecanismul de stat mai include în sine diverse organizaţii şi instituţii
statale, cum ar fi armata, poliţia, securitatea, serviciul diplomatic, adminis-
traţia întreprinderilor, organizaţiilor, instituţiilor etc.
Indiferent de sensul atribuit noţiunii şi conţinutului aparatului de stat,
drept părţi de primă importanţă a Iui se prezintă organele de stat. Din aceste
considerente o importanţă majoră o are definirea organului de stat şi a
trăsăturilor sale caracteristice. Caracteristicile specifice prin care organele
de stat se disting de organele şi organizaţiile nestatale sînt:
a)formarea lor prin voinţa statului şi exercitarea de către ele a func-
ţiilor lor în numele statului;
b)înfăptuirea de către fiecare organ de stat a unor tipuri şi forme de
activitate strict determinate, stabilite pe cale legislativă;
c) prezenţa în cadrul fiecărui organ de stat a unei structuri organiza-
ţionale, a scării teritoriale de activitate, a unui statut special, care
determină locul şi rolul lui în aparatul de stat, precum şi sistemul
de relaţii cu alte organe şi organizaţii de stat, — consfinţite toate pe
cale juridică;
d) învestirea organelor de stat cu atribuţii avînd caracter de putere de stat.
Remarcăm şi faptul că fiecare organ sau subsistem de organe îşi găseşte
temeiul legal în Constituţie, în legile organice, în alte legi şi acte normative.
Prezenţa ultimelor reprezintă cele mai esenţiale trăsături ale organis-
mului de stat. împreună cu alte trăsături ele fac posibilă delimitarea orga-
nelor de stat de organizaţiile (întreprinderile, instituţiile) de stat, precum şi
de organele şi organizaţiile nestatale. Atribuţiile puterii de stat îşi găsesc
expresia practică în emiterea de către organele de stat în numele statului a
actelor normative şi individuale obligatorii.
Fiind părţi componente ale unuia şi aceluiaşi aparat de stat, organele
statului se deosebesc unul de altul prin modul de formare a lor, genurile de
activitate de stat, caracterul şi limitele competenţei etc.
-Ş 155 &
Astfel, din punctul de vedere a competenţei lor interne, organele de

stat pot fi de două feluri: organe unipersonale (individuale) şi pluriperso-
nale (colegiale), în cazul organelor unipersonale hotărîrile producătoare de
efecte juridice se iau prin manifestarea de voinţă a unei singure persoane,
pe cînd în cazul organelor pluripersonale, e necesară voinţa unui colectiv
de persoane.
în dependenţă de spaţiul teritorial, în cadrul căruia se exercită com -
petenţa, organele statului pot fi: centrale (naţionale), care îşi exercită com -
petenţa asupra întregului teritoriu al statului, şi locale (regionale), care îşi
exercită competenţa asupra unei (unor) unităţi administrativ-teritoriale.
în funcţie de formele principale de activitate prin care participă la
exercitarea puterii de sat, distingem trei categorii principale de organe ale
statului: legislative, executive, judecătoreşti.
După modalitatea de constituire a lor, organele statului pot fi divizate
în organe alese şi organe numite.
Din punct de vedere a complexităţii atribuţiilor ce revin lor, organele
de stat pot fi de competenţă generală şi competenţă specială, în cazuri strict
determinate de Constituţie (starea de urgenţă, starea de asediu, starea de
război) pot fi constituite, temporar, organe de stat de competenţă excepţi -
onală.
7.2. Structura aparatului de stat

(Caracteristica generală a elementelor sale constitutive)
7.2.1. Autorităţile publice
Diversele autorităţi publice, fiind omogene prin funcţiile, structura şi
tipurile activităţii de stat, exercitate de ele, pot fi grupate în diferite com-
ponente constitutive, relativ independente, care se manifestă în calitate de
sisteme distincte (subsisteme) în raport cu sistemul general al organelor de
stat (aparatul de stat).
Care sînt aceste sisteme distincte? Pentru a răspunde la această între-
bare e necesar să pornim de la premisa că statul îndeplineşte trei funcţii
fundamentale:
1. funcţia legislativă - adoptarea regulilor generale şi obligatorii de
conduită;
2. funcţia executivă - organizarea executării regulilor generale de
conduită;
•m ise =-
3. funcţia j urisdictională - rezolvarea litigiilor care apar în procesul

nerespectării sau încălcării legilor.
Exercitării fiecărei funcţii îi corespunde o „putere": puterea legislati-
vă, puterea executivă, puterea judecătorească. Fiecare „putere" este atri-
buită unor organe distincte:
* puterea legislativă - Parlamentului;
» puterea executivă — şefului statului şi Guvernului;
• puterea judecătorească - organelor judecătoreşti.
Diferenţiem trei categorii de organe statale, care, în ansamblu, for
mează aparatul de stat:
a) organele legislative;
b) organele executive;
c) organele judecătoreşti.
Menţionăm că fiecare categorie de organe este consfinţită în Constituţie.
7.2.2. Parlamentul Republicii Moldova

7.2.2. L Structura şi organizarea internă
a Parlamentului Republicii Moldova
Locul rezervat puterii legislative în fiecare sistem de guvernare este
un barometru aJ graduJui de democraţie existent în acel sistem. Pentru
Montesquieu, de exemplu, puterea legislativă era cel puţin prima „interpa-
res" (prima dintre egali).
Ar fi fost ideal dacă întregul popor ar participa direct la procesul de
conducere a societăţii, la procesul de adoptare a legilor şi la organizarea
executării' for.
Luând în considerare faptul că statele nu pot crea condiţii pentru ca
întregul popor să legifereze, să ia decizii asupra unor probleme etc., a apă-
rut necesitatea de a găsi o soluţie adecvată. Ca urmare, poporal deleghează
exercitarea dreptului ce îi revine unor reprezentanţi ai săi aleşi (delegaţi,
deputaţi, mandatari), aceştia dispunând de dreptul, în numele celor ce i-au
delegat, de a soluţiona problemele sociale şi statale. Cercul problemelor
încredinţate celor aleşi este stabilit, de regulă, de Constituţie.
Din cele menţionate mai sus putem conchide că Parlamentul constitu-
ie o instituţie publică al cărei rol este de a reprezenta populaţia unui stat şi,
în această calitate, de a exercita prerogativele prevăzute de Constituţie.
Constituţia, Legea Supremă a statului nostru, determină că „Parla-
mentul este organul reprezentativ suprem al poporului Republicii Moldova
-i 157 =-
şi unica autoritate legislativă a statului" (art. 60). De aici rezultă că Parla -

mentul Republicii Moldova are un rol dublu:
a) de a fi organul reprezentativ suprem al poporului Republicii Moldova;
b) de a fi unica autoritate legislativă a statului.
Rolul Parlamentului de a fi organul reprezentativ suprem al poporului
are mai multe semnificaţii.
în primul rând, aceasta înseamnă că Parlamentul trebuie să aibă o
componenţă izvorâtă din manifestarea suveranităţii naţionale. Prin urmare,
Parlamentul reprezintă întreaga societate, şi nu o parte a ei.
>« —_
In al doilea rând, odată constituit, Parlamentul trebuie să se manifes-

te ca un exponent al întregului popor. Din momentul delegării deputatului
în Parlament, el urmează să activeze nu în interes propriu sau partinic, ci
în numele poporului şi pentru popor.
în al treilea rând, Parlamentul nu este un simplu organ reprezentativ
al poporului, ci este organul său reprezentativ suprem.
Rolul Parlamentului de a fi unica autoritate legislativă a statului ne-
cesită unele concretizări. Exercitarea funcţiei legislative aparţine exclusiv
Parlamentului. Numai Parlamentul este în drept sa reglementeze raporturi-
le sociale prin legi. Constituţia Republicii Moldova stabileşte concis lista
materiilor care prin natura lor trebuie reglementate numai prin lege.
Constituţia distinge trei categorii de legi:
1. Constituţionale.
2. Organice.
3. Ordinare.
Ea se pronunţă asupra problemelor ce ţin de legile constituţionale şi
legile organice. Legile ordinare se adoptă pentru reglementarea probleme-
lor care nu ţin de domeniul celorlalte două categorii de legi.
Alte acte normative trebuie să corespundă şi să fie subordonate legilor.
Parlamentele în sistemele constituţionale sînt:
• unicamerale,
• bicamerale.
De regulă, structura unitară a statului presupune un parlament unicameral.
Majoritatea statelor unitare au parlamente unicamerale, deşi sînt cunoscute
şi state unitare cu parlamente bicamerale (Franţa, Italia, România etc.).
Structura de stat federală impune existenţa parlamentului bicameral: »
camera, reprezentând interesul naţional general;
• a două cameră, reprezentând interesele subiecţilor federaţiei,
-t 158 &
Parlamentul Republicii Moldova, compus din 101 deputaţi, este un

Parlament unicameral.
Pentru ca activitatea Parlamentului să se desfăşoare în mod organizat,
acesta se organizează în structuri restrânse de lucru. Organizarea internă a
Parlamentului include:
• Biroul permanent
I
« F fracţiuni parlamentare. • Comisii
parlamentare.
Biroul permanent este organul de lucru al Parlamentului. El se com-
pune din deputaţi, care reprezintă proporţional fracţiunile parlamentare.
Din efe iac parte, de drept, preşeamtefe Parîamentui'ui' şi cei 2 vicepreşe-
dinţi. Numărul de membri ai Biroului permanent se stabileşte prin hotărâ-
rea Parlamentului. Biroul permanent al Parlamentului adoptă hotărâri în
limita competenţei sale, cu votul majorităţii membrilor.
Preşedintele Parlamentului se alege pe durata mandatului Parlamen-
tului, prin vot secret, cu majoritatea voturilor deputaţilor aleşi. El poate fi
revocat în orice moment, prin vot secret, de către Parlament cu votul a cel
puţin două treimi din deputaţi. Acest lucru contravine practicii internaţio-
nale, dat fiind faptul, că trebuie să existe aceeaşi procedură de revocare a
lui /cu majoritatea voturilor deputaţilor aleşi /.
Preşedintele Parlamentului nu trebuie privit ca o figură politică, înzes-
trată cu atribuţii speciale. Lui îi revin atribuţii similare celorlalţi deputaţi.
Atribuţiile de care acesta dispune ţin doar de activitatea pur organizaţiona-
lă a Parlamentului.
Conform legislaţiei Republicii Moldova, aceste atribuţii sînt:
• conduce lucrările Parlamentului, ale Biroului permanent;
• asigură respectarea Regulamentului Parlamentului şi menţinerea
ordinii în timpul şedinţelor;
• semnează legile şi hotărârile adoptate de Parlament;
• reprezintă Parlamentul în ţară şi peste hotare;
• angajează şi eliberează din funcţie lucrătorii aparatului Parla
mentului în baza contractului individual de muncă etc.
în exercitarea atribuţiilor ce-i revin, preşedintele Parlamentului emite
dispoziţii şi ordine. In lipsă, preşedintele Parlamentului este înlocuit de
către vicepreşedinţi.
Vicepreşedinţii se aleg la propunerea preşedintelui Parlamentului, cu
consultarea fracţiunilor parlamentare.
-€ 159 =-
Fracţiunile parlamentare sînt alcătuite din cel puţin 5 deputaţi în bază

de liste ale partidelor, organizaţiilor social-politice şi blocurilor electorale.
Deputaţii din partea partidelor, organizaţiilor social-politice şi blo-
curilor electorale, care nu întrunesc numărul necesar pentru a constitui o
fracţiune parlamentară, precum şi deputaţii independenţi, se pot reuni pen-
tru a constitui o asemenea fracţiune sau se pot afilia la alte fracţiuni.
Fracţiunile parlamentare au dreptul sa facă propuneri pentru:
a) numirea sau alegerea reprezentanţilor lor în biroul permanent, în
comisii şi în alte organe de lucru ale Parlamentului;
b) ordinea de zi a şedinţelor Parlamentului şi a organelor lui;
c) formarea coiiiisiiJor speciale de anchetă si a aJtor comisii ale Par
lamentului;
d) proiectele de hotărâri ale Parlamentului privind respingerea pro
gramului de activitate a Guvernului.
Comisiile parlamentare sînt, ca şi Biroul permanent, organe interne ale
Parlamentului, având un rol deosebit în pregătirea lucrărilor, precum şi în
exercitarea funcţiilor parlamentare, îndeosebi a celor legislative şi a celor de
control. Crearea comisiilor parlamentare este determinată de faptul că multe
probleme necesită o studiere minuţioasă. O asemenea studiere este mult mai
eficientă într-un organism mai restrâns, cum sînt comisiile parlamentare.
Comisiile parlamentare sînt de diferite categorii, în funcţie de durata
de timp pentru care sînt alese, comisiile parlamentare sînt permanente şi
provizorii (temporare).
Comisiile permanente sînt organe de lucru ale Parlamentului şi se
constituie în domenii specializate, în cadrul acestor domenii ele desfăşoară
o activitate neîntreruptă, pe toată durata mandatului Parlamentului. Numă-
rul comisiilor permanente, denumirea lor, gradul de specializare diferă atât
de la un sistem constituţional la altul, cît şi de la unul legislativ la altul.
Fiecare comisie permanentă îşi are preşedintele său, ales de Parla-
ment cu votul majorităţii deputaţilor.
Statutul şi modul de funcţionare a comisiilor permanente sînt stabilite
de Regulamentul Parlamentului.
Comisiile provizorii sau temporare pot fi alese pentru orice problemă
sau domeniu de activitate, pentru o problemă strict determinată. De regulă,
sînt alese comisii provizorii pentru redactarea unor proiecte de legi, pentru
exercitarea unui control aprofundat în anumite domenii de activitate. Ele
se mai numesc comisii „de anchetă", „speciale" etc.
-t 160
7.2.2.2.
Competenţa Parlamentului reprezintă o abilitate, adică „o atribuţie de
puteri". Fiind un exponent al voinţei poporului, nimic din ceea ce constituie
probleme de ordin major Parlamentului nu-i este străin.
Uneori, în literatura de specialitate, se afirmă că Parlamentul are „o
competenţă nelimitată". O asemenea afirmaţie nu este corectă. Deşi este
împuternicit direct de către popor, rolul Parlamentului nu trebuie absoluti-
zat. Se explică acest fapt prin următoarele:
în primul rând, atribuţiile Parlamentului sînt stabilite de Constituţie şi,
ca urmare Parlamentul poate soluţiona orice problemă în măsura în care ea
nu contravine Constituţiei. De exemplu, atribuţiile de bază ale Parlamentului
Republicii Moldova şi-au găsit reflectare în art. 66 al Constituţiei.
în al doilea rând, un stat de drept şi democratic impune o separare şi
un echilibru al autorităţilor publice. Acest fapt exclude abuzul unei autori-
tăţi în detrimentul celorlalte.
Ca autoritate generată de popor, Parlamentul exercită diferite funcţii,
şi anume:
a) funcţia legislativă (legiferarea);
b) funcţia de stabilire a direcţiilor principale ale activităţii social-eco-
nomice, culturale, statale şi juridice;
c) funcţia de alegere, formare, avizare a formării, numirea sau revo
carea unor autorităţi statale;
d) funcţia de conducere în politica externă;
e) funcţia de organizare internă a sa;
f) funcţia de control.
Funcţia legislativă constituie atribuţia primordială a Parlamentului.
Această funcţie rezultă din rolul Parlamentului de a fi „unica autoritate
legislativă a statului". Legile se află în vârful piramidei actelor normative
ale statului.
Stabilirea direcţiilor principale ale activităţii social-economice, cul-
turale, politice şi juridice este una din funcţiile fără de care rolul Parla-
mentului este de neconceput. Anume în activitatea politică se manifestă
Parlamentul ca „purtător de cuvânt al naţiunii".
Alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea autorităţi-
lor publice ţine de organizarea bunei funcţionări a întregului mecanism statal.
Conform Constituţiei Republicii Moldova, Parlamentului îi revin ur-
mătoarele atribuţii:
161 =-
• acordarea votului de încredere Guvernului;

• numirea în funcţie a doi judecători ai Curţii Constituţionale;
• numirea în funcţie, la propunerea Consiliului Superior al Magistra
turii, a membrilor Curţii Supreme de Justiţie;
• numirea Procurorului General;
• numirea Preşedintelui şi a membrilor Curţii de Conturi;
• suspendarea din funcţie a Preşedintelui ţării şi punerea lui sub acu
zare etc.
In politica externă Parlamentul aprobă direcţiile principale ale poli-
ticii externe a statului:
• ratifică;
• denunţă;
• suspendă şi anulează acţiunea tratatelor internaţionale încheiate de
Republica Moldova.
Organizarea internă a Parlamentului presupune:
• adoptarea Regulamentului propriu de funcţionare;
• alegerea organelor sale interne de lucru;
» stabilirea bugetului propriu;
• autodizolvarea şi numirea alegerilor anticipate ş.a.
Controlului parlamentar îi revine un rol deosebit. Parlamentul exer-
cită controlul prin diferite forme şi mijloace: dări de seamă, mesaje, ra-
poarte, programe de acţiuni prezentate Parlamentului; controlul exercitat
prin comisiile parlamentare; controlul exercitat prin întrebări şi interpelări;
dreptul deputaţilor de a cere şi obţine informaţii; controlul exercitat prin
rezolvarea petiţiilor cetăţenilor ş.a.
7.2.2. J. Funcţionarea Parlamentului Republicii Moldova
Funcţionarea Parlamentului este reglementat de Constituţie şi de Re-
gulamentul Parlamentului Republicii Moldova, care are putere de lege or-
ganică.
Parlamentul Republicii Moldova este ales pentru un mandat de 4 ani,
care poate fi prelungit, prin lege organică, doar în două cazuri prevăzute
expres de Constituţie:
a) în caz de război;
b) în caz de catastrofă.
Parlamentul nou ales se întruneşte la convocarea Preşedintelui Repu-
blicii Moldova, în cel mult 30 de zile de la alegeri. Parlamentul Republicii
Moldova este conceput ca un organ de lucru permanent.
-m 162 g-
Teoria generală a dreptului ţi statului
Forma principală de activitate a Parlamentului este sesiunea. Sesi-

unile pot fi:
» ordinare;
• extraordinare;
« speciale.
Conform Constituţiei Republicii Moldova (art. 67 alin. 1), „Parla-
mentul se întruneşte în două sesiuni ordinare pe an. Prima sesiune începe
în luna februarie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii iulie. A doua sesiune
începe în luna septembrie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii decembrie „.
Sesiunile extraordinare sau speciale pot fi convocate: "la cererea
^reşeu'iriie'iui "KepvMic'ii "Moldova, a Treşeciintelui "Parlamentului sau a
unei treimi din deputaţi".
Şedinţele Parlamentului sînt publice, în acelaşi timp, Parlamentul
poate hotărî ca anumite şedinţe să fie închise. Aceasta însă nu atentează la
caracterul transparent al activităţii parlamentare.
O altă formă de activitate a Parlamentului este activitatea comisiilor
permanente. Comisiile permanente se întrunesc în şedinţe. Şedinţele co-
misiilor sînt deliberative cu participarea a cel puţin jumătate plus unu din
numărul membrilor lor. Şedinţele, de regulă, nu sînt publice. Comisiile
însă pot decide ca la şedinţe să participe reprezentanţii mijloacelor de in-
formare în masă.
Hotărârile comisiilor se adoptă cu votul a cel puţin jumătate plus unu
din numărul membrilor lor. Aceste hotărâri pot fi pronunţate pe diverse
probleme: avizarea proiectelor de legi, prezentarea unor iniţiative legisla-
tive, audierea stării de lucruri în domeniul respectiv de specialitate ş. a.
7.2 J. Preşedintele Republicii Moldova

7.23.1.,
Puterea executivă, în cadrul puterilor statului, se distinge prin conţi-
nut şi trăsături specifice. Această putere, fie că este organizată într-un or-
gan statal unic, fie că este organizată în două structuri, activează conform
atribuţiilor concretizate, de regulă, de constituţie.
în cazul organizării puterii executive în două organe statale, se subli-
niază caracterul dualist, bicefal al puterii executive.
Un asemenea caracter îl are puterea executivă în Republica Moldova.
Ca urmare, atribuţiile puterii executive sînt repartizate nu numai Guvernu-
lui, ci şi şefului statului - Preşedintele Republicii Moldova.
-i 163 &
In Republica Moldova instituţia şefului statului a apărut în septembrie

1990. Instituţia Preşedintelui republicii şi-a găsit reflectare şi în Constituţia
Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994.
7,2,3.2. Desemnarea Preşedintelui Republicii Moldova

Desemnarea şefului statului este una din problemele legate direct de
forma de guvemămînt. Ea prezintă un interes sporit în precizarea atât a
atribuţiilor şefului de stat, cât şi a raporturilor acestuia cu celelalte autori-
tăţi publice.
în sistemele constituţionale contemporane s-au cristalizat patru mo-
duri de desemnare a şefului statului:
a) pe calea ereditară, adică transmiterea funcţiei prin moştenire;
b) prin alegerea de către Parlament;
c) prin alegerea de către un colegiu electoral;
d) prin alegerea de către întregul electorat prin vot universal.
s\ ~_ _ _
In Republica Moldova, iniţial (1990), legislaţia prevedea alegerea

Preşedintelui republicii de către Parlament. Mai apoi, conform Legii nr.
720-XII din 18 septembrie 1991 „Cu privire la alegerile Preşedintelui Re-
publicii Moldova", pentru alegerea Preşedintelui a fost stabilit sufragiul
universal direct.
Aceeaşi modalitate de desemnare a Preşedintelui republicii prevedea
iniţial şi Constituţia din 29 iulie 1994. Astfel, conform art. 78 din Consti-
tuţie, Preşedintele Republicii Moldova era ales prin vot universal, egal,
direct, secret şi liber exprimat.
Ca urmare a modificărilor constituţionale, operate prin Legea nr. 1115-
XIV din 5 iulie 2000, în statul nostru s-a revenit la alegerea Preşedintelui
republicii de către Parlament.
Astfel, conform redacţiei actuale a art. 78 din Constituţie, Preşedinte-
le Republicii Moldova este ales de Parlament prin vot secret.
Poate fi ales Preşedinte al Republicii Moldova cetăţeanul cu drept de
vot care are 40 de ani împliniţi, a locuit sau locuieşte permanent pe terito-
riul Republicii Moldova cel puţin 10 ani şi posedă limba de stat.
Este ales cetăţeanul care obţine votul a trei cincimi din numărul depu-
taţilor aleşi. Dacă nici un candidat nu întruneşte numărul necesar de voturi
(61) , se organizează al doilea tur de scrutin între primii doi candidaţi sta-
biliţi în ordinea numărului descrescător de voturi obţinute în primul tur.
Dacă şi în turul al doilea nici un candidat nu întruneşte numărul nece-
sar de voturi, se organizează alegeri repetate.
-l 164 g-
Teoria generată a dreptului şi statului
în cazul în care şi după alegerile repetate Preşedintele Republicii

Moldova nu este ales, Preşedintele în exerciţiu dizolvă Parlamentul şi sta-
bileşte data alegerilor în noul Parlament.
Rezultatul alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al republicii este
validat de Curtea Constituţională.
Candidatul a cărui alegere a fost validată depune jurământul în faţa Par-
lamentului şi a Curţii Constituţionale cel târziu la 45 de zile după alegeri.
Mandatul Preşedintelui Republicii Moldova durează 4 ani şi se exer-
cită de la data depunerii jurământului. Preşedintele îşi exercită mandatul
până la depunerea jurământului de către Preşedintele nou ales.
Constituţia Republicii Moldova prevede în mod expres doar două
condiţii pentru prelungirea mandatului prezidenţial:
a) în caz de război;
b) în caz de catastrofă.
7.2.3.3. Atribuţiile Preşedintelui Republicii Moldova

Ca şef al statului, Preşedintele republicii reprezintă statul şi este ga-
rantul suveranităţii, independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teri-
toriale a ţării (art. 77 din Constituţia Republicii Moldova).
Astfel, Preşedintele republicii reprezintă statul atât pe plan intern, cât şi
internaţional şi nici o altă autoritate publică nu-şi poate aroga această funcţie.
Pe de altă parte, Preşedintelui republicii îi revine şi funcţia de garant al
suveranităţii, independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a
ţării. Această prevedere constituţională semnifică faptul că Preşedintele
republicii dispune de posibilităţi constituţionale pentru a preveni prejudi-
cierea: şi atentarea i1a efe.
Un'rol important revine Preşedintelui republicii şi la numirea Guvernului.
Astfel, conform art. 98 din Constituţie, după consultarea fracţiunilor
parlamentare Preşedintele Republicii Moldova desemnează un candidat
pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte Guvernul pe baza votului de
încredere acordat de Parlament.
Din cele menţionate rezultă că Preşedintele nu numeşte primul - mi-
nistru, ci doar persoana care candidează în faţa Parlamentului pentru aceas-
tă funcţie.
Până la obţinerea votului de încredere, persoana respectivă nu are de-
cât calitatea de candidat. Cuvântul decisiv în acest caz revine Parlamen-
tului care acordă Guvernului votul său de încredere. Numai după aceasta
Preşedintele Republicii Moldova numeşte Guvernul.
•m ies g-
în timpul activităţii Guvernului, Preşedintele republicii este în drept

să facă remanieri guvernamentale. Aceste remanieri pot fi făcute însă doar
la propunerea primului - ministru, şi nu din iniţiativă proprie.
Locul şi rolul şefului statului în sistemul autorităţilor publice rezultă
din raporturile acestuia cu celelalte autorităţi. Astfel, în raporturile sale cu
Parlamentul Preşedintele republicii dispune de o serie de căi specifice.
în primul rând, Preşedintele este în drept să participe la lucrările Par-
lamentului şi să adreseze acestuia mesaje cu privire la principalele proble-
me ale naţiunii, în aşa mod, reprezentanţii naţiunii (parlamentarii) pot cu-
aoaşte opţiunile şefului statului. O asemenea confruntare de opinii permite
Parlamentului să aleagă soluţia optimă în rezolvarea problemelor.
în al doilea rând, Preşedintele republicii dispune de un drept exclu-
siv - dizolvarea Parlamentului. De acest drept şeful statului poate dispune
doar în două cazuri expres prevăzute de art. 85 din Constituţie:
• în cazul imposibilităţii formării Guvernului;
• în cazul blocării procedurii de adoptare a legilor.
Prima condiţie presupune că Preşedintele republicii poate dizolva
Parlamentul doar în cazul în care Parlamentul, în termen de 45 de zile de
la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de
învestitură, nu acceptă votul de încredere pentru formarea Guvernului.
Cea de-a doua condiţie poate servi drept temei pentru dizolvarea Par-
lamentului doar în cazul în care Parlamentul timp de 3 luni nu-şi poate
exercita atribuţiile principale, adică nu adoptă nici o lege.
Menţionăm, de asemenea, dreptul Preşedintelui în exerciţiu de a dizolva
D
arlamentul în cazul imposibilităţii alegerii Preşedintelui republicii prevăzut
ie Constituţie ca urmare a modificărilor operate prin Legea din 5 iulie 2000.
Prevederile referitoare la dizolvarea Parlamentului, cu excepţia ulti-
nei, au un caracter dispozitiv, şi nu imperativ.
De altfel, anume în baza acestei dispoziţii constituţionale imperative a
»i fost dizolvat Parlamentul de legislatura a XlV-a la finele anului 2000.
Subliniem că Preşedintele poate recurge la această sancţiune constitu-
ională numai după consultarea prealabilă a fracţiunilor parlamentare.
Constituţia Republicii Moldova stabileşte pentru Preşedintele repu-
blicii următoarele restricţii în exercitarea atribuţiei date:
• în cursul unui an Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată;
• Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni ale mandatului
Preşedintelui Republicii Moldova şi nici în timpul stării de urgen
ţă, de asediu sau de război.
-â 166 t-
Ca şef al statului şi ca reprezentantul lui oficial, Preşedintele Repu-

blicii Moldova dispune de anumite atribuţii în domeniul politicii externe.
Astfel, conform art. 86 din Constituţia Republicii Moldova, Preşedintele
Republicii:
• poartă tratative şi ia parte la negocieri, încheie tratate internaţio-
- nale în numele Republicii Moldova şi le prezintă spre ratificare
Parlamentului;
• la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă reprezentanţii
diplomatici ai Republicii Moldova şi aprobă înfiinţarea, desfiinţa
rea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice;
• primeşte scrisorile de acreditare şi de rechemare ale reprezentanţi
lor diplomatici ai altor state în Republica Moldova.
Preşedintele republicii dispune de anumite atribuţii în domeniul apă-
rării. Aceste atribuţii derivă din calitatea sa de şef al statului şi de coman-
dant suprem al forţelor armate, statuată prin Constituţie.
Legislaţia Republicii Moldova rezervă şefului statului şi alte atribuţii.
Astfel, conform art. 88 din Constituţie, Preşedintele republicii:
Numeşte în funcţii publice - la propunerea Consiliului Superior al
Magistraturii, numeşte judecătorii judecătoriilor, Curţilor de Apel, judecă-
torii judecătoriilor specializate etc.
Poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa asupra
problemelor de interes naţional.
Suspendă actele Guvernului, ce contravin legislaţiei, până la adopta-
rea hotărârii definitive a Curţii Constituţionale.
Printre atribuţiile prezidenţiale un loc aparte revine promulgării legilor.
Promulgarea legii constituie etapa finală a procedurii legislative. Ea conferă
legii caracter executoriu, obligând autorităţile publice să o îndeplinească.
Totodată, prin decretul de promulgare, Preşedintele republicii dispune
posibilitatea publicării legii în Monitorul Oficial.
Legea adoptată urmează să fie promulgată de Preşedintele republicii
în termen de cel mult două săptămâni de la data adoptării ei.
Conform art. 93 din Constituţie, „Preşedintele Republicii Moldova
este în drept, în cazul în care are obiecţii asupra unei legi, să o trimită, în
termen de cel mult doua săptămâni, spre reexaminare Parlamentului, în
cazul în care Parlamentul îşi menţine hotărârea adoptată anterior, Preşe-
dintele promulgă legea".
In exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele Republicii Moldova emite
decrete, obligatorii pentru executare pe întreg teritoriul statului.
Decretele se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
-^ 167 fe-
ris Negru, Alina Negru
7.2.4. l. (onsideraţiuni generale

Noţiunea de guvern - menţionează profesorul Tudor Drăganu - poate
vea un triplu sens. într-o accepţiune foarte largă, acest termen desemnea-
ă totalitatea organelor politice ale statului, inclusiv parlamentul.
într-un sens mai puţin larg, acelaşi termen desemnează totalitatea
or-:anelor care formează puterea executivă, adică pe şeful statului
împreună :u consiliul de miniştri.
în sfîrşit, într-un sens restrîns, prin „guvern" se înţelege numai acea
>arte a puterii executive, care este formală din ansamblul miniştrilor (con-
iliul de miniştri), cu excluderea şefului statului1.
Credem oportună şi acceptabilă ultima variantă. Anume în acest sens este
nterpretat şi utilizat termenul de „guvern" în Constituţia Republicii Moldova,
le care şi ne conducem la expunerea materialului compartimentului dat.
Caracteristicile principale ale Guvernului ca autoritate publică sînt
irmătoarele:
a) Guvernul este organul central al puterii executive;
b) Guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe a statului;
c) Guvernul exercită conducerea generală a administraţiei publice;
d) Guvernul este un organ central colegial al administraţiei publice;
e) Guvernul este un organ de competenţă generală, în sensul că el
dispune de atribuţii, ce interesează toate sau aproape toate ramu
rile şi domeniile activităţii executive (învăţămînt, sănătate, agri
cultură, industrie, comerţ etc.).
7.2.4.2. u
e
Guvernul este denumit diferit în constituţiile statelor lumii: cabinet,
guvern, consiliul de miniştri. Aceste denumiri depind de sistemul
consti-:uţional, de faptul dacă executivul este format din una sau două
structuri, Drecum şi de raportul dintre autorităţile publice. Guvernul are
două componenţe, şi anume, şeful guvernului (acolo unde există) şi
miniştrii.
Şeful guvernului se mai denumeşte prim-ministru, preşedinte ş.a.
Sînt sisteme constituţionale în care nu există şi un şef al guvernului, în
care şeful de stat, ca şef al puterii executive, cumulează şi funcţia de şef de
guvern. O asemenea situaţie există, de exemplu, în S.U.A. Constituţia S.U.A.
1
Tudor Drăganu, Opera citată, Voi. II, pag. 308.
-â 168 t-
prevede că „puterea executivă va fi exercitată de Preşedintele Statelor Unite

ale Americii". Aici miniştrii se subordonează direct şefului statului.
în sistemele constituţionale în care există o distincţie între şeful de stat
şi şeful de guvern, şeful guvernului are un rol important în formarea gu-
vernului şi în formularea programului de activitate al acestuia. Asemenea
sisteme există în mai multe ţări ale lumii, inclusiv în Republica Moldova.
în statul nostru există o distincţie dintre şeful statului şi şeful guver-
nului. Sistemul executiv în Republica Moldova are un caracter bicefal (du-
alist). Ca urmare, atît Preşedintelui Republicii cît şi Guvernului îi revin
anumite atribuţii ale puterii executive strict determinate de Constituţie.
Ca exponenţi ai acestei puteri, Preşedintele Republicii şi Guvernul
sînt egali, în acelaşi timp însă majoritatea problemelor ce ţin de puterea
executivă urmează să fie soluţionate de către Guvern, conform Constitu-
ţiei Republici Moldova şi Legii cu privire la Guvern din 31 mai 1990, cu
modificările efectuate pînă în prezent. Astfel, conform Constituţiei, „Gu-
vernul asigură realizarea politicii interne şi externe a statului şi exercită
conducerea generală a administraţiei publice" (alin. l art. 96).
„în exercitarea atribuţiilor, Guvernul se conduce de programul său
de activitate, acceptat de Parlament". O asemenea prevedere, formulată în
alin. 2 al art. 96 din Constituţie, scoate în evidenţă necesitatea colaborării
dintre executiv, în persoana Guvernului, şi Parlament.
»\
In activitatea sa Guvernul:
a) se călăuzeşte de Constituţie, de legile şi hotărîrile Parlamentului,
de decretele Preşedintelui Republicii;
b) porneşte de la principiile democraţiei, legalităţii şi utilităţi sociale;
c) asigură colegialitatea şi răspunderea personală a membrilor Gu
vernului în procesul elaborării, adoptării şi executării hotărîrilor;
d) asigură exercitarea principiilor ştiinţifice de administrare, ţine sea
ma de experienţa mondială în sfera construcţiei de stat şi o aplică.
7.2.43. Constituirea şi componenţa Guvernului

f\ ^_
In conformitate cu prevederile Constituţiei, Guvernul Republicii Mol-
dova este alcătuit din prim-ministru, prim-viceprim-ministru, viceprim-
ministra, miniştri şi alţi membri prevăzuţi prin lege organică.
Procedura de constituire şi investire a Guvernului începe prin desem-
narea de către Preşedintele Republicii a unui candidat pentru funcţia de
prim-ministru.
-â 169
Candidatul pentru funcţia de prim-ministru va cere, în termen de 15

zile de la desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra progra-
mului de activitate şi a întregii liste a Guvernului. Programul de activitate,
precum şi lista Guvernului se dezbat în şedinţa Parlamentului. In urma exa-
minării programului de activitate şi a echipei guvernamentale, Parlamentul
acordă încredere Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor, în cazul în
care Parlamentul nu acordă o asemenea încredere Guvernului, procedura
se ia de la început. Conform Constituţiei Republicii Moldova, o asemenea
procedură poate fi repetată de trei ori, fără anumite consecinţe. Spunem
acest lucru, deoarece, după expirarea termenului de 45 de zile, Parlamentul
poate fi sancţionat de către Preşedintele Republicii Moldova pentru impo-
sibilitatea de formare a Guvernului, în asemenea cazuri, Parlamentul poate
fi dizolvat de către Preşedintele Republicii (art. 85 al Constituţiei).
Pe baza votului de încredere acordat de Parlament, Preşedintele Re-
publicii numeşte Guvernul.
*,
Intrucît Parlamentul se alege pentru un mandat de 4 ani, rezultă că

şi Guvernul se constituie pe acelaşi termen, în acelaşi timp însă pot fi şi
anumite excepţii. Astfel, Parlamentul, la propunerea a cel puţin o pătrime
din deputaţi, îşi poate exprima neîncrederea în Guvern, cu votul majorităţii
deputaţilor. O asemenea iniţiativă se examinează peste trei zile de la data
prezentării în Parlament. Guvernul, în ansamblu, demisionează, şi în cazul
demisiei prim-ministrului. Bineînţeles, în toate aceste cazuri se formează
noi guverne. Ultimele activează doar în perioada de activitate a Parlamen-
tului de legislatura respectivă.
Guvernul îşi exercită atribuţiile în ziua depunerii jurămîntului de către
membrii lui în faţa Preşedintelui Republicii Moldova.
Pe parcursul activităţii Guvernului este posibilă apariţia unor situaţii,
cînd este necesară remanierea guvernamentală (decese, stare de incompa-
tibilitate, demisie etc.). în aceste cazuri, Preşedintele Republicii Moldova,
la propunerea prim-ministrului, revocă şi numeşte pe unii membri ai Gu-
vernului. Acestea îşi exercită împuternicirile de la data depunerii jurămîn-
tului.
7.2.4.4. Atribuţiile Guvernului
Constituţia Republicii Moldova prevede că Guvernul, potrivit progra-
mului său de activitate acceptat de Parlament, „asigură realizarea politicii
interne şi externe a statului şi exercitarea conducerii generale a administra-
ţiei publice", operînd în acest scop prin organismele sociale interesate.
^ 170 S-
O asemenea formulare, bineînţeles, este foarte generală şi nu oferă o

caracteristică concretă activităţii multilaterale a Guvernului. Cu atît mai
mult că nu numai acţiunile Guvernului, ci şi cele ale altor autorităţi pu-
blice, cum ar fi, de exemplu, Parlamentul sau Preşedintele Republicii, se
încadrează în politica internă şi externă a statului. Din aceste considerente,
este necesară studierea legii cu privire la Guvern care detaliază atribuţiile
Guvernului, în acest act normativ distingem, atît direcţiile principale ale
activităţii Guvernului, cît şi o grupare a atribuţiilor respective.
în conformitate cu împuternicirile sale, Guvernul:
« creează condiţii pentru realizarea şi asigurarea suveranităţii econo-
mice şi politice a ţării;
• elaborează concepţia dezvoltării social-economice a republicii,
programul şi mecanismul trecerii la economia de piaţă;
• asigură libera iniţiativă, deetatizarea, demonopolizarea economiei
şi dezvoltării relaţiilor de piaţă;
• elaborează strategia dezvoltării tehnico-ştiinţifice, promovează po
litica naţională în domeniul culturii, ştiinţei, tehnicii, tehnologiei;
• garantează tuturor subiecţilor proprietăţii libertatea activităţii eco
nomice şi egalitatea lor în drepturi;
• protejează interesele naţionale în activitatea economică, financiară
şi valutară;
• realizează colaborarea economică cu ţările lumii şi asigură proteja
rea intereselor naţionale în activitatea economică externă;
• formează un sistem eficient de ocrotire socială a populaţiei;
• promovează politica de stat activă în domeniul ocrotirii sănătăţii
populaţiei;
• asigură utilizarea raţională a resurselor naturale şi integritatea lor,
protecţia ecologică a populaţiei şi a mediului;
• favorizează dezvoltarea autonomiei organelor administraţiei publi
ce de toate nivelurile;
« asigură legalitatea, ordinea publică, drepturile şi libertăţile cetăţe-
nilor;
• promovează politica securităţii naţionale dirijează activitatea de
apărare a ţării;
• asigură respectarea şi executarea legilor, hotărîrilor Parlamentului,
decretelor preşedintelui, tratatele internaţionale;
• promovează politica externă în conformitate cu competenţa sa.
-t 171 t-
7.2.5. Administraţia publica centrală de specialitate

Din această categorie fac parte:
• ministerele;
• departamentele;
• serviciile şi inspectoratele de stat;
• comisiile şi consiliile guvernamentale;
• alte organe centrale ale administraţiei de stat, autonome, cum ar fi:
Curtea de Conturi, Banca Naţională ş.a.
Alin. (1) al art. 107 din Constituţia Republicii Moldova prevede: „Or-
ganele centrale de specialitate ale statului sînt ministerele. Ele traduc în
viaţă în temeiul legii, politica Guvernului, hotărîrile şi dispoziţiile lui, do-
meniile încredinţate şi sînt responsabile de activitatea lor."
Ministerele, de asemenea, prognozează dezvoltarea domeniilor re-
spective ale activităţii lor de bază, organizează studierea experienţei mon-
diale, conjuncturii, elaborează programe de dezvoltare tehnico-ştiinţifică
şi social-economică, au grijă de ocrotirea societăţii, a salariaţilor lor, asi-
gură pregătirea cadrelor.
Ministerele sînt organele de conducere unipersonale. In fruntea lor stă
ministrul care administrează ramura respectivă şi este responsabil pentru
îndeplinirea sarcinilor puse în seama ministerului.
Mai precizăm faptul că în cadrul ministerelor, are loc îmbinarea con-
ducerii unipersonale cu cea colegială. In această ordine de idei, în fiecare
minister se constituie un colegiu, aprobat de Guvern. La şedinţa colegiului
se soluţionează problemele majore din domeniul respectiv.
Numărul ministerelor este determinat de funcţiile şi sarcinile admi-
nistraţiei publice, precum şi de interesele politice care se manifestă la fac-
torii ce compun sistemul politic.
în afara ministerelor sînt consfinţite şi alte organe de specialitate ale
administraţiei publice, care poartă diverse denumiri.
înfiinţarea acestora este condiţionată, în principal, de sfera largă de
cuprindere şi complexitatea problemelor administraţiei publice. Posibili-
tatea înfiinţării lor este prevăzută şi de alin. 2 al art. 107 al Constituţiei
Republicii Moldova, care stabileşte următoarele: „în scopul conducerii,
coordonării şi exercitării controlului în domeniul organizării economiei şi
în alte domenii care nu intră nemijlocit în atribuţiile ministerelor se înfiin-
ţează, în condiţiile legii, şi alte autorităţi administrative."
172 &-
Departamentele de pe lîngă Guvern se formează de Parlament, la pro-

punerea prim-ministrului. Departamentele sînt conduse de directori gene-
rali, numiţi în funcţie de Guvern.
Legea cu privire la Guvern prevede, de asemenea, crearea servici-
ilor şi inspectoratelor de stat. Acestea se formează de Guvern în scopul
exercitării controlului asupra executării legilor, hotărîrilor Parlamentului,
a decretelor Preşedintelui Republicii, a hotărîrilor Guvernului. Serviciile
şi inspectoratele de stat sînt conduse de directori, numiţi în funcţie de Gu-
vern, în Republica Moldova activează Serviciul de stat şi arhivă, Serviciul
de stat pentru probleme culturale, precum şi inspectoratul fiscal.
Guvernul poate să creeze comisii permanente şi provizorii pentru
studierea unor probleme şi elaborarea unor hotărîri în vederea dezvoltării
economiei, politicii în domeniile finanţelor, creditelor, preţurilor, valutei,
circulaţiei monetare, precum şi în domeniul dezvoltării sociale, a învă-
ţămîntului, culturii şi în alte sfere ale vieţii. Comisiile se formează din
lucrători ai ministerelor, precum şi din savanţi, specialişti de frunte, la pro-
punerea prim-ministrului sau a viceprim-ministrului.
7.2.6. Administraţia publică locală

Puterea de stat trebuie circumscrisă unui spaţiu şi unei comunităţi
umane. Ca urmare, ea se răsfrînge fie asupra întregului teritoriu statal şi
întregii comunităţi de indivizi ce populează acest teritoriu (în cazul puterii
de stat centrale), fie asupra unui teritoriu distinct, limitat şi unei părţi a po-
pulaţiei ce se află pe acest teritoriu (în cazul puterii de stat locale).
Anterior s-a făcut o analiză a puterii la nivel central. Urmează ca în
continuare să caracterizăm modalitatea de manifestare a puterii de stat la
nivel local, în literatura juridică această putere a fost încadrată în noţiunea
de administraţie publică locală.
Atît Constituţia Republicii Moldova, cît şi legislaţia în vigoare, stabi-
lesc normele fundamentale privind natura juridică şi principiile care stau
la baza administraţiei publice locale, precum şi rolul şi competenţele auto-
rităţilor administrative ale acesteia.
Administraţia publică locală este autoritatea reprezentativă, organi-
zată de populaţia unităţii administrativ-teritoriale pentru soluţionarea pro-
blemelor de importanţă locală, pornind de la interesele şi necesităţile, în
conformitate cu Constituţia.
Administraţia publică locală se instituie în sate (comune), oraşe (mu-
nicipii) şi raioane.
-â 173 &
Unităţile administrativ-teritoriale sînt persoane juridice. Ele au denu-

mire, beneficiază, în condiţiile stabilite de lege, de autonomie financiară şi
de autonomie în coordonarea finanţelor publice, dispun de patrimoniu şi
de dreptul de iniţiativă în administrarea intereselor publice locale, exercit-
îndu-şi autoritatea prin intermediul autorităţilor publice locale în limitele
teritorial-administrative stabilite.
Administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale se înteme-
iază pe principiile autonomiei locale, descentralizării serviciilor publice
locale, ale eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice şi consultării ce-
tăţenilor în probleme locale.
Un principiu fundamental care guvernează activitatea autorităţilor ad-
ministraţiei publice locale este autonomia lor. Acest principiu presupune
dreptul unităţilor administrativ-teritoriale de a-şi satisface interesele pro-
prii fără amestecul autorităţilor centrale. El, de asemenea, stă la baza ra-
porturilor unităţilor administrativ-teritoriale cu alte unităţi.
Alt principiu care caracterizează administraţia publică în unităţile ad-
ministrativ-teritoriale este cel al descentralizării serviciilor publice. Acest
principiu necesită transferarea unor atribuţii ale puterii centrale în com-
petenţa unităţilor locale. Nu întîmplător se afirmă că descentralizarea este
democraţia aplicată Ia administraţie.
Principiul eligibilităţii este un principiu fundamental extrem de im-
portant. El subliniază modalitatea de constituire a autorităţilor publice lo-
cale. Pornind de la acest principiu, Constituţia Republicii Moldova stabi-
leşte următoarele: „autorităţile administraţiei publice, prin care se exercită
autonomia locală în sate şi în oraşe, sînt consiliile locale alese şi primarii
aleşi" (alin. (1) al art. 112).
Principiul consultării cetăţenilor în problemele locale de interes de-
osebit scoate în evidenţă necesitatea autorităţilor publice de a activa nu
izolat de populaţie, ci în strînsă colaborare cu ea.
7.2.7. Autoritatea judecătorească

7.2.7.1. Instanţele judecătoreşti
Conform Constituţiei Republici Moldova (art. 114) justiţia se înfăptu-
ieşte în numele legii în instanţele judecătoreşti.
Justiţia se înfăptuieşte prin Curtea Supremă de Justiţie, prin curţile de
apel şi prin judecătorii.
Pentru anumite categorii de cauze pot funcţiona, potrivit legii, judecă-
torii specializate (judecătorii militare, judecătorii economice ş. a.).
-l 174 i^
în conformitate cu principiul efectuării justiţiei numai de instanţele

judecătoreşti, Constituţia Republicii Moldova interzice înfiinţarea de in-
stanţe extraordinare (art. 115).
Aşadar, totalitatea instanţelor judecătoreşti, indicate în Constituţia
Republicii Moldova, constituie sistemul judiciar al ţării.
Din punct de vedere organizaţional instanţele judecătoreşti sînt legate
reciproc între ele ca organe ale diferitor verigi ale sistemului judiciar,
în afară de legătura reciprocă din punct de vedere organizaţional,
pentru sistemul judiciar al republicii sînt proprii şi legăturile funcţionale.
Legăturile funcţionale sînt cauzate de îndeplinirea de către instanţele jude-
cătoreşti a unei ori a mai multor funcţii.
De exemplu, judecătoria (prima verigă) examinează, în fond, toate
cauzele (penale, civile) şi cererile, în afară de cele prescrise prin lege în
competenţa altor instanţe (de exemplu, curţile de apel). Acestea (veriga a
doua) au dreptul de a examina apelurile şi recursurile declarate împotriva
hotărîrilor pronunţate de judecătorii în prima instanţă.
în aşa mod se înfăptuieşte supravegherea asupra legalităţii şi temeini-
ciei hotărîrilor judiciare.
Conform Constituţiei Republicii Moldova (art. 116) judecătorii in-
stanţelor judecătoreşti se numesc în funcţie de Preşedintele Republicii
Moldova, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. Judecătorii
care au susţinut concursul sînt numiţi în funcţie pentru prima dată pe un
termen de 5 ani. După expirarea termenului de 5 ani judecătorii vor fi nu-
miţi în funcţie pînă la atingerea plafonului de vîrstă.
Preşedintele şi membrii Curţii Supreme de Justiţie sînt numiţi în func-
ţie de Parlament la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. Ei
trebuie să aibă o vechime în muncă în judecătorii de cel puţin 10 ani.
Aceste prevederi ale Constituţiei asigură independenţa şi inamovibi-
litatea judecătorilor.
Structura instanţelor judecătoreşti depinde de competenţa şi funcţiile
îndeplinite.
7.2.7.2. Procuratura
Procuratura reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără or-
dinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, conduce şi
exercită urmărirea penală, reprezintă învinuirea în instanţele judecătoreşti
în condiţiile legii.
Sistemul organelor Procuraturii cuprinde: Procuratura Generală, pro-
curaturile teritoriale şi procuraturile specializate.
-^ 175 t-
Procurorul General este numit în funcţie de către Parlament, la propu-

nerea Preşedintelui acestuia.
Procurorii ierarhic inferiori sînt numiţi în funcţie de Procurorul Gene-
ral şi îi sînt subordonaţi. Mandatul procurorilor este de 5 ani.
Cuvîntul „principiu" vine de la latinescul „principium" care poate

însemna „început", „obârşie". In sensul obişnuit cuvîntul „principiu" se
foloseşte pentru a desemna:
,,a) element fundamental, idee de bază pe care se întemeiază o teorie
ştiinţifică, un sistem politic etc. Prepoziţie admisă ca adevărată care ser-
veşte la deducerea propoziţiilor unui sistem deductiv;
b) legea fundamentală a unei ştiinţe, a unei arte, a unei discipline"
(Dicţionarul limbii române moderne, editura Academiei, Bucureşti, 1958).
Prin principiile de organizare şi activitate a aparatului de stat înţe-
legem cele mai importante idei şi teze care stau la baza construcţiei şi
activităţii aparatului de stat care dezvăluie esenţa şi destinaţia socială a
acestuia.
Cele mai importante principii de organizare şi activitate a aparatului
de stat sînt următoarele: principiul separaţiei şi colaborării puterilor, prin-
cipiul legalităţii, principiul ştiinţific etc. Să examinăm cîteva dintre ele.
L Separarea şi colaborarea puterilor
Orice proces de conducere social-politic, care se desfăşoară în vede-
rea realizării unor obiective de interes general sau prin care se urmăreşte
binele comun al naţiunii, presupune specializarea activităţilor statale, in-
stituindu-se în acest scop organisme învestite cu autoritate, capabile să
desfăşoare continuu acelaşi tip de activităţi şi practici.
Realizarea efectivă a acestor deziderate se concretizează în principiul
separării puterilor de stat, consfinţite ca un principiu fundamental al Con-
stituţiei. Prin formularea şi menţionarea expresă a acestuia în cuprinsul dis-
poziţiilor constituţionale, se pune în evidenţă importanţa lui primordială,
se relevă concepţiile fundamentale ale teoriei constituţionale şi se exprimă
tendinţele statului şi ale puterii lui de a realiza principiile democratice şi
exigenţele statului de drept. Teoria separării puterilor îşi are originea în
cele mai vechi timpuri, omenirea fiind întotdeauna frămîntată de proble-
-s 176 &
mele născute din nerespectarea principiilor fundamentale de convieţuire

în societate, probleme care adesea au generat diverse forme de uzurpare a
puterii, de instaurare a unor regimuri autocratice sau de forme dictatoriale
de guvernămînt.
Separarea puterilor, ca un început de teorie, s-a cristalizat încă din
antichitate, afirmaţie ce poate fi făcută graţie lucrărilor lui Herodot, Xeno-
fon, Platon şi Aristoteî. Ultimul este considerat şi un prim autor de drept
constituţional (drept constituţional comparat), care a sugerat ideea separă-
rii puterilor în stat, prin descrierea statului atenian. 1 în Evul Mediu au fost
făcute mai multe încercări de a defini şi dezvolta principiul separării pute-
rilor în stat. Sînt semnificative ideile unor astfel de gînditori ca Marsilio de
Padova, Dante, Tommaso Campanella, Jean Bodin, Nicolo Machiavelli,
care însă vedeau ca figură centrală în stat Monarhul atotputernic .2
în secolul XVII s-a conturat un nou curent în filosofia politică, repre-
zentant ilustru al ei fiind englezul John Locke, care a susţinut şi a demon-
strat că puterea absolută ar putea fi diminuată prin separarea unor funcţii
ale statului (Coroanei) şi prin exercitarea lor de către organisme şi structuri
distincte. Merită remarcat de asemenea aportul la dezvoltarea principiului
separării puterilor făcute de Jean Jaques Rousseau şi Denis Diderot.
Formularea elementelor constitutive ale principiului separaţiei pu-
terilor în stat, rămasă ca principală şi istorică, aparţine ilustrului filozof
şi savant francez Charles Louis Montesquieu. Acesta, în lucrarea Despre
spiritul legilor, a formulat principiul conform căruia în fiecare stat există
trei feluri de putere: puterea legislativă, puterea executivă privitoare la
chestiunile ce ţin de dreptul ginţilor şi puterea privitoare la cele care ţin de
dreptul civil.
într-o formulare modernă, principiul presupune că în stat există pute-
rile legislativă, executivă şi judecătorească, separate una de alta.
Treptat, omenirea a trecut la formele şi principiile democratice de
guvernare, în cadrai cărora principiul separaţiei puterilor a căpătat o im-
portanţă deosebită şi a devenit o instituţie indispensabilă. Separarea pute-
rilor are menirea de a asigura realizarea guvernării democratice, evitarea
abuzului de putere. Teoria separaţiei puterilor poate fi considerată ca una
dintre cele mai avansate şi mai potrivite concepţii a puterilor de stat.
Importanţa principiului separaţiei puterilor este pusă în valoare şi prin
includerea normelor respective în dispoziţiile constituţionale stipulate care
1
ion Deleartu, Drept constituţional.,«' instituţii politice, Voi. !î, Iaşi, 1993, pag. 78.
2
Istoria filozofiei moderne, Societatea Română de Filozofie, Voi. I, Bucureşti, 1937, pag. 79-95.
-= 177 gr
poate fi găsită sau care se subînţelege în majoritatea constituţiilor statelor

moderne. Republica Moldova nu face excepţie.
în condiţiile regimului totalitar comunist, acest principiu nu a fost recu-
noscut. S-au făcut încercări de a dovedi că nu este vorba de o separaţie a pu- ani
terilor, ci de o diviziune a muncii în exercitarea unei puteri unice, între timp, i
situaţia evoluată şi practica internaţională au demonstrat destul de convingă- tor
tor la ce consecinţe poate aduce neglijarea principiului separaţiei puterilor. c
In legătură cu aceasta nu putem să nu amintim de spusele lui Montesquieu,
care, vorbind despre cele trei puteri ca despre trei forţe egale încredinţate
unor categorii de organe, flecare avînd rolul unei supape de siguranţă pentru
celelalte două spre a se opri samavolnicia şi arbitrarul (le pouvoir arrete
le pouvoir), scria: Totul ar fi pierdut dacă acelaşi om sau acelaşi corp de
fruntaşi, fie el al nobililor, fie al poporului, ar exercita aceste trei puteri:
asti
pe cea de a face legi, pe cea de a duce la îndeplinirea hotărîrilor obşteşti şi
pe cea de a judeca infracţiunile sau litigiile dintre particulari legi
In perioada de după eliberare de sub tutela ideologică, politică, juri- Mo
dică şi economică a metropolei sovietice şi de orientare a statului pe calea ver
suveranităţii şi independenţei reale, în Republica Moldova s-a procedat la art.
crearea fundamentului politic şi juridic al statalităţii, bazat pe concepţiile prir
şi principiile democratice, în anii 1988-1994, au fost abordate şi soluţio- co
nate un şir de probleme care, direct sau indirect, au contribuit la alegerea n
formei de organizare a statului şi la determinarea atribuţiilor constituţiona-
le ale ramurilor puterii de stat. Perioada respectivă a finalizat cu adoptarea, O Ci
la 29 iulie 1994, a noii Constituţii a Republicii Moldova, act de importanţă aca

incontestabilă, care, odată cu intrarea în vigoare la 27 august 1994, a deve- zea
nit Legea Supremă a statului şi a societăţii. :
Ca o finalizare a proceselor menţionate, avănd în vedere practica ţări- înz
lor cu vechi tradiţii şi cu o mare experienţă de statalitate şi independenţă, ( ur
în corelare cu doctrinele constituţionale moderne noua Constituţie a Repu- n
blicii Moldova prevede expres în titlul art. 6 SEPARAREA ŞI COLABO- den
RAREA PUTERILOR. ave
Problema separaţiei puterilor şi principiul de la baza ei necesită o exa-
minare aparte. Statul, ca entitate politico-juridică şi structură socială, are
de îndeplinit mai multe funcţii, trei dintre acestea fiind principale: nat
* funcţia legislativă, realizată prin emiterea (edictarea) regulilor ge- exc
neral-obligatorii (legilor); deş
« funcţia executivă, realizată prin aplicarea sau executarea actelor i
legislative; are
anu
puţ
i
puţ
i
anu
din 2
•^ 178 t-
« funcţia jurisdicţională, exprimată prin rezolvarea litigiilor care

apar în procesul aplicării şi realizării actelor normative.
Pentru exercitarea fiecărei dintre aceste funcţii există, respectiv, o
anumită putere: legislativă (care este şi reprezentativă), executivă, judecă-
torească, încredinţată fiecare unor autorităţi distincte:
* puterea legislativă - reprezentanţilor poporului, adunării reprezen
tanţilor (Parlamentului);
• puterea executivă - şefului de stat şi executivului (Guvernului);
® puterea judecătorească - instanţelor judecătoreşti.
In Republica Moldova, conform Constituţiei, puterile se identifică
astfel: puterea legislativă cu Parlamentul, organ reprezentativ suprem şi
legislativ (art. 60 - art. 76); puterea executivă cu Preşedintele Republicii
Moldova (aflat în fruntea puterii executive, dar nu şi în cea de şef al Gu-
vernului)1, Guvernul şi administraţia publică (art. 77 - art. 103; art. 107
-art. 113); puterea judecătorească, cu autorităţile judecătoreşti, reprezentate
prin Curtea Supremă de Justiţie, Curţile de Apel, şi judecătorii de drept
comun sau specializate (art. 114 - art. 121).
între puterile menţionate trebuie să existe un echilibru, care reprezintă
o condiţie a armoniei sociale şi o garanţie a libertăţii, un impediment al
acaparării întregii puteri de stat şi al abuzului de ea. Echilibru se reali-
zează prin stabilirea atribuţiilor fiecărei puteri şi separarea lor strictă, prin
înzestrarea fiecăreia cu mijloace eficiente de control asupra celorlalte. Prin
urmare, autonomia puterilor este relativă, între ele existînd o interdepen-
denţă. Separarea lor rigidă, fără a se asigura o colaborare intensă nu va
avea nici un avantaj şi nu va fi eficientă.
Deşi se utilizează noţiune puteri, nu înseamnă că este vorba despre
separarea componentelor puterii de stat, deoarece, după cum s-a menţio-
nat anterior, puterea de stat derivă din suveranitatea naţională şi aparţine
exclusiv unui singur titular, poporul Republicii Moldova. Cînd se vorbeşte
despre puterea legislativă, puterea exclusivă şi puterea judecătorească, se
are în vedere că puterea de stat este exercitată în numele poporului de
anumite autorităţi, care, dacă erau separate totalmente şi absolut, nu ar fi
putut realiza nici măcar prerogativele ce le revin nemijlocit, cu atît mai
puţin, puterea de stat. Altfel spus, anumitelor autorităţi li se încredinţează
anumite împuterniciri şi nu puterea ca atare.
1
Despre raportul Preşedinte - Guvern a se vedea şi H. C. C. din 04.04.1996, M. O. nr. 25
din 25.04.1996.
-= 179 &
2. Principiul democratismului
Democratic este statul în care forma de guvernămînt, competenţa au-
torităţilor, modul de organizare, politica internă şi externă sînt stabilite de
către popor şi ţin de competenţa exclusivă a acestuia.1
Prin caracterul democratic al statului şi aparatul său se înţelege că
toate autorităţile publice se întemeiază pe voinţa poporului, exprimată prin
alegeri libere şi corecte. De asemenea, democraţia statului implică: pro-
clamarea şi garantarea libertăţilor publice; un sistem pluralist; responsabi-
litatea guvernanţilor şi obligaţia lor de a se conforma legilor; exercitarea
imparţială a justiţiei de către judecători independenţi şi inamovibili. Tot-
odată, democraţia are ca fundament respectarea fiinţei umane şi a starului
de drept, deoarece caracterul democratic şi caracterul statului de drept,
deoarece caracterul democratic şi caracterul statului de drept se implică
şi se presupun reciproc. Trăsăturile democraţiei pot fi găsite numai acolo
unde echilibrul puterilor şi colaborarea lor sînt realizate efectiv, iar supre-
maţia constituţiei este garantată şi asigurată. Statul democratic mai poate
fi definit şi ca un stat în care există domnia dreptului.2
Democraţia statului, ca un principiu, presupune:
• exercitarea suveranităţii de către popor (direct sau prin organele
reprezentative);
® participarea poporului la rezolvarea treburilor publice (prin refe-
rendum sau organele reprezentative);
« separarea prerogativelor puterilor din cadrul puterii de stat, colabo-
rarea şi controlul lor reciproc;
• pluralismul politic şi social;
• aplicarea principiului majorităţii la deliberare;
• consacrarea, garantarea şi realizarea drepturilor şi libertăţilor fun
damentale ale omului.
Constituţia conţine o serie de repere ale statului democratic, cum ar fi:
• suveranitatea ce aparţine poporului (art. 2);
• Parlamentul, organ reprezentativ suprem şi legislativ, ales prin vot
universal, egal, direct, secret şi liber exprimat (art. 60-61);
• exprimarea voinţei poporului prin referendum (art. 75);
• democraţia şi pluralismul politic, care este o condiţie a democraţiei
(art. 5);
• drepturile şi libertăţile fundamentale consfinţite (titlul II);
• Constituţia - Legea Supremă a statului (art. 7);
1
V. Gionea, N. Pavel, Curs de drept constituţional, Bucureşti, 1996, pag. 30.
2
loan Moraru, Opera citată, pag. 144.
-^ 180 &
• Principiul acumulării majorităţii necesare pentru adoptarea unor

hotărîri de către organele reprezentative (art. 74) etc.
3. Principiul legalităţii
Acesta presupune înfăptuirea tuturor funcţiilor proprii organelor de stat şi
persoanelor oficiale în strictă conformitate cu legile şi actele subordonate legii
în vigoare, conform competenţei prevăzute pe cale legislativă. El înseamnă,
de asemenea, asigurarea aplicării stricte şi neabătute de către organele, orga-
nizaţiile şi instituţiile care le sînt subordonate, a actelor normativ-juridice în
vigoare, a combaterii tuturor încălcărilor de drepturi ale cetăţenilor.
Baza legislaţiei o constituie Constituţia, legea supremă a statului. Con-
form Constituţiei Republicii Moldova „nici o lege şi nici un alt act juridic
care contravine prevederilor Constituţiei nu are putere juridică" (art. 7).
A guverna bine - menţiona Portalis - înseamnă a guverna conform le-
gii: „binefacerea cea mai mare pentru oameni este să dea şi să trăiască sub
legi bune: ele îmblînzesc puterea şi o fac să se facă respectată ca şi cum ar
fi însăşi justiţia. Ele au influenţă asupra fiecărui individ, sînt implicate în
principalele acte ale vieţii, îl însoţesc peste tot, sînt uneori unica morală a
unui popor şi sînt întotdeauna parte componentă a libertăţii sale".1
4. Principiul ştiinţific
Ştiinţa are în societatea contemporană un dublu statut, de valoare - repre-
zentînd o obiectivare a activităţii necontenit progresive de cunoaştere a omu-
lui şi de instituţie, ea devenind „paradigma raţionalităţii instituţionalizate".2
Ca principiu în organizarea şi activitatea aparatului de stat, principiul
ştiinţific este condiţionat de faptul că funcţionarea cu succes a aparatului
de stat este de neconceput iară abordarea ştiinţifică a soluţionării proble-
melor concrete, fără o structură argumentată din punct de vedere ştiinţific.
Principiul enunţat cere îmbinarea armonioasă şi raţională a factorului şti-
inţific cu factorul administrativ şi decizional.
7.4. Raporturile dintre autorităţile publice

de diferite niveluri
Este ştiut că puterea de stat se circumscrie unui spaţiu şi unei comuni-
tăţi umane. Ca urmare, ea se răsfrânge fie asupra întregului teritoriu al sta-
tului şi a întregii comunităţi de indivizi care-1 populează (în cazul puterii
2 Philippe Malaurie, Opera citată, pag.

187-188. Ion Craiovan, Opera citată,
pag. 249.
-= 181 s-
de stat centrale), fie asupra unui teritoriu distinct, limitat şi a populaţiei de

pe acest teritoriu (în cazul puterii de stat locale).
Constituţia Republicii Moldova cuprinde norme fundamentale pri-
vind natura juridică şi principiile care stau la baza formării autorităţilor
administraţiei publice şi a raporturilor dintre ele.
în continuare ne vom referi la raporturile dintre autorităţile publice de
diferite niveluri.
Relaţia Preşedintele ţării - autorităţile publice locale
Pentru a elucida tema enunţată în subtitlu e necesar să pornim de la
premisa că societatea noastră este condusă de autorităţi care nu sînt orga-
nizate pe verticală, ci mai degrabă pe orizontală, fiecare din cele trei puteri
- legislativă, executivă şi judecătorească - dispunând de mijloace de con-
trol asupra celorlalte.1
Dat fiind acest fapt, pentru o activitate eficientă a autorităţilor publice
locale, în prim-plan se impune autonomia locală.
Conform art. 3 alin. l din Carta Europeană, „prin autonomia locală se
înţelege dreptul şi capacitatea efectivă a colectivităţilor locale de a rezolva
şi a gira în cadrul legii, sub propria lor răspundere şi în favoarea populaţi-
ilor, o parte importantă din treburile publice".
Acest drept este exercitat de consilii sau adunări compuse din membri
aleşi şi de organe executive responsabile în faţa lor, daca existenţa acestora
este determinată de lege.
Având în vedere structura puterilor în statul nostru, putem afirma că
posibilităţile Preşedintelui Republicii Moldova de a adopta decizii, care să
oblige autorităţile publice locale să execute activităţi concrete cu caracter
public, sînt reduse.
Evident, această afirmaţie nu se referă la decretele prezidenţiale cu
caracter normativ, care, conform art. 94 alin.(l) din Constituţia Republicii
Moldova, sînt „obligatorii pe întreg teritoriul statului", pentru toţi subiec-
ţii de drept, inclusiv pentru autorităţile publice locale.
Din cele enunţate putem trage concluzia că relaţia Preşedintele Repu-
blicii Moldova şi autorităţile publice locale este de fapt simbolică.
După cum este firesc, şeful statului este lipsit de posibilitatea de a
exercita un control direct asupra activităţii autorităţilor publice locale, care
activează în baza principiilor autonomiei şi descentralizării serviciilor pu-
blice locale.
1
GenovievaVrabie, Organizarea politico-statică a României. Drept constituţional şi institu-
iiipolitice, II, Bucureşti, 1995, pag. 226.
^ 182 &
Relaţia Guvern - autorităţile publice locale

Dispoziţiile constituţionale definesc în mod expres rolul Guvernului
în administrarea treburilor publice. Astfel, potrivit art. 96. din Constituţia
Republicii Moldova:
(1) „Guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe a statului
şi exercită conducerea generală a administraţiei publice (sublinierea ne
aparţine - aut.).
(2) In exercitarea atribuţiilor. Guvernul se conduce de programul său
de activitate, acceptat de Parlament".
Prin asigurarea realizării politicii interne şi externe a statului Guver-
nul se manifestă ca factor politic important în stat, iar prin exercitarea con-
ducerii generale a administraţiei publice - ca autoritate publică centrală a
administraţiei. Cea de-a doua calitate a Guvernului determină raporturile
sale cu autorităţile publice locale.
De subliniat că Guvernul îşi exercită funcţia de conducător la nivel
general.
în virtutea acestui rol Guvernul desfăşoară o activitate exclusiv exe-
cutivă, în principal pentru organizarea şi asigurarea executării legilor de
către autorităţile administraţiei publice.
Guvernul îşi realizează rolul său politic si executiv potrivit progra-
mului său de activitate , acceptat de Parlament, încrederea Parlamentului
acordată Guvernului prin aprobarea programului său de activitate mar-
chează raporturile Guvernului cu celelalte autorităţi publice în exercitarea
activităţilor exclusiv executive ce-i sînt atribuite.
Vom ilustra cele enunţate prin câteva exemple. Astfel, în calitate de
autoritate publică centrală a administraţiei, Guvernul, conform art. 30 din
Legea privind administraţia publică locală nr. 186-XIV din 06.11.1998,
poate propune Parlamentului suspendarea activităţii consiliului local, dacă
acesta a adoptat decizii repetate, care au fost anulate irevocabil de către
instanţa de judecată întrucât contraveneau intereselor generale ale satului
(comunei), oraşului (municipiului) sau încălcau Constituţia şi alte legi.
Menţionăm în continuare că preşedintele comitetului executiv al con-
siliului raional „prezintă anual Guvernului informaţii cu privire la activi-
tatea desfăşurată de serviciile publice ale ministerelor, departamentelor şi
ale celorlalte autorităţi centrale de specialitate, constituite în raion " (art.
67, litera (r) din aceeaşi lege).
Din prevederile legale precitate rezultă că Guvernul ţine sub con-
trol activitatea autorităţilor publice de nivelul al doilea şi poate interveni
atunci, când acestea încalcă legea.
-€ 183 =r
Această extrapolare constituie o expresie a continuităţii „aparente" a

atribuţiilor Guvernului pe verticală, a existenţei unei structuri rigide exe-
cutive organizate pe verticală, care chipurile ar trebui să contribuie la efi-
cientizarea activităţii de administrare a treburilor publice.
Acest model este caracteristic pentru sistemul totalitar de comandă, în
care domină un singur partid, activităţile autorităţilor publice fiind subor-
donate principiului „centralismului democratic", care determină raporturi-
le acestora pe verticala executivă.
Autorităţile publice locale de nivelul al doilea în raport cu cele de
nivelul întâi
Art. 112 din Constituţia Republicii Moldova statuează că autonomia
locală în comune şi oraşe se realizează prin consiliile locale alese şi prima-
rii aleşi. Acestea sînt autorităţi publice locale de nivelul întâi.
Autorităţi publice locale de nivelul al doilea sînt consiliile şi executi-
vele raionale.
La concretizarea raporturilor dintre autorităţile publice locale de ni-
velul al doilea şi cele de nivelul întâi vom ţine cont de dispoziţiile art. 112
alin. (2) din Constituţie, care precizează regula după care funcţionează
consiliile şi primarii aleşi:
„Consiliile locale şi primarii activează, în condiţiile legii, ca autorităţi
administrative autonome şi rezolvă treburile publice din oraşe şi sate".
Potrivit art. 113 alin. (3) din Constituţie: „Raporturile dintre autorită-
ţile publice locale au la bază principiul autonomiei, legalităţii şi colaborării
în rezolvarea problemelor comune".
De aici rezultă că între consiliul local (comunal, orăşenesc), respectiv
primar, pe de o parte, şi consiliul raional, pe de altă parte, nu există o rela-
ţie de subordonare.
Relaţia de subordonare ar implica pentru organul ierarhic superior
faţă de organul subordonat următoarele drepturi:
a) de a-i organiza activitatea;
b) de a-i da îndrumări cu caracter obligatoriu;
c) de a exercita controlul general asupra activităţii sale;
d) de a-i anula actele şi chiar de a-J substitui în emiterea unui act;
e) de a aplica sancţiuni administrativ-disciplinare şi altele.
Relaţia de subordonare ar reduce la zero autonomia locală a consilii
lor comunale şi orăşeneşti.
-ş 184 s-
7.4. L Relaţia Preşedintele tării - autorităţile publice locale

Pentru a elucida tema enunţată în subtitlu e necesar să pornim de la
premisa că societatea noastră este condusă de autorităţi care nu sînt orga-
nizate pe verticală, ci mai degrabă pe orizontală, fiecare din cele trei puteri
- legislativă executivă, judecătorească - dispunînd de mijloace de control
asupra celorlalte.1
Dat fiind acest fapt, pentru o activitate eficientă a autorităţilor publice
locale, în prim-plan se impune autonomia locală.
Conform art. 3 alin. l din Carta Europeană, „prin autonomia locală se
înţelege dreptul şi capacitatea efectivă a colectivităţilor locale de a rezolva
şi a gira în cadrul legii, sub propria lor răspundere şi în favoarea populaţiei,
o parte importantă din treburile publice".
Acest drept este exercitat de consilii sau adunări compuse din mem-
brii aleşi şi de organe executive responsabile în faţa lor, dacă existenţa
acestora este determinată de lege.
Avînd în vedere structura puterilor în statul nostru, putem afirma că
posibilităţile Preşedintelui Republicii Moldova de a adopta decizii, care să
oblige autorităţile publice locale să execute activităţi concrete cu caracter
public, sînt reduse.
Evident, această afirmaţie nu se referă la decretele prezidenţiale cu
caracter normativ, care, conform art. 94 alin. (1) din Constituţia Republicii
Moldova, sînt „ oblilgatorii pe întreg teritoriul statului", pentru toţi su-
biecţii de drept, inclusiv pentru autorităţile publice locale.
Din cele enunţate putem trage concluzia că relaţia Preşedintele Repu-
blici! Moldova şi Autorităţile publice locale este de fapt simboîică.
După cum este firesc, şeful statului este lipsit de posibilitatea de a
exercita un control direct asupra activităţii autorităţilor publice locale, care
activează în baza principiilor autonomiei şi descentralizării serviciilor pu-
blice locale.
7.4.2. Relaţia Guvern - autorităţile publice locale

Dispoziţiile constituţionale definesc în mod expres rolul Guvernului
în administrarea treburilor publice. Astfel, potrivit ai t. 96 din Constituţia
Republicii Moldova:
Genovieva Vrabie, Opera citată, pag. 226.
-Ş 185 W-
1. „Guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe a statului şi

exercitată conducerea generală a administraţiei publice (sublinie
rea ne aparţine - aut.).
2. în exercitarea atribuţiilor, Guvernul se conduce de programul său
de activitate, acceptat de Parlament".
Prin asigurarea realizării politicii interne şi externe a statului Guver-
nul se manifestă ca factor politic important în stat, iar prin exercitarea con-
ducerii generale a administraţiei publice — ca autoritate publică centrală a
administraţiei. Cea de-a doua calitate a Guvernului determină raporturile
sale cu autorităţile publice locale.
De subliniat că Guvernul îşi exercită funcţia de conducător h nivel generai
în virtutea acestui rol, Guvernul desfăşoară o activitate exclusiv exe-
cutivă, în principal pentru organizarea şi asigurarea executării legilor de
către autorităţile administraţiei publice.
Guvernul îşi realizează rolul său politic şi executiv potrivit programu-
lui său de activitate, acceptat de Parlament, încrederea Parlamentului acor-
dată Guvernului prin aprobarea programului său de activitate marchează
raporturile Guvernului cu celelalte autorităţi publice în exercitarea activi-
tăţilor exclusiv executive ce-i sînt atribuite.
Vom ilustra cele enunţate prin cîteva exemple. Astfel, în calitate de
autoritate publică centrală a administraţiei, Guvernul, conform art. 30 din
Legea privind administraţia publică locală nr. 186-XIV din 06.11.1998,
poate propune Parlamentului suspendarea activităţii consiliului local,
dacă acesta a adoptat decizii repetate,,, care au fost anulate irevocabil de că-
tre instanţa de judecată întrucît contraveneau intereselor generale ale satului
(comunei), oraşului (municipiului) sau încălcau Constituţia si alte legi".
Menţionăm în continuare că preşedintele comitetului executiv al con-
siliului raional „prezintă anual Guvernului informaţii cu privire la activi-
tatea desfăşurată de serviciile publice ale ministerelor, departamentelor şi
ale celorlalte autorităţi centrale de specialitate, constituite în raion" (art. 67
litera „r") din aceeaşi lege).
Din prevederile legale precitate rezultă că Guvernul ţine sub con-
trol activitatea autorităţilor publice de nivelul al doilea şi poate interveni
atunci, cînd acestea încalcă legea.
Această extrapolare constituie o expresie a continuităţii „aparente" a
atribuţiilor Guvernului pe verticală, a existenţei unei structuri rigide exe-
cutive organizate pe verticală, care chipurile, ar trebui să contribuie la efi-
cientizarea activităţii de administrare a treburilor publice.
-= 186 =-
Acest model este caracteristic pentru sistemul totalitar de comandă, în

care domină un singur partid, activităţile autorităţilor publice fiind subor-
donate principiului „centralismului democratic", care determină raporturi-
le acestora pe verticală executivă.
Se creează impresia că prin modificările menţionate se urmăreşte in-
stituirea raporturilor de subordonare după principiul „centralismului de-
mocratic" dominante în regimul de odinioară.
7.5. Cetăţenii, societatea civilă şi administraţia publică

Societatea civilă exercită o influenţă mare asupra autorităţilor publice,
asigurând reprezentarea şi apărarea intereselor diferitelor categorii şi gru-
puri sociale. Presiunea elementelor constitutive ale societăţii asupra auto-
rităţilor publice nu trebuie să depăşească limitele legale.
7.5.1. Societatea civilă şi administraţia publică

Societatea şi statul deseori sînt privite într-o anumită unitate, lucru fi-
resc ce rezultă din legăturile puternice ce le apropie sau din trăsăturile care
uneori le depărtează, dar pe un fond comun, înţelegerea corectă a relaţiei
societate-stat are, indiscutabil, o însemnătate cardinală.
Societatea şi statul sînt subiecte distincte de drept. De aici însă nu
rezultă că ele pot fi opuse unul altuia,
Societatea poate fi deschisă, atunci cînd e o societate liberă, creată de
oameni liberi.
Dar societatea poate fi şi închisă, într-o astfel de societate toate re-
gulile de comportament sînt stabilite de către conducători, omul neavând
posibilitatea de a-şi expune propria viziune.
In această ordine de idei, este incontestabil că tranziţia de la o socie-
tate închisă spre una deschisă poate fi considerată ca o revoluţie profundă,
necesară societăţilor.
Ţara noastră, după cum am menţionat anterior, nu are experienţă isto-
rică de liberă afirmare politică, economică şi socială.
Indiscutabil, democratizarea societăţii impune un nou mod de gîndire
si comportament.
Pentru a reuşi, este necesar să creăm un mecanism social perfect, cu
elemente şi instituţii democratice, care să contribuie eficient la edificarea
unui stat democratic şi de drept.
-i 187 ir
în rîndurile ce urmează vom examina cîteva elemente ale acestui me-

canism.
7.5.2.Participarea cetăţenilor la procesul decizional al

autorităţilor publice
Doar statul în care poporul guvernează poate fi democratic şi de
drept.
Această axiomă şi-a găsit expresie în art. 2 din Constituţia Republi-
cii Moldova care statuează că „suveranitatea naţională aparţine poporului
Republicii Moldova, care o exercită în mod direct şi prin organele sale
reprezentative" şi că „nici o persoană particulară, nici o parte din popor,
nici un grup social, nici un partid politic sau o altă formaţiune obştească
nu poate exercita puterea de stat în nume propriu. Uzurparea puterii de stat
constituie cea mai gravă crimă împotriva poporului".
în această ordine de idei, o importanţă majoră are dreptul electoral
ca o totalitate de norme juridice, care reglementează raporturile sociale
privind participarea cetăţenilor la formarea autorităţilor publice şi la solu-
ţionarea celor mai importante probleme ale societăţii şi statului.
Dreptul electoral constituie un drept exclusiv politic şi are un caracter
complex, cuprinzînd atît dreptul de a alege cît şi dreptul de a fi ales.
Astfel, cetăţeanul are dreptul să participe direct sau indirect la proce-
sul decizional al autorităţilor publice.
Art. 39 din Constituţie proclamă dreptul la administrare. Potrivit aces-
tui articol:
„(1) Cetăţenii Republicii Moldova au dreptul de a participa Ia
administrarea treburilor publice nemijlocit, precum şi prin reprezen-
tanţii lor.
(2) Oricărui cetăţean i se asigură, potrivit legii, accesul îa o func-
ţie publică".
Una din modalităţile cele mai democratice de exprimare a voinţei po-
porului este referendumul.
Constituţia Republicii Moldova, în art. 75, statuează că „cele mai im-
portante probleme ale societăţii şi ale statului sînt supuse referendumului".
Această dispoziţie constituţională vizează referendumul general.
Referendumul poate fi şi local. Potrivit art. 109 din Constituţie, pot
fi organizate consultări ale cetăţenilor în problemele locale de interes de-
osebii,
-^ 188 &
Cu regret, atât Parlamentul, cât şi autorităţile administraţiei publice

locale au rămas refractare la necesitatea organizării unor referendumuri
în probleme de interes general. Astfel, de la declararea independenţei şi
până în prezent nici un Parlament şi nici un Guvern, angajate în efectua-
rea diverselor „reforme", nu au utilizat această modalitate democratică de
consultare a opiniei publice.
Neglijând opinia poporului, neconsultându-1 în „problemele locale de
interes deosebit", guvernanţii s-au străduit să-şi rezolve mai întâi de toate
interesele politice proprii, divizând ţara după principiul „algoritmului po-
litic", apoi după principiul ierarhiei administrative.
De aceea batem pasul pe loc, pentru că guvernanţilor nu le pasă de
opinia cetăţenilor asupra reformelor promovate, considerând că ei „ştiu şi
singuri cum să facă poporal fericit". Şi 1-au făcut.
locală
Societatea deschisă, cu adevărat democratică, e o societate în care
statul, în ansamblu, autorităţile acestuia lucrează în văzul tuturor. Membrii
unei societăţi contemporane democratice, având o educaţie complexă şi o
cultură politică reală, cercetează necontenit realitatea în care trăiesc, ana-
lizează critic propriile acţiuni şi acţiunile organelor de stat şi, atunci când
sesizează abateri de la consens... întreprind măsuri concrete de sancţionare
a celor responsabili.
Transparenţa presupune o informare corectă a membrilor societăţii
Constituţia Republicii Moldova, în art.34, statuează dreptul la infor-
maţie, un drept nou pentru legislaţia noastră, aderând astfel la instrumen-
tele juridice internaţionale. Potrivit art.34 din Constituţie, „dreptulper-
soanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi
îngrădit".
Conţinutul dreptului la informaţie este complex. El presupune că au-
torităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sînt obligate să asi-
gure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra
problemelor de interes personal.
Constituţia nu absolutizează dreptul la informaţie, specificând că el
nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecţie a cetăţenilor sau siguran-
ţa naţională. Prin urmare, dreptul la informaţie nu presupune accesul la
informaţie cu caracter secret şi nici obligaţia autorităţilor publice de a da
asemenea informaţii.
-= 189 t-
Având în vedere rolul deosebit al statului în asigurarea dreptului la in-

formaţie, constatăm cu regret că deseori jurnaliştilor li se interzice să asiste
la şedinţele Parlamentului, Guvernului, altor autorităţi publice, inclusiv lo-
cale, ceea ce învederează încălcarea flagrantă a Constituţiei, care proclamă
dreptul la informaţie ca fiind un drept fundamental al persoanei.
Este alarmant că radioul şi televiziunea publică se află sub controlul
statului, împiedicând difuzarea unor informaţii veridice despre situaţia din
Republica Moldova.
într-o societate democratică, deschisă este de neconceput adoptarea
unor dispoziţii contrare adevărului istoric, normelor, principiilor şi stan-
dardelor internaţionale general recunoscute.
7.5.4. Rolul forţelor politice şi ONG-rilor

în promovarea intereselor cetăţenilor
Partidele şi organizaţiile social-politice
Una din condiţiile primordiale ale democraţiei o constituie pluralis-
mul, în general, şi cel politic, în special.
Pluralismul politic este un sistem politic în cadrul căruia puterea se
exercită prin organizaţii social-poîitice şi alte formaţiuni obşteşti, care co-
operează şi se echilibrează unele pe altele.
In urma acestor colaborări se realizează compromisurile politice, într-
un sens mai profund, pluralismul politic nu este pur şi simplu o pluralitate
de grupuri organizate, ci o suveranitate divizată, care admite principiul
separării puterilor în stat.1
Pluralismul politic se bazează pe următoarele principii şi norme juridice:
• egalitatea juridică între partide, care înseamnă că fiecare partid
trebuie să întrunească aceleaşi condiţii legale pentru a fi înregistrat
şi pentru a funcţiona, precum şi faptul că toate partidele au acelaşi
statut electoral;
• dialogul politic între partide, care presupune respectul reciproc,
circumscrierea luptei politice la dispute de idei, evitarea confrun
tărilor violente ş. a.;
• consensul politic, care semnifică participarea conştientă, pe bază
de egalitate juridică, a tuturor forţelor politice la viaţa şi activitatea
socială, în scopul organizării armoniei diversităţii.2
1
Noi şi Legea. Manual experimental, ci. a X-a, Chişinău, 1999, pag. 7. ~
Idem.
^ 190 t-
în sens comun, prin pluralism se înţelege o multitudine de factori

echivalenţi, care nu pot fi reduşi la unitate.
Astfel, apărînd lucrurile, pluralismul este un opus al unanimităţii.
Constituţia Republicii Moldova, în art. 41, statuează următoarele:
„(1) Cetăţenii se pot asocia liber în partide şi în alte organizaţii so-
cial-politice. Ele contribuie la definirea şi la exercitarea voinţei
politice a cetăţenilor şi, în condiţiile legii, participă la alegeri.
(2) Partidele şi alte organizaţii social-politice sînt egale în faţa legii.
(3) Statul asigură respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale
partidelor şi ale altor organizaţii social-poîitice.
(4) Partidele şi alte organizaţii social-politice care, prin scopurile ori
prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a prin
cipiilor statului de drept, a suveranităţii şi independenţei, a integri
tăţii teritoriale a Republicii Moldova sînt neconstituţionale...".
Aceste dispoziţii constituţionale scot în evidenţă esenţa partidelor şi
altor organizaţii social-politice. Fiind exponentele intereselor politice ale
diferitelor grupuri sociale, partidele şi organizaţiile social-politice parti-
cipă la viaţa politică a societăţii, la soluţionarea diverselor probleme ale
statului.
în acelaşi timp, menţionăm că în sistemele constituţionale democrati-
ce se practică teoria neutralităţii serviciilor publice, care implică o detaşare
a funcţionarilor publici (sau a unor categorii) de probleme politice.
Asemenea prevederi se conţin şi în legislaţia Republicii Moldova. Ele
se explică prin egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice,
fără discriminări şi fără privilegii.
Din acest principiu constituţional rezultă că funcţia publică este ac-
cesibilă în mod egal tuturor celor care dovedesc capacitatea şi aptitudinile
cerute de lege pentru ocuparea acesteia.
Organizaţiile nonguvernamentale (ONG)
în activitatea multilaterală întreprinsă de Organizaţia Naţiunilor Uni-
te, Consiliul Europei ş.a., pe lîngă participarea guvernelor şi a instituţiilor
acestora din statele-membre, se înscrie şi activitatea organizaţiilor nongu-
vernamentale cu caracter internaţional sau naţional.
Dacă pînă la sfîrşitul anilor 80 în Republica Moldova organizaţiile
nonguvernamentale erau cvasi-admise (prioritar ca filiale ale ONG-urilor
de la Moscova) numai în domeniul culturii, ştiinţei, odată cu schimbările
democratice, ele au putut să apară în cele mai diverse domenii de activitate
socială.
-= 191 m-
La început, aceste organizaţii au luat fiinţă ca prelungiri ale unor orga-

nizaţii internaţionale nonguvernamentale, dar în scurt timp ele au devenit
de sine stătătoare, afirmîndu-se în cele mai diverse domenii de activitate
din ţara noastră.
Aceste organizaţii întrunesc reprezentanţi ai diferitelor pături şi cate-
gorii sociale şi urmăresc: promovarea în ţara noastră a valorilor întregii
comunităţi umane.
1. Ce înţelegeţi prin aparatul de stat?

2. în ce coraport se află categoriile „stat", „aparat de stat", „meca
nismul statului"?
3. Numiţi structura aparatului de stat.
4. Ce loc ocupă Parlamentul în sistemul autorităţilor publice?
5. Ce rol revine Preşedintelui Republicii în sistemul autorităţilor
publice?
6. Ce rol revine Guvernului în sistemul autorităţilor publice?
7. Ce presupune colaborarea puterilor în stat?
8. în ce raporturi se află autorităţile de diferite niveluri?
Literatura recomandată:___________________________
1. Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Voi. I, II, Bucu
f
reşti, 1996.
2. Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat ele
mentar, Voi. I, II, Cluj-Napoca, 2000.
3. Toan Moraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Voi I, II, Bucu
reşti, 1996.
4. Charles Louis de Secondat Montesquieou, L 'esprit des lois.
5. Hegel, Principiile filozofiei dreptului, Bucureşti, 1969.
6. Măria Orlov, Boris Negru, Tatiana Cuneţchi, Eugenia Cojocaru, Eugen
Hristiev, Mihail Peribinos, Quo vadis Moldova? Administraţie publică,
Chişinău, 2002.
-s 192 &
/-, .J
Consideraţii
asu
Pra dreptului
':.' " : : • :
jl •' Cn«£
Conceptul dreptului. Etimologie şi accepţiune.

Factorii de configurare a dreptului.
Legităţile dezvoltării istorice a dreptului.
Tipul istoric de drept.
Accepţiunile dreptului.
Esenţa, conţinutul şi forma dreptului.
8.1. Conceptul dreptului
Cuvîntul „drept" provine din latinescul „directus", ceea ce în tra-
ducere înseamnă drept - orizontal sau vertical - de-a dreptul, direct, linie
dreaptă, în limbă, însă, cuvîntul care corespunde substantivului drept, era
just (drept, dreptate, legi). Cuvîntul este întîlnit şi în alte limbi, cu aceeaşi
semnificaţie - droit, la francezi, dritti - la italieni, dereche - la spanioli,
reght - la germani, right - la englezi. '
Expresia aceasta nu o găsim la romani, care numeau dreptul jus. De
unde vine cuvîntul jus! După urni, jus ar veni de lajubere, a porunci.
După alţii, între care şi Iheringjws ar veni de la sanscrituly'w, legătură,
dreptul fiind ceea ce leagă pe toată lumea. „Oricare ar fi ipoteza pe care am
accepta-o, dreptul înseamnă ceea ce este obligatoriu, ceea ce leagă, fiind
conform cu regula."
Cuvîntul justiţie - susţine în continuare profesorul Alexandru Valli-
mărescu - „vine de la latinescul juristare, a se baza pe drept. Lex, lege, ar
veni de la legere, ceea ce se citeşte, ceea ce este scris, după unii; după alţii,
de la ligare, a lega, ceea ce leagă. In acest caz, lex ca şi jus ar fi ambele
bazate pe ideea de legătură, deci de obligatoriu.
Obligativitatea este aşadar de esenţa dreptului, sub orice formă".2
în viaţa de toate zilele cuvîntul drept este folosit în mai multe sensuri
şi anume:
a) dreptul - ca o categorie de norme sociale ce reglementează anumi
te domenii de activitate socială, domenii care, ca regulă, prezintă
un interes sporit pentru societate;
b) dreptul - ca un sistem de reguli generale şi obligatorii de conduită
garantate, în caz de necesitate, de către stat;
c) dreptul - ca posibilitatea recunoscută unei persoane de a pretinde
ceva de la o altă persoană;
d) dreptul - ca ştiinţă, adică dreptul ca o totalitate de cunoştinţe des
pre viaţa juridică a societăţii, luată în complexitatea ei;
e) dreptul ca sistem juridic, adică un ansamblu al fenomenelor avînd
acest caracter, incluzînd în cadrul acestuia: conştiinţa juridică, nor
mele juridice, raporturile juridice şi formele instituţionale cu ca
racter juridic;
a) dreptul - ca arta binelui şi a echităţii.
1
2
Alexandru Văllimărescu, Opera citată, pag. 41-42.
-m 194 s-
Cuvîntul „drept " este folosit şi în calitate de adjectiv, pentru a face

unele aprecieri de natură morală (de exemplu, om drept, acţiune dreaptă,
pedeapsă dreaptă etc.). Cuvîntul „drept", de asemenea, poate fi utilizat în
sens de adverb (de exemplu: a procedat drept).
în continuare ne vom opri asupra definirii dreptului. Ce este dreptul,
fiecare ştie în mod aproximativ. Romanii postulau veşnicia dreptului. Ei
spuneau că acolo unde există societate, există drept: ubi societas, ibijus,
Din punctul lor de vedere şi viceversa era exactă: ubi jus, ibi societas.
Credinţa romanilor în veşnicia dreptului corespundea credinţei în veşnicia
societăţii. In acest sens, drepturile oamenilor sînt naturale, izvorîte din na-
tura însăşi a lucrurilor.
A defini dreptul pare a fi o încercare descurajantă, căci, aşa cum spu-
nea Sf. Augustin despre drept, - ce este dreptul, ştii dacă nu te întreabă
nimeni, dar dacă doreşti să explici această ştiinţă a ta constaţi că îl ignori.
E imposibil de a enumera toate definiţiile date dreptului pe parcursul
istoriei şi totuşi, o analiză superficială a unora din ele ne permite să eviden-
ţiem trei categorii de definiţii a dreptului:
a) definiţii care pleacă de la conţinutul ideii de drept;
b) definiţii care pornesc de la izvoarele dreptului;
c) definiţii care pornesc de la forma pe care dreptul o îmbracă.
La romani, cea mai celebră dintre definiţiile, care pleacă de la con-
ţinutul dreptului, este aceea a jurisconsultului Ulpianus: ,Juris praecep-
ta sînt haec: honeste vivere, alterum non laedere, suum culqne tribuere" J
• - - ---......................... - . - - -- - - '---—.-_ --fe - ...... - ._..-;-,
- Preceptele dreptului sînt acestea: să trăieşti cinstit^ să nu dăunezi altuia,

A
««, -. - •- •• ......«ti _...--------- . --.. .. . . . ----- - ------ama^s**** -—- .^-^— __m „ nurorii.
să dai fiecăruia ce i se cuvine.1 Definiţia nominalizată are o concepţie spe-

cială a noţiunii de drept. Ea, în principiu, nu deosebeşte dreptul de morală,
fiind în afara domeniului strict al dreptului.
0 altă definiţie pe care o găsim la romani este aceea a lui Celsul: Jus
est ars boni et aequi — Dreptul este arta binelui şi a echităţii. Ca şi în cazul
precedent, este o definiţie, mult prea largă, cuprizînd principii care ies din
sfera dreptului.
în secolul al XIII-lea, St. Tomas d'Aquino, defineşte dreptul ca: „Pro-
porţia între două lucruri. Această proporţie are drept scop de a stabili ega-
litatea, care este obiectul justiţiei" 2. Această definiţie are, ca fundament,
ideea de egalitate şi nu poate fi aplicată decît sistemelor sociale bazate pe
1
Virgil Matei, Dicţionar de maxime, reflecţii, expresii latine comentate, Bucureşti, 1998,
pag. 113.
2
Filosofici dreptului. Marele curente, pag. 91.
H§ 195 &
egalitate. Prin urmare, nu e acceptabilă sistemelor care consacră inegalitatea,

cum ar fi sistemul castelor, stărilor sociale etc.
Niccolo Machiavelîi, convins că primii oameni au trăit dispersaţi, ca
animalele, arată că, pe măsura creşterii lui, genul uman a simţit nevoia de a
se uni şi de a se apăra: cel mai curajos şi mai destoinic a fost pus în frunte,
ceilalţi promitîndu-i să i se supună. Odată cu naşterea societăţii, oamenii
au început să distingă ce e bun şi ce e rău. Machievelli explică apariţia
dreptului prin dispariţia vîrstei de aur a umanităţii: unde binele domneşte
natural şi fără lege, oamenii se pot lipsi de lege; dar, îndată ce expiră epoca
vîrstei de aur, legea devine necesară. De aceea, pentru a preveni comporta -
mentele rele, oamenii s-au hotărît să facă legi şi să dicteze pedepse contra
celor care le-ar încălca. Aceasta a fost, în opinia lui, originea justiţiei. 1
La Hugo Grotius (1583-1645) dreptul natural este totalitatea princi-
piilor pe care raţiunea le dictează pentru satisfacerea înclinării naturale a
omului pentru viaţa socială. Aceste principii se referă la:
• abţinerea cu religiozitate de la ceea ce aparţine altuia, mergînd pînă
la restituirea a ceea ce se găseşte pe nedrept în stăpînirea noastră,
deci respectarea proprietăţii;
• repararea ofenselor sau daunelor cauzate altora cu vinovăţie;
• respectarea promisiunilor adică, îndeplinirea învoielilor, cerinţă
care în enunţarea latină celebră „ pacta sînt servandas" („tratatele
trebuie respectate - n. n.) devine axa întregului drept, inclusiv a
dreptului internaţional public (ius gentium), al căruia părinte - în
forma sa modernă - este Grotius.
• proporţionalizarea pedepselor cu faptele ilegale săvîrşite. 2
In viziunea lui Montesquieu (dar Dumnealui echivalează legea cu
dreptul), "legea, în general, este raţiunea omenească, în măsura în care ea
guvernează toate popoarele de pe pămînt, iar legile politice şi cele civile
ale fiecărui popor nu trebuie să fie decît cazurile particulare la care se apli-
că această raţiune omenească". 3
Benedict Spinoza (1632-1677) considera că „dreptul natural al fi -
ecărui om nu e ... determinat de raţiune, ci de poftă şi putere". Cu toate
aceste, este de părere Spinoza, este mai bine pentru oameni să trăiască
1
Ştefan Georgescu, Filozofia dreptului. O istorie a ideilor din ultimii 2.500 de ani, Bucu
reşti, 2001, pag. 47.
2
Ibidem, pag. 62.
3
Ion Craiovan, Doctrina juridică, pag. 170.
^ 196 &-
după legile şi poruncile raţiunii lor, care au cu adevărat în vedere folosul

lor. Datorită acestui fapt, „vedem foarte limpede că, pentru a trăi fără grijă
şi în foarte bune condiţii, oamenii au fost nevoiţi să se înţeleagă între ei
şi să facă în aşa fel încît dreptul pe care-1 avea fiecare de la natură asupra
tuturor lucrurilor să-1 deţină în colectiv şi să nu mai fie determinaţi de
puterea şi de dorinţa fiecăruia în parte, ci de puterea şi voinţa tuturor". De
aceea, „oamenii au trebuit să se hotărască şi să se lege între ei printr-un
legămînt foarte puternic, că se vor conduce în toate numai după pornirea
raţiunii, căreia nimeni nu îndrăzneşte să i se împotrivească pe faţă şi că-şi
vor înfrîna pofta atunci cînd îi va îndemna la ceva în dauna altuia, că nu
vor face nimănui ceea ce n-ar vrea să li se facă lor, în sfîrşit, că vor apăra
dreptul altuia ca pe al lor propriu".'
Immanuel Kant (1724-1804), pe drept cuvînt, este considerat „omul
dreptului". Chiar şi statul, în viziunea sa, nu este altceva decît „o multitudi-
ne de oameni trăind după legile dreptului, şi asociate printr-un contract". 2
Lui îi revine celebra definiţie, conform căreia, „dreptul este noţiunea care
se desprinde din condiţiile în care facultatea de a se dezvolta a aproapelui,
în baza unei legi universale de libertate".3 Aceeaşi definiţie, în lucrarea
„Doctrina juridică" 4 este expusă în altă variantă: „dreptul este totalitatea
condiţiilor, conform cărora liberul arbitru al unui om se poate uni cu libe-
rul arbitru al altui om, conform unei legi universale a libertăţii".
Din cele spuse rezultă că, pentru Kant, dreptul constă în coexistenţa
libertăţilor, respectul libertăţii altora, conform unei legi universale. Ca po-
runcă absolută care se impune fără condiţii, dreptul, ca imperativ categoric,
are izvorul în conştiinţa umană. Kant arată că „fiecare om are o conştiinţă
şi se consideră observat de un judecător interior, ameninţat şi, în genere,
ţinut la respect (prin teama care însoţeşte respectul, iar această putere care
veghează în el asupra legii nu este ceva făcut de el însuşi (arbitrar), ci este
încorporat fiinţei sale. Ea îl urmează precum umbra sa atunci cînd el gîn-
deşte să se sustragă. El poate să se ameţească cu satisfacţii şi amuzamente
sau să adoarmă, dar nu să evite să se întoarcă din cînd în cînd la sine sau să
se trezească de îndată ce aude vocea sa de temut. El poate ajunge eventual
la o infamie extremă, astfel încît să nu-i mai pese de nimic, însă el nu poate
evita, totuşi să o mai audă."5 Această voce îl obligă pe om să facă nu ceea
1
Filosofia dreptului. Marile curente, pag. 142-143.
2
Ibidem, pag. 224.
3
Alexandru Văllimărescu, Opera citată, pag. 45.
4
5
Ştefan Georgescu, Opera citată, pag. 84.
-Ş 197 &
ce el vrea, ci ceea ce el trebuie să facă. Kant precizează că moralitatea oa -

menilor „trebuie să fie apreciată conform legii, care porunceşte categoric;
nu după cunoaşterea empirică a oamenilor aşa cum sînt, ci după cea raţio -
nală, aşa cum trebuie să fie, conform ideii de umanitate". 1
Hegel, Georg Wilhelm Friedrich (1770-1831) consideră că „terenul
dreptului este în genere ce e spiritual şi locul său mai apropiat şi punctul
său de plecare este voinţa, care este liberă, astfel încît libertatea constituie
substanţa şi determinaţia lui, şi sistemul dreptului este domeniul libertăţii
înfăptuite, lumea spiritului produs din el însuşi". 2 Din cele spuse rezultă
că dreptul este existenţă a voinţei libere, este libertatea, ca idee. „Dreptul
— susţine Hegel - este ceva în genere sfint, numai fiindcă el este existenţa
- în fapt a conceptului absolut, a libertăţii conştiente de sine". 3
Fiecare treaptă a dezvoltării ideii libertăţii are dreptul ei propriu, fiind -
că ea este existenţa în fapt a libertăţii într-una din determinaţiile ei proprii.
Dreptul este voinţa liberă exterioară, adică dreptul este voinţa statului.
Voinţa de la sine încă nu constituie dreptul. Ea devine drept prin lege, regu -
lamente, statute. Drept devine doar „voinţa ridicată la universalitatea sa".
Universalitatea acestei voinţe libere este formală, subiectul ei fiind per-
soană: „voinţa, fiind pentru sine, adică voinţa abstractă este persoana. Ce
este mai înalt pentru om este de a fi persoană". 4 Imperativul dreptului, susţi-
ne Hegel, este deci: „fii o persoană şi respectă pe ceilalţi ca persoane". 5
Rudolf von Iheiing (1818-1892), socotit ca unul din cei mai mari
jurişti ai timpului, consideră că „dreptul este rezultatul unei lupte; el este
aristocratic prin uzaj, democratic prin vocaţie; fiecare om trebuie să lupte
pentru dreptul său şi umil apărător al intereselor sale, contribuie la menţi -
nerea dreptului". 6
Dreptul nu apare de la sine. El este un rod colectiv al societăţii: „drep -
tul, asemenea limbii, este un rezultat al existenţei colective. Este adevărat
că scopul şi planurile oamenilor au o contribuţie la crearea dreptului, dar
în privinţa aceasta ei găsesc deja făcut mult mai mult decît fac ei înşişi.
Relaţiile umane nu aşteaptă să fie încremenite şi fixe în norme, ci exercită
şi ele, constant, o influenţă, evoluînd o dată cu dreptul". 7
1
2
3
Ibidem, pag. 229.
4
Ibidem, pag. 235.
5
Ibidem, pag. 236.
6
A. Brimo, Opera citată, pag. 237.
7
Philippe Malasurie, Opera citată, pag. 274-275.
-= 198 =^
Orice drept din lume a trebuit să fie cucerit fiecare principiu fundamen-
tal al dreptului a trebuit să fie smuls prin luptă din mîna celor care s-au opus
şi orice drept atît dreptul unui popor, cât şi a unui individ presupune continuă
dispoziţiune de a-1 apăra. „Dreptul - consideră Ihering - nu este simplă cu-
getare ci o forţă vie. De aceea şi imaginea Justiţiei poartă într-o mînă o cum-
pănă cu care cîntăreşte dreptul, iar în cealaltă ţine o sabie cu care îl apără.
Sabia tară cumpănă nu e decît forţa goală, cumpăna fără sabie însemnează
neputinţa dreptului. Amîndouă fac forţe dintr-unul şi acelaşi tot şi o stare
desăvîrşită de drept poate domni acolo numai, unde puterea, cu care Justiţia
poartă sabia, este egală cu priceperea cu care se slujeşte de cumpănă".1
întreaga operă a lui Ihering e bazata pe două principii ftrncfamentafe:
1. Lupta pentru drept este o datorie a celui în drept, faţă de el însuşi.
1. Apărarea dreptului este o datorie faţă de societate „în luptă îţi vei
găsi dreptul tău" - conchide Ihering - şi „din momentul în care
dreptul renunţă la dispoziţia combativă se predă singur - şi despre
drept se poate spune ca poetul:2
Iată ultimul cuvînt al înţelepciunii:
„îşi merită libertatea şi viaţa,
Numai acela care şi le cucereşte zilnic".3
Cele spuse îi şi permit lui Ihering să concluzioneze că „dreptul este
suma condiţiilor vieţii sociale, în sensul larg al termenului, asigurată prin
puterea de stat prin mijloace de constrîngere exterioare" şi că „dreptul este
o armonie socială, o etică de interese. Echilibrul despre care este vorba aici
este asigurat de către stat".4
Prezintă interes şi multe alte definiţii, fie cu nuanţă accentuat filozofi-
că, fie cu nuanţă formal-normativistă, fie cu nuanţă sociologică etc., expuse
de diverşi autori. Multiplicitatea definiţiilor însă nu reflectă, incertitudinea
autorilor, ci, dimpotrivă, complexitatea dreptului, bogăţia lui, caracterul
lui multilateral. Vom nominaliza doar unele din ele.
Mircea Djuvara: „regula de drept, aşadar, este norma necondiţionată
de conduită raţională referitoare la faptele externe ale persoanelor în con-
tact cu alte persoane"; dreptul arată „actele permise, interzise sau impuse
în societate pe baza ideii de justiţie" (Teoria generală a dreptului (Enciclo-
pedia juridică) drept raţional, izvoare şi drept pozitiv, Bucureşti, 1995).
1
Ion Craiovan, Opera citată, pag. 270 -271.
2
Faust, E vorba de Goethe.
3
4
Filozofia dreptului, Marile curente, pag. 365.
-â 199 &
Eugeniu Speranţia defineşte dreptul ca „un sistem deductiv de nor-

me sociale destinate printr-un maximum de justiţie realizabilă să asigure
un maximum de socialitate într-un grup social determinat" (Principii fun-
damentale de filozofie juridică, Cluj, 1936).
Leon Duguit: „Dreptul este linia de conduită care se impune indivizi-
lor în societate, respectul căreia este considerat la un moment dat de către
o societate ca o garanţie a interesului comun, a cărui violare antrenează o
reacţie colectivă împotriva autorului acestei violări", (citat: Filozofia drep-
tului. Marele curente).
Andre Hauriou: „Dreptul este un ansamblu de percepte de conduită
stabilite în formă de reguli obligatorii şi destinate a face să domnească
între oameni trăind în societate ordinea şi justiţia" (citat după: Radu I. Mo-
tică; Gheorghe Mihai, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2001).
în cursul primei treimi a secolului XX-lea în Europa se instaurează
două regimuri totalitare. Acest lucru îşi lasă amprenta şi asupra concep-
tului dreptului, în ţările „lagărului socialist", pentru mult timp, unica de-
finiţie „corectă" dată dreptului era considerată definiţia lui Marx şi Enge-
Is din „Manifestul Partidului Comunist", în viziunea lui Marx şi Engels,
dreptul burghez nu este altceva decît voinţa acestei clase „erijată în lege,
voinţă al cărei conţinut este determinat de condiţiile materiale de existenţă
ale acestei clase". Atragem atenţie asupra faptului că toate definiţiile date
„dreptului socialist" porneau de la conceptul marxist. Astfel, se considera
că dreptul socialist la etapa dictaturii proletariatului „este voinţa clasei
muncitoare (voinţa proletariatului) erijată în lege...", dreptul, „statul între-
gului popor" este „voinţa întregului popor erijată în lege ..". Alte definiţii
nu aveau, pur şi simplu, dreptul la existenţă, în acele condiţii, dreptul nu
mai este considerat ca o categorie juridică, ci politică. Dreptul îndeplineşte
„scopurile revoluţionare" prin medierea statului. El devine un sistem de
norme politice în serviciul „scopului colectiv". Respectul dreptului să fie
asigurat prin toate forţele coercitive ale statului socialist.
Comunismul a vrut să aducă o liberate care nu aparţine indivizilor, ci
societăţii idealiste şi abstracte, rămase la îndemîna unei minorităţii politici,
„în numele interesului revoluţiei, libertăţile politice au fost „capturate" în
profitul unei minorităţi, şi indivizii au pierdut sentimentul de a exersa o
influenţă directă asupra destinului colectivităţii lor sociale".1
Intelectualitatea a fost, la început, în mare parte, suprimată, iar după
aceea trecută la periferia politicului. Cei mai mulţi şi cei mai buni jurişti,
1
Filozofia dreptului. Marile curente, pag. 464-465.
-i 200 t-
adevăraţii jurişti, au îndurat pentru delictul de opinie. Elementele cele mai

capabile ale societăţii au devenit simpli pioni în mîna politicului. Dreptul
a fost decapitat ca ştiinţă.
Astăzi, în condiţiile unui mod de gîndire logic în domeniul juridic,
se încearcă de a reveni la valorile şi faptele reale. Aceasta, indiscutabil, se
resimte şi în numeroasele definiţii, apărute recent, asupra dreptului.
Profesorii universitari Radu I. Mgnca^^^heorg^MJâi consideră
că „dreptul este ansamblul regulilor sociale instituite sau sancţionate de
către o autoritate publică recunoscută de comunitate, de obicei stat, care
exprimă voinţa şi interese generale, asigurate în aplicările lor, de forţa de
constrîngere a acestei autorităţi, de obicei a statului".1
Profesorul universitar Nicolae Popa defineşte dreptul astfel: „ansam-
blul regulilor asigurate şi garantate de către stat, care au ca scop organiza-
rea şi disciplinarea comportamentului uman în principalele relaţii din soci-
etate, într-un climat specific manifestării coexistenţei libertăţilor, apărării
drepturilor esenţiale ale omului şi justiţiei sociale".2
Profesorii universitari loan Ceîerchi şi Ion Craiovan consideră că
dreptul este sistemul normelor de conduită, elaborate sau recunoscute de
puterea de stat, care orientează comportamentul uman în conformitate cu
valorile sociale ale societăţii respective, stabilind drepturi şi obligaţii juri-
dice a căror respectare este asigurată la nevoie de forţa coercitivă a puterii
publice (de stat).3
Profesorul Gheorghe Avornic consideră că dreptul poate fi definit ca
fiind „totalitatea normelor juridice generale şi impersonale, strict deter-
minate şi obligatorii, stabilite sau sancţionate de către stat, care fixează
cadrul juridic de organizare a statului şi de conducere a societăţii şl oare
reglementează cele mai importante relaţii sociale, stabilind căile şi mijloa-
cele de apărare, consolidare şi dezvoltare a ordinii şi a raporturilor sociale,
reprezentînd voinţa clasei (claselor) dominante, iar la etapa contemporană
- a majorităţii populaţiei sau a întregului popor a cărui aplicare şi respec-
tare este garantată de către stat, putînd fi impusă, la nevoie, prin forţa de
constrîngere a acestuia"4
Analizînd diferite concepţii şi definiţii date pe parcursul a mai multor
ani putem constata că într-o definiţie, ca regulă, se regăsesc următoarele
elemente:
1
Radu I. Motica, Gheorghe Mihai, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2001, pag. 55.
2
Nicolae Popa, Opera citată, 1997, pag. 97.
3
Ion Ceterchi, Ion Craiovan, Opera citată, pag. 28.
4
Gheorghe Avornic, Opera citată, pag. 153.
^ 201 &
a) o constatare a trăsăturilor specifice ale dreptului, trăsături care per

mit de a diferenţia dreptul de alte fenomene sociale strîns legate cu
dreptul;
b) enumerarea elementelor dreptului:
• dreptul constă dintr-un ansamblu de reguli de conduită;
• regulile de conduită din care este format dreptul sînt garantate
de către stat;
• regulile de conduită care formează dreptul sînt reguli generale,
impersonale, obligatorii;
• scopul regulilor de conduită din care este format dreptul e de a
disciplina comportarea membrilor societăţii, conform unor exi
genţe şi standarde recunoscute.
Rezultînd din cele spuse putem constata faptul că dreptul reprezin-
tă sistemul normelor juridice, adoptate sau acceptate de către stat, care
reglementează cele mai importante relaţii sociale, în scopul organizării
şi disciplinării comportamentului uman, conform unor valori şi unor
standarde sociale recunoscute, stabilind drepturi, libertăţi şi obligaţiuni
juridice a căror realizare practică este asigurată, în caz de necesitate
prin forţa de constrîngere a statului.
Cuvîntul drept cunoaşte multe accepţiuni, cum ar fi de exemplu:

• dreptul obiectiv, dreptul subiectiv, dreptul pozitiv;
• dreptul naţional, dreptul străin, dreptul internaţional;
• dreptul public, dreptul privat ş.a.
Vorbind de drept obiectiv şi subiectiv menţionăm faptul că
cuvintele „ obiectiv " şi „ subiectiv " în cazul de faţă nu sînt aplicate în
sensul lor strict filosofic. Astfel, în sens filozofic strict cuvîntul „obiectiv"
desemnează o însuşire inalienabilă a obiectelor şi fenomenelor de a exista
în afara conştiinţei omului şi independent de ea; în timp ce „subiectiv"
desemnează o însuşire care depinde de voinţa umană, se bazează pe o
judecată părtinitoare.
Fiind o categorie socială, dreptul este un produs social complex în
care se întruchipează voinţa umană. Aceasta permite de a spune că dreptul
este o reflectare subiectivă a intereselor sociale. Din aceste considerente,
rezultă că categoria „drept obiectiv" e chemată să sublinieze o realitate so-
cială, o necesitate fără de care societatea nu poate fi concepută la o anumită
etapă de dezvoltare istorică. Astfel, indiferent de voinţa umană dreptul se
•m 202 e-
impune societăţii în scopul organizării vieţii în comun a acesteia. Dreptul

este acela ce contribuie la disciplinarea societăţii, la ocrotirea ei de anu-
mite excese.
In lucrarea sa „Lupta pentru drept" Ihering menţiona: „expresiunea
de drept se întrebuinţează după cum se ştie în îndoit înţeles: obiectiv şi su-
biectiv. Dreptul în înţelesul obiectiv însemnează suma tuturor principiilor
de drept, aplicate de către un stat, ordinea legală a vieţii. Dreptul în înţeles
subiectiv e un rezultat concret a unei reguli abstracte printr-o îndrituire
concretă a persoanei".1
Dreptul obiectiv se prezintă ca o totalitate de norme adoptate sau sanc-
ţionate de stat. După cum menţionează Nicolae Popa „el îmbină necesita-
tea şi libertatea. Necesitatea, ca un domeniu specific dreptului, rezultă din
chiar scopurile generale ale vieţii sociale, scopuri prefigurate în ansamblul
normelor legale. Acest ansamblu alcătuieşte dreptul obiectiv. El priveşte
aceea coordonare imperativă prin norme ..., fiind premisa necesară a coe-
xistenţei libertăţilor. Regulile stabilite prin norme trebuie să-şi găsească un
cadru minim de legitimitate pentru a putea fi condiţia existenţei posibile a
comunităţii".2
între cele două sensuri există o legătură indisolubilă, legătură care
constă în aceea că drepturile subiective există şi se pot exercita numai în
măsura în care sînt recunoscute de dreptul obiectiv. Cu alte cuvinte, dreptul
obiectiv (pozitiv) se înfăţişează ca fiind totalitatea normelor juridice ce ac-
tivează într-un stat, în timp ce dreptul subiectiv este legat de titularul lui.
în timp ce dreptul obiectiv include reguli de drept, care, cît de multe
ar fi ele la număr sînt totuşi limitate la număr, drepturile subiective sînt
infinite ca număr.
Relaţia dintre dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv a dat naştere la di-
verse discuţii, în viziunea unor autori în prima jumătate a secolului XIX
în relaţia „drept obiectiv" - „drept subiectiv" primordial este dreptul su-
biectiv. Se lămureşte acest lucru prin faptul că fără un drept al cuiva faţă
de altcineva nu poate fi înţeleasă existenţa normei. Norma nu face decît să
constate drepturile părţilor şi, prin urmare, norme, dreptul obiectiv rezultă
din dreptul subiectv.
O altă concepţie reprezentată prin germanul lellinec şi francezul Leon
Duguit afirmă contrariul: principalul e dreptul obiectiv şu nu cel subiectiv. Ast-
fel, îellinec afirma că nu am putea avea un drept, dacă nu ar exista o normă.
-t 203 &
Din această discuţie credem că se poate trage o concluzie. Dreptul

obiectiv şi dreptul subiectiv sînt două feţe logice ale unei şi aceleişi reali-
tăţi şi nu se poate vorbi de o prioritate a uneia faţă de cealaltă.1
Una din manifestările realităţii juridice a societăţii este dreptul pozitiv.
Dreptul pozitiv se înfăţişează ca „totalitatea normelor juridice în vigoare
(active) dintr-un stat; un drept aplicabil imediat şi continuu, obligatoriu şi
susceptibil a fi adus la îndeplinire printr-o forţă exterioară (coerciţiune sta-
tală), ca o îndreptăţire legitimă a unor instanţe sociale special abilitate".2
Dreptul pozitiv, scria Mircea Djuvara "este dreptul care se aplică într-
o societate dată la un moment dat, sub auspiciile statului respectiv".3
Aşadar, dreptul pozitiv, este dreptul care activează într-o societate.
Cînd se consideră că legislaţia anterioară este insuficientă se modifică
dreptul pozitiv.
Fiecărui stat este caracteristic un anumit sistem de reguli de conduită
care alcătuiesc dreptul obiectiv (pozitiv). Acest drept se încadrează şi în
formula „sistemul naţional de drept" sau dreptul naţional. Faţă de dreptul
naţional, ce acţionează într-un stat, sistemele dreptului naţional din alte
state se prezintă ca drept străin.
Paralel cu dreptul naţional, dreptul străin, termenul „drept" cunoaşte
şi o aşa accepţiune cum ar fi drept internaţional. Dreptul internaţional
cuprinde normele juridice ce se conţin în diverse izvoare internaţionale
(tratate, declaraţii, pacte, convenţii, acorduri, memorandumuri, protocoale
etc.). Spre deosebire de dreptul internaţional care este un rod al activităţii
unui stat luat în parte, dreptul internaţional apare ca un rezultat al activităţii
întregii comunităţi umane.
Aparent „dreptul naţional" (intern), „dreptul străin" şi „dreptul interna-
ţional", ar putea fi considerate ca categorii separate fără legătură între ele.
Aceste trei accepţiuni, în realitate, se află într-o strînsă legătură:
• Mai întîi, pentru că legea naţională a unui stat este cea care îngădu
ie că în ţara respectivă în condiţiile, limitele şi materiile prestabili
te chiar de normele sale, să se aplice legea naţională a altui stat.
• In al doilea rînd, pentru că legea naţională care permite aplicarea
unei legi străine, la rîndul ei, pe bază de reciprocitate şi în condiţi
ile limitele şi materiile prestabilite de normele unei legi străine, să
se aplice în ţara al cărei organ legislativ a emis acea lege (străină).
1
Mircea Djuvara, Opera citată, pag. 238-239.
2
3
-t 204 i
• în al treilea rînd, normele juridice cuprinse în legile uniforme la

care un stat este parte nu sînt chiar străine de legea naţională a ace-
lui stat de vreme ce şi voinţa acelui stat este încorporată de normele
acesteia. Evident, sînt şi alte aspecte ce subliniază legătura strînsă
dintre ceea ce poate fi denumit „drept intern" („legea naţională" şi
„drept internaţional"), „drept străin" şi „drept internaţional".1
în ceea ce priveşte accepţiunile dreptului - „drept public" şi „drept
privat" asupra acestei probleme vom reveni la tema „Sistemul dreptului".
8.3. Legităţile dezvoltării istorice a dreptului.

