Sociologia Natiunilor

AUREL V.
DAVID
SOCIOLOGIA NAŢIUNILOR
Curs
Universitatea SPIRU HARET

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
DAVID, AUREL V.
Sociologia naţiunilor. Curs / Aurel V. David. –
Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007
384p.; 20,5 cm
Bibliogr.
ISBN 978-973-725-747-5
316.356.4
© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007

UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE SOCIOLOGIE-PSIHOLOGIE
Conf. univ. dr. AUREL V. DAVID
SOCIOLOGIA
NAŢIUNILOR
Curs
EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Bucureşti, 2007

Ediţia I
NOTĂ: Cursul Sociologia naţiunilor va fi revăzut, completat şi
îmbunătăţit pe măsură ce vor apărea şi vor fi investigate şi
receptate analitic şi critic noi repere de cunoaştere şi evaluare /
diagnosticare a naţiunilor în actualul context de securitate.

CUPRINS
Cuvânt-înainte …………………………………....................………… 13
a) Opţiuni ........................................................................................…. 13
b) Consideraţii programatice ...........................................................… 14
PARTEA I
ELEMENTE DE TEORIE A NAŢIUNII
TEMA 1
NAŢIUNILE – EXPRESIA CAPACITĂŢII OAMENILOR
DE A PRODUCE ORGANIZĂRI SOCIALE
SECŢIUNEA I. Naţiunile – organizări sociale derivate
din „dreptul ginţilor”.............………………………... 20
a) Societatea – expresia devenirii oamenilor ca „fiinţe sociale” …. 20
b) Comunitatea – forma generică de organizare socială ..................... 25
c) Ginţile – formele primare explicite de organizare socială ........... 32
d) Naţiunile – organizări sociale derivate din „dreptul ginţilor” ......... 33
SECŢIUNEA A II-A. Naţiunile – organizări sociale conştiente „de sine” 36
a) Naţiunile – unităţi sociale perene ale procesualităţii sociale ........... 36
b) Naţiunile – organizări sociale conştiente „de sine”......................... 39
c) Naţiunile şi „imaginea de sine” ....................................................... 40
d) Ideologiile – generatoare ale unor imagini eronate despre naţiuni 42
e) Gestionarea imaginilor sociale despre naţiuni ........................…… 46
SECŢIUNEA A III-A. Elemente de susţinere a scopurilor propuse ….. 48
A. Sistematizarea şi rezumarea ideilor ................................................ 48
B. Întrebări pentru verificarea şi fixarea cunoştinţelor ........................ 50
C. Bibliografie minimală ...................................................………….. 51

TEMA 2
NAŢIUNILE – OBIECT DE STUDIU SOCIOLOGIC
(STUDIU DE CAZ: NAŢIUNEA ROMÂNĂ)
SECŢIUNEA I. Necesitatea investigării sociologice a naţiunilor .......... 53
a) Neechivalenţele între „organic” şi „mecanic” în caracterizarea
naţiunilor ......................................................................................... 53
b) Nevoia de repere epistemologice în investigarea naţiunilor ........... 54
c) Obiective ale investigării sociologice a naţiunilor .......................... 55
d) Analiza capacităţii de procesare socială a informaţiilor: premisa
înţelegerii şi caracterizării naţiunilor .............................................. 61
e) Valenţe şi posibilităţi oferite de investigarea sociologică a naţiunii 61
f) Naşterea sociologiei româneşti – expresie a necesităţii explicării
„trebuinţelor naţiei” ………………………………………………. 64
SECŢIUNEA A II-A. Evoluţii în posibilităţile de investigare
sociologică a naţiunii române ........................…. 68
a) Teorii folosite în sociologia românească pentru definirea
şi caracterizarea naţiunii ............................................................…. 68
b) Ideologii implicate în caracterizarea naţiunii române ..................... 74
c) Etnicul – ca „stare de spirit” a naţiunii ............................................ 76
d) Repere teoretice şi dificultăţi metodologice actuale în definirea
şi caracterizarea naţiunilor ...........................................................… 77
e) Teorii actuale ale emergenţei naţiunilor .......................................... 79
SECŢIUNEA A III-A. Elemente de susţinere a scopurilor propuse ...... 81
B. Întrebări pentru verificarea şi fixarea cunoştinţelor ........................ 83
C. Bibliografie minimală ..................................................................... 84
TEMA 3
NAŢIUNILE – ORGANIZĂRI SOCIALE
GENERATE DE INTERACŢIUNILE DINTRE OAMENI
PENTRU SATISFACEREA NECESITĂŢILOR SOCIALE
SECŢIUNEA I. Necesităţile naţiunilor („trebuinţele naţiilor”) ......…... 86
a) Conexiunile organice între „necesităţi” şi funcţiile naţiunilor ........ 86
b) Genurile de necesităţi specifice naţiunilor .............................…… 87
c) Munca şi cultura – premisele satisfacerii „trebuinţelor naţiei” …... 97
SECŢIUNEA A II-A. Evoluţii ale posibilităţilor de satisfacere
a necesităţilor sociale .......................………….. 99
a) Spaţiul public şi procesele sociale .............................................…. 99
b) Procesorii de informaţii sociale ...................................................... 102
6

c) Raţiunea funcţională a procesorilor de informaţii sociale ...............105
d) Consecinţele satisfacerii necesităţilor sociale ............................… 109
A. Sistematizarea şi rezumarea ideilor ...........................……………. 111
B. Întrebări pentru verificarea şi fixarea cunoştinţelor ...................….113
C. Bibliografie minimală .........................................................……… 114
TEMA 4
PROCESELE SOCIALE CARE ÎNTREŢIN
ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONALITATEA NAŢIUNILOR
SECŢIUNEA I. Libertatea şi ordinea socială – premisa şi
consecinţa organizării naţiunilor .............................… 116
a) Libertatea socială – procesul social, premisă a organizării naţiunilor 116
b) Familia – nucleul etno-spiritual şi modelul organizaţional/funcţional
al naţiunilor ...........................................................……………….. 118
c) Comunităţile – suportul întreţinerii organicităţii naţiunilor .......…. 119
d) Clasele sociale – formula ideologică de organizare a naţiunilor … 120
e) Organizaţiile – suportul funcţionalităţii naţiunilor ..................…… 122
f) Dependenţa situaţiei oamenilor de modalităţile în care se implică
în organizaţii .............................…………………………………... 125
g) Consecinţa bunei organizări a naţiunilor: ordinea socială .............. 127
SECŢIUNEA A II-A. Gestionarea necesităţilor organice – cerinţa
întreţinerii funcţionalităţii naţiunilor ..........…... 129
a) Premisele funcţionalităţii naţiunilor: normele sociale ................….129
b) Gestionarea patriei şi a etno-spiritualităţii naţiunilor .............…... 130
c) Ideologiile şi falsa gestionare a naţiunii ....................................….. 132
d) Organizaţiile sociale şi gestionarea naţiunilor ............................... 135
e) Consecinţele întreţinerii capacităţii organizaţional / funcţionale
a naţiunilor ......……………………………………………………. 138
B. Întrebări pentru verificarea şi fixarea cunoştinţelor ........................143
C. Bibliografie minimală ...............................................................….. 144
TEMA 5
NECESITĂŢILE ORGANICE CARE ÎNTREŢIN
PERENITATEA NAŢIUNILOR:
„ETNO-SPIRITUALITATEA” ŞI „PATRIA”
SECŢIUNEA I. Perenitatea „etno-spiritualităţii” naţiunilor ..............… 146
a) Etnicul fondator şi succesiunea de generaţii ................................ 146
7

b) Conştiinţa de sine – expresia organicităţii naţiunilor
şi a socializării oamenilor în „spirit naţional” ................................ 148
c) Expresiile perenităţii etno-spiritualităţii naţiunilor ..................….. 151
d) Identitatea – ca „stare de spirit” a naţiunilor ..........................……. 156
e) Naţiunile – liantul civilizaţiilor ...................................................… 157
SECŢIUNEA A II-A. „Patria” şi „corpus”-ul generator de valori
sociale (,,poporul”) ............................................. 159
a) Patria (ţara) ................................................................................…. 159
b) Poporul – „starea de veghe” şi puterea constructoare a patriei …. 163
c) Suveranitatea naţiunii – expresia legăturii organice între popor
şi patrie .....................…………………………………………….. 166
d) Reproducerea naţiunilor – expresia devenirii „întru sine”
în interiorul patriei .........................................…………………… 166
e) Naţiunea exprimă „acţiunea socială” a poporului în interiorul
patriei …………………………………………………………… 168
A. Sistematizarea şi rezumarea ideilor ......................................…….. 171
C. Bibliografie minimală ..........................................................……... 174
TEMA 6
STATUL NAŢIONAL – EXPRESIA POLITICO-JURIDICĂ
ŞI ADMINISTRATIVĂ A PUTERII POPORULUI
(DEMOCRAŢIA)
SECŢIUNEA I. Puterea poporului (democraţia) în expresie
politico-juridică şi administrativă ...........................…. 176
a) Administrarea puterii poporului (democraţia) .......................……. 176
b) Socializarea puterii politice .........................................................…178
c) Exercitarea puterii politice „în numele naţiunii” .............................180
d) Gestionarea (guvernarea) naţiunii în „stare de securitate” ..............181
e) Asigurarea securităţii sociale .........................................…………. 183
f) Cunoaşterea şi prevenirea ameninţărilor la adresa naţiunii ............. 185
g) Gestionarea violenţei socio-politice ........................................…… 187
SECŢIUNEA A II-A. Modalităţi de exprimare în faţa agresiunii

statului ideologic ..................................………..189
a) Integrarea ordinii politice legitime în ordinea socială .....................189
b) Prevenirea dependenţei naţiunii faţă de ideologii ........................... 191
8

c) Contracararea agresiunii „statului savant” produs de ideologiile
transnaţionale (supranaţionale) şi de „centrele de putere” ........… 195
d) Vindecarea „bolilor” (crizelor) statului ideologic .......................…196
A. Sistematizarea şi rezumarea ideilor ..........................................….. 201
C. Bibliografie minimală ..............................................................…... 204
PARTEA A II-A
SITUAŢII ÎN CARE SE POATE AFLA O NAŢIUNE.
MODALITĂŢILE DE GESTIONARE A NAŢIUNII
ÎN „STARE DE SECURITATE”
TEMA 7
ACŢIUNE POLITICĂ ŞI ACŢIUNE SOCIALĂ
ÎN EVALUAREA „STĂRII NAŢIUNII”
SECŢIUNEA I. Acţiune politică în evaluarea situaţiei naţiunii.
„Starea de drept”....................................................……. 208
a) Ideologiile şi evaluarea doctrinară a situaţiei naţiunii .....................208
b) Factorul politic în evaluarea situaţiei unei naţiuni .......................... 210
c) Dependenţa situaţiei naţiunii de acţiunea politică ........................... 212
d) Dependenţa situaţiei naţiunii de modalităţile ideologice
de guvernare ................…………………………………………... 214
e) Evaluarea situaţiei naţiunii prin puterea statului ideologic ............. 217
f) Situaţia naţiunii – ca „stare de drept” .........................................…. 219
SECŢIUNEA A II-A. Acţiunea socială în evaluarea situaţiei naţiunii.
„Starea de fapt” a naţiunii ................................... 221
a) Sociologia şi evaluarea strategică a situaţiei naţiunii ...................... 221
b) Relevanţa procesorilor de informaţii pentru evaluarea situaţiei naţiunii 222
c) Relevanţa acţiunii sociale pentru evaluarea situaţiei naţiunii .....… 225
d) Situaţia naţiunii – ca „stare de fapt” .........................................…...227
A. Sistematizarea şi rezumarea ideilor .........................................…... 232
C. Bibliografia minimală ....................................................…………. 235