Constantele dreptului
Odată apărut, dreptul ca şi statul nu rămîne imobil, ci se dezvoltă, se
modifică. Dreptul e supus unui flux continuu. Normele juridice rămîn în
vigoare un timp oarecare, apoi sînt înlocuite cu altele. Această reînnoire
continuă a dreptului depinde, în mare măsură, de faptul că dreptul e un
produs al spiritului uman. După cum spiritul uman se dezvoltă, ridicîndu-
se de la stări inferioare la stări superioare de conştiinţă şi activitate, tot aşa
se dezvoltă şi dreptul. Aflîndu-se în strînsă legătură cu alte fenomene so-
ciale, dreptul reacţionează, într-o măsură mai mare sau mai mică, la toate
schimbările ce au loc în cadrul acestor fenomene.
După cum am menţionat anterior, la caracteristica evoluţiei dreptului
putem evidenţia următoarele trăsături principale ale acestui proces:
1. Evoluţia dreptului reprezintă o trecere de la elaborarea spontană,
inconştientă, la elaborarea deliberată, conştientă a lui.
2. Tot mai pronunţat are loc trecerea de la particularitate la universalitate
a dreptului, adică în dreptul fiecărui popor tot mai frecvent întîlnim
norme ce ţin de interes general uman. Aceasta se referă mai mult la
normele juridice ce reglementează drepturile şi libertăţile omului.
3. Evoluţia dreptului reprezintă o trecere de la motive psiholologice
inferioare la motive superioare. Dacă la început dreptul se naşte
din impulsuri imediate, instinctive cum ar fi, de exemplu, frica de
pericol şi de necunoscut, la etapele mai avansate tot mai mult se
evidenţiază motivele argumentate din punct de vedere ştiinţific.
4. Ideologiei primitive şi, deseori, inutilă a dreptului i s-a substituit
ideologia unui drept pozitiv aflat într-un neîncetat progres social.
-= 205
După cum menţiona marele universitar francez Georges Ripert „nu

se poate spune că una este mai bună decît cealaltă. Toate ideologiile
introduc în lupta pentru crearea dreptului un element artificial.. .'V
Ar fi inutil să afirmăm că dreptul n-ar trebui să se schimbe. Dar se poate
afirma că „stabilirea lui e necesară şi transformarea lui nu este o fatalitate".2
Ca şi în cazul statului, pentru descrierea procesului istoric şi al stării de
dezvoltare a dreptului se evidenţiază diverse modalităţi de abordare a proble-
mei. Cert este una: „Nici o normă nu rămîne neschimbată în timp şi în spaţiu;
toate sînt variabile şi contingente ... Istorismul nu este decît unul dintre as-
pectele marii mişcări naţionaliste ..., iar în urma lui va rămîne această idee
că nu va mai putea exista un drept care să fie comun tuturor naţiunilor".3
Dreptul este o formă a vieţii sociale, în societatea prestatală nu exista
dreptul şi nici nu era nevoie de el. în acea perioadă totul era determinat de
„voinţa şi conştiinţa socială".
Numai cînd în sînul societăţii se ciocnesc diferite grupe sociale se
simte necesitatea unei organizaţii care ar asigura ordinea socială. La atin-
gerea noii ordini sociale un rol enorm îl are dreptul care, după spusele lui
Ihering, „este un moment de echilibru între diferitele forţe sociale în lup-
tă", „totalitatea condiţiilor vitale ale societăţii, asigurate prin constrînge-
rea exterioară de către puterea statului".4 în lucrarea „Lupta pentru drept"
(„Der Kampf um's Recht") celebrul profesor al Universităţii din Gotingen
Ihering continuă: „Scopul dreptului e pacea, mijlocul e lupta. Atîta timp cît
dreptul trebuie să se aştepte la atacuri din partea nedreptăţii, - şi aceasta
va fi atît cît va dura şi lumea, - lupta nu îi va fi cruţată. Viaţa dreptului e o
luptă, o luptă a popoarelor, a autorităţii statului, a claselor, a indivizilor..."
Toate cuceririle mari pe care istoria dreptului le-a înregistrat, ca: desfiin-
ţarea sclaviei şi a servagiului, libertatea proprietăţii de pămînt, libertatea
meseriaşilor, a credinţelor religioase şi altele, au trebuit să fie cucerite nu-
mai pe această cale, calea celei mai grele lupte prelungite adeseori timp de
secole întregi şi dacă nu totdeauna urme de sînge, dar, în tot cazul, o mulţi-
me de drepturi încălcate, trasează drumul pe care dreptul 1-a străbătut. Căci
dreptul este un Saturn care îşi mănîncă singur copii.
Dreptul nu poate întineri decît rupînd-o cu propriul lui trecut. Un drept
concret care pentru motivul că s-a născut şi trăieşte pretinde ca urmare şi o
durată veşnică şi neîngrădită, seamănă cu acei copii, care ridică mîna împotri-
1
2
Idem.
3
Ibidem, pag. 334.
4
-i 206 &
va mamei lor; dreptul acela îşi rîde de ideea de drept cînd o invocă, căci ideea
dreptului este o continuă evoluare: ceea ce există în această clipă trebuie să
cedeze prefacerii care vine, căci: tot ce se naşte e foarte bun să piară.1
încă mai hotărîtor ne vorbeşte rectorul universităţii din Viena Anton
Menger: „Orice ordine de drept este un mare sistem de putere, sistem for-
mat treptat la fiecare popor în cursul dezvoltării sale istorice. Interesele
claselor stăpînitoare se transformă cu timpul în drepturi şi în norme de
drept şi celorlalţi membri ai statului li se impune să le recunoască ca nişte
date obiective. Cînd iarăşi cu timpul aceste raporturi de putere între dife-
rite clase se schimbă, atunci drepturile şi normele de drept pierd baza lor
firească şi cad din nou în sfere de interese şi de lupte pentru interese".2
Din cele spuse, rezultă că fiecare pas în progresul social generează
noi forme de organizare socială, noi forme de reglementare normativă a
relaţiilor sociale. Astfel, după lungi vicisitudini şi grele încercări cînd me-
canismul societăţii antice nu mai poate face faţă noilor probleme ale vieţii
el cedează locul societăţii medievale care dezlănţuie noi izvoare de ener-
gie socială. Societatea medievală, la rîndul său, cedează locul societăţii
moderne, iar ultima e substituită de cea contemporană. Acelaşi lucru se
întîmplă şi cu dreptul ca fenomen social. De la primele legiuiri cunoscute
(Codul lui Hamurabi, Legile lui Mânu, Codul lui Mu, Legile lui Dracon
şi Solon, Legea celor XII table) la Legea Salică, Oglinda Saxonă, Co-
dul Carolina, Magna Charta Libertatum, Codul Callimach, de la primele
Constituţii (Constituţia SUA de la 1784, Constituţia Franţei de la 1791) la
constituţiile contemporane şi dreptul instituţional comunitar.
Vorbind despre evoluţia continuă a dreptului nu trebuie de înţeles că
evoluţia reprezintă o schimbare absolută. Ca şi oricăror altor fenomene,
dreptului îi sînt specifice şi anumite elemente constante. Printre aceste ele-
mente constante putem numi:
a) un anumit respect al personalităţii umane;
b) o anumită limitare a libertăţii individuale.
Vorbind de un anumit respect al personalităţii umane, e necesar de a
pomi de la întrebarea: ce se înţelege prin personalitate umană?
Pe parcursul istoriei categoria dată are un conţinut diferit: la început
numărul personalităţilor umane e redus, unii (de exemplu, robii) nefiind
în genere consideraţi de oameni, mai apoi numărul lor creşte de la o etapă
istorică la alta, de la o societate la alta.
1
Ion Craiovan, Opera citată, pag. 270, 274-275.
2
Constantin Stere, Opera citată, pag 335.
-= 207 &
Remarcăm şi faptul că întotdeauna, chiar şi în condiţiile cînd dreptul

reflectă voinţa unui număr redus de indivizi, au existat unele restricţii, li -
mitări ale libertăţii individuale, chiar şi pentru acei care făceau parte din
aceste minorităţi, voinţa cărora era reflectată în norme juridice.
Problema constantelor dreptului mai necesită o precizare.
Se ştie, că teoria generală a dreptului şi starului, avînd drept obiect
- aşa cum am văzut - dreptul, statul, lumea normelor juridice etc. recurge
la categorii proprii de cercetare, pe care le explică de la început pentru a da
posibilitatea înţelegerii în ansamblu a fenomenelor examinate şi pentru a
asigura cadrul juridic adecvat în tratarea fenomenelor şi proceselor juridi ce
la nivelul diferitor ramuri ale ştiinţei.
Categoriile ştiinţei juridice au un caracter, de permanenţă, fiind denu -
mite şi constante juridice. 1
Factorii de configurare a dreptului
Fiind un fenomen social complex, dreptul îşi circumscrie trăsăturile
în dependenţă de anumiţi factori de configurare, prin care se identifică „ca-
uzele care îi determină apariţia, existenţa, evoluţia, determinările - într-o
societate comparativ cu alta sau cu altele - etc.".2
Ideea existenţei unor factori care ar influenţa, direct sau indirect, într-
o măsură mai mare sau mai mică, asupra formei şi conţinutului dreptului
care îi determină substanţa şi îi modelează forma nu a rămas neschimbată
pe parcursul istoriei. Mai mult ca atît, în literatura de specialitate ea e in-
terpretată în mod diferit.
Aşa, de exemplu, Montesquieu, autorul lucrării „Spiritul legilor"
(1748) stabileşte principiul relativităţii legilor în timp şi spaţiu şi consideră
că forma şi conţinutul dreptului rezultă din:
• aşezarea geografică a ţării;
• condiţiile climaterice (clima rece, caldă etc.);
® mărimea statului;
• genul de îndeletnicire a populaţiei ş.a.
Profesorul belgian Edmond Picară nominalizează asemenea factori
de configurare a dreptului:
• rasa (aceleaşi legi nu se pot aplica popoarelor ariene şi celor mon
gole);
• mediul (clima, teritoriul, morala, starea economică şi socială etc.);
« intruziunea străină;
' Dumitru Mazilu, Opera citată, pag. 37. 2
Măria Dvoracek, Opera citată, pag. 45.
-m 208 &
» imitaţia (cazul Turciei care a adoptat Codul civil elveţian);

« marii jurisconsulţi (inteligenţa omului);
« atavismul juridic (obiectul implantat adînc, cum ar fi cazul Angliei);
• progenismul (adică germenii dreptului viitor);
• tehnica juridică;
• densitatea populaţiei;
• acţiunea solidară a marilor forţe sociale (influenţa elementelor re
ligios, artistic, economic, literar etc.).1
Spencer Herbert (1820-1903), plecînd de la principiul evoluţiei na-
turale, nominalizează asemenea factori, cum ar fi:
• influenţa eredităţii;
• lupta pentru viaţă;
• adaptarea mediului.
„Nenorocirea imprudenţilor, sărăcia leneşilor şi strivirea celor slabi de
către cei tari sînt rezultatele unei legi binefăcătoare" - susţine Spencer.2
Alexandru Văllimărescu(1899-1984). Celebru profesor român, care
doar la vîrsta de 50 de ani, în plină forţă creatoare, este epurat de noua pu-
tere comunistă deoarece refuză să abdice de la principiile ce 1-au călăuzit
şi îi vor călăuzi întreaga viaţă, neacceptînd să devină unealta justiţiei de
clasă, se referă la următorii factori de configurare a dreptului:
L Factorul material: rasa, mediul, densitatea populaţiei, starea eco-
nomică etc.
2. Factorul moral, „adică credinţele, religia, morala, marile curente
de ideii. Dacă n-ar fi decît aceşti doi factori-susţine A. Vălimărescu
- am putea, în mod aproximativ prevedea instituţiile viitoare, faţă
de condiţiile existente la un moment dat.
Dar mai sînt doi factori, de o egală importanţă:
3. Oamenii superiori,
4. Hazardul.
în materie de discipline morale, unde inteligenţa şi voinţa omului joa-
că un rol, pe care sociologii ar voi să-1 reducă la nimic, o personalitate
zdrobitoare poate schimba cu totul cursul evoluţiei. De asemenea o bruscă
întorsătură a lucrurilor va schimba cu totul mersul evenimentelor".3
In ceea ce ne priveşte, considerăm că factorii de configurare a dreptu-
lui reprezintă importante surse din care dreptul îşi trage obiectul, subiecte-
1
2
Ibidem, pag. 259-260.
3
Ibidem, pag. 281.
-= 209 Ş-
le, conţinutul, forma, finalităţile etc. Plecînd de la examinarea rolului lor,

factorii de configurare a dreptului pot fi grupaţi în următoarele categorii:
• factorul natural;
« factorul istoric;
• factorul social-politic;
« factorul sociaî-economic;
• factorul cultural-ideologic;
« factorul uman;
• factorul internaţional.
Factorul natural de configurare a dreptului are la bază următoarele
componente: a) mediul geografic; b) factorii biologici; c) factorii fiziolo-
gici; d) factorii demografici.
Natura a fost şi va fi întotdeauna o condiţie firească pentru existenţa
oamenilor. Pămîntul, stratul atmosferic ce-1 înconjoară, rîurile, mările şi
oceanele, clima şi solul, lumea vegetală şi animală, zăcămintele etc. - toa-
te acestea constituie o condiţie permanentă şi indispensabilă a existenţei
societăţii. Natura exercită influenţa asupra activităţii umane, asupra pro-
ductivităţii muncii, a ritmului de dezvoltare istorică a popoarelor. Aceasta
e lesne de văzut. Acolo unde nu sînt păşuni întinse, oamenii nu se îndelet-
nicesc cu creşterea animalelor, nimeni n-a învăţat a pescui acolo unde nu
este peşte.
în lumea antică munţii, rîurile, mările erau bariere nu chiar atît de uşor de
trecut. Ele, însă, au jucat un rol esenţial la stabilirea frontierelor dintre state.
Clima ca element geografic are importanţă directă asupra reglemen-
tărilor juridice. Astfel, în statele din zonele calde căsătoria este permisă
de la o vîrstă mai mică, de regulă faţă de statele din zonele temperată şi
rece. Remunerarea muncii în regiunile cu climă aspră diferă de remune-
rarea muncii în condiţii obişnuite, în această ordine de idei, Montesquieu
menţiona: „Legile trebuie să fie potrivite cu condiţiile fizice ale ţării; cu
clima rece, caldă sau temperatură - cu calitatea solului, cu aşezarea, cu
îndeletnicirea sa".1
Popoarele din climele calde sînt timide ca bătrînii; cele din ţările reci
sînt curajoase cum sînt tinerii, în ceea ce priveşte influenţa reliefului asu-
pra legilor, Montesquieu afirmă că locuitorii cîmpurilor mănoase, prea
ocupaţi, ca şi comercianţii, sînt mai indiferenţi faţă de forma guvernării.
Dimpotrivă, muntenii sînt mai atenţi la aceasta, mai dornici de guvernări
moderate, mai energici, mai dispuşi să obţină prin luptă ceea ce nu le oferă
1
Montesquieu, Despre spiritul legilor, Voi. I, Bucureşti, 1964, pag. 17.
-^ 210 e-
terenul. Concluzia e că guvernările monocratice se găsesc mai adesea în

ţările fertile, iar cele democratice în cele mai sărace. Legile au un strîns
raport şi cu ocupaţiile: „trebuie un cod de legi mai extins pentru un popor
ataşat comerţului şi mării, decît pentru un popor care se mulţumeşte să cul-
tive terenurile sale".1 Acelaşi lucru îl împărtăşeşte şi Pascal: „Un meridian
hotărăşte asupra adevărului. Legile fundamentale se modifică. Hazlie jus-
tiţie, pe care o limitează un rîu sau un munte; adevăr dincoace din Pirinei,
eroare dincolo".2
Paralel cu aceasta, un rol considerabil revine evoluţiei istorice în ge-
neral şi evoluţiei juridice îndeosebi, mediului psihic, mentalităţii unei na-
ţiuni, aptitudinilor unui popor, în felul acesta „se poate vorbi şi despre o
ereditate juridică. Instituţiile trecute au tendinţa de a conserva, ele subsistă
în societate, rezistă încercărilor de a le schimba şi spiritul conservator este
din acest punct de vedere una din caracteristicile dreptului...
Astfel întreaga istorie, întregul trecut, toate forţele sociale, limba, eco-
nomia ţării respective, industria, comerţul, agricultura, politica, concepţii-
le morale şi ştiinţifice, concură spre a exercita o influenţă puternică asupra
evoluţiei juridice, întocmai cum şi dreptul exercită o influenţă puternică
asupra evoluţiilor lor respective".3
Factorul istoric e un alt factor care îşi lasă amprenta asupra dreptului.
Dezvoltarea dreptului e un proces istoric continuu: ceea ce e trecut a fost
prezent, ceea ce e prezent va fi trecut. La baza oricărui sistem de drept stă
un izvor istoric. Un sistem de drept autohton nu va progresa, dacă nu va
ţine cont de trecutul său, de tradiţiile şi obiceiurile spirituale ale neamu-
lui.
Dreptul priveşte faptele omului într-un sistem de relaţii sociale. Dis-
pariţia acestor relaţii, modificarea lor se răsfrînge şi asupra dreptului. Ast-
fel un drept poartă pe frunte pecetea originii şi dezvoltării sale.
Max Weber (1864-1920), unul din părinţii fondatori ai sociologiei
moderne, referindu-se la evoluţia istorică a dreptului, evidenţiază patru
etape prin care acesta a trecut: „împărţită în stadii teoretice de dezvoltare,
evoluţia generală a dreptului şi a procedurii porneşte de la revelaţia caris-
matică a dreptului de către „profeţii dreptului" (de pildă, Decalogul revelat
lui Moise de către Dumnezeu), apoi se ajunge la o creaţie şi o creaţie empi-
rică a dreptului de către somităţi ale robiei (crearea dreptului prin jurispru-
1
2
3
-^ 211 t-
denţă tatonatoare şi prin antecedentele juridice), (de exemplu pretorul ro-

man şi judecătorul englez), mai departe se trece la administrarea dreptului
de către imperiul laic şi de către puterile teocratice (de pildă despotismul
luminat al secolului al XVIII-lea sau actele pontificale ale Decretului lui
Gratiani) şi, în fine, se ajunge la o elaborare sistematică a dreptului pe baza
unei jurisdicţii, dezvoltîndu-se graţie unei formulări literare şi logice în
calitate de lucrări ale unor specialişti (jurişti profesionişti)".1
Factorul social-politic. Dreptul se realizează în baza statului, între-
gului sistem politic al societăţii, structurii sociale etc. Nu întîmplător (ce-i
drept, poate, prea exagerat) Ihering credea că definiţia cea mai perfectă a
dreptului e următoarea: „Dreptul este totalitatea condiţiilor vitale ale so-
cietăţii, asigurate prin constrîngere exterioară de către puterea statului. In
lupta continuă a diferitelor grupări sociale, în interesele pe care ultimele le
urmăresc se sprijină dreptul."
Asupra dreptului dintr-o societate influenţează atît autorităţile publice
(Parlamentul, Şeful statului, Guvernul, autorităţile publice locale etc.) cît
şi partidele politice, grupurile de presiune etc.
în principal, dreptul este influenţat de partidul (partidele) de guver-
nămînt, coaliţiile politice, care dispun de pîrghiile puterii pentru a impu-
ne voinţa lor societăţii prin actele normativ-juridice. Partidele îşi urmează
politica lor prin disciplina de partid pe care o impun şi în acest context,
în realitate, viaţa politică este determinată de politica de partid, de îndru-
mările pe care le dă deputaţilor săi pentru a vota într-un fel sau altul, în
acest context rolul partidelor politice în regimul pluralist democratic este
deosebit de important pentru formarea politicii interne şi externe a statului
respectiv.
O altă influenţă o au grupurile de presiune. Acestea sînt asemenea
organizaţii care în urmărirea intereselor membrilor lor exercită o influenţă
asupra puterii, fie asupra partidului de guvernămînt, fie asupra organelor
puterii (parlament, guvern), pentru a determina adoptarea unor decizii con-
form intereselor lor. De aceea, uneori, grupurile de presiune mai poartă de-
numirea şi de grupuri de interese. Grupurile de presiune ca o multitudine
de forme de manifestare. Ele sînt organizate după diverse interese de ordin
cultural, etnic, naţional, religios, profesional etc.
Factorul social-economic. în relaţia sa cu factorii economici, dreptul
păstrează o autonomie în măsura în care el nu face abstracţie de la realita-
tea economică a societăţii. Progresul juridic se constituie numai printr-un
!
Phillipe Malaurie, Opera citată, pag. 328-329.
-â 212 &
progres economic. Cît timp factorii economici nu permit transpunerea în

viaţă a dreptului, acesta apare doar în calitate de intenţie, fie şi bună.
în acelaşi timp, dreptul apare ca un garant şi ocrotitor al progresului
economic. Acest lucru e evident şi în condiţiile Republicii Moldova, care
şi-a pus drept scop reforma economică de proporţie, trecerea la economia
de piaţă. Atingerea acestui scop depinde în mare măsură de eficienţa bazei
legislative respective.
Factorul cultural-ideologic. Conştiinţa socială şi juridică, cultura po-
litică şi juridică a societăţii, destinaţia morală a omului joacă un rol consi-
derabil în viaţa dreptului.
Cu ajutorul măsurilor legislative, statul asigură libertatea conştiinţei,
asigură o conştiinţă şi cultură juridică înaltă. In acelaşi timp conştiinţa şi
cultura juridică resping faptele ilicite, asigură ordinea legală din societate.
Totodată o conştiinţă şi cultură juridică înaltă îşi vor găsi reflectare în
actele normative ale statului.
Factorul uman. Omul este şi subiect de drept şi destinatar al regle-
mentărilor juridice. Din aceste considerente factorul uman reprezintă zona
centrală de interes pentru legiuitor.1 Dacă n-ar fi omul, n-ar fi nevoie de
drept. De aceea, dreptul întotdeauna are la bază factorul uman. Nu omul
există pentru drept, ci, dimpotrivă, dreptul există pentru om. Rolul dreptu-
lui decurge din următoarele:
• Dreptul este implicat în procesul de adaptare a oamenilor la viaţa
socială,
• Dreptul garantează drepturile şi libertăţile omului.
• Dreptul fundamentează pentru om un cadru politic-administrativ
şi judiciar care să favorizeze valorificarea intereselor legitime ale
omului.
Factorul internaţional. S-ar părea că fiecare stat există fără a fi influ-
enţat de alte state, în realitate, însă, fiecare stat, fiecare naţiune este produ-
sul în mare parte al influenţei mediului ambiant internaţional. Acest lucru
se răsfrînge şi asupra dreptului. O legătură mare există între sistemele de
drept ale statelor ce se atribuie la aceeaşi familie de drept, cît şi între statele
ce se atribuie la familii de drept diferite.
Mai mult ca atît. Unele probleme au încetat de mult a fi probleme in-
terne, naţionale, transformîndu-se în probleme globale, internaţionale. Ele,
evident, necesită un model comun de reglementare.
-Ş 213 &
8.5. conţinutul şi forma dreptului

în abordarea teoretică a problemelor dreptului o însemnătate primor-
dială revine cunoaşterii esenţei, conţinutului şi formelor lui ca fenomen
social. Fără cunoaşterea acestora e imposibil de a înţelege la justă valoare
problematica dreptului.
„Dicţionarul limbii române moderne" (Bucureşti, 1958, Editura Aca-
demiei) interpretează termenul „esenţă", ca ceea ce exprimă principalul
din obiecte şi fenomene, latura lor interioară cea mai importantă, procesele
care se desfăşoară în adîncul lor; ceea ce poate fi cunoscut numai trecînd
de forma exterioară a lucrurilor, pătrunzînd în adîncul lor cu ajutorul gîn-
dirii." în Larousse, esenţa fenomenelor este definită drept natură internă,
caracterul lor propriu, care le exprimă identitatea şi stabilitatea, deosebin-
du-le unele de altele.
în lumina acestor consideraţii, esenţa dreptului poate fi privită ca uni-
tatea laturilor, trăsăturilor, raporturilor necesare care asigură identitatea
şi stabilitatea dreptului, deosebindu-l de alte fenomene sociale.
A cerceta esenţa dreptului înseamnă a pătrunde în lumea intimă, inter-
nă a dreptului, a sesiza calităţile lăuntrice ale acestuia, interacţiunea lor.
Principala calitate o reprezintă calitatea juridică a voinţei exprimate
în drept şi calitatea interesului care conduc la elaborarea şi adoptarea nor-
melor juridice, în legătură cu aceasta, Hegel în renumita sa lucrare „Prin-
cipiile filosofiei dreptului" menţiona: „Terenul dreptului este în genere ce
e spiritual şi locul său mai apropriat şi punctul său de plecare este voinţa,
care este liberă, astfel încît libertatea constituie substanţa şi determinaţia
lui; şi sistemul dreptului este domeniul libertăţii înfăptuite, lumea spiritu-
lui produs din el însuşi, ca o a doua natură".1
Voinţa este o categorie psihologică pentru a cărei definire s-a conside-
rat că este nevoie de a ţine cont de următoarele:
• voinţa este o categorie psihologică ale cărei premise se află în po
tenţialul psihic specific uman;
» voinţa este o capacitate a omului şi numai a lui;
• voinţa implică stabilirea unor scopuri către împlinirea cărora omul tinde;
• scopurile pe care omul şi le propune, voinţa însăşi, se realizează
prin activitatea sa voluntară, voinţa fiind deci rezultatul, nu premi
sa acţiunii sau scopului propus;
« activitatea voluntară, acţiunile întreprinse de om în vederea reali-
zării scopurilor propuse presupun nevoia ca omul să învingă anu-
mite obstacole;
-i 214 i^
» realizarea activităţii voluntare, acţiunile întreprinse de om în vede-

rea realizării scopurilor propuse implică folosirea tuturor resurse-
lor sale psihice şi morale;
• voinţa implică puterea omului de a planifica, organiza, realiza şi
controla activitatea ce o desfăşoară în vederea înfăptuirii scopuri
lor ce şi le propune;
• voinţa este o categorie psihologică distinctă dar interdependentă,
pentru că nu poate fi concepută în afara legăturilor de interdepen
denţă şi interacţiune în care se află cu toate celelalte categorii psi
hologice pe care se clădeşte sistemul psihic uman.1
Voinţa are o dublă semnificaţie:
a) voinţa generală a grupurilor sociale sau a întregii societăţi;
b) voinţa individuală, caracteristică unui individ.
Cînd cercetăm esenţa dreptului avem în vedere voinţa generală. Anu-
me această voinţă tinde să se oficializeze prin intermediul activităţii de
creare a dreptului şi ea, în ultimă instanţă, se şi materializează în actele
normativ-juridice ale statului. Voinţa generală este „singura care poate co-
ordona forţele statului în vederea realizării scopului său, care este binele
comun" - consideră Rousseau în „Contractul social".2
Voinţa generală nu reprezintă o simplă sumă aritmetică a voinţelor in-
dividuale. Ea e superioară acestora şi e mai puternică decît ele. „Primul lu-
cru pe care omul este obligat să-1 admită dacă nu vrea să nege orice concept
de drept - menţionează Kant - este principiul următor: el trebuie să iasă din
starea sa de natură în care fiecare acţioneză după propria-i voinţă şi să se
unească cu toţi ceilalţi... într-o comună supunere la o constrîngere publică
legală, exterioară".3 Pentru ca această unire să fie eficientă ea trebuie să fie
benevolă şi să menţină concomitent libertatea fiecărui individ. Voinţa gene-
rală materializată în lege trebuie să fie o voinţă de compromis, care ar păstra
cîte ceva esenţial, din voinţa fiecăruia sau, cel puţin, din voinţa majorităţii
asociaţilor. Rousseau arată că apariţia corpului social şi a voinţei generale
induce o transmutaţie în natura omului, în sensul că se transformă dintr-un
tot întreg într-o parte a unui tot mai mare, adică se înlocuieşte existenţa
fizică şi independenţa (izolată), cu o existenţă parţială, dar morală. Are loc,
în esenţă, transformarea omului în cetăţean, în membru liber şi egal al unei
cetăţi, al unei societăţi.4 „Este adeseori - scrie el - o mare diferenţă între
voinţa tuturor şi voinţa generală, aceasta nu priveşte decît interesul comun
' Ion Dogaru, Opera citată, pag. 77-78.
2
3
Ibidem, pag. 165.
4
-^ 215 &
(sublinierea ne aparţine — Aut.), „cealaltă are în vedere interesul privat şi nu

este decît suma voinţelor particulare; scădeţi din acestea năzuinţele opuse
care se compensează şi va rămîne, ca rezultat, voinţa generală".' E semnifi-
cativă în acest sens şi definiţia statului dată de Kelsen în renumita sa lucrare
„Teoria generală a statului". In viziunea sa, statul apare ca voinţă suprain-
dividuală: „Statul nu se caracterizează numai ca o „putere" ci şi ca o „voin-
ţă", fie că este esenţialmente voinţă, fie că prin esenţă are o voinţă. Această
voinţă - cum se susţine - este distinctă de voinţa indivizilor, într-adevăr,
statul ca voinţă are ca instrumente indivizi şi voinţele lor. Voinţa Statului
însuşi se deosebeşte însă de voinţele indivizilor care sînt supuse Statului; ea
este mai mult decît suma acestor voinţe, ea stă deasupra lor".2
Pînă acum s-a arătat succint rolul voinţei în drept. Care este atunci
rolul interesului? Cuvîntul „interes" desemnează: „Preocuparea de a ob-
ţine un succes, un avantaj; rîvna depusă într-o acţiune pentru satisfacerea
unor nevoi...".3 Mircea Djuvara menţiona că „interesul este motorul de
toate zilele în acţiunile noastre obişnuite... Dar interesul nu poate fi luat în
considerare decît cînd este în conformitate cu idealul de justiţie, aşa cum îl
concepe societatea respectivă".4 Din cele spuse rezultă că ideea de interes
explică şi ea dreptul, dar mai presus de toate stă interesul moral, interesul
ideal, adică interesul de importanţă socială, util întregii colectivităţi. Prin
urmare, nu orice interes generează dreptul, în această ordine de idei e sem-
nificativă interpretarea problemei de către Mircea Djuvara:
„Presupunem un falit sau un comerciant ameninţat de faliment. Nu
are interes să nu plătească? Interes poate să aibă cineva să ia ceva nedrept
de la altul, să fure; interes poate avea un cetăţean lipsit de mijloace să ia
cu forţa de la altul toate cîte el doreşte; interes poate să aibă oricine să go-
nească dintr-un palat pe proprietarul lui şi să-i ia locul. Interes poate avea
şi o autoritate publică abuzivă să supună dominaţiei sale o populaţie etc....
Sînt oare interese justificate acestea? Este suficient să invocăm interesul,
ca să explicăm printr-aceasta dreptului? Simţim îndată, că un individ care
a invocat pur şi simplu forţa, oricît interes personal, ar fi avut, nu a făcut
prin aceasta o faptă conform cu normele juridice, aşa cum le înţelegem noi,
nici cele de drept pozitiv, nici cele ideale, de morală". 5 Din aceste consi-
derente, problema este de a şti cum se întemeiază dreptul, în ce măsură
1
Jean Jagues Rousseau, Opera citată, pag. 81.
2
3
Dicţionarul limbii române, pag. 129.
4
5
Ibidem,pag. 128-129.
-t 216 e-
el corespunde interesului general uman, în ce măsură el e oportun şi util

tuturor membrilor societăţii.
Concluzia ar putea fi una: interesul general nu trebuie înţeles ca antipod
al echităţii şi justiţiei, ca oprimatorul intereselor persoanelor ori de grup.
Interesul generator de drept nu dă curs tuturor nevoilor individuale, ci trebu-
inţelor sociale generale şi fundamentale, care constituie o sinteză practică,
nu abstractă, nu iluzorie a societăţii, în această ordine de idei, interesul social
general e strîns legat de voinţa generală reflectată în normele juridice. Voinţa
generală materializată în drept exprimă sintetic interesul comun social.
Esenţa constituie una din problemele dreptului. O altă problemă, nu
mai puţin importantă, e cea ce se referă la conţinutul lui.
Conţinutul, în general, are sens de: ceea ce încape într-un spaţiu limi-
tat; totalitatea elementelor care constituie esenţa lucrurilor şi a fenomene-
lor, formînd o unitate dialectică cu forma.1 In ceea ce priveşte conţinutul
dreptului, acesta constă din „ansamblul elementelor, al laturilor şi al cone-
xiunilor care dau expresie concretă (contur) voinţei şi intereselor sociale
ce reclamă oficializarea şi garantarea pe cale etatică".2
După volum, conţinutul dreptului este mai bogat decît esenţa lui. Ast-
fel, dacă esenţa caracterizează dreptul în profunzimea sa, conţinutul ca-
racterizează dreptul în aspectul său dimensional, în întindere. Conţinutul
dreptului este mai aproape de realităţile sociale, este mai mobil, avîndu-şi o
dinamică proprie. Conţinutul este mult mai receptiv la schimbările produse
în societate. S-a spus, pe bună dreptate că, în conţinutul lor „legislaţiile sînt
mereu altele, dar există ceva care planează deasupra lor şi le serveşte de
cadru permanent, element care din cauza aceasta, poate fi numit formal şi
există în mod necesar în orice relaţie juridică. Prin elementele sale formale
şi permanente, fenomenul dreptului se distinge de celelalte fenomene".3
Rezultă că, în privinţa conţinutului său, dreptul se caracterizează printr-o
dinamică pronunţată. Aşa, de exemplu, conţinutul dreptului Republicii Moldo-
va de astăzi, se deosebeşte de conţinutul pe care î-a avut acum 10 ani. Esenţa
dreptului rămîne aceeaşi pentru că este expresia voinţei juridice, dar conţinutul
său este modificat graţie nevoilor schimbătoare ale societăţii noastre.
Componenţa dominantă a conţinutului dreptului este ansamblul nor-
melor juridice, fapt ce-i determină pe unii autori să vorbească despre con-
ţinutul normativ al dreptului (normativitatea dreptului).
1
Dicţionarul limbii române moderne, pag. 184.
2
3
-â 217 &
în privinţa conţinutului dreptului sînt de menţionat unele poziţii teoretice;

1. Conform conceptului Kelsian, dreptul este doar şi numai un sistem
de norme. Teoria Kelsiană se numeşte teoria pur ă a dreptului pentru că ea
vrea să debaraseze ştiinţa dreptului de toate elementele care îi sînt străine.
Kelsen atribuie normelor juridice două caracteristici definitorii: validitatea
şi eficacitatea. Prima desemnează condiţia existenţială a normelor şi este
un Sollen, a doua exprimă rolul lor şi ţine de Sein. Cu alte cuvinte, norme
şi fapte, respectiv: trebuie să fie şi este fac parte din lumi diferite, pentru că
nu derivă unul din altul. „Nimeni nu poate nega - scrie Kelsen - că afirma
ţia care descrie un fapt pozitiv (arătînd ca şi cum „este") e în mod esenţial
diferită de propoziţia că ceva „trebuie să existe" — afirmaţia care descrie o
normă, şi nimeni nu poate nega că din faptul că ceva este nu poate urma
că ceva trebuie să fie şi nici că, invers, din aceea că ceva trebuie să fie, nu
poate urma că ceva este".1 E vorba aici de diferenţa incontestabilă dintre
„uşa este închisă şi uşa trebuie (să fie) închisă".2
2. Orientările sociologice în domeniul dreptului (curentul sociologic)
reprezentate de F. Geny, E. Ehrlich, G. Gurvitch ş.a.
Criticînd normativismul dreptului, reprezentanţii curentului sociolo-
gic, vizează spre realitatea socială a dreptului, prin susţinerea tezei potrivit
căreia dreptul nu se limitează la lumea normelor juridice. Astfel, Eugen
Ehrlich (1862-1922), jurist austriac de marcă şi profesor de drept roman la
Universitatea din Cernăuţi, menţiona: „centrul de gravitate a dreptului în
epoca noastră, ca şi în toate celelalte timpuri nu trebuie să fie căutat nici în
lege, nici în jurisprudenţă sau în doctrină, nici, mai general, într-un sistem
de reguli, ci în societatea însăşi".3 Şi mai expres acest lucru e reflectat de
către Francois Geny (1861-1954), jurist francez în lucrarea sa „Ştiinţa şi
tehnica în dreptul privat pozitiv." în această lucrare este expusă cea mai
originală contribuţie a sa referitor la drept, care constă în distincţia între
„dat" şi „construit". Pentru că legea scrisă nu are, din punct de vedere lo-
gic, plenitudinea necesară, judecătorul are dreptul şi datoria de a proceda la
un examen ştiinţific liber, analizînd „datul" pentru a realiza „construitul".
Există patru categorii de asemenea „date": datele reale, datele istori-
ce, datele raţionale şi datul real.4
3. Tendinţa actuală este de a explica şi concepe dreptul, considerînd
că în conţinutul său intră factori complexi, atît normativi, cît şi sociali, so-
1
2
Idem.
3
Ion Vlăduţ, Opera citată, pag. 47.
4
Philippe Malaurie, Opera citată, pag.317.
-S 218 ir
Iuţii care oferă răspunsuri pentru mobilitatea dreptului ca urmare a schim-

bărilor survenite în societate.1 Ştiinţific s-a dovedit că, în studiul dreptului,
conţinutul nu poate fi disociat Sfarmă.
Forma dreptului are în vedere modul de exprimare a normelor juridi-
ce. Ea desemnează modul de structurare şi organizare a elementelor lui de
conţinut, precum şi modul acestuia de exteriorizare.
Forma dreptului are două dimensiuni (laturi): forma internă şi forma
externă.
Forma internă a dreptului reprezintă chiar sistemul dreptului în com-
plexitatea sa, părţile constitutive ale acestuia, gruparea normelor juridice
ce formează acest tot întreg (sistemul) pe ramuri, subramuri, instituţii juri-
dice, coraportul şi interacţiunea acestora.
Forma exterioară (externă) a dreptului poate fi analizată din mai
multe puncte de vedere:
a) din punct de vedere al modalităţilor de exprimare a voinţei legiui
torului - izvoarele dreptului;
b) din punct de vedere al modalităţilor de sistematizare a legislaţiei
- codificării incorporării etc.;
c) din punct de vedere al modalităţilor de exprimare a normelor de
drept în diferite acte normativ juridice ale autorităţilor publice -
legi, ordonanţe, hotărîri, decrete etc.2
1. Explicaţi sensul cuvîntului „drept".

2. Cum poate fi definit dreptul?
3. Cum a evoluat ideea dreptului pe parcursul istoriei? Faceţi o ca
racteristică comparativă a conceptului dreptului.
4. Definiţi factorii de configurare a dreptului şi faceţi o caracteristi
că amplă categoriilor principale de factori.
5. Esenţa dreptului, semnificaţia şi importanţa ei.
6. Caracterizaţi conţinutul dreptului, în ce legătură şi interacţiune
se află esenţa şi conţinutul dreptului?
7. Ce caracterizează forma dreptului?
8. Caracterizaţi coraportul categoriilor „esenţa", „conţinutul", „for
ma dreptului".
1
2
Diferite aspecte ale formei dreptului vor fi obiect de analiză în continuare. Vezi, spre exem
plu, capitolele: Izvoarele dreptului, Tehnica juridică, Sistemul dreptului.
-= 219 &
Interpretaţi următoarele gînduri ale lui Pascal, Blaise (1623-1662):

a) „Nu vedem nimic drept sau nedrept, care sa nu-şi schimbe calitatea
o dată cu schimbarea locului, trei grade de latitudine răstoarnă toată jurispru-
dcnţa, un meridian hotărăşte în privinţa adevărului; după cîţiva ani de privi
legiu, legile fundamentale se schimbă; dreptul îşi are perioadele lui, pătrun
derea în Leu a lui Satura ne arată originea cutărei crime. Ridicolă dreptate,
mărginită de un rîu. Adevăr dincoace de Pirinei, eroare dincolo".
b) „Ce himeră mai este şi omul? Ce inovaţie, ce monstru, ce haos,
ce ghem de contradicţii, ce minune! Judecător a toate, neghioabă rîmă,
deţinător al adevărului, cloacă de erori şi incertitudini, fală şi deşeu al cre-
aţiunii! Află, fiinţă trufaşă, ce paradox eşti pentru tine însuţi! Umileşte-te,
raţiune neputincioasă, amuţeşte, fire nemernică, ia aminte că omul este
mult deasupra omului şi află de la stăpînul tău cine eşti cu adevărat, fiindcă
nu ştii. Ascultă-1 pe Domnul!"
H
1. Ion Craiovan, Doctrina juridică, Bucureşti, 1999.

1. Ion Craiovan, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, Bucu
reşti, 2001.
2. Ion Dogaru, Teoria generală a dreptului, Craiova, 1998.
2. Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului (Enciclopedia juridică).
Dreptul raţional, izvoare şi drept pozitiv, Bucureşti, 1995.
3. Ştefan Georgescu, Filosofia dreptului. O istorie a ideilor din ultimii
2500 de ani, Bucureşti, 2001.
3. G. W. F. Hegel, Principiilefilosofiei dreptului, Bucureşti, 1969.
4. Kant, Immanuel, Scrieri moral-politice, Bucureşti, 1991.
5. Hans Kelsen, Teoria generală a statului, Bucureşti, 1928.
6. Philippe Malaurie, Antalogia gîndirii juridice, Bucureşti, 1996.
10. Radu I. Motica, Gheorghe Mihai, Teoria generală a dreptului, Bucu
reşti, 2001
11. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2002
Filosofia dreptului. Marile curente, Bucureşti, 2002
12. Alexandru Vallimărescu, Tratat de enciclopedia dreptului, Bucureşti,
1999.
12. Giorgio Del Vecchio, Lecţii defilosofie juridică, Bucureşti, 1993.
13. Costică Voicu, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2002.
220 &
Scop, ideal
şi funcţie în drept
|S|K§S
W^^^^^
• CÎ' litî'ii
Scopul dreptului. Rolul dreptului în societate.

Funcţiile dreptului: concept, clasificări,
caracteristică generală, importantă teoretică şi practică.
Finalităţile dreptului. Valorile în drept.
9J. Scopul dreptului
Termenul „scop" desemnează: ţinta către care tinde cineva; ceea ce
îşi propune cineva să înfăptuiască,1
„Problematica scopului - ca stare viitoare, anticipată şi dorită, produs
al acţiunii umane voluntare - cît şi a idealului - ca reprezentare a perfec-
ţiunii într-un domeniu dat, model mereu rîvnit dar niciodată atins în între-
gime - se împletesc pe teren juridic, nu pot fi rupte de un context teoretic
proxim ce vizează definirea dreptului însuşi, a locului şi rolului său în
lume..."2 - susţine, pe bună dreptate, profesorul român Ion Craiovan.
Din definiţiile dreptului, nominalizate de noi anterior, rezultă că drep-
tul, ca fenomen social complex, îşi îndeplineşte rolul ce-i revine, regle-
mentînd conduita oamenilor şi orientînd activitatea oamenilor în confor-
mitate cu interesele generale ale societăţii. Activitatea oamenilor, supusă
unei reglementări juridice, urmăreşte întotdeauna anumite, scopuri. Ar fi
absurd ca cineva să facă ceva fără nici un fel de scop. în această ordine
de idei, Mircea Djuvara menţiona: „Nu numai în conştiinţa omenească stă
necesitatea unui scop pentru toate acţiunile noastre, ceea ce se numeşte o
teleologic, dar, chiar la animale, toate faptele, conştient sau inconştient,
se îndreaptă către un scop. A presupune că s-ar face un act fără scop este
o absurditate, într-o imagine foarte pregnantă Ihering spune: „A încerca
să explici dreptul prin acţiuni fără scop, este aceeaşi faptă ca aceea a unui
baron Munchhausen care, căzut într-o baltă de noroi, încerca să iasă de
acolo, trăgîndu-se de barbişon. Dreptul nu se poate explica fără un scop al
acţiunilor umane".3
Dar, dacă e aşa, dacă fiecare acţiune, după cum zice Ihering, repre-
zintă un scop, atunci, ca prima aparenţă cel puţin, acţiunea, se explică prin
egoismul individual.
Dacă cineva urmăreşte un scop, este că vrea ceva pentru sine şi ca
atare acţiunea are la bază interesul individual. Interesul acesta care stă la
baza oricărei acţiuni omeneşti, se afirmă, în mod fizic prin lupta pentru
conservarea existenţei noastre şi se afirmă în mod economic prin lupta
noastră pentru cîştigarea unui cît mai larg patrimoniu.
1
2
Ion Craiovan, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, pag. 119.
3
-l 222 t-
Dar se întîmplă aici, observă Ihering, ceva interesant. Scopul egoist

al individului nu-1 serveşte numai pe el, nu este numai un scop subiectiv,
un interes al lui, ci are ca efect satisfacerea unei utilităţi mai generale a
societăţii. Fără să-şi dea seama fiecare lucrează astfel pentru societatea în
care trăieşte.1
„Individul nu există în adevăr numai pentru el", zice Ihering, „el este
solidar cu societatea ..."şi realizează astfel „scopul suprem al existenţei
sale".2
Din cele spuse rezultă că dreptul, în viziunea lui Ihering, are ca scop
să asigure condiţii de viaţă în societate.
O altă viziune asupra scopului dreptului o are profesorul Alexandru
Văllimărescu. Rolul dreptului constă în „ reglementarea raporturilor în-
tre oameni, evitarea şi aplanarea conflictelor între ei... Această idee se
poate rezuma într-o formulă mai simplă şi mai sugestivă: dreptul urmăreş-
te realizarea armoniei sociale".3 Este fatal ca interesele indivizilor să fie
în conflict unele cu altele şi de aceea intervine dreptul spre a realiza echi-
libru, armonia lor. „Deci - concluzionează A. Văllimărescu - scopul drep-
tului este realizarea unui echilibru de interese, din care să rezulte
armonia socială"? în ce mod realizează dreptul acest echilibru, această
armonie? Prin jocul a doi factori a căror importanţă variază după epoci:
„un factor de ordin moral, ideal, ideea de justiţie"; „un factor de ordin
practic, utilitar, ideea de ordine".
Dreptul nu este altceva decît o tranzacţie între aceste două elemente,
în tot cursul istoriei, lupta se dă între justiţie şi ordine, triumfînd cînd una,
cînd cealaltă. Ordinea învinge în cele din urmă, integrîndu-şi sau nu noi
elemente de justiţie, în afară de epocile de anarhie, fenomen patologic în
istoria societăţii. Aceasta nu poate exista fără ordine şi de multe ori triumfa
în detrimentul justiţiei, în interesul societăţii.
în această ordine de idei, Alexandru Văllimărescu continuă cu o re-
ferinţă la Ihering: „Despotismul cel mai desfrînat dă încă imaginea unui
stat; el este încă un mecanism al forţei sociale. Anarhia nu! Căci aceasta
este neputinţa puterii politice, este o stare antisocială, descompunerea, di-
soluţia societăţii. Cine o răpune, oricum ar fi, prin foc sau sabie, oricine,
uzurpator sau cuceritor a bine meritat de la societate; căci orice formă de
' Mircea Djuvara, Opera citată, pag. 125.
2
Ibidem, pag. 128.
3
4
Idem.
^ 223 &
l
stat, oricît de detestabilă ar fi, este încă preferabilă absenţei complete de

organizare socială".1
Din rezumatul viziunii profesorul Alexandru Văllimărescu rezultă că
armonia socială ideală va fi doar atunci, cînd există echilibru de interese,
bazat pe ordine şi justiţie, pe ideea de respect a individualităţii şi al binelui
comun, al interesului social.
în ceea ce ne priveşte, considerăm că dreptul poate să-şi atingă scopul
doar cu condiţia că este un factor real al progresului social şi al echilibrului
în relaţiile interumane. împărtăşim conceptul profesorului Dumitru Mazilu,
care menţionează: „Scopul şi rolul dreptului îşi găsesc expresia, în modul
cel mai elocvent în garantarea juridică a afirmării personalităţii umane, în
împlinirea dezideratelor şi intereselor legitime ale tuturor fiinţelor umane.
Pedepsind tot ceea ce contravine acestor exigenţe fireşti, dreptul promovea-
ză idealurile de dreptate şi justiţie atît de apropiate sufletului omenesc".2
92, Funcţiile dreptului

Termenul „funcţie" vine de la latinescul „functio" care se traduce
prin „muncă", „deprindere", „îndeplinire". La acest termen, în ultimul
timp, se apelează tot mai frecvent, deoarece e imposibil de a caracteriza
vreun fenomen social la justa sa valoare dacă nu vom înţelege cum feno-
menul dat activează, lucrează, funcţionează. Funcţiile permit caracteristica
mai amplă a esenţei şi destinaţiei fenomenului.
Problema funcţiilor dreptului e o problemă relativ nouă. Ani în şir
problemei date nu i-a fost acordată atenţia respectivă, considerîndu-se că
dreptului îi revin aceleaşi funcţii ca şi starului. O asemenea interpretare
însă nu s-a încununat de succes. Deşi statul şi dreptul sînt indisolubil le-
gate între ele aceasta încă nu înseamnă că ceea ce-i caracteristic statului
în mod automat poate fi atribuit dreptului şi invers. Fiecărui din ele îi sînt
specifice anumite caracteristici şi trăsături proprii. Din aceste consideren-
te, în teoria contemporană a dreptului conceptul de funcţie este utilizat în
cercetările şi analizele funcţionale ale dreptului.
Dreptul are ca scop disciplinarea societăţii umane. Acest scop este
servit de o mulţime de funcţii, în literatură pot fi întîlnite mai multe defini-
ţii ale funcţiilor dreptului.
în ştiinţele care se ocupă cu analiza sistemelor care se autoorganizează
în raport cu finalităţile lor (cum este şi societatea), funcţia reprezintă con-
1
2
•m 224 &
tribuţia pe care un element o aduce la satisfacerea unei cerinţe a sistemului

din care face parte, contribuţia la menţinerea şi dezvoltarea acestuia".1 Re-
ferindu-se la funcţiile dreptului ca element al sistemului social global, Ion
Vlăduţ consideră că „acestea vor privi contribuţia subsistemului juridic la
menţinerea şi dezvoltarea societăţii", în acest caz dreptul e privit" ca parte
integrantă, ca subsistem al societăţii, în calitatea lui de realitate socială
care cuprinde: normele juridice, ideile, teoriile, concepţiile şi doctrinele
privitoare la drept; elementele afective şi voliţionale cu conţinut juridic,
raporturile şi situaţiile juridice şi, nu în ultimul rînd, „agenţii", „actorii"
dreptului (atît instanţele care elaborează dreptul, cît şi subiectele rapor-
turilor juridice)".2 Acceptînd, în principiu, definirea funcţiilor dreptului,
considerăm exagerată concepţia autorului în ceea ce priveşte elementele
constitutive ale conţinutului dreptului.
Profesorul Radu I. Motica consideră că „prin funcţie a dreptului înţe-
legem valorificarea atributelor lui în vederea menţinerii ordinii sociale, a
echilibrului şi păcii sociale".3
Profesorul Costică Voicu defineşte funcţiile dreptului „ca acele acti-
vităţi concrete pe care le desfăşoară (le execută)dreptuî pentru a-şi realiza
scopul său fundamental, acela de a reglementa conduita oamenilor şi de a
asigura ordinea în societate potrivit voinţei generale".4
Profesorul Nicolae Popa propune următoarea definiţie: „Funcţiile
dreptului sînt acele direcţii (orientări) fundamentale ale acţiunii mecanis-
mului juridic, la îndeplinirea cărora participă întregul sistem al dreptului
(ramurile, instituţiile, normele dreptului), precum şi instanţele sociale spe-
cial abilitate cu atribuţii în domeniul realizării dreptului".5
în ceea ce ne priveşte considerăm că funcţiile dreptului sînt direcţiile
fundamentale de activitate a dreptului în ansamblu şi a elementelor sale
constitutive în vederea realizării scopului propus pentru asigurarea unui
echilibru dintre interesele personale şi cele generale din care să rezulte
armonia socială şi triumful ordinii şi justiţiei.
Funcţiile dreptului caracterizează rolul activ şi multilateral al drep-
tului în viaţa şi activitatea societăţii, din punct de vedere al destinaţiei
principale a dreptului.
' Dicţionar de sociologie, Coord. Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, Bucureşti, 1993, pag.
262.
2
3
Radu I. Motica, Gheorghe Mihai, Opera citată, pag. 61.
4
Costică Voicu, Opera citată, pag. 117.
5
-Ş 225 &
In opiniile diverşilor autori, funcţiile dreptului nu se prezintă uniform,

ele cuprinzînd, după cum vom vedea, o largă diversitate.
Profesorul Dan Banciu, analizînd funcţiile dreptului dmtr-o perspecti-
vă sociologico-juridică, apreciază că „dreptul urmăreşte două scopuri:
a) de a formula reguli de comportare prin stabilirea unor roluri;
b) de a face ca regulile să fie observate, prin utilizarea unor mijloace
capabile să asigure ordinea socială şi să fie respectate aşteptările
indivizilor. Limitînd şi controlînd acţiunile şi conduitele sociale şi
individuale - continuă autorul - dreptul îndeplineşte o funcţie de
ordine şi integrare".1
Doctorul în drept Ion Vlăduţ consideră că „dreptul îşi exercită ro-
lul său de instrument al controlului social, în principal, printr-o funcţie
normativă şi o funcţie de transpunere a sistemelor normelor juridice în
realitatea socială".2
Profesorul Nicolae Popa relevă patru funcţii importante ale dreptului:
funcţia de instituţionalizare sau formalizarea juridică a organizării social-
politice; funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamen-
tale ale societăţii; funcţia de conducere a societăţii; funcţia normativă.3
Aceeaşi poziţie o împărtăşeşte şi profesorul Ion Dogaru.4
Profesorul Dumitru Mazilu caracterizează asemenea funcţii ale drep-
tului, cum ar fi: funcţia de reglementare a conduitei umane; funcţia de
apărare a valorilor fundamentale ale societăţii.5
Profesorul Costică Voicu face o analiză analitică a următoarelor func-
ţii ale dreptului:
a) funcţia de instituţionalizare sau formalizare juridică a organizării
social-politice;
b) funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamenta
le ale societăţii;
c) funcţia de conducere a societăţii;
d) funcţia normativă a dreptului;
e) funcţia preventivă a dreptului.6
O asemenea diversitate de păreri asupra activităţii funcţionale a dreptu-
lui rezultă din complexitatea dreptului ca fenomen social şi din sensul, fina-
' Dan Banciu, Control social şi sancţiuni sociale, Bucureşti, 1982, pag. 31-32.
2
Ion Vlăduţ, Opera citată, pag. 172,
3
Nicolae Popa, Opera citată, 2002, pag. 124-126.
4
Ion Dogaru, Opera citată, pag. 124-127.
5
Dumitru Mazilu, Opera citată, pag. 158-163.
6
Costică Voicu, Opera citată, pag. 118-121.
-= 226 m-
litatea şi dinamica tuturor elementelor constitutive ale dreptului. O analiza

analitică a conceptelor evidenţiate mai sus ne convinge în faptul că autorii,
direct sau indirect, într-o măsură mai mare sau mai mică, vorbesc despre
aproape aceleaşi lucruri, care, în esenţă, şi caracterizează funcţionai dieptul.
Considerăm că la funcţiile principale ale dreptului se atribuie următoarele:
• funcţia de instituţionalizare juridică a organizării social-politice;
• funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamenta
le ale societăţii;
« funcţia de conducere a societăţii;
• funcţia normativă;
• funcţia informativă;
• funcţia educativă.
Funcţia de instituţionalizare juridică
a organizării social-politice
Se manifestă prin faptul că dreptul, prin normele sale, reglementează
organizarea autorităţilor publice ale statului, atribuţiile lor, coraportul au-
torităţilor publice, modalitatea de exercitare a celor trei puteri dintr-un stat:
puterilor legislativă, executivă şi judecătorească.
însemnătatea acestei funcţii rezultă şi din faptul că prin intermediul
dreptului sînt consfinţite principiile care guvernează organizarea politico-
etatică a Republicii Moldova, cum ar fi: Suveranitatea poporului; exer-
citarea suveranităţii poporului prin reprezentanţii săi şi prin referendum;
pluralismul politic; principiul separaţiei puterilor în stat; principiul auto-
nomiei locale şi al descentralizării; orientarea întregului proces de organi-
zare politico-etatică în direcţia atingerii scopurilor ce reies din interpreta-
rea Constituţiei Republicii Moldova şi a documentelor politico-ideologice
care au stat la baza adoptării ei; principiul statului de drept.
Funcţia de conservare, apărare şi garantare
a valorilor fundamentale ale societăţii
Abordarea dreptului prin prisma valorilor înseamnă a scoate în eviden-
ţă acele valori pe care societatea dată le promovează, le ia sub controlul său
strict pentru a fi promovate. Fiecare comunitate umană îşi are sistemul său
propriu de valori. Evoluţia istorică a societăţii duce la modificări în ceea ce
priveşte criteriile de valorizare şi ierarhia acestor valori. Totodată „pot fi
remarcate existenţa unor valori general-umane, valori care răspunzînd unor
trebuinţe (nevoi şi aspiraţii) universale ale tuturor oamenilor, aceştia le-au
valorizat (preţuit şi dorit) şi valorificat indiferent de timpul istoric.
-t 227 6-
Dreptul implică o ierarhie de valori fără de care consistenţa sa va

fi inexplicabilă, însă cît priveşte găsirea valorii unice, şi ultime, dar şi a
ansamblului „construcţiei valorice", filosofia şi doctrina juridică relevă un
adevărat caleidoscop: binele (Platon); justiţia (Aristotel); ordinea (Cicero);
pacea (Sf. Augustin); binele comun (Sf. Thomas); puterea (Machiavelli);
certitudinea (Bacon); securitatea (Hobbes); egalitatea — democraţia (Ro-
usseau); libertatea (Kant); utilitatea generală (Bentham); statul (Hegel);
previziunea (Comte); solidaritatea (Duguit)".1
Conţinutul acestei funcţii şi prezentarea ei mai rezultă şi din aseme-
nea idei, după cum urmează:
• dreptul se înfăţişează ca un sistem de norme juridice chemate să
asigure procesul dezvoltării sociale, prin ocrotirea şi garantarea or
dinii constituţionale, proprietăţii, statului şi individului;
• dreptul prin mijloacele sale specifice apără viaţa în comun împotriva
eventualelor excese individuale şi asigură securitatea persoanei;
« dreptul asigură coeziunea interioară a colectivităţii, prevenind dez-
organizarea, anarhia;
• dreptul stabileşte principiile de bază ale convieţuirii sociale;
• dreptul ocroteşte valorile care sînt legate nemijlocit de funcţiona
rea normală a mecanismelor sociale.2
Nu putem trece cu vederea nici faptul că Constituţia Republicii Mol-
dova, de asemenea, evidenţiază o serie de valori, ridicîndu-le la rang de
valori supreme. Astfel, alin. (3) al art. l al Constituţiei proclamă: „Repu-
blica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omu-
lui, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane,
dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sînt garanta-
te" (subl. ne aparţine - aut.).
Funcţia de conducere a societăţii
Dreptul este cel mai important instrument de realizare a conducerii
sociale, a scopurilor social-politice pe care societatea şi le propune. Esenţa
acestei funcţii se manifestă prin următoarele:
• actul normativ juridic este în fapt un act de conducere a societăţii
prin drept. El scoate în evidenţă scopurile şi năzuinţele sociale,
călăuzind activitatea tuturor subiecţilor de drept;
• dreptul apare ca o tranziţie între diferitele interese, adesea contra
dictorii, ale căror arbitru suprem este;
1
Ion Craiovan, Doctrina juridică, pag. 29-30.
2
-^ 228 t-
• dreptul cîrmuieşte relaţiile subiecţilor individuali sau colectivi,

stabilind drepturile, libertăţile şi obligaţiunile tuturor;
» dreptul cuprinde în sine nu pur şi simplu aprecieri normative, el
apare ca un ordin, un comandament, cărora trebuie să se supună
toţi subiecţii dreptului, inclusiv statul şi autorităţile lui.
Funcţia normativă
Această funcţie derivă din necesitatea subordonării acţiunilor indivi-
duale faţă de conduita tip prescrisă prin normele juridice. Subliniind prin
normele juridice modalitatea de comportare a organelor statului, organi-
zaţiilor obşteşti, a cetăţenilor, statul, în acelaşi timp, verifică în ce măsură
acest comportament prescris se realizează în practică. E important ca nor-
mativi tatea juridică să fie completată cu normativitatea socială.
Efectul acestei funcţii constă în următoarele:
• prin intermediul normelor juridice se creează drepturi şi obligaţii care
materializează diferite relaţii, interese, scopuri şi idealuri sociale, sti-
mulîndu-le pe cele dezirabile şi sancţionînd pe cele indezirabile;
• se asigură sociabilitatea umană prin dirijarea în mod consecvent
a acţiunilor şi conduitelor individuale, creînd astfel o „logică" a
acestora, orientativă pentru membrii societăţii;
• se evită conflictele şi tensiunile prin limitarea reciprocă a voinţelor
individuale şi se asigură întărirea coeziunii colective;
• se întăresc sentimentele de solidaritate socială şi securitatea indivi
zilor în raport cu eventualele agresiuni sau acte de violenţă care ar
putea fi exercitate asupra lor.1
Funcţia informativă
Reflectînd realitatea în normele juridice se acumulează cunoştinţe
despre viaţa multilaterală a societăţii, despre problemele stringente ale so-
cietăţii. Dreptul concentrează în sine schimbările ce au loc în societate.
Ţinînd cont de normele juridice în vigoare, putem trage concluzii pentru
a aprecia principiile orînduirii sociale şi de stat, structura politică a socie-
tăţii, caracterul relaţiilor economice, nivelul de democratizare a societăţii
etc. Ca urmare, din normele juridice putem culege o informaţie amplă des-
pre societatea dată la acea sau altă etapă de dezvoltare.
Făcînd cunoştinţă cu actele legislative ale unui stat, capeţi nu mai
puţină informaţie, decît cea care se conţine în anumite tractate ştiinţifice.
1
Sorin M. Rădulescu, Homo sociologicus. Raţionalitate şi iraţionalitate în acţiunea umană,
-t 229 =-
De exemplu, e greu de apreciat informaţia ce se conţine în Constituţia Re -

publicii Moldova:
„Republica Moldova este un stat suveran şi independent, unitar şi in -
divizibil" (alin. (1), art. 1); „în Republica Moldova puterea legislativă,
executivă şi judecătorească sînt separate şi colaborează în exercitarea pre -
rogativelor ce le revin, potrivit prevederilor Constituţiei „ (art. 6);
„Economia Republicii Moldova este economia de piaţă, de orientare
socială, bazată pe proprietatea privată şi pe proprietatea publică, antrenate
în concurenţă liberă" (alin. (1) art. 126); „Moneda naţională a Republicii
Moldova este leul moldovenesc" (alin. (2), art. 130); etc.
Astfel, din ansamblul normelor juridice ale statului rezultă realitatea
juridică a societăţii. Incontestabil, informaţia căpătată în urma studierii nor-
melor juridice nu va fi deplină şi corectă, dacă nu vom ţine cont şi de faptul,
cum normele juridice din ţara respectivă sînt realizate, transpuse în viaţă.
Funcţia educativă
Adoptînd normele juridice statul, asigură cadrul organizatoric necesar
activităţii spirituale şi pune la dispoziţia oamenilor o serie de mijloace cultu-
rale şi spirituale prin intermediul cărora se realizează educaţia. Dreptul, prin
normele sale, ocroteşte valorile spirituale şi culturale care sînt legate nemij-
locit de funcţionarea normală a mecanismelor sociale. Ele stabilesc normele
convieţuirii sociale, orientîndu-i pe oameni ca aceste norme să devină domi-
nante. Chiar şi în cazul aplicării sancţiunilor, scopul următor e de a preveni
în viitor abateri de la normele juridice, de a educa şi reeduca persoanele.
în ştiinţa contemporană cucereşte tot mai mult teren concepţia con-

form căreia creaţia de valori este considerată ca o coordonată esenţială a
acţiunii umane, o dimensiune a umanului. Fiecare comunitate umană, fie-
care epocă istorică îşi au sistemul lor propriu de valori, în această ordine
de idei, se pune întrebarea, ce prezintă valoarea propriu-zisă şi prin ce ea
se caracterizează.
Pentru a proceda la definirea valorii, se impun cîteva precizări preliminare:
a) valorile nu sînt concepte. Oricîte raţionamente ar face cineva, nu poa
te explica de ce îi place muzica lui Verdi sau sculptura lui Brîncuşi;
b) valorile nu sînt lucruri. Ele constituie o lume aparte de cea a lu
crurilor, o lume de sensuri care o dublează pe cea a obiectelor fizi
ce. Valorile nu se pot confunda cu purtătorii lor materiali. Marmura
-â 230 t-
unei statui nu este o valoare, nici măcar figura sculptată în ea, ci

doar semnul ei;
c) valorile nu sînt fenomene psihice, chiar dacă sînt strîns legate de
dorinţele subiectului uman;
d) valorile nu sînt obiecte ideale, asemeni modelelor din fizica teore
tică.1
Valorile sînt calităţi pe care le capătă pentru om anumite elemente ale
realităţii. Valoarea exprimă preţuirea acordată de om, de o colectivitate
umană unor obiecte, fenomene, procese, acţiuni etc. Din aceste conside-
rente, valoare poate fi definită ca „acea relaţie socială în care se exprimă
preţuirea acordată unor lucruri, însuşiri, procese, acţiuni de către o co-
munitate umană în virtutea unor corespondenţe cu necesităţile sociale şi
idealurile generate de acestea".2
Domeniul valorilor se caracterizează printr-o pluralitate de valori şi de
raporturi reciproce. După natura domeniului, deosebim aşa valori, cum ar fi:
• valori economice (avuţie, proprietate, bunăstare, prosperitate);
• valori politice (democraţie, libertate, pluralism);
• valon juridice (dreptate, legalitate, responsabilitate);
• valori morale (bine, cinste, datorie, omenie);
• valori artistice (frumos, comic, tragic, sublim);
• valori ştiinţifice (adevăr, certitudine, obiectivitate);
• valori filosofice (înţelepciune, fericire, umanism, ideal);
• valori religioase (sacru, divin).3
Specificul valorilor juridice constă în următoarele:
a) valorile juridice se prezintă cu un grad mai ridicat de obiectivitate
şi sînt bilaterale, accentul căzînd pe relaţiile dintre indivizi;
b) valorile juridice au un caracter coercitiv. E vorba de o coerciţie
prin sancţiune, deci de norme care prevăd în mod obligatoriu sanc
ţiunea în cazul în care ele sînt încălcate;
c) o altă caracteristică a valorilor juridice este imperativitatea;
d) în sfirşit, poate fi evidenţiată şi trăsătura de generalitate a valorilor
juridice.4
în viziunea autorului loan Biriş, „lumea valorilor este organizată
piramidal, în vîrful piramidei se află valorile intrinsec, valorile - scop,
1
Nicolae Râmbu, Introducere în filozofie, Iaşi, 1993, pag. 221-222.
2
3
Ibidem, pag. 215.
4
loan Biriş, Valorile dreptului şi logica intenţională, Arad, 1996, pag. 115-118.
-= 231 P-
cele care conferă unitate, iar la baza piramidei găsim diversitatea valorică,
multiplicitatea domeniilor în care se încarnează unitatea. Această structură
este proprie şi domeniului dreptului. Conform acestei structuri, putem spu -
ne că în sfera dreptului avem cîteva valori fundamentale, pe care le aflăm,
de regulă, încarnate în Constituţie (cînd e vorba de statele modeme) sau
în cutumă (cînd e vorba de societăţile arhaice) şi o multiplicitate de valori
instrumentale, care au menirea de a regla viata de zi cu zi a membrilor
comunităţii în funcţie de comandamentele principale ale valorilor intrin-
seci".1
In viziunea autorului citat, sfera dreptului este alcătuită din cîteva valori
fundamentale şi dintr-o pluralitate de valori instrumentale, puse în slujba ce-
lor dintîi. Valoarea cardinală este dreptatea, iar valorile juridice satelite sînt:
legalitatea, legitimitatea, echitatea, imparţialitatea, clementa etc.
în viziunea profesorului Ion Craiovan, „expresia concentrată a unui
sistem valoric care orienteză dreptul ar putea fi demnitatea umană, în sen -
sul cel mai larg, ca respect al condiţiei umane în toată varietatea sa." 2
Pronunţîndu-ne pentru conceptele reflectate mai sus, credem că valoa-
rea juridică cardinală, esenţială îşi găseşte expresia în garantarea juridică
a afirmării personalităţii umane. Dar o asemenea afirmare e de neconceput
fără dreptate, fără un respect necondiţionat al personalităţii umane.
9.4. Finalităţile dreptului

Cuvîntul finalitate este interpretat ca un scop în vederea căruia se
desfăşoară o activitate.3 Din această perspectivă, profesorul Ion Craiovan
consideră că „conceptul de finalitate definit în mod tradiţional ca „orienta-
re spre un anumit scop" are virtuţi unificatoare, conexînd scopul cu o anu-
mită procesualitate care poate conţine principii directoare apte să ghideze
succesiunea unor scopuri spre ideal".4
In literatura juridică se remarcă neglijenţa prea adeseori a studierii
finalităţii dreptului. Conceptul de finalitate este deseori invocat, dar foarte
puţin explicat. Nu poate fi contestat faptul că locul şi rolul dreptului poate
fi mai bine apreciat, dacă mai aprofundat vom cerceta problema finalităţi-
lor lui, destinaţiei sale. în legătură cu aceasta, Eugeniu Speranţia, unul din
distinşii filosofi ai dreptului, menţiona: „Ceea ce determină dreptul în to-
1
loan Biriş, Opera citată, pag. 113.
2
3
4
•m 232 =-
talitatea sa nu stă... numai în trecutul său istoric, în condiţiile determinante

ale apariţiunii sale şi în notele definiţiei sale logice ci, în mai mare măsură,
in destinaţia sa ideală".1
Evident că apare întrebarea: ce înţelegem prin finalităţile dreptului?
Pronuntîndu-se asupra acestei probleme, profesorul Ion Craiovan conside-
ră că „finalităţile dreptului... desemnează un model dezirabil de evoluţie a
realităţilor juridice care să satisfacă nevoile şi aspiraţiile individului uman,
cerinţele progresului SOCial în acord CU valorile unui timp istoric, model
care să contribuie la promovarea specificităţii dreptului dar şi la evitarea
denaturării sale ca mijloc al reglementării sociale, la maximizarea prestaţiei
sale în raport cu individul şi societatea, la concentrarea sa cu alte sisteme de
norme sociale".2
Trecerea în revistă a principalelor concepţii despre finalităţile drep-
tului ne conving în faptul că finalitatea constituie un concept integrator,
complex ce întruneşte în sine scopul, idealul şi funcţiile dreptului. A abor-
da problema finalităţilor dreptului înseamnă practic a evidenţia, sub aspect
prospectiv, rolul dreptului ca fenomen social. Dreptul este cel care joacă
rol, dacă nu determinant, important în:
f « asigurarea coerenţei, funcţionării şi autoreglării sistemului social; •

configurarea, desfăşurarea, ordonarea, orientarea relaţiilor sociale
fundamentale;
• soluţionarea conflictelor relaţiilor interumane, a realizării justiţiei
unui anumit timp istoric;
« represiunea şi prevenirea faptelor antisociale;
• apărarea demnităţii umane, a drepturilor şi libertăţilor fundamenta
le ale omului;
• apărarea şi promovarea valorilor sociale;
• realizarea unui proiect social dezirabil;
• realizarea progresului contemporan.3
Vedem aşadar că este extrem de dificil să distingem o finalitate con-
cretă. Dat fiind complexitatea dreptului ca fenomen social se impune şi
multiplicitatea finalităţilor dreptului. Mai mult ca atît, cercetările despre
finalităţile dreptului la nivelul integrităţii sale presupun investigarea finali-
tăţilor dreptului la nivel de ramură, subramură, instituţie juridică.
1 Eugeniu Speranţia, Principii fundamentale de filozofie juridică, Cluj, 1936, pag. 4.
2 îon Craiovan, Opera citată, pag. 125.

3 Ibidem, pag. 129.
-Ş 233 t-
1. Ce se înţelege prin scopul dreptului?
2. Daţi o caracteristică scopurilor dreptului la diferite etape de dez
voltare istorică.
3. Ce se înţelege prin funcţii ale dreptului? Daţi o clasificare funcţi
ilor dreptului.
4. Ce legătură există între scopul şi funcţiile dreptului.
5. Care este importanţa teoretică şi practică a funcţiilor dreptului.
6. Ce constituie valorile juridice? Daţi o caracteristică acestora.
7. Care e importanţa finalităţilor dreptului în determinarea rolului
dreptului?
8. Interpretaţi următoarele cuvinte ale lui Ihering: „Un drept dobîndit
fără efort este ca şi copilul găsit: îl poate lua (şi abandona) oricine.
Mama nu abandonează copilul, popoarele nu abandonează dreptul
lor".
Literatura recomandată: ______________________

.B
1. loan Biriş, Valorile dreptului şi logica intenţională, Arad, 1996.
reşti, 2001.
3. Ion Craiovan, Finalităţile dreptului, Bucureşti, 1995.
Drept raţional Izvoare şi drept pozitiv, Bucureşti, 1995.
6. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2002.
7. Nicolae Râmbu, Introducere în filosofic, Iaşi, 1993.
8. Constantin Stroe, Compendiu defilosofia dreptului, Bucureşti, 1999.
10. Alexandru Văllimărescu, Tratat de enciclopedia dreptului, Bucureşti,
1999.
-= 234 =-
Principiile
dreptului
Conceptul principiilor dreptului. Delimitare.

Principiile fundamentale ale dreptului şi axiomele, maximele şi
aforismele.
Importanţa teoretică şi practică a principiilor dreptului. Prezentarea
analitică a principiilor fundamentale ale dreptului. Consideraţii
generale privind principiile unor ramuri ale dreptului.
10.1. Conceptul principiilor dreptului
Termenul de principiu îşi are originea în grecescul arhe care desem-
nează acţiunea de a conduce, dar şi mişcarea de a începe. Substantivul ar-
hon înseamnă ceea ce stă de conducător, de căpetenie, pe cînd arheic este
începutul, temei logic al lucrurilor. Latinii au tradus din greaca veche ver-
bul arhe cuprincipium, ceea ce înseamnă început, prim, temei. Din latină
principium îşi păstrează intact rădăcina: în română -principiu; franceză
-principe; italiană-principia; engleză-principie; msă-prinţip etc.1
Noţiunea filosofică de principiu are două sensuri:
a) sensul metafizic: origini prime din care au derivat şi s-au dezvoltat
lucrurile;
b) sensul epistemologic: supoziţiile fundamentale ale gîndirii, cu
noaşterii şi acţiunii.
In sens juridic, termenul principiu înseamnă ideile de bază, ideile di-
riguitoare, călăuzitoare.
în literatura juridică principiile dreptului au fost definite în mod dife-
rit.
Profesorul Costică Voicu consideră că „principiile fundamentale ale
dreptului sînt acele idei generale, diriguitoare care stau la baza elaborării
şi aplicării dreptului".2
Profesoara Sofia Popescu defineşte „principiile generale ale dreptu-
lui" ca „un ansamblu de idei directoare care fără a avea caracterul precis
şi concret al normelor de drept pozitiv orientează aplicarea dreptului şi
evoluţia lui".3
în viziunea profesorului Nicolae Popa, „principiile de drept sînt ideile
conducătoare (prescripţiile fundamentale) ale conţinutului tuturor norme-
lor juridice".4
Profesorul Ion Dogaru vede în principiile fundamentale ale dreptului
„acele idei diriguitoare care se degajă, ca urmare a raportului dintre legea
fundamentală şi celelalte legi... şi care se găsesc şi va trebui să se găsească
în întregul nostru sistem de drept".5
1
Elena Botnari, Principiile dreptului: aspecte teoretico-practice. Teză de dr. în drept, Chi-
şinău, 2004, pag. 10.
2
3
4
3
-i 236 &
Considerăm ca principiile dreptului sînt acele idei (prescripţii) fun-

damentale, diriguitoare ale sistemului de drept şi ale compartimentelor
acestuia, precum şi modalitatea de coordonare a normelor juridice în
jurul unei idei călăuzitoare.
Principiile dreptului se caracterizează prin următoarele trăsături:
a) ele au forţa şi semnificaţia unor norme superioare, generale ce pot
fi formulate în textele actelor normative, de regulă, în Constituţii,
sau dacă nu sînt formulate expres, sînt deduse în lumina valorilor
sociale promovate;1
b) la baza oricărui sistem naţional de drept stau principiile fundamen
tale proprii fiecăruia, în acelaşi timp însă anumite principii pot fi
caracteristice mai multor sisteme naţionale de drept;
c) principiile fundamentale ale dreptului sînt construcţii care servesc
drept bază dreptului, ca surse de creare şi aplicare a dreptului;
d) principiile dreptului reprezintă reguli foarte generale care reflectă
scopurile şi valorile esenţiale pe care le promovează dreptul;
e) principiile dreptului stau la baza integrării noilor norme juridice în
sistemul dreptului existent;
f) principiile dreptului se pot înfăţişa fie sub forma unei axiome, fie
sub forma unei deducţii, fie sub forma unei generalizări de fapte
experimentale;
g) principiile fundamentale ale dreptului se caracterizează printr-o
pronunţată afinitate logică între ele. în legătură cu aceasta Eugeniu
Speranţia menţiona: „Dacă dreptul apare ca un total de norme soci
ale obligatorii, unitatea acestei totalităţi este datorită consecvenţei
tuturor normelor, faţă de un număr de principii fundamentale, ele
însele prezentînd un maximum de afinitate logică între ele";2
h) principiile dreptului reflectă funcţionarea şi dezvoltarea dreptului.
Ele variază, se schimbă conform configuraţiei dreptului după ca-
drul politic, economic, cultural, naţional, internaţional etc. Prin-
cipiile sînt valorificate odată cu evoluţia fenomenului juridic, de
aceea, principiile dreptului sînt principii de dezvoltare. Sînt reguli
ale progresului sistemului şi surse reale ale acestuia. Principiile
dreptului „sînt vectorii dezvoltării sistemului juridic, în sensul că
ele, progresînd, impulsionează progresul sistemului juridic";3
1
Ion Craiovan, Tratat de teoria generală a dreptului, pag. 208.
2
Eugeniu Speranţia, Opera citată, pag. 8.
3
Ion Dogaru, Dan Claudiu Dănişor, Gheorghe Dănişor, T Opera citată, pag. 150.
-t 237 t-
i) principiile fundamentale ale dreptului stau la baza principiilor de
ramură. Acestea din urmă nu numai că se bazează pe cele funda-
mentale, ci constituie o prelungire, o concretizare a lor;
j) principiile dreptului nu sînt create nici de legiuitori, nici de filosofi
şi nici de practicieni. Ele sînt doar descoperite de aceştia şi reflectă
necesităţile societăţii;
k) principiile dreptului reprezintă un factor de stabilitate, adaptare şi
integrare în ordinea juridică, iar din punct de vedere al tehnicii ju-
ridice ele completează lacunele, corijează excesele şi anomaliile în
procesul de integrare şi aplicare a dreptului.
2. Delimitare
Pentru înţelegerea conţinutului principiilor de drept este util să le de-
limităm de conceptele dreptului, de normele juridice şi de axiomele, maxi-
mele şi aforismele juridice.
« Principiile dreptului sînt strîns legate de categoriile şi conceptele
juridice. Această legătură constă în aceea că „respectivele concepte şi ca-
tegorii juridice servesc ca elemente de mijlocire pentru principiile funda-
mentale ale dreptului, iar acestea, la rîndul lor, dau conţinut concret cate-
goriilor juridice".1
Se ştie că categoria este noţiunea logică fundamentală care reflectă
realitatea obiectivă în modul cel mai general. Categoriile pot avea gra-
de diferite de generalizare şi abstractizare. De exemplu, categoria „normă
juridică constituţională" este generată pentru dreptul constituţional, dar e
specie a categoriei „normă juridică", care, la rîndul ei, e specie pentru ca-
tegoria „normă". Dat fiind faptul că categoria „normă juridică constituţi-
onală" are importanţă pentru întregimea dreptului constituţional, spunem
că este categorie a lui. Ştiinţa dreptului constituţional are categoriile ei,
ştiinţa dreptului administrativ are categoriile ei, la fel ştiinţa dreptului civil
etc. Prin urmare, categoria „normă juridică" are importanţă pentru orice
ştiinţă a dreptului; ea este o noţiune fundamentală şi o vom numi concept
juridic. Sistemul ştiinţelor dreptului se constituie dintr-un ansamblu de
concepte juridice studiate de Teoria Generală a Dreptului şi Statului. Fără
cunoştinţa acestui ansamblu e imposibilă cunoştinţa oricărei categorii şi
noţiuni juridice.
-Ş 238 &
Dar conceptele juridice, la rîndul lor, interacţionează cu alte concepte,

De exemplu, „norma juridică", „raport juridic", „răspundere juridică" se
conexează cu „norma tehnică", „raport economic", „răspundere politică"
etc., de care se delimitează şi cu care au trăsături comune.
Conceptele dobîndesc un conţinut concret cu ajutorul principiilor
de drept. Anume principiile dreptului sînt acelea care dau funcţionalitate
conceptelor şi categoriilor juridice, care asigură concordanţa sistemului
juridic în ansamblu cu schimbările care au loc în diversele domenii ale
realităţii obiective.
« Principiile generale ale dreptului sînt strîns legate şi de normele
juridice. Se ştie că normele juridice sînt prescripţii elementare care re-
glementează relaţiile sociale. Normele juridice se raportează la principiile
dreptului în două sensuri:
1. Ele (normele)"materializează", dau viaţă determinată principiilor
dreptului. Rezultă că normele juridice conţin şi descriu principiile
dreptului.
2. Principiile dreptului îşi realizează conţinutul prin transpunerea în
viaţă a conduitei prescrise de normele juridice.
Deosebirea normelor juridice de principiile dreptului constă în urmă-
toarele:
a) valoarea teleologică-explicativă a normelor juridice e mult mai
modestă. Normele juridice au ca scop conservarea şi garantarea
valorilor sociale, nu dezvăluirea raţiunilor întemeietoare ale exis
tenţei acestora;
b) valoarea explicativă a principiilor dreptului e mult mai semnifica
tivă. Principiile dreptului pătrund în esenţa fenomenelor, explicînd
raţiunea cauzală a existenţei, evoluţiei si transformărilor ei.
• Principiile fundamentale ale dreptului şi axiomele, maximele şi
aforismele. Termenii la care se raportează principiile fundamentale ale
dreptului în această relaţie au următorul conţinut:
L Axioma semnifică un adevăr fundamental admis fără demonstra-
ţie, fiind evident prin el însuşi. Exemple de axiome ne pot servi:
„Acta, non verbal" („Fapte, nu vorbe!" Faptele sînt totdeauna mai
convingătoare); „Ebrius, stomachus satur non bene philosopha-
tur" („Omul beat şi cel sătul nu filosofează bine"). 2. Maxima
semnifică o gîndire formulată concis, exprimînd un principiu etic sau
o normă de conduită. De exemplu: „ Controversias inter se iure ac
iudicio disceptanto " („Oamenii să-şi dezbată ne-
-= 239 =-
înţelegerile dintre ei injustiţie şi prin judecată"); ,,Nemo diu gau-

det qui indice vincit iniquo " („Nu se bucură mult timp cel care a
cîştigat un proces cu un judecător necinstit").
3. Aforism înseamnă ceva mai mult decît maxima, înseamnă cugetare,
sentinţă: „Raramfacit mixturam cum sapientia forma" (Rareori mtîlneşti
frumuseţea şi înţelepciunea împreună"). Axiomele, maximele, aforismele
nu ţin loc de principii de drept, căci ele sintetizează experienţele juridice
şi joacă un rol limitat în interpretarea realităţii juridice. E adevărat, „cum
majoritatea maximelor, adagiilor se păstrează în limba latină, unele par a
fixa principii; par, fără să fie".1
103. Clasificarea principiilor dreptului

O etapă importantă în studierea principiilor dreptului o constituie cla-
sificarea acestora. Este normal să existe un sistem de criterii de clasificare,
pentru că astfel se evidenţiază un aspect sau altul al principiilor dreptului.
In continuare ne vom referi la unele criterii de clasificare.
1. După gradul lor de generalizare şi sfera lor de acţiune, principiile
dreptului se împart în: principii generale, principii ramurale (de ramură) şi
principii interramur ale. în doctrina juridică, avînd în vedere criteriul autori
tăţii lor, principiile generale care se impun legiuitorului însuşi, avînd valoare
constituţională, mai sînt denumite principii fundamentale ale dreptului.
2. Din punct de vedere al conţinutului principiilor dreptului se poate
constata eterogenitatea acestora. Ca urmare, principiile dreptului pot fi de
inspiraţie filosofică, politică, socială (de exemplu, principiul libertăţii) sau
să aibă un caracter preponderent sau chiar exclusiv juridic (de exemplu,
principiul legalităţii).
3. După J. L. Bergel, în dependenţă de funcţiile pe care le îndepli
nesc principiile generale ale dreptului, putem distinge, pe de o parte, func
ţia fundamentală, iar pe de altă parte, funcţia tehnică. Funcţia fundamen
tală constă în fundamentarea oricărei construcţii juridice, normele juridice
neputînd fi elaborate şi neputînd evolua decît în concordanţă cu principiile
generale ale dreptului.
Funcţia tehnică este îndeplinită de principii generale, cum sînt princi-
piile de interpretare a normelor şi actelor juridice, avînd ca finalitate asigu-
rarea coeziunii ordinii de drept şi a adecvatei aplicări a dreptului.
J
Gheorghe C. Mihai, Radu I. Motica, Fundamentele dreptului. Teoria şi filosofici dreptului,
-Ş 240 =-
După genul de funcţie tehnică pe care o îndeplinesc, principiile gene-

rale ale dreptului se împart în principii directoare şi principii corective.
Directoare sînt acele principii de care depinde ordinea socială, (de
exemplu, prezumţia de cunoaştere a legii, principiul egalităţii în faţa legii).
Corective sînt principiile în absenţa cărora soluţiile legale ar putea fi
nejuste sau neadecvate (De exemplu, principiul bunei credinţe sau princi-
piul că nimeni nu poate să obţină avantaje din propria culpă (Nemo auditur
propria suam turpitudinem alejans},1
4. După sfera de aplicare, principiile dreptului pot fi divizate în:
a) principii de drept naţional (intern) ce se aplică în cadrul unui stat;
b)principii de drept comunitar (supranaţional) ce se aplică în cadrul
Comunităţii Europene, cu referinţă la Statele Uniunii Europene;
c) principii de drept internaţional ce se aplică în cadrul societăţii
internaţionale, cu referire la statele lumii.
5. După diviziunea dreptului, deosebim:
a) principii de drept public;
b) principii de drept privat.
Am prezentat doar unele criterii de clasificare a principiilor dreptului.
Evident, ele sînt, şi e firesc să fie, cu mult mai multe. Remarcăm doar faptul,
că, în majoritatea absolută a cazurilor, autorii, ca regulă, îşi expun părerile
asupra principiilor generale (fundamentale), ramurale (de ramură), interra-
murale. Anume asupra acestor categorii de principii ne vom pronunţa.
Principiile fundamentale (generale) caracterizează întregul sistem de
drept. Ele, în acelaşi timp, scot în evidenţă trăsăturile esenţiale ale unui tip
istoric de drept, ale unor familii (mari sisteme) de drept contemporane.
Principiile ramurale ale dreptului caracterizează o ramură de drept.
Ele reprezintă o prelungire, o dezvoltare, o particularizare, o concretizare
detaliată a principiilor fundamentale ale dreptului.
Principiile interramurale depăşesc cadrul unei ramuri de drept. Ele scot
în evidenţă trăsăturile distincte comune a două sau cîteva ramuri de drept.
In literatura de specialitate există diverse păreri în ceea ce priveşte
concretizarea principiilor generale (fundamentale) ale dreptului.
Dintr-o perspectivă contemporană, mai largă (filosofică, politică, socială)
şi care are în vedere interdependenţa stat-drept, profesorii loan Ceterchi şi Ion
Craiovan se pronunţă asupra asemenea principii ale dreptului, cum ar fi: de-
mocratismului puterii, pluralismul politic, separaţia puterilor în stat, indepen-
denţa judecătorilor, drepturile omului, pluralismul formelor de proprietate.2
1
2
loan Ceterchi, Ion Craiovan, Opera citată, pag. 26.
-Ş 241 t-
Profesorul Dumitru Mazilu caracterizează: principiul pluralismului

politic, principiul legalităţii, principiul libertăţii, principiul egalităţii, prin-
cipiul echităţii, principiul justiţiei, principiul bunei-credinţe, principiul în-
deplinirii angajamentelor asumate, principiul responsabilităţii.1
Profesorul Nicolae Popa reţine şi analizează ca principii ale dreptului:
asigurarea bazelor legale de funcţionare a statului, principiul libertăţii şi
egalităţii, principiul responsabilităţii, principiul echităţii şi al justiţiei,2
Profesorii L Dogaru, D. C. Dănişor, Gh. Dănişor nominalizează şi ca-
racterizează: principiul libertăţii, principiul justiţiei, principiul egalităţii,
principiul responsabilităţii.3
în viziunea profesorului Radu I. Motică şi Gheorghe Minai, dreptul se
fundamentează pe următoarele principii: principiul legalităţii, al libertăţii,
al egalităţii, al echităţii, al justiţiei, al responsabilităţii.4
Un studiu analitic asupra principiilor dreptului ne convinge în faptul
că ele au un anumit grad de subiectivitate, fiind extrase din dispoziţiile
constituţionale sau deduse pe cale de interpretare. De asemenea, ele sînt
stipulate în unele documente internaţionale, în lumina celor expuse distin-
gem mai multe principii generale ale dreptului, asupra cărora ne vom referi
mai departe.
10.4. Scurtă prezentare analitică a principiilor

generale ale dreptului
L Principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a statului
Acesta e un principiu-cheie al oricărui stat. El constituie de aseme-
nea o premisă a existenţei statului de drept, într-o societate democratică
puterea nu poate să nu aparţină poporului. Aceasta trebuie să-şi găsească
formule juridice pozitive şi structuri organizatorice oportune care i-ar per-
mite un cuvînt hotărîtor în soluţionarea problemelor principale ale statului.
Principiul dat şi-a găsit reflectare în Constituţia Republicii Moldova. Art.
2 al Constituţiei prevede:
(1) „ Suveranitatea naţională aparţine poporului Republicii Moldova,
care o exercită în mod direct şi prin organele sale reprezentative, în forme-
le stabilite de Constituţie.
Dumitru Mazilu, Opera citată, pag. 129-144.

Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Dan Claudin Dănişor, Teoria generală a dreptului, pag. 70-84.
Radu Motică, Gheorghe Mihai, Teoria generală a dreptului, pag. 60.
-= 242 i-
(2) Nici o persoană particulară, nici o parte din popor, nici un grup so-
cial, nici un partid politic sau o altă formaţiune obştească nu poate exercita
puterea de stat în nume propriu. Uzurparea puterii de stat constituie cea
mai gravă crimă împotriva poporului".
Principiu] şi-a găsit reflectare şi în alte articole constituţionale. Aşa,
de exemplu, conform alin._(l)_al_a.rt._38, „voinţa poporului constituie
baza puterii de stat. Această voinţă se exprimă prin alegeri libere, care
au loc în mod periodic prin sufragiu universal, egal, direct, secret, liber
exprimat".
Constituţia, de asemenea, stabileşte modalitatea fixă de formare a au-
torităţilor publice, atribuţiilor lor, coraportuî în exercitarea prerogativelor
ce le revin etc.
în această ordine de idei, o semnificaţie deosebită o are existenţa unor
garanţii constituţionale pentru a asigura exerciţiul puterii pe cele trei pla-
nuri: legislativ, executiv, judecătoresc, întrucît numai astfel puterea va fi
exercitată potrivit cu cerinţele legalităţii ca principiu fundamental şi meto-
dă de conducere socială.
2. Principiul libertăţii
Dicţionarul limbii române modeme menţionează următoarele:
Libertate: „Starea unei persoane libere care se bucură de deplinătatea
drepturilor politice şi civile în stat... Starea celui care nu e supus unui stă-
pîn. Situaţia unei persoane care nu se află închisă sau întemniţată".
într-o societate democratică statul - organismul politic care dispune
de forţă şi decide cu privire la întrebuinţarea ei - garantează juridic şi
efectiv libertatea individului. Libertatea este calitatea specifică a omului.
A renunţa la libertate înseamnă a renunţa la calitatea ta de om, la drepturile
umane, ba chiar la datoriile sale - menţiona Jean-Jacques Rousseau.
După Hegel, dreptul este în genere libertate ca idee: „Dreptul este
ceva în genere sfînt, numai fiindcă el este existenţa în fapt a conceptului
absolut, a libertăţii conştiente de sine".1 însăşi istoria universală este pro-
gresul în conştiinţa libertăţii. „Fiecare treaptă a dezvoltării ideii libertăţii
are dreptul ei propriu, fiindcă ea este existenţa în fapt a libertăţii, într-una
din determinaţiile proprii... Moralitatea, eticul, interesul statului constituie
fiecare un drept special, fiindcă fiecare dintre aceste forme este o determi-
nare şi o existenţă în fapt a libertăţii, în conflict ele nu pot intra decît în
măsura în care stau pe aceeaşi linie, aceea de a fi drepturi, dacă punctul
1
Hegel, Opera citată, pag. 51.
-â 243
de vedere moral al spiritului nu ar fi şi el un drept, libertatea în una din

formele sale, ea nu ar putea să intre în nici un fel de conflict cu dreptul
personalităţii sau cu un altul; fiindcă dreptul cuprinde în sine conceptul
libertăţii, cea mai înaltă determinare a spiritului faţă de care orice altceva
este lipsit de substanţă".1
în această ordine de idei, putem constata contradicţia dintre caracterul
etern al libertăţii fiinţei umane şi regulile dreptului pozitiv. Libertatea nu
înseamnă a trăi după bunul plac, ci a trăi după regulile, pe care le impune
societatea. Edmund Burke (1729-1797), teoretician al dreptului constitu-
ţional britanic, pe bună dreptate spunea: „Libertatea civilă... este o bine-
cuvîntare şi o binefacere, nu o speculaţie abstractă... Libertatea nu există
decît dacă este limitată. Gradul de limitare este imposibil de stabilit cu pre-
cizie în toate situaţiile... (Trebuie găsite) minima şi maxima acestei limitări
astfel încît comunitatea să supravieţuiască".2 Burke adaugă că nu pot exista
drepturi efective fără îndatoriri, libertăţi veritabile fără constrîngeri.
Din cele spuse putem spune că numim libertate condiţiile în care poţi
face tot ceea ce nu interzice legea. Care lege? - ne putem întreba. Desigur, se
are în vedere legea naturală, „corectă" sau dreaptă, deoarece mai pot fi şi se
întîlnesc legi draconice, legi care în ultima instanţă nu contribuie la libertate
reală, ci contribuie la sugrumarea acesteia. Constituţia Republicii Moldova
tratează problema libertăţii în strictă conformitate cu Declaraţia Universală
a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care Republica
Moldova este parte, stabilind totodată prioritatea reglementărilor internaţio-
nale faţă de cele interne. Ea stabileşte, de exemplu, libertatea individuală şi
siguranţa persoanei (art. 25), libertatea conştiinţei (art. 31), libertatea opiniei
şi exprimării (art. 32), libertatea creaţiei (art. 33), libertatea întrunirilor (art.
40), libertatea partidelor şi a altor organizaţii social-politice ş.a.
Astfel, libertatea se încadrează în sistemul normativ-social. Necesita-
tea existenţei legilor este legată de însăşi existenţa societăţii, de supravie-
ţuire a unei comunităţi. „Dacă nu va fi dirijată de anumite legi, iar membrii
săi nu vor accepta să respecte o anumită ordine - menţiona J. Locke - nici
o societate - oricît de liberă ar fi sau oricît de lipsită de importanţă ar fi
ocazia pentru care a fost constituită... - nu va putea să subziste sau să se
menţină unită, ci se va destrăma şi sfărîma în bucăţi".3
1
2
3
John Locke, Eseu despre toleranţă - „Fundamentele gîndirii politicii moderne", Iaşi,
1999, pag. 65.
-= 244 &
3. Principiul egalităţii
Dicţionarul limbii române moderne prevede:
Egalitate: „... Principiu potrivit căruia tuturor oamenilor şi tuturor
statelor sau naţiunilor li se recunosc aceleaşi drepturi şi li se impun ace-
leaşi îndatoriri prevăzute, de regulă, de drept; situaţia în care oamenii se
bucură de aceleaşi drepturi şi au aceleaşi îndatoriri".
In Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, principiul egalităţii
este aşezat lîngă acela al libertăţii, pentru că „egalitatea se poate împlini
între oameni liberi, libertatea îşi află expresia între oameni egali".1
în viziunea lui Alexis de Tocqueville (1805-1859), unul din cei mai
mari gînditori politici şi juridici francezi şi un apărător al libertăţii politice,
ca şi Montesquieu, căruia îi seamănă în multe privinţe, egalitatea este mai
ademenitoare decît libertatea, şi, dacă ar avea de ales, oamenii ar prefera
sclavia în egalitate libertăţii în inegalitate:
„Binele pe care îl aduce libertatea nu se arată decît cu timpul şi este
uşor să subliniezi cauza care i-a dat naştere.
Avantajele egalităţii se fac simţite de îndată şi le vezi decurgînd în
fiecare zi din sursa lor.
Libertatea politică dă, din cînd în cînd, plăceri sublime unui anumit
număr de cetăţeni.
Egalitatea oferă în fiecare zi fiecărui om o mulţime de mici satisfacţii.
Farmecul egalităţii se simte în fiecare moment şi el este la îndemîna oricui;
cele mai nobile inimi sînt sensibile la acest farmec, iar sufletele cele mai
comune găsesc în el o satisfacţie nespusă. Pasiunea căreia îi dă naştere
egalitatea trebuie să fie deci în acelaşi timp energică şi generală.
Cred că popoarele democratice au un gust firesc pentru libertate; lăsa-
te în seama lor, o caută, o iubesc şi nu văd decît cu durere că sînt îndepăr-
taţi de ea. Dar au pentru egalitate o pasiune fierbinte, neostoită, veşnică, de
neînfrînt; aceste naţiuni vor egalitatea în libertate şi dacă nu o pot obţine
continuă să o dorească chiar şi în sclavie. Vor suporta sărăcia, aservirea,
barbaria, dar nu vor suporta aristocraţia".2
Ca valoare, protejată de drept, egalitatea este relaţia cetăţenilor în baza
căreia nimeni nu poate obliga juridic pe alţii fără să se supună el însuşi în
acelaşi timp legii. Că legea este egală pentru toţi, s-a spus prin frumoasa
metaforă Sol încet omnes (Soarele străluceşte pentru toţi). Egalitatea ci-
vică constă deci în a nu recunoaşte un superior înzestrat cu puterea de a
constrînge juridic, fără ca şi ceilalţi să-1 poată constrînge pe el.3
1
Nicolae Popa, Opera citată, \ 996, pag. 121-123.
- Philippe Malaurie, Opera citată, pag. 255-256. 1
-â 245 &
Fundamentul egalităţii este, în concepţia lui Kant demnitatea pe care

o are fiecare om ca persoană. Kant admite umilinţa omului numai în raport
cu Legea, nu cu alţi oameni: „Să nu fiţi slugă omului; nu lăsaţi nepedepsit
pe cel care vă calcă dreptul în picioare". Kant sancţionează tendinţa spre
slugărnicie cu avertismentul: „Cine se târăşte ca un vierme, nu poate plîn-
ge apoi că a fost călcat în picioare".1
Egalitatea, ca principiu al dreptului nu trebuie confundată cu egali-
tarismul, concepţie care preconizează ideea unei nivelări a oamenilor în
ceea ce priveşte consumul şi condiţiile de trai, indiferent de cantitatea şi de
calitatea muncii lor.
Istoria cunoaşte şi cazuri, cînd apelul la egalitate se face pentru a limi-
ta diversitatea, pentru a introduce un sistem social uniformizat. Un astfel
de scop urmăreau, de exemplu, conducătorii comunişti ai Cambodgiei. Se
ajunge atunci la o egalitate în frică şi în robie. Aceeaşi „egalitate" a fost
promovată şi în condiţiile regimului stalinist în Uniunea Sovietică.
Este de menţionat şi faptul că trebuie făcută o diferenţiere între egali-
tatea în drepturi şi egalitatea în faţa legii: „Există o diferenţă de terminolo-
gie care poate deruta. Este acelaşi lucru egalitatea în drepturi cu egalitatea
în faţa legii? Expresia „egalitate în faţa legii" conduce în primul moment
la ideea că egalitatea priveşte aplicarea legii. Ceea ce adaugă dreptul la
egalitate sau egalitatea în drepturi este egalitatea în elaborarea legii. O ade-
vărată egalitate în drepturi presupune deci, cu necesitate posibilitatea unui
control al legiferării. Fără controlul constituţionalităţii legilor, egalitatea în
faţa acestora este ineficientă".
Principiul egalităţii presupune tratarea tuturor oamenilor în mod egal,
ceea ce înseamnă că în situaţii conflictuale soluţionarea juridică a acestora
nu trebuie să fie discriminatorie. Pornind de la valoarea practică a acestui
principiu, Constituţia Republicii Moldova acordă problemei egalităţii un
articol aparte (art.16):
(1) Respectarea şi ocrotirea persoanei constituie o îndatorire primor
dială a statului.
(2) „Toţi cetăţenii Republicii Moldova sînt egali în faţa legii şi a auto
rităţilor publice, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă,
religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau de origine socială".
4. Principiul justiţiei, echităţii şi dreptăţii
Referindu-se la justiţie, „Dicţionarul limbii române moderne" inter-
pretează justiţia ca dreptate, echitate.
1
Ştefan Georgescu, Opera citată, pag. 90,
-â 246 &
La popoarele primitive ideea de justiţie se confundă cu legea talionului:

ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Astfel văd primitivii legea justiţiei divine.
Ideea fundamentală a lui Platon este că virtuţile au baza lor în înţelep-
ciune şi unitatea lor injustiţie. Toate cele trei virtuţi - temperanţă, curaj şi
înţelepciune se unesc în vederea unei valori mai înalte: justiţia.
Aristotel vede în justiţie o virtute care constă în a respecta bunul al-
tuia. El consideră că există două feluri de justiţie: justiţia comutativă şi
justiţia distributivă. Cea dintîi constă în egalitatea în schimb: a da fiecăreia
o valoare echivalentă valorii pe care a prestat-o. Această justiţie mai este
numită reparatoare, purificatoare. Cea de-a doua constă în a da fiecăruia
după meritele sale (este o egalitate proporţională).
Dacă trecem la romani, găsim aceeaşi definiţie a justiţiei ca şi la Aris-
totel, bazată pe atribuirea fiecăruia a ceea ce-i aparţine.
La etapa medievală timpurie constatăm influenţa covîrşitoare a creş-
tinismului, care consideră pe toţi oamenii egali înaintea lui Dumnezeu.
Primii filosofi creştini nu concep justiţia decît într-o egalitate deplină între
oameni. „Nu există nici creştin, nici evreu, nici barbar, nici scit, nici sclav,
nici liber: lisus Christos este întru toţi"- zice S f. Paul (Epistola către Corin-
teni).1 Pentru Sf. Tomas D'Aquino justiţia se caracterizează tot prin egali-
tate, distingînd justiţia comutativă şi justiţia distributivă, ca şi Aristotel.
La Hugo Grotius preceptele justiţiei se impun raţiunii. Raţiunea umană
este în întregime capabilă să deosebească binele de rău ? ceea ce este just
de ceea ce este injust. Din aceasta rezultă „o substanţială independenţă a
Dreptului de Teologie şi Grotius este poate primul care afirmă în mod expres
această independenţă"2 - consideră Giorgio Del Vecchio. Grotius afirmă că
, justiţia popoarelor creştine trebuie să fie mai perfectă şi mai sfintă decît a
popoarelor lipsite de această lumină divină".3 Susţinînd că dreptul natural
este imuabil, Grotius va spune că aceasta nu numai că nu depinde de voinţa
omului şi nici chiar voinţa lui Dumnezeu nu-1 poate schimba pentru că „aşa
cum Dumnezeu nu poate face ca doi şi cu doi să nu facă patru, tot astfel el nu
poate face ca ceea ce este rău prin însăşi natura sa să nu fie rău".4
Poate fi remarcat şi faptul că, începînd cu Grotius, în conţinutul no-
ţiunii de justiţie pătrunde o nouă idee: ideea de libertate Grotius defineşte
justiţia ca respectul demnităţii şi libertăţii omeneşti.5
1
2
Giorgio Del Vecchio, Opera citată, pag. 82.
3
4
Filosofici dreptului. Marile curente, pag. 102.
5
-^ 247 t-
Ideea aceasta o găsim şi la Locke, în „Eseu asupra guvernării civile",

care consideră că primul drept al omului este libertatea, justiţia nefiind altce-
va decît a garanta fiecăruia posibilitatea de a se folosi de facultăţile sale.
Ideea libertăţii o vom găsi la Montesquieu, la Rousseau şi, în sfîrşit
la Kant, pentru care dreptul, ca şi justiţia se rezumă în respectul libertăţii
fiecăruia. Oamenii trebuie să aspire la egalitate şi justiţie: „Atunci cînd
justiţia dispare - scrie Kant - nu mai există nici o valoare pentru care să
trăiască oamenii pe pămînt".1
Concepţia liberă a justiţiei îşi va găsi consacrarea în marea Revolu-
ţie franceză, care proclamă ca prim drept al omului libertatea (Declaraţia
Drepturilor Omului din 1789, art. 2).
Dacă aruncăm o privire asupra doctrinelor mai aproape de zilele noas-
tre asupra justiţiei, găsim aceeaşi varietate de idei.
lacob Wassermann (1873-1934), cunoscut romancier german arată că
„omul posedă un drept primar în inima lui, un drept înnăscut. Fiecare om
are dreptul la Justiţie, aşa cum are dreptul la aer. Dacă acesta îi este răpit,
sufletul se înăbuşă", iar Juls Renard (1864-1910), remarcabil scriitor şi
poet francez, sublinia semnificaţia justiţiei în înţelegerea oamenilor. „Cu-
vîntul Justiţie este cel mai frumos cuvînt din limbajul oamenilor şi e vai
de ei cînd ajung să nu-1 mai înţeleagă".2
Profesorul Nicolae Popa menţionează că „justiţia (sora romană a lui
Dike) reprezintă acea stare generală ideală a societăţii, realizabilă prin asi-
gurarea pentru fiecare individ în parte şi pentru toţi împreună a satisfacerii
drepturilor şi a intereselor lor legitime".3
Ideea de justiţie este strîns legată de dreptate, echitate. Acelaşi „Dic-
ţionarul limbii române moderne" defineşte dreptatea ca „principiul care
cere să se dea fiecăruia ceea ce i se cuvine şi să i se respecte drepturile;
echitate...".
Dreptatea ca idee este produsul unei îndelungate gîndiri sociale. Pas-
cal consideră că: „Dreptatea este ceea ce este statornicit; şi astfel toate
legile noastre statornicite vor fi socotite în chip necesar drepte, fără a mai
fi cercetate, pentru că sînt statornicite". E cunoscută şi celebra sa afirmaţie:
„Drept este că ceea ce e drept să fie urmat, necesar este că ceea ce e mai
puternic să fie ascultat. Dreptatea fără putere este neputincioasă, puterea
fără dreptate este tiranică. Dreptatea fără putere este contestată, fiindcă
' Ştefan Georgescu, Opera citată, pag. 92.

2
3
-Ş 248 t-
există întotdeauna răuvoitori; puterea fără dreptate este învinuită. Aşadar,

puterea şi dreptatea trebuie aşezate laolaltă şi pentru aceasta trebuie făcut
astfel încît ceea ce e drept să fie puternic, sau ceea ce e puternic să fie drept.
Dreptatea poate fi discutată, puterea e uşor de recunoscut şi nu se discută.
Aşa se face că dreptatea n-a putut căpăta putere, pentru că puterea a com-
bătut dreptatea, afirmînd că este nedreaptă şi că ea este cea care e dreaptă,
încît neputînd face să fie şi puternic ceea ce este drept, am făcut să fie drept
ceea ce este puternic".1 Cele spuse cu mai bine de trei secole de marele
gînditor nu şi-au pierdut nici pînă azi actualitatea.
în ceea ce priveşte echitatea originea acestui cuvînt se află în latines-
cul aequitos, care se traduce prin dreptate, nepărtinire, cumpătare, potrivi-
re, în înţelesul modern al cuvîntului, echitatea priveşte atît activitatea de
elaborare a dreptului cît şi cea de aplicare şi interpretare a acestuia.
5. Principiul responsabilităţii
Responsabilitatea se înfăţişează ca un fenomen social întrucît expri-
mă un act de angajare a individului în contextul relaţiilor sociale. Respon-
sabilitatea determină un anumit comportament al individului faţă de alţi
indivizi, al individului faţă de societate şi al societăţii faţă de individ.
Responsabilitatea presupune asumarea răspunderii faţă de rezultatul
acţiunii sociale a omului.
Responsabilitatea este strîns legată de libertate. Mai mult ca atît: li-
bertatea este o condiţie fundamentală a responsabilităţii.
Ca principiu fundamental al dreptului, responsabilitatea apare ca un
raport conştient al individului la valorile şi normele sociale.
Responsabilitatea juridică nu trebuie confundată cu răspunderea juri-
dică pentru că aceasta din urmă, reprezintă un raport juridic impus din afa-
ra individului, pe cînd responsabilitatea reprezintă actul personal, pe care
individul îl face în raport cu propria conştiinţă, raportîndu-se la normele şi
valorile societăţii. Responsabilitatea socială, consideră dr. Lidia Barac, ar
putea fi definită ca fiind „acea instituţie socială care cuprinde complexul
de atitudini ale omului în raport cu sistemul de valori, instituţionalizat de
societatea în care trăieşte, în vederea conservării şi promovării acestor va-
lori, în scopul perfecţionării fiinţei umane şi conservării vieţii în comun, pe
calea menţinerii şi promovării ordinii sociale şi binelui public".2
Responsabilitatea revine numai omului liber care are libertatea de a
acţiona, de a-şi determina conştient comportamentul său. Omul este socotit
1
Philippe Malaurie, Opera citată, pag. 103-104.
2
Lidia Barac, Răspunderea şi sancţiunea juridica, Bucureşti, 1997, pag. 15.
-f 249 ^-
responsabil numai pentru acţiunile sale voluntare, adică pentru acţiunile pe

care le săvîrşeşte conştient, de bună voie, pe care le poate controla. Prin ur-
mare, responsabilitatea e condiţionată de capacitatea omului de a justifica
motivele ce 1-au determinat în declanşarea acţiunilor lui şi de a lua asupra
sa în mod conştient consecinţele acţiunilor întreprinse. In condiţiile în care
acţiunile omului ar fi involuntare, determinate de factori exteriori, respon-
sabilitatea nu e posibilă, în această ordine de idei, Peter K.Mcinerney men-
ţionează : „Oamenii sînt responsabili numai pentru acţiunile voluntare şi
rezultatele acestora (ceea ce o persoană normală ar considera a fi rezultatul
unei acţiuni voluntare). Ceilalţi oameni şi autorităţile legale ne pot face în
mod legitim responsabili numai dacă comportamentul se află sub controlul
nostru. Dacă putem dovedi că acţiunea noastră nu era voluntară, ne putem
apăra în faţa pedepsei şi a blamului".1
Responsabilitatea socială cunoaşte diverse forme: civică, morală, ju-
ridică, politică etc. Dimensiunea juridică a responsabilităţii s-a impus trep-
tat, devenind unul din principiile generale ale dreptului.
* * *
Ne-am pronunţat asupra unor principii generale ale dreptului. Aceste
principii sînt rezultatul unor experienţe sociale şi reflectă cerinţele obiec-
tive ale dezvoltării societăţii. Evident, ele reflectă şi o parte a conţinutului
conştiinţei umane, omul fiind creatorul, purtătorul şi promovatorul lor. Să
nu uităm însă că dreptul prin complexitatea sa poate reţine şi multe alte
idei călăuzitoare, care, fără rezerve pot fi considerate în calitate de princi-
pii ale dreptului. Iată doar unele din ele.
Umanismul (provine de la latinescul humanismus) — se interpretează
drept concepţie care proclamă ca principii etice supreme libertatea şi dem-
nitatea umană, necesitatea desăvîrşirii personalităţii umane.
Umanismul ca principiu al dreptului abordează o problemă pe cît de
simplă, pe atît de complicată de a fi realizată la justa ei valoare în viaţa de
toate zilele: nu omul există pentru drept, ci dreptul există pentru om. Ca
urmare, sistemul de drept în ansamblu, ramurile şi instituţiile juridice, fie-
ce normă în parte urmează să fie pătrunse de grija faţă de om, de interesele
lui. Principiul dat şi-a găsit reflectare în art. l al Constituţiei Republicii
Moldova:
„...(3) Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care
demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a persona-
Peter K.. Mcinerney, Introducere în filosofic, Bucureşti, 1998, pag. 194.
-s 250 g-
lităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi

sînt garantate".
Legalitatea - faptul de a fi conform cu legile; respectare a legilor; sta-
re de ordine capabilă să asigure, prin lege, viaţa şi activitatea unei societăţi,
a unui stat.
Legalitatea, ca principiu al dreptului, se referă la două aspecte prin-
cipale:
a) activitatea autorităţilor publice trebuie să se desfăşoare conform
legilor;
b) comportamentul subiecţilor de drept să corespundă legii.
Aceste două aspecte principale scot în evidenţă faptul că nimeni nu
este mai presus de lege.
Nemo censetur ignorare legem (Nimeni nu are voie să nu cunoască
legea). Adagiu din dreptul roman: necucoaşterea legii nu constituie o jus-
tificare a nerespectării ei.
10.5. Prezentarea unor principii specifice

diferitelor ramuri ale dreptului
Principiile specifice dreptului civil:
• Principiul egalităţii părţilor
• Principiul responsabilităţii civile
Principii specifice dreptului penal:
• Nullum crimen sine lege - nu există infracţiuni fără lege
• Nulla poena sine lege - nu există pedeapsă fără lege
• Individualizarea pedepsei
Principii specifice dreptului comercial:
• Libertatea comerţului
« Concurenţa loială
Principii specifice dreptului procesual:
• Principiul contradictorialităţii
• Principiul disponibilităţii
» Principiul oralităţii dezbaterilor
« Principiul aflării adevărului
• Principiul garantării libertăţii persoanei
• Principiul respectării demnităţii umane
• Principiul garantării dreptului la apărare
-= 251 i-
10.6. Importanţa teoretică şi a principiilor dreptului

Importanţa teoretică. Importanţa teoretică a principiilor dreptului re-
zidă din aportul lor la opera de creare a dreptului. Acest rol este exercitat
sub influenţa tradiţiei şi inovaţiei.
Tradiţia, din însăşi sensul ei, presupune o moştenire de obiceiuri, da-
tini, credinţe care se transmit din generaţie în generaţie şi constituie o tră-
sătură specifică a unui popor. Astfel, ea apare ca o constantă a unui popor,
ce nu poate fi neglijată în nici un domeniu de activitate socială, inclusiv, în
cea de creare a dreptului. Cunoscînd principiile dreptului, „ştim ce vrem
şi putem ajunge unde ne-am propus". Principiile direcţionează activitatea
legiuitorului şi asigură o continuitate în evoluţia dreptului, o stabilitate
relativă a acestuia.
Inovaţia (noutate, schimbare, prefacere) asigură transformarea per-
manentă a dreptului conform noilor cerinţe sociale. Principiile dreptului
devin puncte de plecare, de referinţă, de sprijin în modificarea sistemului
dreptului.
Importanţa teoretică a principiilor generale ale dreptului rezultă şi din
faptul că ele stau la baza principiilor de ramură şi a celor interramurale.
Importanţa practică. Importanţa practică a principiilor dreptului re-
zultă din următoarele idei:
• principiile generale ale dreptului sînt izvoare creatoare ale drep
tului. Conţinutul normelor juridice este determinat de principiile
generale ale dreptului;
• principiile generale ale dreptului impun „să se facă dreptate", „să
biruiască justiţia", nimeni să nu fie favorizat, pentru că „nimeni nu
este mai presus de lege", „toţi sînt egali după lege şi în faţa legii"
etc.;
• principiile dreptului privesc omul, libertatea şi demnitatea lui, in
clusiv apărarea acestor drepturi organizată prin stat;
• în cazuri determinate, principiile dreptului ţin loc de norme de re
glementare. Atunci cînd, într-o cauză legea tace, judecătorul solu
ţionează cauza în temeiul principiilor generale ale dreptului.
-= 252 &
Teoria generală a dreptului şi sfatului
1. Ce se înţelege prin principiile dreptului?
2. Prin ce se caracterizează principiile dreptului?
1. Delimitaţi principiile dreptului de normele juridice, de categoriile şi
conceptele juridice, de axiome, maxime şi aforisme. Daţi exemple.
3. Clasificaţi principiile dreptului, în dependenţă de diferite criterii.
2. Faceţi o prezentare analitică a principiilor generale, ramurale, in-
terramurale ale dreptului.
4. Care este importanţa teoretică şi practică a principiilor dreptului?
5. Interpretaţi următoarele:
a) „Nimeni nu trebuie să fie atît de bogat încît să-l poată cumpăra
pe altul, şi nimeni atît de sărac încît să fie silit să se vîndă"
(Jean - Jacques Rousseau).
b) „ Cînd se aude spunînd că libertatea în genere este să poţi acţi
ona aşa cum vrei, o atare reprezentare poate fi luată numai ca
totală lipsă a culturii gîndirii, în care nu se găseşte încă nici o
urmă a ceea ce este voinţă liberă în şi pentru sine, dreptul, mo
ralitatea etc." (Hegel).
Literatura recomandată:__________________________
2. Elena Botnari, Principiile dreptului: aspecte teoretico-practice, Teză
de dr. în drept, Chişinău, 2004.
reşti, 2001.
5. Ion Dogaru, Dan Claudiu Dănişor, Gheorghe Dănişor, Teoria generală
a dreptului, Bucureşti, 1999.
6. Ştefan Georgescu, Filosofia dreptului. O istorie a ideilor din ultimii
2500 de ani, Bucureşti, 2001.
7. Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Principiile filosofiei dreptului, Bucu
reşti, 1969.
-= 253 &

12. Alexandru Văllimărescu, Tratat de enciclopedia dreptului,
Bucureşti, 1999.
13. Giorgio Del Vecchio, Lecţii de filosofic juridică, Bucureşti, 1993.
Dreptul în sistemul
i normativ social
,/ ;;• v;r ,,infsntjiţia fără forţ

;;:*ţ - puterea
| ••":>;• fără 'forţă esj:e coniehtată;.p'tâi.tffi
•î?n:otiieaihi.a oameni răii fc
.SI
Societatea şi necesitatea reglementării normative.

Normele sociale, trăsăturile lor. Clasificarea normelor sociale.
Dreptul şi alte norme sociale.
11.1. Societatea şi reglementarea normativă a
relaţiilor sociale
Societatea umană constituie un organism viu, un sistem logic orînduit
şi bine închegat de elemente care se află în raporturi şi legături reciproce
şi care formează un tot întreg. Ca şi oricărui sistem, societăţii i se impune
dirijarea comportării şi funcţionării elementelor ei constitutive. Dirijarea
permite orientarea societăţii, a elementelor acesteia spre un scop anumit.
Din aceste considerente, e necesară o reglementare socială, care ar asigura
o ordine şi disciplină în societate.
A reglementa, în sens social, înseamnă a determina comportamentul
oamenilor, al colectivelor de oameni, a impune o activitate umană în anu-
mite limite acceptabile societăţii. Reglementarea socială se caracterizează
prin următoarele:
în primul rînd, fiecărui tip istoric de societate îi este caracteristică o
anumită măsură de reglementare socială („mai mare" sau „mai mică").
In al doilea rînd, pe măsura dezvoltării societăţii umane creşte nivelul
„socializării" vieţii, adică tot mai multe relaţii dintre oameni necesită o
reglementare socială.
în al treilea rînd, o tendinţă de dezvoltare a reglementării sociale o consti-
tuie formarea unor mecanisme de reglementare normativă a relaţiilor sociale;
în sfîrşit, pe măsura dezvoltării vieţii sociale, au loc schimbări calita-
tive ale mecanismului de reglementare normativă.1
Reglementarea socială poate fi de două feluri: individuală şi normativă.
Reglementarea individuală se face prin adresări personale concrete
pentru cazuri concrete. Aceste adresări (comenzi) sînt valabile doar pentru
o singură dată.
Reglementarea normativă e o reglementare mult mai complexă. Ea
presupune o dirijare a comportării umane prin intermediul anumitor mode-
le, etaloane, adică prin intermediul unor reguli generale de conduită, care
se atribuie la toate cazurile de genul respectiv, reguli, cărora trebuie să se
supună toate persoanele ce nimeresc în situaţiile programate.
Ambele modalităţi de reglementare se practică în viaţa de toate zilele.
Atît în primul, cît şi în al doilea caz, se atinge rezultatul scontat: activita-
tea, comportamentul uman e dirijat conform interesului urmărit.
Cepreă Aneicceea, O6van meopust npasa, T. l, MocKBa, 1981, pag. 48-49.
-^ 256 &
în acelaşi timp însă ele au o sferă de aplicare ce diferă. Cu cît o so-

cietate e mai avansată cu atît se impune tot mai mult o reglementare nor-
mativă. Reglementarea normativă reprezintă un comandament al societăţii
adresat membrilor societăţii care o compun, colectivităţilor acestora etc.
Normarea înseamnă stabilirea unor reguli care organizează conduita
umană. Nici un proces social nu poate avea loc fără reglementare, fără
normare, în această ordine de idei, profesorul Pavel Apostol menţionează
faptul că „ţine de natura însăşi a acţiunii umane ca ea să fie normată". 1 însă
spre deosebire de animal, care se caracterizează printr-un comportament
ce se realizează prin mecanisme automate - reflexe sau instincte, activită-
ţile omului sînt normate conştient, pe baza unor criterii de natură socială.
„Creaţiunea de norme - scria E.Speranţia - este un fenomen cît se poate
de regulat şi firesc în viaţa socială. Aceasta decurge din legile vieţii în ge-
neral, apoi din legile minţii omeneşti în general şi, în fine, din însăşi natura
şi condiţiile vieţii sociale".2
Din cele spuse rezultă că E.Speranţia evidenţiază trei domenii din care
decurge nevoia de supunere la norme: primul - legile vieţii în general; doi
- legile minţii omeneşti; trei - însăşi natura socialului.
Procedînd în felul acesta, Speranţia aduce sub un singur numitor trei
domenii diferite (viaţa, raţiunea, societatea). „Acest liant, care se adună
într-un singur tot, este norma. De aici deducţia conform căreia normativi-
tatea este constitutivă fiinţei omeneşti şi confirmă ipoteza nevoii noastre
de a ne supune la norme. Normativitatea semnifică faptul că în toate acţi-
unile sale omul trebuie să urmeze anumite direcţii şi că trebuie să respecte
riguros anumite limite. Norma ne arată că aşa trebuie să fie sau să nu fie.
Se observă că atunci cînd vorbim de normă, intrăm pe tărîmul lui trebuie,
care devine dominant în raport cu ceea ce este"}
Normarea activităţii oamenilor se realizează prin elaborarea unui an-
samblu de reguli, principii, constrîngeri, obligaţii, drepturi şi îndatoriri de
natură morală, religioasă, juridică, economică, politică, estetică etc., care
reglementează conduita şi comportamentele individuale şi de grup.
Societatea îşi formează treptat un ansamblu de reguli care are menirea
să contribuie la ordonarea şi armonizarea relaţiilor din societate. Ca ur-
mare, „întreaga viaţă socială se desfăşoară într-un cadru normativ, fără de
care societatea ar fi prada anarhiei, a violenţei şi a egoismului individual.4
1
Pavel Apostol, Normă etică şi activitate normată, Bucureşti, 1968, pag. 68.
2
3
Filosofia dreptului. Marile curente, pag. 268.
4
-i 257 t-
Reglementarea normativă porneşte de la fapte, de la cazuri particulare,

de la observarea relaţiei sociale şi de la aprecierea rolului acesteia în socie-
tate. Nu există o relaţie socială căreia să nu-i corespundă o apreciere socia-
lă. Fiecare faptă (acţiune sau inacţiune) umană este sau permisă sau interzi-
să. Aprecierile sociale se fac la diferite niveluri: ele pot fi făcute de un grup
social, de anumite organizaţii sociale, de stat, de întreaga societate. Dese-
ori aprecierile făcute la nivel diferit coincid, alteori însă aprecierile făcute
diferă, ba chiar pot fi şi contradictorii. Bineînţeles, cu cît aceste aprecieri
coincid, cu atît putem fi mai siguri că relaţia socială, fapta socială va cores-
punde modelului prescris. Fiecare etapă de dezvoltare socială dă prioritate
unei forme de apreciere socială. Dacă ne vom referi la etapa contemporană,
ea, indiscutabil, pune pe prim plan aprecierea pe care o dă statul unei relaţii
sociale respective. O asemenea apreciere se conţine în regula de drept. „Re-
gula de drept, menţiona Mircea Djuvara, există cu scopul de a ocroti voinţa
fiecăruia din noi, în activitatea ei legitimă în aşa fel încît fiecare din noi să
putem să urmărim, prin concepţia pe care o avem, idealurile morale care ne
convin, în cadrul idealului moral al societăţii respective".1
11.2. Normele sociale, clasificarea şi trăsăturile lor

Pentru o mai profundă cunoaştere a esenţei, particularităţilor specifice
ale dreptului, a rolului acestuia în viaţa societăţii, este necesar ca dreptul
să fie examinat în sistemul general al normelor sociale, să se stabilească
legăturile reciproce ale dreptului cu alte verigi ale sistemului.
Normele sociale constituie totalitatea normelor ce reglementează re-
laţiile sociale, comportamentul oamenilor, acţiunile colectivelor, categori-
ilor sociale. Prezenţa sistemului integral al normelor sociale este una dintre
condiţiile necesare ale vieţii societăţii, un mijloc de administrare socială,
de asigurare a interacţiunii zilnice, coordonate ale oamenilor.
Normele sociale reglementează conduita oamenilor în diferite dome-
nii de activitate socială. Fără acţiunea normelor ar fi imposibilă desfăşu-
rarea normală a vieţii sociale. Pe măsura dezvoltării societăţii se dezvoltă
şi sistemul normelor sociale. Indiferent de domeniul pe care îl reglemen-
tează, „normele sociale conţin reguli adresate indivizilor, descriind şi de-
taliind modalităţile în care valorile trebuie concretizate în comportamente
legitime şi acceptate de societate".2
1
2
Dan Banciu, Opera citată, pag. 15.
ni 258 ir
Prescriind comportamentul omului, normele sociale contribuie la

atingerea ordinii în societate, la stabilirea acesteia. Totodată., prin interme-
diul normelor, grupurile sociale, societatea în ansamblu, „îşi exercită con-
trolul asupra conduitelor individuale, le induce o anumită uniformitate, le
imprimă convergenţa, fapt deosebit de important pentru realizarea unităţii
şi coeziunii grupului". 1
Dat fiind diversitatea relaţiilor sociale, care necesită reglementare so -
cială, variate şi numeroase sînt şi normele sociale. Insă numărul extrem
de mare al normelor sociale nu trebuie să ne creeze impresia unui haos
normativ. Aceste norme „nu acţionează izolat unele de altele, ci, dimpotri -
vă, între acestea se manifestă multiple interdependenţe şi interacţiuni care
asigură o anumită ierarhizare şi organizare a lor în cadrul unui ansamblu,
unei totalităţi, unui sistem a normelor sociale". 2
In cadrul societăţii omul se supune (sau nu) normelor sociale. „Ten -
dinţa comportamentului uman de a fi în concordanţă cu regulile prescrise
ale grupului sau ale societăţii, cu aşteptările acestora, se numeşte confor-
mitate ".3
Conformitatea ca acceptare şi respectare de către individ a norme -
lor sociale nu trebuie confundată cu conformismul, „concept ce exprimă
o trăsătură de personalitate reproşabilă adesea din punct de vedere etic,
constînd în evitarea afirmării unei idei, opinii şi atitudini proprii în raport
cu un fapt, o problemă, un eveniment oarecare". 4
Conformitatea facilitează ordinea în societate. Evident, ar fi ideal dacă
comportamentul uman ar corespunde exigenţelor înaintate de normele so -
ciale. Aceasta însă nicicînd nu poate fi atinsă, în aceste condiţii, apare un
fenomen opus conformităţii, numit devianţă. Devianţa cunoaşte mai multe
forme şi tot normele sociale sînt acelea care stabilesc reacţia grupului so-
cial, a societăţii în ansamblu în cazul comiterii lor.
Cele spuse încă o dată scot în evidenţă complexitatea vieţii sociale, a
relaţiilor sociale caracteristice acesteia.
Dat fiind faptul că relaţiile sociale sînt extrem de variate, extrem de
variate sînt şi normele sociale care reglementează aceste relaţii, în cadrul
sistemului de norme sociale pot fi evidenţiate următoarele sisteme de nor-
me (în acest caz cuvîntul „sistem" e folosit într-un sens mai restrîns):
1
- Ibidem, pag. 122.
3
Idem.
4
Dicţionar de psihologie socială, Bucureşti, 1981 pag. 62.
-i 259 6-
a) norme etice (norme de morală);

b) norme obişnuielnice (sau pur şi simplu: obiceiuri);
c) norme ale partidelor şi ale altor organizaţii social-politice (norme
politice), normele diverselor organizaţii nonguvernamentale (nor
me corporative);
d) norme religioase;
e) norme juridice;
f) un loc aparte în sistemul normelor ce activează în societate revine
normelor tehnice.
Normele sociale pot fi clasificate şi după multe alte criterii.
Astfel, normele sociale pot fi diferenţiate:
a) în dependenţă de sfera de reglementare normativă. Pornind de la
acest criteriu, diferenţiem norme sociale general-umane (internaţionale) şi
norme sociale caracteristice unei societăţi luate în parte;
b) după modul de apariţie. Pot fi deosebite norme ce au apărut spon
tan, neorganizat (obiceiuri, norme morale) şi norme apărate în mod orga
nizat (norme juridice, norme ale unor organizaţii nonguvernamentale);
c) după conţinutul lor, adică în dependenţă de domeniul vieţii socia
le la care ele (normele) se referă (norme politice, juridice, religioase etc.);
d) după natura ocrotirii, garantării lor etc.
Sistemul normelor sociale reflectă gradul realizat în dezvoltarea vieţii
economice, social-politice, culturale etc. a societăţii, în normele sociale
se răsfrîng, de asemenea, caracterul puterii de stat, particularităţile naţio-
nale şi istorice ale vieţii ţării. Normele care reglementează relaţiile soci-
ale reflectă şi concentrează în totalitatea lor acţiunea legilor obiective ale
dezvoltării sociale, adică a unor asemenea legi care acţionează în virtutea
necesităţii natural-istorice.
Deşi cuprind diverse domenii de reglementare socială şi, ca urmare,
se clasifică în diverse categorii, normele sociale acţionează într-o anumită
legătură reciprocă. In procesul interacţiunii un grup de norme se comple-
tează cu altul. Totodată, toate părţile componente care alcătuiesc sistemul
normelor sociale, capătă proprietăţi noi. Eficienţa acţiunilor normelor so-
ciale îşi găseşte expresia într-o ordine publică trainică, în disciplină, într-o
atmosferă de colaborare a oamenilor. Formînd un tot întreg, normele soci-
ale, deşi sînt diverse, au unele trăsături comune:
1. Orice normă, indiferent de natura ei (morală, politică, juridică
etc.), reflectă condiţiile epocii istorice, structura socială, interesele
diverselor grupări sociale, interesele guvernanţilor. Ca urmare, ele
-^ 260 e-
nu sînt date odată pentru totdeauna, ci evoluează în funcţie de na-

tura orînduirii sociale.
2. Normele sociale reglementează relaţiile sociale pentru a condiţio
na desfăşurarea normală a activităţilor umane. In acest scop nor
mele sociale semnifică un anumit standard al comportamentului,
prescriind anumite acţiuni obligatorii sau, dimpotrivă, interzicînd
anumite acţiuni. Ele, de asemenea, pot stabili cazurile, în care
subiecţii dispun de dreptul de a-şi alege varianta de comportare.
Totodată, prin intermediul normelor sociale se prescriu drepturile,
libertăţile şi îndatoririle subiecţilor relaţiilor sociale.
3. Normele sociale prevăd şi se bazează pe anumite situaţii tipice,care
se întîlnesc în societate, în viaţa de toate zilele. Ca urmare, normele
sociale nu pot cere o acţiune irealizabilă sau nu pot interzice ceva
ce nu poate fi interzis. E important, de asemenea, ca situaţia tipică
reflectată în norme să aibă o însemnătate socială.
4. Normele sociale se adresează unor subiecţi principali şi au un ca
racter impersonal. Ele nu au adresaţi concreţi. Norma nu este adre
sată unei persoane la concret, ci anumitor categorii de persoane;
5. Normele sociale sînt norme destinate pentru a fi folosite de nenu
mărate ori.
6. Normele sociale urmăresc încurajarea acţiunilor şi comportamen
telor care sînt în concordanţă cu scopul general şi prevenirea con
duitelor deviante. De aceea normele sînt prevăzute cu anumite sti
mulente pentru comportamentul conform cu prevederile lor sau cu
sancţiuni pentru comportamentul deviant de la regula prescrisă.
7. Normele sociale ce reglementează aceeaşi activitate trebuie să fie
reciproc raţionale, adică nu i se poate cere aceleiaşi persoane să
execute şi să nu execute o acţiune în acelaşi timp.
11.3 Corelaţia normeior juridice

cu alte categorii de norme sociale
Dreptul nu apare pe loc gol. Istoriceşte, dreptul s-a desprins treptat din
normele de morală şi din obiceiuri. In acest sens, morala precede dreptului.
• Morala reprezintă un ansamblu de concepţii şi reguli cu privire la
bine sau ia rău, drept sau nedrept, permis sau nepermis. Valorile morale
reprezintă scopuri sociale şi atitudini preferenţiale, cum sînt: responsabili-
tatea, echitatea, demnitatea, dreptatea, libertatea.
^ 261 &
Dreptul nu numai că s-a desprins treptat din morală, dar s-a dezvoltat,
a evoluat o dată cu aceasta.
în ce priveşte raportul dintre drept şi morală, în timp, s-au conturat mai
multe puncte de vedere, printre care un loc dominant ocupă următoarele:
L Dreptul este conceput ca un minim de morală, în diviziunea acestei
concepţii, dreptul şi morala nu sînt altceva decît cele două faţete ale unui
fenomen, şi anume:
- morala este etica subiectivă;
- dreptul este etica obiectivă.
2. Statul este singurul temei al dreptului. Susţinînd că statul este sin
gurul temei al dreptului, această concepţie concepe o ordine de drept fără
morală. Părtaşii acestei concepţii privesc dreptul ca un fenomen în sine,
desprins de orice altă realitate. De aici rezultă că nu se poate afirma că
dreptul trebuie să fie moral, deoarece nu există morală absolută. O regle
mentare juridică poate fi concomitent conformă cu un sistem de morală şi
în contrazicere cu alt sistem.
3. Curente sociologice, între primele două concepţii (dreptul „un mi
nimum de morală" şi „statul este unicul temei al dreptului") se plasează cu
rentele sociologice care admit prezenţa spontană a dreptului în viaţa socială,
ca urmare a presiunii unor factori social-politici. Aşa, de exemplu, francezul
Leon Duguit consideră că, în procesul de creare a dreptului, legiuitorul ţine
cont de conştiinţa socială, sentimentul societăţii, solidarităţii sociale.
Indiferent de modul de abordare a problemei coraportului „drept-mo-
rală", se impune ca dreptul să aibă un conţinut moral, în această ordine de
idei, e semnificativă poziţia lui Giorgio del Vecchio, care menţiona că „re-
laţiile dintre morală şi drept sînt aşa de strînse încît ambele aceste categorii
au esenţial acelaşi grad de adevăr, aceeaşi valoare". 1 O poziţie asemănă-
toare împărtăşeşte şi Matei Cantacuzino: „... obiceiurile şi legile în care se
concretizează normele dreptului se inspiră necontenit din concepţiile mo-
rale ale societăţii şi se fasonează prin modul lor de îndrumare şi de aplicare
după progresul sau regresul ce se manifestă în concepţia morală dominantă
într-un anumit moment şi într-un anumit mediu social".2
Asemenea abordare a problemei constituie o continuitate a celebrei
definiţii dată dreptului de către Celsus: „Jus est ars boni et aequi" (dreptul
este arta binelui şi a echităţii).
1
Giorgio del Vecchio, Opera citată, pag. 199.
2
Matei Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Bucureşti, 1921, pag. 12.
-t 262 6-
Analiza comparativă a dreptului şi a moralei duce la concluzia că am-

bele sînt ordini sociale normative, dar de tip diferit. Sînt ordini sociale
normative pentru că ambele reglează conduita oamenilor în măsura în care
ea intră în raport direct sau indirect cu cea a altor oameni. Funcţia oricărei
ordini sociale normative e de a provoca o anumită conduită a oamenilor
care-i sînt supuşi, de a incita aceşti oameni fie de a se abţine de la anumite
acte, considerate pentru anumite motive ca dăunătoare pentru ceilalţi oa-
meni, fie, dimpotrivă, de a îndeplini anumite acte considerate socialmente
utile.
Cu toată afinitatea lor, dreptul nu se confundă totuşi cu morala, între
cele două categorii de reguli există şi unele diferenţe, şi anume:
a) morala, spre deosebire de drept, are o vîrstă mult mai avansată.
In timp ce normele juridice apar doar o dată cu apariţia statului,
normele de morală sînt cunoscute şi societăţii preş tataie;
b) domeniul moralei este mult mai vast decît cel al dreptului. Drep
tul nu reglementează decît conduita oamenilor în măsura în care
trăiesc în societate, neatribuindu-se la gîndurile umane. Morala,
dimpotrivă, „ne cere cont de gîndurile noastre cele mai intime",
„ bate la fereastra sufletului şi o penetrează cu uşurinţă răscolind
„Eul"pînă la autodistrugere prin mustrarea de conştiinţă". 1 Cu
alte cuvinte, „ morala are de obiect reglementarea faptelor interne,
intenţia noastră; dreptul are de obiect reglementarea faptelor ma
teriale externe ale noastre ";2
c) morala este mult mai exigentă decît dreptul. Altfel spus, morala
este mult mai pretenţioasă faţă de drept, cere mai mult. Morala ac
tivează cu unele categorii, despre care dreptul nu vorbeşte: mila,
recunoştinţa, bunăvoinţa etc.;
d) modalitatea de garantare a moralei şi dreptului este diferită. Dife
rite sînt şi sancţiunile prevăzute pentru abaterile de la prevederile
dreptului şi cele ale moralei.
® Normele obişnuielnice (obiceiurile). Aşa cum am subliniat deja,
istoriceşte, dreptul nu s-a desprins treptat, numai din morală, ci şi din obi-
cei. Normele obiceiului constituie o categorie a normelor sociale. Obi-
ceiurile reprezintă nişte reguli, încetăţenite în practica socială ca rezultat
al aplicării lor în repetate rînduri, criteriul statornicit în aprecierea unui
anumit gen de relaţii, acţiuni ale persoanei, ale colectivului de oameni.
1
2
-= 263 &
Foarte apropiate de obiceiuri sînt tradiţiile, care sînt modalităţi constituite

în comportamentul oamenilor, categoriilor sociale şi care se transmit din
generaţie în generaţie. Obiceiurile şi tradiţiile au, de regulă, un caracter
stabil.
în viaţa socială şi, în primul rînd, în sfera relaţiilor traiului de familie,
obiceiurile, tradiţiile îşi găsesc expresia în ritualuri. Ritualul este o acţiune
sau un complex de acte ale omului, ale unui grup de oameni avînd un anu-
mit caracter. Aşa sînt, bunăoară, ritualurile nupţiale, ritualurile de cumă-
trie, ritualurile de a sărbători în cadrul familiei a zilelor de naştere etc.
Obiceiurile se concretizează în formule orale. Autoritatea lor se ba-
zează pe faptul că ele sînt rezultatul unei practici vechi şi incontestabile.
Dimitrie Guşti menţiona: „In mod general, trei subiecte sînt producătoare
de legislaţie: individul, statul şi societatea. Individul îşi crează o legislaţie
a lui proprie, de conducere prin aşa-zisa obişnuinţă; statul prin sistemul
cunoscut, iar societatea, prin obiceiuri. Obiceiul e legislaţia proprie pe care
societatea şi-o dă ei însăşi pentru ca să trăiască şi să se dezvolte".1
Totodată, D. Guşti face unele precizări a termenilor aplicaţi: obişnu-
inţa este totdeauna repetarea unei voinţe individuale; moda este o repe-
tare a unei voinţe sociale, însă de origine individuală; datina e repetarea
regulată a unei voinţe sociale particulare; obiceiul e repetarea unei voinţe
regulate sociale generale.2
• Normele politice fac parte dintre cele mai importante norme soci-
ale. Ele reflectă legăturile politice din societate şi reglementează relaţiile
politice dintre autorităţile publice, dintre autorităţile publice şi cetăţeni etc.
Normele politice sînt diferite prin obiectul reglementării relaţiilor po-
litice, volumul conţinutului. Normele de cea mai mare importanţă social-
politică şi cu un conţinut larg se numesc principii politice. Din principiile
politice ale societăţii fac parte principiile suveranităţii poporului, separaţiei
şi colaborării puterilor în stat, pluralismul politic ş.a.
Sistemul normelor politice exercită influenţa asupra tuturor laturilor
vieţii societăţii. Normele politice, materializate în actele juridice ale sta-
tului, de exemplu, în Constituţie, capătă formă de norme juridice. Astfel.
principiul legalităţii este un principiu politic şi, totodată, juridic al vieţii
societăţii.
Problema cu privire la corelarea normelor politice şi juridice nu se
rezolvă în mod univoc. Trebuie să distingem norma politică şi aprecierea
1
Dimitrie Guşti, Curs de etică, Bucureşti, 1931-1932, pag. 189.
2
-= 264 =-
politică a normei sociale. Norma politică poate fi materializată nu
numai în actul juridic de stat, ci şi în alte acte politice, cum ar fi, de
exemplu, platformele politice electorale ale partidelor.
Fiecare normă juridică are şi un aspect politic, deoarece la
aprecierea ei se aplică un criteriu politic. Bineînţeles, aspectul politic
diferă de la o normă Ia alta. Cel mai înalt grad politic îl au normele
dreptului constituţional.
• Normele religioase. Religia reprezintă un sistem de credinţe,
convingeri, practici împărtăşite de un grup, oferind fiecărui membru un
obiect de adoraţie faţă de Dumnezeu, zei etc. Ea, de asemenea,
constituie un sistem de norme sau porunci întemeiate pe învăţătura
cărţilor sfinte sau pe autoritatea întemeietorilor, profeţilor,
învăţătorilor etc., un mod de viaţă recunoscut ca obligatoriu de
adevăraţii credincioşi.
Iniţial normele juridice sînt amestecate cu cele religioase. Mai
apoi ele se desfac de la acestea. O asemenea desfacere a normelor
juridice de cele religioase nu trebuie însă absolutizată. Şi pînă în
zilele noastre sfera de reglementare a normelor juridice coincide cu
cea de reglementare a normelor religioase.
Nu întîmplător, Centrul de filosofia dreptului de la Universitatea
din Paris II a organizat un ciclu de conferinţe în jurul temei „Religia şi
fundamentele dreptului".
în Biblie dreptul apare sub forma unui comandament al lui
Dumnezeu. „Cele 10 porunci" cuprind reguli ordonate de divinitate,
care sînt prezente astăzi în legislaţia contemporană: „Să nu ucizi". „Să
nu preacurveşti". „Să nu furi". „Să nu mărturiseşti strîmb împotriva
aproapelui tău". „Să nu pofteşti casa aproapelui tău".'
In epistola Sfîntului Pavel către corinteni, cînd se vorbeşte despre
respectarea unor reguli instituţionale, se spune: „Nu eu poruncesc, ci
Domnul", iar în capitolul V, versetul 17 după Matei, se spune că lisus
Hristos declară ucenicilor săi că „n-a venit să strice legea ce a dat-o
Domnul, ci ca s-o aplice".2
« Normele tehnice. Normele tehnice sînt reguli care
reglementează procesul productiv. Ele se statornicesc între oameni în
cadrai participării lor la viaţa economică, socială şi culturală. Scopul
normelor tehnice este de a obţine un minimum de efort, maximum de
rezultat. Normele tehnice pot fi încălcate de oameni şi de aceea şi ele
sînt sancţionate. O asemenea
1
Biblia sau SJînta Scriptură, 1990, pag. 80-81.
2
Adam Popescu, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1999, pag. 71.
-= 265 Ş-
sancţionare se face deoarece nerespectarea lor duce la obţinerea unui re-

zultat nefavorabil, diferit de cel scontat, urmărit, precum şi la accidente de
muncă etc.
Deşi legătura acestor norme cu normele juridice e mai puţin pronun-
ţată, normele tehnice se interacţionează cu cele juridice. Aşa, de exemplu,
normele juridice, consacrînd o serie de norme tehnice, concură la dezvol-
tarea producţiei în diferite domenii. La rîndul lor, normele tehnice pot fi
folosite şi în activitatea juridică, prin prelucrarea mecanică, cibernetică a
unor date şi fapte juridice.
______________________________________________
1. Ce înţelegem prin reglementare normativă? Prin ce se deosebeşte
reglementarea normativă de reglementarea individuală?
2. Numiţi criteriile de clasificare a normelor sociale.
3. Caracterizaţi coraportul categoriilor „drept" - „morală".
4. Ce aport şi-au adus obiceiurile la dezvoltarea dreptului?
5. Caracterizaţi aspectul juridic al Poruncilor Dumnezeieşti.
6. Caracterizaţi rolul normelor tehnice.
______________________________________________
1. Serghei Alexeev, O6uţcw meopm npaea, B 2-x TOMHX, MocKBa, 1981.
2. Dan Ciobanu, Introducere în studiul dreptului, Bucureşti, 1993.
3. Ion Craiovan, Tratat elementar de teorie generală a dreptului, Bucu
reşti, 2001.
4. Măria Dvoracek, Gheorghe Lupu, Teoria generală a dreptului, Iaşi,
1996.
6. Adam Popescu, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1999.
7. B. C. HepcecflHU,, Hpaeo e cucrneme coifuajibnou peeymifuit, MocKBa,
1986,
-ă 266 i-
: : .
' .|
• .. .': setare, .permitere, punlre".

J:..v;;'i(î7Qrţa legii cansiă m: c ordone,
':;• c !rîfeî'a|ce;"a permice,
",.",". • „ Ji<fa:non smguîasperşonas,

Norma juridica
;'": r'••"'. 'şed 'gejieraliter constttirtuj'".
:' (OreptKl tsy. rmdmefte 'riU pen t m.
•fiecare om'vţ naris^cimniru iotî)-'.
Noţiunea şi trăsăturile esenţiale ale normei juridice.

Structura normei juridice.
Norma juridică şi articolul actului normativ.
Modalităţile de expunere a elementelor normelor juridice în
articolele actului normativ.
Categoriile normelor juridice. Criteriile de clasificare a normelor
juridice.
11,1. Noţiunea şi trăsăturile esenţiale ale normei juridice

Din capitolul precedent s-a desprins concluzia că reglementarea re-
laţiilor sociale are loc prin intermediul normelor sociale. Dat fiind faptul
că aceste relaţii ţin de diverse domenii de activitate umană, diferite sînt şi
normele care le reglementează.
O modalitate a normelor sociale sînt normele juridice. Aprecierea şi
cunoaşterea mai corectă a normei juridice implică atît caracterizarea tră-
săturilor comune tuturor normelor sociale, cît şi caracterizarea trăsături-
lor lor specifice. Punctul de pornire la caracterizarea ei e următorul: orice
normă juridică e normă socială, însă nu fiecare normă socială e şi juridică.
Norma juridică poate fi numită doar acea normă socială ce conţine o regulă
de conduită, stabilită sau autorizată (sancţionată) de stat, menită să regle-
menteze cele mai importante domenii de activitate umană şi ocrotită, în
caz de necesitate, de forţa coercitivă a statului.
în literatura de specialitate pot fi întîlnite şi alte definiţii. Vom eviden-
ţia doar unele din ele.
Nicolae Popa consideră că norma juridică poate fi definită ca „o regu-
lă generală şi obligatorie de conduită, al cărei scop este acela de a asigura
ordinea socială, regulă ce poate fi adusă la îndeplinire pe cale statală, în
caz de nevoie, prin constrîngere".1
în viziunea lui Ion Dogaru „norma juridică este o regulă de conduită
generală, impersonală şi obligatorie, care exprimă voinţa electoratului în-
făţişat de organul legislativ, regulă al cărei scop este de a asigura ordinea
socială şi care poate fi adusă la îndeplinire pe cale statală, la nevoie, prin
constrîngere".2
Gheorghe Lupu vede în norma juridică „regula socială de conduită
generală şi obligatorie, elaborată, recunoscută sau acceptată de către stat şi
impusă, dacă este cazul, prin forţa coercitivă a statului".3
După părerea lui Dumitru Baltag „norma juridică ca element constitu-
tiv al dreptului este o regulă de conduită, instituită de puterea publică sau
recunoscută de aceasta, a cărei respectare este asigurată, la nevoie, prin
forţa coercitivă a statului".4
Dumitru Baltag, Opera citată, pag. 119.
-â 268 &
Cert este că definiţiile enumerate mai sus nu scot în evidenţă deosebiri

principale. Autorii pun la baza definiţiilor acele însuşiri care permit deo-
sebirea normelor juridice de celelalte norme sociale. Din analiza atentă a
elementelor pe care se clădesc definiţiile, şi a definiţiilor înseşi, se degajă
următoarele idei:
1. Normele juridice sînt stabilite sau autorizate de către organele
competente de stat. Ele exprimă voinţa statului, îndreptată spre
reglementarea unui anumit tip de relaţii din societate. Exprima
tă prin normă, voinţa de stat este adresată voinţei participanţilor
la raporturile din societate, care trebuie să-şi coreleze conduita cu
îndatorirea sau interdicţia inclusă în normă. Norma este prevăzută
întotdeauna pentru situaţii din viaţă, în care este posibilă selectarea
diferitelor variante ale conduitei. Anume de aceea participanţilor la
raporturile din societate li se indică varianta necesară, scontată în
conduită. Prin urmare, norma juridică „se reduce întotdeauna la un
comandament edictat de autoritatea competentă".1
2. Norma juridică are un caracter general. Ea stabileşte trăsăturile ti
pice ale situaţiilor de viaţă, la apariţia cărora trebuie aplicat indice-
le-tip al relaţiilor sociale. Acest indice e determinat de normă. Ca
urmare, norma juridică apare ca model de conduită a participanţilor
la relaţia socială dată. Norma nu este individuală, adică nu exprimă
numai o situaţie de drept, determinată in concreta între anumite
persoane date faţă de anumite acţiuni date ale lor. Din contra, ele
vizează un număr nedeterminat de cazuri eventuale de acelaşi fel,
chiar dacă acele cazuri nu s-ar realiza în viitor niciodată sau dacă
nu s-ar realiza decît o singură dată.2
3. Norma de drept are menirea de a reglementa nu o relaţie aparte,
singulară, ci un tip de relaţii. Prin aceasta ea se distinge de actele
aplicării dreptului (a hotărîrilor autorităţilor publice asupra unor
cazuri concrete) şi dispoziţiilor lor individuale. Astfel, norma de
drept reglementează tipul de cazuri şi raporturi, este adresată unui
cerc de persoane determinate prin indicii-tip (cetăţeni, alte persoa
ne fizice, persoane juridice, persoane oficiale etc.).
4. Norma de drept, la fel ca şi dreptul în ansamblu, este prevăzută să
reglementeze conduita oamenilor printr-un tip special de relaţii,
legătură, la care participanţii rezidă în drepturi şi îndatoriri reci-
1
Alex Weill, Droit civil. Intmduction generale, Troiseme edition, Dalloz, 1973, pag. 6.
2
-â 269 &
proce. Acest mod de reglementare a relaţiilor sociale şi a condu-

itei oamenilor alcătuieşte trăsătura specifică a realizării dreptului.
Normele de drept au un caracter de dispoziţie obligatorie: cînd în
dezvoltarea relaţiilor sociale se creează sau apar condiţiile de reali-
zare prevăzute de normă, participanţii la aceste relaţii capătă drep-
turi concrete care formează raporturile juridice. Norma ca model al
raportului de drept în forma generală determină dreptul subiectiv,
conduita posibilă a unei părţi care participă la raport.
5. Un indiciu specific al normelor juridice este ocrotirea lor prin con-
strîngere de stat. Dreptul n-are nici o valoare fără un aparat în stare
să impună prin constrîngere respectarea normelor de drept. Prin
aceasta, normele de drept se deosebesc de alte norme sociale, pre
cum şi apelurile şi adresările, pe care le impun actele autorităţilor
publice. Măsurile de constrîngere de către stat, aplicate în cazurile
încălcării normelor de drept, sînt variate. Ele sînt îndreptate spre
exercitarea dreptului violat sau spre realizarea îndatoririi neînde
plinite, precum şi spre pedeapsa infractorului.
Merită a fi reamintită aici, mai mult ca oriunde, reflecţia lui Blaise
Pascal: "Justiţia fără forţă este neputincioasă... Prin urmare, trebu-
ie să punem la un loc justiţia şi forţa şi... să facem ca ce-i drept să
fie puternic şi ce-i puternic să fie drept. Preceptele, legile, regulile
elaborate de stat, care guvernează activitatea umană în societate
sînt impuse, la nevoie, prin constrîngere socială, altfel spus, prin
forţa publică".1
6. Norma juridică, în sens larg vorbind, din perspectivă sistemică,
dreptul evocă ideea de dreptate - ins est ars boni et alequi. Egali
tatea între oameni, inspirată de dreptate sau sinonimă cu ea, poate
fi, însă, teoretică şi absolută sau practică şi relativă;2
7. Norma juridică este elementul de bază al sistemului de drept, este
celula de bază a dreptului, sistemul juridic elementar. (Dreptul este
„pluralul", norma de drept este „singularul").
Prezintă interes deosebit caracteristica normei juridice făcută de Hans
Kelsen în renumita sa lucrare „Teoria pură a dreptului": „Cuvîntul normă
- consideră Kelsen - exprimă ideea că ceva trebuie să fie sau să se produ-
că, în particular, că un om trebuie să se comporte de o anumită manieră.
Aceasta este semnificaţia ce o posedă unele acte umane care, după intenţia
autorilor lor, vizează să provoace o conduită altuia".3
1
Măria Dvoracek, Gheorghe Lupu, Opera citată, pag. 220-221.
2
3
Hans Kelsen, Teorie pure du droit, Bruilant, Belgique, 1999, pag. 13.
ni 270 t-
Norma juridică se caracterizează prin cinci elemente: imperativul ipo-

tetic, constrîngerea, validitatea, înlănţuirea şi eficacitatea.
1. Spre deosebire de norma morală, care apare ca un imperativ ca
tegoric („să nu minţi"), norma juridică este un imperativ ipotetic.
Prevederile ei sînt subordonate unei condiţii („dacă nu-ţi plăteşti
datoriile, îţi vor fi confiscate bunurile").1
2. Norma juridică, spre deosebire de cea morală, comportă o con-
strîngere: „lisus, în predica de pe munte, propovăduieşte un ade
văr moral fără sancţiuni". Aceasta şi deosebeşte, în mare măsură,
dreptul de morală: „Deosebirea esenţială între drept şi morală nu
se poate stabili decît dacă-1 concepem pe primul sub regimul con-
strîngerii... în timp ce morala este un fapt social care nu stabileşte
asemenea sancţiuni, ci ale cărei sancţiuni rezidă exclusiv în apro
barea atitudinilor conforme cu morala şi dezaprobarea atitudinilor
ce contravin normelor".2
3. Conceptul de validitate este unul din conceptele cheie prin care
Kelsen fundamentează teoria pură a dreptului, în viziunea lui Kel-
sen, validitatea este condiţia existenţială sine qua non a normei
juridice. Kelsen se întreabă cum îi este conferită, care este fun
damentul ei. Cum rezultă din argumentarea sa anterioară, faptele
de orice fel - economice, politice, morale, religioase etc. - nu pot
constitui fundamentul normelor, pentru că din aceea că ceva este ,
nu poate rezulta că ceva trebuie să fie. Concluzia trasă de Kelsen
este că validitatea unei norme nu poate avea alt fundament decît
validitatea altei norme: „Norma care constituie fundamentul unei
alte norme este, prin raportare la aceasta, o normă superioară".3 Şi
în continuare: „Norma supremă nu poate, deci, fi decît presupu
să. Validitatea sa nu mai poate fi dedusă dintr-o normă superioară;
fundamentul validităţii sale nu mai poate face obiectul unei alte
întrebări".4 O asemenea normă este norma fundamentală. „Toate
normele, a căror validitate poate fi raportată la una şi aceeaşi nor
mă fundamentală formează un sistem de norme, o ordine norma
tivă. Norma fundamentală este sursa comună a validităţii tuturor
normelor care aparţin la una şi aceeaşi ordine; ea este fundamentul
Hans Kelsen, Opera citată, pag. 194.
Idem.
•^ 271 t-
comun al validităţii lor".1 Din cele spuse rezultă că în viziunea lui

Keîsen, normele juridice în totalitatea lor nu constituie un sistem
de norme juridice situate toate la acelaşi nivel, ci un edificiu cu mai
multe etaje, o piramidă, o ierarhie formată din mai multe niveluri.
4. înlănţuirea normei juridice rezultă din faptul că norma juridică
constituie un element al totalităţii, o verigă dintr-un sistem de nor
me care trebuie să fie coerent, ordonat. Normele juridice formează
un sistem logic perfect, unitar, uniform.
5. O normă juridică nu este valabilă decît dacă este efectivă. „Nu
considerăm o normă juridică ca obiectiv, valabilă, - afirmă Kel-
sen — decît dacă conduita umană pe care o reglează îi corespunde
efectiv, cel puţin pînă la un anumit punct. O normă care nu este
aplicată, nici urmată nicăieri şi niciodată, adică o normă care, aşa
cum ne exprimăm în mod obişnuit, nu beneficiază de un minim de
„eficacitate", nu este recunoscută drept o normă juridică, obiectiv
valabilă. Un minim de „eficacitate" este, deci, o condiţie a validi
tăţii normelor juridice".2
Mircea Djuvara indică patru elemente distincte pentru norma juridică:
a) reglementează numai intenţii exteriorizate;
b) obligaţiile ei au atît caracter pozitiv (de facere), cît şi negativ (de negare);
c) norma juridică obligă numai faţă de altul (alţii);
d) constrîngerea (sancţiunea) intervine invariabil din exteriorul per
soanei, pentru a o determina să intre în ordinea instituită şi pentru
a reface această ordine dezechilibrată într-un mod oarecare.3
Geny Francois (1861-1954), jurist francez, cel mai cunoscut în străi-
nătate, susţine că normele juridice se disting de acelea ale moralei prin:
a) sancţiunile din afară;
b) ideea de just;
c) imperativul categoric al normei juridice.4
Raportînd normele juridice la membrii societăţii şi la putere, N. S.
Timocheff distinge următoarele caracteristici particulare ale acestora:
a) recunoaşterea lor de către membrii grupului;
b) respectarea acestora în calitate de comandamente generale;
c) recunoaşterea normelor juridice de către guvernanţi;
Hans Keîsen, Opera citată, pag. 195.

Ibidem, pag. 19.
-^ 272 t-
d) garantarea lor de către guvernanţi.'

Menţionînd faptul că dreptul nu poate exista şi nu poate fi explicat în
afara realităţii sale normative, profesorul Nicolae Popa subliniază urmă-
toarele trăsături ale normelor juridice:
a) norma juridică are un caracter general şi impersonal;
b) norma juridică are un caracter tipic;
c) norma juridică implică un raport inter subiectiv;
d) norma juridică este obligatorie.3
Profesorul rus A. V. Miţkevici se pronunţă asupra unor asemenea tră-
sături definitorii ale normelor juridice, cum ar fi:
a) caracterul general şi obligatoriu de conduită al normei;
a) adoptarea sau sancţionarea (acceptarea) şi asigurarea în cazul în
călcării lor de către stat;
b) caracterul strict formulat al normei juridice;
c) cerinţa respectării formei scrise, documentate a normei juridice.3
12.2. Structura normei juridice

Norma juridică constituie elementul primar al sistemului de drept, ce-
lula din care se construieşte întregul edificiu al dreptului. Pentru a putea fi
receptată, înţeleasă de către toţi subiecţii de drept, norma juridică trebuie
să aibă o anumită structură logică din care să rezulte cît mai exact răspun-
surile la cîteva întrebări:
a) cui îi este adresată norma juridică şi în ce condiţii, împrejurări
norma dată activează?
b) ce comportament prescrie statul subiectului de drept, adică ce tre
buie să facă, ce nu trebuie să facă subiectul sau ce comportament
acceptă statul subiectului?
c) care vor fi urmările, consecinţele realizării sau nerealizării pre
scripţiilor normativ juridice?
Răspunsurile la aceste întrebări pot fi găsite în elementele normei ju-
ridice care, în ansamblul lor, formează structura normei.
Problema structurii normei juridice este, în fond, aceea a exprimării
cît mai exacte, într-o formă corespunzătoare, a împrejurărilor la care se
1
2
3
flpodjieMU oOuţeu ineopuu npaea u zocydapcmea, nofl. pefl. npo<}>. B. C. Hepcecsfflua.
pag. 248-250.
-Ş 273 t-
referă conduita de urmat, şi a consecinţelor juridice ale realizării sau nere-

alizării acestei conduite.
Structura normei juridice poate fi abordată din două puncte de vedere:
unul intern - alcătuirea logică a normei, şi unul exterior - modul de expri-
mare a elementelor logice ale normei juridice.
Din punct de vedere logico-juridic, norma juridică are o structură tri-
hotomică, ale cărei elemente sînt: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
1. Ipoteza este acea parte a normei juridice care determină cercul de
subiecţi, cărora le este adresată norma şi stabileşte condiţiile, împrejurările
sau faptele la care se referă prescripţia acesteia.
Astfel, oricare norma juridică concretizează subiecţii de drept, cărora
ea este destinată. Categoria subiecţilor poate fi determinată în mod diferit.
Aşa, de exemplu, poate fi definită o calitate socială a subiecţilor (cetăţean,
apatrid, părinte, copil etc.) sau poate fi caracterizat subiectul în mod gene-
ric (persoană juridică, persoană fizică, oricine, toţi, fiecare, „acela care..."
A ^
etc.). In acest sens, aducem următoarele exemple: „Cetăţenii Republicii

Moldova şi apatrizii cu domiciliul permanent pe teritoriul Republicii Mol-
dova care au săvîrşit infracţiuni în afara teritoriului ţării sînt pasibili de
răspundere penală în conformitate cu prezentul cod" (alin. (2), art. 11,
Codul Penal al Republicii Moldova); „Orice persoană acuzată de un delict
este prezumată nevinovată pînă cînd vinovăţia sa va fi dovedită în mod
legal, în cursul unui proces judiciar public, în cadrul căruia i s-au asigu-
rat toate garanţiile necesare apărării sale" (art. 21, Constituţia Republicii
Moldova).
Condiţiile, împrejurările la care se referă prescripţia normei juridice
pot consta: într-o stare de drept; în anumite circumstanţe de fapt; într-un
amestec al celor două.
Starea de drept. Uneori aplicarea unei prescripţii normative este con-
diţionată de o stare de drept preexistentă. De exemplu: „Proprietarul de
teren poate cere proprietarului de teren vecin să ia parte la instalarea unui
hotar stabil de demarcare sau la restabilirea unui hotar deteriorat" (alin. (1),
art. 393, Codul Civil al Republicii Moldova).
în acest caz starea de drept (faptul de a fi proprietar) reprezintă ipote-
za normei juridice.
Circumstanţe de fapt. Aceste circumstanţe pot fi: fapte naturale (de
exemplu, deschiderea succesiunii în urma decesului persoanei fizice), fap-
te ale omului, materiale (furtul, adică sustragerea pe ascuns a bunurilor
altei persoane) sau intelectuale (utilizarea numelui altei persoane).
-â 274 =-
Amestec de stări de drept şi de fapt. Uneori aplicarea normei este

condiţionată de preexistenta unei stări de drept, căreia i se adaugă anumite
fapte sau manifestări de voinţă. De exemplu, abuzul de putere sau abuzul
de serviciu presupune mai întîi o stare de drept (faptul de a fi o persoană
cu funcţie de răspundere) şi apoi o stare de fapt (folosirea intenţionată a
situaţiei de serviciu).
Oricărei norme juridice i se poate stabili ipoteza, chiar dacă nu este
expres formulată în text, prin deducţie, pe cale logică, în dependenţă de
gradul de precizie a formulării, de gradul de determinare, ipotezele pot fi
de mai multe feluri: determinate şi relativ determinate.
Ipoteza este determinată în situaţia în care, în această parte a normei
juridice sînt stabilite exact cercul de subiecţi, cărora le este adresată norma
şi împrejurările la care se referă prescripţia normei. De exemplu, alin.(5)al
art.78 al Constituţiei Republicii Moldova stabileşte expres: „Dacă şi după
alegerile repetate Preşedintele Republicii Moldova nu va fi ales, Preşedin-
tele în exerciţiu dizolvă Parlamentul şi stabileşte data alegerilor în noul
Parlament".
Ipoteza este relativ determinată în situaţia în care împrejurările de
aplicare a prescripţiei normei, prin natura lor, nu sînt formulate în mod
detaliat. De exemplu, conform alin.(l) al art.122 din Codul Muncii al Re-
publicii Moldova, „salariatul poate fi rechemat din concediul de odihnă
anual prin ordinul (dispoziţia, decizia, hotărîrea) angajatorului numai cu
acordul scris al salariatului şi numai pentru situaţii de serviciu neprevăzu-
te... " (sublinierea ne aparţine - aut.).
în dependenţă de numărul împrejurărilor în care se aplică dispoziţia
normei, ipotezele pot fi simple sau complexe,
Ipotezele simple sînt cele în care este formulată o singură condiţie sau
împrejurările pentru a se aplica dispoziţia normei juridice.
Ipotezele complexe sînt cele în care sînt formulate două sau mai multe
condiţii şi împrejurări pentru a se aplica dispoziţia normei juridice.
Ipoteza complexă poate fi cumulativă sau alternativă.
Cumulativă ipoteza este atunci, cînd sînt prevăzute două sau mai mul-
te împrejurări care trebuie să existe împreună pentru ca prescripţia normei
juridice să fie aplicată. Pentru ipoteza complexă cumulativă poate fi dat
exemplul din punctul g), alin. (1) al art. 86 din Codul Muncii, care preve-
de că concedierea - desfacerea din iniţiativa angajatorului a contractului
individual de muncă pe durată nedeterminată, precum şi a celui pe durată
determinată - se admite pentru următoarele motive: „încălcarea repetată,
•^ 275 &
i
pe parcursul unui an, a obligaţiilor de muncă, dacă anterior au fost aplicate
sancţiuni disciplinare".
Este ipoteză complexă alternativă aceea în care sînt prevăzute două
sau mai multe împrejurări, iar pentru aplicarea dispoziţiei normei juridice
este necesară existenţa fie a unei împrejurări, fie a celeilalte sau a celorlal-
te. De exemplu, alin. (1) al art. 1440 al Codului Civil prevede că „succesi-
unea se deschide în urma decesului persoanei fizice sau declarării morţii ei
de către instanţa de judecată".
Ipotezele pot fi, de asemenea, enunţative cu caracter de exemplificare
sau ipoteze limitative - caz în care împrejurările la care se va aplica dispo-
ziţia normei juridice sînt enumerate precis (limitativ) şi nu pot fi extinse la
alte situaţii asemănătoare.1
2. Dispoziţia este acea parte a normei juridice care stabileşte conduita
care trebuie respectată, în condiţiile şi împrejurările date de ipoteză. Altfel
spus, dispoziţia formulează drepturile subiective şi obligaţiile corespun-
zătoare ce revin subiecţilor vizaţi de ipoteza normei juridice. De aceea se
afirmă că dispoziţia normei juridice formează conţinutul, miezul normei
juridice.
Dispoziţia cuprinde un ordin, o poruncă, un comandament care se re-
feră fie la săvîrşirea unei acţiuni, fie la abţinerea subiectului de la o acţiune.
Aşadar, ea poate să impună o anumită conduită, să interzică o conduită,
sau să nu interzică dar nici să nu oblige o conduită.
După gradul de determinare a conduitei prescrise — acţiune sau inac-
ţiune - dispoziţia normei juridice poate fi determinată sau relativ deter-
minată.
Dispoziţia normei juridice este determinată atunci cînd stabileşte ca-
tegoric şi fără nici o posibilitate de derogare drepturile şi obligaţiile su-
A
biecţilor vizaţi de legiuitor. In acest caz conduita subiecţilor este categoric

cerută de lege, formulările fiind de genul: „trebuie", „este obligat", „este
interzis", „este oprit" etc.
Exemple de dispoziţii determinate ne pot servi: „Munca forţată este
interzisă", „Dreptul la grevă este recunoscut...", „Dreptul la proprietate
privată, precum şi creanţele asupra statului, sînt garantate", „Statul este
obligat să ia măsuri pentru ca orice om să aibă un nivel de trai decent..."
(alineatele (1) ale articolelor 44, 45 ,46 ,47 ale Constituţiei Republicii
Moldova.
1
Anca Rădulescu, Ion Corbeanu, Teoria generală a dreptului. Note de curs, Bucureşti,
2000, pag. 43.
-s 276 &
în cazul dispoziţiei relativ determinată vom găsi variante sau limite

ale conduitei urmînd ca subiecţii să aleagă una dintre ele sau singuri saşi
determine, în limitele propuse, conduita lor. In acest caz formulările
folosite de legiuitor vor fi de genul: „este în drept", „are dreptul", „este
îndreptăţit", „este autorizat", „poate" etc.
Exemple de dispoziţii relativ determinate ne pot servi următoarele:
„Cetăţenii Republicii Moldova au dreptul de a participa la administrarea
treburilor publice..."; „Cetăţenii se pot asocia liber în partide şi în alte or-
ganizaţii social-politice..."; „Orice salariat are dreptul de a întemeia şi de
a se afilia în sindicate pentru apărarea intereselor sale" (alineatele (1) ale
articolelor 39, 41, 42 ale Constituţiei Republicii Moldova).
După caracterul conduitei prescrise şi după latitudinea lăsată destina-
tarilor lor, dispoziţiile normelor juridice pot fi imperative sau categorice
şipermisive.
Imperative sau categorice sînt dispoziţiile care impun un respect ab-
solut de la care nu se poate deroga. Aceste dispoziţii, în funcţie de pre-
scripţia ce o conţin pot fi onerative şi prohibitive.
Dispoziţiile imperative onerative prin prescripţia lor comandă, ordo-
nă, impun o acţiune, pretind o conduită activă a destinatarilor. Exemple de
dispoziţii imperative onerative ne pot servi următoarele: „Creditorul este
obligat să repare prejudiciul cauzat debitorului prin întîrzierea acceptării
prestaţiei" (art. 595 al Codului Civil al Republicii Moldova); „Angajatorul
are obligaţia să asigure permanent condiţiile tehnice şi organizatorice care
au fost puse la baza elaborării normelor de muncă şi să creeze condiţii
de muncă necesare îndeplinirii normelor de producţie (de deservire)..."
(art. 171 al Codului Muncii al Republicii Moldova).
Dispoziţiile imperative prohibitive prin prescripţia lor interzic, di-
rect sau indirect, o anumită acţiune şi se regăsesc, cu precădere, în dreptul
penal (dispoziţiile privind infracţiunile) şi în dreptul administrativ (dis-
poziţiile privind contravenţiile). Desigur, nu numai în ramurile de drept
menţionate, ci şi în alte ramuri de drept pot fi întîlnite norme cu dispoziţii
imperative prohibitive. Exemplu de dispoziţie imperativă prohibitivă ne
poate servi prescripţia normativă al alin. (1) al art. 105 al Codului Muncii
al Republicii Moldova: „Nu se admite atragerea la muncă suplimentară a
salariaţilor în vîrstă de pînă la 18 ani, a femeilor gravide, a femeilor aflate
în concediu postnatal, a femeilor care au copii în vîrstă de pînă la 3 ani,
precum şi a persoanelor cărora munca suplimentară le este contraindicată
conform certificatului medical".
^ 277 =-
0 a doua categorie de dispoziţii rezultată în urma clasificării, în func

ţie de caracterul conţinutului prescripţiei normative, o constituie dispo
ziţiile permisive. In cazul acestora, dispoziţia nu cuprinde un imperativ
evident: ea nici nu ordonă, nici nu interzice.
Dispoziţiile permisive stabilesc capacitatea juridică sau competenţa,
acordă împuterniciri, oferă posibilitatea de exercitare a anumitor drepturi
şi de satisfacere a unor interese legitime.
3. Sancţiunea este al treilea element structural al normei juridice,
care precizează urmările, consecinţele ce apar în cazul realizării sau nere-
alizării dispoziţiei normei juridice.
Sancţiunea reprezintă modul de reacţie, răspunsul juridic al societăţii
faţă de conduita neconformă cu dispoziţia normei juridice, măsurile con-
crete luate împotriva persoanelor care au încălcat legea.
Sancţiunea se poate referi însă şi la măsuri de stimulare, de cointere-
sare a subsiecţilor conduitelor dorite de legiuitor.
Ne vom referi, în principal la sancţiunile care rezultă în cazurile nere-
alizării dispoziţiilor normelor juridice.
Se ştie că toate normele sociale, fie cele juridice sau nonjuridice, sînt
însoţite de sancţiuni. Apar însă deosebiri în sensul că „dreptul se caracte-
rizează prin sancţiuni formalizate, prin reacţia organizată, statală faţă de
comportamentul care lezează ordinea socială. Alte sancţiuni - morale, sa-
tirice, religioase etc. - sînt neformale; ele sînt rezultatul unei reacţii spon-
tane şi care se concretizează în manifestări de blam public, de dezaprobare
(a unei conduite morale, spre exemplu), de batjocură, de ironie, penitenţe
etc."1 De asemenea, violarea normelor juridice atrage intervenţia institu-
ţiilor specializate ale autorităţilor publice (poliţie, justiţie etc.), pe cînd
încălcarea normelor nonjuridice presupune intervenţia spontană şi difuză a
unor instanţe aflate la nivelul grupurilor şi colectivităţilor sociale.
Sancţiunea are valoarea unei avertizări, indicînd dezavantajele la care
se expune cel care încalcă prescripţia normativ-juridică. Existenţa sanc-
ţiunii este justificată prin însăşi interesul general al convieţuirii sociale,
normele juridice stabilindu-se în folosul tuturor, garantînd fiecăruia că nu
va avea de suferit de pe urma celor care vor atenta la binele comun, la
ordinea socială.
Dreptul nu se limitează numai la prevederea sancţiunilor, ci şi la apli-
carea lor. Astfel, dreptul prevede şi posibilitatea aplicării, în caz de nece-
sitate a constrîngerii. „Deşi se manifestă în diferite forme, constrîngerea
1
•3 278 t-
juridică - menţionează prof. Sofia Popescu — se deosebeşte de celelalte

forme de constrîngere prin:
a) caracterul ei material căci nu este numai o constrîngere psihologi
că, ci şi fizică - „manus militaris" - exercitată asupra corpului sau bunu
rilor persoanei, aducîndu-se atingere libertăţii, onoarei şi activităţii sale.
Sancţiunea reprezintă o acţiune materială a unor persoane, exercitată în
numele statului, asupra altor persoane sau bunurilor lor;
b) caracterul ei organizat;
c) caracterul ei tehnic".1
Referindu-ne la sancţiune şi constrîngere, trebuie să ţinem cont de
faptul că aceste categorii nu sînt identice. Există sancţiuni care nu au nimic
comun cu constrîngerea şi dimpotrivă, există cazuri cînd se aplică con-
strîngerea în afara unor sancţiuni.
în decursul istoriei, sancţiunile au diferit, de la o epocă la alta, de la
un stat la altul. Acelaşi lucru poate fi spus şi la etapa contemporană. Sanc-
ţiunile aplicabile în diferite state nu coincid. In multe state, de exemplu,
pedeapsa cu moartea a fost abolită. La etapa contemporană tot mai frecvent
se pune accentul pe măsurile umane de combatere a deviantelor sociale, în
această ordine de idei, o actualitate mai mare capătă ideea renumitului pro-
fesor Mircea Djuvara, care menţiona necesitatea înrădăcinării în societate a
umanismului, echităţii şi dreptăţii: „Dar, pe cît statul are astfel obligaţia de
a interveni acolo unde este posibil, pe atît are îndatorirea să evite de a o face
acolo unde situaţia nu comportă în fapt aplicarea sancţiunii. Cînd este vorba
de credinţa noastră internă, de idealul însuşi moral, pe care-1 avem fiecare în
sufletul nostru, cum e idealul naţional, idealul religios, idealul ştiinţific, sta-
tul nu poate să intervină prin sancţiuni, în zadar Giordano Bruno a fost ars
pe rug; el a crezut mai departe că pămîntul se învîrteşte în jurul soarelui şi
nu soarele în jurul pămîntului. în zadar au fost arşi şi au fost supuşi torturii
profeţii; ei au continuat a crede mai departe, în nici un fel statul nu poate să
treacă în domeniul sufletului, în domeniul intenţiei propriu-zise care nu s-a
manifestat în afară, în domeniul credinţelor noastre. Domeniul moral este
astfel strict intangibil pentru sancţiunea materială aşa cum este organizată
de stat, şi numai concluzia între cele două domenii a putut să ducă la cala-
mităţi istorice, cum au fost războaiele religioase din trecut".2
în legătură cu sancţiunea normei jmidice, se discută mult în jurul pro-
blemei aplicării efective a constrîngerii. Aşa cum sugestiv notează Eugeniu
1
2
-s 279 &
Speranţia cînd doar frica de pedeapsă constituie temeiul aplicării legilor,

se poate distinge în viaţa societăţilor un fel de flux şi reflux. Astfel:
• cînd creşte frecvenţa pedepsei, creşte frica;
• cînd creşte frica, creşte respectul legii;
• cînd creşte respectul legii, scade frecvenţa pedepsei;
• cînd scade frecvenţa pedepsei, scade frica;
• cînd scade frica, scade respectul legii;
• cînd scade respectul legii, creşte frecvenţa pedepsei etc.1
Din cele menţionate rezultă că sancţiunea trebuie să fie privită şi in-
terpretată nu ca un scop în sine, ci ca un mijloc potenţial de influenţă, ca o
măsură de excepţie în determinarea conduitei licite a subiecţilor de drept.
Doctrina furnizează o serie de criterii, care stau la baza identificării
diverselor tipuri de sancţiuni.
Astfel, după natura lor sancţiunile pot fi: patrimoniale şi nepatrimo-
niale. Cele patrimoniale vizează patrimoniul subiectului. Cele nepatrimo-
niale sînt cele privitoare la drepturile persoanei (decăderea din drepturi),
cele privitoare la actele persoanei (nulităţile), cele privitoare la persoană
(privarea de libertate, recluziunea).
După ramura de drept în care intervin, deosebim: sancţiuni civile,
disciplinare, penale, administrative, financiare etc.
După rolul lor, deosebim: sancţiuni cu caracter reprimator şi sancţi-
uni cu caracter reparator.
După modul de reglementare, deosebim: sancţiuni generale, cuprinse
în legi-cadru, coduri etc. şi sancţiuni speciale, reglementate prin norme
speciale.
După efectele produse, deosebim: sancţiuni cu efect precumpănitor
moral şi sancţiuni cu efect precumpănitor patrimonial.
După regimul lor juridic, deosebim: sancţiuni transmisibile şi sancţi-
uni netransmisibile.
în raport cu natura încălcării, cu forma pe care o îmbracă conduita
ilicită ce reclamă o anume sancţiune, deosebim: sancţiuni penale, sancţiuni
administrative, sancţiuni disciplinare, sancţiuni civile.2
Din punct de vedere al gradului de determinare, sancţiunile pot fi:
determinate, relativ-determinate, alternative şi cumulative.
Determinate sînt sancţiunile care se stabilesc precis de norma juridică,
fără a se putea da o altă interpretare sau deviere de la norma juridică. De
Lidia Barac, Opera citată, pag. 240.
-â 280 &
exemplu, „nerespectarea formei autentice atrage nulitatea actului juridic"

(alin. (1) al art. 213 al Codului Civil al Republicii Moldova).
Relativ determinate sînt sancţiunile care pot fi stabilite numai pe cazul
concret, avînd o limită minimă şi maximă pe care autoritatea publică de
realizare a dreptului o va stabili în funcţie de situaţia concretă. De exem-
plu, „omorul unei persoane se pedepseşte de la 12 la 20 de ani" (alin. (1)
al art. 145 al Codului Penal al Republicii Moldova).
Cumulative sînt sancţiunile în cazul în care organul de aplicare tre-
buie să aplice două sau mai multe sancţiuni în acelaşi timp. De exemplu,
„fabricarea în scopul punerii în circulaţie sau punerea în circulaţie a cârdu-
rilor sau a altor carnete de plată false, care nu constituie valută sau titluri
de valoare, dar care confirmă, stabilesc sau acordă drepturi sau obligaţii
patrimoniale, săvîrşite de un funcţionar ori alt salariat în exerciţiul funcţi-
unii, se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 10 ani, cu privarea de dreptul
de a exercita o anumită activitate „(alin. (2) al art. 237 al Codului Penal al
Republicii Moldova).
Alternative sînt sancţiunile în cazul în care organul de aplicare poate
opta între mai multe sancţiuni. De exemplu, „lăsarea cu bună ştiinţă fără
ajutor a unei persoane care se află într-o stare periculoasă pentru viaţă şi
este lipsită de posibilitatea de a se salva din cauza vîrstei fragede sau în-
aintate, a bolii sau a neputinţei, în cazurile cînd cel vinovat, fie că a avut
posibilitatea de a acorda ajutor părţii vătămate, fiind obligat să îi poarte
de grijă, fie că el însuşi a pus-o într-o situaţie periculoasă pentru viaţă se
pedepseşte cu amendă în mărime de pînă la 200 unităţi convenţionale sau
cu închisoare de pînă la 2 ani „ (alin. (1) al art. 163 al Codului penal al
Structura logico-juridică a normei1 e stabilă: o normă are întotdeauna
cele trei elemente, adică conţine şi ipoteză şi dispoziţie şi sancţiune. Dar
aceste trei elemente rar le întîlnim întrunite la un loc, într-un articol al
actului juridic normativ sau cheia în actul normativ dat luat în ansamblu.
Pentru a reproduce norma juridică în competenţa ei deplină, de multe ori e
necesar să luăm în consideraţie prevederile ce se conţin în mai multe arti-
cole ale actului normativ dat sau, dacă aceasta e insuficient, prevederile ce
se conţin şi în alte acte normative.
Din acest punct de vedere par a fi incorecte părerile unor autori, pre-
cum că norma juridică poate să nu conţină în mod obligatoriu cele trei ele-
mente. Asemenea afirmaţii se fac, probabil, din simplul motiv că structura
1
Excepţie facînd doar cu destinaţie specială (nonnele-definiţii, normele-principii).
-i 281 P-
logico-juridică a normei se confundă cu structura ei tehnico-legislativă,

redată în articolele actului normativ.
Astfel, savantul rus V. Şeidlin consideră că norma juridică ar putea
avea doar un singur element al normei juridice — dispoziţia.1
Alţi savanţi ruşi (N. P. Tomaşevskii, A. F. Cerdanţev) consideră că
norma juridică ar putea avea doar două elemente (ipoteza, dispoziţia). Re-
fuzul de a recunoaşte sancţiunea ca element obligatoriu al normei juridice
se lămureşte prin faptul, că nu în toate actele normative emise de stat pot
fi găsite sancţiuni.
Cu o asemenea afirmaţie nu putem fi de acord. E ştiut faptul că anume
sancţiunea îi implică normei juridice un caracter general obligatoriu.
Mai mult ca atît, norma juridică ce deosebeşte de alte norme sociale
anume prin faptul că este garantată, asigurată, ocrotită de către stat. Dacă e
nevoie, poate fi aplicată chiar şi forţa coercitivă a starului.
Considerăm că o normă juridică în afara unei structuri tripartite în-
cetează de a fi normă. Nu ne putem închipui o normă juridică care nu
se adresează nimănui şi nu concretizează faptul în ce condiţii ea (norma)
activează. Nu ne putem închipui şi o normă juridică care n-ar concretiza
comportamentul subiecţilor dreptului, în sfîrşit, o normă, după cum am
menţionat anterior, nu poate exista şi fără sancţiuni.
0 normă nu trebuie confundată cu un articol. Foarte rar un articol con
ţine o normă juridică. De cele mai multe ori, un articol ori conţine unele
elemente ale normei, ori conţine elemente ale mai multor norme juridice.
Iată de ce la caracterizarea structurii unei norme e necesar să nu uităm
niciodată de caracterul sistematic al dreptului. Toate normele juridice sînt
indisolubil legate între ele.
12.3. Norma juridică şi articolul actului normativ.

Modalităţi de exprimare a elementelor normelor
juridice în articolele actului normativ
După cum am menţionat în paragraful precedent, din punct de vedere
a structurii sale logice, norma juridică este alcătuită din ipoteză, dispoziţie
şi sancţiune. Astfel, structura unei norme juridice poate fi schematic repre-
zentată în felul următor: Dacă - amnci - ca urinare (în caz contrar, de nu
etc.)": „Aflîndu-ne pe teritoriul statului (fiind, de exemplu, cetăţeni ai sta-
tului), trebuie să ne conformăm prescripţiilor normativ-juridice ale acestui
1
B. UleăfljiHH, CyufHocnib coeemcKozo npaao, JleHHHrpaa, 1959, pag. 90-94.
^ 28 2 s-
stat (să facem sau să nu facem ceva), ca urmare a realizării (sau nerealiză-
rii) prescripţiilor normative, iată ce consecinţe juridice vor surveni".
Cele trei elemente structurale reprezintă structura logică internă., sta-
bilă a fiecărei norme. Şi cu toate că în unele cazuri nu le regăsim expres
formulate, ele se deduc printr-o analiză logică a textului respectiv.
Avînd în vedere că nu toate normele juridice se constituie potrivit
schemei, această schemă se construieşte de cel ce interpretează norma în
vederea definirii mai precise a textului de lege. Cele trei elemente ale nor-
mei se vor putea identifica pe baza unei analize logice în oricare normă
juridică.
Ni) ne putem aştepte, desigur, ca alimentele coroponante ale normei
juridice să fie regăsite, în totalitatea lor, în unul şi acelaşi articol. Iată de ce
nu trebuie să confundăm norma juridică cu articolul de lege.
Expunînd în articolele de lege elementele componente ale normelor
juridice, legiuitorul se conduce de nişte reguli, care se referă la tehnica
legislativă. Iată doar unele din aceste reguli:
a) Ceea ce de la sine e clar, e evident nu e cazul să expui, să formulezi.
Modalitatea de expunere a elementelor poate fi adaptată ramurii de drept,
căreia îi aparţine norma, într-un mod se vor expune, de exemplu, prescrip-
ţiile normative în dreptul penal şi în alt mod vor fi expuse acestea în drep-
tul constituţional. Astfel, „se consideră de către unii specialişti - remarcă
prof. Sofia Popescu - că majoritatea normelor dreptului penal au numai
ipoteză şi sancţiune, dispoziţia constînd în interdicţia faptei descrisă în
ipoteză, fiind subînţeleasă, iar într-o altă opinie, ea rezultă din sancţiunea
normei"'. Acelaşi lucru îl susţine şi prof. Nicolae Popa. în această ordine
de idei, dumnealui atrage atenţie la faptul că, în general, „comandamentul
normelor penale este subînţeles (să nu furi, să nu omori, să nu atentezi la
demnitatea sau la onoarea semenilor tăi etc.). Acest lucru este comun şi
altor categorii de norme prohibitive din alte ramuri ale dreptului".2
în dreptul constituţional, de exemplu, pare la prima vedere, că normele
juridice ar fi lipsite de sancţiuni. „Dacă, din punctul de vedere al formu-
lării exprese acest lucru poate fi adevărat, el este fals dacă privim lucrurile
din alt unghi de vedere. Sancţiunea implicită a încălcării oricărei norme
constituţionale este neconstituţionalitatea actului".3
Toate normele juridice (constituţionale, administrative, funciare, pro-
cesuale etc.) conţin sancţiuni, în cazul încălcării oricărei norme juridice
1
2
Nicolae Popa, Opera citată, 2002, pag. 151 -152.
3
Ion Dogarii, Dan Claudiu Dănişor, Gheorghe Dănişor, Opera citată, pag. 242.
-3 283 ir
este posibilă aplicarea constrmgerii. E altceva că sancţiunile, în acest caz,

vor trebui căutate în normele administrative, penale etc., pentru că aceste
ramuri se specializează pe reglementarea răspunderii pentru abaterile de la
prescripţiile normaţiv-juridice.
b) Ceea ce e expus odată, legiuitorul nu repetă a doua oară. Din aces
te considerente prescripţiile normativ-juridice, de care urmează să ţinem
cont la fiece pas, prevederile care orientează întreaga reglementare, de
termină obiectul, şi principiile acesteia sînt reflectate, ca regulă, în partea
generală a legii (codul de legi). Aşa, de exemplu, în Partea Generală a Co
dului Penal al Republicii Moldova găsim răspunsuri la asemenea întrebări
de importanţă majoră, cum ar fi: ce constituie infracţiunea; cum se deter
mină gradul prejudiciabil al infracţiunii; ce faptă (acţiune sau inacţiune)
e considerată săvîrşită cu vinovăţie şi pasibilă de pedeapsă penală; cine
(ce) poate fi considerat subiectul infracţiunii şi în ce condiţii acestea sînt
pasibili de răspundere penală; ce prezintă responsabilitatea, ca stare psi
hologică a persoanei şi ce prezintă iresponsabilitatea; care cauze înlătură
caracterul penal al faptei; în ce cazuri instanţa de judecată poate libera per
soana care a săvîrşit o faptă ce conţine semnele componenţei de infracţiune
etc. Răspunsurile căpătate completează prescripţiile elementelor normelor
juridice, în general, şi, în deosebi, a ipotezelor normelor juridice.
La cele spuse e important să luăm în calcul şi faptul că normele juri-
dice nu sînt separate şi independente una faţă de cealaltă, ci se înlănţuie, se
completează reciproc, interacţionează activ între ele. în această ordine de
idei, împărtăşim poziţia profesoarei Sofia Popescu, care menţionează: „Un
element component sau altul al normei juridice poate fi cuprins implicit
în sau dedus dintr-un principiu general al dreptului, sau poate fi stabilit
cu ajutorul unei alte norme. De pildă, ipoteza unei norme juridice poate
consta în respectarea sau nerespectarea unei alte norme. Orice normă care
stabileşte o sancţiune (de exemplu, nulitatea actului) are la bază o altă nor-
mă, explicită sau implicită şi anume, aceea a cărei încălcare a determinat
necesitatea sancţiunii".1
c) Una şi aceeaşi prescripţie normativ-juridică, una şi aceeaşi for
mulare poate îndeplini concomitent mai multe funcţii. Formularea, care
îndeplineşte într-o normă juridică rolul de dispoziţie, poate îndeplini pen
tru altă normă juridică rolul de ipoteză. Formularea ce îndeplineşte într-o
Sofia Popescu, Opera citată, pag, 187.
•^ 284 &
normă juridică rolul de sancţiune, poate îndeplini în altă normă juridică

rolul de dispoziţie etc.
Normele juridice se cuprind în acte normativ-juridice. Elementul de
bază al actului normativ-juridic este articolul. Referindu-ne la raportul ca-
tegoriilor „normă juridică" - „articol al actului normativ", putem menţiona
că e vorba de raportul care există între categoriile „conţinut" - „formă" (în
calitate de conţinut este categoria „normă juridică", iar în calitate de formă
- categoria „articol al actului normativ").
Deşi rar, dar pot fi întîlnite cazuri, cînd un articol al actului norma-
tiv coincide cu o normă juridică, în acest caz, elementele normei juridice
(ipoteza, dispoziţia, sancţiunea) pot fi identificate cu uşurinţă. O astfel de
modalitate de expunere a elementelor normei juridice în articol poartă de-
numirea de expunere directă.
O asemenea modalitate de expunere, însă, nu întotdeauna e posibi-
lă, dar nici nu-i necesară. Din aceste considerente, legiuitorul aplică alte
modalităţi de expunere a elementelor normei juridice în articolele actului
normativ. Astfel, destul de frecvent se apelează la metoda trimiterii, în
acest caz, pentru a reproduce norma juridică la justa sa valoare, cunoscînd
toate elementele ei, e necesar să ţinem cont de alte articole din acelaşi act
normativ. O asemenea modalitate de expunere întîlnim, de exemplu, în
Codul penal, unde e necesar să se ţină cont nu numai de prevederile ce
se conţin în partea specială, ci şi de cele ce se conţin în partea generală a
Codului penal.
Alteori, însă, urmează să ţinem cont şi de prevederile ce se conţin
în alte acte normative. Cu ocazia aplicării, organul de aplicare trebuie să
coreleze texte din mai multe acte normative. O asemenea modalitate de
expunere a elementelor normei juridice poartă denumirea de expunere în
alb (norme în alb).
Destul de frecvent întîlnim şi cazuri cînd într-un articol al unui act
juridic sînt cuprinse mai multe norme juridice sau, cel puţin, unele (dar nu
toate) elemente ale mai multor norme juridice.
Din cele expuse rezultă faptul că nu întotdeauna construcţia tehnico-
legislativă a normei coincide cu structura ei logică. Din aceste conside-
rente, cei care aplică normele juridice sînt obligaţi să interpreteze exact
conţinutul logic al normelor. Interpretarea şi aplicarea corectă a normelor
juridice trebuie să aibă în vedere atît structura logico-juridică, cît şi formu-
larea tehnico-legislativă a textelor respective.
^ 285 ^-
12.4. Clasificarea normelor juridice

A clasifica, în general, înseamnă a sistematiza, a aranja într-o anumită
ordine, a determina în ce grup, în ce categorii poate fi împărţit un tot în-
treg.
A clasifica normele juridice înseamnă a le grupa pe categorii pentru a
ne orienta în oceanul de norme juridice care ne înconjoară, a le recunoaşte,
a le deosebi mai uşor în cazul realizării lor.
în acest context, se poate afirma că problema clasificărilor normelor
juridice prezintă un interes deosebit atît din punct de vedere teoretic, cît şi
din punct de vedere practic.
în literatura juridică, pornindu-se de la necesitatea cunoaşterii mai
profunde a aplicării corecte a normelor juridice, se fac multiple clasificări
după diferite criterii: ramură de drept, forţa juridică a normei, caracterul
prescripţiilor normelor etc.
12.4.7. Ramura de drept

drep
Ramura de drept constituie un criteriu important pentru clasificarea
riud
normelor juridice. Se lămureşte acest lucru prin faptul că ramura de drept
o no
pune la bază diferenţierea normelor în dependenţă de obiectul reglementă- mod
rii normative şi metoda reglementării normative, adică dă răspuns la două i
întrebări extrem de importante şi anume:
a) ce domeniu de activitate reglementează normele juridice date;
b) în ce mod, cum se face acest lucru?
Potrivit acestui criteriu, normele juridice pot fi clasificate în: »
norme de drept constituţional; « norme de drept
administrativ;
• norme de drept civil;
* norme de drept penal;
» norme de drept familial;
» norme de drept al muncii etc.
12.4.2. Forţa juridică

Forţa juridică a normelor de drept depinde, în primul rînd, de faptul
în ce acte normative se conţin acestea şi care e locul pe care îl ocupă actul
C
normativ dat în sistemul actelor normative. Reieşind din aceasta, putem
acest
diferenţia:
e
a
b
H§ 286 t-
H
a) norme juridice în legi, care, la rîndul lor, pot fi:
• norme juridice cuprinse în Constituţie, legi constituţionale;
• norme juridice cuprinse în legi organice;
« norme juridice cuprinse în legi ordinare.
b) norme juridice cuprinse în acte normative subordonate legii,
care,
la rîndul lor, pot fi:
• norme juridice cuprinse în hotărîrile normative ale
Parlamentului;
• norme juridice cuprinse în ordonanţele Guvernului;
• norme juridice cuprinse în decrete ale Preşedintelui
Republicii;
• norme juridice cuprinse în hotărîri ale Guvernului;
• norme juridice cuprinse în alte acte normative (ordine
ministeri
a normative
l ale autorităţilor publice locale etc.).
e
72.4 J. Structura tehnico-legislativă sau modul de redactare
ş
i Remarcăm de la bun început că unii autori vorbesc de structura
dlogică drept criteriu de clasificare a normelor juridice. Considerăm că
edrept criteriu de clasificare poate servi nu structura logică (din punct de
pvedere logic o normă întotdeauna e completă), ci structura ei tehnico-
alegislativă sau modul de redactare a normei. Potrivit acestui criteriu, pot
r fi:
t a) norme juridice complete. Sînt norme juridic complete acele
a norme
m care conţin în textul lor, întrunite la un loc, cele trei elemente
e de
n structură: ipoteza, dispoziţia, sancţiunea;
t b) norme juridice incomplete. Caracteristic pentru aceste norme
a e
l faptul că nu toate elementele de structură ale normei se
e întrunesc
, într-un text al normei.
n La rîndul lor, normele juridice incomplete pot fi:
o • norme de trimitere (cele care necesită luarea în consuideraţie
r a
m textului complet al acrului normativ dat);
e • norme în alb (cele care necesită luarea în consideraţie a
textelor
j altor acte normative),
u
r 12.4.4. Caracterul conduitei prescrise
i
d Caracterul conduitei prescrise rezultă din modul de reglementare a
i acestei conduite, în dependenţă de aceasta, normele juridice se clasifică
cîn:
e a) norme imperative;
b) norme dispozitive.
c
u -Ş 287 &
p
r
i
n
s
e
î
n
a
c
t
e
Normele imperative sînt normele care prescriu comportamentul su-

biecţilor de drept şi nu admit nici o abatere de la aceasta. La rîndul lor,
normele imperative pot fi:
« norme onerative - care prescriu în mod expres obligaţia săvîrşirii
unei acţiuni (de exemplu, conform alin. (4) al art. 48 al Constituţiei
Republicii Moldova „copiii sînt obligaţi să aibă grijă de părinţi şi
să le acorde ajutor");
» norme prohibitive — care interzic săvîrşirea unor acţiuni (de exemplu,
majoritatea normelor de drept penal conţin interdicţii). Normele
dispozitive sînt normele care acordă posibilitatea unui larg
comportament subiecţilor de drept, adică normele care nici nu obligă, nici
nu interzic o acţiune. La rîndul lor, aceste norme pot fi:
• norme permisive - care permit o anumită conduită;
• norme supletive — care acordă subiectului posibilitatea să aleagă
una din variantele de conduită prevăzute de normă.
•
72.4.5. Gradul şi intensitatea incidenţei
După acest criteriu normele juridice se clasifică în:
• Norme - principii sau norme cardinale. Acestea sînt normele cu
prinse în Constituţii, declaraţii (de exemplu, Declaraţia de înde-
'
pendenţă a Republicii Moldova), ori sînt deduse pe cale de inter-

pretare, ca principii generale de drept.
• Norme - mijloace normative. Acestea sînt normele care asigură
traducerea cerinţelor fundamentale de reglementare a ordinii soci
ale, în limbajul specific dreptului.
U.4.6. Sfera de aplicare

Potrivit acestui criteriu, normele juridice pot fi:
« norme generale - care au cea mai largă sferă de aplicare;
• norme speciale - aplicate într-un domeniu restrîns de relaţii sociale;
• norme de excepţie - care stabilesc excepţii de la regula generală.
Normele cu caracter general şi special sînt pe larg aplicate în cadrul
diverselor coduri care conţin, ca regulă, părţi generale şi speciale.
-â 288 t-
72.4,7.
Potrivit acestui criteriu, normele juridice se clasifică în :
a) norme punitive - care conferă pedeapsă juridică pentru cei ce nu
respectă comportamentul prescris de lege;
b) norme stimulative - care stabilesc un anumit sistem de stimulente.
12.4.8. Alte criterii de clasificare a normelorjuridke

Un criteriu de clasificare a normelor juridice poate fi şi gradul de preci-
ziune şi de specificitate, în raport cu acest criteriu, normele juridice pot fi:
« Norme de drept strict. Acestea sînt norme de strictă interpretare.
• Directive sau standarde. Acest gen de norme servesc ca criteriu de
aplicare a acţiunilor subiecţilor.
O categorie distinctă de norme sînt normele juridice organizatorice.
Acestea mai sînt numite norme de împuternicire sau de competenţă. Sco-
pul primordial al acestor norme este acela de a fundamenta cadrul legal de
organizare şi funcţionare a diverselor autorităţi publice.
Distingem, de asemenea, norme juridice materiale şi procesuale.
Normele materiale stabilesc anumite drepturi, libertăţi, obligaţiuni, îm-
puterniciri etc. Normele procesuale stabilesc modalităţile de realizare, de
transpunere în viaţă a normelor materiale.
Un grup distinct de norme juridice sînt normele-definiţii.
Aceste norme nu cuprind reglementări de conduită, ci definesc, de-
scriu sau conferă - obligatoriu - un anumit înţeles unor termeni ai lim-
bajului juridic. Ele au menirea de a da precizie şi înţeles clar noţiunilor
juridice.
Normele juridice pot fi clasificate şi după multe alte criterii, în legătu-
ră cu aceasta nu putem să nu fim de acord cu profesorul universitar Nicolae
Popa care consideră, că „pentru a fi funcţionale, clasificările trebuie, pe cît
posibil, să conţină un număr limitat de criterii".1
-^ 289 &
1.Ce este norma juridică?

2.Care sînt trăsăturile esenţiale ale normei juridice?
3.Ce elemente constitutive conţine o normă juridică?
4.Prin ce se deosebeşte structura logică de structura tehnico-legislativă?
5.Ce legătură există între norma juridică şi articolul actului normativ?
1.Ce modalităţi de expunere a elementelor normei juridice în arti
colele actului normativ cunoaşteţi?
6. Care sînt criteriile de clasificare a normelor juridice?
7. Găsiţi exemple de norme juridice, care se conţin :
• într-un articol al actului normativ-juridic;
• în mai multe articole ale actului normativ-juridic dat;
• în două sau mai multe acte normativ-juridice.
Daţi exemple de articole ale actelor normativ-juridice, care să conţină
mai multe norme juridice.
______________________________________________
1. Constituţia Republicii Moldova, Codul civil, Codul muncii, Codul
penal etc.
3. Lidia Barac, Răspunderea şi sancţiunea juridică, Bucureşti, 1997.
reşti, 2001.
Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv, Bucureşti, 1995.
8. Radu î. Motica, Gheorghe Mihai, Teoria generală a dreptului, Bucu
reşti, 2001.
9. Carmen Popa, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2001.
-ă 290 t-
13 _ l
O
Izvoarel
Q.
e
l
< is» u
dreptul
ui!
„Drepţjiî na este drept'decît

: ; :i-pnn forma ideedă care-i .
determină 'p nimic nupoaiă
fi cunoscut ca drept, ăeâţ in
• rsiaţiiis cu această f arma''
5.' ÎS ' :.'.. ' l ImnianKel iSCariî
Conceptul izvorului de drept.