TEMA 8
„STAREA DE SECURITATE” A NAŢIUNII
SECŢIUNEA I. Ideologiile şi „starea de securitate” a naţiunii ..............237
a) Mediul de securitate al secolului XXI şi noile agresiuni la adresa
naţiunilor...................................................................……………... 237
b) Securitatea naţională – abordare ideologică a „stării de securitate”
a naţiunii .........................................………………………………. 238
c) Administratorii „stării de securitate naţională” ............................... 240
d) „Securitatea naţională” – ca securitate a statului ideologic ............ 246
e) „Securitatea naţională” – ca raport de putere socio-politică ........... 248
f) „Securitatea naţională” şi dreptul naţiunilor la securitate ............…248
SECŢIUNEA A II-A. Procesele sociale definitorii pentru „starea
de securitate a naţiunii”............................……... 250
a) Democraţia – ca „stare de securitate” a naţiunii ............................. 250
b) Modalităţi procesual-organice de construire a „stării de securitate” 251
c) Expresiile procesuale ale „stării de securitate a naţiunii” ............... 253
d) Expresiile organice ale „stării de securitate” a naţiunii .................. 255
e) „Starea de securitate a naţiunii” – expresia capacităţii de protecţie
în faţa agresiunilor ................................…………………………... 257
f) Statul naţional şi gestionarea naţiunii în „stare de securitate” .........259
A. Sistematizarea şi rezumarea ideilor .........................................…... 261
C. Bibliografie minimală .................................................................… 264
TEMA 9
,,STAREA DE INSECURITATE” A NAŢIUNII
SECŢIUNEA I. Ideologiile şi „starea de insecuritate” a naţiunii ...........266
a) Consideraţii teoretice privind „starea de insecuritate” a naţiunii ... 266
b) Insecuritatea – expresia conştientizării unei ameninţări
sau pericol la adresa funcţiilor naţiunii ....................................…... 267
c) Insecuritatea – expresie a agresării spiritului de comunitate .……. 270
d) Sursele generatoare de insecuritate ................................................. 273
e) Discontinuităţile produse prin guvernarea ideologică a naţiunii ….275
SECŢIUNEA A II-A. Modalităţi de insecurizare a naţiunii
şi consecinţele acestora...............................……. 278
a) Centralizarea decizională ...........................................................…. 278
b) Ideologizarea totală ...................................................................….. 280
10

c) Distrugerea raţionalităţii sociale a organizaţiilor militare .............. 282
d) Agresiunea .................................................................................…. 284
e) Consecinţele insecurizării naţiunii .................................................. 287
C. Bibliografie minimală ...................................................………….. 294
TEMA 10
SITUAŢIILE CRITICE – PREMISA SAU CONSECINŢA
„STǍRII DE CRIZǍ” A GUVERNǍRII IDEOLOGICE
SECŢIUNEA I. Ideologiile şi aşa-numitele „crize ale naţiunii” ......…. 296
a) Interpretarea nesatisfăcătoare a crizelor sub presiunea ideologiilor 296
b) Confruntarea dintre ideologi generează violenţa socio-politică ..... 297
c) Guvernarea ideologică distruge puterea poporului (democraţia)
şi provoacă criza socială ............................................................… 299
d) Reacţia de apărare a poporului sau aşa-numita criză a naţionalismului..301
e) Ideologii administrează crizele prin utilizarea forţei .................…. 303
f) Consecinţele provocării aşa-numitei crize a factorului militar ..…. 305
SECŢIUNEA A II-A. Criza socială – situaţie critică generalizată
provocată de guvernarea ideologică ............….. 309
a) Sursele crizei sociale ..................................................................…. 309
b) Efectele perverse ale crizei sociale ........................................…… 313
c) Consecinţele crizei sociale: criza statului naţional ....................…. 316
d) Gestionarea unei crize sociale ...................................................…. 318
A. Sistematizarea şi rezumarea ideilor ............................................… 320
TEMA 11
CRIZA POLITICO-MILITARĂ
SAU DISTRUGEREA DEMOCRAŢIEI
SECŢIUNEA I. Condiţionarea ideologică
a crizei politico-militare ................…………………. 325
a) Criza politico-militară – criză de ordin gestionar (guvernare
violentă sau ineficientă) ...............................……………………... 325
b) Condiţionarea ideologică a crizei politico-militare ...................…. 326
11

c) Premisele producerii crizei politico-militare ………………….…. 332
d) Procese sociale caracteristice crizei politico-militare ……………. 334
SECŢIUNEA A II-A. Forme de manifestare şi consecinţele crizei
politico-militare ............................………….… 338
a) Forme de manifestare a crizei politico-militare interne .............…. 338
b) Forme de manifestare a crizei politico-militare internaţionalizate … 343
c) Gestionarea crizei politico-militare sau reconstruirea democraţiei ... 348
A. Sistematizarea şi rezumarea ideilor ……………………………… 350
TEMA 12
STRATEGII DE SECURITATE A NAŢIUNII
SECŢIUNEA I: Abordarea strategică a securităţii naţiunii ................... 355
a) Aplicarea conceptului „strategie” în cazul naţiunilor ..................... 355
b) Obiectivul strategiei de securitate a naţiunii: gestionarea naţiunii
în „stare de securitate” ......................................................………... 359
c) Strategia de securitate a naţiunii – expresia capacităţii de procesare
socială a informaţiilor ......................................……………………... 360
d) Informaţia – arma strategică a naţiunilor ...................................…. 363
SECŢIUNEA A II-A: Acţiuni strategice de gestionare a naţiunii
în „stare de securitate”.....................................… 368
a) Interesul naţional – expresia strategică a „nevoii de securitate”..... 368
b) Strategii procesual – organice – expresia fiinţării naţiunii
ca „unitate socială” ..................................................……………... 369
c) Strategii operaţionale – expresie a devenirii naţiunii
ca „putere socială” ..............................................…………………. 371
d) Acţiunile strategice – soluţii de gestionare a naţiunii
în „stare de securitate” ......................................…………………... 373
A. Sistematizarea şi rezumarea ideilor .....................................……... 380
B. Întrebări pentru verificarea şi fixarea cunoştinţelor ...................….382
C. Bibliografie minimală ........................................................………. 383
12

Cuvânt-înainte
În condiţiile în care ideologii şi reţelele mediatice încearcă să convingă

oamenii că apartenenţa la naţiuni este iluzorie, iar, dacă o iau în serios, le este
dăunătoare, demersul nostru încearcă să ofere răspuns la întrebarea: abandona-
rea naţiunilor reprezintă soluţie şi o şansă pentru oameni şi omenire? Animat
de dorinţa de a clarifica aspecte cu ample implicaţii şi consecinţe în istoria
zbuciumată a naţiunii române, am descoperit dificultăţile interpretării organi-
zării sociale fără apelul permanent la reperele teoretice oferite de sociologie. În
acest sens, am optat atât pentru procedura de cercetare cea mai complicată, dar
care dă acces la investigarea devenirii sociale, cât şi pentru clarificarea
problematicii naţiunilor, adică a organizărilor sociale cel mai puţin explorate,
dar esenţiale pentru arhitectura socialului. Prin utilizarea posibilităţilor oferite
de cercetarea interdisciplinare sociologică şi istorică; am sesizat posibilitatea de
a întreprinde analize cuprinzătoare care privesc atât naţiunile, cât şi conexiunile
organice de profunzime, dintre naţiune şi oameni, ca fiinţe sociale.
a) Opţiuni
Am pornit de la cunoaşterea reperelor teoretice, dar şi a numeroaselor
dificultăţi metodologice existente în domeniul investigării şi cunoaşterii
naţiunilor oferite de cele două genuri de investigaţii cu capacităţi explicative
neechivalente: investigaţii de tip cauzal şi investigaţii de tip sistemic, fiecare
cu posibilităţi, dar şi cu limite.
În acest sens, am optat pentru abordarea fondului problematicii naţiunilor
pornind de la piatra de temelie pe care a pus-o sociologul Dimitrie Gusti în
definirea şi caracterizarea naţiunii române, receptând critic, în acelaşi timp,
demersurile continuate, astăzi, destul de firav, de istorici, şi inadecvat de
politologi, deveniţi, în majoritate, sclavii mirajului globalizării.
De asemenea, am receptat analitic idei din abordarea sociologului Ilie
Bădescu, care a elaborat o nouă paradigmă de cunoaştere a problematicii
complexe a naţiunilor, cea a identităţii naţionale şi a determinat o nouă
percepţie asupra unităţii de substrat (sau „specific etnic”) al popoarelor, prin
teoria latenţelor sufleteşti difuze.
13

Forma şi conţinutul abordării au ca suport paradigma procesual-
organică, elaborată relativ recent de către sociologul Lucian Culda – care
propune să se investigheze naţiunile, ca şi celelalte organizări sociale,
luându-se în considerare natura informaţional-energetică a proceselor
sociale care le întreţin. Conform acestei paradigme, investigaţia are relevanţă
numai dacă se acceptă că oamenii şi organizaţiile funcţionează ca procesori
de informaţii sociale.
b) Consideraţii programatice
Cursul Sociologia naţiunilor:
– a fost conceput ca un manual al respectului pentru comunitate;
oricine poate să descopere că omul dă sens vieţii sale când se construieşte
astfel încât poate conlucra întru buna convieţuire;
– argumentează prin instrumente ştiinţifice oferite de sociologie că
naţiunile există; ele nu sunt perceptibile empiric, fiind organizări sociale
accesibile analitic; investigaţiile întreprinse dezvăluie naţiunile ca organizări
sociale aflate în devenire şi afectate puternic de erorile oamenilor ce decurg
din orizonturile de interpretare folosite (disponibile);
– este o deschidere spre devenirea întru fiinţă; meditând asupra anali-
zelor întreprinse, se poate descoperi că opţiunile omului pot fi pozitive numai
dacă îl orientează spre buna existenţă, adică spre acea existenţă socială pe care
Constantin Noica o numeşte existenţa care face posibilă devenirea întru fiinţă;
– este fundamentat pe o cercetare interdisciplinară; instrumentele oferite
de sociologie permit analizarea conexiunilor dintre fiinţa umană şi mediul ei
social, responsabilitatea omului pentru mediul pe care-l înnobilează sau afectează
prin comportamentul său; dimensiunea istorică, încorporată organic în analiză,
conferă posibilitatea oamenilor de a se localiza corect în existenţa socială, de a
depăşi falsele localizări ce decurg din percepţii şi atitudini superficiale sau din
presiunile derutante ale ideologiilor şi reţelelor mediatice;
– este o posibilitate oferită studenţilor pentru a se dumiri asupra fiinţării
lor sociale şi a face opţiuni argumentative în raport de mediul social în care
fiinţează şi se afirmă şi de naţiunea căreia îi aparţin; acestea le oferă atât
capacitatea de a lucra pozitiv asupra interiorităţii, cât şi posibilitatea de a preveni
sau evita situaţiile care îi pot transforma în victime ale subversiunilor; dacă
lectura este analitică, studentul poate să afle ce pierde cel care ignoră sau
interpretează eronat dimensiunea socială a fiinţării umane; în acest sens, cursul îl
iniţiază în formarea propriilor capacităţi de raportare la organizările sociale, cu
condiţia ca să adopte o atitudine analitică; acesta obţine repere suficient de
nuanţate încât să constate o sporire a coerenţei interiorităţii sale şi o determinare
interioară pentru a se depărta de atitudinile superficiale şi inconsecvente;
14

– este util adolescenţilor; le furnizează acestora repere pentru a recepta
critic presiunile exercitate de jocurile meschine de interese şi felul în care se
realizează susţinerea lor ideologică; ei pot obţine înţelegerea corectă a
apartenenţei la „cetate” la vârsta la care sunt în căutarea sensului vieţii;
– este util „omului politic”; acesta descoperă o teorie pe fundamentul
căreia poate să conştientizeze ce se dezvoltă atunci când se adoptă poziţii
care decurg din incompetenţă, superficialitate sau duplicitate faţă de cei pe
care ar trebui să-i slujească în respect pentru ei, dar şi pentru naţiune, care nu
este doar o iluzie, o construcţie ideologică;
– este util şi celor dezorientaţi, celor derutaţi de evenimente, celor care
trăiesc drama dezrădăcinării, pierderii sensului vieţii; în acest cadru pot fi
incluşi şi pe cei care, în căutarea „bogăţiei”, întrezăresc neantul, nonsensul
fiinţării întru abundenţa materială şi dominarea sau sfidarea semenilor;
– este util şi celor care vor să se implice în jocurile politice; ei pot
descoperi capcanele acestui joc şi posibilitatea ca interpretările greşite date
organizărilor şi proceselor sociale să-i pună în situaţia de a acţiona în
modalităţi care devin surse ale unor evoluţii periculoase, care generează
consecinţe „perverse”, care fac, aşadar, rău şi semenilor şi naţiunilor; omul
care îşi asumă responsabilităţi politice îşi formează competenţe care fac
posibilă situarea sa pe poziţii realmente constructive, favorabile naţiunilor;
– face posibilă o lectură constructivă, autorul argumentându-şi
afirmaţiile şi realizând o expunere care face posibile atitudini critice şi le
stimulează; o lectură atentă, analitică face posibilă descoperirea apartenenţei
organice a fiinţei umane la organizări sociale şi înţelegerea dependenţei stării
acestor organizări de atitudinile oamenilor; studentul descoperă că ignoranţa
susţine (încurajează) iresponsabilitatea faţă de starea mediului social în care
fiinţezi, dar, în acest caz, omul pierde şi şansa constituirii unei interiorităţi
robuste, care să dea sensuri superioare propriei existenţe;
– invită la analize critice ale diferitelor teorii şi imagini despre
naţiuni; cunoaşterea acestora oferă posibilitatea de a reconsidera atitudinile şi
modalităţile de interpretare şi evaluare a naţiunilor, oferind soluţii pentru
elaborarea de prognoze şi gestionarea acestora în stare de securitate;
– oferă explicaţii teoretice, care înţelese, acceptate şi asumate pot
produce competenţa necesară fiecărui om pentru a se localiza în existenţa
socială; pe acest fundament, oamenii pot interpreta corect evenimentele
trăite, în care sunt implicaţi, şi pot face opţiuni care să le ofere şansa de a nu
fi un simplu pion în jocuri duplicitare sau subversive;
– are ca fundament lucrarea autorului, Sociologia naţiunilor, iar ca
element de comparaţie lucrarea sociologului francez Gil Delannoi, Sociologie
de la nation. Fondements théoriques et expériences historiques, apărută la
Paris în anul 1999;
15

– utilizează cu precădere surse documentare româneşti, îndeosebi cele
oferite de sociologii Petre Andrei, Ilie Bădescu, Virgil I. Bărbat, Ioan Biriş,
Aurelian Bondrea, Septimiu Chelcea, Ştefan Costea, Lucian Culda,
Alexandru Claudian, Constantin Dimitrescu-Iaşi, Dimitrie Drăghicescu, Dan
Dungaciu, Mihai Eminescu, H. Fundăţeanu, Grigore Georgiu, Dimitrie Gusti,
Spiru Haret, Traian Herseni, Nicolae Paulescu, Nicolae Petrescu, Constantin
Rădulescu-Motru, Sorin M. Rădulescu, Ionel Nicu Sava, Constantin Schifirneţ,
G.D. Scraba, Eugeniu Sperantia, Florian Tănăsescu etc., de istoricii Nicolae
Bălcescu, A. D. Xenopol, Nicolae Iorga şi G.D. Iscru, precum şi de filosofii
Emil Cioran, Mircea Eliade, Constantin Noica, Dumitru Stăniloae, Petre Ţuţea;
– receptează critic sursele documentare străine, aparţinând deopotrivă
sociologilor şi ideologilor, precum Hannah Arendt, Raymond Aron, Georges
Ballandier, J.A. Barnse, Jean Michel Besnier, Jean Boudouin, Hedley Bull,
Helène Carrère d’Encausse, Daniel Cohen, Dominique Colas, August Compte,
Georges Corm, Gil Delanoi, Matei Dogan, Peter P. Druker, Ralph A. Esperson,
John Kennet Galbraith, Nathan Gardelo, Ernest Gellner, E. J. Hobsbawn,
Huguette Hirsig, Samuel P. Huntington, Robert D. Kaplan, Claudette Lafaye,
Thierry Maclet, Alain Minc, Roger Mortelli, Serge Moscovici, Dominique
Pellasy, Ignacio Ramonet, Robert B.Reich, Pat Robertson, Pierre Rosanvallon,
James N. Rosenau, Giovanni Sartori, George Sőros, Alvin Toffler etc.
Parcurgerea sistematică a acestui curs este şi un exerciţiu intelectual cu
ample consecinţe formative, deosebit de util în aceşti ani, când tentaţia
superficialităţii este încurajată de ideologii violente sau ineficiente.
Cursul are menirea de a oferi posibilitatea cunoaşterii aprofundate a

sensului şi semnificaţiei naţiunilor, a fondului, formei şi conţinutului acestora,
explicării situaţiei lor în diferite contexte socio-politice şi identificării moda-
lităţilor de gestionare a naţiunilor în stare de securitate. De asemenea, îşi
propune să asigure îndrumarea şi stimularea receptării active, analitice a
problematicii actuale şi de perspectivă a naţiunilor.
16

PARTEA I
ELEMENTE DE TEORIE A NAŢIUNII
17

18

TEMA 1
NAŢIUNILE – EXPRESIA CAPACITĂŢII
OAMENILOR DE A PRODUCE
ORGANIZĂRI SOCIALE
Consideraţii programatice
▲ Motivaţia temei
Deşi naţiunile s-au născut în timpuri imemoriale şi au devenit
principala modalitate de manifestare a procesualităţii sociale,1 numeroşi
ideologi, care domină intervenţiile în „social”, abordează problema
naţiunilor de pe poziţii partizane, unilaterale, interpretează naţiunile în
modalităţi incorecte, nu vor să înţeleagă faptul că naţiunile nu sunt
construcţii abstracte, ci existenţe (organizări) sociale, preiau empiric şi
amalgamat diferite interpretări filosofice şi ideologice sau susţin că
naţiunile nu există ori că au devenit anacronice.
Tema a fost elaborată din nevoia de a explica sensul şi
semnificaţia naţiunilor şi de a demonstra, cu argumentele oferite de
sociologie, nocivitatea şi reaua credinţă a investigării naţiunii din
perspectivă ideologică.
▲ Obiective
– cunoaşterea sensului şi semnificaţiei societăţii, comunităţii,
etno-organizării, ginţii, tribului, poporului, naţiunii (fond, formă,
conţinut), pentru a evita confuziile întreţinute de diferite teorii politice
şi demersuri ideologice;
– dezvoltarea capacităţii de a argumenta dreptul naţiunilor la
existenţă şi a explica diversitatea naţiunilor, precum şi stările „departe
de echilibru” ale acestora;
– identificarea modalităţilor de gestionare a imaginii de sine a
naţiunilor, relevând implicarea ideologiilor în fundamentarea unor
imagini eronate despre naţiuni.
1
Lucian Culda, Stadiul nesatisfăcător al investigării naţiunilor, în
Investigarea naţiunilor. Aspecte teoretice şi metodologice, coordonator Lucian
Culda, Editura Licorna, Bucureşti, 1998, p. 10.
19

SECŢIUNEA I
NAŢIUNILE – ORGANIZĂRI SOCIALE DERIVATE
DIN „DREPTUL GINŢILOR”
a) Societatea – expresia devenirii oamenilor ca fiinţe sociale

Existenţa umană se înscrie în ordinea universală ca o realitate
cognoscibilă, în care oamenii sunt elementele definitorii şi ireductibile
ale vieţii şi activităţii generatoare de valori sociale. Oamenii pot fi
fiinţe sociale, ca o consecinţă a capacităţii lor de a interacţiona întru
satisfacerea necesităţilor, deci ca expresie a unui îndelungat proces de
socializare. Socializarea a întreţinut peren nevoia de sociabilitate şi de
comuniune, de organizare, construind şi reconstruind, din vremuri
imemoriale, o lume a oamenilor, numită generic societate (lat. societas
– atis). Omul s-a definit pe sine ca fiinţă de grup în cadrul acestui
complex proces social prin gândire, cunoaştere şi acţiune socială, în
care a îmbinat mereu interesul cu necesităţile de fiinţare şi afirmare.
Astfel a devenit capabil să se integreze şi să se adapteze într-un mediu
socio-spiritual organic, conturat sub presiunile unor necesităţi sociale.
Acesta i-a permis să creeze organizări sociale, norme şi valori sociale,
să-şi afirme identitatea şi să se reproducă.
1. Definirea şi caracterizarea societăţii

▲ Mediul în care oamenii s-au definit ca fiinţe sociale a
generat şi întreţinut conştiinţa socială,2 pe fundamentul căreia au
fost identificate, în procesul socializării, necesităţile de fiinţare şi
afirmare. Acestea i-au obligat pe oameni să trăiască împreună şi să
întreţină relaţii de comunicare şi conlucrare. Însă, necesităţile diferite,
generate de simbolul peren la care s-au raportat (geneza), precum şi de
realitatea geo-fizică în care s-au născut şi s-au socializat (patria), au
diferenţiat modalităţile de asociere, care au fost condiţionate de
procesele naturale, intelectuale şi morale.
▲ „Lumea oamenilor”, adică starea în care aceştia întreţin
relaţii de asociere din interese care exprimă vag necesităţi sociale este
2
Vezi, Eugeniu Sperantia, Conştiinţa socialmente relatată, extras din
„Revista de filosofie”, vol. XVIII, nr.3-4, Bucureşti, 1933.
20

numită generic societate3 (termen care sugerează organizări sociale).
Societatea defineşte mediul necesar satisfacerii „trebuinţelor”, inclusiv
ale celor prin care se asigură continuitatea întru fiinţare.4 Ea este
expresia nevoii de sociabilitate şi rezultatul socializării oamenilor,5
definind starea de civilizaţie a omenirii.6
▲ „Geneza societăţii” este atemporală, întrucât reprezintă
procesualitatea în cadrul căreia oamenii au adăugat stării biotice
starea socială şi au devenit „fiinţe sociale”, capabile să genereze
organizări sociale. Transcenderea bioticului a fost marcată de procese
sociale complexe, în care spiritul s-a întrupat în oameni, iar oamenii s-au
perceput pe sine ca „genus”, „genus humanum”, capabili de a organiza
şi folosi zestrea geo-fizică („natura”) în funcţie de necesităţi sociale.7
▲ „Societatea” a întreţinut, pe fundamentul nevoii de socia-
bilitate, interacţiunile din care s-au dezvoltat relaţiile de comunicare
dintre oameni susţinute de nevoile de resurse, de comunitate şi de
protecţie. Acestea au conferit oamenilor, ca fiinţe sociale, capacităţile
necesare adaptării la mediu, construirii şi reconstruirii mediului de
fiinţare prin activităţi generatoare de procese sociale organizante.
▲ „Societatea” a generat procesele sociale care au diferenţiat
grupurile socio-umane în funcţie de interesul conjugat cu necesităţile
sociale, dar şi de capacitatea de a desfăşura activităţi generatoare de
valori sociale. Interesul şi necesităţile, dar şi capacitatea de a le susţine,
au generat tendinţa de ierarhizare a oamenilor şi de individualizare a
grupurilor.
▲ În procesul devenirii oamenilor, societatea nu a rămas
imuabilă, în „stări de echilibru”, întrucât în interiorul ei au fost
generate mereu noi necesităţi sociale. Asocierea oamenilor pentru sa-
tisfacerea necesităţilor a generat diverse forme de raţionalitate socială,
3
Dicţionar de sociologie, coordonatori Cătălin Zamfir şi Lazăr
Vlăsceanu, Editura Babel, Bucureşti, 1993, p. 556-557.
4
Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, Editura Tempus Dacoromânia
Comterra, Bucureşti, 2005, p. 19– 26.
5
Constantin Dimitrescu-Iaşi, „Maragna” sau nevoia de hrană, în
vol. omagial, Constantin Dimitrescu-Iaşi, viaţa şi opera, Atelierele Grafice
Socec Co., Bucureşti, 1934.
6
Mihai Eminescu, Scrieri politice, Editura Minerva, Craiova, 1935, p. 139.
7
Aurel V. David, Europa şi naţiunile sale organice, în Argeş, Serie
nouă, anul 1(35), nr. 4 (235), ianuarie 2002, p. 20.
21

iar ceea ce nu a răspuns acesteia a fost întâmplător sau anormal
(patologic). Sociologul român Spiru Haret a sesizat că omul „joacă
pentru corpul social acelaşi rol ca atomul pentru corpul material”,8
evidenţiind rolul „moleculelor” exprimate de interacţiunile dintre
oameni în procesul socializării.
2. Necesităţile şi valorile generate şi întreţinute de mediul social