Accepţiuni.
Clasificarea izvorului dreptului.
Prezentarea izvoarelor dreptului.
Obiceiul juridic (cutuma). Precedentul juridic.
Doctrina. Contractul normativ. Actele normative.
Constituţia - legea tuturor legilor. Legile organice şi legile
ordinare. Acţiunea legii în timp, spaţiu şi asupra persoanelor.
13.1. Noţiunea de izvor de drept
„Prin izvoare ale dreptului - menţiona profesorul Alexandru Văllimă-
rescu - înţelegem materia, elementele care formează substratul regulilor
dreptului şi diferitele moduri prin care aceste reguli sînt stabilite şi ne sînt
cunoscute.'
Profesorul Mircea Djuvara scria: „Dreptul pozitiv, cînd există, trebuie
să fie consacrat prin ceva, trebuie să-1 cunoaştem în anumite cristalizări,
care să ni-1 arate ce este. Trebuie să existe oarecare forme în care să-1 gă-
sim, şi prin care el se manifestă. Aceste forme, care ne arată în ce constă
dreptul pozitiv, sînt izvoarele formale de drept".2
Giorgio Del Vecchio, fost rector al Universităţii din Roma, spunea:
, fiecare popor are în mod necesar un drept, pozitiv propriu, ce corespun-
de voinţei sale preponderente. Modurile de manifestare ale acestei voinţe
sociale predominante se numesc izvoarele dreptului"}
Dreptul - scria Hegel - trece în existenţa faptică mai întîi prin for-
mă, prin faptul că este pus ca lege" ...4
Din cele menţionate rezultă că dreptul constituie un sistem de nor-
me care îmbracă o anumită haină juridică, iau o anumită formă datorită
căreia sînt aduse la cunoştinţa întregii societăţi. Forma de exprimare a
alegerilor juridice, modalitatea generală prin care dreptul devine cu-
noscut de cei al căror comportament îl prescrie poartă denumirea de
izvor de drept.
Expresia izvoare ale dreptului este întrebuinţată atît ca categorie juri-
dică, cît şi ca categorie istorică. Ca categorie istorică, izvoarele dreptului
desemnează documentele în care găsim dreptul diferitor state la diverse
etape de dezvoltare istorică. Aceste documente (cum ar fi, de exemplu: Co-
dul lui Hammurabi în Mesopotamia, Codul lui Mânu în India, Legea celor
XII table la romani etc.) sînt pozitive în măsura în care ele îşi au importanţa
şi utilitatea lor după circumstanţe. „Ele - după cum menţiona Hegel - nu au
decît o valoare istorică şi de aceea sînt de o natură trecătoare. Cuminţenia
legiuitorului şi a guvernelor, în ce au făcut pentru împrejurări date şi au
stabilit pentru situaţiile epocii, este un lucru pentru sine care aparţine
1
2
3
4
-Ş 292 Ş-
Teoria generală a dreptului ţi statului
aprecierii istoriei, de care ea va fi cu atît mai mult recunoscută, cu cît mai

multă această justificare va fi sprijinită de un punct de vedea filozofic".1
Nu ne vom ocupa aici de această accepţiune a noţiunii de izvor al
dreptului, explicaţiile noastre fiind consacrate exclusiv izvorului de drept
în accepţiunea sa juridică.
Noţiunea de izvor de drept este utilizată în mai multe sensuri, dintre
care cele mai răspîndite sînt:
• izvor material şi izvor formal al dreptului;
e izvor direct şi izvor indirect (mediat) al dreptului; »
izvor scris şi izvor nescris al dreptului;
• izvor intern şi izvor extern al dreptului;
• izvor creativ şi izvor interpretativ.
Izvoarele materiale ale dreptului mai sînt denumite şi izvoare reale.
Ele sînt concepute ca un sistem de factori sociali, politici, ideologici, ma-
teriali, precum şi cadrul natural, social-politic, uman etc., care determină
acţiunea legiuitorului sau dau naştere unor reguli izvorîte din necesităţile
practice de reglementare prin norme juridice a unor relaţii sociale.
Izvorul formal al dreptului se concepe ca formă de adoptare sau sanc-
ţionare a normelor juridice, modul de exprimare a normelor, adică sursa
în care normele juridice sînt reflectate. Izvorul formal caracterizează mij-
loacele speciale pe care statul le aplică pentru ca voinţa guvernanţilor să
capete un veşmînt juridic. De obicei, acest rol revine actelor normative.
Izvorul direct al dreptului prezintă modalitatea prin care normele ju-
ridice sînt exprimate. Izvoarele directe ale dreptului sînt considerate actele
şi contractele normative.
Indirecte sînt considerate acele izvoare care, pentru a fi considerate
juridice, trebuie să fie validate, sancţionate de o autoritate publică com-
petentă. In calitate de izvor indirect pot servi, de exemplu, obiceiurile sau
normele elaborate de organizaţii nestatale. Aceste norme devin juridice
numai din momentul în care au fost confirmate în modul respectiv de au-
toritatea publică.
Scrise sînt considerate izvoarele care necesită o formulare strictă, de-
terminată de principiile legiferării. De exemplu, actul normativ se prezintă
totdeauna sub formă scrisă, pe cînd obiceiul poate fi transmis şi pe cale
verbală.
Nu sînt unanime părerile ce ţin de izvorul intern şi izvorul extern al
dreptului. Unii autori consideră că izvorul intern al dreptului îl constituie
-m 293 ş-
normele juridice. Alţii susţin să izvorul intern îl formează însăşi voinţa

general-obîigatorie, ridicată la rangul de lege. în ceea ce priveşte izvorul
extern al dreptului, el caracterizează mijloacele prin care voinţa, devenită
statală, capătă o haină juridică adecvată.
Izvoarele creative apar ca un rod al activităţii autorităţilor publice.
Locul predominant revine, indiscutabil, actelor normative. Aceste izvoare,
mai mult ca oricare altele, răspund cerinţelor de mobilitate a dreptului ca
urmare a dinamicii relaţiilor sociale supuse reglementării juridice.
Izvoarele interpretative apar ca un rezultat al operaţiei logico-raţiona-
le, care are drept scop lămurirea înţelesului exact al normelor juridice ce se
conţin în izvoarele creative. Remarcăm faptul că la izvoarele interpretative
nu se atribuie toate actele interpretative, ci doar acele din ele care conţin
interpretări oficiale şi, ca urmare, au un caracter general-obligatoriu.
în literatura juridică sînt propuse şi multe alte clasificări ale izvoa-
relor dreptului. Aşa, de exemplu, profesorii Gheorghe C. Mihai şi Radu
I. Motica în lucrarea „Fundamentele dreptului. Teoria şi filosofia dreptu-
lui" consideră că ar fi oportună clasificarea izvoarelor dreptului în urmă-
toarele categorii:
• izvoare fundamentale a unui sistem pozitiv de drept: Constituţii,
Principiile Dreptului, tratatele internaţionale privind drepturile şi
libertăţile omului;
• izvoare generale: legile ordinare, codurile;
• izvoare detaliatoare: decretele, ordonanţele guvernamentale, deci
ziile (oficiale) şi teoriile juridice (neoficiale);
• izvoare întregitoare', cutuma, jurisprudenţa.'
Autorii I. Dogaru, D. C. Danişor, Gh. Danişor reţin următoarea clasi-
ficare a surselor formale;
a) în funcţie de izvorul material al normei se disting:
• surse naţionale (normele provin de la autoritatea statală sau din
obiceiul comunităţilor stabilite pe teritoriul statului);
» surse internaţionale (norme provenind de la organisme internaţionale
dotate cu putere de reglementare sau cutume internaţionale);
• surse străine (surse ataşate ordinii juridice a unui alt stat).
0 altă clasificare este: surse publice (normele sînt edictate de autori
tatea publică) şi surse autonome (îşi găsesc fundamentul în autonomia şi
puterea unor corporaţii private sau semipublice: întreprinderi, organizaţii
nonguvernamentaîe).
1
-â 294 =r
O a treia clasificare se poate face astfel: acte normative (norme edic-

tate de autoritatea publică pe cale unilaterală); contracte internaţionale
(norme convenţionale).
b) In funcţie de sursa formală se disting:
« surse scrise şi surse nescrise;
• surse directe şi surse indirecte.
c) în funcţie de ierarhia normelor se disting:
• surse suverane (pot reglementa orice materie, de exemplu, Con
stituţia, alte legi);
• surse subordonate (limitate în aplicare de sursele suverane; de
exemplu, ordonanţele şi hotărîrile Guvernului, decretele prezi
denţiale etc.);
• surse subsidare (surse libere în ce priveşte domeniul, dar care,
în caz de contradicţie, sînt subordonate surselor superioare; de
exemplu, actele normative adoptate de autorităţile publice loca
le sînt subordonate celor suverane).1
Noţiunea de izvor al dreptului este utilizată şi în alte sensuri. Aşa, de
exemplu, se consideră că politica constituie izvorul politic al dreptului, în
sensul că autoritatea publică este cea care concepe viitoarele norme juridi-
ce. Conştiinţa juridică este considerată, de asemenea, drept izvor ideologic
al dreptului.
Aşadar, studierea izvoarelor dreptului ne permite de a ajunge la con-
cluzia că există multiple şi variate forme pe care dreptul le îmbracă, există
o diversitate de izvoare ale dreptului. Multiplicarea izvoarelor, de fapt,
este proprie tuturor sistemelor de drept. Ea se lămureşte, în primul rînd,
prin diversitatea relaţiilor sociale supuse reglementării juridice. Nu încape
îndoială că o singură formă de exprimare a dreptului ar îngreuia folosirea
eficientă a acestuia.
Remarcăm faptul că la diferite etape de dezvoltare istorică, în diferite
state, în dependenţă de sistemul de drept propriu statului dat, de legătura
lui cu alte valori normative, de complexitatea relaţiilor sociale reglemen-
tate, prioritatea a fost dată unuia sau altui izvor de drept.
în evoluţia sa, dreptul a cunoscut următoarele forme de exprimare
(izvoare formale):
a) obiceiul juridic (cutuma);
b) practica judiciară şi precedentul judiciar;
c) doctrina;
Ion Dogarii, Dan Claudiu Dănişor, Gheorghe Dănişor. Opera citata, pag. 125-126.
-= 295 &
d) contractul normativ;
e) actul normativ;
f) alte izvoare ale dreptului.
13.2. L Obiceiul juridic (cutuma)

în succesiunea istorică a izvoarelor de drept, obiceiul juridic ocupă,
fără îndoială, primul loc. Obiceiul este cea mai originală formă de mani-
festare a voinţei speciale. Chiar în formele cele mat rudimentare, primiti-
ve, de convieţuire umană găsim unele reguli care nu sînt impuse în mod
expres, dar de fapt sînt respectate aproape din instinct. Aceste reguli apar
prin repetarea constantă a unor acte, repetări, cărora li se impune o obli-
gativitate. Elementul lor material, elementul central îl constituie repetarea
constantă. Bineînţeles, o repetare constantă, continuă, nu e suficientă ca
fapta să se transforme în obicei juridic (să luăm, de exemplu, regulile de
prudenţă, de igienă, de conduită personală etc.). Pentru aceasta se cere ca
„repetarea să se sprijine pe convingerea că această repetare e absolut obli-
gatorie, aşa încît alţii pot să o ceară".'
Dacă se face o analiză a cutumei ca izvor formal al dreptului se va
constata că ea se întemeiază pe cazuri concrete care au precedat. „Aceste
cazuri - după cum consideră profesorul Mircea Djuvara - au trebuit să fie
consacrate, adică să se recunoască valoarea lor juridică, întocmai cum se
recunoaşte valoarea juridică a unei legi în sistemul nostru, în fiecare din
aceste cazuri concrete, raţiunea juridică analizează complexul de relaţii
juridice care-1 compun, şi constată că unele se repetă; în felul acesta se
constituie o noţiune generală, degajîndu-se ceea ce e comun într-o serie de
cazuri concrete; aceasta este norma generală astfel consacrată prin cutu-
mă. Numai graţie acestei noţiuni generale se poate, în fine, apoi găsi într-
un caz nou o asemănare cu cazurile precedente; se constată că o anume
relaţie juridică se repetă şi în acest caz nou".2
In felul acesta cutuma se aplică la cazurile care survin. Cutuma apare
astfel într-o practică îndelungată. Cutuma are două elemente constitutive:
• uzajul^ adică_o _practică socială constantă şi janiforniă^ Pentru ca
uzajul să fie considerăTcuTurnă7el trebuie să îndeplinească anumite
condiţii: repetarea, durata, constanţa, claritatea;___
1
* Mircea Djuvara, Opera citată, pag. 265.
-i 296 t-
» convingerea juridică. Pentru ca uzajul să se transforme în cutumă,

el trebuie să fie conceput dej;olectiviţaţej^fynjdji£cesar.
Mecanismul trecerii unui obicei din sistemul general al normelor so-
ciale în sistemul izvoarelor dreptului este marcat de două momente impor-
tante:
a) fie că statul sancţionează (recunoaşte) un obicei şi-1 incorporează
într-o normă oficială;
b) fie că obiceiul este invocat de părţi ca normă de conduită în faţa
unei instanţe de judecată şi aceasta îl validează ca regulă juridică.
Normele obişnuielnice, recunoscute de puterea de stat, formează drep-
tul obişnuielnic sau dreptul cutumiar. El a jucat un rol destul de important
ca izvor de drept, mai ales în dreptul epocii antice şi medievale.
în plan istoric, obiceiul juridic sau dreptul consuetudinar (consuetu-
dine = cutumă = obiceiul pămîntului) este modul originar de manifestare
a voinţei sociale.
Chiar în formele cele mai rudimentare, primitive de convieţuire, gă-
sim unele reguli care nu sînt impuse în mod expres, dar de fapt sînt respec-
tate aproape din instinct. Şcoala istorică a dreptului a subliniat importanţa
acestei etape în formarea dreptului. Nu legea, ci cutuma reprezintă princi-
palul izvor al dreptului şi baza acestuia. Legislaţia nu are decăt o impor-
tanţă secundară. Legea nu formulează reguli conştiente. Ea nu poate face
altceva, decît să capteze ceea ce s-a dezvoltat de la sine în viaţa socială,
de-a lungul istoriei unui popor şi să-i asigure formularea.
Potrivit şcolii istorice, orice popor are un spirit, un suflet al său, care
se oglindeşte în morală, drept, artă, limbaj, toate fiind considerate „pro-
duse spontane şi imediate ale spiritului popular" (Volkglist). în viziunea
lui Savigny, dreptul este „în primul rînd creat de obiceiuri şi credinţele
populare, apoi de jurisprudenţă, deci, de tot felul de cauze, de forţe interne
acţionînd în linişte",1 ca totalitate a trăirilor poporului, în această ordine de
idei, forma originară, veritabilă a dreptului este cutuma. Dreptul cutumiar
este cu adevărat dreptul viu. Comparativ cu el, legislaţia este neînsemna-
tă. „Dreptul originar, proprietatea comună a poporului întreg, ca urmare
a ramificării relaţiilor vieţii reale, - menţionează Savigny - s-a dezvoltat
într-atît în detaliile sale încît n-a mai putut fi stăpînit de popor în general.
Atunci s-a format o clasă separată de experţi ai dreptului care, ei înşişi
fiind un element al poporului, reprezintă comunitatea în acest domeniu
al gîndirii. în conştiinţa specializată a acestei clase, dreptul este numai o
Filosofici dreptului. Marile curente, pag. 323.
-Ş 297 S-
continuare şi o dezvoltare deosebită a Valksrecht-ului. Acesta din urmă

duce, de acum înainte, o viaţă dublă, în principiile sale fundamentale, el
continuă să trăiască în conştiinţa comună a poporului; determinarea exactă
şi aplicarea în detalii este îndeletnicirea unei clase de jurişti" 1. Dreptul îşi
are temeiul, în ultimă analiză, în cutumă şi în istorie.
Primele acte normative scrise sînt de fapt mai mult nişte culegeri de
cutume juridice şi mai puţin o creaţie conştientă a legiuitorului. Acest lu-
cru poate fi lesne de înţeles, analizînd conţinutul Legii celor 12 Table la
Roma, Legea salică la franci, etc.
In epoca medievală, numărul cutumelor a sporit şi mai mult încît s-a
pus problema sistematizării lor. Sînt cunoscute asemenea culegeri de cu-
tume, cum ar fi Oglinda saxonă (Sachsenspiegel) din 1230; Oglinda şva-
bă (Schwabensplegel) din 1273-1282; Aşezămintele lui Ludovic cel Sfint
(1270); Ordonanţa dată de Carol al Vll-lea al Franţei pentru redactarea
tuturor cutumelor şi publicarea lor într-un cod (1453) etc.
Dreptul cutumiar a avut o importanţă majoră şi pentru ţara noastră.
Primele legiuiri (a lui Alexandru cel Bun, a lui Vasile Lupu, a lui Matei
Basarab etc.) lăsau loc larg de manifestare a obiceiurilor. Aşa, de exemplu,
Codul Calimach (1817) prevedea următoarele: „Dacă în acest cod nu s-ar
afla nici o lege potrivită la pricina înfăţişată atunci se cuvine a se urma
pămîntescu obicei, carele, în curgerea de mulţi ani de obşte păzindu-se şi
între judecători cercetîndu-se, s-au întărit şi cu chipul acesta au dobîndit
putere legiuită".
Obiceiul, deşi extrem de rar, mai continuă să acţioneze şi în zilele
noastre. El nu constituie un izvor de drept important în statele ce ţin de
civilizaţia juridică romano-germanică. Dreptul cutumiar ocupă un loc ma-
jor în sistemul izvoarelor de drept în statele ce se atribuie la civilizaţia
(familia) juridică anglo-saxonă (Common Law), precum şi în statele ce se
atribuie la sistemul dreptului cutumiar african.
Astfel, în unele state africane, efortul de creare a unei legislaţii na-
ţionale nu a fost în stare să elimine dreptul cutumiar. Acesta are o sferă
de aplicare foarte largă. Raţiunile acestei supravieţuiri au fost arătate de
Preşedintele Curţii Supreme din Coasta de Fildeş: „Nu trebuie pierdut din
vedere că în ţările noastre mijloacele de comunicaţie sînt încă precare, că
unele sate sînt încă izolate în plină pădure şi mai ales că analfabetismul îşi
mai întinde încă trista sa pînză pentru un anumit timp".2
1
2
Victor Dan Zlătescu, Opera citată, pag. 306-307.
^ 298 &
Obiceiul juridic e o componentă a tradiţiei normative şi, de aceea,

poartă trăsăturile acesteia: rigiditate, conservatism. Fiind o convenţie ta-
cită a membrilor comunităţii, obiceiul şi-a adus un aport considerabil în
dezvoltarea dreptului, în particular, şi în dezvoltarea societăţii, în general,
în acelaşi timp, cutumele pot să joace şi un rol nefast, cînd se cristalizează.
„Ele ajung să nu îngăduie dezvoltarea societăţii respective şi tocmai inter-
venţia unor legi scrise rupe această anchilozare, provocînd revoluţiuni şi
schimbări sociale, care aduc posibilitatea progresului.
Se observă, astfel, cu drept cuvînt, că dacă societatea indiană a rămas
în forma caracteristică a castelor, care după o înflorire extraordinară a oprit
trrice îfvînt spre progres, aceasta s-ar datora m mare parte faptului - menţi-
onează profesorul Mircea Djuvara - că nu a intervenit, la un moment dat,
posibilitatea unei legislaţii scrise. De unde la început cutumele corespun-
deau nevoilor, stabilind clase în societate, au ajuns în cele din urmă să se
fixeze în caste, şi neexistînd nici un mijloc de a le schimba spre a descătuşa
viaţa socială şi a-i da putinţă progresului, societatea a rămas pe loc în forma
aceasta. S-a zis chiar că un mare noroc al romanilor a fost că a venit legea
scrisă, a celor XII table, care a răpit puterea cutumelor şi a introdus siste-
mul cel nou tocmai în momentul oportun. Graţie acestui fenomen inciden-
tal, întîmplat la romani, s-a putut da curs dezvoltării lor juridice şi politice
ulterioare. Legile indiene, cum sînt legile lui Mahu, care au apărut aşa de
tîrziu, nu sînt legi, ci simple deziderate ale brahmanilor, aşa încît nici sub
această formă tîrzie nu s-a putut înlătura rolul nefast al cutumelor."1
In concluzie, menţionăm faptul că legea capătă teren în detrimentul
obiceiului. Aceasta însă nu trebuie înţeleasă ca o dispariţie totală a obi-
ceiului. El continuă să existe şi să acţioneze în scopul reglementării unor
relaţii sociale, el ţine atît de dreptul public, cît şi de dreptul privat. Aşa, de
exemplu, în dreptul public el se păstrează prin ceea ce se cheamă: „tradiţii
constituţionale", „tradiţii parlamentare", „tradiţii republicane", „tradiţii
monarhice", „tradiţii ale organizării administrativ-teritoriale" etc.
în dreptul privat obiceiul se întîlneşte în materie de drept civil, comer-
cial, familial etc.
în ţara noastră cutuma ca izvor de drept are o sferă de aplicare re-
strînsă. Se lămureşte acest lucru prin faptul că unele tradiţii (republicane,
democratice etc.) pur şi simplu n-au de unde exista. Altele, printre care şi
unele tradiţionale, sănătoase, ale neamului nostru au fost distruse de regi-
mul totalitar comunist. Avea perfectă dreptate Mihai Eminescu spunînd:
1
-i 299 t-
„Natura poporului, instinctele şi înclinările lui moştenite, geniul lui, care

adesea, neconştient, urmăreşte o idee pe cînd ţese la războiul vremii, aces-
tea să fie determinante în viaţa unui stat, nu maimuţărea legilor şi obiceiu-
rilor străine..."'
13.2.2. Precedentul judiciar şi practica judiciară

Precedentul judiciar este o soluţie dată de instanţă într-un caz similar
anterior.
Precedentul judiciar multiplu este ceea ce numim practică judiciară,
sau, cu alte cuvinte, totalitatea hotărîrilor judecătoreşti pronunţate de că-
tre instanţe.
Totalitatea hotărîrilor judecătoreşti pronunţate de către instanţe mai
poartă denumirea de jurisprudenţă (jurisprudenţă =jus (justiţie) + dictio
(pronunţare) în sens de stabilire, de creare a dreptului.
Avînd în vedere că nu numai instanţele judecătoreşti, ci şi organele
administrative aplică dreptul, precedentul judiciar şi practica judiciară se
întîlnesc şi în soluţiile date de către aceste organe.
Activitatea care urmăreşte soluţionarea problemelor ce apar în relaţiile
intersubiective are o importanţă majoră în dezvoltarea dreptului. Această ac-
tivitate, numită şi jurisdicţie, se manifestă în mod necesar de îndată ce viaţa
socială a ieşit din faza pur instinctivă (cum era de multe ori, mai ales la înce-
put), cerînd adoptarea unor decizii. Judecătorul care aplică normele juridice
constată în ce măsură problema apărută se încadrează în sistemul normelor
juridice existente, în acelaşi timp, activitatea jurisdicţională poate sugera şi
noi idei, impuse de dezvoltarea şi complexitatea raporturilor sociale.
Rolul practicii judiciare, într-o măsură mai mare sau mai mică, a fost
apreciat pe parcursul evoluţiei. Datorită activităţii judecătoreşti, practicii
acumulate s-au făcut rectificările respective, căutîndu-se cele mai oportune
soluţii.
Se ştie că „orice normă legală sau cutumiară este generală. Printr-
aceasta ea are nevoie să fie individualizată la cazul dat. Această operaţi-
une, prin care experienţa trecută, rezumată în normele generale se leagă
de cazurile noi care se prezintă, lasă întotdeauna un cîmp de apreciere
interpretatorului, cîmp care uneori poate fi foarte vast". 2 Cu toate acestea,
jurisprudenţă se caracterizează prin tendinţa de a aplica unitar legea. E
1
Mihai Eminescu, Opera citată, pag. 406.
2
-ş 300 t-
mai simplu atunci, cînd legea e clară. In aceste cazuri, „judecătorul nu are
decît sarcina s-o aplice: optima lex, qual minimum judici, optimus judex
qui minimum sibi - cea mai bună lege este aceea care lasă cît mai puţin la
aprecierea judecătorului şi cel mai bun judecător este acela care, în hotă-
rîrea pe care o dă, se întemeiază în aşa fel pe lege, încît arbitrarul său să fie
cît mai redus".1
Esenţa jurisprudenţei nu constă în decizia bazată pe interpretarea şi
aplicarea sentimentală a judecătorului, pentru că aceasta ar însemna des-
fiinţarea dreptului propriu-zis. E important ca din analiza amănunţită a
faptelor să se deducă ceea ce în mod necesar se impune, ca principiu de
dreptate. Cu alte cuvinte, practica judecătorească, precedentele juridice
sînt bune în măsura în care practicienii ţin cont de ele, neabsolutizîndu-le,
în măsura în care ei nu vor fi robii practicii anterioare. E semnificativă,
în această ordine de idei remarca lui Hegel: „Ce monstruoasă încurcătură
încă domneşte acolo, atît în exerciţiul justiţiei, cît şi în dreptul însuşi, ne
spun cunoscătorii acestora. Ei observă, mai ales, împrejurarea că, întrucît
legea aceasta nescrisă este cuprinsă în deciziile curţilor de justiţie şi ale
judecătorilor, judecătorii sînt continuu chemaţi să legifereze prin aceea că
ei sînt deopotrivă ţinuţi să se refere la autoritatea predecesorilor lor, care
nu avi făcut decît să pronunţe legea nescrisă, dar, totodată, şi liberă să nu
se refere la această autoritate întrucît ei înşişi au în ei legea nescrisă, şi pe
acest temei au dreptul de a se pronunţa asupra deciziilor anterioare, dacă
ele sînt sau nu în acord cu această lege".2
Unele sisteme de drept, precum ar fi şi cele de tipul anglo-saxon
(Common-Law-Anglia, S.U.A., Canada) apreciază hotărîrile pronunţate
de instanţele judecătoreşti ca izvoare ale dreptului. Precedentele judiciare
sînt considerate izvoare de drept şi în statele de alt sistem de drept. Aşa, de
exemplu, în Elveţia există opinia că unele hotărîri ale Tribunalului federal
constituie adevărate izvoare de drept.
După cum menţionează Blackstone, „conformitatea cu precedentul
este o regulă deja stabilită pentru situaţia în care aspectele care au mai fost
judecate revin în faţa judecătorilor. Căci trebuie ca balanţa justiţiei să se
menţină stabilă şi să nu oscileze după opinia fiecărui judecător în parte ...
nu stă în puterea nici unuia să altereze şi să modifice Common Law după
propriile sentimente, pentru că s-a angajat prin jurămînt să ne judece nu
după judecata lui personală, ci după legile şi tradiţiile ţării, deja cunoscute.
Georg Wilhclm Friedrich Hegel, Opera citată, pag. 240.
-Ş 301 t-
Misiunea lui nu este să creeze un nou drept ci să-1 păstreze şi să-1 reprezin-
te pe cel vechi".1
Această viziune o împărtăşeşte şi lordul Mansfield (1705-1794), unul
dintre înalţii magistraţi britanici: „O lege poate rareori prevedea toate ca-
zurile în speţă; de aceea Common Law care-şi are izvoarele în Franţa drep-
tăţii, se află mai presus decît un Act al Parlamentului".2
în esenţă, rolul jurisprudenţei constă în interpretarea şi aplicarea legii
la cazuri concrete. Dacă legea se impune instanţelor judecătoreşti prin ea
însăşi, hotărîrile instanţelor judecătoreşti constituie un izvor al dreptului
doar atunci, cînd în urma unor repetate soluţii în acelaşi sens, se revine
asupra lor şi sînt considerate ca formînd o regulă de drept obligatorie.
în viziunea profesorului Alexandru Văllimărescu, jurisprudenţa înde-
plineşte mai multe roluri:
• de a interpreta legea şi de a o aplica cazurilor concrete ce se prezintă;
• de a completa legea atunci cînd aceasta nu se pronunţă asupra unei
chestiuni;
• de a adopta legea noilor condiţii de viaţă ale societăţii.3
In ţara noastră, deşi practicii judiciare i se acordă o atenţie sporită, ea, ca
regulă, nu este considerată ca un izvor de drept. Cu unele rezerve se acceptă
de a fi recunoscute ca izvor de drept hotărîrile judecătoreşti ce ţin de unele
ramuri ale dreptului (dreptul civil, dreptul familial, dreptul muncii etc.).
Considerării practicii judiciare ca izvor de drept se opune, de aseme-
nea, principiul separaţiei puterilor în stat.
73.2.3. Doctrina (ştiinţa juridică)

Dicţionarul limbii române moderne defineşte doctrina ca „totalitatea
principiilor, tezelor, învăţăturilor fundamentale ale unui sistem politic sau
ştiinţific".
„Vocabularul juridic", publicat de Asociaţia Henri Capitant, dă doc-
trinei următoarea definiţie: „Opinie în mod comun susţinută de cei care
predau dreptul (communis opinia doctontm), sau chiar de cei care, fără să
predea, scriu asupra dreptului".
Profesorul Alexandru Văllimărescu consideră doctrina ca „totalitatea
părerilor jurisconsulţilor, exprimate oral sau în scris în operele lor".4
1
Philippe Malaurie, Opera citata, pag. 135.
2
Ibidem, pag. 136.
• Alexandru Văllimărescu, Opera citată, pag. 239.
4
Ibidem, pag. 242.
^ 302 s-
Profesoara Sofia Popescu susţine că „doctrina înseamnă dreptul, ast-

fel, cum este conceput de teorie, explicarea lui ştiinţifică, generalizarea şi
sistematizarea lui".1
Aşadar, doctrina este ştiinţa juridică care cuprinde analizele, investi-
gaţiile, interpretările făcute de specialişti fenomenului juridic.
Doctrina se manifestă sub diferite forme, cum ar fi:
a) tratatele şi cursurile care sînt expuneri sistematice, în care este pre-
zerrtalalîecare ramură de drept;
b) cîfflfintaxnleîrej^pjind inţerpretânlejejctelorjegii;
c) repertoriile sistematice sau alfabetice, în special ale hotărîrilor ju
decătoreşti;
d) monografiile^ca lucrări consacrate unor probleme juridice;
e) "studiile, articolele, tezele şi altele, elaborate, prez^ţaêJnjHibHca-
ţii ştiinţificej|ejş]3£cjialiţale.2
Ştimţâjuridică are o importanţă majoră. Ea contribuie la cunoaşterea
fenomenului juridic, la cunoaşterea relaţiilor sociale supuse reglementării
juridice, în interpretarea şi aplicarea corectă a legii, în dezvoltarea şi per-
fecţionarea dreptului.
Istoriceşte vorbind, doctrinei, în timp, i-a revenit un rol creator direct,
în acelaşi timp, însă, ea nu poate fi considerată ca un izvor de drept. Ca izvor
de drept, ştiinţa juridică a fost recunoscută mai mult în epoca antică şi cea
medievală. Aşa, de exemplu, împăratul romanilor Adrian a decis că judecă-
torii sînt obligaţi să ţină seama de părerea unanimă a celor ce creau dreptul.
Adrian a adoptat o dispoziţie obligatorie: „Dacă jurisconsulţii ale că-
ror păreri sînţ produse sînt unanimi, judecătorul nu poate statua în sens
contrar."'"'^
Mai apoi, în epoca din urmă a Imperiului Roman, s-a format obiceiul
de a rezolva chestiunile de drept, citîndu-se părerile vechilor jurisconsulţi.
Astfel, nu se mai recurgea la textul legii. Mai mult ca atît, s-a stabilit un
fel de clasare între jurisconsulţi. Părerile a patru dintre ei, Papinian, Paul,
Alpren, Modestin erau considerate drept lege.
Şi în Evul Mediu doctrina a avut un rol important, judecătorii apelînd
la operele ştiinţifice spre a găsi soluţii potrivite pentru cauzele aduse în faţa'
lor. S-a mers chiar pînă la aceea că se vorbea de „un drept al profesorilor",
de „cutuma specialiştilor" etc.
1
Sofia Popescu, Opera citată, pag. ! 59.
2
3
Mircea Djuvara, Opera citata, pag. 273.
-= 303
Doctrinei îi revine un rol foarte însemnat datorită faptului că dreptul

nu era codificat, de multe ori, nici scris, şi savanţii, jurisconsulţii erau aceia
care interpretau sau chiar relevau dreptul. In Franţa, de exemplu, lucrări -
le unor asemenea autori, cum ar fi Loysel, Pothier, Dumoulin constituiau
adevărate izvoare ale dreptului, din care se inspirau tribunalele, în Ger -
mania autoritatea autorilor era atît de mare, încît ei reuşesc să introducă în
secolul al XV-lea dreptul roman ca drept comun al imperiului, ceea ce se
cunoaşte sub numele de Recepţia dreptului roman.
Apogeul influenţei doctrinei s-a înregistrat înainte de marile codificări
ale dreptului din Franţa şi Germania din secolul al XlX-lea.
După codificarea napoleoniană urmează o perioadă de stabilitate a
dreptului scris şi de pierdere a poziţiei doctrinei în calitate de izvor al drep -
tului.
La sfîrşitul secolului XIX, doctrina, sub impulsul lui Franţois Geny
(1861-1954), îşi reia rolul de apărătoare a jurisprudenţei şi, de multe ori,
de inspiratoare a legii. Asemenea autori ca ,flaniol, Baudry, Lacantinerie,
Colin şi Cupitant, Ripert, care în faţa instanţelor judecătoreşti nu sînt de-
parte de a avea autoritatea unui Ulpianus, Popinianus, Rothier sau Domat.
Autoritatea lor, deşi morală, este extrem de importantă. Totuşi doctrina nu
poate fi considerată ca un izvor formal al dreptului, neimpunîndu-se nici -
odată în mod general şi permanent şi în plus neputîndu-se asigura unitatea
de soluţii...'".
Fără a fi la etapa contemporană un izvor formal al dreptului, doctrina
juridică contribuie esenţial la dezvoltarea dreptului, la elaborarea, inter -
pretarea şi aplicarea dreptului. Raţiunea, inteligenţa, ştiinţa constituie iz -
vorul permanent de îmbogăţire a dreptului, în această ordine de idei, avea
perfectă dreptate Ihering, spunînd că dreptul „este opera voinţei şi a calcu -
lului omenesc, care la fiecare etapă a căutat să realizeze un progres. Istoria
dreptului este istoria gîndirii omeneşti îndreptată spre realizarea practică în
condiţiile de viaţă ale colectivităţii omeneşti" 2. „Numai prin raţiune, prin
inteligenţă, care ştie să aleagă printre diferitele cerinţe, regulile cele mai
conforme cu necesităţile şi spiritul timpului - susţine Dabin - se elaborează
şi evoluează dreptul". 3
Picară, de asemenea, considera că rolul savanţilor jurisconsulţilor
este de a exprima ideile unui popor prin intermediul normelor juridice.
1
:
Ibidem, pag. 265. 3 Ibidem, pag. 66.
-Ş 304 t-
„Jurisconsultul - afirmă Picard - trebuie să rămînă păstor, preocupat în

mod constant de nevoile şi instinctele turmei sale, servitor luminai al in-
stinctelor şi nevoilor şi să nu se constituie creator de himere".1
71.2.4. Contractul normativ

Contractul (de la latinescul „contractus" - a strînge) este un acord în-
cheiat între două sau mai multe persoane fizice ori juridice, din care decurg
anumite drepturi şi obligaţii. Ca act juridic, contractul constituie acordul
între două sau mai multe persoane în scopul de a produce efecte juridice,
adică acordul naşte, modifică, transmite sau stinge raporturi juridice.
Contractul rezultă din norme juridice şi se face în strictă conformitate cu
ele. Mai sînt însă şi contracte care conţin, stabilesc anumite reguli de
conduită. In asemenea cazuri, se spune că acordul dat este normativ. Spre
deosebire de celelalte contracte, contractul normativ este izvor al dreptului.
Contractele normative pot opera în aşa domenii, cum ar fi:
a) în dreptul constituţional, în materia organizării şi funcţionării
structurii federative a statelor;
b) în dreptul muncii şi securităţii sociale contractul colectiv de mun
că este un contract normativ, deoarece, prin conţinutul său, stabi
leşte reguli de conduită generală şi obligatorii;
c) în dreptul internaţional public contractul normativ poate fi întîlnit
sub forma tratatelor şi acordurilor internaţionale.
Ca izvor de drept, contractul normativ e cunoscut demult. Astfel, e
cunoscută celebra „Magna Charta Libertatum" (1215), convenţie încheiată
între baronii, cavalerii şi orăşenii răsculaţi, pe de o parte, şi regele loan fără
de ţară, pe de altă parte, convenţie care primeşte considerare juridică de
contract normativ.
Rolul contractelor normative a crescut considerabil la etapa contem-
porană. Aceasta e şi firesc: multe probleme au încetat de a mai fi privite ca
probleme interne ale unor state luate aparte, devenind probleme internaţio-
nale, probleme ce preocupă întreaga comunitate umană. Aceasta se referă,
în primul rînd, la problema drepturilor şi libertăţilor omului.
Din examinarea prevederilor constituţionale ale Republicii Moldo-
va rezultă o soluţie juridică, formulată clar şi fără echivoc, privind rapor-
tul dintre reglementările internaţionale şi cele interne din acest domeniu.
Această soluţie constituţională constă în faptul că asemenea izvoare in-
-€ 305 g-
ternaţionale, adoptate în ultimele cinci decenii de la crearea Organizaţiei

Naţiunilor Unite, cum ar fi, bunăoară, Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului (1948), Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice
(1966), Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi
culturale (1966), Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare
în Europa (Helsinki, 1975), Carta de la Paris pentru o nouă Europă
(1990), Convenţia Europeană a Drepturilor Omului etc. la care a aderat şi
Republica Moldova, constituie acea piatră de temelie ce stă la baza dimen-
siunii umane a statului nostru.
Conform prevederilor Constituţiei Republicii Moldova, pactele şi tra-
tatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Republica
Moldova este parte, constituie un izvor de drept.
Consideraţii generale
Actul normativ-juridic poate fi definit ca fiind izvorul de drept creat
de autorităţile publice (Parlament, Guvern, Preşedinte, organele autorităţi-
lor publice locale), izvor care conţine reguli generale şi obligatorii, a căror
aplicare la nevoie este asigurată prin forţa coercitivă a statului.
Caracteristice pentru actele normativ-juridice sînt următoarele trăsă-
turi generale:
1. Ele sînt acte ale activităţii de elaborare a dreptului de către stat
(organele sale) şi includ prescripţii juridice obligatorii cu caracter general
prioritar la conduita oamenilor şi organizaţilor - normele juridice, precum
şi prescripţiile privind instituirea, modificarea sau suspendarea acţiunii
(anularea) normelor juridice.
2. Actele normativ-juridice îşi extind acţiunea nu asupra unui raport
concret şi nu asupra unui cerc individual concret de raporturi, ci asupra
unui sau altui tip de raporturi sociale şi asupra tipului de acţiuni ale oame
nilor, care alcătuiesc conţinutul lor.
3. Spre deosebire de actele individual-juridice (actele de execuţie şi
aplicarea normelor de drept), actele normativ-juridice sînt adresate orică
rui subiect ce participă la aceste relaţii, pot fi aplicate în mai multe rînduri,
adică de fiece dată cînd e vorba de tipul respectiv de raporturi şi îşi menţin
acţiunea, indiferent de faptul dacă au apărut sau au încetat raporturile in
dividuale prevăzute în acest caz. De exemplu, prescripţiile Codului civil
sînt aplicabile oricărui cetăţean sau organizaţie, care au intrat în relaţii
^ 306 &
patrimoniale de proprietate, cumpărare- vînzare, închirierii averii sau a încă-

perii de locuit şi alte raporturi reglementate prin dreptul civil. Codul penal
poate fi aplicat oricărei persoane, care a săvîrşit o acţiune periculoasă pentru
societate, prevăzută în el. Prescripţiile acestor acte nu-şi epuizează acţiunea
ca urmare a unui sau chiar a mai multor acte de aplicare sau îndeplinire a
lor. Ele se aplică şi se utilizează în repetate rînduri. Anume aceasta denotă că
prescripţiile juridice ale actelor menţionate sînt aplicabile la un tip sau altul
de relaţii sociale, au un caracter normativ general, sînt norme de drept.
Spre deosebire de actele normative, actele individuale de stabilire a
pensiei, de numire a unei persoane în funcţie, de angajare la lucru (con-
tractul de muncă), de înscriere ca membru al cooperativei se referă nu
la fiecare persoană, ci personal la participanţii acestui raport individual.
Actele privind formarea unui organ, privind conferirea unui titlu onorific
sînt, de asemenea, individuale prin valoarea lor. Trebuie să le distingem
de actele individuale, care se referă la persoane, organe sau localităţi con-
crete, prevederile sau statutele unui sau altui organ sau organizaţii. Aceste
acte sînt doar aparent individuale, prin denumirea lor, însă prescripţiile lor
reglementează toate tipurile de relaţii, la care participă organul sau orga-
nizaţia respectivă, ele nu se epuizează prin folosirea lor de o singură dată
şi se extind asupra fiecăruia care intră în relaţii cu organul (organizaţia),
cu raportare la care a fost emisă prevederea (statutul). Prin urmare, ele sînt
normative. Drept exemplu pot servi: Regulamentul de ordine interioară a
muncii la întreprindere, organizaţie, instituţie.
Şi invers, contractul concret de livrare sau contractul de antrepriză
pentru construcţii capitale se încheie între două întreprinderi (părţi) şi ex-
piră după termenul stabilit sau după îndeplinirea condiţiilor contractului.
în felul acesta prescripţiile actului, deşi se îndeplinesc nu o singură dată în
perioada acţiunii lor, au un caracter individual, nu sînt norme de drept.
Actele normativ-juridice, care includ norme de drept, se deosebesc,
de asemenea, de alte acte juridice cu caracter general. Astfel, dispoziţiile
adresate unui cerc larg de organe şi organizaţii (bunăoară, tuturor ministe-
relor şi departamentelor sau organelor locale) cu prescripţiile „de a inten-
sifica controlul" în vederea respectării ordinii, „de a se lua măsuri pentru
îndeplinirea planurilor" au o importanţă generală şi nu individuală.
Asemenea acte dispozitive şi de control au o importanţă deosebită
pentru conducerea de stat şi un caracter general, însă nu stabilesc norme
juridice noi şi nici nu le modifică pe cele în vigoare, adică nu sînt acte de
elaborare a dreptului.
-3 307 s-
Actele normativ-juridice, adică actele de elaborare a dreptului, se deo-

sebesc şi de actele generale de lămurire sau interpretare oficială a normelor
juridice, care, de asemenea, nu stabilesc noi norme de drept, nu modifică
conţinutul celor în vigoare, ci doar precizează esenţa lor, uneori insuficient
dezvăluită în textul legii.
Printre actele de elaborare a dreptului sînt şi acte în care nu se expune
conţinutul normelor juridice, dar care determină sau confirmă din punct
de vedere juridic stabilirea, modificarea sau anularea normelor incluse în
alte acte. Asemenea acte se deosebesc de actele individuale sau de actele
generale cu valoare dispozitivă, de control: cu ajutorul lor se stabilesc nor-
me juridice noi, se modifică sau se anulează cele în vigoare pînă atunci;
ele sînt adresate unui cerc nedeterminat de persoane, nu se epuizează prin
îndeplinirea de o singură dată etc. lată de ce aceste acte sînt acte ale elabo-
rării dreptului şi au un caracter normativ.
Categoriile actelor normative
Sistemul actelor normative ale organelor de stat, interdependenţa
acestor acte, precum şi ordinea emiterii lor sînt reglementate de constituţii
şi de alte legi. Această reglementare asigură realizarea principiilor demo-
cratice ale sistemului de izvoare ale dreptului - supremaţia legii, caracterul
obligatoriu al hotărîrilor organelor ierarhic superioare pentru cele ierarhic
inferioare, al hotărîrilor organelor locale ale puterii în limitele teritoriului
din subordine, în felul acesta se asigură hotărîrea uniformă a chestiunilor
principale ale politicii statului în întregul sistem de acte normative.
Locul pe care îl ocupă un act juridic sau altui în sistemul general al
acestor acte este determinat de locul organului care 1-a emis în sistemul or-
ganelor statului, iar sfera acţiunii, orientarea şi limitele conţinutului actelor
- de competenţa organului menţionat. Pe această bază apare interdepen-
denţa actelor normativ-juridice ale organelor de stat, exprimată în forţa lor
juridică. Actele organelor ierarhic superioare dispun de o putere juridică
mai mare, iar actele organelor ierarhic inferioare (subordonate), care tre-
buie emise în corespundere cu primele, au o forţă juridică mai mică.
Legile
Printre actele normative, locul central îi revine legii. Termenul „lege"
este folosit atît în sensul larg (lato sensu), cît şi în sensul îngust (stricto-
sensu) al cuvîntului.
în sensul general, prin lege se înţelege orice act normativ elaborat de
autorităţile publice, în sens restrîns al cuvîntutui, termenul „lege" desem-
nează actul normativ care emană de la organul legislativ (Parlament).
-â 308 t-
în ierarhia lor, legile propriu-zise sînt situate după criteriul forţei lor
juridice.
Parlamentul Republicii Moldova, singurul deţinător al puterii de a re-
glementa prin lege relaţiile sociale, emite în exercitarea acestei puteri trei
categorii de legi: legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare.
Legile constituţionale
Legile constituţionale ocupa primul loc în ierarhia legilor atît prin
conţinutul lor, cît şi datorită procedurii speciale de adoptare a acestora.
Astfel, prin conţinutul lor, legile constituţionale sînt legi care introduc tex-
te noi în Constituţie, abrogă anumite texte constituţionale sau le modifică
pe ce'ie existente.
Dat fiind faptul că printre actele normative rolul major revine Consti-
tuţiei, ne vom referi la o caracteristică mai amplă a ei:
a) Noţiunea de Constituţie, trăsăturile ei
Constituţia este legea supremă a unui stat. Această accepţiune este
astăzi încetăţenită în toate statele lumii. De aceea nu e întîmplător faptul
că adoptarea constituţiei într-un stat sau altul a devenit un eveniment de
importanţă majoră pentru societatea respectivă. O constituţie marchează
anumite victorii şi împliniri şi, în acelaşi timp, propune noi perspective de
dezvoltare pentru societate şi stat.
In această ordine de idei, o constituţie reprezintă nu numai o înscrie-
re, o totalizare a rezultatelor luptei înregistrate după un şir de biruinţe ale
noului asupra vechiului. O constituţie mai este şi un program de activitate,
dat fiind faptul că în ea sînt consfinţite principiile fundamentale ale întregii
vieţi economice, politice, sociale şi juridice. Constituţia fixează intenţiile
unui stat, cadrai juridic al politicii interne şi externe a statului. Constituţia,
se mai afirmă uneori, şi nu fără temeiuri, e o lege supremă nu numai a sta-
tului, dar şi a societăţii în ansamblu.
Etimologic, cuvîntul constituţie provine de la latinescul „constitutio",
ceea ce în traducere înseamnă „aşezarea cu temei", „starea unui lucru".
In dreptul roman antic termenul constituţie era echivalent cu cel de lege.
Cu toate acestea, nici societatea antică, nici cea medievală n-au ştiut încă
despre constituţie ca lege fundamentală a statului. Constituţiile în sensul
propriu - statal — al cuvîntului au apărut mai tîrziu, în cursul primelor
revoluţii burgheze.
Ideile cu privire la constituţie ca lege fundamentală au apărut iniţial
in Franţa şi au fost apoi transplantate pe continentul american. Anume aici
aceste idei s-au materializat în mod practic la început în calitate de con-
-i 309 &
Boris Negru, Afina Negru
stituţii ale anumitor state, iar mai tîrziu de constituţie a Statelor Unite ale
Americii. Astfel, în 1787 americanii au declarat: „Noi, poporul Statelor
Unite pentru formarea unei mai strînse uniuni, pentru instituirea dreptăţii,
pentru asigurarea liniştii interne, pentru asigurarea măsurilor de apărare a
comunităţilor, pentru promovarea prosperităţii generale şi pentru garanta -
rea binecuvântărilor, libertăţii, nouă şi urmaşilor noştri, declarăm şi pro -
mulgăm Constituţia S.U.A.".
Pe continentul european primele constituţii au fost adoptate în 1791,
la început în Polonia, apoi în Franţa. Anume aici s-a subliniat în ce constă
esenţa propriu-zisă a unei constituţii. Aşa, de exemplu, în textul Decla -
raţiei drepturilor omului şi cetăţeanului din 26 august 1789 se menţiona:
„Orice societate în care garanţia drepturilor nu este asigurată, nici separa -
ţia puterilor determinată, nu are constituţie".
Franţa poate servi drept exemplu de ţară unde au fost adoptate deosebit
de multe constituţii. Constituţia în vigoare, adoptată în 1958, supusă unor
modificări esenţiale în 1995, este a cincisprezecea constituţie a acestei ţări.
Aceasta se explică prin faptul că anume în Franţa lupta dintre anumite gru -
pări sociale s-a desfăşurat în mod deosebit de ascuţit. Dacă analizăm date le
adoptării diferitelor constituţii franceze, vedem că ele sînt condiţionate de
cele mai hotărîtoare evenimente desfăşurate în această ţară. Exemplul
Franţei în această privinţă este tipic şi pentru alte state.
Constituţia se deosebeşte de alte legi sub mai multe aspecte şi anume:
a) din punct de vedere al obiectivului lor;
b) din punct de vedere formal;
c) din punct de vedere al forţei juridice.
Din punctul de vedere al obiectivului lor, atît constituţia, cît şi legile
constituţionale, reglementează, în principal, instituţionalizarea puterii şi
exercitarea ei. Constituţiile cuprind modalităţile de organizare a puterii:
forma, regimul politic, sistemul autorităţilor publice, principiile funda-
mentale ale sistemului electoral etc.
Constituţia, de asemenea, cuprinde reglementarea detaliată de princi-
piu a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale.
De menţionat că celelalte legi, chiar reglementînd asemenea proble-
me, detalizează doar prescripţiile constituţionale şi se subordonează cu to-
tul acestora.
Din punct de vedere formal, constituţiile şi legile constituţionale sînt
supuse unor proceduri speciale de adoptare şi modificare. Astfel, potrivit
art. 138 al Constituţiei Italiei, legile constituţionale sînt adoptate de fiecare
-^ 310 W-
cameră, cu majoritatea absolută a membrilor, la cea de-a doua votare, care

trebuie să urmeze primei deliberări la nu mai puţin de 3 luni.
în Republica Moldova, Parlamentul este în drept să adopte o lege con-
stituţională după cel puţin 6 luni de la data prezentării iniţiativei corespun-
zătoare. Legea se adoptă cu votul a două treimi din deputaţi.
Din punct de vedere al forţei juridice, constituţiile şi legile con-
stituţionale sînt superioare tuturor celorlalte legi, situîndu-se în vîrful pira-
midei tuturor actelor normative. Ele servesc, în cele din urmă, drept reper
decisiv pentru aprecierea validităţii tuturor actelor şi faptelor juridice.
Rezumînd cele expuse mai sus, ajungem la concluzia: constituţia este
acea lege care, avînd forţă juridică superioară celorlalte legi, reglementează,
în baza celor obţinute, structurile economice şi formele proprietăţii, orga-
nizarea de stat, statutul juridic al omului şi cetăţeanului şi consfinţeşte per-
spectiva politicii interne şi externe a statului.
b) Dezvoltarea constituţională a Republicii Moldova
Un răspuns adecvat la întrebarea ce ţine de dezvoltarea constituţională
a Republicii Moldova nu poate fi dat dacă nu se va ţine cont de istoria reală
a neamului nostru.
Actualul stat Republica Moldova a apărut pe harta lumii la 27 august
1991 ca rezultat al adoptării de către Parlamentul Republicii Moldova a
Declaraţiei de Independenţă. Evoluţia ce a precedat acestui eveniment nu
este un fenomen autonom şi nici izolat. Actualul stat Republica Moldo va
a fost istoriceşte din totdeauna - parte componentă a statului feudal
Moldova, întemeiat în secolul XIV. ca şi ţara Românească, pe pămînturile
strămoşilor românilor - geto-dacii romanizaţi.
începînd cu secolul XVI, ambele ţări româneşti se află, mat bine de
trei secole, sub un regim de suzeranitate a Imperiului Otoman. Către a
doua jumătate a secolului XVIII, principatele româneşti ajung a fi la in -
tersecţia intereselor Rusiei în Balcani, a pretenţiilor Imperiului Austriac
şi a eforturilor Turciei de a-şi menţine dominaţia în această parte a lumii,
conjugate cu poziţiile Franţei şi Angliei. La 1792, conform tratatului în -
cheiat între Turcia şi Rusia, Nistrul devine linia de demarcare a acestor
două imperii. La 1812, ca rezultat al tratatului ruso-turc din 16/28 mai de
la Bucureşti, Rusia ocupă teritoriul dintre Prut şi Nistru. Pentru a camufla
adevărul despre Moldova sfîrtecată în două, Rusia denumeşte noul terito -
riu ocupat „Basarabia". Mai bine de un secol, Basarabia se află sub un crud
regim de deznaţionalizare, neparticipînd (cu excepţia judeţelor Bolgrad,
Ismail, Cahul, revenite la Moldova pentru 22 de ani în urma înfrîngerii Ru-
•= 311 i^
fi
siei la 1856 în războiul din Crimeea) la actul Unirii şi constituirii statului

român modera.
în pofida politicii ţarismului rus de a şterge de pe faţa pămîntului po-
pulaţia autohtonă, băştinaşii din acest teritoriu şi-au păstrat limba şi obi-
ceiurile. La mişcarea de eliberare naţională a popoarelor neruse participă
activ şi populaţia din Basarabia şi stînga Nistrului. Această luptă se în-
cununează cu succes prin proclamarea autonomiei teritoriale şi politice a
Basarabiei de către Congresul ostaşilor moldoveni ce şi-a ţinut lucrările la
20-27 octombrie 1917.
într-un timp foarte scurt este ales Parlamentul Basarabiei - Sfatul ţării
- constituit pe baze legale din reprezentanţi ai tuturor păturilor sociale şi
ai etniilor conlocuitoare.
La 2 decembrie 1917 Sfatul ţării adoptă o Declaraţie oficială prin care
proclamă Republica Populară Moldovenească, la început ca membru, cu
drepturi egale, al Republicii Federative Ruse, apoi (în noaptea de 23 spre
24 ianuarie 1918) ca stat independent cu numele de „Republica Demo-
cratică Moldovenească slobodă, de sine stătătoare şi neatîrnată, avînd ea
însăşi dreptul de a-şi hotărî soarta în viitor".
La 27 martie 1918, Sfatul ţării votează actul Unirii, în baza căruia
„Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre
Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de către
Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea
dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului că noroade le
singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se
uneşte cu mama sa România".
în acelaşi an, Congresul general al Bucovinei votează „unirea necon-
diţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare pînă la Ceremuş,
Colacin şi Nistru, cu regatul României".
Actele Unirii au fost recunoscute prin tratatele internaţionale încheia-
te între 1910-1920 la Paris.
Timp de mai bine de două decenii, noile teritorii revenite la spaţiul
strămoşesc cunosc o perioadă de înflorire a culturii, învăţămîntului, eco-
nomiei şi vieţii publice. Acest lucru nu poate fi spus despre populaţia din
stînga Nistrului, care a fost încadrată într-un nou imperiu, denumit de data
aceasta Uniunea Sovietică.
în 1924 conducerea sovietică creează artificial Republica Autonomă
Sovietică Socialistă Moldovenească pentru ca ea să poată „juca acelaşi
rol... politico-propagandistic, pe care îl joacă Republica Belorusă faţă de
H§ 312 ir
Polonia şi cea Căreia - faţă de Finlanda". Mai ales, după cum declara în-
suşi Stalin, „dacă Basarabia va fi propagandistic pregătită pentru unirea cu
R.A.S.S.M. şi dacă se va depune efortul necesar, ocuparea acestei provin-
cii de către Armata Roşie poate fi realizată cu rapiditate".
Acest lucru s-a întîmplat la 28 iunie 1940, cînd U.R.S.S. a ocupat prin
forţă armată Basarabia şi Bucovina de Nord. Şi de data aceasta s-au dovedit
a fi actuale spusele cronicarului din secolul XVII că „Moldova este aşezată
în calea tuturor răutăţilor". De data aceasta răuvoitorii s-au dovedit a fi alte
două puteri: U.R.S.S. şi Germania nazistă, care prin protocolul adiţional
secret al Tratatului sovieto-german din 23 august 1939 stabileau: „Partea
sovietică subliniază interesul pe ca-re-1 manifestă pentru Basarabia".
La 2 august 1940 este formată Republica Sovietică Socialistă Mol-
dovenească care, deşi oficial era socotită „stat suveran" s-a dovedit a fi o
gubernie a Imperiului.
Odată cu instaurarea regimului sovietic începe teroarea comunistă:
omoruri în masă, deportări, foame organizată, genocid naţionalist. Şi acest
lucra se face activînd în baza celor mai „democratice constituţii" din lume:
Constituţiile U.R.S.S. din 1924, 1936, 1977.
Cele expuse mai sus ne permit să ajungem la concluzia că încerca-
rea de a analiza dezvoltarea constituţională a Republicii Moldova în con-
textul dezvoltării constituţionale a U.R.S.S. şi a R.A.S.S.M., iar mai apoi
R.S.S.M. n-are sorţi de izbîndă. Nu putem nega faptul că au fost: Constitu-
ţia R.A.S.S.M. din 23 aprilie 1925, Constituţia R.A.S.S.M. din 5 ianuarie
1938, Constituţia R.S.S.M. din 9 februarie 1941, Constituţia R.S.S.M. din
15 aprilie 1978. Toate aceste constituţii, însă, n-au fost decît nişte copii
oarbe ale constituţiilor imperiale.
Ca urmare, Constituţia Republici Moldova din 29 iulie 1994 este pri-
ma constituţie a statului apărut pe harta lumii la 27 august 1991 - Republi-
ca Moldova, membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite din 1992, membru
al Consiliului Europei din 1995.
c) Caracteristica generală a conceptului Constituţiei Republicii
Moldova din 29 iulie 1994
Evoluţiile mondiale din ultimii ani pun tot mai clar în lumină faptul că
printre premisele esenţiale ale noii ordini internaţionale democraţia ocupă
un loc central.
Revenită, după cincizeci de ani de guvernare dictatorială, la normali-
tatea vieţii democratice, Republica Moldova, stat ce încununează ani înde-
lungaţi şi grei de luptă a poporului pentru apărarea independenţei naţiona-
^ 313 &
le, a limbii şi culturii româneşti, pentru înlăturarea vicisitudinilor la care a

fost supus în timpul dominaţiei străine ţariste şi al regimului totalitar co-
munist, în urma aplicării prevederilor Pactului Ribbentropp-Molotov din
august 1939, are de soluţionat mai multe probleme majore.
Printre ele un loc central revine celei ce ţine de edificarea unui me-
canism juridic respectiv. Primul pas în această direcţie a fost făcut prin
adoptarea la 29 iulie 1994 a Constituţiei Republicii Moldova. Adoptarea
Constituţiei a fost un imperativ al timpului. Numai ea poate consfinţi me-
canismul de edificare şi de funcţionare a unui stat democratic şi de drept.
Subliniem acest lucru, fiindcă nici un alt act normativ nu dispune şi nici nu
poate dispune de acele calităţi pe care le are o constituţie. Ea este singura
în măsură să contribuie la funcţionarea normală a întregului organism so-
cial. Reluînd cuvintele lui Ihering, constituţia este „sora geamănă a liber-
tăţii". Pe scurt, numai constituţia instituţionalizează puterea şi totodată o
limitează în exerciţiul ei.
Vorbind de Constituţia Republicii Moldova, adoptată de Parlament
după o muncă grea şi îndelungată, conştient nu o numim „o nouă Consti-
tuţie", fiindcă legile fundamentale ale fostelor republici din fosta U.R.S.S.,
inclusiv şi Constituţia Republicii Moldova, adoptată în 1978, cu multiple
modificări, de care ne-am condus anterior - au avut calitatea unui decor
democratic, propagandistic. Ele au avut mai mult un caracter formal şi
nu puteau să se abată cu nimic de la Constituţia U.R.S.S., constituţia ace-
lui imperiu, care doar în scopuri politice era considerat ca stat federativ,
constituit pe baza „principiului unirii benevole a subiectelor în federaţie".
Decenii de-a rîndul s-a dus un joc camuflat „de-a statele". Oricum, era mai
comod pentru ideologia oficială a statului sovietic să afirme că Moldova,
Estonia, Letonia, Lituania etc. sînt „state suverane egale între egali" şi nu
nişte gubernii ale unui imperiu. Dar toate sînt pînă la o vreme şi nici un
imperiu nu este veşnic.
Proclamîndu-şi suveranitatea (23 iunie 1990) şi independenţa (27
august 1991), Republica Moldova a declarat ferm şi răspicat că nu mai
vrea să fie ce a fost atîţia ani, că vrea să fie un stat în sensul deplin al cu-
vîntului, casa comună a multpătimitului nostru popor, compus din români
(moldoveni) autohtoni (64,5%) şi cetăţeni de altă origine etnică (ucraineni
- 13,8%, ruşi - 13%, găgăuzi - 3,5%, bulgari - 2,0%, evrei - 1,5% etc).
„Republica Moldova este un stat suveran, independent şi democratic, liber
să-şi hotărască prezentul şi viitorul fără nici un amestec din afară, în con-
formitate cu idealurile şi năzuinţele sfinte ale poporului în spaţiul istoric
-l 314 =-
şi etnic al devenirii sale naţionale". Această frază din Declaraţia de inde-

pendenţă a Republicii Moldova a servit drept căpătîi în lucrul anevoios al
Comisiei pentru elaborarea proiectului Constituţiei Republicii Moldova,
formată de forul legislativ suprem la 19 iunie 1990.
Pregătirii proiectului Constituţiei i-a precedat o muncă intensă. Aceasta
este şi firesc. Fiind aşezămîntul politic şi juridic fundamental al unui stat,
Constituţia reprezintă acel act juridic care se bucură de supremaţie în
raport cu toate celelalte, act ce stabileşte principiile, modul de organizare
şi funcţionare a autorităţilor publice şi raporturile dintre ele, raporturile
dintre aceste autorităţi şi cetăţeni.
Tm¥^^năiXU%piuiird'vL'unsitulira"se adopta pe o perioadă "îndelungată,
extrem de importantă a fost alegerea unor forme noi, mult mai efective a orga-
nizării de stat. Concomitent s-a ţinut cont şi de aceea că ea, avînd menirea de a
reglementa bazele activităţii vitale ale societăţii şi statului, să fie un document
flexibil şi să nu închidă într-un strict cadru juridic toate nuanţele vieţii politice.
Ca urmare, Comisia pentru elaborarea proiectului de Constituţie, fiind
autonomă în identificarea şi motivarea soluţiilor constituţionale, la baza
conceptului Constituţiei a pus acele principii unanim recunoscute, reali-
zarea practică a cărora ne permite a ne rupe definitiv de acea atmosferă
a trecutului, care mai continuă să ne încătuşeze, luînd calea ireversibilă a
democratizării şi prosperării sociale, calea de perspectivă a întregii comu-
nităţi umane. Am vrea să ne oprim doar la unele din ele.
1. Sistemul de stat stabilit în conformitate cu Constituţia nu poate fi
„socialist" sau „capitalist", el trebuie să fie constituţional. O Con
stituţie a unui stat democratic şi de drept nu este chemată să dea
instrucţiuni referitor la caracterul sistemului de stat. Determina
rea caracterului orînduirii nu constituie o problemă a Constituţiei,
l aceasta este o problemă a vieţii politice, parlamentare.
2. Exponentul suveranităţii şi unica sursă a puterii de stat este po
porul, care o exercită atît în mod direct, cît şi prin organele sale
reprezentative.
: 3. O condiţie şi o garanţie a democraţiei constituţionale o constituie
f pluralismul politic şi ideologic, incompatibil cu dictatura şi totali-
tarismul. Nici o ideologie nu poate fi ridicată la rangul de ideologie
oficială a statului.
4. Un stat democratic şi de drept poate fi constituit pe principiul sepa-
rării puterii de stat în putere legislativă, putere executivă şi putere
judecătorească.
-Ş 315 &
l
5. La baza vieţii economice a statului stă principiul egalităţii tuturor

tipurilor şi formelor de proprietate. Bunurile materiale pot fi pro
prietate publică sau privată.
6. Criteriul-cheie de apreciere a democraţiei statului este cel ce ca
racterizează misia lui umană, statornicia libertăţii personalităţii. Ca
urmare, statul nu trebuie considerat ca donator, ci, în primul rînd,
ca ocrotitor al drepturilor şi libertăţilor omului.
Conţinutul normativ al Constituţiei adoptate este structurat, din punct
de vedere juridic, în 151 de articole, grupate în şapte titluri, unele avînd
capitole şi secţiuni.
Legile organice
Legile organice ocupă locul secund în ierarhia legilor. Ele au forţă juri-
dică mai mică decît Constituţia şi legile constituţionale, dar mai mare decît
toate celelalte izvoare de drept, datorită importanţei deosebite a obiectului
lor de reglementare juridică. Conform alin. (3) al art. 72 al Constituţiei,
„Prin lege organică se reglementează:
a) sistemul electoral;
b) organizarea şi desfăşurarea referendumului;
c) organizarea şi funcţionarea Parlamentului;
d) organizarea şi funcţionarea Guvernului;
e) organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Consiliului
Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a contencio
sului administrativ;
f) organizarea administraţiei locale, a teritoriului, precum şi regimul
general privind autonomia locală;
g) organizarea şi funcţionarea partidelor politice;
h) modul de stabilire a zonei economice exclusive;
i) regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii;
j) regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele şi protec-
ţia socială;
k) organizarea generală a învăţămîntului;
1) regimul general al cultelor religioase;
m)regimul stării de urgenţă, de asediu şi de război;
n) infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;
o) acordarea amnistiei şi graţierii;
p) celelalte domenii pentru care, în Constituţie, se prevede adoptarea
de legi organice;
316
q) alte domenii pentru care Parlamentul consideră necesară adoptarea

de legi organice".
Legile organice se adoptă cu votul majorităţii deputaţilor aleşi după
cel puţin două lecturi. Evident, şi modificarea acestora necesită votul ma-
jorităţii deputaţilor. Excepţie de la regula generală o face legea organică
care reglementează statutul special al unităţii teritoriale autonome Găgă-
uzia, care poate fi modificată cu votul a trei cincimi din numărul deputa-
ţilor aleşi în Parlament (vezi alin. (7) al art. 111 al Constituţiei Republicii
Moldova.
Legile ordinare
După cum am menţionat, în Constituţie sînt prevăzute domeniile, care
se reglementează prin lege organică, ceea ce înseamnă, per a contraria că
reglementarea celorlalte domenii nesupuse prin lege organică se face prin
legi ordinare. Prin legi ordinare se reglementează orice materie care nu
ţine de domeniul legilor constituţionale sau organice, rămînînd Parlamen-
tului puterea de a decide cînd o materie necesită reglementare legislativă.
Procedura de adoptare a legilor ordinare este mai accesibilă Parla-
mentului datorită faptului că este necesar votul unei majorităţi simple, din
numărul deputaţilor prezenţi la dezbaterea proiectului de lege. Evident, că
este nevoie de cvorumul de şedinţă a Parlamentului.
Hotărîrile Parlamentului
Acestea reprezintă o categorie de acte normative cu pondere de re-
glementare destul de restrînsâ. Ca regulă, prin ele se soluţionează situaţii
concrete, ceea ce face ca majoritatea absolută a hotărîrilor Parlamentului
să aibă \m caracter aplicativ, individual şi nu normativ, în mod excepţional,
ele pot conţine reguli de conduită generale şi obligatorii. Doar în aceste
cazuri ele sînt izvoare de drept.
Ordonanţele Guvernului
Conform art. 60 al Constituţiei, „Parlamentul este organul reprezenta-
tiv suprem al poporului Republicii Moldova şi unica autoritate legislativă
a statului" (sublinierea ne aparţine - aut.). Funcţia legislativă este, prin
urmare, exercitată de către Parlament. Totuşi, date fiind complexitatea şi
necesitatea rapidităţii cu care sistemul legislativ trebuie adaptat realităţii,
Constituţia Republicii Moldova permite, prin art. 1062, delegarea funcţiei
legislative către Guvern.
Această delegare a funcţiei legislative este o excepţie de la principiul
separaţiei puterilor în stat şi se face sub controlul strict al Parlamentului.
-m 317 s-
Ordonanţele se emit în temeiul unei legi temporare de abilitare, în condiţi-

ile „delegării legislative", în domenii ce ţin de legile ordinare. Acest lucru
rezultă din textul constituţional al art. 1062:
„(1) în vederea realizării programului de activitate al Guvernului,
Parlamentul poate adopta, la propunerea acestuia, o lege specială de abili-
tare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul
legilor organice.
(2) Legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu domeniul şi data
pînă la care se pot emite ordonanţe ...".
Articolul constituţional nominalizat mai precizează că:
• Ordonanţele intră în vigoare la data publicării, fără a fi promulgate.
• Dacă legea de abilitare o cere, ordonanţele se supun aprobării Par
lamentului.
Proiectul de lege privind aprobarea ordonanţelor se prezintă în ter-
menul stabilit de legea de abilitare. Nerespectarea acestui termen atrage
încetarea efectelor ordonanţei. Dacă Parlamentul nu respinge proiectul de
lege privind aprobarea ordonanţelor, acestea rămîn în vigoare.
• După expirarea termenului stabilit pentru emiterea ordonanţelor,
acestea pot fi aprobate, suspendate sau modificate numai prin lege.
Din cele spuse nu se poate trage concluzia că Guvernului i se recu-
noaşte calitatea de organ legislativ:
• în primul rînd, pentru că domeniile de reglementare se reduc la
domeniul concret pentru care este abilitat prin lege specială;
• în al doilea rînd, pentru că ordonanţele Guvernului au forţă juridică
inferioară legii organice.
Hotărîrile Guvernului
Acestea, ca regulă, sînt acte aplicative care se referă la aplicarea legi-
lor emise de Parlament. In unele cazuri hotărîrile pot fi acte normative.
Dat fiind faptul că ele sînt emise de puterea executivă „pentru organi-
zarea executării legilor" (vezi alin. (2) al art. 102 al Constituţiei), hotărîrile
Guvernului cu caracter normativ întotdeauna sînt acte subordonate legii.
Decretele Preşedintelui Republicii
Conform alin. (1) al art. 94 al Constituţiei, „în exercitarea atribuţii-
lor sale, Preşedintele Republicii Moldova emite decrete obligatorii pentru
executare pe întreg teritoriul statului. Decretele se publică în Monitorul
Oficial al Republicii Moldova". In majoritatea absolută a cazurilor decre-
tele Preşedintelui sînt, în principiu, acte concrete, individuale, cu caracter
318 t-
aplicativ (de numiri în funcţie, de conferire a decoraţiilor şi titlurilor de

onoare, de acordări şi avansări în grade militare etc.).
Totuşi, practica arată că în funcţie de specificul regimului dintr-o ţară
sau alta se emit decrete cu caracter normativ, fiind subordonate legilor.
în practica internaţională se mai întîlnesc şi decrete-legi. Acestea re-
prezintă forme de acte normative specifice unor perioade de anormalitate
democratică, apărute în viaţa societăţii.
Emiterea lor presupune situaţii politice tranzitorii intervenite în urma
unor lovituri de stat, a unei revoluţii, a unor demisii „în bloc" a autorităţi-
lor legislative şi executive ale statului şi pînă la constituirea pe cale legală
a unui nou edificiu instituţional.
Alte acte normative
A
In această categorie sînt cuprinse actele emise de organele centrale de

specialitate, de conducătorii lor, precum şi cele care provin de la autorită-
ţile publice locale (consiliile locale, executivele lor). Ele sînt considerate
izvoare de drept numai în măsura în care conţin norme juridice cu caracter
general şi obligatoriu, în această categorie intră: instrucţiuni, regulamente,
ordine, norme metodologice, decizii.
Forţa juridică a acestor acte normative şi, prin urmare, locul ocupat pe
scara ierarhică a izvoarelor de drept depind de poziţia de autoritate a orga-
nelor care le emit în cadrul sistemului autorităţilor publice şi de caracterul
general sau special al competenţei sale materiale.
l 3.2.6. Alte izvoare ale dreptului

ui unei sfere pro-
prii, acţionează prin intermediul actelor private, care sînt adoptate de di-
verse formaţiuni sociale („corporaţii intermediare"). După scopul pe care-1
urmăresc, aceste corporaţii pot fi:
« Corporaţii cu caracter economic (societăţile comerciale, coopera-
ţiile etc.); 9 Corporaţii cu caracter social (sindicatele, fundaţiile
caritabile etc.);
• Corporaţii cu caracter educativ, sportiv sau cultural (şcolile, insti
tuţiile ştiinţifice, asociaţiile sportive etc.);
• Comunităţile ideologice şi religioase.1
Aceste corporaţii stabilesc anumite reguli, care au menirea să regle-
menteze viaţa lor internă. Regulile respective se conţin în diverse statu-
lon Dogaru, Dan Claudin Dănişor, Gheorghe Dănişor, Opera citată, pag. 147.
-s 319 i^
te, regulamente, convenţii şi sînt obligatorii pentru fiecare membru al lor.

Deşi sînt surse de drept autonome, ele trebuie să se conforme regulilor
(normelor juridice) adoptate de către stat.
13.3. Acţiunea legii în timp, spaţiu şi asupra

Normele juridice sînt adoptate în vederea realizării lor practice. Ad-
optînd un act normativ, legiuitorul urmăreşte scopul ca normele ce se con-
ţin în el să producă efecte juridice, adică să contribuie la reglementarea
mai eficientă a relaţiilor sociale respective, să ofere garanţii acestor relaţii,
să protejeze anumite valori sociale etc.
Din aceste considerente o importanţă mare o are acţiunea normelor
juridice. Coordonatele principale ale acţiunii actului normativ sînt: timpul,
spaţiul şi cercul de persoane.
Pe parcurs ne vom referi la acţiunea legii, ca act normativ juridic prin-
cipal al statului.
Regula generală este că legea acţionează pe timp nelimitat, într-un
spaţiu bine determinat de noţiunea de teritoriu şi asupra unor subiecţi care,
individual sau colectiv, participă la viaţa juridică a societăţii în cadrul
acestui teritoriu.
Ca orice fenomen social, legile juridice se raportează şi se circumscriu

timpului. Timpul „desemnează durata de fiinţare a obiectelor şi fenomene-
lor precum şi totalitatea raporturilor de succesiune şi simultanietate dintre
ele"1. Acest concept reprezintă o imagine generalizată a duratei evenimen-
telor, a intervalelor dintre ele, a ritmurilor lor de evoluţie şi dezvoltare.
Timpul se caracterizează prin: unidimensionalitate (o singură dimensiune,
lungime ca „distanţa" dintre diferite momente succesive); ireversibilitate
(în sensul că evenimentele, procesele se desfăşoară inexorabil într-un sin-
gur sens, de la trecut, prin prezent spre viitor; asimetrie (în ideea că viitorul
şi trecutul nu sînt simetrice în raport cu prezentul. Ele nu se pot suprapune,
deoarece trecutul poate influenţa, între anumite limite, viitorul, dar viitorul
nu poate influenţa trecutul, datorită ireversibilităţii timpului).2
Noţiunea de timp are în drept sensul său, fapt ce-1 diferenţiază de tim-
pul cosmic (fizic), psihologic, biologic etc. In această ordine de idei, profe-
1
2
Idem.
•€ 320 t-
sorii Gheorghe C.Mihai şi Radu I.Motica, autorii lucrării „Fundamentele

dreptului. Teoria şi filosofia dreptului" menţionează: „... timpul normei
juridice este social, deci el nu cade sub vreo definiţie fizicalistă; tempus
regit actum (timpul guvernează actul juridic) în sensul duratei stabilită de
legiuitor, delimitată de termene de la care intră în vigoare (terminus a quo)
şi pînă la care este în vigoare (terminus ad queiri) norma juridică. Durata
are măsură naturală, căci orice entitate are început şi sfîrşit, dar măsurarea
t
ei cît mai precisă are loc după anumite unităţi; secunde, minute, ore, zile, luni,
ani. Legiuitorul stabileşte duratele introducînd cantităţi juridice: o oră didactică (45
de minute), o pauză la masă (30 de minute), zile lucrătoare sau
nelucrătoare, pînă la achitarea datoriei".1
Timpul juridic, prin urmare, defineşte longevitatea actelor normative
juridice, a legilor, a normelor juridice, a fenomenelor şi proceselor juri-
f
dice, a efectelor lor. Istoria cunoaşte legi cu acţiune foarte îndelungată în timp. E
cunoscută, de exemplu, Legea celor XII Table, care a rezistat, cu unele
modificări neesenţiale, peste 1000 de ani, după cum dreptul islamic
conţine norme juridice fixate în Coran ce depăşesc mai mult de 1300 de
ani.
E caracteristic faptul că în vechime ritmul modificărilor legislative
era lent. Nu întîmplător, „oligarhia locriană a anticei Grecii a imaginat, de
altfel, obiceiul ca acela care se încumeta să propună o nouă lege trebuia să
se înfăţişeze poporului cu ştreangul de gît. Dacă legea cădea, novatorul era
spînzurat pe loc"2.
Dreptul medieval şi cel modern funcţionează la o altă duraţie. De
exemplu, Constituţia S.U.A. din 1787, Codul civil francez din 1804, deşi
continuă să funcţioneze eficient, vor rezista în timp nu chiar atît de uşor,
comparativ cu legile menţionate.
O altă funcţionalitate temporală e caracteristică dreptului contempo-
ran. Aceasta, ca regulă, e mult mai redusă.
Necesitatea elaborării unor noi legi, a unor noi norme juridice e con-
diţionată, în primul rînd, de ritmul transformărilor social-economice. Ac-
celerarea acestui ritm duce la schimbări importante în dinamica legiferării.
E alta şi presiunea sub care lucrează organele legiuitoare. Creşte şi numă-
rul situaţiilor care impun adoptarea în regim de urgenţă a unor noi legi.
Oricît de bună nu ar fi o lege, ea totuşi, nu este veşnică. Legea are pro-
pria sa viaţă: este creată (se naşte), produce efecte juridice (trăieşte efec-
1
2
ni 321 t-
tiv) şi moare, adică îşi epuizează resursele sale, nu mai este necesară. In
această ordine de idei, RJhering menţiona: „Un drept concret, care pentru
motivul că s-a născut şi trăieşte, pretinde ca urmare şi o durată veşnică şi
neîngrădită, seamănă cu acei copii, care ridică mâna împotriva mamei lor;
dreptul acela îşi râde de ideea de drept când o invoacă, căci ideea dreptului
este o continuă evaluare: ceea ce există în această clipă trebuie să cedeze
prefacerii care vine, căci tot ce se naşte e foarte bun să piară'"' .
Astfel, pentru caracteristica acţiunii în timp a legii avem nevoie să
evidenţiem trei momente principale:
1. Intrarea în vigoare a legii.
2. Acţiunea efectivă a legii.
3. Ieşirea din vigoare a legii.
13.3. L 1. Intrarea în vigoare a legii
Intrarea în vigoare a legii marchează momentul în care legea dobîn-
deşte forţă obligatorie pentru toţi cei cărora li se adresează.
Pentru aceasta legiuitorul urmează să aducă legea la cunoştinţa publi-
că a cetăţenilor, în această privinţă este semnificativă remarca lui Hegel:
„Obligaţia supunerii faţă de lege implică, în virtutea dreptului conştiinţei
de sine, necesitatea ca legile să fie aduse la cunoştinţa generală.
A atîrna legile, cum făcea Dimysius Tiranul, atît de sus încît nici un
cetăţean să nu le poată citi, sau a le înmormînta în aparatul vast al cărţilor
erudite, al culegerilor de decizii, de judecăţi şi opinii divergente, cutume
etc. şi pe deasupra, într-o limbă străină, astfel încît cunoaşterea dreptului
în vigoare să nu fie accesibilă decît celor care s-au instruit în această ma-
iw şj aceeaşi? âyuftiţie. care «sa1
lor chiar numai o culegere informă, ca Justinian, cu atît mai mult un drept
civil sub formă de cod ordonat şi precis, au devenit nu numai cei mai mari
binefăcători ai acestor popoare, fiind lăudaţi de ele cu recunoştinţă, ci ei au
înfăptuit prin aceasta şi un mare act de dreptate"2.
Aceasta se face, de regulă, prin publicarea actelor normativ-juridice,
în special a legilor, într-o publicaţie specială, cum este în ţara noastră Mo-
nitorul Oficial.
In vederea realizării publicităţii actelor normativ-juridice adoptate de
autorităţile publice centrale (Parlament, Preşedintele Republicii Moldo-
va, Guvern, ministere şi alte autorităţi ori instituţii) se stabileşte, cu unele
1
2
Ibidem, pag. 244.
-i 322 t-
abateri, sancţiunea inexistenţei actului din punct de vedere juridic. Aşa,

de exemplu, Constituţia Republicii Moldova prevede: „Nepublicarea legii
atrage inexistenţa acesteia" (art. 76); „... Nepublicarea atrage inexistenţa
hotărîrii sau ordonanţei" (alin. (4) al art. 102 -Actele Guvernului); „De-
cretele se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova" (alin. (1) al
art. 94 - Actele Preşedintelui).
Publicarea este prima condiţie ca legea să poată intra în vigoare şi
să producă efecte juridice. Această condiţie a publicării nu este totdeauna
suficientă pentru ca legea să intre în vigoare. Astfel, art. 76 al Constituţiei
Republicii Moldova stabileşte că: „Legea se publică în Monitorul Oficial
al Republicii Moldova şi intră în vigoare la data publicării sau la data pre-
văzută în textul ei".
Din cele spuse rezultă:
1. O primă regulă constă în intrarea în vigoare a legii la data publică
rii ei în Monitorul Oficial. Sistemul are avantajul certitudinei datei
intrării în vigoare, dar dezavantajează subiecţii în sensul că ei nu
au timpul necesar cunoaşterii efective a legii.'
2. O altă regulă constă în intrarea în vigoare a legii la data prevăzută
în textul ei.
în acest caz legiuitorul fixează clar ziua, luna şi anul intrării în vigoare
a legii, pornind de la data publicării ei. Aici e necesară următoarea preciza-
re: avînd în vedere faptul că „nepublicarea legii atrage inexistenţa aceste-
ia", evident, că această dată indicată în textul legii se prezumă a urma datei
publicării ei în Monitorul Oficial şi nu invers.
Sistemul are avantajul în sensul că subiecţii vor avea timpul necesar
cunoaşterii efective a legii.
Nu putem nega nici faptul că, în unele cazuri intrarea în vigoare a
legii nu poate fi posibilă la data publicării ei. în practică ne confruntăm cu
necesitatea unor perioade de tranziţii. Aceste perioade sînt condiţionate de
introducerea unor reglementări normativ-juridice în domenii nereglemen-
tate anterior, de schimbare a unor sisteme şi regimuri vechi cu altele noi,
în cazul unor legi cu o sferă de acţiune largă, cum sînt codurile, de nume-
roasele raporturi juridice care au o existenţă îndelungată, producînd efecte
juridice neîntrerupte, şi în materie apar reglementări juridice succesive ce
pot diferi substanţial între ele etc.
3. O a treia regulă constă în intrarea în vigoare a legii, în ansamblu,
treptat. Legiuitorul poate dispune intrarea în vigoare a unor com-
Dan Ciobanii, Introducere în studiul dreptului, Bucureşti, 1992, pag. 58.
-t 323 &
partimente ale legii la momentul publicării ei, iar a altor compartimente

(capitole, secţiuni, articole) - la o dată prevăzută de textul ei. Din
momentul intrării în vigoare, legea devine obligatorie pentru toţi subiecţii
cărora este destinată şi se prezumă că toţi o cunosc. ,flemo cense-tur
ignorare legeni" (Nimănui nu-i este scuzată necunoaşterea legii). în teoria
dreptului se admit totuşi două excepţii:
• prima, se referă la situaţii în care un act normativ rămîne necu
noscut destinatarilor săi, ca urmare a unei cauze majore., constînd
în rămînerea unei părţi a teritoriului în izolare, ca urmare a unor
împrejurări obiective;
• a doua, survine în domeniul convenţiilor (civile sau comerciale) şi
operează în situaţia în care o parte a fost în eroare de drept privitor
la consecinţele pe care legea le face să decurgă din încheierea aces
tor contracte.1 Partea aflată în eroare de drept poate cere anularea
convenţiei.
73.3.1.2. Acţiunea efectivă a legii

Acţiunea efectivă a legii în timp este guvernată de principii ferme,
care nu admit refuzul de la caracterul activ al legii. Astfel, legea nu retro-
activează şi nu ultraactivează. Aceasta înseamnă că legea nu-şi extinde ac-
ţiunea sa nici înainte de intrarea în vigoare şi nici după ieşirea din vigoare.
Ca urmare, normele juridice nu pot şi nu trebuie să producă efecte juridice
pentru trecut ci numai pentru viitor.
Acţiunea efectivă a legii în timp e caracterizată de următoarele principii:
a) principiul efectului imediat al legii noi;
b) principiul neretroactivităţii legii.
Principiul efectului imediat al legii noi presupune că legea nouă gu-
m
vernează imediat toate situaţiile juridice actuale care intră în sfera ei de
acţiune. Odată intrată în vigoare, legea nouă se aplică faptelor şi actelor
posterioare. Profesorul universitar Sofia Popescu are perfectă dreptate
considerînd că „principiul efectului imediat al legii noi urmăreşte să-i asi-
gure eficacitatea - legea nouă fiind considerată a corespunde, în cea mai
mare măsură, condiţiilor şi normelor momentului - şi să asigure unitatea
legislativă".2
Principiul neretroactivităţii legii porneşte de la premisa conform că-
reia trecutul aparţine legii vechi. Legii noi nu îi este permis a se raporta la
1
Nicolae Popa, Opera diată, pag. 161.
2
-l 324 &
trecut, adică de a se aplica situaţiilor juridice stabilite sub guvernarea legii

vechi.1
Acest principiu decurge din împrejurarea firească potrivit căreia statul
nu poate impune cetăţenilor să se supună unei legi ale cărei reglementari
nu se cunosc, întrucît legea încă nu există.
în viziunea profesorului universitar Costică Voicu, argumentele principa-
le pentru care operează principiul neretroactivităţii legii sînt următoarele:
• în primul rînd, este vorba de argumentul ce vizează stabilitatea
ordinii de drept. O lege care s-ar aplica retroactiv ar produce un
dezechilibru în ordinea de drept;
• în al doilea rînd, nu este echitabil, nu este just ca o lege să-şi extin
dă efectele asupra unei stări de fapt şi raporturi consumate înaintea
intrării în vigoare a legii noi;
• în al treilea rînd, legea nouă are ca scop principal să modeleze con
diţiile prezente şi viitoare şi nicidecum cele trecute;
« în al patrulea rînd, stabilind şi respectînd principiul neretroacti-
vităţii legii, dreptul îşi reafirmă şi probează idealul de motor al
progresului.2
Argumentele expuse reflectă o experienţă juridică îndelungată. Şi to-
tuşi, ce se întîmplă cu raporturile juridice, cu stările de fapt concrete care,
la momentul intrării în vigoare a legii noi, sînt în desfăşurare sub guverna-
rea legii vechi?
/\
In aceste cazuri, în teoria clasică se procedează astfel:

a) în domeniul dreptului public (în primul rînd, constituţional, admi
nistrativ etc.) „este de principiu că aplicarea imediată a normei noi
este de strictă necesitate";3
b) în domeniul dreptului privat, „s-a afirmat că atîta timp cît norma
nouă ar viza drepturile cîştigate sub norma veche, ea ar deroga de
la principiul neretroactivităţii (ar fi retroactivă)".4
Reglementînd problema acţiunii în timp a legii civile, Codul Civil al
Republicii Moldova din 13 iunie 2002, prin art.6, pronunţîndu-se pentru
neretroactivitatea legii civile, prevede următoarele:
„... (3) De la data intrării în vigoare a legii noi, efectele legii vechi
încetează, cu excepţia cazurilor în care legea nouă prevede altfel.
1
2
Costică Voicu, Opera citată, pag. 162-163.
3
4
Idem.
-3 325
A.
(4) In cazul situaţiilor juridice contractuale în curs de realizare la data

intrării în vigoare a legii noi, legea veche va continua să guverneze natura
şi întinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor, precum şi orice alte efecte
contractuale, dacă legea nouă nu prevede altfel... ".
Credem că supravieţuirea legii vechi sau, după caz, retroactivitatea
legii noi ar trebui acceptată în practica judecătorească pentru cazurile în
care dreptul cîşîigat ar reveni subiecţilor privaţi şi nu statului.
Raţiuni de ordin umanitar şi unele necesităţi practice determină unele
excepţii de la principiul neretroactivităţii legii. Iată care sînt acestea:
1. Legea penală mai blinda
Efectul retroactiv al legii penale care prevede dezincriminarea unei
fapte sau răspunderea conform legii noi mai blînde rezultă:
a) din Constituţia Republicii Moldova;
b) din Codul Penal al Republicii Moldova din 18 aprilie 2002.
Aşa, de exemplu, conform art. 22 al Constituţiei (Neretroactivitatea
legii), „nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care, în mo-
mentul comiterii, nu constituiau un act delictuos. De asemenea, nu se va
aplica nici o pedeapsă mai aspră decît cea care era aplicabilă în momentul
comiterii actului delictuos".
Dezvoltînd şi concretizînd prevederile constituţionale menţionate, le-
giuitorul, prin art. 10 al Codului Penal (Efectul retroactiv al legii penale)
stipulează:
„ (1) Legea penală care înlătură caracterul infracţional al faptei, care
uşurează pedeapsa ori, în alt mod, ameliorează situaţia persoanei ce a co-
mis infracţiunea are efect retroactiv, adică se extinde asupra persoanelor
care au săvîrşit faptele respective pînă la intrarea în vigoare a acestei legi,
inclusiv asupra persoanelor care execută pedeapsa ori care au executat pe-
deapsa, dar au antecedente penale.
(2) Legea penală care înăspreşte pedeapsa sau înrăutăţeşte situaţia
persoanei vinovate de săvîrşirea unei infracţiuni nu are efect retroactiv".
2. Legea interpretativă
Aceste legi se adoptă doar în cazurile cînd apare necesitatea unor
interpretări oficiale a legilor organice sau ordinare. Subiectul în drept să
interpreteze oficial legile organice, sau cele ordinare este Parlamentul.
Parlamentul va interpreta aceste legi prin acte interpretative ce vor avea
veşmînt juridic şi vor avea aceeaşi forţă juridică ca şi legile care se inter-
pretează. Legea interpretativă va fi pusă la vot şi va trebui să acumuleze
acelaşi număr de voturi necesare ca şi legea care se interpretează. Legea
-t 326 t-
interpretativă se consideră parte componentă a legii interpretate. Retroac-

tivitatea acestor legi rezultă din faptul că legea interpretativă nu generează
noi norme juridice. Ea se referă doar la normele deja existente din legea
interpretată şi va asigura doar o corectă şi unitară aplicare a acestora.
O altă situaţie vom întîlni în cazul interpretării oficiale a legilor con-
stituţionale (a Constituţiei). Unica autoritate în drept să interpreteze oficial
Constituţia este Curtea Constituţională. Pentru a interpreta oficial anumite
prevederi constituţionale, Curtea Constituţională va adopta actul aplicativ
sub formă de Hotărîre. Aceasta e şi firesc, deoarece unica autoritate le-
gislativă a statului este Parlamentul. Hotărîrile Curţii Constituţionale sînt
definitive şi nu pot fi atacate, în acelaşi timp, ele sînt obligatorii pentru
toţi subiecţii dreptului şi vor fi aplicabile necondiţionat în cazul realizării
prevederilor normativ-juridice interpretate.
3. Retroactivitatea expresă
Această formă de retroactivitate rezultă chiar din textul normei juridice.
Legiuitorul prevede în mod expres faptul că norma juridică se va aplica retro-
activ, în practică asemenea situaţii nu se întîlnesc frecvent, ele constituie ex-
cepţii. Aplicarea retroactivă a normelor juridice poate fi condiţionată în scopul
de a înlătura unele piedici care frânează procesul transformărilor sociale.
4. Principiul neultractivităţii
Acest principiu se referă la faptul că o normă juridică nu-şi poate ex-
tinde efectele după ieşirea sa din vigoare. De la acest principiu fac excepţie
normele juridice cu caracter temporar sau excepţional.
U J. 1.3. Ieşirea din vigoare a legii
Acţiunea legii în timp e un proces complex cu un „de la" şi un „pînă
la". Viaţa legii începe cu un „de /a" (intrarea în vigoare a legii) şi se termi-
nă cu un „pînă la" (ieşirea din vigoare a legii).
Se cunosc trei modalităţi prin care o lege iese din vigoare:
a) ajungerea la termen;
b) abrogarea;
c) desuetudinea.
1. Ajungerea la termen
Ca regulă, legea se adoptă pe o perioadă nedeterminată, urmînd ca
ulterior să se stabilească asupra încetării acţiunii ei.
în practica legislativă se întîlnesc şi cazuri în care o lege se edictează
cu termen, prevăzîndu-se chiar în textul ei termenul pînă la care va acţiona
(va fi în vigoare).
-i 327 &
Prin ajungerea la termenul respectiv acţiunea legii încetează fără a

mai fi nevoie de procesul tehnico-juridic de abrogare a ei.
Există anumite legi care prin natura lor sînt temporare. De exemplu,
legile de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe, căci una dintre
condiţiile acestor legi este de a determina în mod cert care este durata abi-
litării. Aşa, de exemplu, alin. (2) al art.1062 al Constituţiei Republicii Mol-
dova prevede: „Legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu, domeniul
şi data pînă la care se pot emite ordonanţe".
2. Abrogarea legii
Abrogarea poate fi definită ca fiind procedeul tehnico-juridic prin care
legile fără termen îşi încetează activitatea prin renunţare la ele.
Abrogarea nu trebuie confundată cu derogarea, în timp ce abroga-
rea exclude orice aplicare a legii respective, derogarea instituie doar unele
excepţii putînd face ca legea în ansamblu sau unele prevederi ale ei să fie
inaplicabile unor categorii de subiecţi şi putînd în acelaşi timp să rămînă
în vigoare pentru alţii. Aşa dar, derogarea nu scoate legea din vigoare, ceea
ce înseamnă că, înlăturîndu-se această excepţie, legea redevine aplicabilă.
Spre deosebire de derogare, abrogarea încetează definitiv efectele legii, iar
pentru a fi din nou aplicată se impune o readaptare a ei.
Abrogarea nu trebuie confundată nici cu revocarea. Revocarea pre-
supune ca legea să nu fi produs efecte juridice, deoarece e retrasă înainte
de publicare şi de intrarea acesteia în vigoare. Abrogarea se referă la legea
care produce efecte legale, funcţionează.
Abrogarea şi nulitatea legii
Atît abrogarea, cît şi nulitatea legii presupune, încetarea caracterului
obligatoriu al acesteia. Deosebirea esenţială a acestora constă în faptul că
în timp ce abrogarea se referă la un act normativ juridic legal, funcţional,
nulitatea este o sancţiune a dreptului pozitiv care suprimă retroactiv efec-
tele actului normativ juridic.1
Nulitatea intervine în legătură cu nerespectarea atît a condiţiilor de
fond, cît şi a condiţiilor de formă ale legii. Prin urmare, nulitatea e condiţi-
onată de defectele, viciile pe care legea în ansamblu sau anumite prevederi
ale ei le conţin. Acest viciu sau defect al legii o afectează de la data intrării
în vigoare. Din aceste considerente sancţiunea nulităţii va produce efecte
de la acest moment (ex tune). Legea nu numai că încetează să-şi producă
efectele (abrogare), ci şi de a fi produs vreodată efecte. Efectele sale se
1
Dan Ciobanu, Opera citată, pag. 165.
-i 328 i-
şterg retroactiv. Legea se prezumă a nu fi avut niciodată forţă obligato -

rie. Esenţial nulităţii este încălcarea dreptului la momentul adoptării ei.
Principiile ce stau la baza nulităţii sînt principiile cunoscute încă în Roma
Antică.: contra legem aqit nihit aqit (ceea ce este împotriva legii nu este
nimic) şifraus omnia corrumpit (frauda distruge tot).
Nulitatea ca sancţiune şi-a găsit reflectare şi în Constituţia Republi-
cii Moldova. Aşa, de exemplu, art.7 al Constituţiei (Constituţia, Lege Su-
premă) prevede: „Constituţia Republicii Moldova este Legea ei Supremă.
Nici o lege şi nici un alt act juridic care contravine prevederilor Consti-
tuţiei nu are putere juridică". In aceeaşi ordine de idei, alin. (1) al art.140
al Constituţiei conchide: „Legile şi alte acte normative sau unele părţi ale
acestora devin nule din momentul adoptării hotărîrii corespunzătoare a
Curţii Constituţionale".
Abrogare şi revizuire
Deosebirea dintre aceste două noţiuni pare doar terminologică. Abro-
garea se referă la legile organice şi la cele ordinare. Revizuirea se referă la
Constituţie. Totuşi, utilizarea noţiunii de revizuire şi nu a celei de abrogare
în cazul Constituţiei, nu este întîmplătoare. Constituţia constituie nu pur şi
simplu o lege: ea este legea tuturor legilor, legea nr.l, legea, în faţa căreia
celelalte legi „trebuie să stea în poziţie de drept", statutul după care func-
ţionează statul şi societatea în ansamblu. Revizuirea presupune proceduri
mult mai complicate şi cu efecte complexe, ultimele referindu-se practic
asupra întregii legislaţii. Astfel, în „Dispoziţii Finale şi Tranzitorii" ale
Constituţiei Republicii Moldova din 29 iulie 1994 s-a pronunţat clar că
„legile şi celelalte acte normative rămîn în vigoare în măsura în care nu
contravin prezentei Constituţii" (alin. (1) al art. II).
Modalităţile abrogării
Abrogarea unui act normativ juridic poate fi făcută numai printr-un
act normativ juridic care are cel puţin, aceeaşi forţă juridică ca şi actul
abrogat. Aceasta este regula generală care este pusă la baza abrogării. Prin
urmare, actul abrogativ are aceeaşi natură juridică ca şi actul abrogat. O
a doua condiţie a abrogării constă în faptul ca actul abrogativ să ocupe pe
scară ierarhică a actelor normative aceeaşi poziţie sau o poziţie mai supe-
rioară comparativ cu actul supus abrogării. Prin urmare, o lege va putea fi
abrogată numai printr-o lege echivalentă sau superioară ei.
Abrogarea cunoaşte două forme:
a) abrogarea expresă;
b) abrogarea tacită.
-t 329 &
Abrogarea expresă este acea formă a abrogării care rezultă dintr-o

manifestare explicită, clară a voinţei organului de stat de a scoate din vi-
goare legea respectivă.
Abrogarea expresă, la rîndul ei, poate fi directă şi indirectă.
Abrogarea expresă directă constă în anularea efectelor legii vechi prin
precizarea în detaliu, în conţinutul legii noi, a legii scoase din vigoare. De
exemplu, Legea pentru punerea în aplicare a Codului Civil al Republicii
Moldova nr. 1125-XV din 13 iunie 2002 prevede expres:
„... Art. l - Codul civil al Republicii Moldova nr. 1107-XV din 6 iunie
2002 intră în vigoare la l ianuarie 2003.
Art. 2 - La data intrării în vigoare a Codului civil al Republicii Mol-
dova nr. 1107-XV din 6 iunie 2002: se va abroga Codul civil aprobat prin
Legea R.S.S. Moldoveneşti cu privire la aprobarea Codului civil al R.S.S.
Moldoveneşti din 26 decembrie 1964 (Veştile Sovietului Suprem al R.S.S.
Moldoveneşti, 1964, nr. 36, art. 81) cu toate modificările şi completările
ulterioare..."
Abrogarea expresă indirectă constă în anularea efectelor legii vechi
prin utilizarea în legea nouă a formulei: „pe data intrării în vigoare a pre-
zentei legi se abrogă orice dispoziţie legală contrară".
Abrogarea tacită sau implicită intervine în situaţia cînd legea nouă
nu face nici o precizare expresă (directă sau indirectă) de abrogare a legii
vechi, dar reglementarea pe care o cuprinde se abate de la vechea regle-
mentare, conform regulii Jex posteriori derogat priori".
în literatura de specialitate s-a atras atenţie asupra faptului că „ab-
rogarea tacită sau implicită este şi ea o manifestare de voinţă a organelor
legislative competente, exprimată într-un act normativ corespunzător". Se
înţelege că, acest act normativ „chiar dacă nu cunoaşte nici o clauză expre-
să de abrogare, fiind însă o lege posterioară, desfiinţează orice altă dispo-
ziţie contrară, dacă aceea este anterioară".1 Şi, totuşi, aceasta este o formă
inferioară abrogării exprese.
Sîntem de acord cu autorii români I. Dogaru, D. C. Dănişor, Gh. Dănişor.
care în cursul de bază universitar „Teoria generală a dreptului" susţin: „Ab-
rogarea tacită este un procedeu periculos de tehnică legislativă. El lasă loc
unei practici fluctuante, actele de aplicare ce constată abrogarea implicită
avînd, în principiu, doar un efect inter partes, ceea ce conduce la insecu-
ritate juridică. De aceea, abrogarea tacită trebuie totdeauna interpretată în
Dumitru Mazilii, Opera citată, pag. 206.
-^ 330 &
sens restrictiv. Dacă textele nu sînt esenţial inaplicabile împreună, trebuie

ca interpretul să se forţeze a le armoniza, doar în lipsa acestei posibilităţi
el putînd să constate abrogarea implicită a legii anterioare. Pericolul ca uti-
lizarea abrogării tacite să lase problema ieşirii din vigoare a legii la latitu-
dinea interpretului, creînd posibilitatea unor eventuale abuzuri, trebuie să
conducă la afirmarea, ca pe un principiu al tehnicii legislative, a necesităţii
utilizării abrogării exprese (directe)".1
în raport cu întinderea efectelor, abrogarea poate fi:
a) totală, atunci cînd toate dispoziţiile cuprinse în lege sau într-un alt
act normativ sînt abrogate;
b) parţială, arunci cînd numai o parte din dispoziţiile legii sau altui
normativ sînt abrogate, celelalte continuînd să rămînă valabile.
3. Căderea în desuetudine
Una din caracteristicile legii constă în aceea că ea continuă să răniînâ
în vigoare atîta timp cît nu a fost abrogată. Cu alte cuvinte, efectele juridi-
ce ale legii, ale normelor pe care ea le conţine nu depind de frecvenţa sau
de continuitatea aplicării lor. Cel puţin acesta este principiul teoretic la
care se atrage atenţie cînd se caracterizează problema acţiunii legii în timp.
în realitate, însă, ne putem confrunta cu cazuri, cînd unele legi îşi încetează
valabilitatea prin lipsa de uz sau aplicare de-a lungul unei perioade mari.
în aceste cazuri e vorba de căderea legii în desuetudine. Dicţionarul limbii
române moderne interpretează desuetudinea ca: „a ieşi din uz, a nu mai fi
obişnuit", „a se învechi, a se perima".
O lege e considerată căzută în desuetudine atunci cînd, deşi nu este
abrogată sau neajunsă în termen, nu se mai aplică datorită schimbării con-
diţiilor social-economice şi politice care au impus iniţial adoptarea ei.
Această modalitate de ieşire din vigoare a legii e condiţionată, prin
urmare, de legătura indisolubilă ce există între reglementările juridice şi
realităţile sociale. „Ubi cessat ratio legîs, ibi cessat lex" - acolo unde în-
cetează raţiunea, temeiul aplicării legii, încetează şi acţiunea legii.
Căderea în desuetudine a legilor este specifică perioadelor de trecere
de la un regim politic la altul, cînd se impun şi apar modificări substanţiale
în toate domeniile de activitate socială.
De exemplu, cursul Republicii Moldova spre un regim democratic,
angajamentul constituirii în ţara noastră a unui stat de drept au condiţionat
căderea în desuetudine a mai multor legi.
Ion Dogaru, Dan Claudiu Dănişor, Gheorghe Dănişor, Opera citată, pag. 364.
-^ 331 ir
în viziunea unor autori, desuetudinea nu constituie o simplă neapli-

care prelungită a textului legii care duce la dispariţia lui. în această ordi-
ne de idei, considerăm acceptabilă afirmaţia profesorului universitar Sofia
Popescu, conform căreia „neaplicarea reprezintă o condiţie necesară, dar
nu suficientă a căderii în desuetudine. Pentru a exista desuetudinea este
necesară intervenţia unui al doilea element şi anume, ca neaplicarea să
rezulte din convingerea că norma avută în vedere este rea din punct de ve-
dere juridic şi moral sau, pur şi simplu, inutilă. Aceasta ar reprezenta faţeta
negativă a lui opinia iuris, ca element constitutiv al cutumei.
Deci, ca să existe desuetudinea, neaplicarea trebuie să rezulte nu din
dorinţa de sustragere de la lege sau din simpla indiferenţă, ci din convin-
gerea că norma desuetă nu mai trebuie sprijinită, fiind incompatibilă cu
convingerile juridice şi morale elementare, curente în societate, sau, pur şi
simplu, pentru că ea constituie un nonsens'".1
133.2. Acţiunea legii în spaţiu

Spaţiul ca şi timpul reprezintă condiţii fundamentale de existenţă a
unui fenomen, proces, obiect, căci este o absurditate a concepe o existenţă
în afara spaţiului şi a timpului.
„Spaţiul desemnează totalitatea raporturilor de existenţă dintre obiec-
te şi fenomene sub aspectul formei, distanţei, ordinii poziţiei lor. La modul
general - consideră profesorul universitar Constantin Stroe - conceptul de
spaţiu indică o reprezentare generalizată a dimensiunilor corpurilor şi dis-
tanţelor dintre ele".2 în ceea ce priveşte caracteristicile spaţiului ele sînt:
tridimensionalitatea (lungime, lăţime, înălţime); reversibilitatea (în sensul
că, principial un mobil poate parcurge o distanţă AB, dar şi distanţa inversă
BA); simetrie (în sens că se poate concepe simetricul unui obiect în raport
cu un punct, o dreaptă, un plan).3
Noţiunea de spaţiu are în drept sensul său, fapt ce-1 diferenţiază de
spaţiul cosmic (fizic), biologic, psihologic etc. Referindu-se la aceasta,
profesorii universitari Gheorghe C.Mihai şi Radu l.Motica menţionează:
„Spaţialitatea normei juridice este socială, deci nu cade sub vreo definiţie
fizicalistă; Ubi societas, ibijus, precum se vede, exclude angajarea inter-
pretărilor geometrice cu care s-ar stabili unitatea de măsură a întinderii
societăţii".
1
2
3
Ibidem, pag. 54-55.
-^ 332 &
Pe de altă parte, socialmente spaţială, norma juridică are efecte loca-

lizabile înăuntrul graniţelor care delimitează teritoriul statului. 1 Frontierele
sînt linii (reale sau imaginare) care despart, pe uscat şi pe apă, teritoriul
statului dat de teritoriile statelor vecine, iar în plan vertical, delimitează
spaţiul aerian şi subsolul de spaţiul aerian şi subsolul statelor vecine.
Frontiera de stat stabileşte limitele spaţiale de acţiune a suveranităţii
statului.2 In virtutea suveranităţii sale, fiecare stat stabileşte anumite norme
de conduită, general-obligatorii pe teritoriul său. Astfel, prin legile sale,
fiecare stat e în drept să reglementeze conduitele subiecţilor de drept pe te-
ritoriul său. în aparenţă, delimitarea între sferele de suveranitate legislativă
a statelor pare clară: „acţiunea legilor unui stat se extinde asupra întregului
său teritoriu, excluzînd, totodată, acţiunea legilor altor state".3
In realitate, însă, problema dată nu trebuie privită simplist şi e mult
mai complexă. Aceasta se datoreşte faptelor şi situaţiilor legate de două
sau mai multe sisteme de drept naţional, fie din cauza deplasărilor unor
persoane, fie din cauza locului în care a fost încheiat un act juridic, fie din
cauza locului unde se află un anumit bun etc. Faptele şi situaţiile menţio-
nate pot genera conflicte de legi şi conflicte între norme juridice de orice
natură: de drept public, de drept privat, în statele federale mai pot apărea
conflicte între legislaţia federală şi legislaţia subiectelor federale.
La cele spuse, menţionăm şi faptul că dezvoltarea şi complexizarea
relaţiilor internaţionale, mai ales în condiţiile extinderii proceselor de inte-
grare regională şi europeană, în deosebi, de asemenea, pot genera conflicte
de legi. Pentru a evita acest lucru tot mai frecvent întîlnim cazuri de excep-
ţii de la exclusivitatea aplicării legilor ţării respective pe teritoriul său. Dat
fiind principiul egalităţii depline a statelor, aceste excepţii „nu violează
principiul suveranităţii statelor şi se bazează pe liberul consimţămînt al
statelor"4.
Experienţa istorică arată că încă din antichitate dreptul şi-a dobîndit
propria sa personalitate, în sensul că „fiecare popor este cîrmuit de dreptul
său (fiecare jure suo v/v//)". Aşa, de exemplu, francii erau cîrmuiţi de Lex
salica (legea salică), romanii - de dreptul roman, germanii - de dreptul
alleman etc. Asemenea acţiune a legii în spaţiu este bazată pQ principiul te-
ritorialităţii legii. Acest principiu se aplică strict în cazul legii penale. Ast-
1
Ghcorghe C. Mihai, Radu I. Motica, Opera citată, pag. 42.
2
Legea Republicii Moldova m: L08-X1I din 17.05.1994 privind frontiera de stat.
3
4
Idem.
-^ 333 &
fel, alin. (1) al art 11 al Codului Penal al Republicii Moldova (Aplicarea

legii penale în spaţiu) prevede expres: „Toate persoanele care au săvîrşit
infracţiuni pe teritoriul Republicii Moldova urmează a fi trase la răspun-
dere penală în conformitate cu prezentul cod", iar următorul alineat, (2),
al aceluiaşi articol stabileşte că „Cetăţenii Republicii Moldova şi apatrizii
cu domiciliu permanent pe teritoriul Republicii Moldova care au săvîrşit
infracţiuni în afara teritoriului ţării sînt pasibili de răspundere penală în
conformitate cu prezentul cod".
Norma juridică penală defineşte şi noţiunea de teritoriu (art. 120 al
Codul Penal), în sensul legii penale, „prin teritoriul Republicii Moldova şi
teritoriul ţării se înţelege întinderea de pămînt şi apele cuprinse între fron-
tierele Republicii Moldova, cu subsolul şi spaţiul ei aerian".
Astfel, principiul teritorialităţii legii, în dreptul penal, se îmbină cu
principiul personalităţii legii penale.
Din cele spuse rezultă că teritorialitatea legii nu este absolută. Prin-
cipiul teritorialităţii are mai multe excepţii cunoscute în literatura juridică
sub denumirea de excepţiile extraieritorialităţii. Acestea pot fi privite în
dublu sens:
a) legea nu se aplică pe teritoriul statului respectiv în privinţa unor
categorii de persoane străine şi a bunurilor acestora. Este cazul
persoanelor care beneficiază de imunitate diplomatică, de clădirile
reprezentanţelor diplomatice etc.;
b) legea unui stat urmăreşte pe cetăţenii statului respectiv chiar atunci
cînd ei îşi au domiciliul sau reşedinţa în străinătate, pe teritoriul
altui stat.
13.3.3. Acţiunea legii asupra persoanelor

O problemă nu mai puţin importantă e cea ce se referă la acţiunea
legii asupra persoanelor. Se ştie că legea, normele juridice pe care ea le
conţine au un caracter general, impersonal, în sensul că ele se adresează
în mod abstract subiecţilor, fără să-i individualizeze. Aceasta nu înseamnă
că ele se adresează întotdeauna tuturor subiecţilor de drept. Destinatarul
legii este omul privit individual, ca persoană fizică, sau în colectiv, ca per-
soană juridică. Aşadar, „omul şi, numai el, privit în cele două ipostaze
- ca persoană fizică şi ca persoană juridică - poate fi subiect al raportului
juridic".1
1
-i 334 &
Acţiunea normelor juridice asupra persoanelor nu se înfăptuieşte la

fel, faţă de toţi subiecţii de drept. Şi, totuşi, sînt două principii fundamen-
tale care guvernează aplicarea dreptului asupra persoanelor. Acestea sînt;
a)principiul personalităţii legii',
b)principiul egalităţi juridice în faţa legii.
Principiul personalităţii legii porneşte de la premisa conform căreia
persoanele aflate pe teritoriul unui stat se supun legilor statului respectiv.
Aceste persoane pot fi cetăţeni ai acestui stat, cetăţeni străini sau apatrizi.
Faptul că normele juridice se adresează persoanelor aflate pe teritoriul
unui stat nu înseamnă că se adresează întotdeauna tuturor. Aceste persoane
pot face parte din categorii diferite: persoane aflate între anumite limite de
vîrstă, categorii profesionale, societăţi comerciale etc.
Aşadar, sfera persoanelor pe care legea le vizează poate varia. Dar în
interiorul acestor categorii se aplică un alt principiu: principiul egalităţii
juridice în faţa legii. Acest principiu si-a găsit reflectare în art.16 al Con-
stituţiei Republicii Moldova:
„(1) Respectarea şi ocrotirea persoanei constituie o îndatorire primor-
dială a statului.
(2) Toţi cetăţenii Republicii Moldova sînt egali în faţa legii şi a auto-
rităţilor publice, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă,
religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau de origine socială".
Acest principiu e dezvoltat mai departe de alin. (1) ai art. 19 al Con-
stituţiei, potrivit căruia „cetăţenii străini şi apatrizii au aceleaşi drepturi
şi îndatoriri ca şi cetăţenii Republicii Moldova, cu excepţiile stabilite de
lege".
Egalitatea în drepturi este prin ea însăşi o egalitate de şanse pe care
Constituţia o acordă tuturor. Totuşi, acest principiu nu este absolut. Unele
persoane sînt sustrase într-o măsură mai mare sau mai mică de la aplicarea
anumitor legi. Astfel, se întîlnesc unele excepţii de la aceste principii.
De la principiile caracterizate mai sus, scoatem în evidenţă următoa-
rele excepţii de la ele:
a) imunitatea diplomatică şi regimul juridic al consulilor;
b) regimul juridic al străinilor şi al apatrizilor;
c) regimul juridic al cetăţeanului aflat în străinătate;
d) recunoaşterea efectelor actelor şi efectelor juridice ale raporturilor
juridice încheiate pe teritoriul altor state.
Imunitatea diplomatică constă în exceptarea personalului corpului di-
plomatic şi a persoanelor asimilate de la jurisdicţia statului de reşedinţă.
-s 335 i-
Personalul diplomatic (acesta nu trebuie confundat cu personalul teh-

nic, administrativ şi cel de serviciu) se bucură de imunitate diplomatică,
adică de un sistem de drepturi şi privilegii: inviolabilitatea persoanei, in-
violabilitate de jurisdicţie, scutire de impozite şi taxe vamale etc. Statul
acreditar nu poate să-i tragă la răspundere pe membrii corpului diplomatic.
Acestea pot fi declaraţi „persana non grata" şi expulzaţi.
Conform art. 37 al Convenţiei de la Viena, personalul tehnic adminis-
trativ beneficiază de privilegiile şi imunităţile de care se bucură membrii
corpului diplomatic, cu excepţia imunităţii de jurisdicţie, numai pentru
actele săvîrşite în cadrul exercitării funcţiilor lor oficiale. Personalul de
serviciu se bucură de imunitate doar pentru actele săvîrşite în exercitarea
funcţiilor lor, fiind scutiţi şi de impozite şi taxe pentru salariile cu care sînt
remuneraţi.
Totodată, sînt inviolabile documentele diplomatice.
Consulii se ocupă de interesele economice, juridice, culturale etc. ale
statului pe care îl reprezintă. Ei se preocupă - în legătură directă cu orga-
nele locale - de rezolvarea problemelor cetăţenilor statului propriu.
Prevederile şi imunităţile provin atît din dreptul naţional, cît şi din cel
internaţional, în această ordine de idei profesorul Sofia Popescu, pe bună
dreptate menţionează: „Nu există privilegii în dreptul naţional, în virtu-
tea principiului constituţional al egalităţii. Excepţiile de la acest principiu
trebuie prevăzute de lege".1 Este cazul imunităţii şi inviolabilităţii Preşe-
dintelui Republicii Moldova („(2) Preşedintele Republicii Moldova se bu-
cură de imunitate. El nu poate fi tras la răspundere juridică pentru opiniile
exprimate în exercitarea mandatului" - art. 81 al Constituţiei); deputaţilor
Parlamentului („(3) Deputatul nu poate fi reţinut, arestat, percheziţionat.
cu excepţia cazurilor de infracţiune flagrantă, sau trimis în judecată fără
încuviinţarea Parlamentului, după ascultarea «a" - art. 70 al Constituţiei;
„Deputatul nu poate fi persecutat sau tras la răspundere juridică pentru
voturile sau pentru opiniile exprimate în exercitarea mandatului" - art. 71
al Constituţiei Republicii Moldova). Un alt exemplu îl constituie regimul
jurisdicţional special al judecătorilor. Acest regim de excepţie îşi regăseşte
justificarea în principiul independenţei puterii judecătoreşti.
Regimul juridic al străinilor. Statutul juridic de străin îl are acea per-
soană fizică determinată, aflată pe teritoriul unui stat, care are cetăţenia
altui stat sau este lipsită de cetăţenie. 2 în practica internaţională sînt cu-
1
- Gheorghe C. Mihai, Radu I. Motica, Opera citată, pag. 102.
-i 336 t-
noscute trei forme de reglementare de către state a regimurilor juridice

aplicabile străinilor:
a) regimul naţional;
b) regimul special;
c) regimul ce decurge din „ clauza naţiunii celei mai favorizate ".
în cazul regimului naţional, străinilor, în condiţii de reciprocitate, li
se acordă toate drepturile sociale, economice, culturale şi civile ce le sînt
recunoscute şi cetăţenilor statului gazdă. Excepţie fac doar drepturile poli-
tice (de a alege şi de a fi ales).
în cazul regimului special aplicabil străinilor se are în vedere faptul
atribuirii unor categorii de străini a unor drepturi stabilite prin acorduri
internaţionale sau în legile naţionale (exemplu ne pot servi normele de
evitare a dublei impuneri).
Regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate se stabileşte, de regulă,
în acorduri bilaterale, în acest caz statul acordă străinilor aflaţi pe teritoriul
său un tratament la fel de avantajos ca acela conferit unui stat terţ, conside-
rat ca favorizat. Domeniile care pot face obiectul clauzei sînt: tarifele va-
male, importuri, exporturi, tranzit, drepturi personale nepatrimoniale ş.a.
Regimul juridic al cetăţeanului aflat în străinătate. Deşi suveranita-
tea unui stat se extinde numai în limitele frontierelor sale, există anumite
situaţii cînd legea statului respectiv se aplică şi asupra unor fapte petrecute
în afara graniţelor sale. Acest lucru poate fi condiţionat de necesitatea apă-
rării unor interese deosebit de importante pentru statul respectiv.
Cetăţenii Republicii Moldova în străinătate se bucură de protecţia sta-
tului. Astfel, conform Constituţiei, „cetăţenii Republicii Moldova benefi-
ciază de protecţia statului atît în ţară, cît şi în străinătate" (alin. (1) al art.
18 al Constituţiei).
Cît priveşte starea civilă şi capacitatea persoanelor, se aplică legea
personală, în sensul că persoana Republicii Moldova aflată în străinătate
rămîne supusă legilor Republicii Moldova. Desigur că, aflaţi în străinătate,
cetăţenii noştri trebuie să se supună şi legilor statului respectiv.
* * *
Am caracterizat problemele principale care ţin de acţiunea legii asu-

pra persoanelor. Evident, fiecare lege îşi poate avea şi particularităţile sale.
Din acest punct de vedere distingem:
a) legi cu vocaţie generală de aplicare atît faţă de persoanele fizice cît
şi faţă de persoanele juridice;
b) legi care se aplică numai persoanelor fizice;
^ 337 t-
c) legi care se aplică numai persoanelor juridice;

d) legi care se aplică numai anumitor categorii de subiecţi de drept
(de exemplu, se aplică numai faţă de judecători sau faţă de pensio
nari etc.);
e) legi care se aplică unei singure persoane, dar nu în calitatea sa de
persoană fizică, ci în calitate de deţinător al unei anumite funcţiuni,
indiferent de cine este această persoană (de exemplu, dispoziţiile
constituţionale referitoare la Preşedintele Republicii etc.).
l
Subiecte de evaluare:_____________________________
1. Ce se înţelege prin izvor al dreptului?
2. Cum pot fi clasificate izvoarele dreptului? Ce criterii pot fi puse
la baza clasificării izvoarelor dreptului? Faceţi o caracteristică a
accepţiunilor izvoarelor de drept.
3. Ce este şi prin ce se caracterizează obiceiul juridic (cutuma)?
4. Ce este şi prin ce se caracterizează precedentul juridic? în ce
state precedentul juridic are o sferă de aplicare mai largă? Carac
terizaţi rolul precedentului juridic în Republica Moldova.
5. Ce este şi prin ce se caracterizează doctrina ca izvor de drept?
6. Ce este şi prin ce se caracterizează contractul normativ? Caracte
rizaţi rolul contractului normativ pentru Republica Moldova.
7. Ce este actul normativ? Care sînt trăsăturile definitorii ale actului
normativ? Prin ce actul normativ se deosebeşte de actul aplicativ
şi de actul interpretativ?
8. Ce categorii de acte normative juridice cunoaşteţi?