2.1. Necesităţile sociale
Prin reconstruirea socialului, oamenii s-au reconstruit pe sine,
organizând mediul în care fiinţează în raport de necesităţile sociale.
Organizarea socialului este expresia interacţiunilor, raporturilor şi
relaţiilor stabilite între oameni şi rezultatul proceselor sociale generate
de gândire, cunoaştere şi sociabilitate.
▲ Ideile generatoare de voinţă socială şi cunoaşterea au oferit
oamenilor capacitatea de emancipare, adică de depăşire a stării
biotice. Pe fundamentul acestora oamenii şi-au construit „dreptul de
cetate”, definit în modalităţi diferite de a-şi organiza propria libertate,
din care a rezultat şi s-a dezvoltat, în procesul socializării, propria iden-
titate. Aceste conexiuni au fost organic legate de necesităţile sociale.
▲ Sub presiunea mediului social, rezultat din interacţiunea
proceselor materiale, intelectuale şi morale societatea a suferit
modificări în formă, care au indus schimbări în comportamentul
oamenilor, transpuse în fapte sociale.9
Mobilurile dezvoltării sociale au fost necesităţile oamenilor care
au generat noi idei concretizate în invenţii (inovaţii) şi au produs
utilitate. Desăvârşirea oamenilor şi devenirea lor „întru fiinţă” a
fost condiţionată peren de libertate.
▲ Expresia libertăţii oamenilor întru satisfacerea necesităţilor
sociale este mobilitatea socială. În funcţie de capacitatea şi de
modalităţile de satisfacere a necesităţilor sociale, oamenii au definit
societatea prin timp istoric – caracterizat de ideile şi activităţile
generatoare de valori sociale specifice fiecărei epoci şi prin spaţiu
8
Spiru Haret, Mecanica socială, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 60.
9
N. Porsena et S. Manolesco, Interdépendence des facteurs sociaux,
Bucarest, 1913, p. 21.
22

social – individualizat prin configuraţia relaţiilor care s-au statornicit
între oameni.10
▲ Modalităţile de satisfacere a necesităţilor sociale sunt
dependente de procesele sociale pe care le generează şi le întreţine
mediul socio-spiritual care-i integrează pe oameni. Acestea sunt
rezultatul interacţiunii dintre oameni şi mediu şi expresie a capacităţii
de procesare a informaţiilor sociale. Ele întreţin societatea şi o
transformă din complexitate în procesualitate, denumită generic viaţă
socială.
▲ Societatea oferă cadrul satisfacerii necesităţilor sociale
dacă legăturile sociale sunt continue şi intense, întrucât contribuie
la menţinerea forţei vii – definită prin oameni. Prin acţiunile sociale,
oamenii menţin stările departe de echilibru, iar capacitatea de
satisfacere a necesităţilor sociale exprimă starea de civilizaţie11 sau
starea desăvârşită a omenirii.
▲ Cultura a semnificat, din vremuri imemoriale şi până astăzi,
activitatea socială prin care a fost cultivat spiritul necesar menţinerii
capacităţii de a produce şi întreţine civilizaţie.12 Cultura a caracte-
rizat viaţa oamenilor în societate, a determinat modalităţile de
organizare socială, a întreţinut sensul de difuzare al cunoaşterii,
comunicării şi socializării, precum şi modalităţile de generare a
valorilor sociale.
2.2. Valorile sociale

Societatea a oferit oamenilor posibilitatea de generalizare a
experienţei acumulate în timp istoric. Oamenii s-au cunoscut pe sine
prin activităţi productive, adică prin munca generatoare de valori
sociale.
▲ Prin activitatea productivă şi creatoare, oamenii au devenit
resursă şi valoare socială, construind şi reconstruind socialul numai
în comuniune cu ceilalţi semeni. Sursa originară a acestei comuniuni
10
Vezi, Traian Herseni, Realitatea istorică. Încercare de ontologie
regională, Institutul Social Român, Bucureşti, 1935.
11
Spiru Haret, Mecanica socială, p. 157-158.
12
Vezi, Philippe Bénéton, Histoire des mots: culture et civilisation,
Presses de la Fondation nationale des sciences politiques, Paris, 1975.
23

a fost „sociabilitatea”,13 derivată din necesităţile sociale şi
determinată de nevoia oamenilor de a produce resurse materiale
(bogăţia), dar mai ales de a se conserva ca individ şi ca specie.
„Sociabilitatea” exprimă cele două postulate ale voinţei oame-
nilor, ca fiinţe sociale: voinţa de valoare şi voinţa de împărtăşire a
valorilor. Din sociabilitate, în procesul comunicării între oameni, au
derivat valorile sociale, îndeosebi civilizaţia.14
▲ Valorile au constituit premisa pe care oamenii au construit
raporturile sociale formalizante şi informale.15 Acestea au fost
concretizate în modalităţile de organizare şi funcţionare a societăţii
prin intermediul instituţiilor şi organizaţiilor. Adevăratul „motor” al
dezvoltării vieţii conştiente a oamenilor a fost goana după valori, care
a diferenţiat oamenii.
▲ Oamenii au asimilat valorile (valori asimilate) care au
produs energii interioare creatoare. Acestea au fost extinse în social,
exercitând o influenţă activă asupra atitudinilor mentale. Definitorii în
menţinerea oamenilor, ca fiinţe sociale, au fost valorile morale
validate social, deci valorile sociale creatoare de „sociabilitate”,
menţinute prin muncă şi afirmate prin cultură şi educaţie.
▲ Atribuirea şi producerea valorilor a revenit conştiinţei
oamenilor, ca fiinţe sociale. Afirmarea conştiinţei sociale a fost
momentul în care se poate vorbi de o viaţă socială conştientă,16 iar
despre oameni ca despre fiinţe eminamente sociale. Această
concretizare a fost expresia capacităţii societăţii de a se transforma din
complexitate în procesualitate şi de a întreţine sociabilitatea.
▲ Fundamentale în devenirea oamenilor, ca fiinţe sociale, au
fost valorile circulante, cu ajutorul cărora, societatea, ca întreg, s-a
manifestat analog cu fiinţele organice. Acestea au fost produse şi
răspândite de elitele sociale – oameni cu competenţe recunoscute în
mediul generat şi întreţinut de societate. Acestea au constituit
13
H. Fundăţeanu, Principii de sociologie generală, Institutul de Arte
Grafice Bucovina, Bucureşti, 1925, p. 23.
14
I. Ghica, Proprietatea, în Opere, vol. II, Editura de Stat pentru
Literatură şi Artă, Bucureşti, 1956, p. 107.
15
G. D. Scraba, La sociologie par rapport à la philosophie, IV Congresso
internationale di filosofia, Bologna, aprilie 1911, p. 10.
16
Idem, Sociologie, Editura Socec, Bucureşti, 1921, p. 191.
24

procesorii de informaţii prin intermediul cărora au fost construite
instituţiile şi organizaţiile.
b) Comunitatea – forma generică de organizare socială

Societatea, ca „stare de civilizaţie”, a oferit oamenilor posi-
bilitatea organizării socialului pe baza necesităţilor sociale, ca rezultat
al construirii raporturilor sociale raţionale, stabile, generatoare de
procese sociale organizante. Necesităţile sociale exprimate în funcţie
de posibilităţile oferite de mediul social au determinat, pe lângă nevoia
de identitate şi reproducere, nevoia de securitate.17
1. Comunităţile – formele identitare de exprimare a socia-

bilităţii
Conexiunile dintre necesităţi (cunoaştere, comunicare, identitate,
reproducere şi resurse) au generat grupurile umane aproximativ definite
spiritual şi localizate geo-fizic, cunoscute generic sub denumirea de
comunităţi, definite de către sociologul August Compte ca „unitate a
speciei umane”.18 Ele au cuprins grupurile umane cu o identitate
aproximativă, integrate într-un cadru social nuclear definit prin satul
originar, întemeiate pe suportul datinilor şi trăirilor comune şi
caracterizate prin raporturi formalizate şi relaţii nemijlocite bazate pe
cunoaştere reciprocă şi comunicare directă între membrii acestora.
Comunităţile au fost întemeiate atemporal din punct de vedere
social, în vremuri imemoriale aproximativ definite ca timp istoric, pe
suportul cunoaşterii comune şi al recunoaşterii reciproce, convingerilor,
trăirilor afective faţă de sine şi faţă de semeni, normelor juridice şi
morale asumate şi respectate.
▲ Comunitatea semnifică unitatea morfologică generică a
organizării sociale, construită din nevoi de cunoaştere, comunicare şi
protecţie, pe fundamentul raţiunii sociale.19 Aceasta este consecinţa
necesităţii de construire a relaţiilor de vecinătate între oameni, indivi-
dualizate prin simboluri, generează sentimentul identităţii oamenilor în
17
G.D. Scraba, La sociologie par rapport à la philosophie, IV Congresse
internationale di filosofia, p. 2.
18
Apud, Ilie Bădescu, Istoria sociologiei, perioada marilor sisteme,
Editura Porto-Franco, Galaţi, 1994, p. 37.
19
Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 26-35.
25

cadrul aceleiaşi unităţi sociale, conservându-le capacitatea de a distinge
între social, ereditar şi biologic şi reprezintă stadiul voinţei sociale prin
care oamenii îşi manifestă capacitatea de a alege mijloacele şi de a
stăpâni scopurile acţiunilor.
▲ Comunitatea a susţinut nevoia explicită de exprimare a
voinţei sociale, în cadrul căreia reprezentarea scopurilor şi
mijloacelor a depăşit stadiul voinţei embrionare a oamenilor supuşi
impulsurilor. Aceasta a fost constituită prin voinţa tuturor şi
caracterizată printr-o dinamică socială ale cărei fundamente sunt:
gândirea, resursele şi forţa, deci avuţia materială şi zestrea spirituală.
Comunitatea a încorporat o voinţă comună, deci voinţă socială.
Aceasta a generat „materialul” care a asigurat unitatea organică a
mediului sau a cadrelor vieţii sociale,20 asupra căruia s-a exercitat
imboldul de socializare a voinţei. Pe acest fundament s-a construit
ordinea socială orientată spre realizarea civilizaţiei umane, definită prin
armonie socială, morală şi cultura materială.
▲ Comunităţile au devenit entitatea (organizarea) ai cărei
membri au avut nevoi comune, datorită locuirii pe acelaşi teritoriu şi
întreţinerii unor relaţii sociale constante şi tradiţionale, consolidate în
timp istoric.21 Liantul acestei entităţi a fost „ethnosul” – ordinea
normativă interiorizată care a stabilit un ansamblu de principii mai mult
sau mai puţin sistematizate, a reglat conduita oamenilor şi a dezvoltat o
conştiinţă specifică, conştiinţa etnică.
▲ Mobilurile dezvoltării comunităţilor au fost necesităţile
explicite ale oamenilor, de producere a resurselor, de coeziune a
grupurilor identitare şi de protecţie în faţa agresiunilor. Aceste
necesităţi au născut idei noi, cu o anumită specificitate, concretizate în
produse utile. Utilitatea a recreat nevoile, realizându-se astfel cir-
cuitul social prin care comunitatea a primit identitate în mediul socio-
spiritual organic generat de societate.
▲ Pentru întreţinerea proceselor sociale generatoare de valori
sociale, fiecare comunitate a conservat organizaţiile dezirabile.
Acestea au primit funcţii explicite, de natură productivă, integratoare şi
gestionară, prin care comunitatea a funcţionat ca unitate socială, deci ca
parte organică a socialului. Cu această capacitate, comunitatea a făcut
20
D. Gusti, Opere, I, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1968, p. 341.
21
D. Gusti, Sociologia naţiunii şi a războiului, Editura Floarea Albastră,
Bucureşti, 1995, p.1.
26

trecerea de la grupul uman închis în sine la grupul social, ale cărui
reprezentări au tins să se organizeze în jurul unor principii dominante şi
inteligibile. Astfel, a devenit „organizare”,22 întrucât a creat cadrul
social necesar activităţii creatoare a oamenilor, cu obiective şi scopuri
determinate.
▲ Comunităţile s-au manifestat ca totalitate de funcţii organice
ale vieţii comune. Ele sunt organisme vii, ale căror funcţii au fost
generate de posibilităţile de producere a resurselor, explicitate prin aşa-
numitele „profesii” sau categorii de muncă în cadrul cărora oamenii
desfăşoară activităţi specializate. Pentru fiinţarea şi dezvoltarea fiecărei
comunităţi, condiţia fundamentală a fost complementaritatea ocu-
paţiilor (profesiilor).
▲ Premisa şi consecinţa capacităţii comunităţilor de a-şi
stabili modul de organizare şi de funcţionare şi de a institui normele
de „status” şi de „rol” pentru oameni a fost socializarea. Aceasta a
contribuit la adaptarea şi integrarea socio-culturală a oamenilor, la
menţinerea identităţii fiecărei comunităţi şi a capacităţii acesteia de a
se reproduce în modalităţi care să nu insecurizeze viaţa oamenilor.
▲ Munca şi cultura au fost definitorii pentru socializarea
oamenilor. Prin socializare, oamenii dobândesc conduite socialmente
dezirabile şi îşi însuşesc procedurile sau regulile necesare pentru a
putea dezvolta acţiuni dezirabile, predictibile pentru necesităţile co-
munităţii. Memoria socială confirmă că socializarea este pozitivă
numai în condiţiile în care are o direcţie conformă cu normele şi
valorile socialmente dezirabile.
▲ Comunităţile au generat procesele sociale necesare
construirii identităţilor comune, fondate pe origine, limbă şi
destin, având două simboluri nucleare de identificare: geneza şi
patria. Acestea au fost creatoarele comunităţilor, ca societăţi
determinate de capacitatea oamenilor de a trece de la conştiinţa
individuală la conştientul colectiv care motivează vocaţia sau
„creaţia originară”, ca rezultat al interacţiunii dintre firea umană
şi munca socială.
▲ În devenirea comunităţilor, definitoriu a fost raportul
organic dintre mediul social şi creaţia acestuia, oamenii – consecinţa
şi expresia socializării. În cadrul acestui raport s-au definit, au fost
22
Petre Andrei, Sociologie generală, Ediţia a II-a, Editura Academiei
RSR, Bucureşti, 1970, p. 282.
27

create şi recreate cadrele naturale: natura sau cadrul cosmic şi viaţa sau
cadrul biologic şi „cadrele imanente sociale”: timpul sau cadrul istoric
şi conştiinţa sau cadrul psihic.
▲ Comunităţile au primit identitate în condiţiile în care, în
procesul cunoaşterii, au fost capabile să se raporteze la „geneză”
prin succesiune de generaţii, deci să menţină, să întreţină şi să
dezvolte legăturile organice între cele trei componente ale conştiinţei
etnice, întrucât:
– conştiinţa comunităţii de origine întreţine obiceiurile, tradiţiile
şi ritualurile cultului şi constituie baza organizării sociale a oamenilor
care se trag din strămoşi comuni, prin succesiune de generaţii;
– conştiinţa comunităţii de limbă generează unitate şi cultură, ca
expresie a forţei coezive a cuvântului, cel mai important mijloc de
comunicare, gândire şi creaţie al omului, ca fiinţă socială;
– conştiinţa comunităţii de destin dezvoltă capacitatea satisfacerii
necesităţilor sociale şi a posibilităţilor de reproducere în mediul social
oferit de „societate”.
▲ Condiţia fundamentală pentru fiinţarea unei comunităţi a
fost responsabilitatea omului cu competenţe sociale,23 implicat în
„social”, iar finalitatea acestui demers a fost „socializarea”
oamenilor.24 Conexiunile organice au fost asigurate de capacitatea de
autocontrol, adică de „controlul social”.25
▲ Asigurarea funcţionării unei comunităţi a revenit
„controlului social”,26 fundamentat pe un ansamblu de mijloace,
mecanisme sau instituţii prin care au fost impuse oamenilor
exigenţele respectării ordinii sociale şi morale. Viabilitatea sa este
dată de capacitatea de exercitare simultană a controlului social exterior
– bazat pe normativitate şi instituţii, prin care s-a asigurat ordinea
socială şi a controlului social interiorizat – generator de moralitate
interioară clădită pe valorile şi necesităţile sociale, prin care se
deosebeşte de controlul politic, specific organizărilor socio-politice.
23
Conceptele umanităţii, coordonator Jean-Michel Besnier, Editura
Lider, Bucureşti, 1994, p. 45-46.
24
Sorin M. Rădulescu, Homo Sociologicus, Casa de editură şi presă
Şansa SRL, Bucureşti, 1994, p. 234-239.
25
Lucian Culda, Devenirea oamenilor în procesualitatea socială,
Editura Licorna, Bucureşti, 1997, p.199-211.
26
Idem., p. 259-260.
28

2. Consecinţa devenirii comunităţilor: Etno-organizările
Responsabilitatea, socializarea şi controlul social au generat noi
capacităţi şi necesităţi sociale, între care cea mai stringentă a fost
stabilirea definitivă a comunităţilor pe un anumit spaţiu de vieţuire.
Acesta a devenit vital pentru producerea de resurse, asigurarea tre-
buinţelor „de satisfacţie” şi a celor „de securitate”.
▲ Comunităţile s-au definit şi au primit identitate proprie în
funcţie de geneză şi s-au reîntregit şi organizat în funcţie de spaţiu.
Nevoia de conservare a genezei şi de apărare a spaţiului de vieţuire
(patria) au generat nevoia de organizare, fundamentată în timpurile
imemoriale pe simboluri şi norme comune (cutumele, apoi, în timp,
normele scrise), generate de corpus-ul social construit pentru a
produce resurse şi pentru a gestiona necesităţile sociale de satisfacţie
şi de securitate.
▲ Modelul ancestral de organizare a fost grupul socio-uman
primordial: familia. Membrii săi erau legaţi prin raporturi de vârstă,
căsătorie sau adopţie şi trăiau împreună, conlucrau pentru producerea
resurselor şi se preocupau de propria lor identitate şi reproducere.
Familia a alcătuit elementul nuclear al lumii obiective, al oamenilor
conştienţi de sine, din care s-a dezvoltat organizarea socială şi a
încorporat organic, „de la facerea lumii” până astăzi, toate activităţile
proprii societăţii (producere de resurse, norme morale şi juridice,
credinţe, autoritate). În jurul acestei realităţi sociale bine determinate
prin geneză şi spaţiu de vieţuire (patria), s-a constituit „grupul
primar”27 – caracterizat prin asociere şi cooperare intimă.
▲ Comunităţile au avut capacitatea de a folosi interpretările
verbale şi de a le transcende pe cele figurative, precum şi posibilităţi
noi de simbolizare, organizante, şi de procesare analitică a
informaţiei.28 Astfel, procesarea verbală a informaţiilor sociale a
generat activităţi cu finalităţi explicite, orientate spre proiecte sociale,
cu o puternică încărcătură simbolică, prin care oamenii au construit noi
genuri de percepţii asupra propriei existenţe.
27
Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, Radu Baltasiu, Istoria sociologiei –
teorii contemporane, Editura Eminescu, Bucureşti, 1996, p. 321-322.
28
Lucian Culda, Emergenţa şi reproducerea naţiunilor, Editura
Licorna, Bucureşti, 1996, p. 61-79.
29

▲ În noile orizonturi interpretative, satisfacerea necesităţilor
sociale, de natură informaţional-energetică (producerea de resurse), a
generat necesităţi gestionare (de organizare şi conducere). Astfel,
oamenii cu competenţe profesionale şi socializante au construit orga-
nizaţiile, care au contribuit deliberat şi în modalităţi specializate la
satisfacerea unor necesităţi sociale.29 Organizaţiile s-au aflat, până
astăzi, în „stări departe de echilibru”, întrucât au capacitatea de a se
reproduce şi de a se modifica sub presiunile proceselor sociale
organizante şi dezorganizante.
▲ Organizaţiile au fost „normate” în timpuri imemoriale prin
cutume, apoi prin legi scrise, diferenţiind responsabilităţile oamenilor
şi reglementând competenţele acestora. Ele s-au diferenţiat în raport cu
finalităţile urmărite: satisfacerea necesităţilor sociale, administrarea
organizaţiei, activităţi orientate spre controlul reproducerii etc.
▲ Oamenii care foloseau aceleaşi articulări sonore pentru a
denumi sau caracteriza anumite lucruri sau cei care foloseau ca
interpretări-cadru aceleaşi simboluri, au constituit „etniile”,30 care,
în vremuri imemoriale, s-au identificat printr-un nume (etnonim).
Limba greacă, mijlocul de comunicare în leagănul civilizaţiei
europene primordiale, a generat termenul „ethnos”, cu înţelesul de
grup de oameni care vieţuiesc împreună în virtutea descendenţei
dintr-un strămoş şi care are sentimentul identităţii prin limbă, religie,
obiceiuri, îmbrăcăminte, comportamente. Limba latină, veche precum
istoria scrisă a Europei, a consacrat termenul „natio” cu înţelesul de
naştere, seminţie.
▲ Grupul etnic – conştient de geneză, deci, de descendenţa
dintr-un strămoş comun („pater”), a fost primul grup uman cu tradiţii
culturale comune care a avut sentimentul identităţii ca subgrup în
cadrul societăţii.31 Membrii unui grup etnic s-au diferenţiat de ceilalţi
membri ai comunităţilor ancestrale prin anumite trăsături sociale
specifice: limbă, religie, obiceiuri, îmbrăcăminte, comportamente.
29
Vezi, pe larg, Lucian Culda, Organizaţiile, Editura Licorna, Bucureşti,
1999.
30
Larousse. Dicţionar de sociologie, Editura Univers Enciclopedic,
coordonatori Raymond Boudon, Philippe Besnard, Mohamed Chekaoui,
Bernard-Piere Lécuyer, Bucureşti, 1996, p. 102-103.
31
Vlăsceanu, p. 223-224.
30

Esenţial, însă, a fost sentimentul identităţii şi percepţia conform
căreia erau diferiţi de alţi oameni. Ca o consecinţă a acestei necesităţi,
etnicul (etnia) a fost desemnat de un nume (etnonim), care s-a bizuit
pe aceeaşi origine, tradiţie culturală comună şi o conştiinţă de aparte-
nenţă la acelaşi grup unitar prin limbă, teritoriu şi istorie.32
▲ Conştiinţa de comunitate a constituit suportul organic al
nevoii de ordine pentru fiecare grup capabil să se raporteze la geneză
şi să desfăşoare activităţi generatoare de valori sociale a generaţiilor
anterioare şi prezente, în cadrul geo-fizic propriu. Această ordine, în
care etnicul a constituit premisa organizării, poate fi denumită generic
etno-organizare,33 derivată din nevoia de identitate şi specializată în
cadrul comunităţilor ancestrale aproximativ definite. Liantul acestor
organizări specializate a fost capacitatea de a transcende ordinea
normativă interiorizată în ordine socială explicită.
▲ Etno-organizările s-au constituit din nevoia de apărare a
„socialului spiritualizat”, a conservării memoriei colective referitor
la geneză şi de protecţie a spaţiului de vieţuire (patria). De aceea, ele
sunt simetrice, dar nu similare, fiecare constituind o matrice socio-
spirituală, cu identitate proprie, capabilă de a dezvolta modalităţi
simbolice de soluţionare a presiunilor generate de propria reproducere.
Fiecare etno-organizare s-a raportat la origine, pe fundamentul
căreia s-a construit, în timp, o tradiţie culturală comună, specificată de
o conştiinţă de apartenenţă la acelaşi grup, a cărei unitate s-a sprijinit,
în general, pe comunicarea în limba proprie, pe un teritoriu şi o istorie
comună.
▲ Etno-organizările performante au devenit procesualităţi, cu
dinamică socială mai mare decât a comunităţilor. Ele s-au
reconstruit continuu, însă, de la geneză, s-au diferenţiat în funcţie de
modalităţile neechivalente de procesare simbolică a informaţiilor şi de
construire a organizaţiilor în interiorul lor.
Din decalajele interpretative s-au născut diferenţierile privind
capacitatea de a se menţine în timp şi spaţiu, de a-şi satisface
necesităţile, de a-şi afirma interesele şi valorile, de a se reproduce, de
a construi relaţii de conlucrare cu alte etno-organizări sau de a se
32
C. Rădulescu-Motru, Etnicul românesc. Comunitatea de origine,
de limbă şi destin, Editura Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1932, p. 14.
33
Idem., p. 79-107.
31

apăra împotriva tendinţelor expansioniste ale feudelor sau imperiilor,
pe care le denumim generic „construcţii socio-politice mecanice”.
c) Ginţile – formele primare explicite de organizare socială

▲ Formele primare explicite de organizare socială au fost
ginţile (lat. gens, gentis), expresia lui „genus humanum” în deve-
nirea lui ca fiinţă socială.34 Geneza ginţilor este atemporală, acestea
fiind comunităţile conştiente „întru sine” şi „pentru sine”, care, prin
raportarea la geneză, şi-au definit şi delimitat spaţiul de vieţuire. Ele au
avut identitate asumată în interior şi recunoscută în afară, atât prin
memoria istorică, cât şi prin documente sociale.35
▲ Ginţile (sinonime cu „neamurile”) au constituit orga-nizări
sociale specializate cu fundament etnic, care au conferit noi
competenţe oamenilor. Sub presiunea mediului social întreţinut de
zestrea geo-fizică, oamenii, prin interacţiunile, raporturile şi relaţiile
de comunicare, au obţinut competenţe verbale explicite şi s-au spe-
cializat în funcţie de modalităţile în care s-au implicat în social.
▲ „Ginţile” au oferit oamenilor cu competenţe socializante
posibilitatea construirii organizaţiilor specializate pentru producerea
de resurse şi transformarea acestora în utilităţi. Resursele create în
noul mediu informaţional au contribuit la conturarea şi definirea
patriei, ca spaţiu stabil de vieţuire.
▲ Ginţile şi-au definit şi apărat nevoile de resurse
informaţionale şi energetice, precum şi nevoile de comunitate, au
dezvoltat organizaţiile productive şi integratoare. Acestea au generat
noi nevoi – de gestionare a etno-spiritualităţii asumate, precum şi a
patriei în curs de definire, adică de protejare, apărare şi afirmare a
acestora, ca unitate în diversitate. Astfel, în interiorul ginţilor, pe
fundamentul organizaţiilor productive şi integratoare s-au constituit
organizaţiile cu funcţii gestionare, care, în memoria socială au primit
identitate proprie, sub numele generic de triburi (lat. tribus). Istorio-
grafia a numit aceste forme de organizare cu sintagma „comunităţi
gentilico-tribale”, în care au inclus atât ginta, cât şi tribul.
34
Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, Editura, Tempus
Dacoromânia Comterra, Bucureşti, 2005, p. 35-38.
35
Dicţionarul explicativ al limbii române, Ediţia a II-a, Editura
Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 424.
32