9. Ce este legea? Ce categorii de legi cunoaşteţi?
10. Ce ştiţi despre Constituţie ca izvor de drept? Faceţi o caracteris
tică conceptului Constituţiei Republicii Moldova.
11. Daţi exemple de legi organice şi de legi ordinare.
12. Ce înţelegeţi prin acte normativ-juridice subordonate legii?
13. Enumeraţi autorităţile publice şi actele normativ-juridice pe care
acestea le adoptă.
14. Caracterizaţi acţiunea legii în timp, spaţiu şi asupra persoanelor.
^ 338 ^
2. Dumitru Baltag, Alexei Guţu, Igor Ursan, Teoria generală a dreptului,
Chişinău, 2002.
reşti, 2001.
4. Ion Dogaru, Dan Claudiu Dănişor, Gheorghe Dânişor, Teoria generală
reşti, 2001.
1999.
11. JI. SHBC, HcmoHHUKU npaea, MocKBa, 1981.
-â 339 &
Tehnica elaborării
Tehnica juridică şi tehnica legislativă.

Modalităţi, scopuri şi utilităţi ale tehnicii juridice.
Reguli şi principii (cerinţe) ale legiferării.
Etapele procesului de elaborare a actelor normative.
Părţile constitutive şi structura internă a actelor normative.
Limbaj şi stil în elaborarea actelor normative. Ficţiuni şi prezumţii.
Evenimente legislative.
14.1. Tehnica juridică şi tehnica legislativă
Examinarea izvoarelor dreptului ne-a demonstrat că normele juridice
sînt reflectate în diverse acte normative. Acestea din urmă apar ca un rezul-
tat al activităţii normative a organelor de stat.
Activitatea normativă este una din activităţile fundamentale de exer-
citare a funcţiilor statului, ea are drept scop stabilirea unor variante de
conduită care ar permite dezvoltarea normală a societăţii. Activitatea nor-
mativă într-un stat este desfăşurată de anumite organe de stat stabilite de
constituţie şi alte legi. Aceste organe desemnate de legislaţie poartă, de
obicei, denumirea de „legiuitor", „legislator", „organ legiuitor", „organ le-
gislativ". Rolul primordial dintre acestea revine, indiscutabil, Parlamentu-
lui, căruia îi este încredinţată misiunea principală în activitatea normativă
a statului. Spre deosebire de alte organe de stat, Parlamentul dispune de
prerogativa de a adopta legi. Toate celelalte organe nu dispun de o aseme-
nea prerogativă şi nici nu pot să dispună. Ele sînt în drept să adopte numai
acte normative subordonate legii.
Din aceste considerente, Constituţia Republicii Moldova (vezi alin.
(1) al art. 60) prevede că Parlamentul este „unica autoritate legislativă a
statului", în acest caz, se subliniază faptul că numai Parlamentul are meni-
rea să reglementeze primar şi originar relaţiile sociale fundamentale şi să
asigure unitatea reglementărilor legislative pe întreg teritoriul ţării.
Activitatea legislativă (legiferarea) necesită respectarea strictă a unor
reguli ce ţin de „tehnica juridică" şi „tehnica legislativă". O asemenea ac-
tivitate o întîlnim încă la Roma Antică.
Ilustrul profesor român A.Văllimărescu, pe bună dreptate considera
că „nicăieri nu vom găsi o tehnică mai bogată decît în dreptul roman, o
subtilitate mai ingenioasă şi o varietate mai mare de artificii pentru adap-
tarea dreptului necesităţilor schimbătoare ale vieţii. Şi aceasta se explică
prin faptul că pretorul şi prudenţii, voind să păstreze intangibilă legea, au
adaptat-o noilor cerinţe ale vieţii numai prin artificii, ficţiuni şi prezumţii.
Deşi la jurisconsulţii romani nu găsim deosebirea propriu-zisă între teh-
nică şi ştiinţă, ideea unei opere omeneşti artificiale şi îndreptată spre un
scop practic, alături de opera de investigaţie a principiilor superioare şi a
necesităţilor sociale, a fost întrezărită de ei".1
ni 342 g-
Teoria generală s dreptului şi statului
Savigny şi Ihering văd în tehnică arta, opera proprie a omului de drept,

a juristului, prin opoziţie cu conţinutul, cu materia asupra căreia lucrează
acesta. Astfel, Savigny afirmă că „norma ia naştere dintr-o idee de drept
împărtăşită de popor în totalitatea lui sau din convingerea nemijlocită că
ea este adevărată şi obligatorie prin ea însăşi, independent de orice confir-
mare exterioară; dreptul, la fel ca limba, moravurile şi formele de organi-
zare politică, îşi are originea în conştiinţa colectivă a poporului (Volksrechf)
şi devine treptat opera juriştilor (Juristenrechf). Statului şi legii nu le revine
decît un rol secundar, acela de a face explicite normele care le preexistă".1
Ihering pune problema astfel: „Cum trebuie organizat şi stabilit drep-
tul, abstracţie făcîndu-se de conţinutul lui, pentru ca mecanismul său să
simplifice, să uşureze şi să asigure în mod cît mai larg aplicarea regulilor
de drept cazurilor concrete? Apoi defineşte tehnica juridică, ramura artei
juridice care are drept scop de a perfecţiona forma materiei juridice, cu alte
cuvinte metoda tehnică şi mecanismul tehnic, sau totalitatea de procedee
prin care acest scop poate fi atins".2
Tanon defineşte tehnica „studiul care are de obiect recunoaşterea mij-
loacelor prin care o regulă ideală de purtare obţine caracterele pozitivităţii
şi se transformă într-o regulă juridică obligatorie".3
Eminentul jurist francez Francois Geny în opera sa fundamentală
„Ştiinţă şi tehnică în dreptul privat pozitiv", apărută la începutul secolu-
lui al XX-lea, susţine că tehnica juridică reprezintă forma opusă materiei,
formă care rămîne în mod esenţial „o construcţie artificială a ceea ce este
dat şi este mai mult o operă de acţiune decît de inteligenţă". Analizînd
pentru prima dată raportul complex dintre ştiinţă şi tehnică („Este dreptul
o ştiinţă, o tehnică sau o artă?"), profesorul Fr. Geny porneşte de la două
concepte: „datuF şi „construitul".
în opinia lui Fr. Geny, un lucru este „dat" atunci cînd există ca obiect
în afara activităţii productive a omului. La „dat" se atribuie: natura, relaţiile
dintre oameni, evenimentele istorice etc. In acest sens Fr. Geny distinge 4
categorii:
1. Datul real. Acesta cuprinde realităţile fizice şi psihologice precum
clima, tradiţiile religioase, obiceiurile populare etc.
2. Datul istoric. Acesta rezultă din evoluţia particulară a tuturor fap
telor sociale, a tradiţiilor etc.
1
- Citat după: Alexandru Văllimărescu, Opera citată, pag. 299.
3
Ibidem, pag. 300.
-= 343 t-
3. Datul raţional. Acesta constă în acele principii care decurg din

consideraţia care trebuie arătată omului şi relaţiilor umane precum
caracterul sacra al vieţii umane, libertatea gîndirii, inviolabilitatea
persoanei.
4. Datul ideal. Acesta furnizează un element dinamic, respectiv, aspira
ţiile morale şi spirituale ale unei perioade şi civilizaţii particulare.
Un lucru este „construit" atunci cînd este rezultat de om (casă, masă,
operă de artă etc.). „Construitul" o dată realizat devine „dat" pentru toată
lumea, inclusiv pentru autorul său.
,J)atuî" este relativ în sensul că el este influenţat de „construit", de
activitatea umană, în ceea ce priveşte „datul" atitudinea omului constă în
a-1 cunoaşte cu ajutorul ştiinţei. In ce priveşte „construitul" omul este prin
ipoteză constructorul. Aceasta nu înseamnă ca cunoaşterea exclude cu to-
tul construcţia, în raport cu faptul brut, faptul ştiinţific este „construit"}
Din cele spuse, rezultă că pentru Fr. Geny din tehnica juridică rezultă
dreptul, adică „construitul". „Datul", în concepţia sa, corespunde aproxi-
mativ noţiunii fundamentale de drept natural. El constă din anumite adevă-
ruri morale şi economice care stau la baza dreptului pozitiv.
Sub influenţa vădită a lui Geny, J. Bonnecase defineşte tehnica juri-
dică ca totalitate a „mijloacelor cu ajutorul cărora se elaborează, apar, se
transformă, se aplică şi se sting regulile de drept; ea îmbrăţişează atît lim-
bajul dreptului, cît şi procedeele de interpretare şi de punere în practică a
unei reguli de drept oarecare, atît caractere formale ale legii şi ale obiceiu-
lui, cît şi cadrul tradiţional al hotărîrilor judecătoreşti, precum şi metodele
de expunere ale doctrinei; într-un cuvînt, orice manifestare a unei reguli de
drept, indiferent de fizionomia ei".2
Să luăm definiţii mai noi.
Profesorul universitar Dumitru Mazilu conchide că „prin tehnica le-
gislativă înţelegem un ansamblu de procedee folosite în elaborarea şi apli-
carea dreptului, în scopul de a da eficienţă juridică regulilor de conduită,
lăsîndu-le, astfel, aplicabile la varietatea şi complexitatea vieţii sociale".3
Profesoral universitar Costică Voicu consideră că „tehnica juridică
desemnează totalitatea mijloacelor, metodelor, procedeelor şi tehnicilor
utilizate de organele puterii de stat în procesul de iniţiere, elaborare, adap-
tare şi amplificare a actelor normative".4
1
Ion Craiovan, Introducere în filosofici dreptului, pag. 63.
2
3
Ibidem, pag. 239.
4
-ş 344 6-
în viziunea profesorului universitar Nicolae Popa, „tehnica juridică

constituie ansamblul mijloacelor, procedeelor, artificiilor prin care necesi-
tăţile pe care le înfăţişează viaţa socială capătă formă juridică (se exprimă
în conţinutul normei de drept) şi se realizează apoi în procesul convieţuirii
umane"1. Tot D-lui consideră că „tehnica legislativă este parte constitutivă
a tehnicii juridice şi este alcătuită dintr-un complex de metode şi procedee,
menite să asigure o formă corespunzătoare conţinutului (substanţei) regle-
mentărilor juridice".2
Eminentul jurist, profesorul universitar Nicolae Titulescu, considera
că rolul tehnicii juridice este să ofere legiuitorului posibilităţi de adaptare
a sistemului de reglementări juridice şi a sistemului instituţiilor juridice
la necesităţile sociale ce apar, aceasta răspunzînd cel mai bine intereselor
sociale practice şi nevoii de progres juridic.3
Traian lonescu şi Eugen Barasch prin tehnică juridică înţeleg „to-
talitatea artificiilor ori procedeelor prin care cerinţele sociale, tendinţele
de organizare şi schimbare dezirabilă îşi primesc, într-un sistem de drept,
consacrarea sub forma normei juridice".4
După părerea profesorului universitar Gheorghe Avornic, „tehnica ju-
ridică este un concept complex, care cuprinde atît tehnica elaborării drep-
tului, tehnica legislativă, cît şi tehnica realizării, aplicării şi interpretării
dreptului".5
în ceea ce ne priveşte, considerăm că tehnica juridică apare ca o cate-
gorie complexă ce include în sine un ansamblu de metode, mijloace, pro-
cedee folosite în procesul de elaborare, interpretare şi realizare a dreptului
în scopul de a da eficienţă juridică regulilor de comportament social.
Tehnica legislativă, ca o parte componentă a tehnicii juridice, caracte-
rizează metodele, mijloacele şi procedeele, pe care le aplică legiuitorul în
procesul de legiferare.
Legiferarea e o activitate extrem de responsabilă. Nu întîmplător ea e
considerată ca un sinonim al guvernării, conducerii statale.
Printre procedeele de tehnică legislativă, aplicabile în procesul de
conceptualizare a legii, pot fi menţionate următoarele:
a) inventarierea legislaţiei în vigoare;
1
2
Ibidem, pag. 203.
3
4
Studii şi cercetări juridice, 1964, nr. 2, pag. 180.
5
-t 345 t-
b) întocmirea unor studii economice, sociologice etc. privind evolu

ţia şi tendinţele fenomenelor şi relaţiilor sociale ce urmează a fi
obiect de reglementare normativă;
c) examinarea legislaţiei din alte ţări privind reglementarea proble
melor analogice.'
14.2. Modalităţi, scopuri şi utilităţi ale tehnicii juridice

Din cele spuse rezultă, că tehnica juridică constituie un ansamblu
complex care desemnează anumite reguli, principii, metode, procedee,
operaţii utilizate în procesul de elaborare, adoptare, realizare, interpretare
şi sistematizare a normelor juridice.
In viziunea profesorului universitar Costică Voicu, „tehnica juridică
cuprinde două segmente principale:
« un prim segment este acela al creării dreptului care se derulează
în cele trei momente: iniţierea actului normativ, elaborarea actului
normativ şi adoptarea actului normativ. Acest segment este definit
drept TEHNICĂ LEGISLATIVĂ;
• un al doilea segment este acela al aplicării actelor normative, respectiv
al transpunerii în viaţă a normelor juridice. Acest segment este definit
drept TEHNICA REALIZĂRII DREPTULUI".2 Alexandru Văllimărescu,
rezultînd din punct de vedere al autorităţii care o întrebuinţează, distinge
trei aspecte ale tehnicii: „tehnica legislativă, care emană de la legiuitor;
tehnica jurisprudenţială de care se servesc instanţele judiciare; tehnica
doctrinală de care se serveşte doctrina.
Fiecare dintre aceste tehnici, deşi subordonată şi tributară tehnicii ge-
nerale ... îşi are principiile şi procedeele ei specifice, principii derivînd din
scopul special pe care-1 urmăresc fiecare dintre aceste izvoare şi din rolul
fiecăruia în cadrul vieţii juridice.
Astfel tehnica legislativă va fi adaptată funcţiunii pe care o îndepli-
neşte legea şi care, în primul rînd, este obţinerea unui instrument precis,
uniform şi sigur de exprimare a dreptului ... Tehnica jurisprudenţială va
fi, pe deoparte, o tehnică a interpretării legii, pe de alta, o tehnică a creării
dreptului... In sfîrşit, tehnica doctrinală va fi, mai ales, o tehnică construc-
tivă, în care procedeele intelectuale vor domina, dat fiind relativa indepen-
dentă a doctrinei faţă de practica zilnică".3
' Boris Negru, Violeta Cojocaru, Tehnica legislativă, Chişinău, 1997.
2
3
-= 346 ^
Teoria generală a dreptului fi statului
Nu ne vom referi aici la întreaga paletă de probleme ale tehnicii ju-

ridice. Fiind o problemă mult prea complexă, ea, indiscutabil, include în
sine şi tehnica constatării existenţei situaţiilor sociale care necesită regle-
mentare juridică, şi tehnica elaborării actului normativ, şi tehnica adoptării
actului normativ, şi tehnica interpretării acestuia, şi tehnica realizării actu-
lui normativ, şi tehnica sistematizării actelor normative etc. Acestea vor fi
obiecte distincte de cercetare.
De aceea ne vom referi în continuare la problema tehnicii legislati-
ve, care şi constituie partea componentă principală a tehnicii juridice. In
literatura de specialitate unii autori socot că termenii „tehnică juridică" şi
Anita Năşit înţelege prin tehnică legislativă totalitatea procedeelor,

operaţiilor prin care soluţiile de fond dobîndesc practicabilitate, capacitate
de înserare în viaţa socială, iar Mrejeru consideră că ea poate fi definită ca
un ansamblu de metode şi procedee folosite în activitatea de elaborare a
unor proiecte de legi şi a altor acte normative, care ajută la determinarea
unor soluţii legislative judicios alese - potrivit cerinţei sociale - şi, deo-
potrivă - la modul de exprimare al acestora în texte corespunzător redac-
tate.1
Profesorul Nicolae Popa consideră că tehnica legislativă „este alcă-
tuită dintr-un complex de metode şi procedee, menite să asigure o formă
corespunzătoare conţinutului (substanţei) reglementărilor juridice".2
Legiferarea, în viziunea profesorului Mircea Djuvara „este operaţiu-
nea prin care regula de drept, aşa cum se constată şi cum o concepe mintea
noastră faţă de o situaţie de fapt dată în societate, se transformă în regulă
de drept pozitiv'"'?
Legiferarea nu apare de la sine. Ea va putea pomi numai de la speţe
concrete: le va analiza, lămurind situaţiile de fapt care le corespund; va re-
cunoaşte toate relaţiile juridice, pe care fiecare din speţele astfel analizate
le comportă; va desprinde astfel reguli generale comune unei serii cît mai
mari de speţe, punînd în lumină uneori şi virtualităţile latente ale normelor
astfel constituite; va confrunta în fine normele astfel degajate cu cele care
s-au degajat în acelaşi fel, în trecut, în felul acesta - conchide Mircea Dju-
vara - se obţine formularea unor reguli generale (norme) noi.4
1
Florin Mrejeru, Tehnică legislativă, Bucureşti, 1979.
2
3
4
Idem.
-^ 347 ^
Activitatea de legiferare cunoaşte două momente esenţiale:

a) constatarea existenţei situaţiilor sociale care reclamă reglementa
re juridică;
b) stabilirea idealului juridic care trebuie să se aplice acestor situaţii
în funcţie de conştiinţa juridică a societăţii.
Care este utilitatea, scopul legiferării, a tehnicii juridice, în general?
Răspunsurile la această întrebare nu sînt aceleaşi.
Unii (de exemplu, Ihering) ne vor spune că tehnica are drept scop rea-
lizarea dreptului, adică aplicarea regulilor abstracte, cazurilor concrete.
Alţii vor vedea scopul ei în siguranţa pe care trebuie să o prezinte
dreptul (Geny, de exemplu). Alţii, în sfîrşit, vor vedea în tehnică, opera de
adoptare sau de sincronism a individualului cu socialul (de exemplu, De
Page).1 Din varietatea formulelor întrebuinţate se desprinde o idee princi-
pală: ideea de siguranţă, elementul esenţial al ordinii juridice. Pentru ca
regula de drept să corespundă acestei nevoi de siguranţă, trebuie să prezinte
caracterul de precizie, certitudine şi uniformitate, pe care, de cele mai multe
ori, nu i-o poate da decît tehnica. Din aceste considerente profesorul Ale-
xandru Văllimărescu concluzionează: „Scopul primordial al tehnicii juridi-
ce: a da siguranţa, cu ajutorul preciziei, stabilităţii şi uniformităţii".2
Care sînt condiţiile pe care va trebui să le îndeplinească tehnica pentru
a atinge acest scop?
în viziunea profesorului din Nancy Francois Geny, calităţile pe care
trebuie să le posede o tehnică juridică pentru a fi satisfăcătoare sînt: bine
delimitată, adaptabilă, simplă, sigură şi neignorînd prea mult natura lu-
crurilor. Arată mai departe ce sînt regulile formale, concepţiile, ficţiunile,
prezumţiile, categoriile: acestea nu mai au importanţa primordială pe care
o aveau la Roma, dar au avantajul „de a turna instituţiile recunoscute în
forme dinainte concepute, care le asigură în acelaşi timp precizia con-
diţiilor şi fermitatea efectelor fără de care nu există ordine socială solid
întemeiată"?
Dabin cere ca tehnica să ne dea un drept coerent şi logic „nu pentru
motive de eleganţă sau estetică juridică, dar pentru motivul foarte utilitar
că un drept coerent şi logic se face înţeles şi pătruns mai uşor decît un drept
divizat contra lui însuşi şi compus din soluţii contradictorii".4

Ibidem, pag. 317.
-3 348 &
Profesorul Alexandru Văllimărescu deduce trei postulate fundamen-

tale ale oricărei tehnici:
1. Tehnica trebuie să se caracterizeze mai întîi prin simplicitate, sim
plicitate care să rezume în instrumente precise şi uniforme, com
plexitatea exigenţelor sociale.
2. Tehnica trebuie să facă din drept un tot coerent şi logic, pentru a nu
crea incertitudine şi contraziceri.
3. Tehnica trebuie să asigure stabilitatea situaţiilor dobîndite şi certi
tudinea siguranţei.
Evident, perfecţionarea permanentă a reglementărilor juridice cere
adaptarea tehnicii juridice noilor exigenţe, optimizarea mijloacelor şi pro-
cedeelor acesteia timpului nostru, al popoarelor. Un popor - oricum ar fi el
- are dreptul de a-şi legiui trebuinţele şi tranzacţiunile ce rezultă neapărat
din acele trebuinţe, reciprocitatea relaţiunilor sale, într-un cuvînt: legile unui
popor, drepturile sale nu pot purcede decît din el însuşi. Alt element străin,
esenţial, diferit de al lui, nu-i poate impune nimica; şi dacă-i impune, atuncea
e numai prin superioritatea demnă de recunoscut a individualităţii sale ..."'.
Menirea dreptului este să ordoneze adecvat diversităţile geopolitice,
naţionale, lingvistice, economice, culturale etc.
O a treia regulă rezultă din faptul că dreptul reglementează doar con-
duita exterioară a indivizilor, căci doar raporturile intersubiective intere-
sează viaţa socială şi, deci, ordinea juridică. „Legiferarea - susţin autorii
cursului de bază Teoria Generală a Dreptului (Bucureşti, 1999, Editura
Ştiinţifică) - nu trebuie să încerce să normeze decît comportamentele ex-
terioare ale indivizilor, exclusă fiind orice tentativă de a reglementa modul
intim de gîndire, sentimentele, dorinţele acestora".2 Prin aceasta, dreptul
ca o etică obiectivă, se deosebeşte de morala ca etică subiectivă, în această
ordine de idei, profesorul Mircea Djuvara menţiona că „morala are de
obiect reglementarea faptelor interne, intenţiunea noastră, dreptul are de
obiect regulamentarea faptelor externe ale noastre la lumina intenţiunilor,
ceea ce este cu totul altceva. Cînd regula morală comandă cuiva să fie bun,
îi comandă o atitudine sufletească, o intenţiune sinceră, îndată ce această
intenţiune s-a manifestat în afară, printr-un fapt în legătură cu altă persoa-
nă, îndată apare fenomenul drept".3 Legea poate încerca să orienteze prin
educaţie sentimentele, dar nu le poate forţa: „O lege poate să-mi interzică
1
2
3
-= 349 =-
să practic în mod public un cult religios, dar nu-mi poate interzice să cred
în Dumnezeu, încălcarea acestei limite a normării a fost o altă greşeală a
comunismului: dreptul socialist a încercat să guverneze conştiinţele, nu
exterioritatea comportamentelor; de altfel, acesta era şi sensul ultim al aşa-
numitului „om nou".1
O a patra regulă a legiferării porneşte de la premisa că dreptul trebuie
să se abţină să intervină, chiar dacă regula proiectată urmăreşte binele pu-
blic, cînd o astfel de intervenţie ar cauza prejudicii acestuia datorită limite-
lor psihologice ale destinatarilor normei. Dreptul trebuie, cu alte cuvinte,
să impună maximul de constrîngere suportabilă pentru destinatarii săi.2
Pedepsele care depăşesc necesitatea nu numai că sînt injuste, după natura
lor şi nu au efectul scontat. Ele, dimpotrivă, pot aduce la rezultate inverse,
în această ordine de idei, marchizul milanez Beccaria (1738-1794) preve-
dea că pedeapsa nu trebuie să fie niciodată excesivă: „Omul, judecător sau
călău, îşi pierde toată demnitatea aplicînd pedepse crude. O pierde chiar şi
numai asistînd la executarea lor". Pedeapsa trebuie să fie eficace: „Pentru
ca o pedeapsă să-şi atingă efectul dorit, ea trebuie să depăşească avantajul
rezultat din delict".3
O a cincea regulă cere ca intervenţia legiuitorului să aibă loc doar
atunci, cînd interesul social şi bunul mers al lucrurilor o cere. Trebuie de
evitat situaţiile cînd legiferarea se face pentru legiferare, cînd ea devine un
spectacol politic. Legiuitorul intervine cu norme juridice noi, doar atunci,
cînd e convins în faptul că acestea vor îmbunătăţi substanţial mersul de
mai departe al lucrurilor, vor duce la o mai bună soluţionare a problemelor
cu care societatea se confruntă la momentul dat. Montesquieu, nu întîm-
plător, în opera sa fundamentală „Spiritul legilor" menţiona că „legile in-
utile slăbesc legile necesare" şi că „trebuie să se evite cu tot dinadinsul de
a se modifica spiritul general al unui popor, atunci cînd acest spirit nu este
contrar principiilor guvernămîntului".4
La acelaşi lucru atrăgea atenţia şi Mihai Eminescu: „O teorie filoso-
fică a istoriei nu ne pare de prisos aicea. Popoarele nu sînt producte ale
inteligenţei, ci ale naturii, - aceasta trebuie stabilit, în începutul dezvoltării
lor ele au nevoie de un punct stabil, împrejurul căruia să se cristalizeze
lucrarea lor comună, statul lor, precum roiul are nevoie de o matcă. Dacă
albinele ar avea jurnale, acestea ar fi foarte legitimiste. Cînd mersul liniştit
1
Ion Dogaru, Dan Claudiu Dânişor, Gheorghe Dănişor, Opera citată, pag. 221.
2
Idem.
3
4
Ibidem, pag. 122.
-t 350 &
şi regulat al afacerilor este lovit în centrul, în regulatorul său, treaba nu

poate merge bine".1
O altă regulă ar necesita încadrarea, pe măsura posibilităţilor, a regle-
mentărilor normativ-juridice în sistemul general al reglementărilor norma-
tiv-sociale. Cu alte cuvinte, un legiuitor iscusit se va strădui să nu accepte,
să evite conflictul normelor juridice cu alte categorii de norme sociale.
Menţionăm faptul că multitudinea normelor sociale nu e întîmplătoare şi
nu duce la un haos normativ. De cele mai multe ori toate categoriile de nor-
me sociale colaborează între ele în reglementarea uniformă a unora şi ace-
leaşi relaţii sociale, înaintează aceleaşi exigenţe, cer acelaşi comportament
din. partea subiecţilor relaţiilor sociale. Legiuitorul va trebuie să profite de
acest lucru. De exemplu, străbuneii noştri nu prea ştiau de conţinutul nor-
melor juridice, dar comportamentul lor era legal, dat fiind faptul că „aveau
acei şapte ani de acasă" (respectau strict normele morale) şi aveau frică de
Dumnezei (respectau strict normele religioase). Din aceste considerente,
legiuitorul va intra în conflict cu alte norme sociale (de exemplu, cu unele
obiceiuri), cînd o altă variantă de a proceda nu este posibilă.
O ultimă şi, în acelaşi timp, totdeauna primă regulă de determinare a
politicii legislative constă în faptul că legea trebuie să urmărească binele
comun.
Aceasta e o „cerinţă extrem de vagă, dată fiind impreciziunea noţiunii
înşişi, ea nu limitează propriu-zis puterea politică în activitatea de orientare
a politicii legislative, căci tot ea determină „binele comun", adică scopul
acţiunii sociale".2
Binele comun cuprinde o serie de aspecte biologice, economice, mo-
rale, intelectuale care vizează valorile care perfecţionează individul, „in-
cluzînd în şinele său universalitatea valorilor interesului uman". Referin-
du-se la binele comun, ca finalitate a dreptului, autorul belgian J.Dabin
propune ca în caz de conflict de valori, răspunsul să fie inspirat de adevărul
şi conformitatea cu tradiţiile creştine şi îl rezumă în trei puncte:
» primatul spiritului asupra materiei (şi prin spirit înţelegem nu nu-
mai valorile intelectuale, dar înainte de toate valorile morale
-virtuţile şi caracterul);
• preeminenţa persoanei umane individuale asupra colectivităţii;
* subordonarea societăţii-stat societăţii întregi.*
0 importanţă nu mai mică în determinarea politicii legislative a statu
lui revine, de asemenea, principiilor legiferării.
1
2
Ion Dogaru, Dan Claudiu Dănişor, Gheorghe Dănişor, Opera citată, pag. 220-221.
3
J. Dabin, Theorie generale du droit, Bruxelles, 1953, pag. 165, 167, 170.
-Ş 351 g-
Un prim principiu se referă la planificarea activităţii legislative şi nor-

mative în general. Legifeţarea constituie un element central şi definitoriu
pentru guvernare şi de aceea ea nu poate fi haotică, întîmplătoare. Ea se
frazează pe previziune, fiind programată cu perspectiva de dezvoltare a
statului şi societăţii. Aşa, de exemplu, intrarea în vigoare a Constituţiei
Republicii Moldova din 29 iulie 1994 a condiţionat necesitatea unui lucru
amplu de a aduce legislaţia statului în conformitate cu legea lui fundamen-
tală, în această ordine de idei, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat
Ja 22 septembrie J 994 un program âe activitate în vederea reaYizăr'ă preve-
derilor Constituţiei. Programul prevedea adoptarea unui pachet de legi ce
ţin de reforma judiciară şi de drept, reforma economică etc. în stat.
Principiul supremaţiei legii oglindeşte faptul că în sistemul izvoare-
lor dreptului locul cel mai de seamă îl ocupă legea. Anume legii îi revine
menirea de a reglementa cele mai importante domenii de activitate umană.
Mai mult ca atît, unele domenii pot fi reglementate în exclusivitate numai
jDrinJsge, neadmiţîndu-se reglementarea lor cu ajutorul altor acte normati-
ve. Aşa, de ex_emplu, actele normative siihnrdnnatQ legiLmi pntxRgigmRnta
probleme ce fin dp drepturi]? şi iihprtăţi1? pmiilui
Principiul corelării actelor normative. Sistemul de drept într-un stat
se edifică prin intermediul actelor normative din acest stat. Sistemul acte-
lor normative sau, cum mai este denumit, sistemul legislaţiei ori sistemul
legislativ se înfăţişează, ca şi sistemul de drept, ca un tot unitar. Iată de ce
întregul sistem legislativ trebuie să se afle într-o corelaţie perfectă,, într-
un sistem de legături perfecte care ar permite funcţionarea ireproşabilă^ a
sistemului.
între actele normative ce formează sistemul legislativ (legi, ordonan-
ţe, hotărîri, decrete etc.) există o strînsă legătură. Această legătură nu ad-
mite conflicte de reglementări şi asigură o reglementare unică pe întreg
teritoriul statului.
Principiul asigurării unui raport dialectic între stabilitatea şi mobi-
litatea reglementărilor. Conform acestui principiu, se urmăreşte o astfel
de reglementare care ar asigura o stabilitate socială, care n-ar admite o
schimbare cardinală nejustificată a reglementării juridice. Concomitent,
dreptul nu poate să nu ţină cont de schimbările în societate. Aceste
schimbări se răsfrîng nemijlocit şi asupra relaţiilor sociale: unele relaţii
se sting, apar altele noi, restul - se modifică. Unele din aceste relaţii au
352
nevoie de reglementare juridică, ceea ce şi duce la adoptarea unor noi

norme juridice.
Anume relaţia mobilitate - stabilitate, sincronie - diacronie permite
ca dreptul să contribuie la soluţionarea tuturor problemelor esenţiale cu
care se confruntă o societate .
Principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a nor-
melor juridice. Acest principiu porneşte de la necesitatea elaborării actelor
normative pe baza unor studii prealabile şi a unei documentări ştiinţifice
care ar justifica adoptarea lor. Pentru aprecierea calităţii actului normativ,
trebuie ca pînă la apariţia lui să se efectueze, în dependenţă de obiectul
reglementării normative, expertiza ştiinţifică respectivă: juridică, econo-
mică, financiară, ecologică etc.
Principiul dat presupune, de asemenea, alegerea modalităţii optimale
de reglementare normativă, adică alegerea atît a formei exterioare de ex-
primare a normelor juridice (lege, decret, hotărîre etc.), cît şi a conţinutului
propriu-zis al normei.
14.4. Etapele procesului legiferării

După cum s-a menţionat anterior, activitatea legislativă a statului are
ca obiect stabilirea de reguli de conduită socială generale şi impersonale,
cu caracter obligatoriu şi susceptibile de a fi sancţionate, dacă ar fi încăl-
cate, prin forţa de constrîngere a statului. Activitatea legislativă se deo-
sebeşte de alte activităţi (executivă, jurisdicţională) prin faptul că are un
caracter originar. Cu alte cuvinte, regulile cu caracter general adoptate pe
Â^^^^îi.'^^âi^Ktî-^^dfid^-j^t^KTi^^, constituit pe plan
naţional şi, ca atare, beneficiază de o forţă juridică superioară oricăror alte
norme juridice. Aceasta presupune respectarea unei proceduri complexe,
eşalonată în mai multe etape.
In sistemul nostru constituţional, aceste etape sînt următoarele:
a) iniţiativa legislativă;
b) avizarea proiectelor de legi sau a propunerilor legislative;
c) dezbaterea proiectelor de legi;
d) votarea proiectelor de legi (adoptarea propriu-zisă a legii) şi sem
narea lor de către Preşedintele Parlamentului;
e) promulgarea legii de către Preşedintele Republicii;
f) publicarea legii în Monitorul Oficial;
g) intrarea în vigoare a legii.
-l 353 t-
Iniţiativa legislativă
în legătură cu iniţierea actului normativ, sistemul procedeelor tehni-
ce juridice diferă după cum este vorba despre o lege (lege constituţională,
lege organică, lege ordinară) sau alt act normativ subordonat legii. Desi-
gur, problema iniţierii actului normativ juridic este de domeniul izvoarelor
dreptului. Dar pentru ca iniţiativa legislativă să aibă o deplină valabilitate,
bucurîndu-se de efectele fără de care ar rămîne neconcretizată, este necesar
a se respecta anumite procedee. Atrăgînd atenţie la acest lucru, profesorul
Dumitru Mazilu, pe bună dreptate, menţionează că „pentru ca iniţierea unui
act normativ să se bucure de eficacitate, printr-o preciziune indiscutabilă, e
necesar ca.proiectul, sub aspect tehnic, să îmbrace forma pe care o cere actul
ce urmează a fi adoptat".1 Aşa, de exemplu, dacă se pregăteşte un act nor-
mativ juridic ce urmează a fi adoptat de Parlamentul Republicii Moldova,
proiectul trebuie să îmbrace forma legii; dacă se pregăteşte un act normativ
juridic ce urmează a fi adoptat de Guvern, proiectul trebuie să îmbrace for-
ma ordonanţei sau hotărîrii etc. Totodată, trebuie respectate anumite cerinţe
privind utilizarea unor construcţii, formule, termeni corespunzători ş.a.
Potrivit Constituţiei Republicii Moldova iniţiativa legislativă are loc
prin sesizarea Parlamentului şi poate fi de două feluri:
a) iniţiativă legislativă constituţională;
b) iniţiativă legislativă pentru adoptarea legilor organice şi ordinare.
Iniţiativa legislativă constituţională, în doctrina juridică, mai poartă
denumirea de iniţiativa revizuirii Constituţiei.
Constituţia Republicii Moldova, ca lege supremă în sistemul juridic
normativ, este o constituţie relativ rigidă, în sensul că ea admite revizuirea,
dar numai printr-un sistem tehnic prestabilit, vizînd iniţiativa revizuirii,
procedura acesteia şi limitele revizuirii.
Iniţiativa revizuirii aparţine unor subiecte expres şi limitativ arătate în
alin. (1) al art. 141 al Constituţiei. Astfel, se prevede:
„(1) Revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de:
a) un număr de cel puţin 200000 de cetăţeni ai Republicii Moldova cu
drept de vot. Cetăţenii care iniţiază revizuirea Constituţiei trebuie
să provină din cel puţin jumătate din unităţile administrativ-terito-
riale de nivelul doi, iar în fiecare din ele trebuie să fie înregistrate
cel puţin 20000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative;
b) un număr de cel puţin o treime de deputaţi în Parlament;
c) Guvern".
Dumitru Mazilu, Opera citată, pag. 241
-Ş 354
De aici rezultă că, în cazul unei „iniţiative populare" de revizuire a

Constituţiei, reprezentativitatea trebuie să se realizeze sub un dublu as-
pect: un număr minim de cetăţeni din rîndul acelora care au drept de vot;
un număr minim de unităţi administrativ-teritoriale de nivelul doi (la ele,
în condiţiile statului nostru, se atribuie raioanele, municipiile şi unitatea
administrativ-teritorială Găgăuzia) din care să rezulte sprijinul acestei ini-
ţiative.
Aceasta, însă, nu e tot. Din ipoteza iniţiativei de revizuire a Consti-
tuţiei rezultă şi faptul că subiecţii ce dispun de acest drept vor prezenta
proiectele de legi constituţionale Parlamentului numai împreună cu avizul
Curţii Constituţionale, adoptat cu votul a cel puţin 4 judecători (vezi alin.
(2) al art. 141 al Constituţiei).
In materia legilor organice şi ordinare, conform art. 73 al Constituţi-
ei, „dreptul de iniţiativă legislativă aparţine deputaţilor în Parlament, Pre-
şedintelui Republicii Moldova, Guvernului, Adunării Popularea a unităţii
teritoriale autonome Găgăuzia".
în practica legislativă a tuturor statelor, inclusiv Republica Moldova,
iniţiativa legislativă a Guvernului prevalează. Acest lucru, în mare măsură,
e determinat de locul şi rolul Guvernului în sistemul autorităţilor publice
ale statului.
Avînd un aparat funcţionăresc specializat, Guvernul, prin intermediul
organelor centrale de specialitate ale administraţiei publice, se confruntă
zilnic cu cele mai diverse probleme ale colectivităţii. Menţionăm şi faptul
că, spre deosebire de alte autorităţi publice, aparatul Guvernului este mai
bine plasat în teritoriu, cunoaşte mai profund realitatea şi poate interveni în
scopul perfecţionării reglementărilor normativ-juridice. Aceasta, însă, nu
îndreptăţeşte absolutizarea rolului Guvernului în ceea ce priveşte iniţierea
proiectelor de legi. Nu poate să nu îngrijoreze faptul că la momentul de
faţă partea covîrşitoare a legilor adoptate (peste 80%) de către Parlament
au fost iniţiate de Guvern.
O următoare etapă a procesului legiferării, de altfel, nu obligatorie,
este publicarea proiectelor de legi. Ca regulă, nu toate proiectele de legi
sînt publicate, ci doar acele din ele, adoptarea cărora ar avea o semnificaţie
deosebită pentru întreaga societate.
Avizarea proiectelor de legi
în sistemul nostru de drept, înainte ca proiectele de legi să fie aduse în
dezbaterea plenului Parlamentului, ele trebuie supuse unei avizări.
-ş 355 &
Avizarea se face de comisiile permanente competente ale Parlamentu-

lui şi de Direcţia juridică a Aparatului Parlamentului. Avizarea este menită
să analizeze proiectele de legi din punct de vedere tehnico-juridic, adică
prin prisma utilizării corecte a noţiunilor juridice, a ordonării sistemice a
reglementărilor juridice, a coordonării lor cu ansamblul reglementărilor
juridice în vigoare, a conformităţii lor cu Constituţia.
După dezbateri, comisiile permanente competente întocmesc avizul,
propunînd, după caz, adoptarea, modificarea sau respingerea proiectului
de lege.
Indiferent de conţinutul lor, avizele comisiilor permanente au un ca-
racter consultativ. Ca atare, atunci cînd sînt chemaţi să voteze un proiect
de lege, deputaţii comisiilor permanente ce au prezentat avize sînt liberi să
li se conformeze sau nu.
Avize asupra proiectelor de legi pot surveni, de asemenea, din partea
fracţiunilor parlamentare, a deputaţilor, a diferitelor organisme şi organizaţii
nonguvernamentale, a diferitelor forţe şi mişcări politice, precum şi a agenţilor
sociali implicaţi în traducerea în viaţă a prevederilor noilor acte normative.
O semnificaţie deosebită revine, indiscutabil, studiilor, avizărilor şi
documentărilor din partea unor centre ştiinţifice, specializate, naţionale şi
internaţionale. Acestea se vor pronunţa asupra corelării proiectelor de legi
cu sistemele legislative din alte ţări şi strategia de integrare în Uniunea
Europeană.
Dezbaterea proiectelor de legi
O dată epuizată, procedura de avizare a proiectelor de legi, acestea
sînt supuse spre dezbatere Parlamentului. Dezbaterea proiectului de lege
joacă un rol important în definitivarea acestuia în vederea adoptării lui.
Dezbaterea proiectului de lege în Parlament cunoaşte două forme:
• dezbaterea generală a proiectului;
* dezbaterea pe articole a proiectului.
Dezbaterea generală a proiectului urmăreşte sa dea deputaţilor posibi-
litatea de a face o primă evaluare a conţinutului acestuia. Această dezbatere
are un obiect limitat, în cadrul ei deputaţii se pronunţă doar asupra oportu-
nităţii proiectului de lege, a principiilor ce stau la baza lui şi a consecinţelor
viitoarei legi pentru dezvoltarea societăţii, întrucît nu are ca scop analiza
sistematică a articolelor proiectelor de legi, dezbaterea generală nu se finali-
zează cu un vot. Totuşi, în cazul în care comisia permanentă, însărcinată să
raporteze, propune respingerea proiectului de lege, Parlamentul, după înce-
tarea dezbaterilor generale se va pronunţa prin vot asupra propunerii.
-m 356 &
După încheierea dezbaterilor generale, se trece la dezbaterea pe articole

a proiectului de lege. Discutarea articolelor începe cu amendamentele.
Acestea trebuie să fie depuse în scris, în termenul stabilit de regula-
ment, în timpul dezbaterilor, noi amendamente nu pot fi depuse decît în
mod excepţional. Amendamentele trebuie să se refere la conţinutul unui
singur articol al proiectului de lege.
Articolele proiectului de lege, fie că sînt modificate, conform amenda-
mentelor, fie că nu. Ele se supun votului parlamentar.
Votarea proiectelor de legi (adoptarea legilor)
în procesul adoptării legilor întîlnim o serie de procedee a căror res-
pectare este, de asemenea, obligatorie, ocupînd un loc de seamă în pro-
cesul general al legiferării. Aşa, de pildă, pentru ca o lege organică să fie
adoptată, trebuie să se respecte procedura stabilită de alin. (1) al art. 74
al Constituţiei: „Legile organice se adoptă cu votul majorităţii deputaţi-
lor aleşi, după cel puţin două lecturi". Atrage atenţie faptul că legiuitorul
cere să fie asigurată majoritatea simplă a organului reprezentativ suprem
al poporului Republicii Moldova (e necesar votul a cel puţin 51 deputaţi ai
Parlamentului). O a doua condiţie impusă să fie respectată este minimul de
lecturi: legea organică poate fi votată după cel puţin două lecturi.
în materia legilor ordinare este stabilită o altă procedură: „Legile ordi-
nare şi hotărîrile se adoptă cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi" (alin.
(2) al art. 74 al Constituţiei). Deşi legiuitorul nu menţionează acest fapt,
dar se subînţelege, că şedinţa Parlamentului trebuie să fie deliberativă, adi-
că să se respecte cvorumul.
Cele menţionate se referă la procedura obişnuită de adoptare a legi-
lor organice şi ordinare. Uneori, însă, pot fi întîlnite excepţii de la regula
generală. Astfel, alin. (7) al art. 111 al Constituţiei Republicii Moldova
prevede expres una din excepţiile de la regula generală: „Legea organică
care reglementează statutul special al unităţii teritoriale autonome Găgău-
zia poate fi modificată cu votul a trei cincimi (subl. ne aparţine - aut.) din
numărul deputaţilor aleşi în Parlament".
O procedură specială se prevede în cazul adoptării legilor constituţio-
nale. Astfel, art. 143 al Constituţiei Republicii Moldova (întitulat: „Legea
privind modificarea Constituţiei") prevede următoarele:
„(î) Parlamentul este în drept să adopte o lege cu privire la modifi-
carea Constituţiei după cel puţin 6 luni de la data prezentării iniţiativei
corespunzătoare. Legea se adoptă cu votul a două treimi de deputaţi.
357 t-
(2) Dacă de la prezentarea iniţiativei cu privire la modificarea Consti-

tuţiei Parlamentul nu a adoptat timp de un an legea constituţională cores-
punzătoare, propunerea se consideră nulă".
Din cele citate putem concluziona următoarele:
1. De la data prezentării proiectului de lege constituţională împreună
cu avizul Curţii Constituţionale pînă la data adoptării legii constituţionale
corespunzătoare trebuie să treacă cel puţin 6 luni. Acest termen e prevăzut
nu întîmplător. O modificare constituţională poate duce uneori la schimbări
în diverse legi şi acte normative subordonate legii. Evident, pe parcursul
acestor luni se vor pregăti şi proiectele de acte normativ-juridice care vor
fi supuse modificărilor.
2. Legea constituţională poate fi adoptată nu mai tîrziu de un an de
la data prezentării proiectului legii constituţionale Parlamentului, în acest
caz este vorba de o limitare în timp. Soarta proiectului legii constituţionale
va trebui să fie hotărîtă pe parcursul a 6 luni de la data dezbaterii proiectu
lui de lege la şedinţa în plen a Parlamentului.
3. în cazul legilor constituţionale, trebuie să se respecte procedura
votării lor de către o majoritate de două treimi (minimum 67 deputaţi).
Constituţia, totodată, prevede excepţii de la regula generală. Astfel,
alin. (1) al art. 142 al Constituţiei (întitulat: „Limitele revizuirii") preve-
de:
„(1) Dispoziţiile privind caracterul suveran, independent şi unitar al
statului, precum şi cele referitoare la neutralitatea permanentă a statului,
pot fi revizuite numai cu aprobarea lor prin referendum, cu votul majorită-
ţii cetăţenilor înscrişi în listele electorale".
Din cele menţionate, scoatem în evidenţă faptul că, în procedura de re-
vizuire a Constituţiei, pe problemele nominalizate, legiuitorul îmbină teh-
nicile specifice democraţiei reprezentative cu cele ale democraţiei directe
- referendumul. Astfel, revizuirea acestor probleme, făcute în Parlament,
nu este suficientă. Ea va fi definitivă doar după aprobarea ei prin referen-
dum şi doar cu votul majorităţii (50%+1) cetăţenilor Republicii Moldova
cu drept de vot.
Constituţia Republicii Moldova (alin. (3) al art. 142) mai prevede o
condiţie imperativă:
„(3) Constituţia nu poate fi revizuită pe durata stării de urgenţă de
asediu şi de război".
Evident, nerespectarea procedurilor stabilite duce la invalidarea decizi-
ilor de adoptare a legilor şi, prin urmare, la neconstituţionalitatea acestora.
^ 358 t-
Scoatem în evidenţă şi prevederea constituţională, prevăzută de alin.

(3)alart. 74:
„Proiectele de legi prezentate de Guvern, precum şi propunerile le-
gislative ale deputaţilor acceptate de acesta sînt examinate de Parlament
în modul şi după priorităţile stabilite de Guvern, inclusiv în procedură de
urgenţă. Alte propuneri legislative se examinează în modul stabilit".
Astfel, fără să precizeze în ce constau formalităţile operative, pe care le
preconizează, prevederea constituţională, numai ce citată, presupune proce-
dură specială de urgenţă pentru proiectele de legi prezentate de Guvern.
Legile adoptate de către Parlament sînt semnate de Preşedintele aces-
tuia şi sînt trimise spre promulgare Preşedintelui Republicii.
Promulgarea legii
Deşi adoptată cu majoritatea corespunzătoare ale deputaţilor Parla-
mentului, o lege nu va putea intra în vigoare şi nu va putea fi aplicată de
autorităţile statului, dacă nu va fi promulgată de Preşedintele Republicii
Moldova. Promulgarea legii de către Preşedintele Republicii, de şeful sta-
tului nu reprezintă o simplă formalitate tehnică. Promulgarea, mai degra-
bă, constituie „o expresie elocventă a diviziunii puterii într-un stat demo-
cratic".1 Prin promulgare şeful statului „confirmă oficial că o lege a fost
adoptată de Parlament cu respectarea procedurii prevăzute în acest scop de
Constituţie şi dispune ca urmare punerea ei în aplicare de către organele
competente ale statului".2
Cele spuse nu exclud toate problemele care pot să apară în legătură
cu natura juridică a promulgării legilor: constituie aceasta o sancţiune sau
urmăreşte alte scopuri? Este Preşedintele Republicii un subiect al legife-
rării sau nu?
în Statele Unite ale Americii, spre exemplu, preşedintele participă la
executarea puterii legislative. El are dreptul de a-şi face cunoscută părerea,
în ce priveşte proiectul de lege adoptat în Congres, în întregul său, sau
poate indica numai acele părţi care 1-ar face să nu îl semneze. Dacă preşe-
dintele decide să nu semneze proiectul adoptat al legii - sau cum se spune,
îşi exercită dreptul de veto - proiectul va fi înaintat Congresului pentru o
nouă examinare. Dacă după reexaminare preşedintele opune veto pentru
a doua oară, Congresul poate adopta legea, fără a fi nevoie de acordul
preşedintelui, cu condiţia ca o majoritate de două treimi să se pronunţă în
favoarea ei, atît în Congres, cît şi în Senat.
Dan Ciobanu, Opera citată, pag. 101.
Tudor Drăganu, Opera citată, pag. 121.
^ 359 &
In condiţiile noastre preşedintele nu poate fi considerat ca subiect ce

exercită puterea legislativă. Preşedintele nu dispune nici de dreptul de veto.
El mai degrabă poate fi privit ca acel subiect, care asigură colaborarea pu-
terilor în stat. Fiind, indiscutabil, unul din subiecţii puterii executive la
nivel central (alt subiect fiind Guvernul), Preşedintele Republicii îşi aduce
contribuţia la exercitarea puterii legislative şi are posibilitatea să o influ-
enţeze. Acest lucra rezultă din conţinutul art. 93 al Constituţiei (întitulat:
„Promulgarea legilor"):
„(1) Preşedintele Republicii Moldova promulgă legile.
(2) Preşedintele Republicii Moldova este în drept, în cazul în care are
obiecţii asupra unei legi, să o trimită, în termen de cel mult două săptămîni,
spre reexaminare Parlamentului, în cazul în care Parlamentul îşi menţine
hotărîrea adoptată anterior, Preşedintele promulgă legea".
în prezenţa acestei reglementări este evidentă respectarea unei proce-
duri tehnico-juridice şi anume:
1. Pentru promulgarea legii Preşedintele are la dispoziţie două săp
tămîni. Pe parcursul acestui timp, Preşedintele Republicii va pro
mulga legea sau o va trimite spre reexaminare Parlamentului, în
cazul în care Preşedintele promulgă legea, aceasta din urmă va
urma etapele respective ale procesului legiferativ.
2. Preşedintele Republicii poate cere Parlamentului, în acelaşi termen
reexaminarea legii pentru orice motive, care pot merge de la inac-
ceptabilitatea unor texte, îndreptarea unor erori pînă Ia neoportuni-
tatea, în general, a legii.
3. Reexaminarea legii poate fi cerută de către Preşedintele Republicii
de către Parlament.
4. Examinînd obiecţiile Preşedintelui Republicii, Parlamentul e în
drept să accepte sau să respingă obiecţiile Preşedintelui, cu majo
ritatea de voturi cerută pentru adoptarea legii, în funcţie de natura
acesteia. De rezultatul revotării depinde soarta de mai departe a le
gii. în cazul în care Parlamentul revotează legea, adică îşi menţine
hotărîrea adoptată anterior, Preşedintele Republicii este obligat să
promulge legea, indiferent de faptul, în ce măsură Parlamentul a
ţinut cont de obiecţiile sale.
în cazul în care Parlamentul nu va acumula numărul necesar de
voturi, legea îşi pierde validitatea.
5. Preşedintele promulgă legea prin emiterea unui decret.
-Ş 360 =r
Teoria generală a dreptului şi stalului
Publicarea legii în Monitorul Oficial

Publicarea este operaţiunea prin care legea este adusă la cunoştinţa
societăţii. Legea se publică împreună cu decretul Preşedintelui Republicii
de promulgare a ei.
Necesitatea publicării este o consecinţă a principiului că nimeni nu se
poate apăra cu necunoaşterea legii (nemo censetur ignorare legeni). Pentru
a se putea presupune că toate persoanele vizate de lege o cunosc, ele trebuie
puse în situaţia de a o putea cunoaşte, condiţie ce se realizează prin publicare.
Ţinînd cont de acest fapt, art. 76 al Constituţiei prevede că „legea se
publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova ...".
Textul acestei prevederi constituţionale obligă Monitorul Oficial al
Republicii Moldova să dea curs legii, să-i dea viaţă, s-o aducă la cunoştinţa
tuturor. Totodată, se subliniază faptul că publicarea legii în alte surse, in-
diferent de natura acestora, nu produce efecte juridice. Efectele juridice se
vor produce numai prin publicarea legii în Monitorul Oficial al Republicii
Moldova. Constituţia exclude posibilitatea de a nu publica legea: „Nepu-
blicarea legii atrage inexistenţa acesteia" (art. 76 al Constituţiei).
Constituţia Republicii Moldova nu prevede în ce termen după pro-
mulgare trebuie să aibă loc publicarea legii în Monitorul Oficial. Credem
că o precizare în această privinţă ar fi constituit o garanţie în plus în desfă-
şurarea normală a legiferării.
Intrarea în vigoare a legii
Conform art. 76 al Constituţiei, „Legea se publică în Monitorul Ofi-
cial al Republicii Moldova şi intră în vigoare la data publicării sau la data
prevăzută în textul ei".
Prin, urmare, dacă legea nu cuprinde un termen pentru intrarea ei în
vigoare, data publicării acesteia în Monitorul Oficial reprezintă data de la
care ea devine executorie pentru toţi cei cărora i se adresează.
14.5. Părţile constitutive ale legii

Transpunerea în text a fondului de idei ce exprimă conţinutul unei legi
se face în aşa fel încît materia reglementată să aibă un aspect ordonat şi
bine sistematizat. Pe planul sistematizării o lege are, de regulă, următoare-
le părţi constitutive:
a) expunerea de motive;
b) titlul legii;
c) preambulul;
d) formula introductivă;
-m 36i e-
e) dispoziţii (principii) generale;

f) dispoziţii de conţinut;
g) dispoziţii finale;
h) dispoziţii tranzitorii; i)
anexe (după caz).
a) Expunerea de motive
Aceasta se regăseşte mai ales în cazul legilor de importanţă deosebită
şi conţine o succintă prezentare a legii, a necesităţilor edictării ei şi a sco-
pului pentru care a fost adoptată.
b) Titlul este elementul principal de identificare a legii (a actului nor
mativ). El este constituit dintr-o exprimare sintetică a obiectului re
glementării. Pentru uşurinţa identificării, titlul legii se întregeşte cu
un număr de ordine în cadrul anului în care aceasta a fost adoptată.
Titlul se exprimă, de regulă, în două feluri:
• într-o formă descriptivă, care începe, de obicei, cu prepoziţia
„privind", „cuprivire la" etc., urmată de exprimarea sintetică
a obiectului reglementării;
• într-o formă substantivată, obiectul reglementării fiind sinteti
zat într-un cuvînt sau două (de ex., Legea finanţelor, Legea viei
şi vinului etc.).
c) Preambulul constituie o introducere ce prevede reglementarea pro-
priu-zisă, prin care se exprimă motivaţia politico-socială a inter
venţiei legislative. Preambulul nu e un element obligatoriu al legii.
El se foloseşte, de regulă, în cazul legilor de proporţii mai mari sau
în cazul legilor ce prezintă un interes major pentru societate.
d) Formula introductivă exprimă o idee de referire la dispoziţiile con previ
stituţionale sau ale unei alte legi sau act normativ superior, ce con conf
stituie temeiul legal al adoptării actului normativ. c
e) Dispoziţiile generale exprimă prevederi prin care se determină
obiectul, scopul, sfera relaţiilor sociale ce se reglementează, pre în ţin
cum şi unele prevederi de natură să orienteze întreaga reglementa vedei
re, în dispoziţiile generale se mai regăsesc, de asemenea, explica
rea şi definirea unor noţiuni de concepte, pe care le instituie şi cu
care operează actul normativ.
Ideile reflectate în dispoziţiile generale, în principiu, nu trebuie relua-
te în celelalte părţi ale proiectului, pentru a nu repeta unele prevederi.
Compartimentul respectiv are o importanţă majoră, mai ales în cazul
adoptării unor coduri, regulamente etc. în unele acte normative termenul
cifre
„dispoziţii generale" poate fi înlocuit cu termenul „principii generale".
ca şi;
-Ş 362 t-
:a f) Dispoziţiile de conţinut urmează după dispoziţiile generale. Ele

ocupă partea cea mai mare a actului normativ. Aceasta e şi firesc.
In ele se reflectă principalele reglementări normative. Dispoziţiile
r- de conţinut se grupează în compartimente de diferite grade: titluri,
capitole, secţiuni etc.
u
g) Dispoziţiile finale cuprind, de regulă, prevederi în legătură cu:
L
• punerea în aplicare a actului normativ;
aă • intrarea în vigoare a actului normativ;
• rezolvarea incidentelor pe care actul normativ dat le are asupra
unor alte acte cu care vine în atingere.
h) Dispoziţiile tranzitorii. Promovînd alte soluţii legislative, o lege
nouă vine, fără îndoială, în contradicţie cu vechea reglementare pe
care o înlocuieşte. Acest conflict potenţial este rezolvat, de regulă,
prin abrogarea reglementării vechi. Aplicarea de îndată a noilor
soluţii poate să creeze, în unele cazuri, anumite neconcordanţe,
incompatibilităţi, în special, în cazul unor raporturi sau situaţii
juridice născute sub acţiunea normelor vechi, dar neconsumate
în întregime pînă la data intrării în vigoare a noului act. (De ex.:
Parlamentul Republicii Moldova, ales în februarie 1994, conform
legii din 14 octombrie 1993 privind alegerea Parlamentului, era
constituit din 104 deputaţi; Constituţia Republicii Moldova din 29
iulie 1994 a stabilit că Parlamentul e constituit din 101 deputaţi).
în asemenea condiţii apare necesitatea ca în noul act să se cuprindă
prevederi prin care s-ar accepta raporturile sau situaţiile apărute anterior,
conform vechiului act, dar neconsumate.
Prin finalitatea lor, dispoziţiile tranzitorii rezolvă un conflict al legilor
în timp, generat de imposibilitatea adoptării imediate a unor soluţii la pre-
vederile legii noi.
i) Anexe. Un procedeu deseori întîlnit în redactarea legilor şi altor
acte normative îl constituie întocmirea, alături de corpul propriu-
zis al legii, a unor anexe. Anexele se folosesc, în principal, pentru a
se reda unele prevederi ce presupun exprimări cifrice sau statistice,
organigrame, desene, tabele, schiţe etc.
în cazul în care o lege are mai multe anexe, acestea se numerotează cu
cifre în ordinea citirii lor în textul legii. Anexele au aceeaşi putere juridică
ca şi actul normativ la care ele se referă.
^ 363 t-
Elementul structural de bază al actului normativ este articolul. Artico-

lul reflectă conţinutul actului normativ şi se întîlneşte în toate părţile con-
stitutive ale actului, excepţie fiind preambulul care, prin natura şi funcţia
sa juridică, nu are conţinut dispozitiv.
Fiecare articol cuprinde, de regulă, o singură dispoziţie, dar sînt situ-
aţii cînd unul şi acelaşi articol conţine mai multe dispoziţii.
Pentru identificare, articolele dintr-un act normativ se numerotează cu
cifre arabe, începînd cu l, 2, 3 ... în unele cazuri, articolul poate fi intitulat,
titlul scoţînd în evidenţă imaginea articolului, conţinutul acestuia. In cazul
completării textului unui act cu noi articole, numerotarea poate fi făcută
cu numere însoţite de indici de diferenţiere. Asemenea procedeu permite
păstrarea numerotaţiei vechi a articolelor.
Un alt element de structură al actului normativ este alineatul. Alineatul
reprezintă o parte dintr-un articol şi poate fi format, după caz, dintr-o propo-
ziţie, o frază sau mai multe fraze aşezate în text într-o anumită formă.
De regulă, articolele sînt formate din două sau mai multe alineate. Se
recomandă, pentru claritate, precizie şi caracterul unitar al articolului, ca
acesta să nu fie format dintr-un număr prea mare de alineate.
în cazul actelor normative voluminoase, alineatele pot fi marcate, în ca-
drul fiecărui articol, în ordinea succesivă cu cifre arabe puse între paranteze.
Determinarea cu precizie a alineatelor dintr-un articol prezintă impor-
tanţă, în special, în cazul abrogării sau în cazul existenţei unor norme de
trimitere, în asemenea situaţii, o eronată determinare a alineatelor este de
natură de a crea confuzii sau chiar de a da o aplicare greşită a textelor.
14 J. Evenimente legislative
O importanţă deosebită în viaţa juridică a societăţii o au evenimentele
legislative. La ele pot fi atribuite următoarele:
a) modificarea actelor normative;
b)completarea actelor normative;
c) republicarea actelor normative;
d)suspendarea actelor normative;
e) abrogarea actelor normative;
f) rectificarea actelor normative.1
-Ş 364 t-
Modificarea constituie o acţiune chemată să schimbe aspectul, forma

şi conţinutul obiectului. In ceea ce priveşte modificarea actului normativ,
aceasta constă în schimbarea expresă a unui sau mai multe articole ori
alineate şi redactarea lor într-o nouă formulare. Modificarea actelor nor-
mative necesită respectarea unor reguli:
a) modificarea unui act normativ se face printr-un act normativ de
aceeaşi forţă juridică: legea constituţională se modifică printr-o
lege constituţională, legea organică - printr-o lege organică, cea
ordinară — prin lege ordinară etc.;
b) printr-un act normativ cu forţă juridică inferioară nu se poate mo
difica un act normativ cu forţă juridică superioară;
c) printr-un act normativ cu forţă juridică superioară se poate mo
difica un act normativ inferior. Acest lucru, însă, poate fi făcut în
cazuri excepţionale, cu condiţia că organele care au emis actul nor
mativ supus modificării să-1 reconsidere.
Modificarea se poate realiza pe două căi:
• printr-un act normativ expres emis în acest scop;
• printr-un act normativ care, în principal, reglementează altceva dar
care, printre altele, modifică un alt act normativ.
Completarea actului normativ constă în introducerea în actul normativ
existent a unor dispoziţii noi care se adaugă elementelor structurale existente.
Completarea necesită respectarea aceloraşi reguli, caracteristice modificării.
Menţionăm faptul că atît modificarea cît şi completarea actelor nor-
mative este admisă cu condiţia să nu afecteze concepţia generală ori ca-
racterul unitar al actelor normative supuse modificării sau completării. E
important şi se cere ca prevederile de modificare şi completare să se inte-
greze armonios cu prevederile existente.
Republicarea intervine în situaţia actelor normative modificate sau
completate substanţial. Prevederile de modificare sau completare a actu-
lui normativ se vor integra la cele existente, actualizîndu-se denumirile
schimbate între timp şi realizînd o nouă numerotare a articolelor, alineate-
lor, capitolelor şi celorlalte structuri ale actului.
Suspendarea actului normativ constă în întreruperea temporară a acţi-
unii actului normativ, în ansamblu, sau a unor prevederi ale acestuia. Sus-
pendarea poate avea loc doar în cazuri speciale.
Suspendarea este dictată printr-un act normativ de acelaşi nivel sau
de nivel superior. In actul de suspendare trebuie să se prevadă, în mod ex-
pres, data la care se produce, durata concretă de suspendare şi prevederile
supuse suspendării.
-3 365 m-
La data prevăzută în text sau la expirarea duratei de suspendare, actul

normativ sau prevederile afectate de suspendare, reintră de drept în vigoare. ser
Abrogarea este operaţiunea care anulează actul normativ, în ansam-
blu, sau anumite prevederi ale acestuia (Vezi: Acţiunea legii în timp, spaţiu
şi asupra persoanelor). sp
Rectificarea actelor normative intervine în cazul în care, după publi- u
carea actului normativ se descoperă erori materiale în cuprinsul acesteia, pre
adică prevederile publicate nu corespund celor votate.
Rectificarea se face de către autoritatea care a emis actul normativ ridi
respectiv. au '
un
14.8. Limbaj şi stil în elaborarea actelor normative „ev
noţ
Un loc important în elaborarea actelor normative îl ocupă stilul şi
limbajul lor. Conţinutul actului normativ, modul de îmbinare a elementelor telc
structurale ale acestuia, claritatea, accesibilitatea, sînt întotdeauna probe
ale măiestriei legiuitorului. „Cei care sînt înzestraţi cu un spirit destul de
cuprinzător pentru a putea da legi propriului popor sau altui popor, - men-
ţiona Montesquieu - trebuie să fie atenţi la anumite lucruri privitoare la
felul de a le alcătui.
Stilul lor trebuie să fie concis. Legile celor Douăsprezece Table sînt
un mod de concizie: copiii le învăţau pe de rost. Novellele lui Justinian sînt
atît de diluate încît ar trebui să fie prescurtate.
Stilul legilor trebuie să fie simplu; expresia firească se înţelege întot-
deauna mai bine decît expresia căutată". Şi mai departe: „Legile nu trebuie
să fie subtile; ele sînt făcute pentru oameni cu înţelegere mediocră; ele
nu sînt expresia artei logicii, ci a judecăţii simple a unui tată de familie" 1.
Legiuitorul - remarca Ihering - trebuie să gîndească profund ca un filosof,
dar trebuie să se exprime ca un ţăran.
Pentru a asigura o claritate şi accesibilitate a actelor normative, aces-
tea trebuie să să fie clar formulate şi relativ uşor de înţeles, să nu provoa-
ce confuzii. „Dacă dreptul va întrebuinţa încă ştampila juridică - preciza
Alexandru Văllimărescu - incertitudinea şi variaţia interpretărilor îşi vor
da liber curs. Dimpotrivă, cu cît limba juridică va fi mai precisă, mai for-
mată, cu atît dreptul va prezenta o uniformitate mai completă, izvorîtă din
unitatea interpretărilor".2
1
Ion Craiovan, Doctrina juridică, pag. 180, 182.
2
-= 366 &
Romanii înţeleseră atît de bine acest lucru, încît în Digeste consacra-

seră o carte întreagă explicaţiei diferitor termeni juridici, ,J)e verborum
significatione".
De asemenea, proiectul de Cod civil francez conţinea un text care
spunea: „Atunci cînd o lege este clară nu trebuie să-i ocoleşti litera sub
pretextul de a-i respecta spiritul".
Autorii Codului civil german au dat o mare atenţie terminologiei ju-
ridice şi au definit cei mai mulţi termeni pe care îi întrebuinţează, ba chiar
au creat unele expresii noi, luate din limba vulgară, însă cărora le-au dat
un sens juridic special. Cum zice autorul german Martin Wolff, acest cod
„evită cu o mare grijă de a întrebuinţa fie diferite cuvinte pentru aceeaşi
noţiune, fie un singur cuvînt pentru diferite noţiuni".1
Vorbind despre limbajul şi stilul juridic în procesul de elaborare a ac-
telor normative, e cazul să evidenţiem cîteva reguli de tehnică legislativă:
1. Limbajul actelor normative trebuie să fie limbajul destinatarilor
săi. Limbajul trebuie să fie deci clar, concis şi precis.
2. Textul actului normativ trebuie să utilizeze cuvinte proprii limbii
vorbite, să evite neologismele încă neasimilate în limbajul comun,
acestea urmînd să fie folosite doar în măsura în care în limba româ
nă lipsesc termenii care să desemneze realitatea vizată, în această
ordine de idei, sînt încă actuale cuvintele spuse de Cesare Beccaria
(1738-1794) în lucrarea sa „Despre infracţiuni şi pedepse": „Dacă
interpretarea legilor este un rău, de bună seamă că obscuritatea lor,
care atrage în mod necesar după sine interpretarea, este un alt rău;
şi acesta va fi foarte mare dacă legile sînt scrise într-o limbă străină
poporului - ceea ce îl face să depindă de cîţiva, neputînd judeca el
singur ce s-ar putea întîmpla cu libertatea sa ori a membrilor săi
- într-o limbă care face dintr-o carte solemnă şi publică una aproa
pe privată şi familială. Cu cît va fi mai mare numărul acelora care
vor înţelege şi vor avea în mîinile lor codicele sacru al legilor, cu
atît mai puţin frecvente vor fi încălcările de lege".2
3. Cunoaştem că o ştiinţă trebuie să posede un limbaj propriu, bine
definit. Acest lucru se atribuie şi dreptului. Legiuitorul trebuie să
tindă spre un sistem terminologic propriu, uniform, în care ar fi
clar sensul fiecărui termen utilizat. De exemplu, nu apar dificultăţi
în ceea ce priveşte înţelegerea corectă a sensului unor termeni spe-
1
2
-^ 367 6-
ciali, cum ar fi: persoană juridică, fapt juridic, infracţiune etc. De

aceea, atunci cînd legiuitorul utilizează termeni care ar putea avea
mai multe sensuri, se recomandă ca în textul actului normativ să se
explice termenul respectiv.
4. Stilul actelor normative presupune reducerea regulilor de conduită
printr-un număr cît mai mic de cuvinte. Din aceste considerente,
ceea ce de la sine e înţeles nu e cazul să expui în text. Ceea ce a fost
menţionat odată, nu e cazul să repeţi.
Un loc deosebit de important în limbajul şi în stilul de elaborare a
actelor normative îl ocupă artificiile de tehnică juridică, între care cele mai
evidenţiate sini ficţiunile şi prezumţiile.
Acestea sînt nişte procedee intelectuale. Dat fiind însă rolul lor special
şi important pe care-1 joacă, Geny le clasează în mod separat:
„Prezumţiile legale şi ficţiunile sînt în mod vizibil apropiate, prin ace-
ea că printr-un efort al spiritului ele tind să modifice oarecum realitatea,
astfel cum ne apare în modul cel mai simplu în scopul de a determina sau
a înlesni anumite scopuri practice".1
Ficţiunile
Realitatea socială este mult mai complexă decît posibilitatea regle-
mentării ei juridice în toate aspectele şi cu un înalt grad de acurateţe. Ne-
cătînd la această, instanţă judecătorească este obligată să soluţioneze toate
cazurile (speţele) cu care a fost sesizată.2
Legiuitorii din toate ţările încearcă să rezolve această problemă prac-
tică prin crearea de ficţiuni.
Ficţiunea juridică (fictio juris) este un procedeu de tehnică în con-
formitate cu care un anumit fapt este considerat ca existent sau ca stabilit,
deşi el nu a fost stabilit sau nu există în realitate. Cu ajutorul ficţiunilor
considerăm în mod fictiv, că ceva este exact, cu toate că despre acel ceva
avem cunoştinţe insuficiente sau imperfecte. Spre exemplu, copilul nenăs-
cut, dar conceput se consideră că există, cu toate că, acesta nu s-a născut.
Astfel, prin această ficţiune juridică, el devine capabil a-1 moşteni pe tatăl
său, care este posibil să decedeze pînă la naşterea lui (cu condiţia însă ca
fătul să se nască viu).
Ficţiunea era cunoscută încă în Roma Antică sub denumirea de „/«-
fans conceptus". Astfel, la Roma exista principiul că numai un cetăţean
roman poate lăsa un testament. Deşi testamentul unui individ care apoi că-
1
- Dan Ciobanu, Opera citată, pag. 46.
-m 368 t-
dea în captivitate, prezentîndu-şi status civitatis, nu mai era valabil, Legea

Cornelia declara, printr-o ficţiune, că testamentul este valabil, considerînd
că autorul lui a murit înainte de a cădea prizonier.
Ihering demonstrează utilitatea istorică şi dogmatică a ficţiunii.
Rolul istoric constă în introducerea unor reguli de drept noi, tară a
construi un principiu nou, ci numai considerînd că anumite cazuri se înca-
drează într-un principiu vechi, deşi lucrul este inexact; aceasta numai spre
a nu modifica principiul.
Rolul dogmatic al ficţiunii constă în a păstra unitatea logică a sistemu-
lui juridic, necreînd concepte noi, ci numai din cele ce rămîn în armonie
cu cele existente.'
S-a spus că azi n-ar mai trebui admise ficţiunile, legiuitorul fiind liber
de a face completări în legislaţie. Totuşi, marea parte a autorilor se pronun-
ţă în favoarea păstrării lor. Cum menţiona Ihering „Dezordinii fără ficţiune
îi este de o mie de ori preferabilă ordinea cu ficţiune".2
In viziunea profesorului Universităţii Oxford H. L. A. Hart, ficţiunea
apare ca „un element „extra", care ghidează judecătorul şi îi oferă o jus-
tificare... Oamenilor li se pare că în regulă există ceva, care îi obligă să
facă anumite lucruri şi le serveşte drept ghid şi judecător, aceasta este însă
numai o iluzie, fie ea şi utilă. Tot ceea ce există în plus în faptele uşor
constatabile de comportament de grup, este doar impulsul puterii de a ne
comporta în corespundere cu regula şi de a întreprinde acţiuni împotriva
celor care nu fac acest lucru. Dar, în loc să apreciem acest impuls la justa
lui valoare, noi ne imaginăm că există ceva extern, o parte invizibilă a
universului, care ne ghidează şi ne controlează aceste activităţi. Ne aflăm,
astfel, pe tărîmul ficţiunii, îărîm cu care, se zice, dreptul a avut întotdeauna
conexiuni. Numai datorită faptului că acceptăm această ficţiune, putem
vorbi răspicat de guvernarea legilor, şi nu a oamenilor".3
Legislaţia Republicii Moldova, de asemenea, utilizează, în diverse
cazuri, ficţiunile. Aşa, de exemplu, art. 52 al Codului Civil al Republicii
Moldova („Declararea persoanei decedată") prevede:
„(1) Persoana poate fi declarată decedată prin hotărîre a instanţei de
judecată dacă timp de 3 ani la domiciliul său lipsesc ştiri despre locul unde
se află sau după 6 luni dacă a dispărut în împrejurări ce prezentau o primej-
die de moarte sau care dau temei a presupune că a decedat în urma unui
anumit accident.
1
l 2
3
Ibidem, pag. 333.
H. L. A. Hart, Conceptul de drept, pag. 23.
-â 369 i^
(2) Un militar sau o altă persoană dispărută fără veste în legătură cu

acţiuni militare poate fi declarată decedată numai după expirarea a 2 ani de
la încetarea acţiunii militare ...".
Este evident că termenii indicaţi pentru declararea persoanei decedată
este o ficţiune, fiindcă cel dispărut ar fi putut să nu fi murit sau nu. Chiar
dacă persoana dispărută a decedat, este aproape cert că moartea nu a inter-
venit exact la data scurgerii timpului indicat.
Prezumţiile sînt procedee tehnice prin care legiuitorul acceptă sau
chiar impune că ceva există fără să fie nevoie de a proba o atare situaţie.1
Prezumţia este deci „un act voluntar al spiritului, considerînd ca
sigur ceea ce este îndoielnic, ca nediscutabii ceea ce este cel mai pro-
babil".2 Ea porneşte de la o probabilitate spre a proclama o certitudine.
Exemplu de prezumţii ne pot servi: prezumţia cunoaşterii legii din mo-
mentul publicării ei, prezumţia conform căreia copilul născut în timpul
căsătorie are ca tată pe soţul mamei, se prezumă ca adevărat ceea ce s-a
judecat ş.a.
Prezumţiile pot fi: relative (jus tuntum) şi absolute (juri set de jure).
Prezumţiile relative pot fi infirmate prin probe contrare. De exemplu,
se dovedeşte că nu soţul este tatăl copilului, sau, pornind de la prezumţia
de nevinovăţie, se aduc probe care dovedesc vinovăţia.
Prezumţiile absolute nu pot fi răsturnate prin nici un fel de dovadă.
Exemplu ne poate servi prezumţia de necunoaştere a legii că minorul sub
14 ani nu are disceraămînt pentru a răspunde penal pentru fapta sa.
Prezumţiile, de asemenea, se diferenţiază în prezumţii legale şi pre-
zumţii judiciare.
Legale sînt prezumţiile determinate în special prin lege. De exemplu,
art. 306 al Codului Civil al Republicii Moldova („Prezumţia de posesiune
neîntreruptă") prevede următoarele: „Dacă persoana a posedat bunul la
începutul şi la sfîrşitul unei perioade, se prezumă că a posedat neîntrerupt
pe parcursul întregii perioade".
Prezumţiile judiciare sînt lăsate de a fi stabilite de instanţele de jude-
cată. Ele depind de aprecierea judecătorului.
Ca procedee ale tehnici juridice, ficţiunile şi prezumţiile îşi aduc con-
tribuţia la realizarea funcţiilor dreptului. In acelaşi timp, însă, ele nu pot fi
utilizate în mod arbitrar, ci numai în conformitate cu legea.

-Ş 370 Ş-
14.9. Sistematizarea şi perfecţionarea legislaţiei

Conceptul de sistematizare şi perfecţionare a legislaţiei se discută în
strînsă legătură cu tehnica juridică şi îşi propune drept scop perfecţionarea
periodică a legislaţiei, aşezarea actelor normative, ordonarea lor pentru a
fi mai comodă realizarea lor etc.
Reexaminarea periodică a legislaţiei
în acţiunea de reexaminare se cuprinde întregul fond de acte normative
adoptate de stat, autorităţile acestuia, persoane oficiale etc. Reexaminarea
se face de către fiecare autoritate publică pentru fondul său de acte norma-
tive. Ea constă în analiza periodică a conţinutului fiecărui act normativ, ur-
mînd ca pe baza constatărilor făcute să se tragă concluzia asupra eficienţei
pe care o are acesta.
Reexaminarea se face pe etape. Prima etapă are în vedere determina-
rea fondului de acte ce urmează a fi analizate şi gruparea lor în dependenţă
de conexiunile dintre ele.
După gruparea lor tematică, urmează a doua etapă, care îşi propune
drept scop examinarea propriu-zisă a fiecărui act normativ luat în parte.
Examinarea se face, luînd în consideraţie următoarele:
• actualitatea şi eficienţa reglementării, determinîndu-se măsura în
care actul respectiv corespunde stadiului actual şi cerinţelor de per
spectivă;
• existenţa unor paralelisme ori contradicţii cu alte acte normative;
• existenţa unor lacune în reglementare;
• posibilitatea concentrării unor reglementări dispersate (ce se con
ţin în mai multe acte normative);
• determinarea caracterului desuet al actului, prin lipsa unei cerinţe
de aplicare, ca urmare a transformărilor sociale.
Ca rezultat al analizei actelor normative, poate fi pusă problema ab-
rogării lor.
Abrogarea este o operaţiune absolut necesară pentru menţinerea echi-
librului dintre cerinţele sociale şi reglementarea legală, este instrumentul
prin care sînt scoase din vigoare acele acte care nu mai corespund cerinţe-
lor timpului.
Abrogarea îşi propune drept scop:
• înlăturarea textelor dintr-un act normativ care au intrat în conflict
cu dispoziţiile dintr-un act normativ ulterior;
• înlăturarea eventualelor paralelisme în legislaţie;
•4 371 t-
• înlăturarea neclarităţilor normative;

• degrevarea fondului normativ de actele normative căzute în desue m
tudine şi, ca urmare, nu mai sînt aplicate.
Sistematizarea legislaţiei
Varietatea şi multiplicitatea actelor normative impune necesitatea siste-
matizării lor. Consultînd Dicţionarul Explicativ al limbii române constatăm:
„Sistematizare - acţiunea de a sistematiza şi rezultatul ei; aranjare,
ordonare, clasare (a unui material) după un anumit sistem ..."
Sistematizarea actelor normative constituie o activitate juridică deo-
sebit de importantă atît pentru elaborarea, cît şi pentru realizarea dreptului.
Ea are drept scop o anumită organizare a actelor normative în vigoare con-
form unor criterii obiective şi subiective.
Sistematizarea legislaţiei priveşte o anumită aşezare a actelor nor-
mative în vigoare, avînd ca rezultat elaborarea unor culegeri de acte nor-
mative, coduri, colecţii etc.
Principalele forme de sistematizare a legislaţiei în vigoare sînt: încor-
porarea şi codificarea.
încorporarea este forma simplă (inferioară, iniţială) de sistematizare
a actelor normative ce constă în gruparea, aranjarea actelor normative con-
form unor criterii (cronologic, alfabetic, obiectul reglementării normative,
ramura de drept etc.).
Caracteristic pentru încorporarea ca formă de sistematizare a legisla-
ţiei este că această operaţie utilizează materialul normativ aşa cum el este
alcătuit, fără a se schimba ceva în conţinutul actelor normative (cu excep-
ţia erorilor de ordin gramatical sau tipografic).
Incorporarea este de două feluri: oficială şi neoficială.
Este oficială încorporarea realizată de autorităţile publice care au
competenţa respectivă (Parlament, Guvern).
Este neoficială încorporarea, realizată de persoane ce nu deţin putere
de stat.
Codificarea este forma superioară de sistematizare a actelor care con-
stă în procesul de prelucrare şi alcătuire a unui singur act normativ cu pute-
re de lege, numit cod, din toate sau aproape toate actele normative dintr-o
ramură de drept.1
Spre deosebire de încorporare, care poate fi atît oficială cît şi ne-
oficială, codificarea e o formă de sistematizare numai oficială. Ca urmare,
ea ţine de competenţa exclusivă a Parlamentului.
Codificarea este în acelaşi timp şi:
1
Ion Dogaru, Opera citată, pag 203.
-Ş 372 &
a) o formă de sistematizare a legislaţiei;

b) o parte componentă a activităţii de elaborare a dreptului.
Codificarea este o operaţie complexă de o deosebită importanţă. După
cum menţionează Hegel, „codul sesizează principiile de drept şi le exprimă
pe calea gîndirii în universalitatea lor şi, prin aceasta, în determinaţia lor".1
Codul apare ca un rezultat al unui complex de operaţii. El necesită
profesionalism, previziune, răspundere. Nu întîmplător, mari oameni de
stat au dedicat eforturi speciale acţiunii de codificare.
Cuvîntul cod este vechi. „La romani codex însemna o adunare laolaltă
de tăbliţe cerate, volumen era o adunare de pergamente. La romani s-au
adunat astfel serii de legi. A rămas un codex Hermogenianus, un Codex
Theodosianus, un codex Gregorianus, care sînt legi adunate, dar nesiste-
matizate".2 Colecţii de asemenea legi au fost făcute în veacurile al XVII-lea
şi al XVIII-lea în toate ţările civilizate, în Spania, Portugalia, Danemarca.
La noi ele au existat sub numele de pravile.
Exemple de coduri mai vechi ne pot servi şi cel prusian de la 1724, şi
codul Sardiniei de la 1723.
Dar una dintre cele mai importante realizări legislative s-a dovedit a
fi Codul civil din Franţa, zis Codul Napoleon din 1804. Autorii codului,
jurişti - tehnicieni de reputaţie - ca Portalis sau Tronchet avuseseră un
anumit rol şi în perioadele revoluţiei. Pe aceştia i-a însărcinat Napoleon să
purceadă de urgenţă la redactarea codului. El însuşi a participat efectiv la
această operă, uimind pe specialişti cu cunoştinţele sale profunde, sugesti-
ve şi puterea de sintetizare în domeniul dreptului.
Mai tîrziu, Napoleon avea să se mîndrească nu cu victoriile sale mili-
tare, ci cu opera trainică, înfăptuită în domeniul dreptului şi care a influen-
ţat mai toate statele din Europa.3
în această ordine de idei, e semnificativă remarca lui Hegel: „Cîrmui-
torii care au dat popoarelor lor chiar numai o culegere informă, ca Justini-
an, cu atît mai mult un drept civil sub formă de Cod ordonat şi precis, au
devenit nu numai cei mai mari binefăcători, dar au înfăptuit prin aceasta şi
un mare act de dreptate".4
Codificarea ca o acţiune ştiinţifică reprezintă o adevărată revoluţie legis-
lativă. Astăzi, cînd Republica Moldova face primii paşi în edificarea propriu-
lui sistem de drept, problema codificării capătă o importanţă primordială.
1
2
•' Paul Gogeanu, Opera citată, pag. 228-229.
4
ni 373
1. Ce desemnează conceptul de tehnică juridică?
2. Caracterizaţi raportul categoriilor „tehnica juridică" - „tehnica
legislativă".
3. Ce înţelegem prin legiferare?
4. Determinaţi şi caracterizaţi regulile şi principiile legiferării.
5. Care sînt etapele procesului de creare a dreptului? Caracterizaţi-le.
6. Numiţi subiecţii dreptului de iniţiativă legislativă.
7. Care sînt modalităţile de adoptare a legilor constituţionale, a le
gilor organice şi a legilor ordinare?
8. Caracterizaţi importanţa promulgării legilor.
9. Care sînt părţile constitutive ale actului normativ? Caracterizaţi-le.
10. Care este structura actului normativ?
11. Caracterizaţi părţile constitutive ale Constituţiei Republicii Moldova.
12. Ce evenimente legislative cunoaşteţi? Faceţi o caracteristică a acestora.
13. Ce rol joacă limbajul şi stilul în elaborarea actelor normative.
14. Determinaţi importanţa ficţiunilor şi prezumţiilor juridice.
10. Ce importanţă are sistematizarea legislaţiei? Caracterizaţi incor
porarea şi codificarea şi rolul acestora.
reşti, 2001.
3. Mircea Djuvara, Teoria generala a dreptului (Enciclopedia juridică),
reşti, 2001.
8. Boris Negru, Violeta Cojocaru, Tehnica legislativă, Chişinău, 1997.
! l. Alexandru Văllimărescu, Tratat de enciclopedia dreptului, Bucureşti,
1999. 12. Costică Voicu, Teoria generală a dreptului,
Bucureşti, 2002.
^ 374 &
U
Sistemul
dreptului
*
ăe lintitimâr rnînim de"pidndpii
Caracteristica sistemului şi Conceptul sistemului de drept.

Criteriile de structurare a sistemului de drept. Ramura, subramura,
instituţia juridică.
Problemele compartimentării dreptului.
Dreptul public şi dreptul privat. Dreptul naţional şi dreptul
internaţional.
Caracteristica sistemului de drept şi a unor ramuri ale dreptului
Republicii Moldova.
Drept comparat şi mari sisteme contemporane de drept.
15.1. Conceptul şi caracteristica sistemului
Fenomenele, obiectele, lucrurile, adică tot ceea ce ne înconjoară nu
constituie o simplă alăturare, o simplă sumă aritmetică. Ele constituie sis-
teme şi subsisteme, care posedă o anumită structură de elemente aflate
într-o strînsă legătură şi interacţiune. Cunoaşterea lor la justa valoare pre-
supune cercetarea prealabilă a sistemului.
întemeiată de Ludwig vor Bertalanfly cu apropare 50 de ani şi dezvolta-
tă amplu în ultimii ani, teoria .generală a sistemelor a încetat de a mai fi doar
o teorie aparţinînd unor ştiinţe. Dimpotrivă, ea tot mai pronunţat a devenit o
problemă universală care este studiată de filosofi, economişti, jurişti etc.
Sistemul nu este un simplu conglomerat de părţi componente, ci con-
stituie un ansamblu de elemente aflate în interacţiune.
Intrucît, din cele spuse rezultă că sistemul este constituit din elemente
(cel puţin două), aflate în interacţiune, o înţelegere corectă a sistemului
presupune analiza iniţială a categoriilor de element şi interacţiune.
Categoria de element se referă la orice obiect, fenomen, proces, în-
suşire etc. Elementul constituie o parte componentă a unui tot întreg. De
exemplu, omul e un element a unei comunităţi, norma juridică e un ele-
ment a dreptului, articolul e un element al actului normativ etc.
In ceea ce priveşte categoria de interacţiune, chiar şi studiul super-
ficial al realităţii ne convinge în faptul că nimeni şi nimic nu este izolat,
solitar. Toate fenomenele, obiectele, lucrurile se află în legături strînse, în
acţiuni reciproce, sînt condiţionate reciproc. Aceste interacţiuni pot fi:
1. Interacţiuni substanţiale. Acestor legături le este caracteristic schim
bul de substanţe. De exemplu, în baza unui contract o firmă producă
toare de materiale de construcţii furnizează altei firme de construcţii,
materiale de construcţie (adică substanţe: var, ciment etc.).
2. Interacţiuni energetice, în acest caz interacţiunea se referă la di
verse forme ale mişcării, respectiv la energie mecanică, termică,
electrică etc. De exemplu, o întreprindere producătoare de energie
electrică transmite alteia energie respectivă.
3. Interacţiuni informaţionale. De exemplu, textul unei legi n-are va
loare prin ceea ce prezintă ca substanţă, ci prin informaţia pe care
o furnizează.1 Dat fiind faptul că sistemul se naşte din interacţiunea
1
Constantin Stroe, Opera citată, pag. 72-73.
-= 376 t-
părţilor componente, natura lui depinde de natura elementelor din

care este constituit. Sistemul apare ca o categorie nouă, compara-
tiv cu elementele din care este constituit. Lumea sistemelor este
extrem de complexă. Se lămureşte acest lucru prin faptul, că una
şi aceeaşi categorie poate să apară în roluri diferite: ca sistem şi
ca element. De exemplu, norma juridică apare în calitate de ele-
ment al sistemului de drept, în acelaşi timp, norma juridică apare
ca sistem pentru elementele din care ea este constituită (ipoteză,
dispoziţie, sancţiune). Sau, bunăoară, sistemul dreptului înglobea-
ză în sine asemenea elemente constitutive, cum ar fi: norma juri-
dică, instituţia juridică, subramura, ramura de drept. Dar sistemul
dreptului apare în calitate de element, cînd este vorba de sistemul
normativ social, care întruneşte în sine sistemul dreptului, sistemul
normelor morale, sistemul normelor religioase, sistemul normelor
obişnuielnice ş.a.
Făcînd o generalizare a principalelor proprietăţi ale sistemului, evi-
denţiem următoarele:
1. Sistemul este un fenomen complex alcătuit dintr-un număr oare
care de elemente. Elementele apar ca părţi ale sistemului, dar ca
sisteme în raport cu propria lor structură.
2. Suma părţilor este mai mică decît întregul, întregul apare ca ceva,
pe care nici un element al său nu-1 are.
3. Elementele sistemului sînt strîns legate între ele, atît pe orizontală, cît şi
pe verticală şi, în acelaşi timp, interacţionează cu sistemul în ansamblu.
4. Nu orice elemente pot constitui un sistem, ci doar acele din ele,
care sînt compatibile. Concomitent, un sistem nu poate fi lipsit în
mod arbitrar de unele sau altele elemente, fiindcă riscă să-şi piardă
calitatea de sistem.
5. Sistemul este un ansamblu complex, care are drept scop asigurarea
unor rezultate constante, în condiţiile specifice ale mediului în care
acţionează şi care influenţează comportamentul său.
Sistemului îi pot fi atribuite următoarele caracteristici:
a) Integralitatea
Această caracteristică vine să sublinieze faptul că sistemul nu este
un conglomerat întîmplător de elemente. El asamblează aceste elemente,
păstrînd o proporţionalitate a lor, fiecărui element revenind anumite funcţii
concrete. Spre exemplu, fâcînd analiza chimică a unui organism uman a
cui greutate este de 70 kg, vom constata că acesta este compus din circa 41
-ş 377
kg oxigen, 11,5 kg carbon, 6,4 kg hidrogen uşor, 2,4 kg azot, 1,3 kg calciu,
cu un adaos de cîte l ,2 kg fosfor, potasiu, sodiu, sulf, clor, fier, magneziu,
plus cîteva zeci de grame de zinc, cobalt, mangan. Evident, omul ca sistem
nu se reduce la elementele din care este constituit, ci la coeziunea şi func-
ţionalitatea acestora.
b) Relativitatea
Această trăsătură subliniază faptul că lumea sistemelor este infinită.
Un sistem poate fi element constitutiv al altui sistem, acesta, la rîndul său,
element al altuia ş.a.m.d.
c) Isîoricitatea
Este o proprietate ce pune în evidenţă faptul că orice sistem dinamic
din univers este limitat atît în spaţiu, cît şi în timp. Un sistem apare, se
dezvoltă, funcţionează, apoi treptat dispare, cedînd locul altui sistem.
d) Autoreglarea
Această proprietate a sistemului presupune capacitatea lui de control,
de a-şi produce sieşi anumite modificări, de a se perfecţiona.1
Cele menţionate ne vor permite, indiscutabil, să înţelegem mai detali-
at problemele ce se referă la sistemul dreptului.
15.2. Conceptul sistemului de drept

în conceptul dreptului, cuvîntul „sistem" se aplică pentru a desemna,
ca regulă, trei categorii esenţiale care, deşi au unele trăsături comune, nu
trebuie confundate. La aceste categorii se atribuie:
1. Sistemul juridic - caracterizează întreaga realitate juridică a socie
tăţii (sistemul dreptului, sistemul legislaţiei, raporturile juridice, conştiinţa
şi cultura juridică etc.).
2. Sistemul legislaţiei - cuprinde, după cum am menţionat în capito
lul precedent, totalitatea, ansamblul tuturor actelor normative care sînt în
vigoare într-un stat.
3. Sistemul de drept - configurat pe baza analizei de sistem a or
ganizării dreptului ca sistem normativ, cu componentele sale (ramuri,
subramuri, instituţii juridice). Sistemul de drept caracterizează structura
dreptului.
în continuare, vom examina amănunţit sistemul de drept. Normele
juridice dintr-un stat, oricît ar fi de deosebite unele de altele prin
conţinutul şi forma lor, reprezintă, totuşi, o anumită unitate în an-
1
Constanţi Stroe, Opera citată, pag. 79-82.
-i 378 t-
samblul lor, fiind legate între ele şi organizate într-un anumit sistem. Prin
urmare, normele juridice nu sînt o îngrămădire de piese ce n-au nimic co-
mun. Ele, dimpotrivă, se asamblează în mod organic, contribuind astfel la
o reglementare unică a relaţiilor sociale respective pe întreg teritoriului.
încadrarea normelor juridice într-un sistem presupune o activitate
perfectă a legiuitorului pentru ordonarea normelor juridice, pentru asigu-
rarea unei reglementări normativ-juridice uniforme, în acest sens juristul
francez Jean Dabin menţiona că „normele juridice nu sînt o îngrămădire de
piese detaşate, ci, dimpotrivă, se asamblează în mod organic".1
în aceeaşi ordine de idei se includ si cele menţionate de renumitul
profesor român loan Ceterchi: „Nici o normă juridică nu poate acţiona
detaşată, ruptă de restul normelor, în afara ansamblurilor, adică izolată de
anumite instituţii şi ramuri. Dar nici instituţiile juridice şi ramurile de drept
nu sînt grupări de norme complet separate. Aşadar, normele juridice dintr-
un stat formează un sistem în care se reflectă atît unitatea dintre ele cît şi
caracterul diferenţiat pe ramuri şi instituţii juridice".2
Cauzele care fac ca dreptul dintr-un anumit stat să fie pătruns de uni-
tate în ansamblul normelor sale şi, ca între aceste norme să existe o con-
cordanţă internă sînt următoarele:
In primul rind, înseşi relaţiile sociale supuse reglementării juridice,
deşi sînt diferite, formează, totuşi, un ansamblu, un sistem. Aceste relaţii
reflectă un anumit nivel de dezvoltare a societăţii la etapa respectivă.
In al doilea rînd, la baza întregului sistem de norme stau unele si
aceleaşi principii fundamentale ale dreptului, adică unele şi aceleaşi idei
diriguitoare se degajă din legea fundamentală a statului şi celelalte legi.
în al treilea rînd, normele juridice exprimă o voinţă statală unică, vo-
inţă exprimată primordial prin intermediul organului legiuitor, adică prin
Parlament. Normele juridice, într-o măsură mai mare sau mai mică, trans-
pun idealul juridic al societăţii.
în al patrulea rînd, la elaborarea normelor juridice nu poate să nu
se ţină cont de conţinutul întregului sistem de norme sociale, unele dintre
care au un caracter destul de stabil (morala, tradiţiile, obiceiurile, normele
religioase etc.).
în al cincilea rînd, armonia interioară a sistemului de drept se dato-
rează şi factorului subiectiv. Este necesară o permanentă analiză şi inter-
venţie a legiuitorului în scopul înlăturării normelor perimate, depăşite de
viaţă şi actualizării reglementărilor juridice.
1
Victor Dan Zlătescu, Introducere în legislaţia formală, Bucureşti, 1995, pag. 113.
2
loan Ceterchi, Teoria generală a statului ţi dreptului, Bucureşti, 1967, pag, 419.
^ 379 &
în al şaselea rînd, sistemul dreptului unui stat nu are un caracter fix,

neschimbător. Transformările ce se produc în viaţa economică şi socială
duc la transformări respective ale sistemului de drept.
Sistemul dreptului apare ca un obiect complex, alcătuit dintr-un nu-
măr de elemente, indisolubil legate între ele. Prin urmare, el constituie un
ansamblu organizat. Elementele se comportă ca „părţi" în raport cu propria
lor structură. Unul şi acelaşi element este, deci, în acelaşi timp, subsistem
faţă de întregul în care se integrează, şi sistem faţă de elementele ce-i sînt
subordonate.
Astfel, sistemul dreptului apare ca unitate obiectiv determinată a ra-
KNmiar: Ac'Sstee, fa tffxkt} ifff, iseJud A? sm? sabrafnafr şf iftstitaţfi juridice.
Subramura şi instituţia juridică înglobează în sine grupe de norme juridice,
în această ordine de idei, norma juridică constituie elementul principal al
sistemului, baza lui.
Sistemul dreptului constituie generalul în raport cu norma juridică,
care reprezintă individualul.1 „Generalul, menţiona Constantin Noica, e
adevărul individualului. Individualul e exactitatea generalului".2
Intre elementele sistemului dreptului (norme, instituţii, subramuri,
ramuri) există o unitate omogenă, o interacţiune strînsă. Această unitate
îşi permite o reglementare uniformă a relaţiilor sociale pe întreg teritoriul
statului.
In literatura de specialitate pot fi întîlnite diverse definiţii ale sistemu-
lui de drept. Ne vom referi la unele din ele.
în viziunea profesorului universitar Ion Dogaru, sistemul de drept
poate fi definit ca fiind „structura internă a dreptului (organizarea internă
a dreptului) într-un stat, structura chemată să asigure înfăptuirea unităţii
normelor juridice şi gruparea lor pe părţi interdependente (subsisteme ale
sistemului) şi anume, pe ramuri de drept şi instituţii juridice".3
Genoveva Vrabie şi Sofia Popescu consideră că sistemul de drept este
constituit din totalitatea normelor juridice între care există relaţii relativ
stabile şi durabile.4
Un grup destul de impunător de autori (Gh. Avornic, D. Baltag, Gh.
Boboş, M. Dvoracek, Gh. Lupu) susţin că sistemul de drept reprezintă
structura internă a dreptului dintr-un stat, prin care se realizează uni-

Constantin Noica, Jurnal de idei, Bucureşti, 1990, pag. 383.
Genovieva Vrabie, Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, Iaşi, 1995, pag. 84.
-t 380 ir
tatea normelor juridice şi gruparea lor în anumite părţi interdependente

- ramuri de drept şi instituţii juridice.
Credem că definiţia dată scoate în evidenţă trăsăturile fundamentale
caracteristice sistemului de drept:
a) sistemul dreptului ca un ansamblu organizat şi logic, care implică
relaţia „ întreg " - „parte ";
b) sistemul dreptului concretizează idealul juridic al unei societăţi.
Constituirea normelor juridice în cadrul sistemului de drept are nu
numai o însemnătate teoretică, ci şi practică. Importanţa lui se manifestă
prin următoarele:
1. Sistemul dreptului se constituie într-un important ghid la îndemîna
autorităţilor publice în procesul elaborării şi perfecţionării dreptu
lui. Astfel, sistemul dreptului ajută la scoaterea în evidenţă a lacu
nelor dreptului, contribuie la organizarea şi asigurarea concordan
ţei normelor juridice.
2. Sistemul dreptului permite o mai eficientă înţelegere a materialului
normativ, o interpretare a dreptului la justa sa valoare.
15.3. Componentele sistemului de drept

Vorbind de sistemul dreptului, menţionăm faptul că unitatea sistemu-
lui nu poate fi privită ca fiind absolută, ci ca o unitate în diversitate.
Ca urmare, caracterizîndu-se prin unitate, sistemul de drept este îm-
părţit, totodată, în elemente, este diferenţiat. Din punctul de vedere al or-
ganizării interne se disting - în afară de normele juridice care reprezintă
celulele elementare ale materiei juridice - subsisteme compacte relativ
omogene. Ele constituie grupuri de norme juridice organic legate între ele,
desemnate prin termenii „instituţii" şi „ramuri". Prin urmare, sistemul de
drept este alcătuit din diferite instituţii si ramuri. Ramura dreptului, ca cea
mai mare unitate juridică, include în componenţa sa un anumit grup de
instituţii şi reprezintă o parte integrantă, un anumit element al dreptului şi
este, totodată, o structură generalizatoare - un grup de norme care regle-
mentează un grup de raporturi sociale relativ omogene.
In sistemul de componente structurale ale dreptului un loc deosebit
îl ocupă principiile juridice: general-ramurale, interramurale şi ramurale.
Exprimînd într-o formă concentrată esenţa, ţelul, sarcinile şi funcţiile prin-
cipale ale dreptului, ele reprezintă un centru care dirijează într-un mod
specific întregul sistem. Principiile dreptului influenţează nu numai asupra
-^ 381 =-
structurii sistemului, ci şi asupra schimbărilor lui. Din punctul de vedere

al conţinutului concret, nici o normă de drept, nici o instituţie şi nici o ra -
mură a dreptului nu trebuie să vină în contradicţie cu principiile dreptului.
Schimbarea conţinutului principiilor juridice sau apariţia altor noi implică
în mod inevitabil şi necesitatea schimbării în subramurile juridice cores -
punzătoare.
In această ordine de idei, e interesantă remarca pe care o făcea profe -
sorul din Cluj Eugeniu Speranţia: „Dacă dreptul apare ca un total de nor -
me sociale obligatorii, unitatea acestei totalităţi este datorită consecvenţei
tuturor normelor faţă de un număr minim de principii fundamentale, ele
însele prezentînd un maximum de afinitate logică între ele". 1
Criteriul definitoriu al diferenţierii normelor de drept pe ramuri este
obiectul reglementării juridice, care reprezintă un grup de raporturi sociale
calitativ omogene ce au căpătat în conştiinţa juridică a legislatorului formă
de motivaţie juridică, în obiectul reglementării juridice se răsfrîng relaţiile
sociale efective care, în calitate de bază materială obiectivă, capătă în el o
formă ideologică definitivată - raporturile juridice. Ultimele sînt cuprinse
într-un mod ideal în normele juridice, iar în procesul realizării lor se ma -
terializează în diferite acte reale şi cu semnificaţie juridică de conduită a
unor subiecţi concreţi ai drepturilor şi îndatoririlor. Astfel, relaţiile mate -
riale de schimb, devenind obiect de studiu pentru organele de elaborare a
dreptului, se transpun într-o varietate a raporturilor juridice - contract de
vînzare-cumpărare şi sînt consfinţite în aşa ramură ca dreptul civil.
Un criteriu important al evidenţierii ramurilor dreptului este, de ase -
menea, metoda reglementării juridice, prin care se înţelege totalitatea de
procedee de înrîurire a dreptului asupra participanţilor la relaţiile sociale,
consfinţită în normele juridice.
Particularităţile metodei de reglementare sînt exprimate cît se poate de
clar în ramurile dreptului civil şi administrativ. Astfel, dreptului civil îi este.
în cea mai mare măsură, caracteristică metoda autonomiei, care presupune
egalitatea în drepturi şi independenţa participanţilor la raporturile juridice.
Dimpotrivă, pentru dreptul administrativ este caracteristică metoda etero-
nomiei, bazată pe inegalitatea juridică a subiecţilor, pe raporturi de subor -
donare între ei. In asemenea raporturi juridice o parte este, de regulă, purtă-
toarea împuternicirilor autoritare, a cărei exprimare a voinţei are un caracter
poruncitor, în alte ramuri ale dreptului se observă diferite modificări ale
acestei metode în conformitate cu împrejurările menţionate. Din ele derivă
1
•^ 382 t-
Teoria generală a dreptului şi statuii
je particularităţile specifice ale metodei de reglementare a ramurii concrete