▲ Ginţile au construit tribul pe fundamentul conexiunilor
asigurate de comunităţile de origine comună (sânge), de limbă, de
credinţă, de tradiţii, obiceiuri.
Tribul, ca formă de gestionare explicită a „ginţilor”, a funcţio-
nat, din necesitatea asigurării resurselor, pe principiul convieţuirii în
comun, dar şi pe principiul întreţinerii relaţiilor de comunicare cu
unităţi sociale de puteri aproape egale. Astfel, tribul a generat prima
formă concretă de organizare socială derivată, în care s-a instaurat un
echilibru generic bazat pe echilibre succesive, care au garantat tuturor
membrilor ginţilor o anumită siguranţă.
Încercările de organizare empirică, violentă (mecanică) a „socia-
lului”, au generat numeroase agregări şi dezagregări ale spaţiului de vieţuire
şi ale autorităţii. Astfel au apărut, în timp istoric organizările socio-politice,
„construcţiile socio-politice mecanice” (imperiile şi feudele).36
▲ Tribul a devenit forma explicită de gestionare socială,
publică, în care segmentul de bază a fost familia extinsă, cu o vechime
de trei sau patru generaţii.37 Tribul a definit grupul conştient de sine,
constituit din mai multe ginţi sau familii înrudite, care aveau limbă şi
credinţe comune, locuiau pe acelaşi teritoriu organizat din nevoi de
apărare şi de conservare a spaţiului de vieţuire şi se supuneau unei
autorităţii.38 Prin organizarea sub formă de triburi, în cadrul ginţilor a
fost posibilă socializarea oamenilor, dar şi dezvoltarea unor procese
sociale care au diferenţiat definitiv etno-organizările.
d) Naţiunile – organizări sociale derivate din „dreptul ginţilor”

Necesitatea apărării dreptului ginţilor la identitare (geneză) şi la
patrie, a determinat oamenii conştienţi de sine să reconstruiască socialul
pentru a-şi gestiona necesităţile sociale şi a face faţă presiunilor
construcţiilor socio-politice mecanice (imperiile şi feudele). Această
nouă formă de organizare socială, derivată din dreptul ginţilor este
naţiunea (lat. natio = naştere, seminţie), comunitatea organică
spiritualizată, conştientă de sine, cu o identitate recunoscută şi cu o
36
G. D. Iscru, Naţiune, naţionalism, românism, Casa de Editură şi
Librărie Nicolae Bălcescu, Bucureşti, 1997, p. 23-24.
37
Larousee. Dcţionar de sociologie, coordonatori Raymond Boudon,
Philippe Besnard, Mohamed Chekaoui, Bernard-Piere Lécuyer, 1996, p. 307.
38
Dicţionarul explicativ al limbii române, p. 1111.
33

patrie definită, care a păstrat şi conservat fundamentul etno-spiritual
(etnicul fondator) ca simbol al identităţii.39
▲ Necesităţile etnicului fondator („ethnos”, „natio”) au
generat procesele prin care ginţile au reconstruit „socialul” ca
procesualitate diferită ca fond, formă şi conţinut de construcţiile
socio-politice mecanice (feudele şi imperiile). Acestea au fost
individualizate prin comunicarea verbală şi întipărite în memoria
colectivă prin comunicarea scrisă, a celor două elemente nucleare,
geneza şi patria. Astfel, naţiunile, ca formă de organizare socială, au
legat organic mediul de vieţuire (patria) de spiritul devenirii
oamenilor, conservând identitatea generată de „etnicul fondator”.
▲ Naţiunile au fost rezultatul unui complex de procese
sociale, exprimate printr-un timp istoric ce a marcat şi conservat în
memoria socială devenirea de sine a oamenilor conştienţi de geneză
şi de patrie. Ele au exprimat organic capacitatea de transformare a
comunităţilor de limbă, de cultură, de tradiţii şi de obiceiuri, formate
de-a lungul istoriei, într-o nouă conştiinţă identitară, comunitară, al
cărui fundament a fost etnosul.
▲ Naţiunile au încorporat organic procesele sociale definitorii
pentru comunitate (etno-organizare). În acelaşi timp, au conservat şi
dezvoltat procesele sociale definitorii ale etno-organizărilor cu iden-
titate asumată şi afirmată (ginţile) şi au recreat mediul social, cu
caracter de perenitate.
▲ În devenirea „socialului”, naţiunile au reprezentat o realitate
ontologică „în sine” şi „pentru sine”, întrucât au un „timp” şi un
„spaţiu” al lor şi se află în „stări departe de echilibru”. Orice naţiune
are un „timp istoric” – care generează ideile şi sentimentele unei epoci
şi un „spaţiu social” – construit pe fundamentul proceselor sociale care
au menirea să dezorganizeze raporturile de forţă dintre oameni. Din
acest motiv, naţiunile s-au aflat în relaţii de confruntare, chiar din
momentul genezei, cu construcţiile mecanice – imperiile şi feudele.
▲ Naţiunile au construit şi întreţinut mediul social cel mai
favorabil pentru satisfacerea nevoii de spiritualitate şi de cunoaştere
„de sine”.
Aceasta a fost exprimată prin cultura generatoare de simboluri
şi valori sociale, pe fundamentul cărora oamenii şi-au exprimat
interesele şi necesităţile de fiinţare şi afirmare. În noul orizont
informaţional, acţiunile şi faptele oamenilor au devenit produse ale
39
34

nevoilor sociale şi nu ale intereselor de grup din care s-au născut
imperiile sau feudele. Astfel, oamenii şi-au menţinut şi afirmat per-
manent identitatea, conservându-şi capacitatea de acţiune socială.
▲ În noul orizont informaţional şi energetic, nevoile de
producere a resurselor şi de apărare a spaţiului de vieţuire – au fost
preluate de către corpurile profesionale şi socializante, generatoare de
valori sociale. Acest corpus social, creat în virtutea dreptului ginţilor
este denumit generic popor (lat. populus, gr. demos).
Prin popor, naţiunile au refondat conştiinţa de sine, au recreat
sentimentul de siguranţă în interiorul patriei pentru toţi cei care
produceau resurse în folos propriu şi în folosul naţiunii, au reconstruit
tradiţiile, au afirmat public valorile şi interesele şi au devenit o stare care
a exprimat comunitatea ideală de sentimente, reprezentări şi credinţe.
De asemenea, prin popor, naţiunile au redefinit sentimentul
apartenenţei etnice, prin care oamenii au luat act de sine, ca putere
morală şi socială şi instanţă prin care s-a desăvârşit omenirea prin
civilizaţie şi au impus construcţiilor socio-politice mecanice dreptul
ginţilor, pe care l-au recuperat cu ajutorul tradiţiilor, culturii şi
activităţii generatoare de valori sociale.
▲ Naţiunile nu rămân imuabile, aflându-se în permanentă
devenire exprimată prin „stările departe de echilibru”.
Perenitatea lor este asigurată de activitatea producătoare de
resurse şi generatoare de libertate şi de solidaritate în respectarea
intereselor tuturor.40 Rezultatele acţiunilor cu finalităţi productive
dobândesc calitatea de produse naţionale, fapt ce confirmă că
naţiunea are, în exclusivitate, raţionalitate socială.
▲ Sensul şi semnificaţia naţiunilor sunt identificate numai
prin utilizarea reperelor şi instrumentelor sociologice de cercetare /
investigare.
Naţiunile nu pot fi înţelese decât dacă se raportează la entităţile
sociale care le-au premers în devenirea lor, având ca temelie societatea
şi organizările sociale cu fundament etnic ce au derivat şi s-au
dezvoltat din aceasta. Astfel se va putea argumenta că naţiunile sunt
organizări sociale derivate din „dreptul ginţilor”, un drept care este
astăzi eludat sau blamat de către ideologi.
40
Vezi, contrariul, la Francois Bourricaud, L’individualism institutionel.
Essai sur la sociologie de Talcott Parsons, Presse Universitaires de France,
Paris, 1977.
35

SECŢIUNEA A II-A
CONŞTIENTE „DE SINE”
a) Naţiunile – unităţi sociale perene ale procesualităţii sociale

Naţiunile s-au născut în medii comunitare (etno-organizări)
unitare sau eterogene. În situaţiile când au luat fiinţă în medii ete-
rogene, funcţionarea organizaţiilor sociale specializate a fost afectată,
ca urmare a eterogenităţii simbolurilor etno-organizărilor (ginţile).
Naţiunile care au rezistat unor astfel de presiuni au avut capacitatea de
a procesa performant informaţiile sociale, în primul rând, în modalităţi
interogative, necesare propriei lor deveniri.41
1. Explicarea diversităţii naţiunilor

Pentru naţiuni au fost benefice doar organizaţiile cu finalităţi
productive, integratoare şi gestionare care au generat prin gândire şi
acţiune socială îngemănarea organică a genezei cu patria. În decursul
istoriei, construcţiile socio-politice mecanice – imperii şi feude –
construite din interes şi motivaţii ideologice, au încercat să profite de
diferenţierea naţiunilor prin geneză şi prin patrie, pentru a le controla,
domina sau alunga de la resurse sau din spaţiul de vieţuire.
▲ Naţiunile s-au afirmat în funcţie de formele şi intensităţile
proceselor interogative, precum şi de impactul acestora asupra
etno-organizărilor încorporate. Pe măsură ce primele naţiuni au
devenit funcţionale, au dezvoltat presiuni în etno-organizările cu care
s-au mărginit. Asimetria posibilităţilor funcţionale a devenit sursa de
presiuni pentru constituirea altor naţiuni. Constituirea lor a fost posibilă
pe măsură ce etno-organizările cu identitate asumată şi recunoscută au
reuşit să prevină presiunea construcţiilor mecanice – imperiile şi
feudele. Individualitatea fiecărei naţiuni a fost şi este asigurată de
corpus-ul social producător de resurse (poporul). Acesta a revitalizat
în permanenţă tradiţiile istorice şi culturale, a apărat spaţiul de vieţuire
al naţiunii şi a conservat capacităţile productive cu finalităţi
integratoare.
▲ Diferenţierea naţiunilor este expresia şi consecinţa mo-
dalităţilor şi posibilităţilor neechivalente de procesare socială a
41
36

informaţiilor. Naţiunile, ca organizări sociale derivate, sunt dependente
de modalităţile în care interpretorii încorporaţi procesează informaţia
socială. În corpul fiecărei naţiuni se dezvoltă procese interogative, dar
ele nu pot fi similare şi nu pot să dezvolte consecinţe sociale similare
sau echivalente. De aceea, naţiunile nu se pot constitui în modalităţi
similare sau echivalente, însă sunt întreţinute de procese sociale
similare sau echivalente.
▲ Determinante în procesul de diversificare a naţiunilor au
fost modalităţile de satisfacere a necesităţilor de resurse, comunitate
şi protecţie.
Consecinţele sociale ale acestora confirmă că naţiunile nu s-au
constituit şi evoluat în modalităţi similare, capacităţile lor de interogare
fiind neechivalente, iar raporturile asimetrice.42
▲ Diferenţierea cu cele mai importante consecinţe sociale pe
planul asigurării conexiunilor între procesele sociale cu finalităţi
productive, integratoare şi gestionare este exprimată de capacitatea
asimetrică de a produce şi utiliza resurse, începând cu cele primare şi
terminând cu cele mediate de interogări.
Decalajul se produce atât pe planul producerii şi utilizării
resurselor mediate de interogări simbolice, cât şi pe planul resurselor
mediate de teoretizări (scientizări).
▲ Diferenţierile între naţiuni decurg şi din faptul că este puţin
probabil ca o naţiune să se constituie în limitele unei anumite etno-
organizări.
O naţiune poate să înglobeze mai multe etno-organizări conexate
prin numeroase tipuri de relaţii, care au anumite proprietăţi infor-
maţionale comune sau similare, ca urmare a cofiinţării lor îndelungate, a
schimburilor frecvente de resurse informaţionale, energetice sau umane.
2. Starea „departe de echilibru” a naţiunilor

Naţiunile, ca organizări sociale şi unităţi sociale ale procesualităţii
sociale, sunt rezultatul unui proces social în care sentimentul de sine al
oamenilor pe care-i încorporează s-a transformat în sinele social
exprimat în sinele naţional. El este un sine reflectat sau gândit, care
conferă oamenilor capacitatea de a se reconstrui „pe sine”. 43
42
Lucian Culda, Emergenţa şi reproducerea naţiunilor, p. 153-157.
43
Apud, Ilie Bădescu, Istoria sociologiei – teorii contemporane,
p. 326-328.
37

▲ Dezvoltarea competenţelor profesionale şi socializante este
dependentă de capacitatea de a procesa performant informaţiile
sociale reieşite din diversele situaţii care creează presiuni asupra
funcţiilor naţiunilor. Procesarea socială a informaţiilor poate fi favo-
rabilă naţiunii numai în contextul în care aceasta are capacitatea de a
transcede modalităţile ideologice de gestionare publică.
▲ Naţiunile s-au aflat în continuă devenire, deci în „stări
departe de echilibru”. Ele şi-au construit identitatea într-un îndelungat
proces istoric, rezultat al posibilităţii oamenilor de a procesa infor-
maţiile sociale. Prin capacitatea de a crea poporul, naţiunile au devenit
unităţile sociale perene ale procesualităţii sociale, cu o dinamică
specifică, fapt ce explică starea lor „departe de echilibru”.44
▲ În devenirea istorică a umanităţii, naţiunile şi-au asigurat
perenitatea prin „stările departe de echilibru”, care au întreţinut
continua capacitate de reproducere. Prin aceasta şi-au reprodus
capacitatea funcţională, dar s-au reprodus şi organizaţiile şi oamenii
care s-au raportat la o naţiune. Poporul întreţine reţelele de conexiuni
cu funcţii productive, integratoare şi gestionare, numite câmpuri
informaţionale.
Comportamentele acestora, aşa-numitele matrici spirituale sau
imagini sociale, particularizează proprietăţile fiecărei naţiuni şi
evoluează sub presiunile organizaţiilor sociale pe care fiecare naţiune
este capabilă să le întreţină şi să le dezvolte.
▲ Continuităţile şi discontinuităţile produse în procesualitatea
socială au întreţinut „starea departe de echilibru”.45 „Starea”, ca
situaţie de fapt a naţiunilor, este dependentă de capacitatea lor de a
dezvolta raporturi simetrice între oameni şi organizaţii în interior,
precum şi cu alte naţiuni, în primul rând, cu cele vecine.
▲ Aflate în „stări departe de echilibru”, naţiunile au fost
preocupate, din nevoia de securitate, să-şi evalueze „starea”. Acest
demers a fost realizat, de regulă, prin prisma simetriei sau asimetriei
raporturilor socio-politice pe care sunt capabile să le întreţină şi să le
dezvolte. Astfel, naţiunile se pot afla în „stare de securitate” sau în
„stare de insecuritate”, cu diferite grade de manifestare, ca formă şi
44
Vezi, discuţia la Ilie Bădescu, în Dicţionar de sociologie, coordonatori
Cătălin Zamfir şi Lazăr Vlăsceanu, p. 440-441.
45
p. 254– 260.
38

fond, în funcţie de asimetriile generate de raporturile socio-politice.
„Stările” unei naţiunii sunt, astfel, dependente de capacitatea
organizaţiilor cu funcţii explicite de a gestiona securizant sau
insecurizant situaţiile cu care se confruntă şi de raporturile cu alte
naţiuni. Raporturile simetrice sunt cele care favorizează „starea de
securitate”. Naţiunile se află în situaţii securizante, ca „stări departe
de echilibru”, numai dacă sunt capabile să menţină şi să întreţină
organizaţii cu funcţii gestionare şi să dezvolte raporturi simetrice.
b) Naţiunile – organizări sociale conştiente de sine

Prin popor, naţiunile au caracter de universalitate, întrucât
acesta le menţine ca unităţi sociale în diversitate. Istoria lor scrisă se
caracterizează printr-un permanent proces generator de valori sociale
şi printr-o luptă de ariergardă cu construcţiile socio-politice mecanice
– imperiile şi feudele – care au generat ideologiile, ca agenţi de
penetrare în corpul naţiunilor, cu scopul de a le transforma şi menţine
în „stare politică”. În această confruntare, multe naţiuni au fost
„topite” sau fărâmiţate, întrucât n-au fost capabile să-şi conserve şi
să-şi apere „geneza” şi „patria”. De aceea, naţiunile au generat propria
construcţie socio-politică – statul naţional –, prin care „patria” a fost
apărată „în spirit”, adică prin permanenta întoarcere la „geneză”.
▲ Spre deosebire de construcţiile socio-politice mecanice, care
sunt rezultatul unor conjuncturi geopolitice, naţiunile sunt produsul
unor deveniri istorice a „socialului spiritualizat”.46 Ele au fost
capabile să treacă de la procesările simbolice a informaţiilor la cele inte-
rogative. Acestea au generat noi capacităţi interpretative, care au făcut
posibilă funcţionarea şi reproducerea organizaţiilor şi a oamenilor.47
▲ Naţiunile s-au afirmat ca unităţile sociale ale procesualităţii
sociale care au orientat şi au favorizat, în vremuri imemoriale,
regruparea etno-organizărilor (,,ginţile”) în funcţie de identitatea
clădită pe cele două elemente nucleare: „geneza” şi „patria”. De
aceea, construcţiile socio-politice mecanice au agresat mereu „geneza”,
limba, religia, obiceiurile, tradiţiile şi spaţiul de vieţuire.
▲ Conştiinţa „de sine” a unei naţiuni, consecinţă a „cunoaşterii
de sine”, exprimă „starea de fapt” a naţiunii. Aceasta este produsul
46
Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 47– 49.
47
Lucian Culda, Emergenţa şi reproducerea naţiunilor, p.120– 123.
39

organic al „conştiinţei de sine” a etno-organizărilor încorporate şi
consecinţa unui proces complex de auto-cunoaştere. Ea se bazează pe
„eul naţional” şi pe trăsăturile definitorii ale naţiunii, încorporează
„sinele corporal” şi „sinele profesional” al poporului, evoluează „de
la sine” sub presiunea proceselor sociale care decurg din necesităţile de
conlucrare a oamenilor şi se exprimă prin intermediul activităţilor sociale.
▲ „Conştiinţa de sine” a conservat „geneza” în memoria
colectivă şi „patria” prin acţiune socială. Ea s-a manifestat, din timpuri
imemoriale, ca „stare de alertă a naţiunilor” şi „arma spirituală” de
apărare împotriva imperiilor sau feudelor. Prin conservarea „conştiinţei
de sine”, naţiunile au atins nivelul maxim de realizare a „voinţei
organice”, transformând omul din „complexitate” în „procesualitate”.
▲ Ordinea socială construită de naţiuni a conservat „sinele”,
care a devenit „sinele reflectat sau gândit”,48 transformat prin
reflexivitate, în „conduită socială”. Atitudinea obiectivă a unei
naţiuni faţă „de sine” a fost legată în mod organic de comunicare, în
sensul capacităţii de comunicare a unor simboluri semnificative.
▲ Prin conştiinţa de sine, fiecare naţiune îşi afirmă
identitatea în raport cu alte naţiuni şi îşi asumă identitatea în raport
cu construcţiile mecanice – imperiile şi feudele – pe baza unor
interpretări-cadru alcătuite din reţele simbolice (matrici simbolice).
Acestea creează oamenilor posibilitatea implicării în procesele sociale
în modalităţi care nu produc discontinuităţi, nu provoacă procese
sociale dezorganizante cu consecinţe sociale perverse.
c) Naţiunile şi „imaginea de sine”

Imaginea, ca „reprezentarea sau ideea pe care şi-o formează
indivizii unui mediu sau al unui segment al publicului”,49 este expresia
capacităţilor şi a modalităţilor de a procesa informaţiile. Sursele
interpretărilor neechivalente şi eronate ale imaginilor şi reprezentărilor
sociale despre naţiuni sunt ideologiile, iar a celor răuvoitoare,
agresive, sunt ideologiile antinaţionale.50
48
Vezi, discuţia despre „sine” – Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, Radu
Baltasiu, Istoria sociologiei – teorii contemporane, p. 337-338.
49
Roger Mucchielli, Psychologie de la publicité et de la propagande,
Libraires Techniques, Paris, 1970, p. 110.
50
40

▲ Imaginile despre naţiuni sunt expresia capacităţii acestora
de a-şi afirma identitatea. O condiţie esenţială a acestei capacităţi este
„conservarea imaginilor”,51 deci păstrarea şi conservarea memoriei,
care, prin excelenţă, este socială, iar reconstrucţia imaginilor are
funcţie simbolică. Imaginile despre naţiuni evoluează condiţionate de
caracteristicile şi stările acestora,52 fiind dependente de capacitatea de
utilizare a criteriilor şi regulilor incluse în normele sociale implicite, în
simbolurile naţionale, în caracteristicile limbii şi culturii, în
performanţele organizaţiilor şi în competenţele oamenilor care întreţin
funcţionarea organizaţiilor sociale.
▲ Imaginile despre naţiuni au fost, de regulă, construite prin
diferitele caracterizări neechivalente ale acestora. De pildă, într-o
accepţiune de uz general, naţiunea a fost percepută, vreme de aproape
un secol, ca „forma de comunitate umană stabilă, istoriceşte constituită
pe baza unităţii de limbă, de viaţă economică şi de factură psihică,
manifestate în particularităţile specifice ale culturii naţionale, ale
conştiinţei comune şi ale destinului comun”.53 Interpretarea respectivă a
definit naţiunea ca formă statică de organizare, şi nu ca organizare
dinamică, aflată în „stări departe de echilibru”.
▲ Imaginile despre naţiuni au evoluat odată cu dezvoltarea
conceptului de naţiune. Acesta s-a clădit, în timp, pe măsură ce etno-
organizările au evoluat de la anticele „gens” şi „ethnos” la naţiuni
(,,natio”), ca organizări sociale care au păstrat ca suport etnicul
(,,natio”). În accepţiunea modernă a început să fie folosit din secolele
XV-XVIII,54 pe măsură ce au apărut posibilităţi de procesare performantă
a informaţiilor sociale. Conceptul de naţiune a evoluat semantic în
secolul al XVIII-lea – ,,Secolul Luminilor” –, ca produs al filosofiilor
51
Septimiu Chelcea, Memorie şi identitate, constructe sociale, în
Memorie socială şi identitate naţională, coordonator prof.univ.dr. Septimiu
Chelcea, Editura I.N.I., Bucureşti, 1995, p. 6-7.
52
Ioan Chiciudean, Imaginile sociale despre naţiune; de la imaginile
construite spontan la posibilitatea manipulării lor. Oportunitatea
gestionării imaginilor sociale despre naţiune, în Investigarea naţiunilor.
Aspecte teoretice şi metodologice, coordonator Lucian Culda, Editura
Licorna, Bucureşti, 1998, p. 213.
53
Dicţionar explicativ al limbii române, p. 670.
54
René Johannet, Le principe des nationalités, Paris, 1932, p. 2.
41

politice, în paralel cu cel de patrie, produs al aceloraşi filosofii.55
Ambele au fost înţelese ca surse de legitimare în viaţa politică.56
▲ Nu există o imagine „în sine” despre naţiuni, ci numai
imagini ale oamenilor despre naţiuni, în raport de caracteristicile pro-
cesorilor lor de informaţii. Aceste imagini sunt diferite, întrucât sursele
lor pot fi oameni din interiorul naţiunii – care se raportează la naţiune,
oameni aparţinând naţiunii – care conlucrează în cadrul naţiunii
respective şi oameni aparţinând unor naţiuni concurente sau agresive.
▲ Imaginile despre naţiuni sunt marcate de civilizaţia pe care o
generează şi de statisticile care reflectă „absorbţia de civilizaţie” şi
contribuie la construirea „imaginii-robot”. Există interpretări corecte,
eronate sau răuvoitoare, în funcţie de calitatea informaţiei de care
dispun oamenii şi organizaţiile, dar şi de modul în care este procesată.
Acestea creează tipuri de imagini, îndeosebi nefavorabile naţiunilor,
deoarece sunt produse, îndeosebi de „centrele de putere” şi de ideologi.
d) Ideologiile – generatoare ale unor imagini eronate despre

naţiuni
Informaţiile rezultate din interpretarea socialului au fost
destinate, din vremuri imemoriale, deciziilor sociale, însă ideologii şi
arhitecţii centrelor de putere şi statelor de dominaţie de astăzi le
utilizează, la fel ca în vremea vechilor imperii de odinioară, în decizii
politice.57 Acestea întreţin confuziile şi atitudinile contradictorii care
afectează atât posibilitatea oamenilor de a se raporta la naţiune, cât şi
existenţa naţiunii.58
1. Ideologiile extremiste construiesc tipuri politice de naţiuni