\- dreptului. Bunăoară, din punctul de vedere al sancţiunilor juridice, pentr
L dreptul civil sînt caracteristice: aplicarea despăgubirii, penalizării pentr
a întîrziere, compensarea pagubelor etc., pentru dreptul penal sînt caracteris
tice privaţiunea de libertate, munca corecţională, confiscarea averii etc.
Unele ramuri de drept mai complexe conţin şi subramuri.
Subramura e o grupare de norme juridice, relativ mare, ce formeaz
obiectul unor reglementări juridice distincte. In acelaşi timp, subramura n1
î are o metodă de reglementare juridică proprie, specifică numai ei. Drep
s exemplu de subramura ne poate servi dreptul penal militar, încadrat îi
dreptul penal ca ramură.
Instituţia juridică reprezintă o grupare de norme ce reglementeaz
o anumită grupă unitară de relaţii sociale, conturînd o categorie aparte d
raporturi juridice. Exemplu de instituţii juridice ne pot servi: înfierea - îi
dreptul familial, Preşedinţia Republicii - în dreptul constituţional.
Generalizînd cele expuse mai sus, sistemul dreptului poate fi defini
tivat ca o unitate integrantă a normelor juridice, împărţite pe instituţii
subramuri şi ramuri în conformitate cu obiectul şi metoda de reglementari
juridică, legate între ele prin relaţii ierarhice şi coordonatoare şi care ai
ca centru principiile juridice, exprimînd într-o formă concentrată esenţe
şi menirea socială a dreptului la etapa data.
•
15.4. Diviziunile generale ale dreptului

Problema divizării dreptului este o problemă veche care îşi trage ră-
dăcinile din timpurile cele mai îndepărtate. Sînt diferite şi criteriile puse k
baza divizării dreptului.
Jurisconsulţii epocii clasice din Roma fac trei diviziuni fundamentale
Prima şi cea mai importantă este opera jurisconsultului Ulpian (170-228
d. Hr.) care distingea, după criteriul utilităţii şi al interesului ocrotit, ,jm
publicuni'" şi Jus privatum". In Digeste citim: ,Jus publicum est quod aa
statum rei romanae spectat; jus privatum quod ad singulormum utilitatem
pertinef\ adică „dreptul public este acela care se ocupă cu organizarea
republicii, iar dreptul privat, acela care priveşte interesele individuale".
Această diviziune este şi azi cea mai importantă, deşi există divergenţe
asupra celor două compartimente.
O alta diviziune, pe care o găsim la romani, este divizarea dreptului în
jus civile şi jus honorarium, cel dintîi derivînd din lege şi din interpretarea
-â 383
jurisconsulţilor, cel de al doilea, din opera magistratului, a pretorului (ha-

nos, magistratură]. Această diviziune se referă la izvoarele dreptului.
în sfîrşit, o a treia diviziune, este divizarea dreptului în jus civile,
jus gentium şi jus naturale, în această accepţiune, jus civile desemnează
dreptul propriu cetăţenilor unei cetăţi, care la romani se mai numea şi jus
Quiritium. In opoziţie cu acest jus civile, jurisconsulţii puneauy'ws gentium,
sau dreptul popoarelor, adică dreptul comun tuturor popoarelor, pe care
natura îl impune tuturor popoarelor.
într-un alt sens, jus gentium este acel drept care se aplică atît romani-
lor, cît şi străinilor.
în ceea ce priveşte jus naturale, era dreptul care guverna toate fiinţele
însufleţite, cum ar fi unirea bărbatului cu femeia, procreaţia, grija de copii
etc., drept ale cărui reguli sînt comune oamenilor şi animalelor.1
O altă divizare a dreptului o întîlnim la jurisconsultul Paul care distin-
ge yws singulare (dreptul de excepţie) şi jus comune (dreptul comun).
Istoria cunoaşte şi multe alte divizări ale dreptului, dintre care atra-
gem atenţie la următoarele:
« Dreptul pozitiv şi dreptul natural. Dreptul pozitiv este totalitatea
regulilor de drept în vigoare într-un stat. Dreptul natural este tota-
litatea de principii neschimbătoare şi universale, care sînt degajate
de raţiunea umană şi care se impun chiar legiuitorului, fiind idealul
către care trebuie să tindă dreptul.
• Dreptul divin şi dreptul omenesc. Primul emană de la divinitate,
cel de al doilea, de la oameni. Cel omenesc, la rîndul său, se îm
parte în drept eclesiastic, care emană de la autorităţile religioase,
şi drept civil, care emană de la autorităţile civile.
• Dreptul represiv şi dreptul restitutiv. Cel dintîi determină mijloace
le prin care se reprimă infracţiunile la regulile dreptului, cel de al
doilea, stabilind reparaţiunea care se cuvine unei persoane, lezate
în drepturile sale.
• Dreptul determinator şi dreptul sancţionator. Cel dintîi este drep
tul care stabileştejreûlile^de^cojaduită^ subiecţilor, pe cînd cel
de al doilea - sjnctmmlejLeTe^pectării lor.
• Dreptul material (substanţial) şi dreptul procesual. Dreptul material
(substanţial) reglementează felul de comp_or^rejd_subiec|ilor, drep
turile şi îndatoririle acestora. Dreptul procesual stabileşte jnodahtă-
ţile prin care dreptul material este_aplicat de organele statului.
-= 384 &
• • Dreptul scris şi dreptul nescris. Această distincţie se face în

baza
izvoarelor dreptului. Dreptul scris constituie ansamblul
regulilor,
formulate expres într-o modalitate generală şi abstractă.
Gradul
acestei abstractizări şi generalizări nu este însă conturat.
Dreptul
scris mai este numit uneori şi lege. Termenul „lege" este
utilizat
aici într-un sens larg (lato sensu). Dreptul nescris mai este
denumit
uneori drept cutumiar. în acest caz termenul drept cutumiar
este
utilizat în sens larg, avînd în vedere nu numai dreptul cuprins
în
cutumă (stricto sensu), ci şi în anumite uzanţe sociale.
• Dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv, diviziune asupra căreia ne-
am
referit într-un capitol precedent.
• Dreptul intern (naţional) şi dreptul extern (internaţional).
în continuare ne vom opri şi vom analiza mai detaliat categoriile
„drept public" - „drept privat"; „drept intern (naţional)" - „drept extern
(internaţional)".
Drept public şi drept privat
După cum am menţionat, dihotomia drept public - drept privat îşi
are originea în dreptul roman. Aşa, de exemplu, jurisconsultul Ulpian
distinge între cele două compartimente, astfel:
a) jus publicum (dreptul public) - compartimentul care se referă
la
interesele statului roman;
b) jus privatum (dreptul privat) - compartimentul care se referă
la
interesele diferitelor persoane.
Această mare diviziune a dreptului priveşte atît dreptul naţional
(intern) cît şi dreptul internaţional.
în ceea ce priveşte dreptul public intern, din componenţa sa fac
parte aşa ramuri ale dreptului, cum ar fi dreptul constituţional, dreptul
administrativ, dreptul penal, dreptul muncii şi protecţiei sociale, dreptul
financiar, dreptul procesual (partea de organizare, căreia îi sînt
consacrate norme juridice imperative) etc.
Din dreptul privat intern fac parte aşa ramuri ca: dreptul civil,
dreptul familial ş.a.
Obiectul de reglementare juridică a ramurilor care se atribuie la
dreptul public intern îl constituie:
• problemele ce ţin de organizarea şi distribuirea competenţei
auto
rităţilor publice;
• forma statului;
« relaţiile de muncă şi protecţie socială;
-t 385 &
• relaţiile financiar-bancare;
• organizarea generală a învăţămîntului;
• infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora etc.
Obiectul de reglementare juridică a ramurilor de drept, ce fac parte din
dreptul privat intern, îl constituie relaţiile sociale patrimoniale şi personal
nepatrimoniale la care participă persoanele particulare.
Divizarea dreptului în drept public şi drept privat nu trebuie absoluti-
zată. Interesul general n-ar fi nimic, ar fi o absurditate, dacă n-ar fi împăr-
tăşit cu fiecare particular, tot aşa precum şi interesul individual nu poate fi
neglijat de stat. în legătură cu aceasta, renumitul teoretician român Mircea
Djuvara (1886-1944) avea perfectă dreptate cînd întreba: „Oare normele
dreptului public nu interesează pe particulari? Ne este oare indiferent mo-
dul cum funcţionează serviciile publice, fără de care nici nu putem exista
în toată fiinţa noastră?... Şi invers, dispoziţiile de drept privat interesează
statul. Cum ar exista într-adevăr starul fără rînduiala intereselor private ale
oamenilor? Dispoziţiile de drept civil reglementează, de ex., între altele,
averea noastră. Dar nu poate fi indiferent statul dacă cetăţenii săi trăiesc
în această privinţă într-un haos, dacă nu există nici un fel de sancţiune,
dacă se calcă continuu, în această materie, normele de drept. Tot dreptul
privat atinge îndeaproape interesele publice. Ba chiar mai mult, după cum
a arătat sub formă măiestrită, marele jurisconsult german Ihering, în cartea
sa ,JCampfums Rechf\ orice nedreptate s-ar comite contra unui particular,
oricît de mică ar fi, este o nedreptate care se face faţă de societatea întreagă.
Atunci cînd cineva luptă pentru dreptul său, luptă în realitate pentru paza
ordinii legale. Dar paza ordinii legale interesează, în primul rînd, statul;
particularul, cînd porneşte o acţiune în justiţie spre a realiza dreptul său
si luptă pentru el, împlineşte prin aceasta o mare misiune socială".1 Cele
spuse scot în evidenţă faptul că respectarea dreptului sub toate formele sale
interesează întreaga societate, căci întreaga societate nu ar putea să existe,
dacă respectul dreptului nu ar exista.
Prin urmare, nu se poate susţine că deosebirea dintre dreptul public şi
dreptul privat se întemeiază, exclusiv, numai pe ideea interesului, pe care
normele respective îl prezintă pentru stat sau particulari. Atît dreptul public,
cît şi dreptul privat, interesează în acelaşi fel şi pe stat şi pe particulari.
Aceeaşi idee o găsim şi la Matei Cantacuzino: „Cele mai multe rapor-
turi de drept privat privesc şi interesul colectiv al societăţii şi raporturile
de drept public, privesc şi interesele private". Normele de drept privat sînt.
1
^ 386 i-
în principiu, de ordine publică, pentru că sînt stabilite în vederea unui scop

obştesc de siguranţă, de organizare şi de pace socială. Deosebirea dintre
drept public şi drept privat nu priveşte deci natura intereselor care sînt în
joc, ci natura raporturilor care se leagă, pe de o parte, raportat de la individ
la individ, pe de altă parte, raportat între individul privat ca un mădular al
societăţii şi societatea însăşi, reprezentată prin organele sale".1
Oricare ar fi criteriul de la care se porneşte în divizarea dreptului în
drept public şi drept privat, există mai multe semne distinctive ale celor
două compartimente ale dreptului, care, chiar dacă nu pot fi privite ca ab-
solute, au totuşi o valoare practică şi teoretică incontestabilă:
1. în ce priveşte generalitatea interesului. In timp ce dreptul public
protejează un interes comun tuturor cetăţenilor, un interes generai
al societăţii, dreptul privat protejează prin normele sale interese
proprii unui individ, unei familii etc.
2. In ce priveşte forţa obligatorie. Dreptul public este prin natura sa
un drept imperativ, conţine o sumă de ordine şi prohibiţii care asi
gură ordinea publică. Dreptul privat este constituit, în principal,
din norme dispozitive, permisive sau supletive.
3. In ce priveşte modalităţile de exprimare a voinţei. Dreptul public
se manifestă cu preponderenţă prin acţiunea autoritară, unilaterală
a guvernanţilor; dreptul privat traduce normativ libera voinţă a păr
ţilor.2
în literatura juridică s-a conturat conceptul, potrivit căruia, în afara
ramurilor de drept care pot fi atribuite dreptului public sau dreptului pri-
vat, mai există o categorie a ramurilor de drept cu caracter mixt. Astfel,
P.Roubier argumentează existenţa unui drept mixt concret în care ar intra
dreptul comercial, legislaţia rurală şi tegisAaţia muncitorească şi un drept
mixt abstract, în care sînt incluse ramurile dreptului penal şi procedura
(penală, civilă, administrativă).3
Nu putem să nu scoatem în evidenţă existenţa unor concepţii care nu
recunosc diviziunea dreptului în public şi privat.
Astfel, Leon Duguit (1859-1928), decan al Facultăţii de Drept din
Bordeaux, este unul din cei mai hotărîţi adversari al deosebirii de natură
dintre dreptul public şi privat, în viziunea sa, între cele două drepturi nu
există deosebire de fundament, de metodă, de spirit sau de evoluţie. Actele
1
Matei Cantacuzino, Opera citată, pag. 17.
2
•' P. Roubier, Theorie generale du droit, Paris, 1946, pag. 255.
-^ 387 &
juridice de drept public şi cele de drept privat au acelaşi caracter şi li se cer

aceleaşi condiţii. Atît guvernanţii, cărora li se aplică dreptul public, cît şi
guvernaţii cărora li se aplică dreptul privat, sînt indivizii care fac acte de
voinţă, acte juridice, supuse aceloraşi reguli de drept.
Deosebirea între dreptul public şi dreptul privat se reduce numai la
aceia că în materie de drept public nu există sancţiuni, pe cînd în materie
de drept privat există sancţiuni.1
Nu putem trece cu vederea nici conceptul renumitului profesor Hans
Kelsen, care, de asemenea, consideră că nu se justifică distincţia între dreptul
public şi dreptul privat: „Drepturile private sînt drepturi politice în acelaşi
sens cu cele care în mod curent sînt desemnate ca atare ... Doar că, ceea ce se
numeşte drept privat - acel complex de norme în care instituţia proprietăţii
private sau individuale ocupă un loc central - este ... o formă de creaţie a
unor norme juridice particulare, adecvate sistemului economic capitalist".2
Dreptul intern (naţional) şi dreptul extern (internaţional)
O altă diviziune a dreptului cu caracter general, recunoscută de doctri-
na juridică de-a lungul timpului, este cea în drept intern (naţional) şi drept
extern (internaţional).
0 asemenea diviziune a dreptului o întîlnim la romani. După cum
am menţionat anterior, jurisconsulţii romani au argumentat nu numai di
viziunea dreptului în public şi privat, ci şi diviziunea acestuia în dreptul
cetăţii şi dreptul popoarelor. Clasificarea lui Ulpian în ,jus civile" şi ,jus
gentium", reluată de Gaius şi Paulus, e păstrată şi azi sub denumirile de
drept intern şi drept internaţional.
Profesorul Mircea Djuvara, făcînd distincţie între dreptul intern şi ex-
tern, menţiona: „Avem, prin urmare, între normele de drept unele, care se
aplică numai statelor respective în relaţiile lor interne şi acestea intere-
sează ceea ce se cheamă dreptul intern, altele, care se referă la raporturile
dintre state sau dintre cetăţenii unor state diferite. Căci, aceste realităţi
formidabile pe care le numim state, monştrii imenşi de putere, faţă de care
existenţa individuală nu contează şi o strivesc de atîtea ori în mersul lor
greoi înainte, intră în contact între ele în viaţa internaţională şi din relaţiile
acestea nasc norme de drept, care se aplică, fie statelor ca atare, fie supuşi-
lor mai multor state deosebite, cînd ei intră în contact şi, astfel, faţă în faţă
cu dreptul intern, avem şi dreptul extern"?
1
2
3
-â 388 t-
Dreptul intern este constituit din totalitatea reglementărilor normative

edictate într-un stat. Dreptul intern mai este denumit drept naţional. El este
strîns legat de principiul suveranităţii, de noţiunea de teritoriu şi populaţie
ce ocupă acest teritoriu. Suveranitatea statului implică obligativitatea nor-
melor dreptului naţional pentru toţi: cetăţeni, necetăţeni, instituţii sociale
aflate pe teritoriul statului.
Dreptul internaţional este alcătuit din totaltatea reglementărilor privind
relaţiile dintre state. Dreptul internaţional mai este numit drept extern. De
asemenea, se mai utilizează formula canţiană de drept interstatal. Reglemen-
tările ce le conţine dreptul internaţional sînt create prin acordul statelor suve-
rane şi egale în drepturi şi exprimă voinţele concordante ale acestor state.
Dreptul internaţional cunoaşte, la rîndul său, două subdiviziuni: drept
internaţional public şi drept internaţional privat.
O problemă teoretică importantă este problema raportului dreptului
naţional cu dreptul internaţional, în dependenţă de răspunsul dat la această
întrebare s-au conturat două poziţii principale: dualismul şi monismul.
Concepţia dualistă porneşte de la premisa că aceste două subramuri
de drept (naţional şi internaţional) sînt egale, independnete şi, ca urmare,
normele dreptului internaţional nu au forţă obligatorie pentru dreptul in-
tern. Pentru ca o normă de drept internaţional să intre în vigoare pe terito-
riul unui stat, ea trebuie transformată într-o normă de drept intern.
Concepţia monistă porneşte de la premisa conform căreia dreptul na-
ţional şi cel internaţional activează pe baza unei ierarhii.
în viziunea lui Hegel, dreptul internaţional ar fi un drept extern al sta-
tului şi este subordonat dreptului intern. Această viziune tot mai puţin este
împărtăşită la etapa actuală.
O altă soartă o are varianta monismului cu primatul dreptului interna-
ţional faţă de dreptul naţional. Anume acestei variante i se dă preferinţă,
în ultimul timp, într-o bună parte din state, printre care putem enumera şi
Republica Moldova.
Astfel, art. 4 al Constituţiei Republicii Moldova proclamă principiul
priorităţii reglementărilor internaţionale la care Republica Moldova este
parte, faţă de cele naţionale în materia ce se referă la drepturile şi libertăţile
omului:
„(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile omu-
lui se interpretează şi se aplică în concordanţă cu Declaraţia Universală
a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care Republica
Moldova este parte.
-^ 389 m-
Boris Megru, Alina Negru
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la

drepturile fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte
si legile ei interne, prioritate au reglementările internaţionale".
Merită atenţie şi prevederile art. 8 al Constituţiei Republicii Moldova
- „Respectarea dreptului internaţional şi a tratatelor internaţionale". Denu -
mirea normei respective a fost formulată ca pacta sînt servanda (tratatele
trebuie respectate).
Aceste prevederi constituţionale sînt chemate să asigure corelarea
dreptului naţional cu sistemul legislaţiei şi strategia statului nostru de inte -
grare în Uniunea Europeană.
15.5. Scurtă caracteristică a unor ramuri de drept în

Republica Moldova
Revenită, după zeci de ani de guvernare dictatorială, la normali-
tatea vieţii democratice, Republica Moldova, stat ce cunoaşte ani în-
delungaţi şi grei de luptă a poporului pentru'apărarea independenţei
naţionale, a limbii şi culturii sale româneşti, pentru înlăturarea vici-
situdinilor la care a fost supus în timpul dominaţiei străine ţariste şi a
regimului totalitar comunist, impus în urma aplicării prevederilor Pac-
tului Ribbentrop-Molotov din august 1939, are de soluţionat mai multe
probleme.
Printre ele un loc central revine formării sistemului de drept. Deşi,
pe parcursul anilor de ocupaţie sovietică s-a vorbit că sîntem un stat cu
atributele sale respective (Constituţie, numeroase legi, organe de stat etc.),
viaţa ne-a demonstrat că nu a fost chiar aşa. Am fost nu un stat, ci o colonie
a unui imperiu.
Proclamîndu-şi suveranitatea (23 iunie 1990) şi independenţa (27 au-
gust 1991), Republica Moldova a pornit pe calea creării statalităţii şi a
sistemului propriu de drept. Actualmente, procesul de constituire a siste-
mului de drept în statul nostru continuă. Un rol important, din acest punct
de vedere, a avut adoptarea Constituţiei din 29 iulie 1994.
Făcînd o trecere în revistă a ramurilor de drept în stadiu de formare,
menţionăm faptul că lucrul principal e înainte.
Principalele ramuri ale dreptului în Republica Moldova sînt urmă-
toarele:
Dreptul constituţional (denumit şi drept de stat) cuprinde totalitatea
normelor juridice care consfinţesc principiile fundamentale ale orînduirii
-â 390 Ş-
de stat. Dreptul constituţional stabileşte principiile relaţiilor dintre stat şi

i persoană, reglementează problemele cetăţeniei, determină drepturile, li-
bertăţile şi îndatoririle principale ale cetăţenilor, legiferează structura şi
competenţa autorităţilor publice centrale şi locale.
Dreptul constituţional e acea ramură a dreptului care formează nucle-
ul sistemului de drept contemporan al oricărui stat.
Dreptul administrativ cuprinde totalitatea normelor juridice care re-
glementează raporturile sociale ce apar în legătură cu exercitarea puterii
executivejnjtat.
Dreptul financiar cuprinde normele care reglementează raporturile
ce apar în procesul încasării legale şi a repartizării mijloacelor băneşti de
către stat în conforrnitate~û~necesTtaţile perfecţionării societăţii.
Dreptul funciar reglementează raporturile funciare în scopul folosirii
raţionale a pămînturilor, sporirii eficienţei lor, întăririi legalităţii în sfera
raporturilor funciare şi ocrotirii drepturilor organizaţiilor şi cetăţenilor.
Dreptul civil este sistemul de norme juridice care reglementează, pe
bază de paritate a participanţilor, rarwtoilejatnmoimle şi raporturile
persoj^£jigpalrjmojrual£ legate de ele.
Dreptul muncii şi protecţiei sociale cuprinde totalitatea normelor ju-
ridice care reglementează munca salariaţilor, măsurile de protecţie a lor,
precum şi problemele legate de angajare, concediere, disciplină de muncă,
salariz ile legării căsniciei, reglementează raporturile personale şi cele
are patrimoniale ce apar în familie între soţi, între părinţi şi copii, între alţi
etc. membri ai familiei, raporturi care apar în legătură cu înfierea, tutela şi
D curatela, cu asumarea responsabilităţii creşterii copiilor.
reptul Dreptul penal este sistemul de norme care stabilesc ce fapte (acţiuni,
famili neacţiuni) periculoase, din punct de vedere social, sînt criminale şi care pre-
ei văd pedeapsa ce urmează a fi aplicată persoanelor care au săvîrşit crima.
cuprin Dreptul procesual penal cuprinde normele juridice
de tejjţzjijictivitatea organelor de urmărire, a procuraturii şi a justiţiei în jude
norme cata /clrazelxFjxî^^
le care
stabile şi
sc pedepsirea lor.
modul Dreptul procesual civil cuprinde normele juridice care reglementează
şi ordinea dezbaterii şi rezolvării de către justiţie a cauzelor civile, precum şi
condiţi îndeplinirea hotărîrilor judecătoreşti în cauzele respective.
-â 391 &
15.6. Drept comparat şi contemporane de drept

Am arătat deja care este esenţa sistemului de drept şi în ce constă
conţinutul diferitelor ramuri de drept. Aceasta, însă, nu epuizează întreaga
materie a dreptului. Dreptul se mai poate studia şi din alt punct de vedere
decît acela al modului cum se prezintă la un anumit moment într-o anumită
ţară. El mai poate fi studiat din punct de vedere istoric, precum şi din punct
de vedere comparativ (drept comparat).
Fără istoria dreptului şi fără drept comparat nici nu poate fi înţeles la
justa valoare dreptul, sistemul lui.
După cum menţiona Mircea Djuvara: „A studia dreptul comparat, este
a alege cum din nevoile fiecărei societăţi nasc instituţii deosebite, cum
din aceleaşi nevoi cîteodată, ingeniozitatea legislatorilor şi practica scot
concluzii deosebite. Nimic nu e mai important pentru orizontul ştiinţific al
unui om de lege, decît sentimentul relativităţii juridice, aşa cum se desprin-
de din acest studiu. Un asemenea sentiment pune singur instituţiile juridice
în adevărata lor formă ştiinţifică. Este, astfel, necesar să se studieze izvorul
lor istoric, evoluţia prin care ele au ajuns să fie ceea ce sînt, precum şi mo-
dul cum se înfăţişează în celelalte legislaţii.
A studia o instituţie fără a o studia istoriceşte în trecut, fără a o studia
în comparaţie cu instituţiile similare din alte ţări, este a ne reduce la un stu-
diu care poate să aibă oarecare însemnătate practică, dar care nu formează
mintea adevăratului jurist".1
Dreptul comparat are deja o istorie respectabilă. O dată de referinţă
în istoria dreptului comparat e anul 1900, an, în care a avut loc primul
Congres de drept comparat de la Paris. Un aport considerabil în dezvolta-
rea dreptului comparat ca ştiinţă au adus Gurviteh, Gutteridge, Hamson,
Knepp, Rodiere, Zlătescu şi, îndeosebi, francezul Rene David.
Dreptul comparat nu este o ramură de drept, deoarece nu este consti-
tuit dintr-un ansamblu de norme de drept aplicabile la un sistem omogen
de relaţii sociale. El nu se reduce nici la o metodă de cercetare a realităţii
juridice dintr-o societate. Dreptul comparat constituie „un ansamblu de
procedee, potrivit cărora se realizează compararea unor norme, unor re-
^glenjentâri, unorjriştituţii sau unor sisteme juridice naţionale, cu norme,
reglementări, instituţii sau sisteme juridice din alte ţări în scopul practic de
a evidenţia asemănările şi deosebirile dintre ele şi a propune îmbunătăţirea
unora sau celorlalte.
1
-m 392
Doar la prima vedere s-ar părea că fiecare stat îşi are dreptul său pro-
priu, drept nefiind supus unei influenţe din afară, în realitate, însă, legis-
laţia oricărui stat e supusă unei influenţe, mai mari sau mai mici, din afa-
ră. Cu atît mai mult, orice stat se străduie să ia în consideraţie practica
de reglementare normativă din alte state. Ca urmare, se observă tendinţa
statelor de a adera la anumite bazine de civilizaţie juridică. Aceasta per-
mite evidenţierea unor grupuri de sisteme de drept din mai multe state
în „familii de drept", noţiune care, evident, nu corespunde unei realităţi
biologice. Paralel cu categoria „familie de drept", în literatura juridică se
aplică şi categoria „mare sistem de drept". Categoria „sistem de drept"
serveşte pentru desemnarea unei grupe de sisteme de drept naţionale care
°a\i°earamte^£tira\lî£i^
de drept naţionale în cadrul unui mare sistem de drept e relativă şi nu poate
fi absolută.
Ştiinţa dreptului înaintează mai multe idei, propuneri, criterii ce pot
fi puse la baza diferenţierii sistemelor de drept naţionale sau, dimpotrivă,
atribuirii lor la anumite mari sisteme de drept şi anume: gradul de evoluţie
şi de cultură al diverselor comunităţi umane; rolul predominant într-un
anumit sistem de drept al legii, cutumei sau religiei etc.
Rene David, unul din patriarhii dreptului comparat, înaintează ideea
conform căreia în lume pot fi evidenţiate următoarele familii (mari siste-
me) de drept: romano-germanică (sau sistemele juridice de tradiţie roma-
nică); anglo-saxonă (common law); dreptul socialist, dreptul musulman,
hindus, chinez, japonez şi dreptul Africii negre şi al Madagascarului. 1 O
poziţie asemănătoare împărtăşeşte şi Victor Dan Zlătescu. în lucrarea sa
„Mari sisteme de drept în lumea contemporană" (1992) autorul evidenţi-
ază: marele sistem de drept romano-germanic, marele sistem de common
law, marele sistem de drept socialist, sistemele juridice religioase şi tradi-
ţional, dreptul african cutumiar.2
a) Familia dreptului romano-germanic. Sistemele juridice de tra-
diţie romanică, apărute în Europa şi existente în alte părţi ale, lumii, sînt
rezultatul recepţionării dreptului roman. Destul de esenţială s-a dovedit a
fi şi influenţa cutumelor germanice. E cunoscută, de asemenea, şi influenţa
franceză asupra dezvoltării dreptului modem.
Sistemele juridice de tradiţie romanică, la rîndul lor, pot fi clasificate
în: sisteme care cunosc o mai pronunţată influenţă franceză (Belgia, Por-
1
Pene /ţasim, Ocnoenue npaeoewe cucmeMu coepeMenuoanu, MOCKBB, 1967.
2
Victor Dan Zlătescu, Opera citată, pag. 13.
-Ş 393 t-
tugalia, Spania, Luxemburg etc.); sistemele de inspiraţie germanică (Ger-

mania, Elveţia, Austria etc.); sisteme nordice. Ultimele, deşi sînt sisteme
de tradiţie romanică, au cunoscut o puternică influenţă germanică şi chiar
şi de common-law.
Ca rezultat al colonizării unor imense teritorii, familia de drept roma-
no-germanică a depăşit continentul european. Astfel, la acest sistem aderă
majoritatea statelor Americii Latine şi Centrale. Acest sistem de drept e
caracteristic şi unor state care, deşi nu au fost supuse dominaţiei străine,
au manifestat dorinţa de occidentalizare a dreptului.
Acestui mare sistem de drept îi sînt caracteristice următoarele. Statele
care aderă la acest sistem dau prioritate legii ca izvor de drept. E specifică,
de asemenea, existenţa constituţiilor, ca acte normative fundamentale ale
statelor, precum şi a codurilor (cum ar fi, de exemplu, Codul civil francez
din 1804, Codul civil german din 1900 etc.)
b) Familia dreptului anglo-saxon. Acest sistem mai poartă denumi-
rea de common-law.
Common-law a apărut în Anglia şi prezintă caracteristici cu totul opu-
se familiei dreptului romano-germanic. El reprezintă un sistem juridic ce
guvernează încă teritorii întinse ce depăşesc cu mult limitele Marii Bri-
tanii. Acest drept s-a impus datorită expansiunii coloniale britanice. Deşi
imperiul britanic nu mai este astăzi decît o amintire, fostele colonii brita-
nice au păstrat moştenirea sistemului de common-law. Sistemul în cauză e
valabil şi pentru Statele Unite ale Americii care au ieşit de mult din orbita
politică, economică şi culturală engleză.
După cum menţionează Măria Dvoracek, „common-law-ul este o crea-
ţie a judecătorilor, conţine reguli statornice pe cale judecătorească prin
hotărîri, care devin obligatorii - în cazurile similare - pentru instanţele in-
ferioare. Norma juridică de common-law urmăreşte să dea o soluţie într-un
proces şi nu să formuleze reguli generale de conduită pentru viitor... într-o
viziune generală, preocuparea dominantă a normelor de common-law este
restabilirea imediată a ordinii juridice tulburate şi nu stabilirea normelor
de bază ale societăţii".1
Din cele spuse, rezultă că în statele care se atribuie la sistemul dreptu-
lui anglo-saxon rolul primordial revine practicii şi ojbiceiurUor, tradiţiilor
înrădăcinate. Aici nu vom întîlni coduri sau, în general, acte normative cu-
prinzătoare, în această ordine de idei, prezintă interes Marea Britanic. Ea,
bunăoară, nu cunoaşte o constituţie în înţelesul de act fundamental unic
^ 394 t-
care să cuprindă norme ce ar reglementa organizarea ei politică. Constitu-

ţia ei e formată din mai multe categorii de norme juridice. Acestea se cu-
prind în dreptul statutar (Statutary-law), dreptul judiciar (common-law),
obiceiul constituţional (ca drept nescris, alcătuit din uzanţe).
c) Sistemul de drept socialist. Acest sistem de drept nu poate fi pus
pe acelaşi plan cu alte sisteme mari de drept. Una din trăsăturile lui funda-
mentale e ideologizarea pronunţată a dreptului şi contrapunerea lui „drep-
tului burghez".
„Dreptul socialist" pretindea a fi un drept superior tuturor tipurilor
de drept existente anterior, precum şi dreptului existent în statele contem-
porane care nu se atribuiau la „orînduirea socialistă". Sistemul de drept
socialist includea nu numai dreptul sovietic, ci şi dreptul dintr-o serie de
state din Europa de Est şi Centrală, Asia, America.
Deşi a preluat, incontestabil, de la sistemul dreptului romano-germa-
nic unele aspecte (de exemplu, împărţirea dreptului pe ramuri), sistemul
dreptului socialist nu recunoştea divizarea în drept public şi drept privat,
considerînd, în virtutea unor raţiuni ideologice, că întreaga reglementare
legală este de drept public. O asemenea teză nu rezistă nici unei critici.
O trăsătură caracteristică acestui sistem e şi organizarea judiciară spe-
cifică şt organizarea autorităţilor publice în general.
Pînă la sfîrşitul anilor 80, începutul anilor 90, vorbindu-se despre ceea
ce se numea „sistemul mondial al socialismului", se afirma despre existenţa
unui mare sistem de drept al statelor socialiste. Evenimentele care au avut
loc în acea perioadă au făcut ca „marele sistem juridic" să se prăbuşească,
păstrîndu-şi poziţiile doar în unele state (Cuba, Coreea de Nord ş.a.).
Sistemul dreptului socialist s-a mai păstrat parţial şi în statele formate
pe ruinele fostului imperiu sovietic.
d) Familia dreptului musulman. E un sistem de drept ce şi-a păstrat
poziţii serioase într-o serie de state din Asia şi Africa. „Dreptul musulman
nu va putea susţine în profunzime comparaţia cu marile construcţii juridice
pe care ni le-au lăsat Roma sau Napoleon, scria R. Charles. Islamul (de la
rădăcina selam „supunere faţă de Dumnezeu") este în cele dintîi o religie,
apoi un stat şi, în sfîrşit, o cultură".1
Din punct de vedere formal, sursa dreptului musulman este doctrina. Sur-
să istorică a acestui sistem o constituie: Coranul, Sunna, Idjma, Idjitihad.
Coranul, cartea sfîntă a musulmanilor, consacră dreptului 500 din cele
6342 versete.
1
R. Charles, Le droit musulman. Paris, 1965, pag. 5.
-t 395 &
Sunna reprezintă tot ceea ce a fost atribuit de către tradiţie profetului

Mahomed.
Idjma înseamnă preceptele învăţătorilor, care sînt rezultatul unui consens.
Idjitihad înseamnă jurisprudenţă.
e) Familia dreptului tradiţional. Acest sistem de drept şi-a păstrat
rădăcinile mai ales în Japonia şi, parţial, în China. Dreptul tradiţional, în
esenţă, e un drept caracteristic epocii medievale şi, indiscutabil, sfera sa de
aplicare e extrem de redusă. Totuşi, o serie de reguli s-au transmis legis-
laţiei moderne şi contemporane. Astfel, codul civil japonez conţine regle-
mentări ce se deosebesc total de reglementările contemporane. Acest lucru
poate fi observat, mai ales, în reglementarea relaţiilor familiale.
J) Dreptul african cutumiar. E un sistem de drept ce conţine reguli
care reflectă caracterul agrar al civilizaţiei africane. Cea de-a doua caracte-
ristică a dreptului african este caracterul său colectivist sau comunitar. Cea
de-a treia caracteristică este sensul său profund religios, în sfîrşit, este de
notat caracterul oral al dreptului african.
Alături de cutume şi norme religioase se întîlnesc şi alte modalităţi de
exprimare a dreptului, cum ar fi edictele orale ale şefului comunităţii (trib,
uniuni de triburi).
Subiecte de evaluare:______________________________
1. Ce este sistemul dreptului?
1. Caracterizaţi categoriile: „sistemul dreptului", „sistemul legisla
tiv", „sistemul juridic". Ce deosebire este între aceste categorii?
2. Ce factori contribuie la integritatea normelor juridice în cadrul
unui sistem?
2. Care sînt componentele principale ale sistemului de drept?
3. Caracterizaţi raportul categoriilor: „sistemul dreptului" - „ramu
ra de drept" - „subramura de drept" - „instituţie juridică" - „nor
ma juridică".
3. Ce înţelegem prin „dreptul public" şi „dreptul privat"?
4. Faceţi o caracteristică diviziunii dreptului în drept naţional şi
drept internaţional.
5. Ce diviziuni ale dreptului mai cunoaşteţi? Faceţi o caracteristică
a acestora.
9. Faceţi o caracteristică sistemului de drept al Republicii Moldova.
10. Ce sisteme (familii) mari de drept cunoaşteţi? Faceţi o caracteris
tică a principalelor mari sisteme de drept contemporan.
-Ş 396 &
reşti, 2001.
3. Pene J\ZBKJÎ,, Ocnoenue npaeoebie cuctneMbi coepeMeuHocmu, MocKBa,
1967.
7. "Radu 1. Motica, G'neorg'ne Minai, Teoria generală a ărepiuîui, Bucu
reşti, 2001.
1999.
11. Victor Dan Zlătescu, Mari sisteme de drept în lumea contemporană,
Bucureşti, 1992.
•= 397 &
Realizarea
dreptului
l ':::^nM:opuîsfe,^mfM
Conceptul realizării dreptului, însemnătatea realizării dreptului.

Formele realizării dreptului. Respectarea şi executarea ca forme
de realizare a dreptului.
Aplicarea ca formă specială de realizare a dreptului. Etapele
(fazele) procesului de aplicare a dreptului. Ideologia aplicării
dreptului.
Lacunele în drept. Completarea lacunelor. Aplicarea analogiei.
Analogia legii şi analogia dreptului.
16.1. Conceptul şi însemnătatea realizării dreptului
Adoptarea normelor juridice nu reprezintă un scop în sine, ci numai
prima etapă obligatorie a procesului de reglementare juridică a relaţiilor
sociale. Următoarea etapă e transpunerea în viaţă a prevederilor normelor
juridice. In caz contrar, normele juridice şi-ar pierde sensul şi menirea lor
socială. Nu întîmplător, încă Socrate a pus o întrebare care şi pînă azi e
actuală: „Oare crezi că este cu putinţă să dăinuiască şi să nu se surpe statul
în care legile făurite n-au nici o putere, ci sînt numai călcate şi nimicite de
fiecare particular?" lată de ce traducerea în viaţă a normelor reprezintă,
indiscutabil, un moment esenţial în viaţa dreptului.
Realizarea în fapt a prevederilor cuprinse în normele de drept înain-
tează mai multe condiţii ce urmează să fie respectate, în lipsa lor, realiza-
rea dreptului e de neconceput. La ele pot fi atribuite următoarele:
In primul rînd, traducerea în viaţă a prevederilor cuprinse în normele
de drept implică participarea unor subiecte respective: statul, autorităţi-
le publice, organizaţii nestatale, persoane fizice (cetăţeni, cetăţeni străini,
apatrizi).
In al doilea rînd, e necesar ca fiecare subiect să-şi cunoască statutul
său juridic. Pentru aceasta e nevoie de o amplă activitate ce ţine de ridica-
rea conştiinţei şi culturii juridice. In ceea ce priveşte omul, „statul asigură
dreptul fiecărui om de a-şi cunoaşte drepturile şi îndatoririle, în acest scop,
statul publică şi face accesibile toate legile şi alte acte normative" (vezi
alin. (2) al art. 23 al Constituţiei).
In al treilea rînd, se impune asigurarea de către stat a unui cadru orga-
nizatoric care să permită tuturor, cărora le sînt adresate normele juridice,
să-şi valorifice din plin şi nestingherit prerogativele legale.
Concomitent, e necesară stabilirea activităţii de mai departe a auto-
rităţilor publice, chemate să asigure realizarea dreptului în cazul săvîrşirii
unor fapte (acţiuni, neacţiuni) ce contravin reglementărilor juridice.
Astfel, „realizarea dreptului constituie un proces de mare complexita-
te care se desfăşoară în funcţie de o serie de factori: tipul sistemului social,
natura relaţiilor politice, a organizării statale, tipul de relaţii economice,
gradul de civilizaţie şi cultură, condiţiile naţionale şi internaţionale, con-
ştiinţa juridică a societăţii etc. Realizarea dreptului este dependentă de fac-
torii macrosociali, de felul celor enumeraţi, dar în acelaşi timp, ea implică,
4 400 &
în cel mai înalt grad, personalitatea fiecărui individ al cărui comportament

este reglementat de normele juridice, libertatea individului care poate să
respecte sau nu prevederile legale".1
Libertatea, în viziunea profesorului Mircea Djuvara, „se explică ca un
principiu fundamental al dreptului" 2. Personalitatea nu poate fi decît liberă.
In lipsa libertăţii „nici nu se poate pune punctul de vederea practic, adică
punctul de vedere dacă persoana face bine sau face rău ce face".3
Evident, vorbind de libertate nu trebuie să acceptăm caracterul ei ne-
limitat, absolut: „Ea nu poate fi nelimitată pentru că, dacă ar fi astfel, ar
genera o stare în care toţi oamenii ar putea, fără nici o restricţie, să intervi-
nă în treburile altora, iar acest tip de libertate „naturală" ar conduce la un
haos social în care nevoile umane elementare n-ar mai fi satisfăcute, unde
libertăţile celor slabi ar fi suprimate de către cei puternici". 4 Din aceste
considerente, libertatea are nevoie de drept.
In acest sens, filosoful francez Rivarol se exprimă extrem de suges-
tiv: „Oamenii se nasc goi şi trăiesc în veşminte precum se nasc liberi şi
trăiesc sub legi. Veşmintele incomodează oarecum mişcările corpului, însă
îl apăra de accidentele exterioare, legile strîmtorează pasiunile, însă apără
onoarea, viaţa şi averile".5
Aşadar, cadrul acţiunii umane constituie principalul factor ce determină
transpunerea în viaţă a prevederilor normelor juridice. Realitatea dreptului
reprezintă desfăşurarea vieţii sociale în conformitate cu normele juridice.
16.2. Formele realizării dreptului

Realizarea dreptului, acest proces complex de transpunere în viaţă a
prevederilor normelor juridice, are loc prin intermediul mai multor forme.
Problema formelor de realizare a dreptului este interpretată în literatura de
specialitate în mod diferit.
Profesorul Nicolae Popa consideră că „realizarea dreptului îmbracă
două mari forme: realizarea dreptului prin respectarea şi executarea dispo-
ziţiilor legale de către cetăţeni şi realizarea dreptului prin aplicarea norme-
lor juridice de către organele de stat şi alte organisme sociale".6
1
loan Ceterchi, Ion Craiovan, Opera citată, pag. 92.
2
3
Ibidem, pag. 409.
4
Isaiah Berlin, Patru eseuri despre libertate, Bucureşti, 1994, pag. 206.
5
6
-^ 401 i-
Aceeaşi poziţie o împărtăşesc şi mulţi alţi autori, cum ar fi, de exem -

plu: Ion Dogaru, Dan Claudiu Dănişor, Gheorghe Dănişor, Radu I. Motica,
Gheorghe Mihai, Carmen Popa, Ion Corbeanu, Măria Corbeanu, Costică,
Voicu1 ş. a.
0 poziţie analogică întîlnim şi în literatura de specialitate occidentală.
Astfel, profesorul H. L. A. Hart consideră că „există două condiţii necesa
re şi suficiente pentru existenţa unui sistem juridic. Pe de o parte, trebuie
să existe o obedienţă generală faţă de acele norme de conduită, care sînt
valide conform criteriului ultim de validitate, iar pe de altă parte, normele
de recunoaştere ale sistemului care specifică criteriile de validitate juridică
şi normele de modificare şi ad-judecare, trebuie să fie efectiv acceptate de
către oficialităţi cu standarde publice comune ale conduite: oficiale. Prima
condiţie este singura pe care trebuie să o satisfacă cetăţenii privaţi: ei o
pot satisface fiecare „în ceea ce-1 priveşte pe el" şi din oricare motiv; deşi
într-o societate sănătoasă ei vor accepta, de fapt, adesea, normele date ca
standarde comune de conduită şi vor recunoaşte obligaţia de a li se supune,
ori chiar vor urmări această obligaţie pînă la obligaţia mai generală de a
respecta Constituţia. Condiţia a doua trebuie să fie satisfăcută de persoane
le oficiale ale sistemului. Ele sînt datoare să considere normele standarde
comune de conduită oficială şi să cenzureze critic abaterile proprii şi ale
celorlalţi drept erori.
în felul acesta, afirmaţia cu privire la existenţa unui sistem juridic are,
aidoma îui Janus, două feţe şi urmăreşte atît supunerea din partea cetăţe -
nilor de rînd, cît şi acceptarea de către oficialităţi a normelor secundare cu
standarde comune critice a conduitei oficiale". 2
Profesorii loan Ceterchi şi Ion Craiovan scot în evidenţă trei forme de
realizare a dreptului:
a) realizarea normelor prohibitive;
b) realizarea normelor permisive şi onerative;
c) aplicarea normelor juridice de către organele de stat competente. 3
Prezintă interes abordarea problemei în cauză de către autorii din Fe
deraţia Rusă. Aşa, de exemplu, profesorul V. Lazarev propune cîteva crite
rii de clasificare a formelor de realizare a dreptului.
1
Ion Dogaru, Dan Claudiu Dănişor, Gheorghe Dănişor, Teoria generală a dreptului, pag.
347-360; Radu I.Motica, Gheorghe Mihai, Teoria generală a dreptului, pag. 196-199; Carmen
Popa, Teoria generală a dreptului, pag. 216-225; Ion Corbeanu, Măria Corbeanu, Teoria generală
a dreptului, pag. 199-204; Costică Voicu, Teoria generală a dreptului, pag. 238-242.
2
H. L. A. Hart, Opera citată, pag. 120-121.
3
loan Ceterchi, Ion Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, pag. 93-94; Ion
Craiovan, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, pag. 271-272.
-^ 402 ş-
în dependenţă de nivelul (profunzimea) de realizare a prevederilor ce

se conţin în actele normative, distingem:
a) realizarea prevederilor generale care se conţin în preambulul legii
şi în articolele care determină sarcinile şi principiile generale ale
dreptului şi activităţii juridice;
b) realizarea (în lipsa raporturilor juridice) normelor generale, care
determină statutul juridic şi competenţa;
c) realizarea, prin intermediul raporturilor juridice, a normelor con
crete de drept.
în dependenţă de subiecţii de realizare a dreptului, putem distinge
două forme de realizare: realizarea individuală şi realizarea colectivă a
dreptului. Sînt norme juridice, care pot fi realizate de subiecţi individuali,
dar sînt şi norme juridice, care pot fi realizate colectiv, prin efortul mai
multor subiecţi de drept.
în funcţie de caracterul acţiunilor de realizare a dreptului, se disting
asemenea forme de realizare a dreptului, cum ar fi:
1. Respectarea. Prin respectare se realizează normele prohibitive.
Esenţa acestei forme se manifestă prin abţinerea de la săvîrşirea
unor acţiuni interzise de lege.
2. Executarea. Necesită acţiuni active ce rezultă din prevederile im
perative ale normelor juridice.
5. Utilizarea (folosirea). Presupune exercitarea de către subiecţi a
unor drepturi. Ca urmare, în dependenţă de voinţa subiectului,
comportamentul acestora poate fi activ sau pasiv. 4. Aplicarea
dreptului. Constituie o activitate complexă a subiecţilor special
împuterniciţi de a face acest lucru, prin îmbinarea diferitor acte de
comportament. '
Profesorul rus A. Pigolkin consideră că scoaterea în evidenţă a celor
patru forme de realizare a dreptului (respectarea, executarea, utilizarea,
aplicarea) „nu este exactă şi are neajunsuri esenţiale". Autorul afirmă, de
exemplu, ca aplicarea dreptului, de asemenea, presupune executarea sau
utilizarea urupr norme juridice. Conform acestei clasificări, utilizarea (fo-
losirea) unor drepturi se poate manifesta şi prin asemenea acţiuni, în urma
cărora nu apar raporturi juridice (de exemplu, participarea la demonstraţie,
manifestarea libertăţii cuvîntului), precum şi prin încheierea unor contracte
şi acorduri, prin înaintarea unor reclamaţii şi cereri cu caracter juridic,
1
npo6ne.\ibi o6uţeu meopuu npaea w zocydapcmea, VneGiiHK AJM ropimjnecKHx Bysos, nofl
. npotţ). B. C. Hepceomqa, MocKea, 1999, pag. 422-423.
-â 403 &
deşi. evident, caracterul unor asemenea acţiuni este diferit. Din aceste con -
siderente, autorul consideră necesară argumentarea altei clasificări a for -
melor de realizare a dreptului. Astfel, autorul consideră că sînt două forme
de realizare a dreptului:
1. Realizarea dreptului prin intermediul (apariţiei, modificării şi stin
gerii) raporturilor juridice.
2. Realizarea dreptului în afara raporturilor juridice. O formă de reali
zare a normelor în lipsa raporturilor juridice este abţinerea de la ac
ţiunile interzise de drept (furtul, huliganismul, cauzarea prejudiciilor
materiale şi morale etc.). Interdicţia juridică are loc în viaţa de fiece
zi, cînd subiecţii nu comit fapte, pe care legiuitorul le interzice.
în afara raporturilor juridice, normele juridice pot fi realizate prin ac -
ţiuni active de realizare a drepturilor şi prin executarea unor obligaţiuni.
Specificul acestor acţiuni constă în faptul că ele (acţiunile) rezultă direct
din actele normative şi nu generează nici un fel de consecinţe juridice sem -
nificative (participarea cetăţeanului la demonstraţie, exercitarea dreptului
constituţional de a-şi exprima liber opinia sa, la mitinguri şi demonstraţii,
respectarea regulilor de circulaţie rutieră ş.a.).
Activitatea organelor, organizaţiilor, anumitor persoane, legată de
apariţia, modificarea sau stingerea raporturilor juridice, la rîndul ei, de
asemenea, poate fi împărţită în două grupe autonome.
în primul rînd, raporturile juridice pot avea loc între subiecţi cu statut
juridic egal, adică între subiecţi care nu sînt subordonaţi între ei.
In al doilea rînd, raporturile juridice pot să apară între subiecţi, unde
unul are împuterniciri autoritare speciale. O asemenea formă de realizare a
dreptului poartă denumirea de aplicarea dreptului. 1
în ceea ce ne priveşte, menţionăm următoarele:
în cercetarea procesului de realizare a normelor juridice e necesar să
se ţină cont de categoria normelor juridice şi, în primul rînd, de caracterul
conduitei prescrise de normele de drept.
Cea mai simplă situaţie o prezintă realizarea normelor prohibitive.
Asemenea norme se întîlnesc în mai multe ramuri de drept (drept penal,
drept administrativ, drept financiar etc.). Pentru a realiza conduita prescri -
să de ele e suficient ca persoanele vizate să se abţină de la săvîrşirea fapte -
lor interzise. Această formă de realizare a normelor juridice este denumită
respectarea dreptului.
meopua npaea, YieGHHK fljia sysoB, noa pea. npoej). A. C. IlnroiiKHHa, MocKBa.
1996, pag. 264-266.
-m 404 S-
Mai complexă e calea pe care o urmează normele onerative. Reali-

zarea lor impune subiecţii la anumite acţiuni concrete, acţiuni prescrise la
normele respective. Această formă de realizare a dreptului, denumită exe-
cutarea sau îndeplinirea dreptului, se manifestă la fiecare pas: achitarea la
timp a plăţii pentru diferite servicii, îndeplinirea conştiincioasă a activităţii
prescrise de contractul de muncă, acordarea ajutorului medical calificat
din partea medicului etc.
Pentru respectarea şi executarea normelor de drept e suficientă doar
bunăvoinţa subiecţilor de drept şi, în primul rînd, a cetăţenilor. Din aceste
considerente, respectarea şi executarea normelor juridice mai sînt numite
forme simple de realizare a dreptului.
Insă nu întotdeauna realizarea prevederilor normelor de drept c tttît
de simplă. De exemplu, cetăţeanul care a atins vîrsta de pensionare şi are
vechimea în muncă respectivă dispune de dreptul la pensie, însă cetăţeanul
nu poate singur sa-şi numească pensia. Acest lucru ţine de competenţa au-
torităţii publice, în cazul săvîrşirii unei infracţiuni, va interveni răspunde-
rea juridică a infractorului, însă pentru aplicarea sancţiunilor respective va
fi necesară o activitate din partea autorităţilor publice şi a persoanelor ofi-
ciale. De aici rezultă că realizarea prevederilor unor norme juridice impu-
ne măsuri concrete din partea statului, a autorităţilor publice, a persoanelor
oficiale. Această formă de realizare în ştiinţa dreptului poartă denumirea
de aplicare a dreptului.
Generalizarea celor expuse ne permite de a defini realizarea dreptului
ca un proces de transpunere în viaţă a prescripţiilor normelor juridice în
cadrul căruia oamenii ca subiect de drept respectă şi execută dispoziţiile
normative, iar autorităţile publice şi persoanele oficiale aplică dreptul în
temeiul competenţei lor.
16.3. Aplicarea ca formă specială de realizare a dreptului

După cum s-a menţionat anterior, realizarea dreptului de către cetă-
ţeni şi organizaţii nestatale se manifestă prin respectarea şi executarea nor-
melor juridice şi nu necesită o intervenţie din partea statului. O asemenea
intervenţie se impune la realizarea dreptului prin aplicare.
Aplicarea, ca formă specială de realizare a dreptului, poate fi definită
ca o activitate practică a starului prin care acesta, prin intermediul organe-
lor sale, înfăptuieşte prevederile normelor juridice, acţionînd ca titulari ai
puterii de stat, activitate ce se desfăşoară în formele oficiale stabilite prin
lege. De aici rezultă următoarele:
-t 405 i=-
a) aplicarea e o activitate practică în cursul căreia organele de stat

înfăptuiesc prevederile normelor juridice;
b) organele de stat acţionează, potrivit competenţei lor, ca titulari ai
autorităţii de stat;
c) aplicarea dreptului e o formă a activităţii statale;
d) activitatea de aplicare a dreptului se desfăşoară conform unei pro
ceduri speciale, în forme strict stabilite de lege;
e) spre deosebire de realizarea dreptului prin respectarea şi executa
rea normelor juridice care se poate desfăşura şi fără crearea unor
raporturi juridice, aplicarea dreptului este nemijlocit legată de ra
porturi juridice în care un subiect al lui întotdeauna este statul.
Noţiunea de aplicare a dreptului este rezervată numai acelor sete de
realizare care sînt înfăptuite de organele statului, potrivi competenţei lor.
Spre deosebire de alte forme de realizare a dreptului, aplicarea se deo -
sebeşte prin faptul că ea impune întotdeauna acţiuni (respectarea, de exem-
plu, impune abţinerea de la anumite acţiuni) şi acestea sînt obligatorii.
Aplicarea dreptului are un caracter derivat, în sensul că ea asigură
realizarea dreptului pentru terţe persoane.
Aplicarea unor norme juridice concomitent cere respectarea, executa -
rea şi utilizarea altor norme juridice. De aici şi rezultă că aplicarea dreptu -
lui constituie o formă complexă de realizare a dreptului.
„A aplica norma juridică - consideră profesorul Sofia Popescu - în -
seamnă trecerea de la normă, ca precept general, la un caz individual, sta -
bilirea corespondenţei între faptele privind cazul concret avut în vedere
şi condiţiile de aplicare a normei juridice, pentru a se obţine consecinţele
urmărite de această normă.
Aplicînd legea, juristul parcurge drumul de la generalul, reprezentat
de norma juridică, la individualul, reprezentat de faptul concret. Misiunea
juristului, a judecătorului, în special, este de a aplica faptelor, normele ju -
ridice care le guvernează, de a asigura trecerea de la o situaţie de fapt dată,
la norma juridică ce o guvernează. De aceea, s-a spus că în cadrul aplicării
dreptului, avem de fapt, de a face cu un dute-vino, de la drept la fapte şi
de la fapte la drept, faptele avînd vocaţia de a fi guvernate de normele ju -
ridice, iar acestea din urmă, de a guverna faptele". 1 Necesitatea aplicării
dreptului apare atunci cînd:
l. Drepturile şi obligaţiunile subiecţilor nu pot apărea fără hoîărîrea
autorităţii publice respective. De exemplu, dreptul de a fi pensionat
-m 406 &
cetăţeanul îl capătă numai după adoptarea deciziei organului com-

petent.
2. Aplicarea e necesară în cazul apariţiei unor litigii între subiecţii
conflictului privind anumite drepturi, încălcării unor drepturi, apa
riţiei unor bariere pentru exercitarea drepturilor, în aceste cazuri
subiectul cointeresat se va adresa în instanţa de judecată sau la au
toritatea competentă, care vor analiza cazul şi vor adopta deciziile
respective.
3. Aplicarea dreptului e necesară în cazul comiterii unor fapte ilicite.
La cercetarea cazului, se va stabili vinovăţia, prejudiciul cauzat şi
se va adopta decizia respectivă.
4. în cazul unor fapte ale persoanelor fizice şi juridice şi a unor eve
nimente de care legislaţia leagă apariţia unor efecte juridice.
Aplicarea dreptului poate fi privită ca un proces complex ce se desfă-
şoară nu la voia întîmplării, ci conform unor cerinţe legate atît de necesita-
tea stabilirii corecte a împrejurărilor de fapt, cît şi de necesitatea aplicării
corecte a normei juridice ce reglementează situaţia stabilită.
în legătură cu aceasta, pot fi evidenţiate mai multe etape, faze ale pro-
cesului de aplicare a dreptului. Aceste faze constituie un proces unic. Faze-
le aplicării diferă de la un caz la altul, în dependenţă de caracterul normei
juridice aplicate şi actul individual adoptat în legătură cu aplicarea.
Aşa, de exemplu, dacă ne referim la activitatea instanţei judecătoreşti
în procesul de aplicare a dreptului, pot fi evidenţiate următoarele faze:
a) stabilirea stării de fapt;
b) alegerea normei de drept ce se referă la fapta dată;
c) interpretarea normei juridice alese;
d) elaborarea şi emiterea actului de aplicare a dreptului;
e) executarea actului de aplicare şi controlul asupra executării lui.
1. Stabilirea stării de fapt constituie prima fază a procesului de apli-
care a dreptului. Ea presupune cercetarea şi cunoaşterea situaţiei concrete,
a împrejurărilor, faptelor ce fac obiectul aprecierii. Organul de aplicare,
cercetînd starea de fapt, va trebui să cunoască situaţia reală sub toate as-
pectele ei, adevărul obiectiv. Fapta juridică va trebui cercetată la justa ei
valoare, pentru a o considera pozitivă sau negativă, licită sau ilicită. La
această fază, extrem de important e de a diferenţia esenţialul de secundar,
legitatea de întîmplare. E importantă, de asemenea, acumularea probelor,
a documentelor, a depoziţiilor care pot contribui la soluţionarea faptei re-
spective, în caz de necesitate, se va iniţia efectuarea unor expertize.
-ş 407 &
E necesar de a ţine cont de faptul că stabilirea stării de fapt diferă de

la o ramură de drept la alta, de la un caz la altul. Această etapă nicidecum
nu poate fi neglijată. De eficienţa şi calitatea investigaţiilor la această fază
depinde starea de mai departe a lucrului.
2. Alegerea normei de drept aplicabile constituie următoarea fază,
care mai poartă denumirea de „ critică " (selecţionarea normei). La această
fază urmează ca fapta respectivă să fie apreciată din punct de vedere juri
dic. Numai în cazul unei calificări juridice exacte a stării de fapt organul
de aplicare a dreptului va adopta o decizie adecvată şi invers. Iată de ce la
această fază e necesar să fie alese din oceanul de norme juridice normele
care se atribuie nemijlocit la fapta dată. E important de a verifica veridici
tatea normei, concordanţa ei cu alte norme ale sistemului de drept. Deseori
e foarte dificil de a face încadrarea juridică exactă a faptei. Aceasta se
poate întîmpla în cazurile cînd una şi aceeaşi faptă, în dependenţă de anu
mite împrejurări (cum ar fi, de exemplu, gradul de pericol social) poate fi
încadrată în mod diferit. Să luăm, bunăoară, huliganismul ca faptă ilicită.
In anumite împrejurări, huliganismul constituie o contravenţie adminis
trativă, iar în altele - o infracţiune. Din aceste considerente, pentru a evita
erorile juridice, organul de aplicare a dreptului trebuie să se convingă că
anume această normă şi nu altele se referă la fapta dată.
3. Interpretarea normelor juridice reprezintă un moment important al
procesului de aplicare a dreptului şi constă în lămurirea înţelesului exact
şi complet al normei juridice, găsirea celei mai adecvate soluţii juridice
pentru fapta concretă dată.1
4. Elaborarea şi emiterea actului de aplicare a dreptului constituie
cea mai responsabilă fază a procesului de aplicare a dreptului. Ea încunu
nează activitatea organului de aplicare a dreptului. Prin actul de aplicare
are loc individualizarea normelor juridice. Actele de aplicare ale organelor
de stat constituie un temei juridic al apariţiei, modificării sau stingerii ra
porturilor juridice. Fără existenţa acestor acte, fără individualizarea pre
vederilor generale la cazuri concrete, intenţia legiuitorului de a determina
conduita subiectelor de drept nu şi-ar atinge scopul.
Actul de aplicare a dreptului nu trebuie confundat cu actul normativ,
în acelaşi timp trebuie de ţinut cont de următoarele: unul şi acelaşi act
poate fi privit uneori atît ca act normativ, cît şt aplicativ. Aşa, de exemplu,
după ce Parlamentul elaborează o lege, adesea sînt adoptate, în vederea
1
Problema interpretării va fi analizată mai detaliat într-un capitol distinct.
-^ 408 &
aplicării ei, după caz, hotărîri ale Parlamentului, hotărîri ale Guvernului
sau instrucţiuni ministeriale şi departamentale. Ele pot fi privite ca acte de
aplicare faţă de lege şi, în acelaşi timp, ca acte normative pentru subiecţii
de drept.
5. Executarea actului de aplicare şi controlul executării lui se impune
ca o fază logică a procesului de aplicare a dreptului. Important e şi faptul
că hotărîrea, decizia luată de organul de aplicare să nu rămînă pe hîrtie, ci
să fie realizată practic. Dacă, de exemplu, sentinţa sau hotărîrea instanţei
judecătoreşti sau hotărîrea de numire a pensiei nu se execută, legea nu va
triumfa. Legea se traduce în viaţă prin actele de aplicare, executate strict şi
în termen.
ideologia (principiile) aplicării dreptului

Ideologia aplicării dreptului este constituită din totalitatea ideilor,
opiniilor, conceptelor, principiilor, cerinţelor, care se referă la faptul cum
trebuie să fie aplicate normele juridice. Ideologia determină valorile care
trebuie realizate în procesul de aplicare a dreptului, în sensul restrîns al
cuvîntului, ideologia include principiile (valorile) care trebuie realizate în
procesul aplicării dreptului. Cele mai importante dintre acestea sînt:
/. Operativitatea aplicării dreptului. Aceasta presupune rapiditate în
procesul de aplicare a dreptului şi constituie o condiţie efectivă
de combatere a faptelor ilicite şi de apărare a intereselor legiti-
me ale oamenilor. Evident, operativitatea nu are nimic comun cu
soluţionarea cazurilor concrete superficial, în mod pripit şi fără o
documentare temeinică, depăşind cadrul legal de acţionare. Pentru
a preveni acest lucru, operativitatea presupune respectarea strictă
a unor termene stabilite de legiuitor, în acest scop, legea prevede
expres termenul de cercetare a cererilor, demersurilor, termenul în
interiorul căruia persoana poate să-şi apere, pe calea intentării unei
acţiuni în instanţa de judecată ş.a.
2. Obiectivitatea aplicării dreptului. Aceasta presupune nepărtinire,
imparţialitate în procesul de aplicare a dreptului. Aplicarea va fi
obiectivă, dacă decizia adoptată se va fundamenta pe criterii ce
nu depind de voinţa subiectului aplicator, ci pe fapte şi argumente
incontestabile, reale.
3. Oportunitatea aplicării dreptului. Oportunitatea implică cercetarea
specificului stării de fapt la momentul emiterii actului de aplicare,
ni 409 m-
evidenţa condiţiilor de aplicare a normelor juridice, pertinenţa nor-

melor pentru cazurile cercetate, necesitatea acţiunilor procesuale
determinate de starea de fapt.
4. Legalitatea aplicării dreptului. Legalitatea implică conformarea
aplicantului dreptului literei şi spiritului legii, respectarea limite
lor competenţelor de către autorităţile publice, respectarea stric
tă a procedurii stabilite prin lege, elaborarea şi limitarea actului
de aplicare corespunzător cazului examinat, în forma prestabilită.
Menţionăm şi prevederea constituţională (art. 7) conform căreia
„nici o lege şi nici un alt act juridic care contravine prevederilor
Constituţiei nu are putere juridică".
5. Echitatea şi justiţia în procesul aplicării dreptului. Echitatea rea
duce, în prim plan, problema existenţei unor prescripţii fundamen
tale preexistente, desprinse din natură sau dintr-o ordine al cărui
scop este acela de a da siguranţă vieţii sociale, de a da fiecăruia
ceea ce el merită. Ea presupune potrivire a hotărîrii luate în proce
sul de aplicare a dreptului cu starea de fapt reală.
Justiţia reprezintă acea stare generală ideală a societăţii, realizabilă
prin asigurare pentru fiecare individ în parte şi pentru toţi împreună a sati-
sfacerii drepturilor şi intereselor lor legitime.
6. Unitatea în procesul aplicării dreptului. Aceasta se manifestă prin
faptul că pentru cazuri asemănătoare se adoptă decizii asemănătoa
re. Deciziile vor fi omogene atunci, cînd, pentru soluţionarea unor
categorii de cazuri se aplică unele şi aceleaşi norme juridice. Ca
urmare, se asigură unitatea reglementărilor normativ-juridice pe
întreg teritoriul statului.
16.5. Actele de aplicare a dreptului

Aplicarea dreptului reprezintă o activitate exercitată de autorităţile
publice, persoanele oficiale şi, în limitele determinate, de organizaţii ne-
statale, în forme special prevăzute de lege. Aplicarea dreptului se concre-
tizează într-un rezultat specific - actul de aplicare.
„Actul de aplicare a dreptului este actul juridic concret care produce
anumite efecte juridice concretizate în naşterea, modificarea sau stingerea
unor raporturi juridice" - consideră profesorul Ion Dogaru.1
l Ion Dogaru, Dan Claudiu Dănişor, Gheorghe Dănişor, Opera citată, pag. 218.
-= 410 &
„Actul de aplicare a dreptului este un act de putere de stat cu caracter

individual concret, emis de un subiect competent pentru un caz juridic
concret, în scopul stabilirii prezenţei sau lipsei drepturilor sau obligaţi-
unilor subiective şi determinării, în baza normelor juridice respective, a
volumului lor" - susţine profesorul rus V. Lazarev.1
Din definiţiile prezentate rezultă o concluzie incontestabilă: actul de
aplicare a dreptului nu trebuie confundat cu actul normativ juridic. Deose-
birea acestora rezultă din următoarele:
1. Actul normativ juridic este un act primar, pe cînd actul aplicativ
este un act derivat. Actele aplicative rezultă întotdeauna din cele
normative şi sînt adoptate în baza lor.
2. Actul normativ juridic intervine pe planul elaborării dreptului, pe
cînd actul de aplicare a dreptului, pe planul transpunerii acestuia în
viaţă, pe planul aplicării dreptului.
3. Activitatea normativă juridică este rezervată doar unor autorităţi
publice. Profesorul Nicolae Popa are perfectă dreptate afirmmd că,
„în principiu, nimic nu se opune ca un organ care elaborează un act
normativ să poată elabora şi acte de aplicare (a majori ad minus).
Spre exemplu: guvernul edictează atît hotărîri - acte normative
- cît şi decizii individuale, acte de aplicare a dreptului".2
Dacă activitatea normativă este strict reglementată în competenţa unor
organe ale statului, activitatea de aplicare poate fi realizată de orice organ
al statului şi, în limite determinate, chiar şi de organizaţii nestatale.
4. Actele de aplicare întotdeauna dau naştere unor raporturi juridice.
Aceste raporturi juridice apar, fie între organul emitent şi un alt su
biect de drept, fie între două subiecte de drept distincte de organul
de stat care a emis actul de aplicare.
5. Spre deosebire de actele normative care au un caracter general,
impersonal, tipic, injonctiv şi ireprogabil, actele de aplicare a drep
tului sînt acte individuale, concret determinate, referindu-se la o
situaţie de fapt.
6. Actul normativ, avînd un caracter general, acţionează în mod re
petat, continuu, în măsura în care se produce ipoteza prevăzută de
normă, producîndu-şi efectele impersonal şi difuz pînă la abroga
rea lui, expirarea termenului (dacă a fost edictat pentru o anumită
perioadă), sau pînă la căderea în desuetudine. Actul de aplicare a
1
Hpo6neMbi oBufeu meopuu npaea u zocydapcmea, VneGmiic sysoB, ilofl pefl.
B. C. HepcecHHi;a, MocKBa, 1999, pag. 428. npocj).
2
41
1
dreptului, fiind individual, îşi consumă efectele odată cu soluţiona-

rea speţei deduse.
7. Emiterea actelor aplicative nu este numai un drept al organelor de
stat, ci şi o obligaţie juridică. Organul de stat este obligat să emită
actul de aplicare. Emiterea actului aplicativ constituie una din atri
buţiile autorităţii respective.
Dacă actul normativ intră şi iese din vigoare după reguli strict determi-
nate prin lege, actul de aplicare devine obligatoriu din momentul comunică-
rii sale celor interesaţi. Chiar din momentul comunicării începe să se scurgă
termenul în cadrul căruia poate fi contestat de către partea nemulţumită.
în timp ce acrul normativ îşi întinde efectele pe toată perioada în care
este în vigoare, actul de aplicare îşi epuizează efectele în momentul adop-
tării sale.
8. Hotarul ce separă actul normativ de actul de aplicare îl reprezintă
denumirea, scopul urmărit, conţinutul diferit, finalitatea deosebită
ale celor două categorii de acte. Denumirea nu întotdeauna poate
fi obiect de distincţie a actului normativ de cel aplicativ. Un lucru
este cert: legea (constituţională, organică, ordinară) întotdeauna
este act normativ. Acelaşi lucru se referă şi la ordonanţele Guver
nului, care întotdeauna sînt acte normative, în ceea ce priveşte ce
lelalte acte (decretele preşedinţiale, hotărîrile guvernului etc.), ele
pot fi atît normative, cît şi aplicative. Calificarea şi distincţia lor
depinde de scopul urmărit, conţinutul concret, finalităţile sale.
Mai mult ca atît. Unul şi acelaşi act poate fi concomitent şi act norma-
tiv şi act aplicativ. De exemplu, o hotărîre cu caracter normativ, adoptată
de către Guvern, este un act normativ, dar, în acelaşi timp, are şi un carac-
ter aplicativ faţă de legea în baza căreia ea a fost emisă. Acest lucru rezultă
chiar şi din prevederea constituţională a alin. (2) al art. 102 al Constituţiei
Republicii Moldova: „(2) Hotărîrile se adoptă pentru organizarea execu-
tării legilor".
Acest lucru, însă, nu trebuie absolutizat, cum au făcut, de altfel, nor-
mativiştii. Normativismul absolut a desfiinţat practic hotarul între edicta-
rea normelor şi aplicarea acestora. In cunoscuta sa teorie privind formarea
dreptului în trepte, „Hans Kelsen consideră că fiecare act, aflat pe o treaptă
determinată a forţei juridice, apare fie ca un act normativ, fie ca act de apli-
care, în raport de legăturile sale cu actele inferioare sau superioare lui".1
-m 412 =-
9. Activitatea normativă a statului este subordonată unor reguli meto-

dologice de tehnică legislativă.
Activitatea aplicativă a subiecţilor speciali (autorităţi publice, persoa-
ne oficiale ş. a.) nu este subordonată unor reguli generale. Ea diferă de la o
ramură de drept la alta, ba chiar şi în cadrul aceleaşi ramuri de drept.
Remarcăm şi faptul că un act de aplicare nu seamănă cu un altul de
aceeaşi valoare, deoarece situaţiile concrete sînt diferite unele de altele.
O întrebare destul de actuală e şi cea ce se referă la subiecţii care ela-
borează acte aplicative.
Actele de aplicare a dreptului nu ţin de competenţa exclusivă a unei
singure autorităţi publice. Ele pot fi emise de toate cele trei categorii de
autorităţi publice (legislative, executive (judecătoreşti).
Astfel, Parlamentul, fiind unica autoritate legiuitoare a statului adoptă
legi. In acelaşi timp, Parlamentul, conform atribuţiilor sale, adoptă diverse
acte aplicative. Exemplu de acte aplicative emise de Parlament ne pot ser-
vi: hotărîrile Parlamentului de numire în funcţie, hotărîrea privind votul de
încredere acordat Guvernului ş. a.
Preşedintele Republicii, în exercitarea atribuţiilor sale, emite decrete
obligatorii pentru executare pe întreg teritoriul statului (alin. (î) al art. 94
(„Actele Preşedintelui") al Constituţiei Republicii Moldova). Unele din
decretele Preşedintelui pot fi acte normative. Majoritatea absolută a de-
cretelor Preşedintelui sînt, totuşi, acte aplicative. Exemplu de decrete, acte
aplicative, ne pot servi: decretele de numire în funcţie, de decorare cu or-
dine şi medalii, de graţiere, de acordare a cetăţeniei etc.
Guvernul, ca organ al puterii executive, adoptă hotărîri cu caracter
aplicativ. Prim-ministru, pentru organizarea activităţii interne a Guvernu-
lui, emite dispoziţii.
Ministerele, departamentele, în exercitarea atribuţiilor ce le revin,
emit ordine şi instrucţiuni.
Autorităţile publice locale adoptă hotărîri şi dispoziţii. Instanţele
judecătoreşti nu fac decît acte de aplicare a dreptului (hotărîrile
judecătoreşti), neputînd emite acte normative.
Prin actele de aplicare a dreptului se nasc, se modifică, se sting rapor-
turi juridice concrete, ori apar drepturi şi obligaţii în sarcina unor subiecţi
de drept concret.
Exemple de acte de aplicare a dreptului: proces verbal de contraven-
ţie, decizie de sancţionare, decizie de pensionare, decizie de acordare a
terenului de construcţie, order de pecheziţionare, order de arest etc.
413 t-
In doctrina juridică au fost făcute mai multe propuneri de clasificare

a actelor de aplicare a dreptului. Astfel, în dependenţă de normele juridice
care se aplică, pot fi distinse: acte de aplicare constituţionale, administrative,
civile, financiare, funciare, penale, de dreptul muncii etc. în funcţie de struc-
tura normei juridice, s-a făcut distincţie între actele de aplicare a dispoziţiei
normei juridice şi actele de aplicare a sancţiunilor normelor juridice
16.6. Lacuneie în drept. Completarea lacunelor. Aplicarea

analogiei. Analogia legii şi analogia dreptului
Adoptînd acte normative, legiuitorul tinde ca ele să cuprindă cele mai
importante domenii de activitate umană, ca ele să se refere la realitatea
juridică a societăţii. Dat fiind faptul că normei juridice îi revine rolul de a
ordona, apăra şi consolida raporturile sociale de importanţă majoră, este
uşor de înţeles că normele de drept trebuie să fie apte să concorde mereu
cu dinamica relaţiilor pe care le reglementează. De cele mai multe ori acest
lucru se face şi, ca urmare, normele juridice, dreptul în ansamblu asigură
o reglementare juridică oportună a situaţiilor de fapt ce pot fi transformate
în situaţii de drept.
Uneori însă pot fi întîlnite şi cazuri, cînd anumite relaţii sociale, situ-
aţii de fapt, deşi ar fi trebuit să fie reglementate de norme juridice, totuşi,
sînt neglijate de către legiuitor. In aceste cazuri, poate fi vorba de lacune
în drept (de la latinescul lacuna - gol, lipsă în continuitatea, în integritatea
unui lucru; întrerupere într-un text; ceea ce lipseşte pentru ca un lucru să
fie desăvîrşit).1
Bineînţeles, vorbind de lacune în drept, trebuie să ţinem cont de faptul
că lipsa unei (unor) norme juridice pentru a reglementa anumite relaţii,
situaţii nu întotdeauna poate fi calificată ca o lacună în drept. Uneori legiu-
itorul, special nu reglementează anumite relaţii sociale, considerînd că ele
nu necesită o asemenea reglementare. Mai mult ca atît: nici nu e cazul ca
legiuitorul să facă abuz de reglementare normativă juridică. Prin urmare,
putem vorbi de lacune în drept doar atunci, cînd o reglementare normativă
juridică e impusă de situaţia concretă dată, e justificată atît din punct de
vedere teoretic, cît şi practic.
Apariţia lacunelor în drept este condiţionată atît de cauze obiective,
cît şi subiective.
1
-= 414 t-
Astfel, sfera reglementărilor juridice nu este permanentă. Apar noi

relaţii şi situaţii despre care la momentul adoptării actului normativ nu se
ştia, sau, dacă se ştia, ele nu aveau un caracter tipic.
Cauză a lacunelor poate fi şi ignorarea regulilor elaborării actului
normativ. Se ştie că elaborarea actelor normative este un proces complex
în care trebuie luaţi în calcul factorii economici, politici, sociali, morali,
istorici, naţionali, naturali, precum şi tendinţele de evoluţie a societăţii,
specificitatea normativităţii juridice etc.
Astfel, pentru prevenirea apariţiei lacunelor în drept, în procesul ela-
borării actelor normative trebuie să se ţină cont de tehnica legislativă care
reprezintă o totalitate de metode, procedee, principii folosite la elaborarea
actelor normative, de tehnică juridică, reprezentînd un complex de reguli,
principii, metode, procedee, operaţii folosite la elaborarea, interpretarea,
realizarea normelor juridice. De asemenea, e necesar să se ţină cont de eta-
pele procesului de elaborare a actelor normative, a principiilor legiferării,
precum şi de părţile constitutive şi structura internă a actelor normative,
limbaj şi stil etc.
Se întîinesc diverse lacune (de formă, de conţinut etc.), dar cert e
faptul că ele aduc un anumit prejudiciu reglementării normative a relaţiilor
sociale. Lacunele, de asemenea, pot fi totale sau parţiale.
în literatura de specialitate, pe lîngă sintagma „lacune în drept", care se
raportează la caracterul normativ al dreptului, întîlnim şi expresia „lacunele
legii", care se raportează la caracterul formal al dreptului. Lacuna legii poa-
te fi definită ca fiind „omisiunea legii de a rezolva o problemă care ar trebui
în mod necesar să fie rezolvată. Această omisiune ar trebui înţeleasă într-un
sens larg: este vorba atît de reglementarea pură şi simplă a unei probleme,
cit şi de reglementarea insuficientă a acesteia. Necesitatea reglementării
unei probleme trebuie, pentru a fi în prezenţa unei lacune, să fie de ordin
logic sau sistemic şi nu de ordin moral, social sau economic"1.
Prin urmare, rezultă că nu orice lipsă a legii reprezintă o lacună. La-
cuna nu trebuie confundată cu imperfecţiunea legii.
Expresia „lacuna legii" pune în evidenţă forma principală de exprimare
a dreptului contemporan din majoritatea absolută a statelor. Nu vedem nici o
deosebire principială între sintagmele „lacuna dreptului" şi „lacuna legii".
Lacunele în drept pot fi divizate în:
a)adevărate;
b)false.
1
-m 415 ^-
Deosebirea între adevărata lacună şi falsa lacună constă în următoare -

le. Adevărata lacună constă în absenţa normei aplicabile. Falsa lacună con -
stă în existenţa normei, considerată nesatisfăcătoare.' Adevăratele lacune
necesită completare; falsele lacune nu necesită completare, fiind deduse
chiar din interpretarea extensivă a normei.
In literatura de specialitate se mai face distincţie între lacune scuzabile
şi lacune nescuzabile. Lacunele scuzabile mai sînt numite şi primare. Ele
sînt condiţionate de absenţa necesităţii de reglementare juridică a unei relaţii
sociale. Lacunele nescuzabile, numite ulterioare (posterioare), apar în pro-
cesul redactării proiectului actului normativ, cînd este necesară previziunea
legiuitorului privind noile relaţii sociale ce pretind reglementarea juridică.
Lacuna nescuzabilă se constată şi în cazul ignorării regulilor tehnicii legisla -
tive, rezultatul căreia este reglementarea juridică incompletă, insuficientă. 2
O problemă nu mai puţin importantă e şi ceea ce se referă la soluţio -
narea lacunelor. Problema dată implică răspunsul la cel puţin două între -
bări: cine poate constata şi cine poate să lichideze lacunele?
Lacunele pot fi constatate de diverşi subiecţi şi în diverse împrejurări,
în primul rînd, lacunele pot fi constatate de către autorităţile statului. Acest
lucru poate fi făcut şi de către organizaţii nestatale, savanţi, specialişti în
materie, particulari. In special, lacunele se constată de către autorităţile
publice în materie ce ţine de competenţa lor. Prin urmare, constatarea la -
cunelor poate avea loc atît în mod oficial, cît şi neoficial.
în ceea ce priveşte lichidarea lacunelor, aceasta poate avea loc numai
în cadrul oficial şi doar organele statului pot face acest lucru.
Potrivit argumentului a majore ad minus (de la mai mult la mai puţin),
organul legislativ adoptă legi, ceea ce implică interpretarea autentică a aces-
tora, precum şi înlăturarea lacunelor constatate. Deci, Parlamentul trebuie să
înlăture lacunele din legi, declanşînd procedura legislativă. De fapt, fiecare
autoritate publică cu competenţe normative trebuie să înlăture lacunele din
propriile acte normative. Remarcăm şi faptul că autorităţile publice respecti -
ve pot lichida lacunele constatate doar în limita atribuţiilor lor normative.
Legiuitorul, evident, va completa lacunele constatate din legi, hotărîri
cu caracter normativ, Preşedintele Republicii va completa lacunele con -
statate din decretele sale, Guvernul va completa lacunele constatate din
ordonanţele şi hotărîrile cu caracter normativ, adoptate de el etc.
1
2
O6ufan meopim npaaa u socvdapcmea. Vqe6HHK noa pe^. B. B. Jlasapesa, MOCRES, 1994,
pag. 211.
-3 416 i-
Din cele spuse rezultă că autorităţile publice de normare a relaţiilor

sociale (legislativul, autorităţile executive) au dreptul de a soluţiona pro-
blema lacunelor în actele normativ-juridice.
0 altă situaţie se creează în cazul, cînd aplicantul dreptului nu dispune
de competenţă normativă. Aşa, de exemplu, autoritatea judecătorească nu
poate completa lacunele constatate în diverse acte normative. Mai mult ca
atît, conform legislaţiei în vigoare, „instanţa de judecată nu este în drept
să refuze înfăptuirea justiţiei în cauzele civile pe motivul că norma juridi
că lipseşte sau că este neclară" (vezi: alin. (4) al art. 5 al Codului Civil al
Pentru aşa cazuri judecătorul rămîne în cadrul sistemului dreptului în
vigoare, recurgînd la reglementări privind cazuri asemănătoare. O aseme-
nea modalitate de soluţionare a problemelor e cunoscută încă din antichita-
te. Juriştii romani susţineau că se poate trece la ceva asemănător- adsimila
procedere - dacă există identitate de raţiune, de unde, s-a formulat regula
„Ubi aedem est ratio, aedem solutio esse debet". E vorba de analogie.
In viziunea profesorului universitar Sofia Popescu, „analogia este un
raţionament inductiv, incomplet, de o corectitudine aproximativă, prin care
se trece de la un caz particular, la alt caz particular".1
Analogia nu completează dreptul, nu lichidează lacuna. Aceasta rămî-
ne. Unica modalitate de completare a lacunelor este doar adoptarea actului
normativ juridic, care ar conţine normele juridice, lipsa cărora e scoasă în
evidenţă. Analogia este doar o modalitate de a soluţiona o problemă con-
cretă cu care ne confruntăm în practică. Pentru ca analogia să fie acceptată
este necesar să fie îndeplinită următoarea condiţie: asemănările care există
între cazul nereglementat de actul normativ juridic şi cel similar, regle-
mentat de actul normativ juridic trebuie să fie esenţiale şi să prevaleze
asupra deosebirilor dintre ele.
Analogia este utilizată în două variante:
a) analogia legii;
b) analogia dreptului.
Analogia legii (analogia legis) este un procedeu logic la care se re-
curge atunci cînd se constată lipsa normei juridice, care să se refere expres
la cazul ce urmează să fie soluţionat, căutîndu-se o normă juridică care se
referă la o situaţie sau caz asemănător, pentru a fi aplicată cazului supus
soluţionării. Aplicarea analogiei legii este admisă în multe ramuri ale drep-
tului, cum ar fi, de exemplu, dreptul civil, dreptul familial, dreptul muncii
1
^ 417 t-
ş.a. In acelaşi timp, soluţionarea lacunelor dreptului prin analogia legii nu

este absolută. Analogia nu se poate aplica în dreptul penal, „întrucît aici
funcţionează principiul legalităţii incriminării şi cel al legalităţii pedepsei,
care nu permit interpretului să declare noi fapte ca infracţiuni şi nici să
stabilească alte pedepse decît cele prevăzute de lege".1
Analogia dreptului (analogia iuris) este procedeul la care se recurge
atunci cînd la soluţionarea unei cauze se constată nu numai că lipseşte
norma de drept care să se refere în mod expres la cauză, dar nu pot fi găsite
nici norme juridice care să reglementeze cazuri sau situaţii asemănătoare.
Aşadar, analogia dreptului este admisă doar atunci, cînd nu este posibilă
analogia legii. In acest caz, subiectul aplicant va asigura soluţionarea cau-
zei cu ajutorul principiilor generale ale dreptului, în actul de aplicare, apîi-
cantul va justifica necesitatea utilizării analogia iuris, va numi principiile
utilizate şi va da explicaţia lor.
Ambele modalităţi de aplicare a analogiei (analogia legis şi analogia
iuris) reclamă prudenţă. Utilizarea lor este posibilă doar în cazuri strict
necesare şi în măsura în care legiuitorul permite acest lucru.
______________________________________________
1. în ce constă realizarea dreptului? Concretizaţi importanţa reali
zării dreptului.
2. Concretizaţi esenţa ideologiei realizării dreptului.
3. Ce forme de realizare a dreptului cunoaşteţi? Cum e tratată pro
blema în literatura juridică?
4. în ce constă esenţa respectării, executării normelor juridice?
5. în ce constă esenţa aplicării normelor juridice?
6. în ce cazuri de realizare a dreptului se impune intervenţia autori
tăţilor publice şi persoanelor oficiale?
7. Ce etape pot fi evidenţiate în procesul de aplicare a dreptului?
Faceţi o caracteristică a acestora.
8. Comparaţi actul normativ juridic cu cel aplicativ. Ce acte aplica
tive adoptă autorităţile publice?
9. Ce înţelegem prin lacune în drept şi care e cauza apariţiei acestora?
10. în ce cazuri e posibilă analogia şi care sînt modalităţile ei?
1
Gheorghe C. Mihai, Fundamentele dreptului. Argumentare şi interpretare în drept, Bucu-
reşti, 1999, pag. 326.
^ 418 &
Chişinău, 2002.
reşti, 2001.
5. BajiepHH Jlasapes, Tlpodenu e npaee u nymu ux ycmpanenun, Kasant,
1974.
6. Radu l. Motica, Gheorghe Mihai, Teoria generală a dreptului, Bucu
reşti, 2001.
8. Boris Negru, Violeta Cojocaru, Tehnica legislativă, Chişinău, 1997.
9. Tlpodnemu o6uţeu meopuu npaea u zocydapcmea. VHe6HHK fljm
rio,n o6meiî pe/ţ. npotji. B. C. HepceciiHua, MocKBa, 1999.
419
Interpretarea
normelor juridice
^
WKitf!.si;l^şenîru apenmteĂgfea&tei
soluţii | fi Ş»««ftc gye€££e-/îQfe. Mcîp4:o
S^w
Ofele
Conceptul şi însemnătatea interpretării. Principiile
interpretării. Obiectul interpretării. Formele
interpretării, caracteristica lor. Metodele
interpretării. Metoda logică. Reguli şi argumente
logice de interpretare. Metoda gramaticală.
Metoda sistematică. Metoda istorică. Metoda
teleologică. Rezultatul interpretării. Litera şi
spiritul legii. Abuzul de drept şi frauda la lege.
17.1. Conceptul interpretării normelor juridice
Normele juridice, pentru a-şi atinge scopul în vederea căruia au fost
elaborate, trebuie să fie respectate, executate sau aplicate, adică traduse în
viaţă. Insă pentru a putea fi realizate, normele juridice trebuie să fie cu-
noscute, înţelese de către toţi subiecţii, înţelegerea, cunoaşterea sensului
adecvat ai normei se impune în mod imperativ, mai ales în procesul de
aplicare a normelor de drept. Organul de aplicare, persoana oficială trebuie
să clarifice cu toată precizia textul normei juridice şi să fie convinsă în
veridicitatea variantei de comportare prescrise de legiuitor. Acest lucru se
face în cadrul interpretării normelor juridice.
Interpretarea constituie o operaţie logico-raţională care, lămurind în-
ţelesul exact şi complet al dispoziţiilor normative, oferă soluţiile juridice
adecvate pentru diferitele situaţii cu care ne confruntăm.
Aşadar, interpretarea este „operaţiunea prin care se stabileşte o legă-
tură logică între dreptul astfel conceput şi execuţia lui, încercîndu-se să se
deducă aceasta din urmă din cel dinţii".1
Din cele expuse mai sus, rezultă următoarele:
a) interpretarea apare ca o etapă a procesului de aplicare a dreptului;
a) scopul acestei operaţiuni logice constă în a scoate în evidenţă vo
inţa legiuitorului materializată în norma juridică ce se aplică;
b) subiectul care aplică norma juridică urmează să se convingă că
starea de fapt cu care el se confruntă se încadrează în ipoteza nor
mei juridice ce se aplică.
Prin urmare, „operaţia logico-raţională de interpretare a legii se ca- .:,
racterizează prin finalitatea sa practică (asigurarea aplicării corecte a legii) ,
şi prin folosirea unor metode specifice, adecvate operaţiunii de desluşire a

înţelesului exact al legii".2
Necesitatea interpretării e condiţionată de următorii factori, în primul
rînd, norma juridică are un caracter general, impersonal, tipic şi nu poate
cuprinde toate situaţiile posibile care apar în viaţă. Dar ea se aplică pentru
anumite situaţii concrete. Deseori e necesar de a răspunde la întrebarea:
în ce măsură cazul concret dat este cuprins de norma juridică sau norma
juridică dată se referă sau nu şi la cazul concret dat? Pentru a da răspuns
1
2
Ion Dogarii, Opera citată, pag. 226.
-l 422 &
la această întrebare, e necesar de a cunoaşte norma juridică la justa sa va-

loare, de a şti precis ce a avut în vedere legiuitorul, ce scop a urmărit el,
adoptînd norma juridică dată.
In al doilea rînd, orice normă juridică nu activează izolat, ci în cadrul
unui sistem bine determinat, unde fiecare normă îşi are menirea sa. O nor-
mă poate fi înţeleasă mai bine numai dacă va fi privită în contextul general
al normelor sistemului de drept, ramurii de drept, actului normativ dat. La
înţelegerea adecvată a sensului normei juridice ne ajută şi principiile drep-
tului (principiile generale, interramurale, ramurale).
în al treilea rînd, adeseori interpretarea normelor dreptului se impune
şi de necesitatea de a înţelege terminologia, stilul folosit de legiuitor.
în fine, în procesul de aplicare a dreptului pot fi şi cazuri de regle-
mentări contradictorii, neclare, confuze. Pentru a ieşi din asemenea situaţii
poate apărea necesitatea ca legiuitorul să facă unele precizări, concreti-
zări.
Bineînţeles, ar fi ideal, dacă o lege ar fi scrisă pe înţelesul tuturor,
dacă ea ar fi clară, limpede. După cum menţiona Mircea Djuvara, „dacă
legea este limpede, judecătorul nu are decît sarcina s-o aplice: optima lex,
qual minimum judici, optimusjudex qui minimum sibi - cea mai bună lege
este aceea care lasă cît mai puţin la aprecierea judecătorului şi cel mai bun
judecător este acela care, în hotărîrea pe care o dă, se întemeiază în aşa fel
pe lege, încît arbitrarul său să fie cît mai redus".'
Referindu-ne la problema interpretării, am vrea să atragem atenţia şi
la unele probleme ce ţin de denumirea acestei instituţii. Denumirea are ca
punct de plecare precizarea elementelor ce urmează să fie interpretate, în
dependenţă de aceasta, în literatura ştiinţifică sînt utilizate pe larg aseme-
nea denumiri, cum ar fi: „interpretarea legii", „interpretarea dreptului".
Ambele expresii sînt cunoscute demult, la acestea adăugîndu-se şi o a treia
denumire: „interpretarea normelor juridice". Evident, că apare întrebarea:
care din aceste denumiri este mai corectă?
La baza expresiei „interpretarea legii", stă, indiscutabil, izvorul drep-
tului. Dat fiind faptul că izvorul principal al dreptului este actul normativ,
legea ocupînd pe scara ierarhică primul loc, în practică se utilizează mai
mult expresia „interpretarea legii".
în acest caz cuvîntul lege este utilizat în sensul său larg, avîndu-se
în vedere atît legea propriu-zisă, cît şi actele normative subordonate legii
(ordonanţe, hotărîri, decrete etc.).
1
-^ 423 =-
Expresia „interpretarea dreptului" a fost utilizată iniţial pentru a ex-

prima interpretarea dreptului cutumiar şi a dreptului creat de judecător,
interpretare ce avea la bază ideea caracterului nelacunar al dreptului. Mai
tîrziu această expresie a început să fie folosită atît pentru dreptul scris, cît
şi pentru dreptul nescris. In prezent expresia „interpretarea dreptului" este
folosită pentru a denumi activitatea de interpretare a dreptului creat de
autorităţile publice.
în ultimul timp întîlnim, de asemenea, expresia „interpretarea norme-
lor juridice".
în viziunea noastră, nu e cazul de a da prioritate uneia sau altei expre-
sii. Totul depinde în ce context e studiată problema interpretării, ca acti-
vitate de concretizare a conţinutului real al materialului normativ juridic.
Totuşi, o analiză a expresiilor utilizate în literatura juridică ne vorbeşte
de faptul că prioritate se dă expresiei „interpretarea normelor juridice".
Acest lucru se face, probabil, din simplul considerent că norma juridică
este celula de bază, elementul primar, piatra de temelie din care este con-
stituit întregul zid normativ-juridic al unui stat. în ceea ce ne priveşte,
la tratarea problemei interpretării vom utiliza, după caz, toate expresiile
nominalizate.
Pe parcursul istoriei, problema interpretării dreptului a fost tratată în
mod diferit. Astfel, iniţial a dominat principiul conform căruia „nu poate
interpreta legea decît cei ce a făcut-o" (ejus est interpretări legem cujus est
condere}. Aplicarea acestui principiu e caracteristică îndeosebi regimurilor
autoritare, despotice, în această concepţie, judecătorul reprezintă un
mecanism orb de aplicare a legii. Cu alte cuvinte, judecătorii nu sînt „decît
gura care rosteşte cuvintele legii...".' Concepţia aceasta era cunoscută de
pe timpurile lui Justinian, „a fost mai ales concepţia lui Napoleon şi a ju-
riştilor care au interpretat Codul Napoleon. Ea este reprezentată în Franţa
prin aşa-zisa şcoală a exegezei, şcoală care socoteşte că textele îmbrăţişea-
ză toate împrejurările şi trebuie prin urmare să se aplice în mod mecanic
de judecător în fiecare speţă.2
Cele expuse scot în evidenţă ideea de la care porneşte teoria exegetică
despre care pomeneşte Mircea Djuvara: tot dreptul se găseşte în lege şi in-
terpretul trebuie să caute soluţia cazurilor neprevăzute de lege tot în lege.
Această teorie se poate rezuma, după cum pe bună dreptate afirmă Alexan-
dru Văllimărescu, „în două formule sugestive ale prof. Geny: fetişismul
1
Montesquieu, Opera citată, pag. 203.
2
-Ş 424 &
legii scrise şi abuzul abstracţiunilor logice. De altfel, cele două caracte-

ristici sînt strîns legate între ele. într-adevăr abuzul abstracţiunilor logice
nu este decît o consecinţă a fetişismului legii scrise".1 La formarea acestei
concepţii a contribuit şi faptul codificării, în general, şi apariţiei Codului
civil francez, în special. Or, cum o remarcă Ge'ny cu drept cuvînt şi cum au
crezut şi autorii Codului civil, un cod este pur şi simplu o operă de clasare
şi unificare, iar nu o operă de creare a dreptului. „On ne fait pas un Code,
ii se fait avec le temps", zicea Portalis.2 (Un cod nu se face, el se crează cu
timpul - nota autorilor). Nici Napoleon nu admitea interpretarea normelor
cuprinse în Codul civil de la 1804. La apariţia primelor comentarii făcute
de jurişti pe marginea Codului civil, Napoleon ar fi spus: „Mon code este
perdu!"; „II n'y a plus de Code civil!" („Codul meu este pierdut!"; „Nu
mai există Cod civil").
Pe măsura dezvoltării societăţii, principiul nominalizat mai sus e pus
la îndoială. Ca urmare, interpretarea dreptului, completarea sau chiar mo-
dificarea normelor juridice pe această cale este argumentată. Astfel, de
exemplu, la sfîrşitul secolului al XlX-lea, în Germania, Ihering, condam-
nînd şcoala istorică a lui Savigny, arată că dreptul este rezultatul unei lup-
te: „Un drept cîştigat fără nici o silinţă stă pe aceeaşi linie cu copiii aduşi
de barză; ce a putut să aducă barza poate oricînd răpi vulpea sau vulturul,
însă mama care şi-a născut copilul nu lasă pe nimeni să i-1 răpească şi nici
poporul drepturile şi instituţiile cucerite prin muncă sîngeroasă. Se poate
spune tocmai că energia iubirii, cu care un popor se alipeşte de un drept al
său şi îl apără, este determinată de miza de osteneală şi de sforţările care
i-a costat. Nu simpla obişnuinţă, ci jertfa, este în stare să făurească cea
mai puternică legătură între un popor şi dreptul său. Şi dacă Dumnezeu
vrea binele unui popor nu îi dăruieşte lucrul de care are nevoie, nici îi
uşurează munca pentru a-1 dobîndi, ci, dimpotrivă, tocmai, i-o îngreuiază.
In acest înţeles, nu şovăiesc să spun: lupta, pe care o reclamă dreptul ca să
poată lua naştere nu este un blestem, ci o binecuvîntare".3 După el, soluţia
problemelor juridice nu trebuie căutată în jocul unei logici a conceptelor,
ci într-o conştientizare, înţelegere a scopurilor practice şi a mijloacelor de
realizare a dreptului în conformitate cu scopul propus, în aceeaşi ordine de
idei, Francois Ge'ny afirmă cu putere că dreptul nu înseamnă doar lege. în
opera sa fundamentală „Metode de interpretare şi izvoare în dreptul pri-
vat pozitiv", apărută în 1899, Ge'ny menţionează: „Oricîtă ascuţime i-am
1
2
Ibidem, pag. 371.
3
-= 425 =-
atribui, mintea omului nu e capabilă să cuprindă în întregul ei imaginea

lumii în care se mişcă. Şi această iremediabilă infirmitate este cu deosebire
evidentă în domeniul juridic care, pentru a fi înţeles în totalitate, presupune
să ştim dinainte toate raporturile umane apte să dea naştere la conflicte de
interese şi aspiraţii..."
Avînd în vedere insuficienţele voinţei parlamentare în a exprima cu
exactitate ce vrea, Ge'ny afirmă: „Voinţa legislativă care n-a ştiut să devină
conştientă de ea însăşi, să se fixeze într-un ţel precis, pentru a-1 traduce
prin actul autentic al legii, rămîne neavenită pentru interpret şi nu poate fi
luată în consideraţie în aplicarea dreptului pozitiv .... Trebuie să renunţăm,
chiar şi în regimul nostru actual de codificare, să vedem în legea scrisă o
sursă completă şi suficientă de soluţii juridice".1
La ideea unei interpretări libere a dreptului, adică dincolo de nor-
ma scrisă, de norma juridică în general, ajung şi reprezentanţii doctrinelor
sociologice.2 Unul din fondatorii veritabili ai sociologiei dreptului Eugen
Ehrlich vizează orientarea sa spre realitatea socială a dreptului. Lui îi re-
vine teza potrivit căreia „centrul de gravitate a dreptului în epoca noastră,
ca şi în toate celelalte timpuri, nu trebuie să fie căutat nici în lege, nici în
jurisprudenţă sau în doctrină, nici mai general, într-un sistem de reguli, ci
în societatea însăşi".3
O altă teorie, care se referă la problema interpretării, este teoria au-
tonomiei textelor. Această teorie, elaborată de Pierre Pescatore, susţine că
textul legii reprezintă limitele împuternicirilor legiuitorului. Tot ceea ce
este necesar dincolo de aceste limite, pentru a asigura aplicarea legii, revi-
ne organelor de aplicare a dreptului. Textul legii trebuie înţeles şi interpre-
tat în sine, fără referiri la elementele de interpretare extrinseci.4
17.2. Principiile interpretării

Interpretarea are drept scop scoaterea în evidenţă a conţinutului exact
şi complet a prevederilor normativ-juridice. Pentru a atinge acest scop su-
biectul interpretativ recurge la anumite metode, mijloace, procedee, tehnici
şi principii, în această ordine de idei prezintă un interes sporit problema
principiilor interpretării. Această problemă tot mai mult este abordată în
cursul Teoriei generale a dreptului şi statului.
1
2
Genoveva Vrabie, Sofia Popescu, Opera citată, pag. 67.
3
4
Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului. Bucureşti, 2000, pag. 283.
-^ 426 t-
Principiile interpretării pot fi privite ca ideile fundamentale, dirigui-

toare, călăuzitoare pe care se întemeiază cel care interpretează dreptul.
In viziunea profesorilor universitari Ion Dogaru, Dan Claudiu Dăni-
şor, Gheorghe Dănişor, aceste principii sînt aplicabile tuturor domeniilor
dreptului. La ele pot fi atribuite următoarele:
/. „Tot ceea ce nu este prohibit este permis". Cu alte cuvinte, se ad-
mite tot ceea ce legea nu interzice. Acest principiu se pronunţă în
favoarea libertăţii de acţiune a individului. El este perfect aplicabil
tuturor ramurilor de drept, inclusiv dreptului penal, care consideră
infracţiuni doar acele fapte (acţiuni, inacţiuni), care sînt prevăzute
de partea specială a Codului Penal. Rolul acestui principiu nu
trebuie absolutizat şi cel care interpretează dreptul va ţine cont de
acest lucra. De exemplu, acest principiu nu se răsfrînge asupra
tuturor subiecţilor dreptului. Bunăoară, autorităţile publice sînt în
drept să facă doar ceea ce rezultă din competenţa lor. Persoanele
juridice cu scop nelucrativ pot desfăşura numai activitatea prevă-
zută de lege şi de actul de constituire.
2. Regula continuităţii interpretării. E un principiu care se pronunţă
în favoarea stabilităţii sensului normei juridice, stabilităţii raportu
rilor juridice. Această regulă arată că interpretarea, odată stabilită
într-un sens, nu trebuie prea uşor să fie modificată.
3. Principiul efectului util. Acest principiu porneşte de la premisa că
legiuitorul a edictat norme juridice aplicabile, care vor produce
efecte juridice, utilitatea cărora nu poate fi contestată. Din aces
te considerente prevederile normativ juridice vor fi interpretate în
scopul transpunerii lor în viaţă.
4. Controlul interpretării în raport cu rezultatul practic. Acest prin
cipiu porneşte de la premisa conform căreia, în cazul în care textul
normei juridice permite mai multe interpretări, trebuie să evidenţi
em rezultatul practic la care ar duce fiecare din aceste interpretări.
Cele absurde vor fi respinse şi se va aplica varianta oportună.
5. Dispoziţiile generale nu derogă de la cele speciale (generalia spe-
cialibus non derogant). Presupunînd că unei situaţii i se pot aplica
două norme, una fiind generală şi alta specială unui caz dat, se va
aplica norma specială.
6. Trebuie să interpretăm totdeauna cu bun simţ. Prin aceasta se îna
intează cerinţa ca interpretul să facă, prin interpretare, să prevaleze
sensul uzual asupra celui tehnic.1
-Ş 427 &
Aproximativ aceleaşi principii de interpretare sînt nominalizate şi de

către profesorul Sofia Popescu şi anume:
• Normele juridice trebuie să fie întotdeauna astfel interpretate, încît
efectul lor să fie asigurat. Este inadmisibilă interpretarea care ar
anula efectul practic al normei.
• Tăcerea legii poate fi interpretată în favoarea libertăţii de acţiune.
Se admite tot ceea ce legea nu interzice.
• Trebuie să fie asigurată continuitatea în interpretare, în cazul în
care s-a consolidat, s-a statornicit o anumită interpretare a legii, ea
nu trebuie schimbată cu uşurinţă.
• Atunci cînd un text este susceptibil de mai multe interpretări, nu se poa
te reţine interpretarea care ar duce la rezultate injuste, inechitabile.1
Profesorul Gheorghe Mihai, în valoroasa sa lucrare „Fundamentele
dreptului. Argumentare şi interpretare în drept" (Bucureşti, 2000), consi-
deră că principii care ar asigura întregimea raţională a interpretării sînt:
• Principiul unităţii între litera şi spiritul legii, care are ca efect evi
tarea soluţiilor dogmatice, abuzul sau arbitrariul;
• Principiul supremaţiei voinţei legiuitorului;
« Principiul contextualizării;
• Principiul evaluării;
• Principiul corelării;
• Principiul adecvării formei juridice la semnificaţia din conţinut;
» Principiul coerenţei logice;
» Principiul validităţii juridice.2
173. Obiectul interpretării

Legea este expresia unei voinţe inteligente, cum se exprimă profeso-
rul Ge'ny. Deci, în procesul interpretării, acesta va fi elementul fundamen-
tal. Interpretul se va interesa nu atît de modalităţile de definitivare a acestei
voinţe inteligente, cît de sensul legii în faţa unor cazuri prevăzute de ea.
Acest sens nu poate fi găsit decît în voinţa legiuitorului, care şi constituie
obiectul interpretării.
în interpretarea legii distingem două cazuri:
a) legea a statuat şi sensul ei este clar;
b) legea a statuat însă sensul ei este îndoielnic. 3
1
2
Gheorghe C. Mihai, Opera citată, pag. 161.
3
^ 42 8 g-
In doctrina tradiţională s-a susţinut că textele clare şi precise trebuie

să fie aplicate direct, că ele nu trebuie să fie interpretate. O asemenea abor-
dare a problemei nu poate fi acceptată. Interpretarea este obligatorie în
toate cazurile de aplicare a dreptului, ea fiind o etapă obligatorie şi absolut
necesară a acestui proces. Prin urmare, interpretarea nu trebuie privită ca o
operaţiune ocazională, ca una necesară doar în cazul imperfecţiunii legii,
în acest sens, Laurent spunea: „înseamnă să ne facem o falsă idee asupra
interpretării crezînd că nu trebuie să recurgem la ea decît atunci cînd legile
sînt obscure sau insuficiente. Dacă ar fi fost aşa, s-ar fi putut crede că im-
perfecţiunea legii face interpretarea necesară ... Este suficient să reflectăm
un moment la esenţa legilor, pentru a ne convinge că necesitatea interpre-
tării rezultă mai puţin din obscuritatea sau insuficienţa lor, decît din natura
lor... Legiuitorul se găseşte în imposibilitatea de a lua o decizie particulară
pentru toate diferendele care se nasc între oameni; ce îi rămîne atunci de
făcut? El trebuie să procedeze nu pe calea deciziilor particulare, ci pe calea
deciziilor generale. Ceea ce înseamnă că el stabileşte principiile pe care
apoi judecătorul trebuie să le aplice contestaţiilor ce sînt aduse în faţa sa.
Opera interpretului este această aplicare a unui principiu la un caz dat. Re-
zultă de aici că interpretarea este o necesitate permanentă, indiferent care
ar fi perfecţionările care s-ar aduce legislaţiei. Principiile, oricît de bine
formulate le-am presupune, rămîn întotdeauna abstracţii. Cînd este vorba
de a da viaţă lucrurilor abstracte, dificultăţile sînt nenumărate. Revine şti-
inţei interpretului să le rezolve".1 Din cele spuse rezultă că interpretarea
este inerentă oricărei norme juridice.
în legătură cu obiectul interpretării normelor juridice trebuie să pre-
cizăm că sînt supuse interpretării toate cele trei elemente ale normelor:
ipoteza, dispoziţia, sancţiunea.
Ipoteza normelor juridice este necesar de a fi interpretată pentru a
cunoaşte şi a clarifica cu exactitate: căror categorii de subiecţi de drept
norma dată se adresează şi care sînt condiţiile, împrejurările sau faptele
la care se referă prescripţia acesteia. Anumite probleme e posibil să apară
în cazul ipotezelor relativ determinate, în situaţia în care sînt prezentate
împrejurările la care se aplică dispoziţia, dar nu este prevăzut conţinutul
concret al acestor împrejurări (în caz de necesitate; orice persoană ..., fi-
ecare om ... etc.). Interpretul va trebui să precizeze situaţiile cărora nu li
se aplică prevederile normei juridice, precum şi găsirea situaţiilor la care
429
legea deşi nu face referiri exprese, pot fi soluţionate potrivit prevederilor

normei respective.
La fel este necesară interpretarea dispoziţiei normei juridice. Interpre -
tarea are ca obiect stabilirea drepturilor şi obligaţiilor ce revin persoane -
lor fizice sau juridice, stabilite în cadrul dispoziţiei normei juridice. Se va
preciza, de asemenea, conduita concretă prescrisă de legiuitor subiecţilor:
ce urmează de făcut sau, dimpotrivă, ce nu trebuie de făcut. Interpretul va
constata cu exactitate modul de reglementare a conduitei prescrise (e vor-
ba de un ordin, o poruncă, un comandament care se referă fie la săvîrşirea
unei acţiuni, fie la inacţiune, sau e vorba de o posibilitate de a face sau de
a nu face ceva); gradul şi intensitatea incidenţei, sfera de aplicare, forţa
juridică a normelor etc.
Interpretarea este necesară şi în privinţa sancţiunii normei juridice.
Interpretul va preciza consecinţele ce decurg din realizarea sau nerealiza-
rea prescripţiilor normative, ce anume măsuri vor fi aduse la îndeplinire
sub şi prin autoritatea statului.
Astfel, prin interpretare se va constata cu exactitate cîmpul de aplicare
a normelor juridice în timp, în spaţiu, asupra persoanelor.
Nu de puţine ori interpretarea va stabili dacă o normă nouă a abrogat
sau nu, total sau parţial, o normă mai veche.
17 A
Interpretarea dreptului cunoaşte mai multe forme. Pentru a stabili for-
mele (felurile, genurile) interpretării se folosesc mai multe criterii:
a) puterea obligatorie sau lipsa acesteia;
b) metoda folosită pentru interpretarea normelor juridice;
c) rezultatul la care se ajunge prin interpretare etc.
Formele interpretării în funcţie de organul care o face
Problemele principale care formează obiectul expunerii ce urmează
sînt următoarele:
1. Cine sînt cei care interpretează normele juridice?
2. Care este autoritatea interpretării pe care ei o fac?
3. Cum urmează să utilizeze rezultatele interpretării cei care realizea
ză normele juridice?
Interpretarea dreptului constituie o activitate la care participă diferite su-
biecte, în dependenţă de calitatea subiectului şi, ca urmare a acestei calităţi, de
forţa ei juridică, interpretarea poate fi de două feluri: oficială şi neoficială.
-i 430 &
Această clasificare este cunoscută încă în doctrina Romei Antice şi

e pe larg răspîndită în doctrina contemporană. Acest lucru se explică prin
faptul că criteriile acestei clasificări au rămas aceleaşi: calitatea autorului
interpretării.
L Interpretarea oficială este interpretarea ce se înfăptuieşte de un
organ de stat în exercitarea atribuţiilor ce-i revin, potrivit legii.
Ca regulă, organele care emit acte normative procedează uneori la
interpretarea acestora prin acte interpretative. Atunci această interpretare
poartă denumirea de interpretare autentică.
Interpretarea oficială are forţă juridică obligatorie. Actul de interpre-
tare oficială se echivalează după forţa juridică cu actul normativ supus
interpretării.
Să analizăm, de exemplu, cine dispune de dreptul de a interpreta în
Republica Moldova legea. Amintim că există trei categorii de legi: legi
constituţionale, legi organice şi legi ordinare.
Conform Constituţiei, interpretarea oficială a Constituţiei şi a legilor
constituţionale ţine de competenţa exclusivă a Curţii Constituţionale (vezi
prevederile de la litera b) a alin. (1) al art. 135).
Interpretarea oficială a legilor organice şi ordinare ţine de competenţa
Parlamentului (vezi prevederile literei c) al art. 66 al Constituţiei).
Curtea Constituţională, fiind unicul subiect cu dreptul de a interpreta
legile constituţionale, poate să interpreteze oficiai şi celelalte categorii de
legii: organice şi ordinare. (Conform argumentului: a majori ad minus
-cine poate mai mult, poate şi mai puţin).
Scopul interpretării Constituţiei de către Curtea Constituţională constă
în următoarele, în primul rînd, clarificarea sensului concret al normelor con-
stituţionale în vederea soluţionării unor litigii concrete, iar în al doilea rînd,
găsirea modelului optim de abordare şi soluţionare a unor situaţii particulare
prin aplicarea principiilor generale constituţionale. O altă contribuţie impor-
tantă a Curţii Constituţionale la interpretarea dreptului se prefigurează prin
activitatea de control a constituţionalităţii legilor, în această activitate Curtea
Constituţională, utilizînd principiile generale ale dreptului, ajută organelor
juridice să interpreteze corect legile. 1 Curtea Constituţională în activitatea
sa de interpretare adoptă hotărîri. Hotărîrile Curţii Constituţionale sînt defi-
nitive şi nu pot fi atacate (vezi alin. (2) al art. 140 al Constituţiei). Atribuţia
de interpretare a Constituţiei de către Curtea Constituţională este una funda-
mentală, căci soluţionarea oricărui caz cere interpretarea normei sau norme-
' Elena Aramă, luliana Savu, Controverse teoretice şi practice ale interpretării dreptului
(Studiu didactic), Chişinău, 2005, pag. 128-130.
-â 431 &
lor supuse controlului de constituţionalitate în raport cu Constituţia. Actele

interpretative ale Curţii Constituţionale sînt considerate părţi constitutive ale
actelor supuse interpretării şi au aceeaşi forţă juridică ca şi acestea, fiind
obligatorii pentru toţi subiecţii dreptului.
Legile organice şi legile ordinare pot fi interpretate şi de către Parla-
mentul Republicii Moldova. Parlamentul va interpreta legile, în ansamblu,
sau anumite părţi ale acestora, prin adoptarea unor acte interpretative
-legi interpretative. Legile interpretative nu vor genera noi norme juridice.
Ele doar vor explica, tălmăci acele prevederi normativ-juridice, care deja
există în legile supuse interpretării, dar care nu sînt înţelese la justa lor
valoare de către cei care urmează să le transpună în viaţă. In această ordine
de idei, Duguit arată: „Nu trebuie ca, legiuitorul, sub acoperirea că face o
lege interpretativă, să edicteze o dispoziţie nouă. Dacă ar face-o, caracterul
interpretativ pe care el îl va da legii, va echivala cu o dispoziţie prin care va
atribui caracter retroactiv unei legi... Legiuitorul, care, sub o formă oare-
care, dă efect retroactiv unei legi, edictează o dispoziţie contrară dreptului
superior. Puţin importă că legiuitorul, pentru a acoperi încălcarea dreptului
pe care o comite, dă legii sale un caracter interpretativ. Este un act de ipo-
crizie care nu poate acoperi o violare flagrantă a dreptului. Legea retroac-
tivă rămîne o lege contrară dreptului chiar cînd ea se prezintă sub forma
legii interpretative".1 Legile interpretative, prin urmare, nu modifică, ci
doar completează conţinutul deja existent al normelor juridice. Ele nu sînt
legi noi. Ele sînt părţi componente ale legilor în vigoare şi vor avea aceeaşi
forţă juridică ca şi acestea. Modalitatea de adoptare a legilor interpretative
este echivalentă cu modalitatea de adoptare a legilor (organice, ordinare)
supuse interpretării.
Interpretarea oficială poate fi atît .generală, cît şi cazuală.
Generală este interpretarea care îmbracă forma unor norme obligato-
rii cu caracter general.
Interpretarea cazuală este forma interpretării oficiale care se realizează
cu prilejul soluţionării de către organele competente a unor cazuri concrete.
2. Interpretarea neoficială este interpretarea făcută de subiecţi ce nu
dispun de dreptul de a interpreta oficial actul normativ. Interpretarea neo-
ficială se face de către savanţi, de către avocaţi, de către alţi cetăţeni etc.
Fiind făcută de subiecţi ce nu sînt purtători ai unei părţi din puterea de stat,
interpretarea neoficială nu are forţa juridică obligatorie. Dar, în cazul în
care soluţiile propuse conving organul cu drept de interpretare oficială de
1
Duguit, Trăite de droit constitutionnel, t. 2, Paris, 1928, pag. 274-275.
-Ş 432 t-
oportunitatea soluţiei date, interpretarea neoficială capătă o însemnătate

foarte mare. în această ordine de idei, o însemnătate semnificativă o are
interpretarea doctrinală.
Interpretarea doctrinară este cuprinsă, de obicei, în operele ştiinţifice, este
mai sistematică, mai generalizantă decît interpretarea oficială. Făcută într-un
climat de liberă cercetare ştiinţifică, interpretarea doctrinară este mai îndrăz-
neaţă, poate scoate în evidenţă anumite lacune, neajunsuri ale legislaţiei în vi-
goare, poate face propuneri concrete de perfecţionare şi îmbunătăţire calitativă
a materialului normativ juridic. Interpretarea doctrinară deseori promovează
idei noi în materie de drept, prin receptarea schimbărilor sociale şi care trebuie
să-şi găsească reflectare în drept. Interpretarea doctrinară se bucură de autori-
tate ştiinţifică şi nu oficială. Ea nu este obligatorie, ci facultativă.
în cazul interpretării neoficiale o importanţă deosebită revine inter-
pretării făcute de Curtea Supremă de Justiţie. Fiind organul suprem in-
stituit în vederea realizării justiţiei, Curtea Supremă de Justiţie, împreună
cu celelalte instanţe judecătoreşti, urmăreşte aplicarea corectă şi unitară
a legilor pe întreg teritoriul statului. Conform Legii Republicii Moldova
cu privire la Curtea Supremă de Justiţie, Curtea Supremă generalizează
practica judiciară, analizează statistica judiciară şi dă explicaţii, din oficiu,
în chestiunile de practică judiciară, în această ordine de idei, un rol impor-
tant revine Plenului Curţii Supreme de Justiţie. Acesta intervine şi adoptă
decizii în cazurile necesitării oferirii unor soluţii pe probleme ce generează
divergenţe, explicaţii diverse pe una şi aceeaşi problemă. Deşi interpretă-
rile făcute de Plenul Curţii Supreme de Justiţie nu au un caracter obligato-
riu, dat fiind independenţa judecătorilor, acestea contribuie la clarificarea
şi aplicarea uniformă a legilor de către toate instanţele judecătoreşti, în
literatura juridică pe bună dreptate se afirmă că „deciziile Curţii Supreme
nu par să creeze noi norme de drept, mai degrabă le completează pe cele
existente, în sensul îmbogăţirii lor. Aceasta o face prin decelarea sensului
real general al normei în vigoare, din insuficienţele naturale ale limbajului
folosit de legiuitor ... Dacă exprimarea unei norme de drept e confuză, per-
mitînd extragerea a două sau mai multe sensuri, deşi ea nu are decît unul,
realul, atunci decizia de îndrumare nu poate spune decît că acela (acesta) e
sensul real, impunîndu-1 prin o regulă generalizatoare".1
Nu mai puţin importantă e şi interpretarea făcută de fiecare cetăţean.
Comportamentul adecvat al fiecăruia din noi în mare măsură e determinat
şi e influenţat de interpretarea cotidiană a lumii normelor juridice.
1
Gheorghe C. Mihai, Radu I. Motică, Fundamentele dreptului. Teoria şi filosofici dreptului,
Bucureşi, 1997, pag. 115.
-Ş 433 &
17.5. Metodele interpretării

Prin metode de interpretare înţelegem totalitatea procedeelor folosite
pentru clarificarea conţinutului prevederilor normelor juridice, clarificare
care se face în scopul aplicării lor la cazuri concrete.
In procesul de interpretare a textelor normelor juridice se aplică cele
mai diverse metode. Deseori, pentru a înţelege la justa valoare o normă
juridică, se apelează concomitent la două sau la mai multe metode.
In continuare ne vom referi la caracteristica celor mai aplicabile me-
tode de interpretare a dreptului.
Metoda logică
Este cea mai larg întîlnită între procedeele de interpretare a normei ju-
ridice. Ea constă în folosirea unor procedee ale logicii formale generale.
Metoda logică nu poate fi separată de celelalte metode sau procedee,
deoarece orice lămurire a sensului normei juridice se sprijină pe utilizarea
judecăţii logice. Printre procedeele, regulile logice, sînt frecvent utilizate
următoarele reguli:
a) excepţia este de strictă interpretare;
b) unde legea nu distinge nici interpretul n-o poate face;
c) legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei, ci nu invers.
Excepţia este de strictă interpretare. Această regulă trebuie de în-
ţeles în sensul că excepţiile nu pot fi create prin interpretare, în cazul
interpretării nu se generează, nu apar noi norme juridice, ci este doar
lămurit conţinutul normelor existente.
Unde legea nu distinge, nici interpretul n-o poate face („ubi lex
non distinguit, nec nos distinguere debemus") - este regula potrivit că -
reia în cazul unei formulări generale a textului normativ subiectul
interpretării nu poate introduce distincţii, deosebiri. Aplicarea, de aseme-
nea, e generală.
Legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei, ci nu invers (,^4ctus
interpretandus est potius ut valeat quam ut pereaf) - este regula potrivit
căreia nu trebuie să fie căutate pricini pentru a nu aplica legea. Atît timp cît
o lege e în vigoare, ea urmează să fie realizată practic. Sarcina interpretului
e de a găsi soluţia oportună de aplicare a legii în toate împrejurările.
Pe lîngă regulile enumerate, metoda logică se sprijină şi pe anumite
argumente sau procedee de demonstraţie. La ele se atribuie următoarele:
1. Argumentul per a contraria. Acest argument se bazează pe legea
logică a terţului exclus (tertium non datur). Conform argumentului dat, în
-= 434 &
Teoria generală a dreptului şi sîatului
cazul noţiunilor contradictorii, care se neagă una pe alta, doar una poate fi
adevărată, cealaltă este falsă. Cu alte cuvinte, cine susţine o teză neagă teza
contrară (quj dicide uno, de altero negat).
Acest principiu logic de interpretare se bazează pe ideea neconcordan-
ţei. Astfel, dacă legea prevede o sancţiune pentru o persoană care a săvîrşit
o infracţiune, ea nu poate să prevadă, în acelaşi timp, pentru aceeaşi persoa-
nă şi pentru aceeaşi faptă, şi o răsplată. De aici rezultă că un mijloc de probă
nu poate dovedi în acelaşi timp că evenimentul a avut şi nu a avut loc.
2. Argumentul ad absurdum — readucere la absurd. Cu ajutorul aces
tui argument se demonstrează că o anumită soluţie propusă prin interpre
tare este singura posibilă, deoarece orice altă soluţie ar duce la consecinţe
inadmisibile, absurde, care ar contraveni legii.
De exemplu, art. l din Constituţia Republicii Moldova prevede: „(1)
Republica Moldova este un stat suveran şi independent, unitar şi indivizi-
bil". De aici rezultă că ar fi absurd să spunem că Republica Moldova este
un stat federal. Singura interpretare este aceea că Republica Moldova este
un stat unitar. Orice altă interpretare va fi incorectă, absurdă, va fi contrară
legii constituţionale.
3. A majori ad minus (cine poate mai mult, poate şi mai puţin). Acest
argument desemnează situaţia în care o autoritate publică, cu putere mai
mare, poate să facă ce face o autoritate publică subordonată ei. De acest ar
gument ne conducem în cazurile interpretării extensive. Cum menţionează
profesorul Nicolae Popa, „în istoria dreptului nu găsim decît o singură
excepţie de la acest principiu, cînd se putea face mai mult, dar nu se putea
face mai puţin. Este vorba de drepturile pe care le avea femeia măritată
asupra imobilului dotai, înainte de Justinian. Astfel, femeia putea vinde
imobilul, dar nu-1 putea ipoteca, ipotecarea fiind un act juridic civil cu
efecte mai restrînse decît vînzarea. Temeiul era următorul: femeile (infir-
mitas consilium) îşi puteau da seama, pînă şi ele, la vînzare dacă era vorba
de o deposedare brutală, apreciind gravitatea actului. La ipotecare, deşi e
un act mai uşor, se spunea că el poartă în sine aceleaşi efecte ca şi vînzarea,
dar în acest caz actul deposedării (în cazul neexecutării obligaţiei) nu se
prezintă la vedere, este ascuns în formele juridice mai uşoare ale ipotecii şi
femeia nu poate pricepe acest lucru".1
4. Argumentul a fortiori (cu atît mai mult). Este argumentul sensul
căruia constă în aceea că raţiunea aplicării unei norme juridice este şi mai

I -i 435 i^
puternică într-o altă ipoteză decît cea indicată expres în norma respecti-
vă. Astfel, de exemplu, dacă dreptul de proprietate în întregimea sa poate
fi dobîndit prin uzucapiune, cu atît mai mult poate fi dobîndit o parte a
acestuia (uzusfructus). Prin urmare, raţionamentul afortiori constă în uti-
lizarea unei prevederi normative pentru un alt obiect, decît obiectul său,
deoarece raţiunea care o justifică este mai adecvată altui obiect. Astfel,
sancţiunea prevăzută pentru fapta comisă prin neglijenţă se va aplica, cu
atît mai mult, unei fapte comise în mod intenţionat, chiar în ipoteza în care
nu este prevăzută pentru acest din urmă caz.1
5. Argumentul a pari. Argument întînit şi sub maxima ubi eadem est
Jegis ratio, ibi eadem est legis legis dispoziţia (unde este raţiune a legii, se
aplică aceeaşi dispoziţie a ei). Acesta este un argument de analogie care
are la bază ideea potrivit căreia aceeaşi cauză produce aceleaşi efecte. De
aici rezultă că pentru situaţii identice trebuie să se pronunţe soluţii identi
ce. Acest raţionament logic este un raţionament prin analogie care constă
în a decide dintr-o asemănare, o altă asemănare, în absenţa unei norme
juridice care să reglementeze o situaţie, asupra acestei situaţii se extinde o
normă care a fost elaborată pentru o situaţie asemănătoare.
6. Argumentul „in dubia pro reo" (îndoiala profită acuzatului)".
Acest argument este aplicabil în materia dreptului penal. Dacă în procesul
de administrare a probelor, există îndoială asupra vinovăţiei celui acuzat
de săvîrşirea unei infracţiuni, această îndoială este în favoarea acuzatului.
Metoda gramaticală
Această metodă constă în stabilirea sensului exact a normei juridice
cu ajutorai procedeelor de analiză morfologică şi sintactică a textului ac-
tual normativ, pomindu-se de la înţelesul cuvintelor folosite, de la legătura
dintre ele, de la construcţia frazei, de la semnificaţia semnelor de punctu-
aţie etc.
Este vorba deci de aplicarea regulilor obişnuite ale gramaticii la cla-
rificarea textului juridic.
Analiza morfologică şi sintactică a unui text are o semnificaţie deo-
sebită mai ales în cazurile în care apar dificultăţi în ceea ce priveşte conţi-
nutul exact al normelor juridice. De exemplu, folosirea în text a legăturii
cu ajutorul conjuncţiilor „sau", „şi" duce la sensuri diferite ale textului,
întrucît prima conjuncţie are un caracter alternativ, pe cînd cea de-a doua
are un caracter cumulativ.
-Ş 436
Cele mai frecvente probleme sînt determinate de sensul multiplu al

unor termeni, în astfel de cazuri trebuie să se ţină cont de cîteva reguli,
precum ar fi cele ce urmează:
1. Nu trebuie să acorzi unor termeni un sens juridic particular, dacă
nu există raţiuni puternice şi serioase pentru a o face.
2. Cuvintele care au în mod evident o semnificaţie juridică aparte faţă
de limbajul comun, trebuie interpretate în lumina acestor semnifi
caţii. Această semnificaţie aparte rezultă uneori chiar din cuprinsul
actului normativ în care se află norma ce urmează a fi interpretată,
deoarece legiuitorul îi dă o definiţie. Astfel, noţiunea de teritoriu
este definită în Codul Penal dîndu-i-se o semnificaţie aparte faţă de
sensul geografic.
3. Stabilind semnificaţia juridică deosebită ce o are un termen într-o
ramură de drept, acesta trebuie interpretat într-o strînsă legătură cu
semnificaţia ce o are în alte ramuri ale dreptului. Astfel, de exem
plu, noţiunea de familie are sensuri deosebite în dreptul familial şi
în dreptul locativ.
4. în conţinutul lingvistic al aceleaşi norme juridice sau aceluiaşi act
juridic cuvintele asemănătoare nu trebuie să capete semnificaţii
deosebite fără raţiuni întemeiate.1
Procedeele de interpretare gramaticală ne cheamă, de asemenea, de a
unifica sensul unor termeni juridici şi de a nu admite folosirea lor în mai
multe sensuri. Aşa, de exemplu, la folosirea termenului „persoană juridi-
că" e necesar de a ţine cont de sensul juridic adecvat acestui termen.
Metoda sistematică
Această metodă constă în lămurirea sensului unei norme juridice, a
unui text normativ, prin determinarea locului acestei norme sau acestui
text în sistemul ramurii de drept, în sistemul dreptului în ansamblu, în
sistemul principiilor fundamentale ale dreptului, precum şi în stabilirea
legăturilor acestei norme sau acestui text cu alte dispoziţii normative.
Necesitatea aplicării acestei metode decurge din caracterul sistematic
al normelor juridice, din legătura indisolubilă a tuturor normelor în sis-
temul de drept. Metoda sistematică ne obligă de a nu uita că o normă de
drept nu poate fi înţeleasă la justa sa valoare, dacă este ruptă de celelalte
norme. Utilitatea acestei metode e şi mai evidentă în cazurile normelor
incomplete din punct de vedere redacţional, în cazurile cînd conţinutul ei
decurge din structura logică a normei.
1
Genovieva Vrabie, Sofia Popescu, Opera citată, pag. 73-74.
-ş 437 =-
Rolul şi importanţa acestei metode sînt evidenţiate mai ales atunci

cînd cercetarea gramaticală a textului cutare ne conduce la rezultate în-
doielnice, în aceste cazuri, după cum menţionează profesorul Gheorghe
Mihai, „vom recurge la investigaţii mai întinse, vom contextualiza textul,
ne vom interesa de locul ocupat de text în actul normativ cu pricina - titlul
şi subtitlul căruia aparţine, îl vom confrunta articolul cu alte articole, cu
alte acte normative, cu alte dispoziţii în vigoare".1
însuşi actul normativ, legea constituie un întreg, un tot întreg bine în-
chegat, între elementele căruia există legături indisolubile. Asemenea legă-
turi sînt caracteristice întregului sistem legislativ. Mai mult ca atît, asemenea
legături depăşesc uneori cadrul normativ-juridic al unui stat, raportîndu-1 la
legături de coerenţă logică cu alte structuri. Astfel, cum arată, de exemplu,
art. 4 al Constituţiei noastre, „Dispoziţiile constituţionale, privind drepturile
si libertăţile omului se interpretează (sublinierea ne aparţine - Autorii) şi
se aplică în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu
pactele şi cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte".
Metoda istorică
Metoda istorică necesită examinarea împrejurărilor în care a fost ela-
borată norma juridică sau actul normativ respectiv. Ea presupune cerceta-
rea materialelor care au stat la baza elaborării normei sau actului normativ,
expunerea de motive şi discuţiile ce s-au purtat pe marginea materialului
normativ supus interpretării. O informaţie respectivă asupra acestei pro-
bleme poate fi găsită în preambulul actului normativ.
în cadrul interpretării istorice, se poate recurge, de asemenea, la com-
pararea reglementărilor actuale cu cele precedente, la analiza evoluţiei is-
torice a conceptului reglementării normative.
Referindu-se la metoda istorică de interpretare, profesorul Gheorghe
Mihai subliniază faptul că sensul acestei metode „constă în a cerceta o sea-
mă de elemente de natură psihoistorică şi socioistorică, apte să concure la
o înţelegere mai clară a semnificaţiilor generale ale normei juridice: în ce
stare de spirit se găseau autorii legii, care au fost motivele ce i-au determi-
nat să legifereze şi cum şi-au reprezentat ei viitorul aplicativ al actului nor-
mativ elaborat, în acest sens, cercetătorii se apleacă asupra textelor care au
proiectat legea, comparîndu-le cu textele ei definitive, pentru a discerne în
ce accepţiune legiuitorul şi-a precizat şi modificat gîndirea".2
1
Gheorghe C. Mihai Opera citată, pag. 193.
2
îbidem, pag. 191.
-â 438 &
Metoda teleologică
Metoda teleologică („teleos" - scop) constă în lămurirea conţinutului
normelor juridice prin determinarea scopului urmărit de legiuitor atunci
cînd aceste norme au fost adoptate.
Normele juridice au nu numai un conţinut, dar şi o finalitate, un scop.
Ele sînt adoptate pentru atingerea unor obiective politice, economice, so-
ciale. De aceea este important să se înţeleagă conţinutul normelor juri -
dice prin raportarea lor la obiectivele urmărite. J.I.Bergel nu întîmplător
atrăgea atenţia la neglijarea prea adeseori a studierii finalităţilor dreptului.
In această ordine de idei, Bergel remarcă că nici practicienii şi nici teore-
ticienii nu pot să facă abstracţie de finalităţile sistemului juridic sau ale
regulilor juridice pentru a le înţelege sensul, a se orienta în ceea ce priveşte
interpretarea, aplicarea ori prevederea evoluţiei acestora. Adevărul juridic,
justiţia nu se pot reduce la o simplă deducţie formală şi logică, acestea
avînd relevanţă în raport cu raţiunea de a fi a dreptului, scopul şi idealul
în drept.1 Acelaşi lucru este împărtăşit şi de către E.Speranţia: „Problema
genezei şi esenţei Dreptului nu poate fi nici atinsă, nici rezolvată fără o
referire cît de rapidă la teleologia, la scopurile şi valorile vieţii noastre".2
Intrucît prin această metodă se urmăreşte găsirea „gîndului real al legiu-
itorului" interpretul va ţine cont, de asemenea, de dispoziţiile cuprinse în pre-
ambulul actului normativ, în care sînt cuprinse normele juridice supuse inter-
pretării, de argumentele aduse în favoarea adoptării actului normativ ş.a.
Desigur că prin această metodă de interpretare se dă numai o orienta-
re, pentru că ea trebuie să se coreleze cu celelalte metode.
17.6. Rezultatele interpretării

Analiza procesului de interpretare a normelor juridice nu poate fi con-
siderată completă dacă nu se va lua în consideraţie rezultatul acestui pro-
ces. Din punctul de vedere al rezultatelor interpretării normelor juridice,
interpretarea poate fi: literală, extensivă şi restrictivă.
Interpretarea literală e acea formă a interpretării în cadrul căreia ne
convingem că conţinutul normelor juridice coincide întrutotul cu textul în
care sînt formulate, în acest caz, se spune că legea este limpede, clară. Or-
ganul de aplicare n-are decît sarcina s-o aplice, conform textului. Tendinţa
legiuitorului e de a adopta anume asemenea norme juridice, acte normative.
1
Bergel, Theorie generale du Droit, Paris, 1985, pag. 28.
2
-m 439 &
Interpretarea extensivă e acea interpretare în cadrul căreia textului

normei juridice i se atribuie un conţinut mai larg, mai sporit comparativ
cu cel ce rezultă din simpla lectură a lui. Cu alte cuvinte, textul normei
juridice se extinde şi asupra unor cazuri care nu se încadrează perfect în
„litera lui". Aşa, de exemplu, prevederea art. 35 al Legii Republicii Mol-
dova din 18 decembrie 1990 cu privire la poliţie, conform căreia „pentru
colaboratorii poliţiei se stabileşte o reducere de cincizeci la sută a plăţii
pentru spaţiul locativ şi pentru serviciile comunale, precum şi pentru com-
bustibil" se răsfrînge nu numai asupra colaboratorului poliţiei, ci şi asupra
membrilor familiei sale.
Interpretarea restrictivă are loc în cazul cînd textului supus interpre-
tării i se atribuie un conţinut mai restrîns, mai mic decît cel ce rezultă din
simpla lui lectură. Aceasta poate să se întîmple în cazurile cînd lipseşte o
concordanţă între cazurile de aplicare practică şi cazurile ce au fost reflec-
tate în textul actului normativ. De aici rezultă, că formularea textului legii
este mai largă decît conţinutul ei real. Aşa, de exemplu, prevederile Co-
dului penal referitoare la răspunderea penală pentru încălcarea legislaţiei
muncii nu se referă la toţi cetăţenii, ci doar la persoanele oficiale.
1J J. Litera şi spiritul legii. Abuzul de drept. Frauda Ia lege

Dreptul obiectiv este fixat în texte normative din care decurg prerogati-
vele subiectului de drept concret, cunoscute sub numele de drepturi subiec-
tive, pe care, în condiţii prevăzute, le poate exercita subiectul de drept con-
cret. E firesc ca dreptul să urmărească derularea conduitelor individuale şi de
grup în conformitate cu modelele de comportament prescrise prin normele
instituite, încadrarea acestora în perimetrul legalităţii şi ordinii sociale. Acest
proces implică comportamentul care corespunde spiritului şi literei legii.
Spiritul legii scoate în evidenţă scopul, finalitatea avută în vedere de le-
giuitor cînd a reglementat comportamentul subiectului. După cum menţiona
Hegel, „terenul dreptului este în genere ce e spiritual şi locul său mai apropiat
şi punctul său de plecare este voinţa, care este liberă, astfel încît libertatea con-
stituie substanţa şi determinaţia lui; şi sistemul dreptului este domeniul libertă-
ţii înfăptuite, lumea spiritului produs din el însuşi, ca o a doua natură".1
Revine să determinăm dacă subiectul de drept poate face orice cu drep-
turile sale, subiective, avînd în vedere legea sub care se află în momentul ale-
gerii libere a variantei de comportament. Această variantă nu poate rezulta în
exclusivitate din bunul plac al subiectului. Ea rezultă din litera legii.
' Ion Craiovan, Doctrina juridică, pag. 209.
-t 440 e-
Litera legii ne obligă la interpretarea literală exactă a conţinutului

legii, a conţinutului normei juridice. Acest comportament nu poate să nu
se încadreze în cerinţa prevăzută de art. 55 al Constituţiei Republicii Mol-
dova („Exercitarea drepturilor şi a libertăţilor"): „Orice persoană îşi exer-
cită drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce
drepturile şi libertăţile altora", în acest sens normele juridice orientează,
influenţează şi determină comportamentele subiecţilor de drept. De cele
mai multe ori subiecţii manifestă tendinţe de adeziune la normele şi valo-
rile juridice promovate de societate, conformîndu-se acestora. Alteori însă
normele juridice sînt nesocotite, neglijate, încălcate de subiecţi. In aceste
cazuri poate fi vorba de abuzuri de drept şi fraude la lege.
în cazul abuzului de drept, drepturile, libertăţile, competenţele, atri-
buţiile conferite de normele juridice subiecţilor (cetăţenilor, autorităţilor
publice, persoanelor juridice etc.) nu sînt exercitate cu bună-credinţă, încăl-
cîndu-se spiritul legii, intenţia legiuitorului, finalităţile normelor juridice.
De exemplu, proprietarul unui teren dispune de anumite drepturi su-
biective. El urmează „să îşi exercite drepturile, şi să îşi execute obligaţiile
cu bună-credinţă, în acord cu legea, cu contractul, cu ordinea publică şi cu
bunele moravuri. Bună-credinţă se prezumă pînă la proba contrară" (Vezi
alin. (1) al art. 9 al Codului Civil al Republicii Moldova). Proprietarul
ar putea întru tocmai să transpună în viaţă prevederile legii, adică să se
conducă în comportamentul său de spiritul şi litera legii. Dar proprietarul
ar putea face intolerabilă viaţa vecinilor săi, încâlcind obligaţia de respect
reciproc, instalînd, de exemplu, o uzină care emite fum, de natură să afec-
teze, în mod serios recoltele de pe terenurile vecinilor. In asemenea caz,
nu s-ar putea vorbi de folosirea dreptului, ci de abuz de drept şi acest abuz
reprezintă temeiul răspunderii juridice pentru titularul dreptului subiectiv.
Astfel, în baza alin. (1) al art. 379 al Codului Civil al Republicii Moldo-
va, „proprietarul poate cere interzicerea ridicării sau exploatării unor con-
strucţii sau instalaţii despre care se poate afirma cu certitudine că prezenţa
şi utilizarea lor atentează în mod inadmisibil asupra terenului său".
Frauda la lege prezintă o manevră ilegitimă făcută cu scopul de a
evita intenţionat aplicarea normelor juridice, care sînt în mod normal apli-
cabile, pentru a promova în mod ilegal unele interese, a ocoli anumite
consecinţe legale care nu convin, a profita de reglementări juridice mai fa-
vorabile prin diverse artificii nepermise de lege.1 Spre exemplu, în materia
dreptului internaţional înregistrarea unei nave sub pavilion străin cu scopul
de a evita anumite norme referitoare la impozite.
H § 441 m-
1. Ce înţelegeţi prin interpretarea normelor juridice?
2. Caracterizaţi importanţa şi principiile interpretării dreptului.
3. Concretizaţi obiectul interpretării.
4. De ce este necesară interpretarea?
5. Care sînt formele interpretării normelor juridice? Caracterizaţi-le.
6. Ce metode se aplică în procesul de interpretare a normelor juridi
ce? Daţi o caracteristică acestora.
7. Caracterizaţi metoda logică a interpretării. De ce reguli şi argumente
urmează să ne conducem la interpretarea logică a normelor juridice?
8. Care sînt rezultatele interpretării normelor juridice?
9. Concretizaţi sintagmele „litera legii" şi „spiritul legii".
10. Definiţi şi daţi exemple de abuz de drept şi fraudă la lege.
______________________________________________
2. Elena Aramă, luliana Savu, Controverse teoretice şi aspecte practice ale
interpretării dreptului (Studiu didactic), Chişinău, 2005.
reşti, 2001.
8. Gheorghe C. Mihai, Fundamentele dreptului. Argumentare şi interpre
tare în drept, Bucureşti, 1999.
11. luliana Savu, Interpretarea dreptului. Aspecte teoretice şi practice, Bu
cureşti, 2003.
12. luliana Savu, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2005.
1999.
14. Costică Voicu, luliana Savu, Teoria generală a dreptului, Târgovişte, 2004.
15. Genoveva Vrabie, Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, Iaşi,
1995.
^ 442 &
Raportul
juridic
'•. •.',... .;'•;::.•; '„Re'!s!ţis..ji3'îiilcă este aprecierea cefg-,

jjj jŞ 'iijê poate mcet. din mmcî^Me^sdere
al. • dreytăţiL urni fapte- a mtet
eter; ?jsf 'xv£m:'drep'tiilsâ.ns miKzăm. destinul

• • ' :'îîi?sc?ii viOrai,':<m şi ceucăţi
-.,,-• ' ^ â ! '. II ii l "'' Bâîrcaa. Dj
Conceptul raportului juridic.

Trăsăturile raportului juridic.
Premisele raportului juridic.
Structura (elementele constitutive) raportului juridic.
18.1. Conceptul raportului juridic
Dreptul, ca un sistem de norme indisolubil legate, nu constituie un
scop în sine. El este creat în vederea realizării unor funcţii printre care locul
primordial aparţine funcţiei de a reglementa conduita oamenilor, felul lor
de comportare în relaţiile sociale de însemnătate majoră. Această funcţie a
dreptului se realizează, în principal, prin aceea că, in relaţiile reglementate
pe cale juridică, oamenii sînt obligaţi să se comporte conform prescripţii-
lor normelor juridice. Aceste raporturi sau relaţii sociale capătă caracter de
raporturi sau relaţii juridice. Ele se numesc juridice; deoarece sînt create şi
rezultă din acţiunea dreptului, spre deosebire de relaţiile politice, morale,
religioase etc., care sînt rezultatul acţiunii altor norme sociale, cum ar fi
cele politice, etice, religioase etc.
Prin urmare, raportul juridic este o relaţie socială reglementată prin
intermediul normelor juridice. Atît timp cît o relaţie socială nu e regle-
mentată de norme juridice ea nu poate fi o relaţie juridică. Din momentul
cînd apare o normă juridică care o reglementează, ea devine juridică. De
exemplu, o asemenea relaţie socială cum ar fi schimbul e cunoscută încă
din timpurile străvechi. Sute şi sute de ani ea a existat, fiind reglementată
de aşa norme sociale, cum ar fi: obiceiurile, tradiţiile, morala. Din momen-
tul din care apar normele juridice ce reglementează relaţia socială dată,
schimbul devine o relaţie juridică.
Privite prin prisma normelor juridice, raporturile juridice apar ca o
realizare a normelor. Normele juridice prevăd anumite „modele" de com-
portament (vînzare-cumpărare, împrumut, arendă etc.). Dar conduita pre-
scrisă de normă devine realitate numai atunci, cînd se concretizează în
anumite raporturi sociale, cînd se cunosc subiecţii raportului, se cunoaşte
în legătură cu ce a apărut acest raport, ce drepturi şi ce obligaţiuni au su-
biecţii raportului, care vor fi consecinţele abaterii de la modelul prescris de
norma juridică ş.a.
Oamenii intră în raporturi juridice pentru că urmăresc realizarea unor
scopuri, fie personale, fie sociale, fie impuse de normele juridice.
Ar fi absurd ca cineva să facă ceva fără nici un fel de scop. A pre-
supune că oamenii ar intra într-un raport juridic fără nici un scop este o
absurditate. Printr-o expresie plastică savantul german Ihering spunea:
„A încerca să explici dreptul prin acţiuni fără scop înseamnă a te asemui
-H 444 &
cu baronul Munchhausen care, căzut într-o baltă de noroi, încerca să iasă

de acolo trăgîndu-se de barbişon. Dreptul nu se poate explica tară un scop
al acţiunii umane".
Dat fiind faptul că la baza raporturilor sociale reglementate de norme
juridice stau diverse scopuri, diverse pot fi şi raporturile juridice apărute.
E imposibil de a concretiza numărul de raporturi juridice la care participă
un om pe parcursul vieţii sale. Cu atît mai mult, nu pot fi enumerate rapor-
turile juridice ce iau naştere într-o societate. Şi totuşi, cu toate că numărul
de raporturi juridice este enorm, aceste raporturi au anumite trăsături spe-
cifice ce le deosebesc de alte relaţii sociale. Trăsăturile fundamentale ale
raporturilor juridice constau în următoarele:
/. Raportul juridic este un raport social. Prin urmare, dacă orice ra-
port juridic este o relaţie socială, nu orice relaţie socială este un raport
juridic. Relaţia socială devine un raport juridic numai în măsura în care a
fost obiectul de preocupare a legiuitorului, sub forma adoptării unei norme
juridice care s-o reglementeze. Sînt relaţii sociale (de exemplu, relaţiile de
prietenie, tovărăşie etc.) care nu constituie obiect de reglementare juridică.
Cercul acestor relaţii poate să se micşoreze sau, dimpotrivă, să se măreas-
că. Totul depinde de interesul social major, de voinţa legiuitorului.
Caracterul social al raportului juridic se manifestă prin faptul că el
se stabileşte întotdeauna între oameni, cu participarea oamenilor (fie între
ei, fie între ei şi organele statului, organizaţii, întreprinderi, instituţii etc.).
Subliniind apariţia unui raport juridic doar între oameni, cu participarea
lor, renumitul jurist român Mircea Djuvara scria: „Un Robinson ipotetic,
complet izolat într-o insulă, fără nici un contact cu altă persoană, nu poate
avea relaţii juridice, pentru că nu poate avea asemenea relaţii nici cu arbo-
rii, nici cu cerul, nici cu pămîntul pe care stă".1
2. Raportul juridic este un raport voliţional. Prin caracterul voliţio-
nal al raportului juridic se înţelege, în primul rînd, faptul că el este regle-
mentat de norme juridice, norme care exprimă voinţa guvernanţilor, voinţa
legiuitorului, voinţă care, în condiţiile unui regim cu adevărat democratic,
poate fi voinţa poporului. Pornind de la faptul că raportul juridic este o re-
laţie socială reglementată de norma juridică, iar norma juridică înseamnă
voinţa ridicată la rang de lege, caracterul voîiţional al acestui raport este
evident.
Caracterul voliţional al raportului juridic se manifestă şi prin voinţa
subiecţilor ce participă la raportul juridic dat. în asemenea cazuri, se vor-
1
-Ş 445 W-
beşte despre dublul caracter voliţional al raporturilor juridice: cel exprimat

prin norma juridică şi cel exprimat de voinţa subiecţilor raportului juridic
concret.
3. Raportul juridic este un raport valoric, într-un raport juridic îşi
găsesc concretizarea valorile esenţiale ale societăţii. Prin intermediul
normelor juridice, starul încurajează, promovează şi apără aceste valori.
Participanţii la raportul juridic dispun de anumite drepturi şi obligaţiuni.
De exemplu, la raportul de împrumut, împrumutatul trebuie să plătească
împrumutătorului suma de bani respectivă. Situaţii asemănătoare pot fi ob
servate şi în alte raporturi juridice. Prin urmare, în toate raporturile juridice
se stabileşte o valoare şi de aceea se poate spune că întregul drept nu este
decît o confruntare de valori. Ele se realizează în valori tot mai înalte, care
au aceeaşi natură ca ideea de obligaţie însăşi, fiind valori necondiţionate.
4. Raportul juridic este o categorie istorică. Apărut la o anumită eta
pă de dezvoltare istorică, o dată cu apariţia statului şi dreptului, raportul ju
ridic poartă pecetea epocii istorice respective. Aşa, de exemplu, în dreptul
privat roman sclavul era considerat un bun. Stăpînul avea dreptul deplin
asupra sclavului, el putea fi vîndut sau ucis, dăruit, schimbat etc. Epoca
contemporană prevede egalitatea oamenilor în faţa legii.
18.2. Premisele raportului juridic

Pentru apariţia raportului juridic sînt necesare anumite premise. Se
consideră că la aceste premise se atribuie: norma juridică şi fapta juridică.
1. Norma juridică
Norma juridică reprezintă premisa fundamentală de apariţie a raportu-
lui juridic. Fără normă juridică nu putem vorbi de raport juridic. Un raport
juridic nu poate apărea în afara normei juridice. Anume norma juridică e
acea premisă care stabileşte problemele esenţiale. Norma juridică stabileş-
te cine poate fi subiect al raportului juridic dat. Tot ea determină statutul
juridic al subiectelor şi consecinţele abaterii de la prevederile normelor
juridice.
Norma juridică îşi găseşte prin raportul juridic principalul său mijloc
de realizare, în legătură cu aceasta deseori raportul juridic este caracterizat
ca o normă juridică în acţiune.
Bineînţeles, nu trebuie de uitat faptul că nu toate normele juridice
generează raporturi juridice. Aşa, de exemplu, nu generează raporturi ju-
-t 446 =-
ridice normele prohibitive, adică normele care impun abţinerea de la anu-

mite acţiuni. Menirea acestor norme e de altă natură: ele sînt chemate să
interzică anumite acţiuni care ar putea aduce anumite prejudicii societăţii,
oamenilor etc.
Unii autori remarcă că pot fiinţa raporturi juridice fără să existe norme
juridice care expres să reglementeze conduita subiecţilor de drept. Astfel,
profesorul Gheorghe Boboş exemplifică existenţa raporturilor juridice în
absenţa normelor juridice, cu instituţia analogică.1 Codul civil stipulează
ipoteza în care legea este „întunecată sau tace". El nu poate refuza jude-
carea cauzei pe acest motiv şi atunci va trebui să aplice o normă juridică
existentă pentru un caz analog, sau va face referinţă la principiile generale
ale dreptului atunci cînd nu există nici reglementări juridice pentru situaţii
asemănătoare.
în această ordine de idei, remarcăm alături de alţi autori, 2 că pot fi
considerate raporturi juridice şi raporturile sociale care, în lipsa unor re-
glementări juridice exprese, se bucură de protecţie juridică prin aplicarea
analogiei legii sau analogiei dreptului.
2. Faptele juridice
După cum s-a menţionat anterior normele juridice nu creează de la
sine raporturi juridice. Ele doar prevăd anumite situaţii ipotetice pentru
ca să apară un raport juridic. Afară de existenţa normei juridice, mai este
necesară prezenţa împrejurărilor de fapt, arătate în ipoteza normei juridice.
Aşa, de exemplu, raportul juridic de căsătorie presupune, în prealabil, ca
fapt juridic încheierea căsătoriei.
#.
In viaţa de toate zilele ne confruntăm sau sîntem martori la cele mai

diverse fapte. Statul însă nu-şi pune sarcina de a reglementa toate fenome-
nele vieţii şi să lege de ele în mod neapărat apariţia unor efecte juridice. De
aceea nu orice fapt are valoarea de fapt juridic. Fapte juridice se consideră
numai acele împrejurări de care legiuitorul leagă apariţia, modificarea sau
stingerea raporturilor juridice.
Faptele juridice pot fi clasificate în dependenţă de anumite criterii.
In funcţie de caracterul lor voliţional (dacă se produc drept rezultat al
voinţei omului sau independent de aceasta), faptele juridice se împart în
două categorii: evenimente şi acţiuni.
Evenimentele juridice sînt acele împrejurări sau fapte naturale care
se produc independent de voinţa omului, dar de producerea cărora legea
1
Gheorghe Boboş, Opera citată, pag. 273.
2
Idem; Carmen Popa,Opera citată, pag. 229.
•^ 447 t-
leagă producerea unor efecte juridice, adică naşterea, modificarea sau stin-
gerea raporturilor juridice. Cele mai frecvente evenimente care au o sem-
nificaţie juridică sînt:
a) naşterea (de ea legea leagă producerea multor efecte juridice prin
tre care figurează, de exemplu, dobîndirea calităţii de subiect de
drept);
b) moartea (de ea legea leagă stingerea multor raporturi juridice de
muncă, de căsătorie); apariţia unor raporturi juridice noi — deschi
derea moştenirii, dreptul la pensionare pentru pierderea întreţină-
torului ş.a.);
c) scurgerea timpului (conduce, de exemplu, la dobîndirea capacităţii
de exerciţiu, la dobîndirea dreptului de a alege sau de a fi ales etc.);
d) calamităţi naturale (cutremur de pămînt, inundaţii, incendii etc.);
e) alte fenomene naturale (trăsnetul, ploaia ş.a.);
J) acţiunea animalelor, păsărilor, insectelor, reptilelor ş.a.
Acţiunile juridice sînt faptele voluntare ale omului de înfăptuirea că-
rora legea leagă producerea de efecte juridice, adică apariţia, modificarea
sau stingerea de raporturi juridice.
In dependenţă de raportul lor cu legile în vigoare, acţiunile, la rîndul
lor, pot fi licite sau ilicite. Acţiunile ilicite sînt fapte omeneşti interzise de
normele juridice (de exemplu, infracţiunile contravenţiile, abaterile disci-
plinare, delictele civile etc.). Caracteristic acestor acţiuni e faptul că ele
contravin voinţei de stat, exprimată în normele juridice. In urma săvîrşirii
acţiunilor ilicite se nasc raporturi juridice în cadrul cărora se realizează
aplicarea sancţiunilor prevăzute de legiuitor.
Acţiunile licite sînt fapte omeneşti săvîrşite în strictă conformitate cu
legea. Printre acţiunile licite un loc important revine actelor juridice. Acte-
le juridice sînt acţiunile juridice licite care se săvîrşesc cu scopul de a pro-
duce efecte juridice. Ele nu trebuie confundate cu actele juridice normative
care, după cum ştim, sînt izvoare de drept. Spre deosebire de ultimele.
actele juridice sînt acte individuale. Actele juridice se pot distinge după
diferite criterii. Aşa, de exemplu, pot fi distinse acte juridice de drept civil,
de drept penal, de drept administrativ etc.
în dependenţă de numărul părţilor participante la actul juridic, pot fi
deosebite: acte juridice unilaterale (cum este, de exemplu, testamentul);
acte juridice bilaterale (de exemplu, vînzarea-cumpărarea, împrumutul
etc.); acte juridice multilaterale (de exemplu, contractul de societate). Pot
fi diferenţiate şi anumite acţiuni care se săvîrşesc fără intenţia de a produce
-= 4 4 8 = r
efecte juridice, dar care, totuşi au valoarea unui fapt juridic, întrucît atrag
după sine unele consecinţe juridice. De exemplu, crearea unei opere litera-
re sau ştiinţifice poate da naştere dreptului de autor.
18.3. Structura (elementele) raportului juridic

0 bună cunoaştere a raportului juridic impune cercetarea elementelor,
părţilor sale constitutive. Structural, raporturile juridice includ în sine:
a) subiectele raportului juridic;
b) conţinutul raportului juridic;
c) obiectul raportului juridic.
18.3.1. Subiectele raportului juridic

In ştiinţa dreptului se admite principiul conform căruia numai oamenii
au calitate de subiect de drept. Nu se poate concepe un raport juridic decît nu-
mai între oameni. Se lămureşte acest lucru prin faptul că norma juridică regle-
mentează numai conduita oamenilor (istoria cunoaşte şi cazuri paradoxale.
Aşa, de exemplu, Darius, regele Persiei, după ce marea îi înghiţise corăbiile
în cursul expediţiei în Scoţia, ordonă să se bată valurile în semn de sancţiune).
Pentru apariţia unui raport juridic e nevoie de cel puţin doi oameni. După cum
menţionează Mircea Djuvara, „un individ care ar exista singur pe lume, un
Adam sau un Robinson izolat într-o insulă, nu ar putea să aibă drepturi şi obli-
gaţiuni faţă de nimeni, îndată ce însă sînt doi oameni, se poate concepe relaţia
juridică, în sensul că există un drept şi o obligaţie a unuia faţă de celălalt".1
Subiecte ale raportului juridic pot fi:
a) subiecte individuale (persoana);
b) subiecte colective.
a) Persoana ca subiect individual de drept
Cele mai multe raporturi juridice apar între persoane fizice: cetăţeni ai
statului dat, cetăţeni ai unui stat străin, persoane fără cetăţenie (apatrizi). Ca re-
gulă, cetăţenii unui stat pot fi subiecte ale diferitelor raporturi juridice, accepta-
te de către stat cu participarea persoanelor fizice, în timp ce cetăţenii străini sau
apatrizi nu întotdeauna pot participa în calitate de subiecte ale raporturilor.
în baza recunoaşterii calităţii de subiect de drept, omul participă la
raporturi juridice ca titular de drepturi şi obligaţii. Aptitudinea de a avea
drepturi şi obligaţii poartă denumirea de capacitate juridică.
1
H! 449 t-
Capacitatea juridică este de mai multe feluri. Aşa, de exemplu, în de-

pendenţă de domeniul de reglementare juridică, pot fi diferenţiate următoa-
rele categorii de capacitate juridică: capacitate civilă, capacitate constitu-
ţională, capacitate administrativă, capacitate de drept al muncii, capacitate
de drept al familiei, capacitate penală etc.
în dependenţă de sfera de cuprindere, capacitatea juridică poate fi:
capacitatea generală şi capacitatea juridică specială. Persoanele fizice par-
ticipă ca subiecte de drept în cele mai diverse domenii ale vieţii sociale.
Cele mai frecvent întîlnite raporturi juridice cu participarea persoanelor
fizice sînt raporturile juridice civile. Practic, fiecare dintre noi e subiectul
celor mai diferite raporturi juridice civile pe care, fără a bănui, le încheiem
în fiece zi (de exemplu, cumpărăm pîine sau lapte de la magazin, facem un
cadou prietenului cu ocazia zilei de naştere, împrumutăm un stilou colegu-
lui de clasă, schimbăm un obiect ce ne aparţine pe alt obiect etc).
Participarea persoanelor fizice la raporturile juridice civile ridică pro-
blema capacităţii civile. Capacitatea juridică civilă e cunoscută sub două
forme ale sale:
« capacitatea de folosinţă;
• capacitatea de exerciţiu.
Capacitatea de folosinţă este capacitatea persoanei de a avea anumite
drepturi şi obligaţii, începutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
este marcat de naşterea persoanei. Din momentul naşterii, statul înmînează
persoanei „un sac: cu cele mai diferite drepturi: persoana are dreptul la
viaţă, la integritate fizică şi psihică, poate fi proprietar al diferitor bunuri
etc. Bineînţeles, acest „sac" nu e fără fund, dar conţinutul lui creşte pe
măsură ce creşte şi persoana. Aşa, de exemplu, pe parcursul vieţii el poate
să-şi aleagă domiciliul, poate să se asocieze la diferite partide şi organizaţii
social-politice, să beneficieze de alte drepturi consfinţite de Constituţie.
Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a dobîndi şi
exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii prin săvîrşirea de către ea a
actelor juridice.
Dacă pentru dobîndirea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este
necesară şi suficientă doar existenţa (naşterea, iar uneori chiar şi concep-
ţia), pentru a putea face personal şi singur acte juridice este necesar ca
persoana fizică să aibă capacitatea de a-şi aprecia la justa valoare acţiunile
sale şi consecinţele lor.
Dat fiind faptul că o asemenea capacitate e legată de o anumită experi-
enţă de viaţă, începutul capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice e legat de
-= 450 =-
atingerea unei anumite vîrste. Această vîrstă e condiţionată de maturitatea

în gîndire. Conform legislaţiei noastre civile, capacitatea de exerciţiu în-
cepe de la data cînd persoana devine majoră, adică la împlinirea vîrstei de
optsprezece ani. Legea face şi unele abateri de la regula generală. Aşa, de
exemplu, capătă capacitatea de exerciţiu deplin persoana care oficial şi-a
înregistrat căsătoria pînă la 18 ani.
Minorul care a atins vîrstă de 16 ani poate fi recunoscut ca avînd capa-
citate de exerciţiu deplină dacă lucrează în baza unui contract de muncă sau,
cu acordul părinţilor, adoptatorilor sau curatorului practică activitate de între-
prinzător. Atribuirea capacităţii depline de exerciţiu unui minor (emancipare)
se efectuează prin hotărîre a autorităţii tutelare, cu acordul ambilor părinţi,
adoptatorilor sau curatorului, iar în lipsa unui astfel de acord, prin hotărîre
judecătorească (vezi alin. (3) al art. 20 al Codului Civil).
în ceea ce priveşte persoanele pînă la 18 ani, ele pot fi împărţite în
două grupe.
Prima grupă e formată din persoane de pînă la 14 ani. Aceste per-
soane, fiind lipsite de capacitate de exerciţiu, pot participa în calitate de
subiect doar la mici convenţii, convenţii neînsemnate ce ţin de viaţa de
toate zilele (de exemplu, pot să-şi procure un prînz la bufetul şcolar, să-şi
cumpere caiete sau alte rechizite şcolare, să cumpere pîine, unt etc., pentru
familie). Alte convenţii sînt încheiate în numele lor de către părinţi sau, în
lipsa acestora, de tutori, adică de reprezentanţii lor legali.
Persoanele de la 14 la 18 ani pot fi participante la diverse raporturi
juridice, avînd o capacitate de exerciţiu restrînsă. Poate fi doar remarcat
faptul, că asistarea minorului se asigură, de data aceasta, sub forma unei
încuviinţări prealabile din partea părinţilor sau a curatorilor a fiecăruia din-
tre actele juridice pe care le încheie personal minorul
Nimeni nu poate fi limitat de capacitatea de folosinţă sau capacitatea
de exerciţiu. Acest lucru poate fi făcut doar de către instanţa de judecată,
în cazurile expres prevăzute de către legiuitor.
Sfirşitul (încetarea) capacităţii de folosinţă şi capacităţii de exerciţiu
a persoanei fizice are loc o dată cu moartea acesteia. Data morţii este: a)
în cazul morţii fizic constatată, data trecută în actul de deces; b) în cazul
morţii declarată judecătoreşte, data la care hotărîrea judecătorească intră
în vigoare.
b) Subiectele colective de drept
Cele mai multe raporturi juridice se încheie între persoane fizice şi,
în primul rînd, între cetăţeni. Dar părţi ale unui raport juridic pot deveni
-i 451 &
şi anumite colective, organe de stat, organizaţii obşteşti sau chiar statul.

Aceste forme organizaţionale participă la diverse raporturi juridice şi poar-
tă denumirea de subiecte colective de drept.
Statul participă în calitate de subiect de drept atît în raporturi juridice
interne, cît şi în raporturi juridice de drept internaţional.
în dreptul intern statul apare ca subiect de drept mai întîi în raporturile
juridice de drept constituţional. De exemplu, statul apare ca subiect de
drept constituţional în raporturile de cetăţenie sau în condiţiile cînd e ga-
rant al anumitor drepturi ale cetăţenilor. El, de asemenea, poate fi subiect al
raporturilor juridice administrative, civile, financiare, funciare etc.
în raporturile juridice internaţionale, statul e subiect de drept indife-
rent de suprafaţă, numărul de locuitori, potenţialul economic, militar etc.
în unele raporturi juridice, participă nu starul, privit ca o entitate de
sine stătătoare, ci organele sale. Profesorul universitar Nicolae Popa are
dreptate cînd afirmă că organele statului ca subiecte de drept „îndeplinesc
cel puţin trei categorii de competenţe: exercitarea conducerii de stat în
diverse domenii, soluţionarea problemelor privind temeinicia legală a pre-
tenţiilor unor subiecte de drept faţă de altele şi asigurarea constrîngerii de
stat în cazurile necesare, restabilirea ordinii de drept încălcate, recuperarea
prejudiciilor".1
Ţinînd seama de principiul separaţiei puterilor în stat, se poate con-
chide:
® Parlamentul este subiect de drept constituţional.
• Organele executive centrale sau locale apar ca subiecte de drept
administrativ.
• Organele de justiţie apar ca subiecte de drept în domeniul ocrotirii
ordinii sociale.
Persoanele juridice
Marea majoritate a subiectelor colective de drept o constituie per-
soanele juridice. Noţiunea de persoană juridică este creaţia dreptului civil.
Acest subiect de drept nu trebuie confundat cu alte subiecte colective de
drept. Nu toate subiectele colective de drept sînt persoane juridice. Sînt
recunoscute ca persoane juridice organizaţiile care dispun de un patrimo-
niu distinct, pot dobîndi un nume propriu, drepturi patrimoniale şi drepturi
personale nepatrimoniale şi pot să-şi asume obligaţii, să figureze ca recla-
manţi în instanţa judecătorească.
^ 452
Sînt persoane juridice:

a) întreprinderea şi alte organizaţii de stat care funcţionează în baza
autofinanţării, dispun de mijloace fixe şi circulante şi au un bilanţ
independent;
b) instituţiile şi alte organizaţii de stat finanţate din bugetul de stat, ai
căror conducători se bucură de drepturile de ordonatori de credite;
c) organizaţiile de stat finanţate din alte izvoare şi care au un plan
financiar independent şi un bilanţ independent;
d) organizaţiile nestatale (sindicatele, organizaţiile de tineret, asoci
aţiile, fundaţiile, uniunile de creaţie etc.);
e) alte subiecte colective de drept (unităţi cooperatiste, societăţi co
merciale, companii, regii autonome etc.).
în condiţiile procesului de tranziţie la economia de piaţă numărul per-
soanelor juridice şi diversitatea lor sporesc considerabil.
Persoana juridică are capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu determi-
nată de scopul pentru care a fost înfiinţată. Dat fiind faptul că persoanele
juridice au scopuri diferite, nici capacitatea lor juridică nu coincide. Capa-
citatea lor juridică, ca regulă, începe de la data înregistrării, sau de la data
aprobării statutului sau regulamentului subiectului colectiv de drept.
'/C
Conţinutul raportului juridic este format din ansamblul drepturilor şi

obligaţiilor subiectelor ce participă la raportul juridic dat. Aceste drepturi
şi obligaţii sînt prevăzute de normele juridice.
Subiectele raportului juridic sînt, după cum am menţionat anterior,
indisolubil legate. Această legătură a subiectelor se datorează, în primul
rînd, anume acestor drepturi şi obligaţii.
Există unele raporturi juridice simple, în care o parte este titularul
dreptului, iar cealaltă parte este titular al obligaţiei. De exemplu, în baza
contractului de împrumut „o parte (creditorul) transmite celeilalte părţi
(debitorului) în proprietate (în administrare operativă) bani sau lucruri, de-
terminate prin genul lor, iar creditorul se obligă să restituie debitorului de
acelaşi gen şi calitate". Raportul juridic apărut în baza acestui contract e
un raport juridic simplu, deoarece debitorul dispune numai de drepturi, în
timp ce creditorul dispune numai de obligaţii.
Majoritatea absolută a raporturilor juridice apărute au un caracter
complex. Acestor raporturi le este caracteristic faptul că fiecare parte este
453
titular atît de drepturi, cît şi de obligaţii. De exemplu, în baza contractu-

lui de vînzare-cumpărare vînzătorul se obligă să remită cumpărătorului
proprietatea unui bun, iar cumpărătorul se obligă să primească bunul şi
să plătească pentru el o anumită sumă de bani. Raportul juridic apărut în
baza acestui contract e un raport juridic complex: vînzătorul dispune con-
comitent de drepturi (să ceară bani de la cumpărător) şi obligaţii (să remită
cumpărătorului proprietatea unui bun); la rîndul său, cumpărătorul dispune
de drepturi (să ceară de la vînzător bunul respectiv) şi obligaţii (să achite
cumpărătura).
Prin urmare, normele juridice stabilesc pentru fiecare participant la
raporturile juridice, adică pentru subiectele de drept, anumite prerogative,
anumite posibilităţi individuale. Aceste posibilităţi, prerogative, poartă nu-
mele de drept subiectiv. Dreptul subiectiv permite titularului său:
a) să ia o anumită atitudine faţă de dreptul său, de exemplu, să se
folosească de el;
b) să pretindă o atitudine corespunzătoare din partea subiectului
obligat;
c) să poată apela la calea statală pentru apărarea dreptului său.
Obligaţia subiectului e îndatorirea pe care acesta trebuie să o în-
deplinească. Obligaţia poate consta în a da, a face sau a nu face ceva. Obli-
gaţia juridică a subiectului nu e arbitrară. Ea e o îndatorire ce corespunde
dreptului subiectiv al celeilalte părţi a raportului juridic. Din aceste consi-
derente, obligaţia juridică e considerată a fi „măsura dreptului subiectiv".
Aceasta practic înseamnă că dreptului unei părţi în raportul juridic îi co-
respunde în mod imperativ o obligaţie a celeilalte părţi. Ca urmare, într-un
raport juridic nu poate fi vorba de vreun drept al subiectului dacă celuilalt
subiect nu-i corespunde o anumită obligaţie. Acest lucru poate fi observat
şi în exemplele aduse de noi mai sus: de exemplu, creditorul n-ar avea
obligaţia să restituie o sumă de bani dacă debitorul n-ar dispune de dreptul
de a cere de la creditor suma respectivă.
l B3.3, Obiectul raportului juridic

Obiectul raportului juridic reprezintă cel de-al doilea element con-
stitutiv al raportului juridic.
Dacă în privinţa subiectelor şi conţinutului raportului juridic nu apar,
ca regulă, probleme, atunci în privinţa obiectului raportului juridic sînt mai
multe păreri. După părerea unor autori (care dau prioritate acestei păreri),
454
obiectul raportului juridic este diferit, precum diferite sînt şi raporturile

juridice. Ca urmare a diversităţii raporturilor juridice, obiect al raportului
juridic pot fi:
a) acţiunile pe care titularul dreptului subiectiv le îndeplineşte ori le
poate pretinde şi pe care celălalt subiect este obligat a le săvîrşi sau
a se abţine de la săvîrşirea lor;
b) lucrurile şi alte bunuri materiale;
c) valori nemateriale (cinstea, onoarea, demnitatea, numele, sănă
tatea, integritatea fizică şi psihică etc.);
d) rezultatul creaţiei intelectuale (operă literară, artistică, ştiinţifică etc.).
Alţi autori consideră că obiect al raportului juridic pot fi doar acţiunile
(inacţiunile), adică comportarea subiectelor. O asemenea afirmaţie pare a
fi inacceptabilă, deoarece comportarea se include, după cum am văzut an-
terior, în conţinutul juridic, dat fiind că norma juridică stabileşte drepturile
şi obligaţiile subiectelor.
Subiecte de evaluare:______________________________
1. Ce se înţelege prin raport juridic? Daţi exemple de raporturi juri
dice.
1. Care sînt trăsăturile unui raport juridic?
2. Numiţi premisele raportului juridic, caracterizaţi-ie.
3. Toate normele juridice generează raporturi juridice?
4. Care sînt elementele constitutive ale raportului juridic?
5. Caracterizaţi subiectele, obiectul şi conţinutul unui raport juridic.
6. Ce categorii de raporturi juridice cunoaşteţi?

2. Gheorge Boboş, Teoria generală a dreptului, Cluj, 1999.
1. Ion Craiovan, Tratat elementan de teoria generală a dreptului, Bucu
reşti, 2001.
455 &
5. Mircea Djuvara, Enciclopedia juridică. Teoria generală a dreptului.

Drept raţional. Izvoare şi drept pozitiv, Bucureşti, 1995.
6. Gheorghe Mihai, Radu Motica, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 200 1 .
1 0. Costică Voicu, luliana Savu, Teoria generală a dreptului, Târgovişte,
2004. 11. TIpo6jieMbi oduţeu meopuu npaea u
eocydapcmea,
BysoB, nofl o6niefi B. npo<J)eccopa
C. HepcecflHija, MocKBa, 1999.
Cunostinta si
cultura juridică
l
Conceptul conştiinţei. Modalităţile
conştiinţei. Conştiinţa juridică.
Ideologia juridică. Psihologia juridică.
Cultura juridică. Ridicarea nivelului culturii juridice a societăţii.
19.1. Conceptul şi trăsăturiie esenţiale ale conştiinţei juridice
Conştiinţa e o formă superioară de reflectare a realităţii obiective pro-
prie numai omului. Ea reprezintă unitatea proceselor psihice care participă
activ la pătrunderea de către om a lumii obiective şi a înţelegerii propriei sale
existenţe. Ea apare în procesul activităţii de muncă a omului, în procesul ac-
tivităţii sociale de producţie a oamenilor şi este indisolubil legată de limbă,
care e la fel de veche ca şi conştiinţa.1 Apariţia conştiinţei înseamnă triumful
omenirii asupra inconştientului în natură şi societate. Un asemenea triumf
se datorează unui proces ce a durat sute şi mii de ani. După cum menţiona
Constantin Stere, „a trebuit ca vremuri nenumărate să se îngrămădească
peste vremuri, pînă ce ... flacăra plăpîndă a conştiinţei, încă difuză şi nedes-
luşită, s-a putut concentra şi condensa într-o fiinţă omenească; şi alt potop
de vremuri s-a scurs pînă ce în sînul „conştiinţei sociale impersonale"... a
răsărit cel dintîi germene de voinţă şi conştiinţă individuală, puterea de criti-
că, de iniţiativă, de invenţiune, de revoltă; atunci, alături de adaptarea pasivă
a omului la mediul înconjurător, s-a născut şi putinţa de adaptare activă a
mediului la om. Tot progresul omenirii se poate privi ca o creştere a acestei
puteri de adaptare activă, care a mers paralel, pas cu pas, cu emanciparea
individuală, cu mărirea puterii de critică şi iniţiativă: conştiinţa socială gene-
rală - e o putere conservatoare şi pasivă; voinţa şi conştiinţa individuală este
o putere de iniţiativă şi de invenţiune, o putere reformatoare şi activă".2
Chiar de la naştere, omul nimereşte în lumea obiectelor şi valorilor
create de generaţiile precedente. Atitudinea lui faţă de realitate este deter-
minată de deprinderile pe care le capătă în procesul de comunicare cu alţi
oameni, în procesul comunicării, omul apreciază activitatea sa în raport cu
activitatea altora şi a societăţii în ansamblu, însuşind realitatea, omul tot-
odată îşi formează anumite atitudini, păreri, concepţii, sentimente faţă de
realitate şi îşi propune noi scopuri, sarcini, creează proiecte pentru viitor.
Astfel, conştiinţa omului nu se limitează doar la constatarea unei realităţi,
ci contribuie şi la crearea unei noi realităţi.
Ca urmare, conştiinţa socială reprezintă un ansamblu de concepţii, te-
orii, atitudini, sentimente etc. în care se reflectă realitatea socială. Dat fiind
faptul că această realitate e complexă, conştiinţa socială se manifestă sub
1
Dicţionar de filosofic, Chişinău, 1985, pag. 164.
2
-â 458 t-
diferite forme, în această ordine de idei, putem diferenţia conştiinţă socială

politică, filozofică, morală, juridică ş.a.
Deci, conştiinţa juridică este una dintre formele conştiinţei sociale.
Ea este indisolubil legată cu celelalte forme ale conştiinţei sociale şi, în
general, cu conştiinţa politică. Putem chiar vorbi de o unitate a conştiinţei
politice şi juridice, întrucît relaţiile politice şi juridice fac parte din sfera
generală a raporturilor voliţionale. în acelaşi timp, unitatea conştiinţei po-
litice şi a celei juridice nu exclude deosebirile dintre ele. Din sfera conşti-
inţei juridice fac parte şi fenomene care, deşi capătă o apreciere politică,
după natura lor nu sînt politice. Aşa, de exemplu, putem spune acest lucru
despre viaţa intimă, familială şi privată a omului, regulile protecţiei muncii
etc. La rîndul ei, conştiinţa politică reflectă şi unele fenomene care nu pot
fi apreciate din punct de vedere juridic.
Conştiinţa juridică apare o dată cu apariţia dreptului şi o dată cu dez-
voltarea societăţii se dezvoltă şi ea. Dacă iniţial dezvoltarea ei e condiţio-
nată mai mult de factori secundari, spontani (impulsuri imediate, instincti-
ve, frica de pericol şi de necunoscut etc.), la etapele mai avansate tot mai
pronunţat se evidenţiază factori argumentaţi din punct de vedere ştiinţific.
Bineînţeles, neomogenitatea socială se reflectă în diverse conştiinţe ju-
ridice ale păturilor şi grupărilor sociale existente. Deseori conştiinţa juridică
este silită să se supună anumitor idei şi ţeluri politice. E ştiut, de exemplu,
faptul că în condiţiile regimului totalitar comunist „conştiinţa juridică a între-
gului popor" se folosea pentru justificarea samavolniciei şi violarea dreptu-
lui. Ca urmare, „conştiinţa juridică socialistă" se forma cu ajutorul măsurilor
de constrîngere. Aceasta era şi firesc, deoarece nu se admitea interpretarea
dreptului, realităţii juridice în ansamblu în dauna „adevărului absolut" pro-
movat de „forţa conducătoare şi îndrumătoare" a Partidului Comunist,
O dată cu destrămarea regimului totalitar, conştiinţa juridică obţine
expresie în sistemul dreptului, în activitatea de realizare a dreptului etc.
Dezvoltîndu-se pe baza concepţiei ştiinţifice despre lume, conştiinţa juri-
dică foloseşte realizările progresiste în domeniul gîndirii juridice din peri-
oadele anterioare, elementele umaniste şi democratice ale conştiinţei juri-
dice din statele cu bogate tradiţii juridice, în aşa mod, ea tot mai pronunţat
devine un factor al progresului social.
La fel ca şi alte tipuri de conştiinţă socială, conştiinţa juridică cuprin-
de două elemente constitutive: ideologia juridică şi psihologia juridică.
Aceste elemente scot în evidenţă două niveluri ale conştiinţei juridice:
conştiinţa practică-cotidiană şi teoretică-ştiinţifică.
-ş 459 &
Psihologia juridică apare ca o totalitate de închipuiri, deprinderi, pă-

reri, sentimente, stări de spirit social, care se formează spontan şi sînt ca-
racteristice unui om, unei categorii sociale concrete sau pentru întreaga
societate. Ele se manifestă în viata de fiece zi a oamenilor şi pe ultimii nu-i
"' . . .
preocupă provenienţa acestor păreri şi faptul ce reprezintă prin sine socie-
tatea care le-a dat naştere.
Ideologia juridică este expresia ştiinţifică sistematizată a concepţiilor,
teoriilor, doctrinelor, a cerinţelor juridice în care sînt exprimate interesele,
scopurile, sarcinile, năzuinţele unor grupuri sociale mari. Formarea ideo-
logiei juridice se realizează ca un proces de conştientizare teoretică a inte-
reselor sociale. Ideologia juridică fundamentează sistemul dreptului, siste-
mul legislativ, raporturile juridice, legalitatea şi ordinea legală, realitatea
juridică a societăţii. La elaborarea ei iau parte oameni politici, jurişti care
ţin cont de nivelul de dezvoltare a societăţii, de coraportul forţelor social-
politice ale societăţii, de psihologia socială, de modalităţile de soluţionare
a problemelor cu care se confruntă societatea în alte ţări.
Ideologia juridică şi psihologia juridică se află într-o strînsă interdepen-
denţă şi interacţiune. Ca urmare, conştiinţa juridică reprezintă un complex
de elemente psihologice şi ideologice. Ea îşi găseşte expresia în activitatea
practică a cetăţenilor, a persoanelor oficiale, reflectîndu-se, de asemenea, în
ştiinţa juridică, în drept, în politica statului, în literatură şi artă.
Menţionăm faptul că în perioadele de tranziţie de la o societate la alta
are loc o luptă acută şi în sfera ideologică, inclusiv în sfera conştiinţei juri-
dice. Păturile conservatoare, fostele forţe guvernante încearcă să foloseas-
că orice posibilitate pentru a frîna mersul transformărilor progresiste. Nu
întîmplător multe concepţii, teorii juridice care ar putea contribui la bunul
mers al societăţii intenţionat nu sînt acceptate de cei cărora li se ia terenul
de sub picioare. Prin urmare, conştiinţa juridică nouă precede dreptului.
Conştiinţa juridică caracteristică unei etape istorice are în diferite
state trăsături comune. Aceasta se explică prin omogenitatea bazelor eco-
nomice, a puterii de stat, regimurilor politice, prin unitatea intereselor şi
scopurilor spre care tind societăţile din aceste state. In acelaşi timp, ea are
şi anumite deosebiri în specificul vieţii fiecărui stat, prin tradiţiile istorice
ale popoarelor etc.
Cele spuse permit de a constata următoarele trăsături fundamentale
ale conştiinţei juridice:
a) Conştiinţa juridică n-a existat veşnic. Ea a apărut o dată cu apariţia
statului, dreptului.
^ 4 60 &
b) Odată apărută, conştiinţa juridică precede dezvoltării dreptului.

Ea serveşte drept călăuză în opera de dezvoltare şi perfecţionare a
dreptului.
c) Conştiinţa juridică reflectă interesele principale, scopurile şi sar
cinile pe care şi le propun diferite pături sociale la acea sau altă
perioadă de dezvoltare a societăţii.
d) Cu cît o societate e mai avansată, cu atît mai avansată e şi conştiin
ţa ei juridică.
e) Conştiinţa juridică a unei societăţi înglobează în sine valorile soci
ale supreme promovate de întreaga comunitate umană.
Conştiinţa juridică şi normele juridice sînt interdependente şi exercită

împreună o influenţă activă asupra mersului dezvoltării sociale, contribuie
la educarea omului în spiritul conştiinciozităţii şi activismului social.
Această influenţă se realizează prin reglementarea relaţiilor sociale, prin
influenţa perseverentă asupra aprecierii de către oameni a acţiunilor lor cu
o însemnătate juridică.
Conştiinţa juridică îşi găseşte expresia în actele normative ale statului.
în corespundere cu conştiinţa juridică se elaborează conţinutul şi formele
actelor normative, structura acestora.
Etapa actuală necesită o formă accesibilă de expunere a materialului
normativ, publicarea operativă a actelor normative. Limbajul, terminolo-
gia aplicată în actul normativ trebuie să corespundă conştiinţei juridice din
societate, nivelului ei de dezvoltare.
Practica elaborării dreptului în Republica Moldova oferă un şir de exem-
ple de înrîurire decisivă a conştiinţei politice şi juridice asupra formei şi conţi-
nutului actelor normative. In acelaşi timp însă ea scoate în evidenţă şi tendinţa
forţelor conservatoare de a nu admite o reformare adecvată a societăţii noastre,
de a frîna dezvoltarea ei. Ca urmare, unele prevederi ale actelor normative
adoptate în ţara noastră nu corespund realităţii, sînt depăşite de timp, admit o
nerespectare a principiilor unanim recunoscute de comunitatea umană.
La rîndul lor, normele juridice exercită influenţă asupra dezvoltării
conştiinţei juridice a cetăţenilor, asupra formării unor raţionamente funda-
mentale şi echitabile privind dreptul, realizarea acestora, raporturile juri-
dice, drepturile şi libertăţile omului, în acest context, o problemă primor-
dială e cea legată de drepturile şi libertăţile omului. Problema dată doar
^ 461 ir
la prima vedere pare a fi cunoscută, în realitate, ea anterior a fost studiată

doar parţial, în lumina în care admitea a face acest lucru regimul totalitar
comunist, în condiţiile în care statul nostru se eliberează de moştenirea
trecutului, toate forţele sociale şi politice, toate mijloacele trebuie să se
angajeze într-o amplă acţiune de făurire a unui sistem democratic în care
drepturile şi libertăţile omului sînt respectate şi garantate prin lege.
Un prim pas în această direcţie a servit adoptarea Constituţiei Re-
publicii Moldova, care a ridicat la rang constituţional problema cunoaş-
terii de către fiecare om a drepturilor şi îndatoririlor sale. Astfel, ari 23 al
Constituţiei prevede că „ fiecare om are dreptul să i se recunoască perso-
nalitatea juridică.
Statul asigură dreptul fiecărui om de a-şi cunoaşte drepturile şi îndato-
ririle, în acest scop statul publică şi face accesibile toate legile şi celelalte
acte normative"
Prevederea constituţională citată mai sus are nu numai o importanţă
teoretică, ci şi practică. Ea obligă statul de a lua măsuri pentru ca fiecare
om să-şi cunoască drepturile şi libertăţile sale. Aceasta, indiscutabil, con-
tribuie la ridicarea nivelului conştiinţei juridice a societăţii.
Luînd în consideraţie factorii social-economici, politici, sociali etc.
legiuitorul poate da o calificare juridică unei fapte (acţiuni sau inacţiuni)
care, în opinia publică, era calificată anterior drept obiect al aprecierii mo-
rale, în felul acesta, legiuitorul va lărgi conţinutul conştiinţei juridice.
0 importanţă considerabilă asupra dezvoltării conştiinţei juridice
exercită ştiinţa juridică. Recomandările şi prevederile ei de bază se înscriu
organic în conţinutul conştiinţei juridice îmbogăţind-o.
19.3. Educarea culturii juridice

Cultura, în general, întruneşte în sine ansamblul valorilor materiale şi spi-
rituale create şi în curs de creare de către omenire în procesul muncii sociale
desfăşurate de-a lungul istoriei.1 Cultura exprimă nivelul atins de omenire într-
o etapă istorică a dezvoltării societăţii, într-un sens mai îngust se obişnuieşte a
vorbi despre cultura materială (tehnica, experienţa de producţie, valorile mate-
riale) şi cultura spirituală (ştiinţa, arta, literatura, învăţămîntul, morala etc.).
în această ordine de idei, cultura juridică este o modalitate a culturii
spirituale a societăţii. Ea îşi găseşte expresie în cunoaşterea de către cetă-
ţeni a bazelor cunoştinţelor juridice, în necesitatea transpunerii în viaţă a
1
Dicţionar de filozofie, Chişinău, 1985, pag. 172.
-Ş 462 &
prevederilor normelor juridice, în înţelegerea de către fiecare om a respon-

sabilităţii sale sociale, în intransigenţa faţă de infracţiuni şi combaterea lor.
Educarea cetăţenilor în spiritul legii este o parte componentă a întregii
munci educative. Educarea juridică înalţă conştiinţa individuală a omului pînă
la conştientizarea principiilor fundamentale ale dreptului. Ea permite formarea
la cetăţeni a sentimentelor convingerii că el întotdeauna va găsi la autorităţile
publice respective un ajutor eficient în apărarea drepturilor şi libertăţilor sale,
a intereselor legitime că statul îi cere pe bună dreptate să-şi îndeplinească obli-
gaţiile ce-i revin şi că este egal în drepturi cu ceilalţi membri ai societăţii.
Cultura juridică înaltă este o condiţie necesară a realizării conştiente
şi eficiente de către fiecare cetăţean a datoriei sale faţă de societate, faţă
de alţi cetăţeni. Propagarea dreptului nu numai că extinde cunoştinţele ju-
ridice, dar şi contribuie la formarea sentimentului de convingere că legile
sînt echitabile, că ele corespund cerinţelor timpului şi contribuie eficient la
soluţionarea problemelor cu care se confruntă societatea la etapa dată.
Prevederile constituţionale subliniază importanţa socială acordată
dreptului în general şi drepturilor omului în special şi, totodată, ne obligă
să elaborăm programe educaţionale concrete în acest domeniu la diferite
niveluri. Problema educaţiei juridice şi-a găsit reflectare în asemenea do-
cumente importante adoptate de către Parlamentul Republicii Moldova,
cum ar fi: Concepţia reformei judiciare şi de drept, Concepţia privind învă-
ţămîntul. Ambele documente consideră educaţia umanitară şi cea juridică
ca o parte integrantă a procesului socializării, proces care debutează o dată
cu primele vîrste şi care, în conformitate cu preceptele moderne ale educa-
ţiei permanente, se derulează, în principiu, pe tot parcursul vieţii.
Procesul educaţiei juridice parcurge cîteva stadii corespunzătoare
principalelor categorii de vîrstă şi cicluri de învăţămînt.
A
In primul stadiu, copiii învaţă normele şi formele acceptabile de con-

duită socială, dobîndind totodată cunoştinţe elementare ce ţin de drepturi şi
libertăţi. Acest stadiu reflectă atît învăţămmtul preşcolar, cît şi cel secundar.
In perioada celui de-al doilea stadiu, copiii urmează să obţină cunoş-
tinţe despre anumite structuri, instituţii şi probleme politice importante,
cum ar fi, bunăoară, statul, dreptul, locul acestora în sistemul valorilor so-
ciale etc. Anume la această perioadă e binevenită studierea unor discipline
juridice speciale, cum ar fi „Bazele statului şi dreptului".
Faza următoare a educaţiei juridice ţine de persoanele ce-şi fac stu-
diile în clasele superioare ale liceelor, gimnaziilor, în instituţiile de învă-
ţămînt mediu de specialitate şi superioare. La această fază este important
-i 463 &
a aprofunda cunoştinţele precedente, a le raporta la contextul standardelor

internaţionale. Faza respectivă se referă, de asemenea, şi la toate celelalte
categorii de cetăţeni. Ea are drept scop educaţia în spiritul respectării dem-
nităţii omului, respectului faţă de adevăr etc. şi să conducă la combaterea
mentalităţii care poate favoriza comiterea de abuzuri.
Prin urmare, educaţia în materia dreptului trebuie realizată la toate ni-
velurile de învăţămînt, instituţiile şcolare rămînînd a fi, indiscutabil, prin-
cipala matcă a procesului educaţional.
O importanţă majoră o are educaţia juridică a lucrătorilor aparatului
de stat. Ei urmează să fie exemplu de disciplină, atitudine respectuoasă faţă
de legile statului.
Preconizînd un program educaţional juridic, este important de a nu
neglija pregătirea specialiştilor în acest domeniu. Din păcate, în Republi-
ca Moldova această problemă nici pînă astăzi nu a fost abordată în mod
frontal. Aceasta se răsfrînge negativ asupra calităţii procesului educaţio-
nal. Iată de ce considerăm că pentru a soluţiona la un nivel înalt problema
abordată este necesară urgentarea pregătirii specialiştilor în materie.
1. Ce este conştiinţa? Numiţi modalităţile conştiinţei sociale.
2. Daţi definiţia conştiinţei juridice. Numiţi trăsăturile ei.
3. Care e structura conştiinţei juridice?
1. Faceţi o caracteristică categoriilor „ideologie juridică" şi „psiho
logie juridică"
4. Caracterizaţi interacţiunea dreptului şi conştiinţei juridice.
5. Ce importanţă are educaţia juridică?
Literatura recomandată:____________________________
î. Gheorghe Avornic, Teoria generală a dreptului, Chişinău, 2004.
Chişinău, 2002.
reşti, 2001.
4. Valeriu Ciucă, Sociologie juridică generală, Iaşi, 1994.
5. Ştefan Georgescu, Filosofia dreptului. O istorie a ideilor, Bucureşti, 1998.
6. Constantin Stroe, Reflecţii filosofice asupra dreptului, Bucureşti, 1998.
•^ 464 =-
u juridica
'•,/Cansirîngereaxzsrdtaţa de calfe stat
c nonriă.dt: drept ăincars lipseşte;

îsCfînK&ri-a fiifiăică ssi:e un. nousfms,..
. ' •' ' [ • ' • • •'
•::-• •. • : v- ',",". ^ ;': '. ' " • .' s|

fering
.-•'.-••: - ' .-- „Idsea de răspundere aminteşte :
• : ... . . ype.ces-.ds. obligaţie şi garanţie" -.
:
'•' ..;-: :i.;J:;:. '•••:•:/: ! . ." ......... H,
Conceptul răspunderii.
Răspunderea juridică - formă a răspunderii sociale.
Principiile răspunderii juridice.
Premisele (condiţiile) răspunderii juridice.
Fapta ilicită. Legătura cauzală.
Vinovăţia, împrejurările care exclud răspunderea juridică.
Subiectele răspunderii juridice.
20.1. Conceptul răspunderii juridice
Răspunderea juridică e considerată, pe bună dreptate, una din insti-
tuţiile centrale ale dreptului. Aceasta se datorează, în primul rînd, faptu-
lui, că răspunderea este direct legată de finalităţile dreptului, de realizarea
acestora.
Dicţionarul limbii române moderne defineşte răspunderea, ca fiind
„faptul de a răspunde, responsabilitatea". Responsabilitatea este definită
ca „obligaţia de a efectua un lucru, de a răspunde, de a da socoteală la ceva,
răspundere".1
Din cele spuse rezultă că termenii „răspundere" şi „responsabilitate"
sunt interpretaţi ca termeni, echivalenţi, ca sinonime. Şi totuşi, o analiză a
literaturii de specialitate permite de a evidenţia atît apropieri, cît şi diferenţe
ale acestor două categorii.
Astfel, în viziunea doctorului în drept Lidia Barac, responsabilitatea
socială ar putea fi definită ca fiind „acea instituţie socială care cuprinde
complexul de atitudini ale omului în raport cu sistemul de valori, instituţi-
onalizat de societatea în care trăieşte, în vederea conservării şi promovării
acestor valori, în scopul perfecţionării fiinţei umane şi conservării vieţii
în comun, pe calea menţinerii şi promovării ordinii sociale şi binelui pu-
blic".2
Alta este situaţia răspunderii sociale. Ea vizează sistemul normativ al
societăţii, ordinea pe care acest sistem normativ o promovează. După cum
am menţionat anterior, este recunoscut faptul că nici o societate umană
nu poate funcţiona în lipsa unui ansamblu de norme care să reglementeze
comportamentul membrilor săi. Aceste norme orientează conduita oame-
nilor în cele mai diverse sfere de activitate. Pe măsura dezvoltării societăţii
umane, se modifică şi sistemul normativ existent. Acesta din urmă prescrie
comportamentul uman şi îi asigură o anumită uniformitate. Societatea nu
poate să accepte alte comportamente decît cele prescrise de normele ei
sociale şi va lupta împotriva tuturor celor care încalcă modelele de com-
portament dictate de norme, ordinea socială. Prin urmare, răspunderea pre-
supune îndeplinirea unei obligaţii, respectarea unei restricţii ce rezultă din
normele sociale.
1
Dicţionarul limbii române moderne, pag. 695, 713.
2
-= 466 t-
De aici, remarcăm că, responsabilitatea are o sferă mult mai largă

decît răspunderea, în timp ce responsabilitatea se raportează la activitatea
desfăşurată de om din propria iniţiativă, pe baza alegerii libere a obiective-
lor din mai multe variante posibile, răspunderea presupune realizarea unui
comportament definit prin norme sociale.
Deosebirea dintre răspundere şi responsabilitate se manifestă prin ur-
mătoarele.
în primul rînd, răspunderea presupune supunerea individului, respon-
sabilitatea presupune cunoaştere şi apreciere, atitudine activă, convingere
şi angajare.
în al doilea rînd, răspunderea este, mai ales, de ordin normativ, iar
responsabilitatea este de ordin valoric.
în al treilea rînd, răspunderea se manifestă, mai ales, ca expresie a
unor cerinţe pe care societatea le impune agentului, în timp ce, responsa-
bilitatea se manifestă ca prezenţă umană liberă, ca expresie a cerinţelor pe
care agentul le formulează, la adresa societăţii.
în final, răspunderea vizează în mod direct conservarea sistemului so-
cial dat, în timp ce, responsabilitatea vizează, mai ales, ameliorarea siste-
mului social şi dezvoltarea lui, prin perfecţionarea fiinţei umane.
Diferite sunt şi mijloacele, căile prin care societatea asigură şi stimu-
lează funcţionarea răspunderii şi responsabilităţii.1
Răspunderea juridică e o parte integrantă a răspunderii sociale. Spe-
cificul răspunderii juridice constă în faptul că ea se referă la obligaţia de
a răspunde pentru încălcarea normei de drept. Aceasta e şi firesc. Se ştie
că, reglementînd relaţiile sociale prin norme juridice, legiuitorul prescrie
variantele acceptabile de comportare sau variantele ce sînt interzise pen-
tru comportare. Totodată el stabileşte şi consecinţele violării normei prin
conduite ce nu corespund variantelor acceptate din punct de vedere social.
Ca urmare, singurul temei al răspunderii juridice îl constituie încălcarea
prevederilor normelor juridice.
Stabilirea concretă a răspunderii juridice are la bază nu numai o apre-
ciere socială din partea unui grup de persoane, colectiv etc. Ea se înteme-
iază pe o constatare oficială făcută, de regulă, de organele de stat, persoane
oficiale special împuternicite. Iată de ce răspunderea juridică este strîns
legată de activitatea unor organe de stat şi a unor persoane oficiale. Aceas-
ta însă nicidecum nu înseamnă că răspunderea juridică e izolată absolut
de activitatea celorlalte persoane şi subiecte de drept, de alte forme de
1
^ 467 &
răspundere socială. Dimpotrivă, răspunderea juridică se află într-o strînsă

legătură şi interdependenţă cu acestea. O asemenea legătură e determinată
de diverşi factori şi, în primul rînd, datorită faptului că:
a) sfera de reglementare a multor categorii de norme sociale deseori
coincide (de exemplu, furtul ca faptă social-periculoasă e inad
misibil nu numai din punctul de vedere ai normelor juridice, ci şi
al celorlalte categorii de norme sociale: morale, obiceiuri, norme
religioase etc.);
b) scopul statului de a combate faptele ilicite coincide şi cu scopul
diverselor organizaţii nestatale.
Răspunderea juridică intervine, prin urmare, ca rezultat al faptei ilicite
şi derivă din sancţiunea pe care legiuitorul o prevede în conţinutul normei
juridice. Ea constituie, astfel, un raport juridic de constrîngere, născut ca
urmare a săvîrşirii faptei ilicite. Acest raport se caracterizează prin urmă-
toarele:
a) unul din subiectele lui întotdeauna este statul (reprezentantul lui
oficial), iar celălalt subiect e persoana care a săvîrşit fapta ilicită;
b) în conţinutul raportului juridic de constrîngere intră asemenea
drepturi şi obligaţii corelative, cum ar fi: obligaţia starului de a
aplica numai sancţiuni prevăzute de lege pentru fapta comisă şi
dreptul persoanei responsabile de a i se aplica numai această sanc
ţiune şi nu alta etc.;
c) aplicarea sancţiunii se face în numele starului şi are drept scop atît
restabilirea ordinii legale încălcate prin fapta ilicită, cît şi întărirea
legalităţii.
Răspunderea juridică, indiferent de forma ei concretă de manifestare,
are la bază următoarele principii:
1. Principiul legalităţii răspunderii juridice.
2. Principiul răspunderii pentru fapte săvîrşite cu vinovăţie.
3. Principiul răspunderii personale.
4. Principiul prezumţiei nevinovăţiei în stabilirea răspunderii juridice.
5. Principiul justiţiei sancţiunii.
6. Principiul operativităţi răspunderii juridice.
7. Principiul potrivit căruia unei singure violări a normei juridice îi
corespunde o singură imputare a răspunderii.
Principiul legalităţii răspunderii juridice are un caracter complex.
Caracterul lui complex se manifestă prin faptul că:
a) răspunderea juridică are loc numai în baza normei juridice;
468 Ş-
b) aplicarea sancţiunii ţine de competenţa strictă a statului şi repre

zentanţilor lui oficiali;
c) înseşi organele statului activează în strictă conformitate cu preve
derile normelor juridice.
Principiul răspunderii pentru fapte săvîrşite cu vinovăţie. Potrivit
acestui principiu, orice subiect de drept poate fi sancţionat numai atunci
cînd este vinovat şi numai în limitele vinovăţiei sale. Legea prevede şi
unele abateri de la acest principiu, cînd răspunderea are loc independent de
culpă, în asemenea cazuri, se prevede mecanismul respectiv de recuperare
legată de răspunderea pentru vinovăţia altuia.
Principiul răspunderii personale presupune răspunderea strictă a
persoanei care a săvîrşit fapta ilicită. Este adevărat că există şi situaţii în
care răspunderea poate interveni şi de fapta altuia, dar, în general, răspun-
derea se stabileşte numai pentru fapta proprie.
Principiul prezumţiei nevinovăţiei a fost consfinţit şi de Constituţia
Republicii Moldova. Conform art. 21, „orice persoană acuzată de un
delict este prezumată nevinovată pînă cînd vinovăţia sa va fi dovedită în
mod legal, în cursul unui proces judiciar public, în cadrul căruia i s-au
asigurat toate garanţiile necesare apărării sale". Acest principiu reflectat în
Constituţie necesită o interpretare extensivă: el se răsfrînge asupra tuturor
cazurilor şi formelor răspunderii juridice.
Principiul justiţiei sancţiunii presupune, în primul rînd, proporţi-
onalitatea sancţiunii în raport cu gravitatea faptei. Eficienţa răspunderii
juridice depinde, în mare măsură, de alegerea corectă a sancţiunii, indivi-
dualizarea pedepsei.
Principiul operativităţii răspunderii. Aplicarea sancţiunii reprezintă
reacţia societăţii prin forţa de constrîngere a statului faţă de faptele ilicite.
O asemenea reacţie trebuie să fie operativă. In caz contrar, răspunderea
juridică îşi va pierde efectul dorit. O tărăgănare a răspunderii poate crea în
societate o neîncredere în capacitatea statului de a lua măsurile respective
faţă de răufăcători.
Principiul potrivit căruia unei singure violări a normei juridice îi co-
respunde o singură imputare a răspunderii juridice, O persoană nu poate
fi pedepsită pentru una şi aceeaşi faptă ilicită de mai multe ori. Aceasta nu
exclude aplicarea mai multor forme de răspundere juridică pentru faptele
ilicite în care au fost încălcate mai multe norme juridice. Plus la aceasta,
nu se exclude şi aplicarea, pe lîngă răspunderea juridică, a altor categorii
de răspundere socială.
-â 469 t-
ris Negru, Alina Negru
Cele spuse, permit să definim răspunderea juridică ca o instituţie ju-

lică ce cuprinde ansamblul normelor juridice, care vizează raporturile
ridice ce se nasc în sfera activităţii specifice, desfăşurată de autorităţile
sblice, în temeiul legii, împotriva tuturor celor care încalcă ordinea de
ept, în scopul asigurării respectării şi promovării ordinii juridice.
20.2. Condiţiile răspunderii juridice

Indiferent de domeniul juridic (civil, penal, administrativ, financiar
:.) în care are loc, răspunderea juridică survine numai atunci cînd sînt
trunite anumite condiţii. La ele se atribuie:
a) fapîa ilicită;
b) legătura cauzală dintre fapta ilicită şi rezultatul produs;
c) existenţa vinovăţiei;
d) inexistenţa unor împrejurări care exclud răspunderea juridică.
1. Fapta ilicită
Fapta ilicită reprezintă împrejurarea de care legiuitorul leagă apari-
i raportului juridic de constrîngere. Ea se manifestă printr-o comportare
t intră în contradicţie cu prescripţiile normelor juridice. Modalităţile de
importare ilicită pot fi: acţiunea sau inacţiunea.
Acţiunea reprezintă modalitatea cea mai frecventă de realizare a con-
dtei ilicite. Ea presupune întotdeauna încălcarea unei norme juridice care
terzice ceva.
Inacţiunea constă dintr-o abţinere de la o acţiune, impusă persoanei,
in norma juridică.
Fapta ilicită poate îmbrăca diferite forme, în dependenţă de gradul de
:ricol social şi sancţiunile ce se aplică pentru săvîrşirea diferitelor fapte
cite. Faptele ilicite pot fi diferenţiate în:
a)infracţiuni;
b)contravenţii;
c) abateri disciplinare;
d)fapte ilicite civile etc.
Toate faptele ilicite prezintă, indiscutabil, un pericol social. Ce-i drept,
•adul de periculozitate poate fi mai mare sau mai mic.
a) Infracţiunea
Dintre toate formele de fapte ilicite, infracţiunea prezintă cel mai înalt
•ad de pericol social.
Potrivit art. 14 al Codului Penal al Republicii Moldova:
-= 470 t-
„(1) Infracţiunea este o faptă (acţiune sau inacţiune) prejudiciabilă,

prevăzută de legea penală, săvîrşită cu vinovăţie şi pasibilă de pedeapsa
penală.
(2) Nu constituie infracţiune acţiunea sau inacţiunea care, deşi formal,
conţine semnele unei fapte prevăzute de prezentul cod, dar, fiind lipsită de
importanţă, nu prezintă gradul prejudiciabil al unei infracţiuni".
După cum se vede din definiţia dată infracţiunii de Codul penal, exis-
tenţa infracţiunii este de neconceput în afara determinării exprese făcută
de legea penală. Nu întîmplător în dreptul penal se ia la bază un principiu
cunoscut încă din antichitate: nullum crimen sine lege (nu există crimă tară
să fie prevăzută de lege).
b) Contravenţia
Ca formă a conduitei ilicite, contravenţia este definită de art. 9 al Co-
dului cu privire la contravenţiile administrative al Republicii Moldova.
Contravenţie administrativă se consideră fapta (acţiunea sau inacţiunea)
ilicită ce atentează la personalitate, la drepturile persoanelor juridice etc.
2. Legătura cauzală a faptei ilicite şi a rezultatului dăunător
Latura cauzală a faptei ilicite şi a rezultatului dăunător este obiectivă.
Caracterul obiectiv al legăturii cauzale înseamnă că aceasta există inde-
pendent de voinţa omului şi de recunoaşterea ei. Ştiinţa dreptului porneşte
de la premisa conform căreia răspunderea juridică se declanşează şi su-
biectul faptei ilicite este tras la răspundere cu condiţia că rezultatul ilicit
este o consecinţă nemijlocită a faptei (acţiunii sau inacţiunii) sale ilicite.
Raportul cauzal exclude faptele întîmplătoare care pot uneori interveni.
Astfel, răspunderea juridică intervine numai atunci cînd efectul dă-
unător este rezultatul acţiunii unui individ, atunci cînd rezultatul decur -
ge logic din această conduită. Aceasta înseamnă că, atunci cînd rezultatul
negativ din punct de vedere juridic s-a produs din cauze ce nu depind de
individ, legătură cauzală nu există. Prin urmare, pentru a se declanşa răs-
punderea juridică a unui individ, acesta trebuie să fi acţionat cu vinovăţie,
iar rezultatul ilicit trebuie să fie consecinţa nemijlocită a conduitei sale.
Aceste cauze pot fi asociate, concurente ori succesive, principale sau se-
cundare, directe sau indirecte.
3. Vinovăţia este o altă condiţie a răspunderii juridice. Ea caracterizează
atitudinea psihică a autorului faptei ilicite faţă de fapta sa şi faţă de conse
cinţele acesteia. Vinovăţia presupune şi implică recunoaşterea capacităţii
omului de a pătrunde şi a aprecia un lucru la justa lui valoare. Nu poate fi
vorba de vinovăţie atunci, cînd fapta ce se atribuie unei persoane nu-i apar-
-ş 471 t-
ţine sau dacă fapta dată e un rezultat ce nu depinde în genere de voinţa ei.
Orice faptă săvîrşită de o persoană, înainte de a deveni realitate, apare sub
forma unei idei de comportament. Mai apoi, ideea este urmată de hotărîrea
realizării ei practice. Ca rezultat, vinovăţia se manifestă ca o legătură între
conştiinţa omului şi consecinţele survenite în urma faptei sale ilicite.
Vinovăţia se poate manifesta prin următoarele forme:
a) intenţia;
b) culpa.
Intenţia, ca formă a vinovăţiei, se caracterizează printr-un complex
de factori psihici printre care un rol primordial îi revine cunoaşterii carac-
terului antisocial al faptei şi acceptării urmărilor ei negative.
Intenţia, la rîndul ei, poate fi directă şi indirectă. Intenţia e directă
atunci cînd persoana (subiectul, făptuitorul) îşi dă seama de caracterul so-
cial-periculos al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările dăunătoare
ale acestora şi doreşte să săvîrşească fapta şi acţionează în acest scop.
în cazul intenţiei indirecte, subiectul prevede caracterul ilicit al faptei
sale şi al urmărilor acesteia şi acceptă producerea faptei şi a urmărilor ei.
Culpa este acea formă a vinovăţiei în care autorul unei fapte ilicite nu
prevede consecinţele faptei sale, deşi trebuia să le prevadă sau, prevăzîn-
du-le, speră în mod uşuratic că ele nu se vor produce.
Culpa îmbracă două forme:
a) sineîncrederea (imprudenţa) - cînd autorul prevede caracterul ili
cit al faptei sale şi urmările acesteia, nu le doreşte, nu le acceptă,
dar, în virtutea unor împrejurări, speră cu uşurinţă că nu se vor
produce;
b) neglijenţa - cînd autorul faptei n-a prevăzut posibilitatea survenirii
unor asemenea urmări dăunătoare, deşi trebuia şi putea să le prevadă.
Distincţia formelor respective ale vinovăţiei are o mare însemnătate
practică, deoarece face posibilă stabilirea sancţiunii mai oportune.
26,3. sc
a
Aşa cum am arătat deja, în dreptul nostru, răspunderea juridică survi-
ne numai atunci cînd sunt întrunite anumite condiţii. Răspunderea are un
caracter subiectiv, fiind fundamentată de vinovăţie, în marea majoritate a
cazurilor, iar vinovăţia este raportată la autorul unei fapte ilicite.
Legea şi doctrina semnalează însă o serie de cauze menite să înlăture
caracterul ilicit al faptei ce produce consecinţe negative în realitatea obiec-
-^ 472 £-
tivă. In prezenţa acestor cauze răspunderea nu se va declanşa, fiind lipsită

de temei. Deci, asemenea cauze exclud în acelaşi timp şi răspunderea. 1
Relativ la cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei, menţionăm
că ele nu figurează şi nu sunt expres arătate în toate ramurile dreptului.
în materie de răspundere civilă, remarcăm că Codul civil conţine doar
o singură prevedere normativă din care ar rezulta cauzele care înlătură
caracterul ilicit al faptei. Astfel, conform alin. (1) al art. 13, „nu sunt ilicite
acţiunile persoanei care, în scopul autoapărării, ia, sustrage, distruge sau
deteriorează un bun sau, în acelaşi scop, reţine persoana obligată care ar
putea să se ascundă, sau înlătură rezistenţa celui obligat să tolereze acţi-
unea dacă nu se poate obţine asistenţa organelor competente şi dacă, fără
o intervenţie imediată, există pericolul ca realizarea dreptului să devină
imposibilă sau substanţial îngreuiată".
în materie de răspundere penală aceste împrejurări sunt concretizate,
în Codul penal din 1961 erau formulate doar două cauze care înlăturau ca-
racterul penal al faptei: legitima apărare (art. 13) şi extrema necesitate (art.
14). în Codul penal din 18 aprilie 2002 legiuitorul a stabilit cauzele care
înlătură caracterul penal al faptei într-un capitol separat - capitolul III. Con-
form art. 35, se consideră cauze care înlătură caracterul penal al faptei:
a) legitima apărare;
b) reţinerea infractorului;
c) starea de extremă necesitate;
d) constrîngerea fizică sau psihică;
e) riscul întemeiat.
Legitima apărare este în consens direct cu drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului.
Art. 36 al Codului penal stipulează că este în stare de legitimă apărare
persoana care:
a) săvîrşeşte fapta pentru a respinge un atac direct, imediat, material
şi real, îndreptat împotriva sa, a altei persoane sau împotriva unui
interes public şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile
celui atacat ori interesul public;
b) săvîrşeşte fapta, prevăzută mai sus, pentru a împiedica pătrunderea,
însoţită de violenţă periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoa
nei ori de ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe, într-un
spaţiu de locuit sau într-o altă încăpere.
Reţinerea infractorului este o împrejurare nouă pentru legislaţia noastră.
^ 473 &
Prin reţinere a infractorului, în sensul art. 37 al Codului penal, se în-

ţeleg acţiunile de cauzare a unor prejudicii în timpul captării şi predării or-
ganelor de drept a persoanei care a comis o infracţiune, şi care se sustrage
de la răspundere penală.1
Starea de extremă necesitate este reglementată de art. 38 al Codului
penal: „(2) Este în stare de extremă necesitate persoana care săvîrşeşte
fapta pentru a salva viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altei
persoane ori un interes public de la un pericol iminent care nu poate fi
înlăturat altfel".
Legea prevede totodată faptul că nu este în stare de extremă necesi-
tate persoana care, în momentul săvîrşirii faptei, îşi dă seama că provoacă
urmări vădit mai grave decît cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul
nu era înlăturat.
Constrîngerea fizică sau psihică este o altă cauză care înlătură caracte-
rul penal al faptei. Astfel, conform alin. (1) al art. 39 al Codului penal: „Nu
constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, care a cauzat daune
intereselor ocrotite de lege ca rezultat al constrîngerii fizice sau psihice, dacă
în urma acestei constrîngeri persoana nu putea să-şi dirijeze acţiunile".
în cazul constrîngerii se înlătură caracterul penal, întrucît acesteia îi
lipseşte una dintre trăsăturile esenţiale: vinovăţia.
Riscul întemeiat este o altă prevedere nouă pentru legislaţia noastră.
Art. 40 al Codului penal prevede:
„(1) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, care a
cauzat daune intereselor ocrotite de lege în cazul riscului întemeiat pentru
realizarea scopurilor socialmente utile.
(2) Riscul se consideră întemeiat dacă scopul socialmente util urmărit
nu a putut fi realizat fără un anumit risc şi dacă persoana care 1-a admis
a luat măsurile necesare pentru a preveni cauzarea de daune intereselor
ocrotite de lege "...
* *
Doctrina juridică semnalează şi alte cauze menite a înlătura caracterul
ilicit al faptei ce produce consecinţe negative, cum ar fi:
• lipsa pericolului social al faptei;
• cazul fortuit;
« iresponsabilitatea;
• beţia fortuită (accidentală)
• minoritatea făptuitorului;
1
Codul penal. Comentat şi adnotat, Chişinău, 2005, pag. 76
-m 474 &
« eroarea de fapt;
* consimţămîntitl victimei;
• executarea unei obligaţii de serviciu;
« exercitarea unui drept etc.
Cauzele menţionate se acceptă, evident, doar în condiţiile prevăzute
de lege.
In afara împrejurărilor analizate de noi mai există şi situaţii care, deşi
nu înlătură caracterul ilicit al faptei, înlătură fie răspunderea juridică, fie,
executarea unor măsuri rezultate din stabilirea răspunderii făptuitorului.
In dreptul penal aceste împrejurări sunt cunoscute sub denumirea de
cauze care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării.
Ele sunt reflectate în capitolul XI al Codului penal. Acestea sunt:
• Amnistia (art. 107);
* Graţierea (art. 108);
r\
« împăcarea (art. 109);

® Reabilitarea judecătorească (ari. 112).
Codul penal (art. 53) prevede, de asemenea, liberarea de răspundere
penală. Astfel, „Persoana care a săvîrşit o faptă ce conţine semnele com-
ponenţei de infracţiune poate fi liberată de răspundere penală de către in-
stanţa de judecată în cauzele:
a) minorilor;
b) tragerii la răspundere administrativă;
c) renunţării de bunăvoie la săvîrşirea infracţiunii;
d) căinţei active;
'
§ e) schimbării situaţiei;
J) liberării condiţionate;
g) prescripţiei de tragere la răspundere penală". l
20.4. Formele răspunderii juridice.
Subiecţii răspunderi: juridice
Fiecare ramură a dreptului cunoaşte o formă de răspundere specifi-
că. De aceea există mai multe forme de răspundere juridică. In domeniul
fiecărei ramuri de drept s-au conturat forme specifice de răspundere, cum
ar fi: răspunderea constituţională, răspunderea administrativă, răspunderea
civilă, răspunderea penală etc.
Din perspectiva teoriei generale a dreptului, remarcăm faptul că există
relaţii complexe de interdependenţă între diferitele forme de răspundere.
^ 475 ş-
Precizăm, de asemenea, că nu fiecărei ramuri de drept îi corespunde o for-

mă unică de răspundere. Spre exemplu, în cadrul dreptului administrativ
putem întîlni răspundere contravenţională, civilă, penală, disciplinară etc.1
Răspunderea constituţională are la bază concepţia statului constitu-
ţional şi democratic. Ea se referă la răspunderea şefului statului (Preşedin-
telui Republicii Moldova), răspunderea deţinătorilor unui mandat politic
(răspunderea celor aleşi în organele reprezentative ale statului, răspunde-
rea membrilor Guvernului pentru faptele săvîrşite în exerciţiul funcţiei lor
ş.a. Totuşi, această răspundere este deseori parţială şi fragmentară, necom-
parîndu-se cu alte forme de răspundere în ceea ce priveşte decizia. După
cum, pe bună dreptate, se menţionează în literatura juridică, acestei forme
de răspundere juridică îi este caracteristică „întârzierea sau chiar evitarea
reglementării răspunderii ministeriale şi reticenţa de a introduce procedeul
revocării populare"2.
Răspunderea civilă este forma tipică şi totodată cea mai dezvoltată
a răspunderii juridice. Ea se declanşează în temeiul condiţiilor fixate prin
Codul civil. Răspunderea civilă cunoaşte două forme: răspunderea civilă
delictuală şi răspunderea civilă contractuală. Ambele forme sunt domina-
te de ideea reparării unor prejudicii create prin faptele ilicite.
Răspunderea penală este definită ca raportul juridic penal de con-
strîngere, născut ca urmare a săvîrşirii infracţiunii între stat, pe de o parte,
şi infractor, pe de altă parte, în cadrul acestui raport juridic statul are drep-
tul să tragă la răspundere pe infractor, să-i aplice sancţiunea prevăzută de
lege şi să-1 constrîngă să o execute. Infractorul este obligat să răspundă
pentru fapta sa şi să se supună pedepsei aplicate.
în dreptul muncii răspunderea angajaţilor poate fi: răspundere materi-
ală şi răspundere disciplinară. Ea survine în cazul în care angajatul încalcă
cu vinovăţie obligaţiile de serviciu şi cauzează o pagubă organizaţiei la
care este angajat.
Am menţionat doar cîteva din multiplicitatea formelor răspunderii ju-
ridice, în acelaşi timp, cu toată diversitatea formelor răspunderii juridice,
acestea sunt fundamentate pe o serie de principii comune, cum ar fi: le-
galitatea răspunderii juridice, principiul răspunderii personale, principiile
unicităţii răspunderii etc.
Subiectele răspunderii juridice sînt persoanele împotriva cărora se
exercită constrîngerea de stat prin aplicarea de sancţiuni juridice. Calitatea
1
Carmen Popa, Opera citată, pag. 275.
2
ion Dogaru, Dan Claudiu Dănişor, Gheorghe Dănişor, Opera citată, pag. 443.
-= 476 &
de subiect a răspunderii juridice intervine în toate cazurile cînd are loc

săvîrşirea unei fapte ilicite. Nu există fapte ilicite care nu au un subiect,
în lipsa acestuia nu poate fi vorba de faptă ilicită. Ce-i drept, sînt anumite
excepţii, strict determinate de lege, cînd răspunderea juridică intervine
pentru anumite persoane fără ca acestea personal să fi săvîrşit fapte ilicite.
De exemplu, persoana răspunde pentru dauna pricinuită de animalele sau
păsările care se află sub ocrotirea sa.
Subiect al răspunderii juridice poate fi atît o persoană fizică cît şi anu-
mite colectivităţi.
1. Persoana fizică
Pentru ca o persoană fizică să fie considerată subiect al răspunderii
juridice, ea urmează să corespundă unor condiţii: să aibă capacitatea de a
răspunde şi să acţioneze în mod liber.
Capacitatea de a răspunde nu trebuie confundată nici cu capacitatea
de folosinţă şi nici cu capacitatea de exerciţiu. Ea e o formă specifică a ca-
pacităţii juridice ce atribuie subiectului de drept capacitatea de a răspunde
pentru fapta sa ilicită, ultima fiind o manifestare a voinţei ei.
A acţiona în mod liber, înseamnă a-ţi propune anumite scopuri şi a
decide în ce mod ele pot fi atinse.
Subiecte ale răspunderii juridice pot fi doar persoanele capabile de a
înţelege caracterul faptei sale şi consecinţele acesteia. Din aceste conside-
rente, legiuitorul fixează în mod expres vîrsta de la care persoanele fizice
sînt responsabile.
Remarcăm şi faptul că anumite fapte ilicite pot fi săvîrşite în majo-
ritatea cazurilor, de persoane fizice. Aşa, de exemplu, infracţiunile pot fi
săvîrşite, ca regulă, de persoane fizice care, în momentul săvîrşirii infracţiu-
nii, au împlinit vîrsta de şaisprezece ani, iar pentru unele categorii de in-
fracţiuni - paisprezece ani. De asemenea, subiect al abaterii disciplinare
poate fi numai persoana fizică încadrată în muncă şi care prestează munca
în temeiul unui raport de muncă.
2. Subiecte colective
Dacă persoanele fizice, în condiţiile legii, pot fi subiecte ale răspun-
derii juridice în toate cazurile, atunci subiectele colective (şi în primul rînd
persoanele juridice) pot să răspundă numai din punct de vedere civil şi în
cazuri mult mai rare, administrativ sau penal. De cele mai multe ori colec-
tivităţile apar ca subiecte ale răspunderii juridice civile.
Indiferent de forma răspunderii la care sînt supuse subiectele colecti-
ve, sancţiunile aplicate faţă de acestea sînt numai de ordin patrimonial.
•m 477 &
1. Ce înţelegeţi prin răspundere juridică?
2. In ce mod răspunderea juridică interacţionează cu alte categorii
de răspundere socială?
3. Numiţi premisele (condiţiile) răspunderii juridice.
4. Ce principii sînt caracteristice răspunderii juridice?
5. Ce înţelegeţi prin faptă ilicită? Cum pot fi clasificate faptele ilicite?
6. Caracterizaţi vinovăţia ca una din premisele răspunderii juridice.
7. Ce împrejurări pot exclude răspunderea juridică?
8. Ce modalităţi ale răspunderii juridice cunoaşteţi?
9. Comentaţi nota profesorului Eugeniu Speranţia privind pedeapsa
şi eficienţa ei:
„ Cînd creşte frecvenţa pedepsei, creşte frica;
Cînd creşte frica, creşte respectul legii;
Cînd creşte respectul legii, scade frecvenţa pedepsei;
Cînd scade frecvenţa pedepsei, scade frica;
Cînd scade frica, scade respectul legii;
Cînd scade respectul legii, creşte frecvenţa pedepsei etc. "
3. Alexei Barbăneagră, Viorel Berliba, Constantin Gurschi, Vladimir
Holban, Tudor Popovici, Gheorghe Ulianovschi, Xenofon Ulianovschi,
Nicolae Ursu. Codul Penal. Comentat şi adnotat, Chişinău, 2005.
reşti, 2001.
-= 478 =-
1 disciplina, democraţia
. .,Juris praecşpta. sîrtt haec: honesie

va/ere, aîîervjn nan iasdere, simn
'••:.. • aiufue.tribuere".
(„Psi'cepieie dreptului sini: să trăieşti
. cinstii, sa nu vâtâmezi JK nimeni, să
' ce?! fiecândacesa cs esie al său!').
::':•:; ; : • /• Jastlalan
Conceptul legalităţii, principiile şi trăsăturile ei.

Ordinea legală - modalitate a ordinii sociale. Legalitatea, ordinea legală,
disciplina.
Democraţia, trăsăturile ei. Aspectul uman al democraţiei.
21.1. Conceptul legalităţii, principiile şi trăsăturile ei
Activitatea umană este supusă, într-un mod sau altul, normării, in sen-
sul că ea nu se poate desfăşura neorganizat, în afara unei anumite ordini
sociale, în afara unor cerinţe pe care societatea le înaintează tuturor au-
torităţilor publice, persoanelor oficiale, organizaţiilor, întreprinderilor, in-
stituţiilor, cetăţenilor etc. Normarea înseamnă „stabilirea unor reguli care
organizează acţiunea umană".1 Normele stabilite pot fi diferite: juridice,
morale, religioase, obişnuelnice etc. Multitudinea normelor însă nu trebuie
să ne creeze impresia unui haos normativ. Normele sociale nu acţionează
izolat unele de altele, ci, dimpotrivă, impun, ca regulă, anumite modele de
comportament social, arătînd ce urmează să facă sau ce nu trebuie să facă
subiecţii relaţiilor sociale.
După cum s-a menţionat anterior, în sistemul normelor stabilite de
societate un rol deosebit revine normelor juridice. Constituind o categorie
specifică a normelor sociale, normele juridice „protejează cele mai im-
portante valori (relaţii) sociale, prin instituirea unui sistem corelativ de
drepturi şi obligaţii între indivizi, grupuri, instituţii şi organizaţii sociale". 2
Normele juridice, luate în ansamblu lor (dreptul, sistemul dreptului), în-
aintează o cerinţă care necesită concordarea comportamentului uman cu
regulile prescrise de normele juridice. Cerinţa adresată tuturor subiecţilor
vieţii sociale, care constă în realizarea exactă, neabătută şi uniformă a nor-
melor juridice, poartă denumirea de legalitate.
Termenul „legalitate" provine de la francezul legalite şi conform Dic-
ţionarului limbii române moderne desemnează: faptul de a fi conform cu
legile; respectare a legilor; stare de ordine capabilă să asigure prin lege,
viaţa şi activitatea unei societăţi, a unui stat etc.3
în literatura juridică, cuvîntul legalitate cunoaşte mai multe valenţe;
a) legalitatea ca principiu, deci, ca element fundamental, ca idee di
riguitoare, ca element primordial în comportamentul tuturor su
biecţilor de drept;
b) legalitatea ca metodă, deci, ca procedeu folosit, aplicat în procesul
de transpunere în viaţă a prevederilor normelor juridice;
1
Doru Silviu Luminoşii, Vasile Popa, Sociologia juridică, Timişoara, 1995, pag. 180.
2
Măria Voinea, Dan Banciu, Sociologia juridică, Bucureşti, 1993, pag. 98.
3
-m 480 Ş-
Teoria generală a dreptului şi statuiui
l c) legalitatea ca regim, deci, ca sistem de organizare şi de conducere

a vieţii economice, politice, sociale a statului, ca o formă de guver-
nămînt, unde nu regele e lege, ci legea e rege.
Privite din punct de vedere al Constituţiei ca lege supremă a statului,
fiecare valenţă a legalităţii are dreptul la existenţă. Totul depinde doar de
scopul pe care îl propune cercetătorul în procesul de studiere a legalităţii
ca categorie juridică. Prin urmare, legalitatea poate fi definită şi ca prin-
cipiu, şi ca metodă, şi ca regim politic juridic. Cert e că în toate împre-
jurările, fiecărui subiect i se impune o comportare prescrisă de legiuitor.
Astfel, legea apare, după cum o numeşte Kant, ca un imperativ categoric.
Formula imperativului categoric kantian e următoarea: „lucrează în aşa
fel încît maxima acţiunii tale (gîndul, intenţia pe care o ai cînd faci ceva)
să se poată transforma în principiu de legislaţie universală". 1 în legătură
cu această formulă, lui Kant i s-au adus diverse obiecţii. Intre altele, s-a
spus că „aceasta ar fi o morală de zei şi că în lumea aceasta nimeni nu ar
putea să fie aşa de perfect încît să-şi conformeze activitatea unei asemenea
norme. Se cunoaşte epigrama adresată de Schiller lui Kant: „Fac bine prie-
tenilor mei; dar o fac, din nefericire, din dragoste firească pentru ei şi plîng
astfel deseori că nu sînt virtuos!"
Kant nu se întreabă însă ce se petrece în realitate în sufletul nostru;
punctul său de vedere este altul, acel al idealului, şi astfel obiecţia făcută
nu îl atinge".2
O problemă aparte o constituie şi cea ce ţine de apariţia legalităţii ca
fenomen. Pe problema dată în literatura juridică s-au conturat două păreri.
Din punct de vedere al unor autori (de exemplu, savanţii ruşi
I. Samoşcerico, V. Chikvadze, S. Zivs), apariţia legalităţii ţine de o
perioadă mai tîrzie, fiind condiţionată de perioada revoluţiilor burghezo-
democratice. Pentru a-şi argumenta poziţiile, ei înaintează ideea conform
căreia doar la această etapă de dezvoltare istorică dreptul, fie şi formal,
înaintează aceleaşi cerinţe faţă de toţi membrii societăţii, proclamînd astfel
principiul egalităţii după lege şi în faţa legii.
O altă poziţie e împărtăşită de majoritatea absolută a autorilor, con-
form căreia legalitatea ca fenomen social şi juridic e condiţionată de apa-
riţia dreptului şi statului. Considerăm mai oportună această părere. O dată
cu apariţia dreptului se impune necesitatea aderării oamenilor la normele
şi valorile promovate de societate, se impune concordanţa faptelor subiec-
1
2
Idem.
481 t-
ţilor cu normele juridice stabilite de stat. E altceva că aceste norme nu ră-

mîn neschimbate, ci se dezvoltă şi se perfecţionează permanent, reflectînd
nivelul de dezvoltare a societăţii la acea sau altă etapă. Ca urmare, ce etape
de dezvoltare cunoaşte societatea, aceleaşi etape de dezvoltare sînt carac-
teristice şi statului, dreptului, legalităţii.
Legalitatea ca fenomen social e caracteristică şi epocii antice. Nu înt-
implător în viziunea lui Socrate supunerea faţă de legile statului este o
datorie sfîntă: bunul cetăţean trebuie să se supună şi legilor rele, pentru
a nu încuraja pe cetăţeanul rău să violeze pe cele bune. însuşi Socrate a
pus în practică acest principiu cînd, acuzat de a fi introdus zei noi şi de a
fi corupt tineretul, condamnat la moarte pentru aceste pretinse delicte, a
vrut să execute condamnarea, a înfruntat cu seninătate moartea, de care ar
fi putut să scape.1
Astfel, după cum menţionează Philippe Malaurie: „într-o extraordi-
nară prosopopee, Socrate dă cuvîntul legilor. Este condamnat să bea cu-
cută şi într-una din dimineţile de dinaintea execuţiei, discipolul său Criton
îi propune să evadeze, Socrate îi răspunde: „închipuieşte-ţi că în clipa în
care am fi gata să evadăm de aici... ni s-ar înfăţişa Legile şi cetatea şi ne-
ar întreba: „spune-ne, Socrate, ce ai de gînd să faci? Prin fapta pe care o
pui la cale crezi tu că faci altceva decît să lucrezi, atît cît atîrnă de tine, la
pieirea noastră, a legilor şi a întregii cetăţi? Sau îţi închipui cumva că mai
poate dăinui fără să se prăbuşească o cetate în care sentinţele date nu mai
au nici o putere, că îşi pierd autoritatea şi efectul prin voinţa unor persoane
private?"...2
Legalitatea caracterizează dreptul în ansamblu şi se manifestă sub
forma unor cerinţe fundamentale în toate ramurile dreptului, în întregul
sistem de drept. La aceste cerinţe se atribuie următoarele:
1. Supremaţia legii. Această cerinţă presupune o superioritate unită cu
autoritatea şi puterea legii, o poziţie dominantă, preponderentă a legii. Ce
rinţa dată se răsfrînge atît asupra legilor, ce decurg din diversitatea lor (legi
constituţionale, legi organice, legi ordinare) şi forţa lor juridică diferită, cît
şi asupra coraportului legilor cu alte acte normative.
2. Universalitatea legii. Conform acestei cerinţe, într-un stat nu pot
fi autorităţi publice, persoane oficiale, persoane juridice, cetăţeni, asupra
cărora legile nu se răsfrîng, care ar fi scutite de obligaţiunea faţă de stat,
societate, cetăţeni etc. ce rezultă din legi.
' Giorgio Del Vecchio, Opera citată, pag. 52. 2
^ 482 6-
3. Unicitatea legii. E o cerinţă ce scoate în evidenţă trăsătura legii de

a fi unică pe întreg teritoriul statului. Una şi aceeaşi situaţie tipică, una şi
aceeaşi relaţie socială nu poate fi reglementată într-un mod la Chişinău şi
în alt mod la Tiraspol sau la Comrat.
4. Oportunitatea legii. Conform acestei cerinţe, atît timp cît o lege e
în vigoare, ea e adecvată situaţiei, împrejurărilor, e potrivită, favorabilă
societăţii.
Aceasta e una din cerinţele cele mai contestate. După cum am menţi-
onat anterior, în viziunea lui Socraţe^ datorezi respectul legii chiar şi atunci
cînd ea este nedreaptă cu tine.1
O altă părere promovează patriarhul enciclopediei juridice române
Mircea Djuvara. Dumnealui, în principiu, admite dreptul guvernului de a
refuza executarea unei legi care ar provoca tulburări sociale.2
Mai este cunoscută şi doctrina augustiniană care aparţine antichităţii
tîrzii şi care a influenţat filosofia medievală creştină, avînd ecouri prelun-
gite şi în epoca medievală. Metoda aplicată de Thomas d'Aquino constă
într-un raţionament sub formă de discuţie, în opera sa cea mai importantă
„Summa Theologica" autorul afirmă că „legile instituite de oameni sînt
sau juste sau injuste. Dacă ele sînt juste, ţin de legea eternă, din care de-
rivă puterea lor de a obliga în forul conştiinţei". In ceea ce priveşte le -
gea injustă, ea „nu pare să fie lege". Asemenea legi injuste, arată Thomas
d'Aquino, „nu obligă forul conştiinţei decîî pentru a evita scandalul sau
dezordinea".3
5. Realitatea legalităţii. Această cerinţă ne orientează la o stare de
fapt şi nu formală, la o eficacitate a legilor, la un aport real al acestora de a
soluţiona problemele cu care se confruntă societatea.
6. O cerinţă fundamentală a legalităţii o constituie şi asigurarea
drepturilor şi libertăţilor democratice ale omului.
21.2. Ordinea legală

După cum am menţionat anterior, nici un proces social, nici o ac-
tivitate umană nu poate avea loc fără organizare, fără normare, fără re-
glementare. Reglementarea conduitei umane se face prin stabilirea unor
modele concrete de comportament social, prin stabilirea unor drepturi şi
obligaţiuni ale subiecţilor, precum şi a unor consecinţe care vor urma în
' Ştefan Georgescu, Opera citată, pag. 65.
2
3
Ştefan Georgescu, Opera citată, pag. 76-77.
-^ 483 ^
cazul abaterii de la norme. Dar adoptarea acestor norme (morale, religioa-

se, juridice etc.) nu constituie un scop în sine al societăţii. Principalul e ca
aceste prevederi normative să se realizeze, să fie transpuse în viaţă. Numai
în acest caz în societate va fi acea ordine ce rezultă din multiplele norme
sociale.
Diferitele categorii de norme sociale realizate vor genera, vor condi-
ţiona ordinea socială. Ordinea, socială înglobează în sine anumite tipuri
specifice de ordine socială: ordine morală, ordine religioasă, ordine juri-
dică etc.
Ordinea juridică sau legală constituie o modalitate a ordinii sociale.
Ea constituie ordinea socială ce rezultă din realizarea practică a normelor
juridice. Ordinea legală reprezintă „nucleul ordinii sociale, condiţia fun-
damentală a echilibrului social, garanţia realizării drepturilor esenţiale ale
membrilor societăţii şi funcţionării normale a instituţiilor". 1 Ordinea le-
gală e o realitate juridică, e o dovadă a faptului că normele juridice şi-au
atins scopul. Pornind de la faptul că într-un stat există un sistem unic de
norme juridice, în sînul unei şi aceleiaşi societăţi nu pot exista mai multe
ordini legale. Referitor la aceasta autorii francezi Roger Pinto şi Made-
leine Grawitz, pe bună dreptate, afirmă că „două ordini juridice distincte,
independente, nu pot fi valabile simultan pentru aceleaşi persoane, pentru
acelaşi teritoriu, în decursul aceleiaşi perioade de timp".2
Ordinea legală este indisolubilă de legalitate. Mai mult ca atît, la pro-
priu-zis constituie rezultatul triumfului legalităţii. Ordinea legală e aspec-
tul practic al legalităţii.
Prin urmare, legalitatea şi ordinea legală apar ca două părţi ale unei
si aceleiaşi medalii: o parte fiind constituită din legalitate, cealaltă - din
ordine legală.
Un stat urmează să ia toate măsurile pentru a da asigurări valabile că
legalitatea şi ordinea legală vor triumfa. Aceste asigurări îşi găsesc reflec-
tare în garanţiile legalităţii şi ordinii legale.
Prin garanţiile legalităţii şi ordinii legale se înţelege ansamblul con-
diţiilor obiective şi subiective, care asigură realizarea strictă şi uniformă a
legilor şi celorlalte acte normative ale statului, adoptate în baza lor, precum
şi măsurile care contribuie la prevenirea şi înlăturarea tuturor abaterilor de
la normele de drept.
1
Doru Silviu Luminescu, Vasile Popa, Opera citata, pag. 181-182.
2
Roger Pinto, Madeleine Grawitz, Methodes des sciences sociales, troisieme edition, Paris,
1969, pag. 84-85.
-Ş 484 t-
Pot fi diferenţiate următoarele garanţii ale legalităţii şi ordinii legale:

1. Garanţii economice. Acestea îşi găsesc oglindire în sistemul eco
nomic al statului. Astfel, conform prevederilor constituţionale, „economia
Republicii Moldova este economie de piaţă, de orientare socială, bazată pe
proprietatea privată şi pe proprietatea publică, antrenate în concurenţă libe
ră" (Vezi alin. (1) al art. 126 al Constituţiei). Statul este obligat să ia măsuri
pentru ca orice om să aibă un nivel de trai decent, care să-i asigure sănătatea
şi bunăstarea lui şi familiei acestuia, cuprinzînd hrana, îmbrăcămintea, lo
cuinţa, îngrijirea medicală, precum şi serviciile sociale necesare.
2. Garanţii politice. Aceste garanţii rezultă din însuşi rolul care aparţine
poporului în sistemul politic al societăţii. Unicul deţinător al puterii în stat revine
poporului care o exercită în mod direct şi prin organele sale reprezentative.
3. Garanţii ideologice. Devotamentul faţă de ţară este sacru. Fiecare
cetăţean are obligaţii faţă de societate şi faţă de stat, acestea derivînd ne
mijlocit din drepturile si libertăţile garantate.
4. Garanţii sociale. Aceste garanţii rezultă din faptul că întărirea lega
lităţii şi ordinii legale e o problemă nu numai a starului, ci şi a societăţii în
ansamblu. Organizaţiile nonguvernamentaîe, fiecare cetăţean sînt chemaţi
să contribuie la ridicarea nivelului conştiinţei şi culturii juridice, la reali
zarea prevederilor normative ale statului.
5. Garanţii juridice. La ele se referă toate mijloacele legale cu ajuto
rul cărora se asigură legalitatea si ordinea legală, în această ordine de idei,
un rol enorm revine tuturor autorităţilor publice şi, îndeosebi, celor care
prin însăşi esenţa lor de activitate sînt chemate să contribuie la aceasta
(instanţele judecătoreşti, procuratura, poliţia, organele de securitate etc.).
21.3. Disciplina socială

O altă categorie apropiată de legalitate şi ordine legală este disciplina.
Disciplina e un element caracteristic oricărei societăţi. In calitate de cate-
gorie socială, ea îşi trage rădăcinile din societatea prestatală, cînd nu exista
stat, drept. Prin urmare, disciplina, spre deosebire de legalitate şi ordine
legală, care sînt caracteristice doar societăţii ce cunoaşte statul şi dreptul şi
apar în exclusivitate ca categorii juridice, are un caracter mult mai bogat.
în societatea primitivă disciplina era asigurată de normele de mora-
lă, norme obişnuelnice, tradiţii etc. Disciplina acelei perioade se caracte-
rizează prin lipsa unor autorităţi special împuternicite de a reacţiona în
cazul unor comportamente umane nefavorabile societăţii.
485
în condiţiile statului, disciplina îşi schimbă caracterul. La norme-

le sociale, menite să contribuie la disciplinizarea societăţii se adaugă
şi normele juridice, normele diverselor organizaţii şi asociaţii ale ce-
tăţenilor, diverse norme tehnologice, organizatorice etc. Caracteristic e
şi faptul că disciplina, pe lîngă formele existente anterior, capătă şi noi
forme organizatorice (disciplina sindicală, disciplina de partid, discipli-
na familială etc.).
Disciplina constituie o realitate ce rezultă din totalitatea regulilor de
purtare impuse membrilor unei colectivităţi, indivizilor luaţi în parte, şi
supunerea acestora dispoziţiilor şi prevederilor chemate să contribuie la
bunul mers al activităţii colectivităţii. Disciplina, de asemenea, e o cate-
gorie ce se răsfrînge nu numai asupra unei colectivităţi, ci şi asupra unei
persoane particulare, în aceste cazuri, ea presupune a obişnui pe cineva cu
spiritul de ordine, cu deprinderea de a realiza practic atît dispoziţiile adop-
tate de către cineva, cît şi cele impuse personal (de exemplu, impunerea de
a face gimnastică dimineaţa etc.).
Se deosebesc mai multe feluri de disciplină: disciplina de stat, milita-
ră, de muncă, financiară, tehnologică etc.
Din punct de vedere juridic, baza disciplinei de stat o constituie le-
galitatea, în acelaşi timp însă aceste categorii nu sînt identice. Legalita-
tea cuprinde toate ramurile activităţii umane şi este reglementată numai
de normele juridice, pe cînd disciplina cuprinde şi domenii de activitate
reglementate şi de alte categorii de norme sociale (morale, corporative,
religioase etc.), precum şi norme tehnice.
La etapa actuală, însemnătatea disciplinei, rolul acesteia a crescut
considerabil. O însemnătate primordială o capătă mai ales disciplina per-
soanelor oficiale, a funcţionarilor publici etc.
21.4. Democraţia
E greu de a găsi vreo categorie mai complexă decît democraţia. Ea
apare atît ca o categorie politică, cît şi nepolitică, caracterizează atît orga-
nizarea şi funcţionarea puterii, cît şi modul de viaţă al cetăţenilor, ea apare
atît in calitate de ceva real, cît şi în calitate de „scop permanent", o formă
de perfecţiune veşnică a comunităţii umane.
Cea mai succintă, dar şi cea mai amplă definiţie constituţională a de-
mocraţiei, o întîlnim în Constituţia Republicii Franceze care, în art. 2 pro-
clamă: „guvernarea poporului, prin popor şi pentru popor".
-â 486 =-
Democraţia constituie „un concept şi un fenomen integratoare, ea cu-

mulînd, articulînd valorile morale, politice şi juridice ale societăţii într-un
context social-istoric determinat".1
Democraţia presupune:
a) exercitarea suveranităţii de către popor;
b) asigurarea participării poporului la rezolvarea treburilor publice
atît în mod direct, cît şi prin organele sale reprezentative;
c) separarea prerogativelor autorităţilor publice, colaborarea şi con
trolul lor reciproc;
d) autonomia si descentralizarea serviciilor publice;
e) pluralismul politic;
f) aplicarea principiului majorităţii în activitatea organelor colegia
le (consilii locale alese, Parlament etc.);
g) consacrarea şi garantarea constituţională a drepturilor şi libertă
ţilor fundamentale ale omului şi cetăţeanului.
Incontestabil, fiecare din aspectele expuse mai sus ale democraţiei
poate fi obiect de studiu minuţios, în ceea ce ne priveşte, ne vom referi
doar la aspectul umanitar al democraţiei.
21.4.1. Legislaţia constituţionala şi drepturile omului

Integrarea în procesul european general, înscrierea în rîndul statelor
moderne pe plan mondial are şi o dimensiune umană. Drepturile omului au
devenit chiar un test, o probă pentru ca un regim politic să se poată înscrie
în ansamblul statelor civilizate, înaintate.
O importanţă majoră o constituie problema drepturilor omului pe plan
constituţional şi în perspectiva legilor speciale ce urmează să fie adoptate
în baza Constituţiei. Legiuitorul nostru constituţional a recunoscut impor-
tanţa problematicii juridice a drepturilor omului prin chiar faptul că i-a
consacrat un întreg titlu - Titlul II „Drepturile, libertăţile şi îndatoririle
fundamentale".
Pe de altă parte, importanţa acordată acestei probleme rezultă şi din
norma înscrisă în art. 4 al Constituţiei referitoare la interpretarea dispo-
ziţiilor avînd ca obiect drepturile şi libertăţile omului în concordanţă cu
standardele internaţionale şi la proprietatea ce trebuie acordată acestora
din urmă.
Ion Deleanu, Opera citată, pag. 83-84.
-= 487 =-
Aceste prevederi constituţionale nu trebuie privite doar ca o constata-

re solemnă şi oficială a ieşirii drepturilor şi libertăţilor umane din cadrele
strimte, deseori neprielnice, ale frontierelor naţionale. Ele urmează să fie
privite ca un act de naştere a unei noi viziuni, viziune ce ne obligă la multe
şi, în primul rînd, la constatarea faptului că statul nu e atît donator al drep-
turilor şi libertăţilor personalităţii, cît ocrotitor al lor. în caz contrar - şi de
acest lucru ne-am convins deja - drepturile omului reclamate pe larg pot
deveni o ficţie, libertăţile - iluzie, iar posibilităţile egale ale tuturor - doar
o înşelăciune.
Constituţia enumera drepturile şi libertăţile omului care în ansamblul
lor formează un tot unitar. Deşi ele şi-au găsit reflectare într-un singur
capitol (capitolul II), conţinutul lor ne permite să distingem următoarele
categorii.
O primă categorie o formează inviolabilităţile, adică acele drepturi şi
libertăţi care, prin conţinutul lor, asigură viaţa, siguranţa fizică şi psihică,
posibilitatea de mişcare liberă etc. Din această categorie fac parte: dreptul
la viaţă, dreptul la integritate fizică şi psihică; libertatea individuală; drep-
tul la apărare; dreptul la libera circulaţie; dreptul la ocrotirea vieţii intime;
familiale şi private; inviolabilitatea domiciliului.
A doua categorie este formată din drepturile şi libertăţile social-eco-
nomice şi culturale. Din această categorie fac parte: dreptul la învăţătu-
ră; dreptul la ocrotirea sănătăţii; dreptul la un mediu înconjurător sănătos;
dreptul la muncă şi la protecţia muncii; dreptul la grevă; dreptul la propri-
etate privată şi protecţia acesteia; dreptul la asistenţă şi protecţia socială;
dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă; dreptul persoanelor
handicapate la o protecţie specială.
O a treia categorie cuprinde drepturile exclusiv politice, în această cate-
gorie includem: dreptul de vot şi dreptul de a fi ales; dreptul la administrare.
A patra categorie o formează drepturile şi libertăţile social-politice:
libertatea întrunirilor; dreptul de a întemeia şi de a adera la sindicate; li-
bertatea conştiinţei; libertatea opiniei; libertatea creaţiei; dreptul la infor-
maţie; secretul corespondenţei.
A cincea categorie este formată din drepturile-garanţii, adică din ace-
le drepturi care, prin conţinutul lor, joacă un rol de garanţie constituţională.
In această categorie includem: dreptul la petiţionare; dreptul persoanei vă-
tămate de o autoritate publică.
Realizarea practică a acestor drepturi şi libertăţi, remodelarea sta-
tutului juridic al personalităţii e anevoioasă, dificilă. O constituţie, cît ar fi
H§ 488 t-
ea de desăvîrşită, poate rămînea doar o „declaraţie de bune intenţii", dacă

nu va fi completată, concretizată şi realizată de un mecanism juridic efec-
tiv şi de o atmosferă socială constructivă.
în această ordine de idei, adoptarea Constituţiei Republicii Moldo-
va impune necesitatea unei reforme umanitare în statul nostru. Reforma
umanitară pune la bază anumite principii unanim recunoscute. Astfel de
principii, fie că au fost reflectate direct în Constituţie, fie că se subînţeleg.
La ele se referă:
a) universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale;
b) neretroactivitatea legii;
c) egalitatea în drepturi a cetăţenilor;
d) ocuparea funcţiilor şi demnităţilor publice numai de persoanele
care au cetăţenia Republicii Moldova;
e) protecţia cetăţenilor Republicii Moldova în străinătate;
J) protecţia juridică a cetăţenilor străini şi apatrizilor;
g) cetăţenii Republicii Moldova nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din ţară;
h) prioritatea reglementărilor internaţionale faţa de cele naţionale;
i) accesul liber la justiţie;
j) caracterul de excepţie al restrîngerii exerciţiului unor drepturi sau
al unor libertăţi.
Bineînţeles, o reformă poate fi apreciată la justa sa valoare nu numai
din punct de vedere a legii supreme, ci şi în perspectiva legilor. Din aceste
considerente credem, că nu vom exagera afîrmînd că de felul cum vor fi
abordate problemele la concret depinde soarta reformei umanitare. Pro-
priu-zis, fiecare drept, fiecare libertate consfinţită constituţional ne obligă
ia adoptarea unor legi speciale care ar prevedea mecanismul ce ne-ar per-
mite traducerea practică, în viaţa de toate zilele, a acestor prevederi, în
lipsa unor mecanisme de realizare practică, aceste drepturi şi libertăţi vor
fi doar un decor.
21.4.2. Prevederile Constituţiei Republicii Moldova privind relaţia

dintre reglementările internaţionale şi ce/e interne din domeniile
drepturilor omului
După cum s-a menţionat anterior, în ansamblul complex de realităţi,
probleme şi deziderate ce preocupă azi omenirea, drepturile şi libertăţile
omului ocupă un loc central. Se pare că, în sfîrşit, omenirea a receptat de-
plin mesajul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului în sensul căruia
^ 489 t-
..ignorarea şi dispreţuirea drepturilor omului au dus la acte de barbarie,

care revoltă conştiinţa oamenilor" şi că „recunoaşterea demnităţii inerente
tuturor membrilor familiei umane şi drepturilor lor egale şi inalienabile
constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume".
Această schimbare de atitudine exprimă un pas enorm făcut de om în
vederea soluţionării problemei ce permanent a fost obiect de interes spo-
rit şi anume cea ce ţine de rolul şi locul omului în ansamblul structurilor
economice, politice, sociale şi culturale. Un asemenea interes enorm faţă
de problema în cauză, considerată pe drept cuvînt „religie a sfîrşitului de
secol", e condiţionat şi de faptul că edificiul constituţional al oricărei ţări
este cu siguranţă sortit prăbuşirii dacă principala coloană de susţinere a
acestuia - drepturile şi libertăţile omului - nu este reală şi durabilă.
De aceea nu e deloc întîmplătoare prăbuşirea „sistemului mondial so-
cialist" şi, în primul rînd, prăbuşirea sa în Europa de Est, unde locul demo-
craţiei a fost luat de tiranie şi dictatură.
E ştiut că ultimele constituţii sovietice, inclusiv şi Constituţia R.S.S.
Moldoveneşti din 15 aprilie 1978 care, deşi cu modificări, a activat pînă
la intrarea în vigoare a Constituţiei din 29 iulie 1994, au apărut în acel
moment, cînd problema privind drepturile şi libertăţile omului a ocupat un
rol dominant în relaţiile dintre Orient şi Occident, în comparaţie cu consti-
tuţiile sovietice anterioare ele, indiscutabil, se caracterizează prin anumite
realizări în acest domeniu, însă potenţialul real al drepturilor şi libertăţilor
este determinat nu atît de fraze declarative, cît de nivelul posibilităţilor
aplicării şi realizării lor. De aceea a fost necesar să tragem învăţăminte
din trecutul de mai ieri, cînd diapazonul destul de vast al drepturilor şi
libertăţilor a fost situat în limitele stricte ale sistemului administrativ de
comandă.
în baza celor expuse, Constituţia Republicii Moldova proclamă că
demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a perso-
nalităţii umane, dreptatea reprezintă valori supreme şi sînt garantate (vezi
alin. (3) al art. 1).
Din examinarea prevederilor Constituţiei Republici Moldova rezultă
o soluţie juridică, formulată clar şi fără echivoc, privind raportul dintre
reglementările internaţionale şi cele interne în domeniul drepturilor şi li-
bertăţilor umane. Această soluţie constituţională ne convinge că izvoarele
Internaţionale adoptate în ultimele cinci decenii de la crearea Organizaţiei
Naţiunilor Unite cum ar fi, bunăoară, Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului (1948), Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice
-f 490 Ş-
(1966), Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi

culturale (1966), Acrul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare
în Europa (Helsinki, 1975), Carta de la Paris pentru o nouă Europă (1991)
etc., la care a aderat şi Republica Moldova sînt acea piatră de temelie care
stă la baza dimensiunii umane a statului nostru.
Constituţia Republicii Moldova formulează un principiu extrem de
important care exprimă o viziune incontestabil de actuală în ce priveşte
corelaţia dintre dreptul internaţional şi dreptul intern - principiul priorităţii
reglementărilor internaţionale (vezi art. 4).
Prima regulă ce rezultă din alin. (1) al art. numit ţine de interpreta-
rea şi aplicarea dispoziţiilor constituţionale privind drepturile şi libertăţile
omului în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu
pactele şi cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte. Prin
aceasta se subliniază obligaţiunea statului nostru de a respecta standardele
internaţionale, dimensiunile umane stabilite de comunitatea internaţională,
pe parcursul sutelor de ani, recunoaşterea faptului că drepturile şi libertăţi-
le omului au încetat de a mai fi o problemă naţională, devenind astfel una
internaţională.
Cea de a doua regulă acordă prioritate reglementărilor internaţionale,
cuprinse în documentele internaţionale ratificate de Republica Moldova.
Conform alin. (2) al art. 4 al Constituţiei, „dacă există neconcordanţe între
pastele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care
Republica Moldova este parte şi legile ei interne, prioritate au reglemen-
tările internaţionale". Menţionăm faptul că această prioritate este acordată
numai reglementărilor din domeniul drepturilor omului şi nu se răsfrînge
asupra altor domenii, în ce priveşte alte domenii de activitate, „intrarea în
vigoare a unui tratat internaţional conţinînd dispoziţii contrare Constituţiei
va trebui precedată de o revizuire a acesteia" (vezi alin. (2) al art. 8 al
Constituţiei).
Prmtr-o astfel de formulare constituţională a corelaţiei reglementărilor
naţionale şi internaţionale privind drepturile şi libertăţile omului, Republi-
ca Moldova exprimă atît ataşamentul faţă de standardele internaţionale, cît
şi obligaţiunea de a recepţiona în perspectivă toate schimbările posibile şi
inevitabile din acest domeniu.
E semnificativ şi faptul că Constituţia se abate de la doctrina pe -
rimată ce a guvernat pe parcursul anilor de dictatură comunistă, cînd
statul era privit ca „donator" şi nu „ocrotitor" al drepturilor şi libertăţilor
omului.
-i 491 =-
Inviolabilităţile constituie acele drepturi şi libertăţi care, prin conţi-

nutul lor, asigură viaţa, demnitatea, siguranţa fizică şi psihică a perso-
nalităţii etc.
Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică este reglementat de
către Constituţia noastră prin art. 24. Dreptul la viaţă este cel mai important
şi cel mai natural drept al omului. De la acest drept derivă, indiscutabil, şi
toate celelalte drepturi şi libertăţi. Din aceste considerente, toate principa-
lele izvoare şi documente internaţionale, care ţin de drepturile şi libertăţile
omului, îl plasează pe primul loc. Astfel, Declaraţia Universală a Dreptu-
rilor Omului prevede în articolul 3 că „orice om are dreptul la viaţă", iar
Pactul privitor la drepturile civile şi politice, în 'articolul 6, consfinţeşte că
„dreptul la viaţă este inerent persoanei umane. Acest Drept trebuie ocrotit
prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar".
Pornind de la aceste documente extrem de importante pentru întreaga
comunitate umană, Constituţia Republicii Moldova stabileşte că „statul
garantează fiecărui om dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică". O
problemă aparte o prezintă cea ce ţine de interzicerea pedepsei cu moar-
tea ca fiind contrară drepturilor naturale ale omului. Alin. (3) al art. 24 al
Constituţiei noastre prevede că „Pedeapsa cu moartea este abolită. Nimeni
nu poate fi condamnat la o asemenea pedeapsă şi nici executat decît numai
pentru acte săvîrşite în timp de război sau de pericol iminent de război şi
numai în condiţiile legii". Convenţia Europeană a drepturilor omului la
care a aderat şi Republica Moldova se pronunţă împotriva unei asemenea
pedepse, considerînd că „nimeni nu poate fi condamnat la o asemenea pe-
deapsă şi nici executat". In baza acestui prestigios document al Consiliului
Europei, membru al căruia este, începînd din anul 1995, Republica Moldo-
va, Parlamentul ei, printr-o lege organică, a abolit pedeapsa cu moartea.
Formularea constituţională defineşte, de asemenea, dreptul la integri-
tate fizică şi psihică. Aceasta impune statul de a sancţiona prin lege orice
lezare adusă arbitrar integrităţii fizice şi psihice a omului.
Respectul vieţii, integrităţii fizice şi psihice a omului implică, în mod
firesc, interzicerea torturii, pedepsele sau tratamentele crude ori degradan-
te. Acest lucru se face prin alin. (2) al art. 24 al Constituţiei. O asemenea
prevedere constituţională e în strînsă conformitate cu Declaraţia Univer-
sală a Drepturilor Omului (art. 5), Pactul internaţional privind drepturile
civile şi politice (art. 7) şi, mai ales, cu un document internaţional ce ţine
-^ 492 &
în special de problema în cauză, cum ar fi Convenţia ONU contra torturii

şi altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante din l O de-
cembrie 1984.
Libertatea individuală şi siguranţa persoanei şi-a găsit reglementare în
art. 25 al Constituţiei Republicii Moldova. După conţinutul său, articolul
dat include două probleme: libertatea individuală şi siguranţa persoanei.
Libertatea individuală priveşte libertatea fizică a persoanei, dreptul ei
de a se putea comporta şi mişca liber, de a nu fi ţinută în sclavie, de a nu fi
reţinută, arestată sau deţinută în mod arbitrar.
Siguranţa persoanei include un sistem de garanţii a libertăţii indivi-
duale. Aceste garanţii ţin de legalitatea măsurilor ce pot fi dispuse de către
autorităţile publice, cum ar fi percheziţia, reţinerea, arestarea ş.a.
Dreptul la apărare este reglementat de art. 26 al Constituţiei Republi-
cii Moldova. Acest drept, după conţinutul său, are un caracter complex.
« ~ ' _
In primul rînd, el prevede dreptul fiecărui om de a reacţiona inde-

pendent, prin mijloace legitime, la încălcarea drepturilor şi libertăţilor sale
(vezi alin. (2)).
A.
In al doilea rînd, acest drept prevede un sistem de drepturi şi reguli

procedurale care oferă persoanei posibilitatea de a se apăra împotriva acu-
zaţiilor ce i se aduc. In acest scop, persoana căreia i se impută învinuirea,
se poate baza atît pe posibilităţile sale, cît şi pe ajutorai unui avocat, în tot
cursul procesului, persoana are dreptul să fie asistată de un avocat ales sau
numit din oficiu.
în al treilea rînd, dreptul dat presupune neamestecul în activitatea per-
soanelor care exercită apărarea în limitele prevăzute de lege.
Dreptul la libera circulaţie este receptat în Constituţia noastră (vezi
art. 27) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.
Astfel, dreptul dat prevede:
a) orice persoană, care se află în mod legal pe teritoriul unui stat are
acolo dreptul de a circula liber şi de a-şi alege liber reşedinţa;
b) orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv pro
pria ţară. In baza celor expuse, Constituţia Republicii Moldova
stabileşte că „oricărui cetăţean... îi este asigurat dreptul de a-şi
stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară, de a
ieşi, de a emigra şi de a reveni în ţară".
Bineînţeles, acest drept nu poate fi absolutizat. Fiecare stat e în drept
să facă unele restricţii necesare pentru a ocroti securitatea naţională, ordi-
nea publică, sănătatea ori moralitatea publică şi libertăţile altora.
-i 493 t-
Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private este reglementat

de art. 28 al Constituţiei. Legea supremă utilizează trei categorii: viaţa
intimă, viaţa familială şi viaţa privată. In acelaşi timp însă ea nu le defini-
tivează, căci categoriile date ţin nu numai de ştiinţa dreptului, ci şi de alte
ştiinţe. La cele spuse mai menţionăm şi faptul că viaţa intimă, viaţa famili-
ală, viaţa privată conţin nu atît un caracter juridic, cît moral.
La cele spuse mai adăugăm că orice persoană are dreptul să dispună
de ea însăşi aşa cum consideră, cu condiţia că nu încalcă drepturile şi liber-
tăţile altora, ordinea publică, bunele moravuri.
Inviolabilitatea domiciliului, consfinţită prin art. 29 al Constituţiei
Republicii Moldova, exprimă interdicţia pătrunderii sau rămînerii în domi-
ciliu sau în reşedinţa unei persoane fără consimţămîntul acesteia. Pentru a
evita interpretarea absolută a acestui drept, Constituţia prevede situaţiile în
care se admite, totuşi, abaterea, în condiţiile legii, de la această interdicţie
generală. La ele se atribuie:
a) executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărîri judecăto
reşti;
b) înlăturarea unei primejdii care ameninţă viaţa, integritatea fizică
sau bunurile unei persoane;
c) prevenirea răspîndirii unei epidemii.
21.4 A Drepturile economice, sociale şi culturale în

Republica Moldova
Toate drepturile omului sînt la fel de importante şi formează un tot
unitar. Reieşind din conţinutul lor, pot fi distinse cîteva categorii de drep-
turi şi libertăţi.
O categorie distinctă o formează drepturile şi libertăţile social-eco-
nomice şi culturale. Aceste drepturi şi libertăţi prin conţinutul lor asigură
condiţiile sociale şi materiale de viaţă, educaţia şi posibilitatea protecţiei
acestora. Din această categorie fac parte: dreptul la învăţătură; dreptul la
ocrotirea sănătăţii; dreptul la un mediu înconjurător sănătos; dreptul la
muncă şi protecţia muncii; dreptul la grevă; dreptul la proprietate privată şi
protecţia acesteia; dreptul la asistenţă şi protecţie socială; dreptul copiilor
şi tinerilor la protecţie şi asistenţă; dreptul persoanelor handicapate la o
protecţie specială.
Dreptul la învăţătură este reglementat în art. 35 din Constituţie, învă-
ţămmtul, procesul de instruire prin intermediul căruia se realizează dreptul
-= 494 ş-
la învăţătură, este caracterizat ca: obligatoriu pînă la o anumită etapă de

instruire, gratuit, laic şi democratic. Instituţiile de învăţămînt pot fi atît
statale cît şi nestatale. Statul asigură, în condiţiile legii, dreptul de a alege
limba de educare şi instruire a persoanelor.
Dreptul la ocrotirea sănătăţii este reglementat de art. 36 al Consti-
tuţiei. Prin conţinutul său, acest drept asigură cetăţeanului sănătatea prin
păstrarea şi dezvoltarea calităţilor sale fizice şi mintale care să-i permită o
participare eficientă la viaţa politică, economică, socială şi culturală. Mi-
nimumul asigurării medicale oferit de stat este gratuit.
Dreptul la un mediu înconjurător sănătos este reglementat de art. 37 al
Constituţiei. Fiecare om are dreptul la un mediu înconjurător neprimejdios
din punct de vedere ecologic pentru viaţă şi sănătate, precum şi la produse
alimentare şi obiecte de uz casnic inofensive. Statul garantează fiecărui om
dreptul ia accesul liber şi la răspîndirea informaţiilor veridice privitoare la
starea mediului înconjurător. Tăinuirea sau falsificarea informaţiilor despre
factorii ce sînt în detrimentul sănătăţii oamenilor se interzice prin lege.
Dreptul la muncă şi la protecţia muncii este reglementat de art. 43
al Constituţiei. Acest drept caracterizează corelaţia juridică a omului cu
societatea în condiţiile economiei de piaţă. El include atît libera alegere
a muncii, condiţii echitabile şi satisfăcătoare de muncă cît şi măsurile de
protecţie împotriva şomajului. Dreptul la muncă cuprinde, de asemenea,
salarizarea muncii depuse, dreptul la negocieri în materie de muncă şi ca-
racterul obligatoriu al convenţiilor colective. Concomitent, este interzisă
munca forţată.
Dreptul la grevă este reglementat de art. 45 al Constituţiei. Greva
constituie o încetare colectivă şi voluntară a lucrului în scopul obligării
administraţiei la respectarea intereselor profesionale cu caracter economic
şi social al salariaţilor. Dat fiind faptul că încetarea muncii poate duce la
unele consecinţe grave pentru întreaga societate, acest drept nu se referă
la toate categoriile de salariaţi. Aşa, bunăoară, nu dispun de un asemenea
drept funcţionarii publici, militarii, precum şi alte categorii de salariaţi, de
munca cărora depinde bunul mers al lucrului întregii societăţi.
Dreptul la proprietatea privată este reglementat de art, 46 al Consti-
tuţiei. Acest drept este o prerogativă inerentă naturii umane. Proprietatea
rezultă din munca fiecărui om. Statului îi revine obligaţiunea de a garanta
proprietatea. Caracterul licit al dobîndirii proprietăţii se prezumă. Nimeni
nu poate fi expropriat decît pentru o cauză de utilitate publică, stabilită
ni 495 =-
potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire. Dreptul la moştenire a

proprietăţii este garantat.
Dreptul la asistenţă şi protecţie socială este reglementat de art, 47 al
Constituţiei. Acest drept obligă statul să ia măsuri pentru ca orice om să
aibă un nivel de trai decent, care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea lui şi
familiei lui, cuprinzînd hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medi-
cală, precum şi serviciile sociale necesare, în această ordine de idei, cetă -
ţenii au dreptul la asigurare în caz de şomaj, boală, invaliditate, văduvie,
bătrîneţe sau în celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenţă, în
urma unor împrejurări independente de voinţa lor.
Dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă îşi găseşte reflec -
tare în art. 49 şi 50 ale Constituţiei. Menţionăm faptul că majoritatea drep -
turilor şi libertăţilor constituţionale se referă în mod direct atît la copii cît
şi la tineri. In ce priveşte articolele menţionate mai sus, ele sînt chemate
să atragă atenţia la stabilirea unui regim special de asistenţă şi protecţie a
generaţiei în creştere.
Dreptul persoanelor handicapate la protecţie specială este reglemen -
tat de art. 51 al Constituţiei. Categoria aceasta de persoane nu poate să
nu beneficieze într-o societate democratică de o protecţie specială. Statul
urmează să întreprindă toate măsurile pentru a crea condiţii normale de
tratament, de readaptare, de învăţămînt, de instruire şi de integrare socială
a acestor persoane.
27.4.5. Drepturile exclusiv politice

Un stat democratic şi de drept poate fi doar acel stat în care poporul se
guvernează singur. Această axiomă şi-a găsit reflectare în art. 2 al Consti-
tuţiei Republicii Moldova, care stabileşte că „suveranitatea naţională apar-
ţine poporului Republicii Moldova, care o exercită în mod direct şi prin
organele sale reprezentative" şi că „nici o persoană particulară, nici o parte
din popor, nici un grup social, nici un partid politic sau o altă formaţiune
obştească nu poate exercita puterea de stat în nume propriu. Uzurparea
puterii de stat constituie cea mai gravă crimă împotriva poporului".
în această ordine de idei, o importanţă majoră o are dreptul electoral
ca o totalitate de norme juridice ce reglementează relaţiile sociale ce ţin de
participarea cetăţenilor la formarea autorităţilor publice şi la soluţionarea
celor mai importante probleme ale societăţii şi ale statului.
Dreptul electoral constituie un drept exclusiv politic şi are un caracter
complex, cuprinzînd atît dreptul de a alege, cît şi dreptul de a fi ales.
-i 496 &
a) Referitor la dreptul de a alege, menţionăm f aptul că, în conformitate

cu Constituţia Republicii Moldova, el este exprimat prin denumirea
de drept de vot (vezi art. 38). Potrivit art. 38 (1) din Constituţie,
votul este universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.
Universalitatea votului constă în aceea că cetăţenii Republicii Mol-
dova, sub rezerva doar a condiţiilor de vîrstă şi aptitudinii intelectuale sau
morale, au dreptul de a vota. Universalitatea este una din cele mai impor-
tante trăsături ale dreptului de vot. Constituţia nu caracterizează defini-
tiv această trăsătură, lăsînd de a face acest lucru legilor organice. Aşa, de
exemplu, conform Codului Electoral, au dreptul de a alege Parlamentul ce-
tăţenii Republicii Moldova care pînă în ziua alegerilor inclusiv au împlinit
vîrstă de 18 ani. Nu pot alege: militarii cu serviciul în termen, alienaţii şi
debilii mintali, persoanele declarate de instanţa judecătorească incapabile;
persoanele condamnate la privaţiune de libertate prin hotărire judecăto-
rească definitivă, în asemenea mod e reglementată problema în cauză şi în
ceea ce priveşte alegerile locale.
Egalitatea votului este o altă caracteristică a dreptului de vot, ea fiind
o reglementare a egalităţii în dreptul tuturor cetăţenilor Republicii Moldo-
va în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără deosebire de rasă, naţionali-
tate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere
sau de origine socială. Egalitatea votului permite participarea tuturor cetă-
ţenilor la alegeri. Votul egal se realizează dacă; fiecare cetăţean are dreptul
la un singur vot pentru alegerea aceluiaşi organ de stat; circumscripţiile
electorale pentru alegerea aceluiaşi organ de stat sînt egale ca număr de
locuitori.
Votul direct constă în aceea că alegătorii îşi exprimă direct, personal,
opinia, acordul sau dezacordul despre candidaţii propuşi. O asemenea mo-
dalitate exclude posibilitatea folosirii unor intermediari, reprezentanţi în
exprimarea voinţei electorale.
Secretul votului este de asemenea un caracter al dreptului de vot şi
exprimă acea posibilitate a cetăţenilor de a-şi manifesta liber voinţa lor
cu privire la candidaţii propuşi, fără ca această manifestare să poată fi cu-
noscută de către alţii. Secretul votului implică anumite măsuri şi garanţii
electorale, cum ar fi: uniformitatea buletinelor de vot, secţii de votare cu
cabine sau camere de votare în care alegătorul intră singur şi votează po-
trivit convingerii sale; introducerea buletinului în urna de vot personal, de
către alegător. De asemenea este interzisă prezenţa oricărei persoane - în
afara celei care votează - în camera de votare sau în cabinele de vot.
-= 497 ş-
Votul liber exprimat defineşte posibilitatea cetăţeanului de a participa

sau nu la alegeri, iar în cazul în care participă să-şi manifeste liber opţiunea
pentru o anumită listă de candidaţi sau pentru un anumit candidat.
b) Dreptul de a fi ales. Acest drept este reglementat de articolul 38
din Constituţie. Din conţinutul lui rezultă că o persoană poate fi
aleasă în calitate de consilier, deputat, şef de stat sau în alte orga -
ne reprezentative dacă are drept de vot şi dacă îndeplineşte şi alte
condiţii stabilite de lege.
Pentru a fi aleasă, o persoană trebuie mai întîi, să aibă drept de vot,
adică să îndeplinească toate condiţiile arătate mai sus. în afară de aceas -
ta, pentru fiecare funcţie publică electivă sînt prevăzute anumite condiţii
specifice.
Astfel, conform Codului Electoral, nu pot fi aleşi: militarii activi, ju -
decătorii, lucrătorii procuraturii, poliţiei şi ai organelor securităţii naţiona -
le. Pentru a candida la alegeri, asemenea categorii de cetăţeni urmează ca
pe durata campaniei electorale să renunţe la serviciul profesat. E necesară,
de asemenea, atingerea vîrstei de 21 de ani pînă la data votării.
In ce priveşte dreptul de a fi ales şef al statului, Constituţia (art. 78)
prevede, pe lîngă faptul că persoana ce candidează la această funcţie tre -
buie să dispună de dreptul de a alege, trebuie să mai atingă vîrsta de 40 de
ani, să cunoască limba oficială a statului, precum şi condiţia că a locuit sau
locuieşte pe teritoriul Republicii Moldova nu mai puţin de 10 ani.
O problemă aparte o reprezintă dreptul de revocare a celor aleşi. Con-

stituţia Republicii Moldova nu prevede procedura de revocare a deputaţi -
lor în Parlament, lăsînd ca această problemă să fie reglementată prin lege
organică.
Cît priveşte Preşedintele Republicii Moldova, Constituţia regle -
mentează problemele legate de demisia sau demiterea sa. Propunerea de
demitere, va putea fi hotărîtă de Parlament numai dacă a fost cerută în
modul stabilit şi numai dacă a fost acceptată prin votul a cel puţin două
treimi din deputaţi.
Din această categorie fac parte: libertatea conştiinţei, libertatea opi-

i şi a exprimării, libertatea creaţiei, dreptul la informaţie, libertatea în-
mei -^ 498 t-
uimirilor, dreptul de asociere în partide şi alte organizaţii social-politice,

dreptul de a întemeia şi de a se afilia la sindicate, secretul corespondenţei.
Libertatea conştiinţei este reglementată prin art. 31 al Constituţiei.
Această libertate constă în libertatea omului de a împărtăşi orice religie sau
de a nu împărtăşi nici una. în acelaşi timp, cultele religioase sînt separate
de stat şi se organizează potrivit statutelor proprii, în relaţiile dintre ele
fiind interzise orice manifestări de învrăjbire.
Cultele religioase sînt autonome, separate de stat şi se bucură de spri-
jinul acestuia, inclusiv prin înlesnirile asistenţei religioase în armată, în
spitale, în penitenciare, în aziluri şi orfelinate.
Libertatea opiniei şi a exprimării şi-a găsit reflectare în art. 32 al Con-
stituţiei. Deşi, formal, această libertate era proclamată şi anterior, în con-
diţiile regimului totalitar comunist, ea presupunea o posibilitate a omului
încătuşată în „adevărul absolut" al ideologiei comuniste.
In noua viziune constituţională, se consideră un lucra firesc ca oricărui
cetăţean să-i fie garantată libertatea gîndirii, a opiniei. Se consideră firească şi
libertatea exprimării în public prin cuvînt, imagine sau prin alt mijloc posibil.
Libera exprimare ca libertate cetăţenească fundamentală nu poate fi
absolutizată. Ea nu poate prejudicia onoarea, demnitatea sau drepturile al-
tei persoane la viziune proprie.
Constituţia stabileşte, de asemenea, că „sînt interzise şi pedepsite prin
lege contestarea şi defăimarea statului şi a poporului, îndemnul la război
de agresiune, la ură naţională, rasială sau religioasă, incitarea la discrimi-
nare, la separatism teritorial, la violenţă publică, precum şi alte manifestări
ce atentează la regimul constituţional".
Libertatea creaţiei, consfinţită prin art. 33 al Constituţiei, garantează
libertatea creaţiei ştiinţifice şi literare. O asemenea libertate poate avea loc
numai în condiţiile interzicerii cenzurii. Din aceste considerente, Constitu-
ţia stabileşte că „creaţia nu este supusă cenzurii".
E semnificativ şi faptul că Legea fundamentală introduce în circulaţie,
ridicînd-o la un nivel major, o nouă categorie, pe cea de „proprietate in-
telectuală". Dreptul cetăţenilor la proprietatea intelectuală, interesele lor
morale şi materiale ce apar în legătură cu diverse genuri de creaţie intelec-
tuală sînt apărate de lege.
De aici rezultă şi obligaţiunea statului de a păstra, dezvolta şi propaga
realizările culturii şi ştiinţei naţionale şi mondiale.
Dreptul la informaţie, proclamat de art. 34 al Constituţiei, este un
drept nou receptat în Constituţia noastră din documentele internaţionale în
ni 499 6-
acest domeniu. Conţinutul dreptului la informaţie este complex. El presu-

pune dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes pu-
blic, în această ordine de idei, autorităţile publice, potrivit competenţelor
ce le revin, sînt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra
treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal, iar mijloacele
de informare în masă de orice natură - publice sau private - sînt obligate
să asigure informarea corectă a opiniei publice.
Mijloacele de informare publică nu sînt supuse cenzurii.
Vorbind de dreptul la informaţie ca drept de importanţă majoră în con-
diţiile unui democratism real, e nevoie de a nu uita şi de faptul că dreptul
la informaţie nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecţie a cetăţenilor
sau siguranţa naţională.
Libertatea întrunirilor, consfinţită prin art. 40 al Constituţiei, se află
într-o strînsă legătură cu libertatea conştiinţei, precum şi cu libertatea de
exprimare. Această libertate se poate exercita prin mai multe forme şi mij-
loace. Deşi nominalizează doar patru din ele (mitingurile, demonstraţiile,
manifestările, procesiunile), Constituţia nu restrînge formele de realizare
a libertăţii întrunirilor numai la acestea. Astfel, Constituţia legalizează şi
orice alte întruniri. Principalul e ca ele să fie, şi acest lucru reiese din con-
ţinutul prescris, paşnice şi fără nici un fel de arme.
Libertatea partidelor şi altor organizaţii social-politice cuprinde po-
sibilitatea cetăţenilor de a se asocia în partide şi în alte organizaţii social-
politice cu scopul de a participa la viaţa politică, socială, culturală etc. Pre-
vederile art. 41 al Constituţiei se referă la asociere ca rezultat al exercitării
unei libertăţi fundamentale. Dreptul de asociere este una din expresiile
pluralismului politic incompatibil cu dictatura şi totalitarismul. Partidele
şi alte organizaţii social-politice sînt egale în faţa legii. O asemenea preve-
dere exclude „rolul conducător şi îndrumător al unui partid".
Constituţia interzice activitatea partidelor şi altor organizaţii social-
politice care, prin scopurile ori activitatea lor, militează împotriva plu-
ralismului politic, a principiilor statului de drept, a suveranităţii şi inde-
pendenţei, a integrităţii teritoriale a Republicii Moldova. E interzisă, de
asemenea, activitatea partidelor constituite din cetăţeni străini.
Dreptul de a întemeia şi de a se afilia la sindicate, consfinţit prin art.
42 al Constituţiei, e o manifestare a dreptului de asociere a cetăţenilor.
..Orice salariat - stabileşte Constituţia - are dreptul de a întemeia şi de a se
afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale".
-ş 500 =r
Secretul corespondenţei îşi găseşte reflectare în art. 30 al Constituţiei.

El consfinţeşte un principiu fundamental care urmăreşte scopul de a pro-
teja posibilitatea persoanelor de a-şi comunica prin scris, prin telefon sau
prin alte mijloace de comunicare, gîndurile şi opiniile, fără a fi cunoscute
de alţii, cenzurate sau făcute publice.
27.4.7. Drepturile-garanţii
însăşi denumirea lor scoate în evidenţă menirea de a fi garanţii con-
stituţionale. La ele, conform Constituţiei Republicii Moldova, se: atribuie
dreptul de petiţionare şi dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică.
Dreptul de petiţionare e prevăzut de art. 52 al Constituţiei. Exercita-
rea acestui drept este o modalitate de rezolvare a unor probleme personale
sau de grup. Din dispoziţiile art. 52 rezultă că „cetăţenii au dreptul să se
adreseze autorităţilor publice prin petiţii formulate numai în numele sem-
natarilor", iar organizaţiile legal constituite „au dreptul să adreseze petiţii
exclusiv în numele colectivelor pe care le reprezintă".
Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, reglementat de
art. 53 al Constituţiei, este un drept fundamental, încadrat in categoria
drepturilor-garanţii. Conform prevederilor art. 53, „persoana vătămată
într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau
prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să ob-
ţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei"
(vezi alin. (1)).
Acest drept presupune, de asemenea, răspunderea patrimonială a sta-
tului pentru prejudiciile cauzate prin erorile săvîrşite în procesele penale
de către organele de anchetă şi instanţele judecătoreşti.
21.4.8. Rolul Puterii Judecătoreşti în realizarea drepturilor

în Republica Moldova
Ataşată idealurilor democraţiei moderne, în care recunoaşterea şi ga-
rantarea drepturilor omului reprezintă un element central, Republica Mol-
dova păşeşte pe drumul creării cadrului instituţional şi legislativ al unui
stat de drept.
în această ordine de idei, un loc major revine puterii judecătoreşti
chemate să reacţioneze prompt la orice atentare la drepturile şi libertăţile
omului. Temeiul juridic al rolului de garant al drepturilor omului atribuit
-m 501 ş-
puterii judecătoreşti îl constituie art. 20 al Constituţiei Republicii Moldo-

va, în care se regăseşte dispoziţia art. 8 al Declaraţiei Universale a Drep-
turilor Omului, conform căruia „orice persoană are dreptul la satisfacţie
efectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelor
care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime". Nici o lege
nu poate îngrădi accesul la justiţie.
Această misiune a justiţiei se poate realiza astăzi, dat fiind faptul că
unul din principiile puse la baza conceptului constituţional, e principiul
separaţiei puterilor în stat în putere legislativă, putere executivă şi putere
judecătorească. Cea de-a treia putere - puterea judecătorească - activează
numai în limitele sistemului instanţelor judecătoreşti, acestea fiind singu-
rele autorităţi publice chemate să înfăptuiască justiţia în stat cu sprijinul
procuraturii, organelor de anchetare, avocaturii.
Constituţia proclamă că justiţia se înfăptuieşte în numele legii şi sta-
bileşte principiul potrivit căruia judecătorii sînt independenţi, imparţiali şi
se supun numai legii.
Conform concepţiei constituţionale şi concepţiei reformei judiciare
şi de drept, sistemul instanţelor judecătoreşti include, precum urmează:
judecătorii, Curţile de Apel, Curtea Supremă de Justiţie.
Prin acest sistem se permite ocrotirea mai deplină şi eficace a dreptu-
rilor şi libertăţilor omului, deoarece, formînd o reţea judecătorească destul
de deasă, creează posibilităţi reale ca orice întrebare de drept să fie soluţi-
onată prin intermediul judecăţii.
Constituţia prevede posibilitatea creării pentru anumite categorii de cauze
a judecătoriilor specializate. Acestea permit soluţionarea eficientă a litigiilor
de orice natură: civilă, economică, administrativă, penală, comercială etc.
Extrem de importantă e prevederea alin. (3) al art. 115 din Constituţie
care interzice înfiinţarea instanţelor judecătoreşti extraordinare. Această
restricţie, justificată istoric şi politic, se fundamentează pe principiile ce
guvernează statul de drept.
Se poate afirma că protecţia celor mai importante drepturi ale persoa-
nei va fi garantată de organele judiciare, iată doar cîteva drepturi ce vor fi
garantate cu ajutorul puterii judecătoreşti: dreptul la libertate, la siguranţa
persoanei, la viaţa sa privată, la apărare, inviolabilitatea domiciliului şi
secretul corespondenţei etc.
în privinţa drepturilor menţionate, organele judiciare sînt obligate să
respecte anumite reguli procesuale:
-Ş 502 1^
• Orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată

pînă cînd vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal, în cursul unui
proces judiciar public, în cadrul căruia i s-au asigurat toate garan
ţiile necesare apărării sale (art. 21 al Constituţiei).
9
Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care, în mo-
mentul comiterii, nu constituiau un act delictuos. De asemenea, nu
se va aplica nici o pedeapsă mai aspră decît cea care era aplicabilă
în momentul comiterii actului delictuos (art. 22 al Constituţiei).
6
Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sînt permise
numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege. Reţinerea nu
poate depăşi 72 de ore. Arestarea se face în temeiul unui mandat
emis de judecător pentru o durată de cel mult 30 de zile. Asupra
legalităţii mandatului, arestatul se poate plînge judecătorului, care
este obligat să se pronunţe prin hotărîre motivată. Termenul ares-
tării poate fi prelungit cel mult pînă la 12 luni. Celui reţinut sau
arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă motivele reţinerii sau ale
arestării, iar învinuirea-în cel mai scurt termen; motivele reţinerii
şi învinuirea se aduce la cunoştinţă numai în prezenţa unui avocat,
ales sau numit din oficiu (art. 25 al Constituţiei).
• în tot cursul procesului părţile au dreptul să fie asistate de un avo
cat ales sau numit din oficiu (art. 26 al Constituţiei).
« Persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, prin-
tr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a
unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pre-
tins, anularea actului şi repararea pagubei. Statul răspunde patri-
monial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile săvîr-
şite în procesele penale de către organele de anchetă şi instanţele
judecătoreşti (art. 53 al Constituţiei).
s
împotriva hotărîrilor judecătoreşti, părţile interesate şi organele de stat
competente pot exercita căile de atac (art. 119 al Constituţiei).
• Este obligatorie respectarea sentinţelor şi a altor hotărîri definitive
ale instanţelor judecătoreşti, precum şi colaborarea solicitată de
acestea în timpul procesului, al executării sentinţelor şi a altor ho
tărîri judecătoreşti definitive (art. 120 al Constituţiei).
Ne-am referit doar la unele garanţii ale drepturilor şi libertăţilor omu-
lui ce rezultă din activitatea puterii judecătoreşti, în condiţiile statului de
drept, ele, bineînţeles, sînt mult mai largi şi rezultă şi din alte prevederi ale
Constituţiei Republicii Moldova.
-Ş 503 Ş-
* * *
în realizarea practică a drepturilor, libertăţilor şi garanţiilor enumerate
sîntem la început de cale. Spunem la început, deoarece multe din acestea
fie că au lipsit complet, fie că au avut un alt sens, fiind limitate de către
regimul totalitar comunist într-un cadru strict, departe de cel ce ţine de
standardele internaţionale. Actualmente, cînd are loc revenirea la valorile
social-umane, urmează să facem totul ca spiritul uman ce se conţine în
toate documentele internaţionale la care Republica Moldova este parte să
triumfe la justa lui valoare în legislaţia naţională.
______________________________________________
1. Ce este legalitatea? Numiţi principiile şi trăsăturile legalităţii.
2. Cînd apare legalitatea?
3. Ce este ordinea legală? Caracterizaţi raportul categoriilor „ordi
nea socială" - „ordinea legală".
4. Numiţi garanţiile legalităţii şi ordinii legale. Caracterizaţi-le.
5. Ce este disciplina? Caracterizaţi importanţa disciplinei la etapa
actuală.
6. Ce legătură există între legalitate, ordine legală şi disciplină?
7. Ce este democraţia? Ce aspecte ale democraţiei cunoaşteţi?
8. Caracterizaţi caracterul uman al democraţiei.
1. Alexandru Arseni, Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat ele
mentar, Voi. I, Chişinău, 2005.
reşti, 2001.
mentar, Voi. I, II, Bucureşti, 2000.
5. Drepturile omului în Republica Moldova, Chişinău, 1998.
6. Sofia Popescu, Statul de drept în dezbaterile contemporane, Bucureşti,
1998.
7. Ion Vida, Drepturile omului în reglementări internaţionale, Bucureşti,
1999.
-= 504 &
Statul
de drept
u f
• Îdentificarea statuhd cu drepţi^ faptul |

] '• î i juridic este rondiţin nscesară â unei
•- • • ' adevărate ytîinţs a dreptului,
•încercarea de-a Isgi'dma'un stai ca „statele
' 'drept" tct£ m rzzli.tats perfect inaâsa/aiâ,
siiripiuL'moţii/ că Oficystai: trebuie să fie cu
necgsfest» un stat as ărep'c,".
Conceptul statului de drept.

Evoluţia ideii statului de drept. Statul poliţienesc, statul legal, statul
constituţional, statul de drept.
Premisele şi exigenţele statului de drept.Problemele constituirii statului d
22.1. Conceptul de stat de drept
Dintr-o analiză a doctrinelor despre stat, mai ales ale ţărilor care au
fost sub un regim totalitar, se poate lesne observa că conceptul de stat de
drept este un concept necesar şi util. Sintagma „stat de drept" rezultă din
asocierea celor doi termeni „statul" şi „dreptul", între stat şi drept există o
relaţie puternică. Starul şi dreptul constituie o unitate de contrarii. Referin-
du-se la această problemă, profesorul universitar Nicolae Popa menţionează
următoarele: „Dreptul are rolul de „corset" al tensiunilor ce apar în procesul
de exercitare a conducerii sociale prin intermediul activităţii de stat. Pe de
altă parte, statul garantează realizarea dreptului şi reintegrează ordinea juri-
dică lezată prin activităţi ilicite". 1 Altfel spus, în timp ce dreptul furnizează
regulile generale şi obligatorii potrivit cărora se exercită puterea de stat,
statul asigură obligativitatea normelor juridice, traducerea lor în viaţă.
In această ordine de idei, evidenţiem şi remarca pe care o face savantul
maghiar Imre Szabo: „în ceea ce priveşte legătura dintre „stat" şi „drept" ghi-
limelele trebuie să fie plasate în mod corect, astfel că dacă se vorbeşte de drept
tară stat, cuvîntul „drept" trebuie să fie pus între ghilimele, pentru că în acest
caz nu este în mod real drept; daca se vorbeşte, dimpotrivă, de „drept statal",
atributul „statal" nu trebuie să fie pus în ghilimele, căci este de prisos, în orice
caz, prin intervenţia starului ia naştere dreptul. Fără stat nu există drept".2
Cele spuse ne permit să concluzionăm că „statul de drept", în calitate
de concept şi formă de exprimare, nu este o simplă asociere de cuvinte.
El exprimă o condiţie cu privire la putere, o mişcare de raţionalizare şi de
ordine a acesteia.3
Conceptul „stat de drept" este o creaţie teoretică pentru apariţia căreia
omenirii i-au trebuit sute de ani. Conceptul dat a cunoscut cîteva niveluri
sau forme de edificare şi anume: statul poliţienesc, statul legal, statul con-
stituţional.
• Statul poliţienesc (Politzeistaat) constituie una din formele iniţiale
ale statului de drept. Acest stat a fost multă vreme asemănat cu o
formă de organizare statală care neagă dreptul.
în realitate, „statul poliţienesc" constituie una dintre formele statului
de drept, numai că, într-un astfel de stat, dreptul aplicabil este cel al gu-
1
2
Imbre Szabo, Leş fondements de la Theorie du Droit, Budapest, 1973, pag. 114.
3
-f 506 e-
vernămîntului, al executivului. Dreptul este impregnat de ideea inegalită-

ţii părţilor în raportul juridic. 1 Referindu-ne la ideea statului poliţienesc,
trebuie să ţinem cont de faptul că acest stat nu este neapărat sinonim cu
dezordinea sau cu tirania sîngeroasă.
0 anecdotă ne permite să ilustrăm acest fapt. Petru cel Mare, ţarul Ru
siei, a aflat că în Prusia fusese pus la punct un nou procedeu de execuţie
capitală. Veşnic avid de noutăţi şi dornic de perfecţionare, el i-a cerut Ma
relui Elector să binevoiască a pune să fie executaţi cîţiva oameni prin noua
metodă, pentru informarea sa personală. Mare i-a fost mirarea cînd Friedrich
Wilhelm i-a obiectat că, în acel moment, nu dispunea de nici un condamnat
la moarte şi nu-şi putea permite să pună să fie executat un om ce n-ar fi fost
recunoscut vinovat de crimă. Mirarea lui Petru cel Mare, căruia aproape că
nu-i venea să creadă aşa ceva, arată că şi în cadrul statului poliţienesc dreptul
nu poate fi neglijat. E altceva că, în asemenea condiţii, statul e propriul său
stăpîn. Dreptul apare doar ca un mijloc de acţiune a statului.
• Statul legal şi-a găsit exprimare mai ales în Franţa celei de-a IlI-a
şi a IV-a Republici. Unul dintre promotorii consecvenţi ai acestui
stat a fost Raymond Carre de Malberg, care considera că „nimic nu
este posibil sau valabil decît prin lege" şi că „nu există în Franţa
putere superioară puterii legii".2 Prin esenţa sa, „statul legal este
acel stat în care se asigură domnia legii" (rule oflow) sau „suve-
ranitatea legii".3 S-ar părea că concepţia statului legal nu poate fi
contestată. Şi totuşi ea conţine şi un neajuns esenţial prin faptul
că într-un asemenea stat rolul principal se acordă parlamentului.
Criza parlamentarismului poate conduce la o criză a statului legal.
De altfel, aceasta s-a şi întîmplat în Italia, începînd cu anul 1924,
în Germania după 1933, în Spania din 1936 etc.
« Statul constituţional încearcă să completeze lacunele statului legal,
„să răspundă incapacităţii parlamentului de a-şi surmonta criza". 4 La
început statul constituţional apare nu atît pentru a proteja drepturile şi
libertăţile omului, cît pentru a preveni conflictele ce pot apărea în ca-
drul federalismului. Astfel, iniţial statul constituţional e preocupat de
ideea repartizării atribuţiilor ce revin autorităţilor federale şi autorită-
ţilor subiectelor federaţiei, interacţiunea optimă a acestora. Cu timpul
însă, statul se cristalizează ca formă modernă a statului de drept.
1
2
3
fon Deleanu, Opera citată, pag. 105.
4
Idem.
-= 507 t-
Conceptul stat de drept deseori e privit ca o creaţie teoretică a filozo-

fiei germane, inspirat de dreptul raţional al lui Kant.1 O astfel de interpre-
tare a conceptului dat nu e lipsită de adevăr, Kant, pe bună dreptate, fiind
considerat patriarhul statului de drept, în acelaşi timp însă sîntem absolut
de acord cu profesorul universitar Ion Deleanu, care consideră că „ideea
statului de drept nu este specific germană... Ea îşi află sorgintea antică în
filosofia dreptului natural, iar mai apoi în memorabilele Magna Charta Li-
bertatum (1215), Petiţia drepturilor (1627), Hobeas corpus (1679), Bilul
Drepturilor (1688) care, deşi statuau proceduri de protecţie ale cetăţenilor
englezi, au avut vocaţia universalităţii şi perenităţii.2
Termenul „stat de drept" este traducerea literară a cuvîntului Rechtsta-
at. Deşi e cunoscut din secolul al XVII-lea, termenul „stat de drept" capătă
o semnificaţie deosebită doar în secolul XX. Anume la etapa contemporană
termenul dat e introdus atît în actele internaţionale, cît şi în cele interne. Aşa,
de exemplu, în Carta de la Paris pentru o nouă Europă (21 noiembrie 1990),
imediat după Preambul, urmează un paragraf intitulat „Drepturile omului,
democraţia şi statul de drept", în ceea ce priveşte actele interne, problema
statului de drept a fost formulată cu claritate în constituţiile unui şir întreg
de state şi, îndeosebi, în statele care au trecut la democraţie prin despărţirea
de un regim totalitar. Astfel, Constituţia Germaniei din 23 mai 1949 prevede
că „Ordinea constituţională a Landurilor trebuie să fie conformă principiilor
statului de drept... „ (art. 28 (1). Constituţia Spaniei (31 octombrie 1978)
prevede că Spania este „un stat de drept" (alin. 3, Preambul) şi că „Spania
se constituie ca un Stat social şi democratic de drept" (art. l § l titlul 1).
Constituţia României (art. l (3) prevede că „România este un stat de drept,
democratic şi social...", o remarcă asemănătoare găsim şi în Constituţia Re-
publicii Moldova: „Republica Moldova este un stat democratic, de drept..."
(art. l (3). Bineînţeles, nu orice stat care se intitulează sau se proclamă „stat
de drept" îşi realizează, în fapt, menirea. Existenţa unui stat real de drept şi
democratic depinde de îndeplinirea unor condiţii şi exigenţe.
22.2. Premisele şi exigenţele statuiui de

Complexitatea fenomenului cercetat, semnificaţiile şi implicaţiile lui
fac anevoioasă încercarea de a identifica premisele statului de drept, însăşi
utilizarea conceptului statului de drept implică recunoaşterea, acceptarea
1
Emil Moroianu, Cîteva noi remarci privind statul de drept. - Studii de drept românesc,
1993, nr. l, pag. 28.
2
-Ş 508 i-
unui minimum de premise şi trăsături esenţiale, în absenta cărora statul de

drept nu ar putea exista, iar conceptul însuşi ar fi un nonsens. Referindu-se
la problema statului de drept, Documentul Reuniunii de la Copenhaga al
Conferinţei asupra dimensiunii umane a CSCE subliniază că statele parti-
cipante „sînt hotărîte să susţină şi să promoveze principiile de justiţie care
constituie baza statului de drept.
Ele consideră că statul de drept nu înseamnă, pur şi simplu, o legali-
tate formală ce asigură regularitate şi coerenţă în instaurarea şi punerea în
aplicare a ordinii democratice, ci chiar justiţia fondată pe recunoaşterea şi
deplina acceptare a valorii supreme a persoanei umane, garantată de insti-
tuţii ce oferă un cadru pentru expresia sa cea mai completă.
Ele confirmă că democraţia este un element inerent statului de drept,
recunosc importanţa pluralismului organizaţiilor politice" (vezi articolele
2 şi 3 ale Documentului).
în ceea ce priveşte trăsăturile definitorii ale statului de drept, proble-
ma dată în literatura juridică e reflectată în mod diferit.
Profesorul rus A. Kovalenko, de exemplu, consideră că statul de drept
se caracterizează prin următoarele trăsături:
a) este fundamentat pe supremaţia legii;
b) presupune exercitarea şi respectarea fermă a legilor statului de către
toţi cetăţenii, funcţionarii, organele de stat şi organizaţiile sociale;
c) prevede răspunderea reciprocă a cetăţenilor în limitele legislaţiei
în vigoare;
d) asigură drepturile şi libertăţile cetăţenilor necesare pentru funcţi
onarea societăţii civile de drept.'
După părerea lui Tudor Drăganu, starul de drept este înţeles „ca un stat
care, organizat pe baza principiului separaţiei puterii statului, în aplicarea
căruia justiţia dobîndeşte o reală independenţă şi urmărind prin legislaţia
sa promovarea drepturilor si libertăţilor inerente naturii umane, asigură
respectarea strictă a reglementărilor sale de către ansamblul organelor lui
în întreaga lui activitate.2
Sofia Popescu consideră următoarele: „Constituie trăsături definitorii
ale statului de drept:
a) subordonarea puterii faţă de drept;
b) structurarea piramidală a puterii şi difuzarea ei unui număr mare
de organisme;
1
A. H. KoBaneHKO, Upaeoeoe zocydapcmeo: Komjenifuu upeaibnocmb, MocKBa, 1993, pag. 9.
2
Tudor Drăganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept, Cluj-Napoca, 1992,
pag. 9-10.
-= 50 9 = -
c) garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor;

d) participarea cetăţenilor la exercitarea puterii jurisdicţionale şi
controlul de natură politică;
e) limitarea fiecăreia dintre cele trei puteri - legislativă, executivă
şi judecătorească de către celelalte două; o ierarhizare a puterii
executive şi a puterii judecătoreşti care să permită controlul între
autorităţile existente în sistemul aceleiaşi puteri. "'
Ion Deleanu consideră „ca fiind condiţii sau premise iminente ale
statului de drept cel puţin următoarele: acreditarea unei noi concepţii cu
privire la stat (îndeosebi sub următoarele aspecte: natura voluntară sau
consensuală a statului, delimitarea statului de societatea civilă, responsa-
bilitatea statului şi a autorităţilor ce-1 alcătuiesc, constringerea intervenţiei
statului în societate la domenii minimale, la forme adecvate şi rezonabile);
valorificarea, în condiţii contemporane, pe relieful unor realităţi politice
insurmontabile, a raţiunilor şi mecanismului separaţiei puterilor; instaura-
rea şi aprofundarea unei autentice şi reale democraţii; instituţionalizarea
şi garantarea drepturilor şi libertăţilor omului şi cetăţeanului; structurarea
ordinii juridice coerente şi ierarhizate şi asigurarea acestei ordini".2
Din punctul de vedere al renumitului savant Hans Kelsen, „statul de
drept este considerat... ca fiind o ordine juridică relativ centralizată ce s-ar
caracteriza prin:
a) jurisdicţie şi administraţie supuse legii, adică unor norme genera
le decise de către un parlament ales de către popor, norme edictate
cu/fără colaborarea unui şef de stat, plasat ca şef al executivului;
a) membrii executivului sînt responsabili de actele lor;
c) instanţele sînt independente;
d) garantarea unor drepturi cetăţenilor, în mod special dreptul la li
bertate (libertatea de conştiinţă, libertatea de credinţă, libertatea
de a~şi exprima opinia) ".3
Am enumerat mai multe opinii, pentru a oferi posibilitate cititorilor
de a da prioritate uneia sau altei poziţii sau pentru a-şi expune propriile
viziuni. In ceea ce ne priveşte, considerăm că cea mai simplă definiţie a
statului de drept ar fi: stat în care domneşte dreptul, în care toţi sînt egali în
faţa legii, în care nimeni, nici chiar statul, nu este mai presus de lege.
1
Sofia Popescu, Din nou despre statul de drept. - Studii de drept românesc, 1992, nr. 4, pag. 348.
2
}
Hans Kelsen, Theorie pure du Droit, Paris, 1962, pag. 411.
^ 510 e-
Statul de drept se caracterizează prin următoarele trăsături:

« este fundamentat pe supremaţia legii;
8
presupune realizarea strictă a legilor de către toţi (cetăţeni, funcţio
nari, autorităţi publice, stat, organizaţii nestatale etc.);
• se prevede răspunderea reciprocă a statului şi cetăţenilor în limitele
stabilite de lege;
• existenţa unei democraţii constituţionale reale (inclusiv pluralismul în
societate, participarea la formarea autorităţilor publice şi la guvernare,
consultarea cetăţenilor în probleme de interes statal major etc.);
• sînt asigurate drepturile şi libertăţile omului şi cetăţeanului;
0
există o reală separaţie şi independenţă a puterilor.
Pentru a garanta realizarea exigenţelor statului de drept este necesară
respectarea următoarelor reguli:
9
stabilirea unui statut suprem de care să se conducă puterea (Constituţie);
• organizarea puterii şi realizarea prerogativelor ei în condiţiile şi
limitele stabilite de lege;
• unirea tuturor normelor juridice într-un sistem de unificare a legis
laţiei şi conformitatea unor norme cu celelalte;
• convocarea, garantarea şi realizarea efectivă a drepturilor şi liber
tăţilor fundamentale;
• accesul liber la justiţie şi înfăptuirea justiţiei în numele legii de
către instanţele judecătoreşti independente şi imparţiale;
• respectarea regulilor din raportul cetăţean-putere şi viceversa;
• egalitatea tuturor în faţa legii şi a puterii;
• neretroactivitatea legilor mai aspre;
• pluralismul politic.
Un moment esenţial care nu poate fi neglijat la examinarea statului de
drept este necesitatea necondiţionată ca o lege să fie legală. Ea nu trebuie
să fie o expresie arbitrară a voinţei unei anumite autorităţi, puteri sau a
unui grup de indivizi. Legea trebuie să constituie o sinteză a intereselor în-
tregului popor şi o exprimare a unei voinţe generale. O lege care ar legifera
o nedreptate constituie un abuz şi nu are nimic comun cu statul de drept,
fiind în contradicţie directă cu însuşi conceptul de drept, în această ordine
de idei, nu poate fi trecută cu vederea remarca Sfîntului Augustin: „Fără
dreptate, ce sînt cetăţile altceva decît imense bîrloguri de tîlhari?".
Respectînd o accepţiune formală, se poate trage concluzia că Repu-
blica Moldova şi-a luat angajamentul edificării unui stat de drept, fiind
consfinţite expres prin norme constituţionale cele menţionate mai sus.
ni 511 t-
în acelaşi timp, trebuie reţinut faptul că numai prin existenţa textelor

constituţionale ce consacră elementele unui stat de drept, acesta nu se va
crea de la sine. Crearea unui stat de drept este un proces, o operă comună a
puterii supreme din stat, a puterii locale autonome şi a fiecărui cetăţean în
parte. Numai prin manifestarea unei voinţe adevărate de a trăi într-un stat
de drept acesta va exista şi va putea fi considerat ca atare.
22.3. Problemele constituirii statului de

drept în Republica Moldova
Analiza procesului constituirii statului de drept în diverse societăţi ne
demonstrează nu numai complexitatea acestuia, dar şi dificultăţile întîmpi-
nate. După cum rezultă din cele spuse anterior, „Statul de drept nu este nici
statul mitic, nici statul miracol, dar reprezintă organizaţia politico-juridică
pe care o cere societatea şi pe care o poate accepta comunitatea umană şi
de care este absolută nevoie într-o lume ce se dezvoltă sub semnul progre-
sului şi civilizaţiei".1
Statul de drept poate şi trebuie construit tocmai pentru a oferi oame-
nilor liniştea şi siguranţa de care au nevoie pentru a-şi exercita drepturile
şi libertăţile cetăţeneşti. Construirea unui asemenea stat în condiţiile Repu-
blicii Moldova e îngreunată, în primul rînd, de faptul că se impune însăşi
consolidarea statalitătii noastre. Sîntem un stat tînăr apărut pe harta lumii
ca rezultat al destrămării U.R.S.S. Chiar de la început ne-am confruntat cu
separatismul. Astfel, în toamna anului 1990, teritoriul Republicii Moldova
a fost dezmembrat, instituindu-se în raioanele din stînga Nistrului un regim
secesionist prin formarea aşa-numitei republici transnistrene moldoveneşti
cu capitala în or Tiraspol. Ca urmare, pe o suprafaţă de 11% din teritoriul
Republicii Moldova cu o populaţie de circa 700 de mii de oameni, viaţa
publică şi-a păstrat amprentele trecutului.
Separatiştii refuză să se supună regimului constituţional al Republicii
Moldova. Violînd în mod flagrant Constituţia Republicii Moldova, ei au
adoptat propria constituţie şi au creat autorităţi publice proprii (parlament,
guvern, preşedinte, instanţe judecătoreşti etc.). In consecinţă, Republica
Moldova nu are nici o putere asupra acestui teritoriu, fiindu-i pusă în peri-
col statalitatea. Problema transnistreană continuă să preocupe clasa politică
moldovenească şi să figureze pe agendele mai multor foruri internaţionale.
După cum, pe bună dreptate, afirma viceministrul de externe al Republicii
1
-^ 512 t-
Moldova Ion Stavilă, „nu există nici un temei pentru a reproşa conducerii
Republicii Moldova lipsa voinţei politice ferme necesare pentru indenti-
ficarea unei soluţii durabile a conflictului. Pe parcursul anilor, ea a mani-
festat în mod constant o atitudine conciliantă, excepţională, fapt remarcat
în repetate rînduri de către comunitatea internaţională". 1 Toate propunerile
însă au fost respinse de liderii separatişti. Conducerea Republicii Moldova
este disponibilă să soluţioneze oportun şi definitiv problema în cauză, fapt
ce va contribui, incontestabil, atît la eliminarea unui focar de instabilitate
şi securitate regională şi europeană, cît şi la consolidarea statalităţii Repu-
blicii Moldova, în această ordine de idei, putem afirma cu certitudine că o
primă condiţie în edificarea unui stat de drept în Republica Moldova este
consolidarea statalităţii. De asemenea, este evident că procesul de con-
stituire a statului de drept în Republica Moldova se va axa pe principiile
modeme de funcţionare a starului, şi anume:
• principiul separaţiei şi colaborării puterilor;
• principiul pluralismului politic şi ideologic;
• principiul democratismului;
• principiul legalităţii, principiul ştiinţific.
Teoria separaţiei puterilor a apărut în Anglia, fiind formulată iniţial de
John Locke (1632-1704) şi dezvoltată în forma cea mai desăvîrşită de către
Charles Louis Montesquieu (1689-1755) în Franţa.
Teoria separaţiei puterilor este considerată drept una dintre cele mai
avansate şi potrivite concepţii de organizare a puterii de stat.
Regimul totalitar a ignorat acest principiu, substituindu-1 cu teoria
diviziunii muncii în exercitarea puterii unice.
Istoria abundă în exemple concludente privind consecinţele pe care le
poate genera neglijarea acestui principiu.
Ilustrul iluminist francez Charles Montesquieu, vorbind despre cele
trei puteri ca despre trei forţe egale încredinţate unor categorii de organe,
fiecare îndeplinind rolul unei supape de siguranţă pentru celelalte două,
pentru a se preveni astfel samavolnicia şi arbitrarul (Lepouvoir ar-reîe le-
pouvoir), nota: „Totul ar fi pierdut dacă acelaşi om sau acelaşi corp de
fruntaşi, fie ei ai nobililor, fie ai poporului, ar exercita aceste trei puteri:
pe cea de a face legi, pe cea de a duce la îndeplinire hotărîrile obşteşti şi
pe cea de a judeca infracţiunile sau litigiile dintre particulari".2
1
Ion Stavilă, Conflictul transnistrean şi problema securizării frontierei moldo-ucrainene
- Administrarea Publică, nr. 4, 2002, pag. 95.
2
Montesquieu, Opera citată, pag. 195.
•^ 513 e-
Prin separarea puterilor în stat nu se are în vedere izolarea lor abso-

lută. Dimpotrivă, este necesar ca ele să conlucreze. Iată de ce Constituţia
Republicii Moldova, statuînd acest principiu, subliniază necesitatea cola-
borării puterilor: „In Republica Moldova puterea legislativă, executivă şi
judecătorească sînt separate şi colaborează în exercitarea prerogativelor
ce le revin, potrivit prevederilor Constituţiei" (art. 6).
Restructurarea sistemului organelor de stat la etapa actuală se face în
strictă conformitate cu acest principiu. Bineînţeles, aplicarea acestui prin-
cipiu în activitatea cotidiană a organelor de stat le va pune la adăpost de
orice amestec ilegal.
Una din condiţiile primordiale ale democraţiei o constituie pluralis-
mul, în general, şi cel politic, în special.
Pluralismul politic este un sistem politic în cadrul căruia puterea se
exercită prin organizaţii social-politice şi alte formaţiuni obşteşti, care co-
operează şi se echilibrează unele pe altele.
în urma acestor colaborări se realizează compromisurile politice. Intr-
un sens mai profund, pluralismul politic nu este pur şi simplu o pluralitate
de grupuri organizate, ci o suveranitate divizată, care admite principiul
separării puterilor în stat.
Pluralismul politic se bazează pe următoarele principii şi norme juridice:
• egalitatea juridică între partide, care înseamnă că fiecare partid
trebuie să întrunească aceleaşi condiţii legale pentru a fi înregis
trat şi pentru a funcţiona, precum şi faptul că toate partidele au
acelaşi statut electoral;
« dialogul politic între partide, care presupune respectul reciproc,
circumscrierea luptei politice la dispute de idei, evitarea confrun-
tărilor violente s.a.;
• c&mensîd politic, care semnifică participarea c&nştientă, pe bază
de egalitate juridică, a tuturor forţelor politice la viaţa şi activita
tea socială, în scopul organizării armoniei diversităţii.
în sens comun, prin pluralism se înţelege o multitudine de factori
echivalenţi, care nu pot fi reduşi la unitate. Astfel apărînd lucrurile, plura-
lismul este un opus al unanimităţii.
în acelaşi timp, menţionăm că în sistemele constituţionale democrati-
ce se practică teoria neutralităţii serviciilor publice, care implică o detaşare
a funcţionarilor publici (sau a unor categorii) de problemele politice.
Asemenea prevederi conţine şi legislaţia Republicii Moldova. Ele se
explică prin egalitatea cetăţenilor în fata legii şi a autorităţilor publice, fără
discriminări şi fără privilegii.
-f 514 =-
Din acest principiu constituţional rezultă că funcţia publică este ac-

cesibilă în mod egal tuturor celor care dovedesc capacitatea şi aptitudinile
cerute de lege pentru ocuparea acesteia.
Principiul democratismului presupune guvernarea poporului prin po-
por şi pentru popor".
Acest principiu şi-a găsit reflectare în următoarele prevederi constituţionale:
1. Suveranitatea naţională aparţine poporului Republicii Moldova,
care o exercită în mod direct şi prin organele sale reprezentative.
Nici o persoană particulară, nici o parte din popor, nici un partid
politic sau o altă formaţiune obştească nu poate exercita puterea de
stat în nume propriu. Uzurparea puterii de stat constituie cea mai
gravă crimă împotriva poporului (art. 2 al Constituţiei).
2. Asigurarea participării poporului la soluţionarea celor mai impor
tante probleme ale societăţii şi ale statului prin referendum (art. 75
al Constituţiei).
3. Asigurarea participării poporului la formarea directă a unor auto
rităţi publice prin alegeri libere, care au loc în mod periodic prin
sufragiu universal, egal, direct, secret şi liber exprimat (art. 38 al
Constituţiei).
4. Descentralizarea administrativă (art. 109 al Constituţiei).
5. Participarea poporului la procesul de legiferare (art. 75 al Constituţiei).
6. Obligaţiunea autorităţilor publice de a asigura, potrivit competen
ţelor ce le revin, informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor
publice (art. 34 al Constituţiei).
Principiul legalităţii presupune exercitarea tuturor funcţiilor proprii
organelor de stat şi persoanelor oficiale în strictă conformitate cu legile şi
actele subordonate acestora, conform competenţelor ce le revin prin lege.
El presupune, de asemenea, aplicarea strictă şi neabătută a actelor
normative de drept în vigoare, combaterea tuturor cazurilor de încălcare a
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.
Baza legalităţii o constituie Constituţia, legea supremă a statului. Con-
form Constituţiei Republicii Moldova, „nici o lege şi nici un alt act juridic
care contravine prevederilor Constituţiei nu are putere juridică" (art. 7).
Principiul ştiinţific în organizarea şi activitatea organelor de stat este
condiţionat de faptul că funcţionarea cu succes a aparatului de stat este de
neconceput fără abordarea ştiinţifică a problemelor concrete, fără organi-
zarea eficientă a activităţii fiecărui funcţionar, fără o structură argumentată
din punct de vedere ştiinţific.
•m 515 e-
t Negru, Alina Negru
Principiul enunţat impune îmbinarea armonioasă şi raţională a facto-

ji ştiinţific cu factorul administrativ.
în concluzie, menţionăm următoarele. Ne aflăm doar la un început de
î- spre un stat de drept. Orice început e anevoios. Constituirea statului
Irept necesită timp îndelungat şi consecvenţă în toate.
Şi, în sfîrşit, o ultimă concluzie amară, dar realistă: „Pe sărăcie, la
el de masă... se clădeşte cu greu un stat de drept".1
Subiecte de evaiuare:
______________________________________________
1. Ce se înţelege prin stat de drept?
2. Estimaţi evoluţia conceptului statului de drept. Prin ce statul de drept
se deosebeşte de statul poliţienesc, statul legal, statul constituţional?
3. Determinaţi premisele şi exigenţele statului de drept.
4. Are oare dreptul la existenţă formula: „Statul de drept - scop
permanent"?
5. Pronunţaţi-vă asupra problemei constituirii starului de drept în
Republica Moldova.
1. Alexandru Arseni, Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat ele
mentar, voi. I, Chişinău, 2005.
2. Romulus Bena, Statul de drept la el acasă. Europa Occidentală şi
America, Bucureşti, 1997.
3. Gheorghe Costachi, Ion Guceac, Fenomenul constituţionalismului în
evoluţia Republicii Moldova spre statul de drept, Chişinău, 2003.
mentar, Voi. I, Cluj-Napoca, 2000.
6. Tudor Drăganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept,
Cluj-Napoca, 1992.
7. KoBajiemco A. H., ripaeoeoezocydapcmeo: Komţeniiuu upeajibtiocmb,
MocKBa, 1993.
, 8. Philippe Malaurie, Antologia gîndirii juridice, Bucureşti, 1997. 9.
Dumitru Maziîu, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2000. 10. Sofia
Popescu, Statul de drept în dezbaterile contemporane, Bucureşti, 1998.
1
Romulus Bena, Statul de drept la el acasă. Europa Occidentală şi America, Bucureşti,
. pag. 206.
-S 516 &
Bibliografie selectivă
1.Alexandru Arseni, Drept constituţional şi instituţii politice, Voi. l, Tratat ele
mentar, Chişinău, 2005.
2.Alexandru Arseni, Ion Creangă, Corneliu Gurin, Boris Negru, Pavel Barba-
lat, Mihai Cotorobai, Gheorghe Susarenco, Constituţia Republicii Moldova.
Comentată articol cu articol, Voi. l, Principii generale, Chişinău, 2000.
3.Alexandru Văllimărescu, Tratat de enciclopedie juridică, Bucureşti, 1999.
4.Anita Narschitz, Teorie şi tehnică în procesul de creare a dreptului, Bucu
reşti, 1969.
5.Aristotel, Politica, Bucureşti, 1996.
6.Boris Negru, Teorie generală a dreptului şi statului, Chişinău, 1999.
7.Carmen Popa, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2001.
8.Constantin Stere, Evoluţia individalităţii şi noţiunea de persoană în drept,
Scrieri în cinci volume, cartea a V-a, Chişinău, 1991.
9.Constantin Stroe, Compendiu defilosofia dreptului, Bucureşti, 1999.
10. Costică Voicu, luliana Savu, Teorie generală a dreptului. Curs universitar,
Târgovişte, 2004.
12. Dan Ciobanu, Introducere în studiul dreptului, Bucureşti, 1992.
13. Dumitru Baltag, Alexei Guţu, Igor Ursan, Teoria generală a dreptului, Chi
şinău, 2002.
14. Dumitru Baltag, Teoria generală a dreptului şi statului, Cimişlia, 1996.
16. Elena Aramă, Istoria dreptului românesc, Chişinău, 2003.
17. Elena Aramă, luliana Savu, Controverse teoretice şi aspecte practice ale in
terpretării dreptului, Chişinău, 2005.
18. Eugeniu Rîbca, Victor Zaharia, Valentin Mărgineanu, Istoria doctrinelor po
litice şi de drept, Chişinău, 2005.
19. Eugeniu Speranţia, Introducere înfilosofia dreptului, Cluj, 1940.
20. Eugeniu Speranţia, Principii fundamentale de filosofie juridică, Cluj, 1936.
21. G. W.F. Hegel, Principiile filosofici dreptului sau elementele de drept natural
si de ştiinţă a statului, Bucureşti, 1969.
22. Genovieva Vrabie, Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, Iaşi 1995.
-â 517 i-
24. Gheorghe Boboş, Teoria generală a dreptului, Cluj-Napoca (note de curs),
1994.
25. Gheorghe Mihai, Radu Motica, Fundamentele dreptului Teoria şi filosofia
dreptului, Bucureşti, 1997.
26. Gheorghe Lupu, Gheorghe Avornic, Teoria generală a dreptului, Chişinău,
2004.
27. Gheorghe Mihai, Fundamentele dreptului, Argumentare şi interpretare în
drept, Bucureşti, 1999.
28. Giorgio Del Vecchio, Lecţii de filozofie juridică, Bucureşti, 1993.
29. H. L. A. Hart, Conceptul de drept, Chişinău, 1999.
30. Hans Kelsen, Theoriepure du Droit, Paris, 1962.
31. Ihering, Lupta pentru drept, Constanţa, 1938.
32. Immanuel Kant, Critica raţiunii pure, Bucureşti, 1969.
33. loan Ceterchi, Ion Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Bu
cureşti, 1993.
34. loan Huma, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1995.
35. Ion Corbeanu, Măria Corbeanu, Teoria generală a dreptului, Bucureşti,
2002.
36. Ion Craiovan, Doctrina juridică, Bucureşti, 1998.
37. Ion Craiovan, Metodologia juridică, Bucureşti. 2005.
38. Ion Craiovan, Tratat de teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1998.
39. Ion Craiovan, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, Bucureşti,
2001.
40. Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Voi. I, II, Bucureşti,
1996.
41. Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Dan Claudiu Dănişor, Teoria generală a
dreptului, Bucureşti, 1999.
42. Ion Dogaru, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1998.
43. Ion Guceac, Curs elementar de drept constituţional, Voi. I, II, Chişinău,
2004.
45. J. Cadart, Institutions politîque et droit constitutionnel, Paris, 1980.
46. J. Dabin, Theorie generale de droit, Paris, 1969.
47. Jean-Luis Bergel, Theorie generale du Droit, Paris, 1985.
48. L. Duguit, Trăite de droi tconstitutionnel, Paris, 1927.
-Ş 518 &
50. Machiavelli N., Principele, Bucureşti,1960.
51. Măria Dvoracek, Gheorghe Lupu, Teoria generală a dreptului, Iaşi, 1996.
52. Măria Orlov, Boris Negru, Tatiana Cuneţchi, Eugenia Cojocaru, Eugen Hristev,
Mihaiî Perebinos, Quo vadis Moldova. Administraţia Publică, Chişinău, 2002.
53. Mircea Djuvara, Enciclopedia juridică. Teoria generală a dreptului. Drept
raţional. Izvoare de drept pozitiv, Bucureşti, 1995.
54. Mlhai Eminescu, Publicistică, Referiri istorice şi istoriogrqfice, Chişinău,
1990.
55. Montesquieu, Despre spiritul legilor, Voi. I, Bucureşti, 1964.
56. NJcolae Popa, Jon Dogam, Gheorghe -Dămşor, Dan Cisuâiu Dănişor, fjJos£>-
fia dreptului. Marile curente, Bucureşti, 2002.
57. Pascal B., Cugetări, Bucureşti, 1992.
58. Pavel Apostol, 'Normă etică şi activitatea normativă, Bucureşti, 1968.
60. Platon, Opere, voi. I, II, Bucureşti, 1974, 1976.
57. Radu Motica, Gheorghe Mihai, Teoria generală a dreptului, Bucureşti,
2001.
61. Rene Descartes, Discurs asupra metodei, Bucureşti, 1957.
62. Rousseau, Contractul social, Bucureşti, 1957.
65. Sofia Popescu, Statul de drept în dezbaterile contemporane, Bucureşti,
1998.
67. Ştefan Georgescu, Filozofia dreptului. O istorie a ideilor din ultimii 2.500 de
ani, Bucureşti, 2001.
69. Tudor Drâganu, Drept constituţional si Instituţii politice. Tratat elementar,
Voi. I, II, Cluj Napoca, 2000.
70. Vasile Creţu, Gheorghe Avornic, Sergiu Baeş, Ion Guceac, Boris Negru, Tu
dor Negru, Cătălina Negru, Dumitru Zabunov, Bazele statului şi dreptului
Republicii Moldova, Chişinău, 1997.
71. Victor Dan Zlătescu, Panorama marilor sisteme contemporane de drept, Bu
cureşti, 1994.
72. Victor Popa, Drept public, Chişinău, 1998.
73. Violeta Cojocaru, Boris Negru, Tehnica legislativă, Chişinău, 1997.
-i 519 Ş-
74. AjieKceeB C. C.. Ootuasi meopuu npasa, TOM. 1. 2, MocKsa, 1981.
By3OB, ITpo(})eccopa
75. BaciiJi&eB A. M., Tlpaeoeue tcamezopmi, Mocicsa, 1 976.
76. BerîrepOB A. B., Teopux zocydapcmea u npaea, H. 2, Teopux npaea, x. 1,2,
MocKua, 1996.
77. /ţeHHCOB A. H., Teopun zocydapcmea u npaea, MocKBa, 1949.
78. KoMapoB C. A., Oduţax meopux eocydapcmea u npaea, MOCKBE, 1998.
79. MapqeHKO M. H., Teopux zocydapcmea u npaea, MocKBa, 1996.
80. Hepcecanii B. C., Oduţan meopun npaea u zocydapcmea, MocKBa, 1999.
81. O6uţaH meopuH zocydapcmea u npaea, AKadeMmecKuu nypc e 2-x moMax,
TOM l, Teopux zocydapcmea, OTB. pe#. npo<|). M. H. MapneHKO, MocKBa,
2000.
82. Oduţax meopttx npaea u zocydapcmea, YHeGHHK no^ pe^. B. B. Jlasapesa,
MocKBa, 1996.
83. O6uţax meopim npaea, VneGnHic
A. C. ITnroJiKHHa, MocKBa. 1996.
84. Upo6jieMbi oâuţeu meopuu npaea u zocydapcmea,
KHX sysoB, nozj pe^. npo<J>. B. C. HepcecaHua, MocKBa, 1999.
85. UpodneMbi meopuu zocydapcmea u npaea, VneGnoe nocoGne
npo(}). M. H. MapneHKo, MocKBa,1999.
86. Pene âBH^, Ocnoenue npaeoeue cucrnemu coepeMeunocmu, MocKBa,
1998.
87. <J>eflopOB F. K., Teopux zocydapcmea u npaea, KniiiHH3y, 2004.
88. HepflaniteB A. <!>., Teopux zocydapcmea u npaea, VHe6HHK, MocKBa, 1999.
-3 520 &-

Teoria Generala A Dreptului de Boris Negru 2006 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Teoria Generala A Dreptului de Boris Negru 2006 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1

Boris Negru, Alina Negru

Boris Negru, Alina Negru

Prezenta lucrare reprezintă un curs de lecţii universitare la

Recenzenţi: Elena Aramă, doctor habilitat în drept, profesor universitar

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Casa editorial-poligrafică „Bons Offices"

Capitolul II. Baza metodologică a teoriei generale a dreptului şi statului.................37

Capitolul III. Originea statului şi dreptului ..............................................................53

Capitolul IV. Caracteristica generală a statului..........................................................75

Capitolul V. Tipurile istorice de stat şi drept ...........................................................101

Capitolul VI. Formele statului....................................................................................125

Capitolul VII. Aparatul (mecanismul) de stat .........................................................153

Capitolul VIII. Consideraţii generale asupra dreptului ........................................193

Capitolul IX. Scop, ideal şi funcţie în drept .............................................................221

Capitolul X. Principiile dreptului .............................................................................235

Capitolul XI. Dreptul în sistemul normativ social.....................................................255

Capitolul XII. Norma juridică....................................................................................267

Capitolul XIII. Izvoarele dreptului.............................................................................291

Capitolul XIV. Tehnica elaborării actelor normative juridice ..............................341

Cap.tolul XV. Sistemul dreptului...............................................................................375

Capitolul XVI. Realizarea dreptului..........................................................................399

Capitolul XVII. Interpretarea normelor juridice......................................................421

Capitolul XVIII. Raportul juridic..............................................................................443

Capitolul XIX. Conştiinţa si cultura juridică...........................................................457

Capitolul XX. Răspunderea juridică.........................................................................465

Capitolul XXI. Legalitatea, ordinea legală, disciplina, democraţia........................479

Capitolul XXII. Statul de drept..................................................................................505

Insă adoptarea unei Constituţii nu înseamnă, prin ea însăşi, regăsirea

tului şi logicii juridice şi-i va obişnui pe viitorii specialişti cu specificul

••*; '•*•,;:•; :;;*a 'BkţîyiSsiE-B f i?i«i

Conceptul ştiinţei dreptului.

1.1. Ştiinţa dreptului. Noţiuni generale

• ca factor necesar pentru dezvoltarea producţiei, deoarece astăzi ni

Din punctul de vedere al ştiinţelor juridice, un interes deosebit pre -

l3, Ştiinţele juridice - componentă a ştiinţelor sociale

Bineînţeles, nu numai dreptul ca ştiinţă se ocupă de studierea realităţii

care este un complex cu mult mai mare de elemente decît un singur

1.4. Sistemul ştiinţelor juridice

c) disciplinele juridice de ramură sau speciale;

1.5. Teoria generală a dreptului şi statului

clopedia dreptului", ce cuprinde prima parte a cursului de Enciclopedia

Cele expuse nu ne permit să fim de acord cu conceptul conform căruia

1.6. Obiectul de studiu a! teoriei generale a

etc. Toate acestea sînt caracteristice pădurii, ci nu caracteristice arborilor

Prin urmare, teoria generală a dreptului şi statului atrage atenţia la

1.7. Funcţiile teoriei generale a dreptului şi statului

ştiinţe, aceste funcţii vizează pe de o parte, domeniul teoretic, iar pe

Rolul şi importanţa teoriei generale a dreptului şi starului rezultă şi

au existat de-a lungul istoriei cu privire la fenomenele juridice, în

1.8. Teoria generală a dreptului şi statului în

' Gheorghe C. Mihai. Radu I. Motica, Opera citată, pag. 10. 2

0 altă ştiinţă socială cu care ştiinţele juridice cooperează este polito

Astfel, ştiinţele juridice trebuie să ţină cont în generalizările lor

Teologia este şi ea într-un sens o ştiinţă normativă. Dar normativitatea

U. Teoria generală a dreptului şi statului în

î. 9.1. Ştiinţele juridice istorice

Eleodor Focseneanu, Istoria constituţională a României, Bucureşti, 1992, pag. 7.

esenţa dreptului este în primul rînd un demers filosofic, întrucît „a filosofa"

1.9.2. Ştiinţele juridice de ramură

ridice de ramură studiază doar anumite particularităţi şi componente ale

L 9. J. Ştiinţele juridice interramurale

7.9.4. Ştiinţele juridice auxiliare

••; '••,;:•; :;;*a 'BkţîyiSsiE-B f i?i«i