Ideologiile violente, extremiste, auto-legitimate prin violenţă, au
ideologizat excesiv conceptul de naţiune şi au îndoctrinat oamenii
pentru a accepta o anumită interpretare. Exemplele de referinţă sunt
regimurile totalitare (fasciste-naziste sau comuniste) apărute în Europa.
55
Nouvèlle histoire des idées politiques, coord. Pascal Ory, Paris,
1987, p.129.
56
Apud George Sofronie, Transformările doctrinare ale conceptului
naţiune, Sibiu, 1943, p. 8.
57
58
Ioan Chiciudean, art. cit., în loc.cit., p. 213.
42

▲ Ideologia fascistă italiană a considerat naţiunea o „unitate
morală, politică şi economică”59 realizată integral în statul fascist
corporatist, al cărui scop era înregimentarea politică a acesteia.
▲ Ideologia fascistă germană, prin concepţia rasială asupra
naţiunii, a reformulat terminologia juridică de naţiune – pe care a
integrat-o în domeniul geopolitic – şi de popor, pe care l-a identi-
ficat cu rasa, făcând o distincţie clară între noţiunile „german” şi
„supus german”.60 Această ideologie, considerată de extremă dreaptă,
a creat un stat-partid şi un stat-total, a motivat tendinţele expan-
sioniste ale statelor fasciste şi a generat situaţii insecurizante pentru
alte naţiuni şi discontinuităţi şi crize pentru propria naţiune.
▲ Ideologia comunistă a dat altă interpretare conceptului de
naţiune, care a condus la situaţii ce au dezvăluit incompatibilităţi,
au generat şi întreţinut stări sociale conflictuale care au dăinuit atât
timp cât au dăinuit relaţiile de putere pe care le-a generat şi
întreţinut. Precum se ştie, Lenin a considerat naţiunea o „realitate
tranzitorie” care urma să dispară în timp şi să fie înlocuită cu noţiunea
de „popor sovietic”. Definiţia dată de Stalin naţiunii a făcut carieră în
perioada războiului rece în toate statele intrate în sfera de influenţă a
fostei Uniuni Sovietice.61
▲ Definirea naţiunii de către ideologiile violente, extremiste,
expansioniste, prin agresarea etnicului şi supralicitarea politicului a
fost şi este faţa nevăzută a bătăliei dintre centrele de putere.
Implicarea ideologiilor violente, agresive, în abordarea conceptului de
naţiune generează interpretări nesatisfăcătoare şi „tipuri politice” de
naţiuni.62 Naţiunea a fost confundată voit cu tipurile de regimuri
politice. Pentru fiecare doctrină politică, aceeaşi naţiune primeşte
semnificaţie proprie.
59
Salvatore Saladino, Italia, în Dreapta europeană. Profil istoric,
coord. Hans Rogger şi Eugen Weber, Editura „Minerva”, Bucureşti, 1995,
p. 193-196.
60
Ernst Nolte, Germania, în Dreapta europeană. Profil istoric,
p. 228-232.
61
Stalin, Opere, vol.II, Editura PMR, Bucureşti, 1948, p. 318; Francois
Châtelet şi Evelyne Pisier, Concepţiile politice ale secolului XX, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 333.
62
Dicţionarul limbii române contemporane, volumul al III-lea, M-R,
Editura Republicii Populare Române, 1957, p. 163.
43

2. Ideologiile voluntariste subordonează naţiunile unui „centru
de putere”
▲ Inconsecvenţa şi partizanatul manifestat în abordarea
naţiunii n-au fost eliminate nici prin „corecturile” aduse funda-
mentului confesional care a instituţionalizat catolicismul. Acesta a
reactivat ideologiile ofensive, voluntariste, potrivit cărora naţiunea
poate fi dirijată în funcţie de interesele unui „centru de putere” –
definit prin statul papal, de vocaţie universalistă, dar şi de ideologiile
conservatoare, care susţin că reglementările ce decurg din dogme
trebuie conservate prin orice sacrificii.
▲ Protestantismul – având ca pivot libertăţile individuale –
percepe naţiunea ca „obiectul unei libere opţiuni morale” şi a unui
„angajament voluntar al individului”.63 În general, pentru
teoreticienii-ideologi din spaţiul occidental, supuşi presiunilor cato-
licismului şi protestantismului, naţiunea semnifică „o colectivitate de
cetăţeni ai unui stat”, indiferent de apartenenţa lor etnică sau
culturală. În acest context, statul devine sistemul de referinţă, fără de
care nu se poate vorbi de naţiune.64
▲ Capcanele întinse de ideologii alterează interpretarea
naţiunii chiar dacă aceasta este conceptualizată prin apelul la
invocarea exclusivă a normelor de drept, juridice.65 Prin aceste
interpretări se exagerează, pe de o parte, rolul statului – ca sistem de
referinţă, iar unitatea culturală şi tradiţia naţională sunt interpretate
doar ca „mit” şi „invenţie”. Pe de altă parte, elementele culturale care
definesc o naţiune sunt integrate însă într-un sistem socio-politic,
clădit pe aşa-numitele „baze comunitare”.66
▲ În lumea ortodoxă, în definirea naţiunii sunt consideraţi
preponderenţi factorii spirituali şi culturali faţă de cei economici şi
administrativi. Aici fiinţarea naţiunilor a fost afectată de factorul
63
Apud, Grigore Georgiu, Naţiune, cultură, identitate, Editura
Diogene, Bucureşti, 1997, p. 124.
64
Jan Szczepanski, Noţiuni elementare de sociologie, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 344.
65
Jacques Ruffié, De la biologie à la culture, Paris, 1976, p. 522.
66
Michael Schudson, La culture et l’integration des sociétés
nationales, în „Revue Internationale des sciences sociales”, nr. 139, fevr.
1994, p. 82.
44

politic constructor de imperii. „Naţiunile – afirmă Dumitru Stăniloae
– sunt realităţi voite etern de Dumnezeu. De aceea nu se cuvine să le
respingem dreptul la existenţă, ci trebuie să le considerăm ca fapte
date, de neînlăturat, chiar în planul de viaţă mai înaltă a religiei, în
speţă a creştinismului”.67
3. Ideologiile antinaţionale neagă dreptul naţiunilor la existenţă

▲ Ideologiile care confundă voit interesul naţional cu inte-
resul grupurilor socio-politice pe care le generează sau le întreţin,
sunt ideologii antinaţionale. Acestea concep raporturile în interiorul
naţiunii ca „raporturi de putere” constituite din raţiuni de acaparare
de resurse, de deposedare, alungare a celorlalţi de la resurse şi de
supunere a majorităţii oamenilor pe care-i încorporează naţiunea.
Astfel de ideologii se ascund în doctrinele politice ale aşa-numitelor
ideologii transnaţionale sau supranaţionale, care susţin „centrele de
putere” în defavoarea naţiunilor. În această categorie se înscriu
europeismul şi mondialismul.68
▲ Inconsecvenţele în interpretarea naţiunilor decurg din pre-
siuni şi agresiuni ideologice asupra funcţiilor naţiunilor. Naţiunile
sunt agresate prin ideologiile constructoare de „centre de decizie”,69
care generează presiuni şi declanşează acţiuni politice menite să
dezvolte consecinţe dezirabile doar pentru grupurile socio-politice.
4. Ideologiile naţionale apără dreptul naţiunii la existenţă

Teoriile politice care au servit ca suport de agresare, într-o formă
sau alta, a naţiunilor, au generat reacţii definite ca ideologii naţionale,
din care s-au născut partidele politice proclamate naţionale.
▲ Ideologiile naţionale definesc cadrul pentru afirmarea naţiu-
nilor, întrucât creează doctrine proprii, pe care încearcă să le afirme
în raport cu alte naţiuni sau pentru a se apăra în faţa ideologiilor
transnaţionale sau supranaţionale (antinaţionale). Doctrinele naţio-
67
Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi românism, Bucureşti, 1939, p. 45.
68
Au delá de la crise, Edition du Seuil, Paris, 1976, p. 159.
69
Lucian Culda, Stadiul nesatisfăcător al investigării naţiunilor, în
Investigarea naţiunilor. Aspecte teoretice şi metodologice, coordonator
Lucian Culda, Editura Licorna, Bucureşti, 1998, p.10.
45

nale pot promova reprezentări şi idei privind identitatea naţională
(politică, culturală, teritorială).70
▲ Ideologiile care generează doctrinele politice naţionale
definesc caracterul unei naţiuni, prin naţionalism. Acesta este un
proces social încadrat într-o geometrie, a cărei cunoaştere nu se poate
rezuma doar la intuiţie şi deducţie. În tratarea „geometriei
naţionalismului”, este nevoie să se pornească de la proprietăţile
naţiunii, ca „organizare socială”, o lume reală, obiectivă, organică.
▲ Ideologiile naţionale, deosebite organic de aşa-numitele
„ideologii naţionaliste”, consideră ca fundamente ale naţiunii
identitatea etno-spirituală şi cultura naţională. Organicitatea naţiunilor
este asigurată de capacitatea de întreţinere a proceselor sociale care
satisfac necesităţile sociale şi nu de acţiunile politice, fapt ce explică
îndărătnicia cu care naţiunile ţin la tradiţii şi la propria identitate.71
▲ Diferenţele de reprezentare a naţiunii prin ideologiile
proclamate „naţionale” determină existenţa unei diversităţi de
„naţionalisme”. Aceasta generează definiţii neechivalente: o definiţie
etnică, având ca fundament geneza şi patria şi o definiţie politică,
având ca fundament statul şi ideea de cetăţean, care subapreciază cele
două elemente nucleare ale naţiunii. Nevoii de autodefinire naţională,
proprie fiecărei ideologii naţionale, îi corespunde naţionalismul
constructiv, suportul ideatic necesar oamenilor pentru a construi şi
apăra „casa naţiunii””.72
e) Gestionarea imaginilor sociale despre naţiuni

▲ Imaginile sociale ale fiecărei naţiuni trebuie astfel construite
încât să nu producă frustrări pentru alte naţiuni şi să nu agreseze
mentalităţile, credinţele, opiniile altor naţiuni. Ele trebuie să fie
compatibile cu valorile internaţionale general acceptate, cu principiile
dreptului internaţional, cu practicile cele mai uzitate în relaţiile dintre
70
Robert B. Reich, Munca naţiunilor, Editura Paideea, Bucureşti,
1996, p. 251.
71
Nicolae Iorga, Doctrina naţionalistă, în Doctrinele partidelor
politice, p. 42.
72
Vezi o radiografie a naţiunii, la Octavian Goga, Mustul care fierbe,
Editura Scripta, Bucureşti, 1992.
46

state, cu tendinţele care se manifestă în viaţa internaţională pe plan
politic, economic, cultural, ecologic şi în domeniul drepturilor omului.
▲ Imaginile favorabile despre fiecare naţiune devin posibile
în contextul în care aceasta procesează performant informaţiile
sociale. Aceasta este, de fapt, puterea unei naţiuni. Ea nu înseamnă,
aşa cum se afirmă de către ideologi, puterea de a supune scopurilor
sale modalităţile de gândire ale altor naţiuni şi nici puterea de a crea o
stare de dependenţă economică, politică, culturală pentru alte naţiuni.73
▲ Gestionarea imaginilor sociale despre naţiuni este depen-
dentă, în mare măsură, de discernământul social al cetăţenilor.
Acesta are un mare rol în fundamentarea corectă a deciziilor şi
acţiunilor în spaţiul public.74 În acest proces social, o misiune
importantă revine culturii naţionale, care poate deveni armă de
apărare a naţiunilor împotriva tendinţelor de globalizare şi de negare a
dreptului lor la existenţă.
▲ Definitorie pentru gestionarea imaginilor sociale despre
naţiuni este menţinerea posibilităţilor de comunicare în interiorul
naţiunii, între naţiuni şi între naţiuni şi organizările socio-politice.
De aceea, o componentă fundamentală a acţiunilor gestionare este
construirea capacităţii de identificare, prevenire şi contracarare a
agresiunilor informaţionale, întrucât acestea produc consecinţe perverse.
Concluzie
Naţiunea este organizare socială derivată din dreptul ginţilor pe
suportul „etnicului fondator”, aflată în stări „departe de echilibru”,
cu o identitate asumată şi recunoscută şi cu o patrie definită, care
încorporează comunităţi organice, spirituale şi conştiente de sine, se
raportează peren la <geneză> prin succesiune de generaţii şi sunt
capabile să-şi conserve patria.
73
Conceptele umanităţii, coordonator Jean-Michel Besnier, Editura
Lider, Bucureşti, 1994, p. 137.
74
Vezi, pe larg, Constantin Hariuc, Explicaţia procesual-organică a
posibilităţilor agresiunilor informaţionale, în Situaţia naţiunilor. Surse de
insecuritate, Editura Licorna, coordonator Lucian Culda, Bucureşti, 1999,
p. 43-63.
47

SECŢIUNEA A III-A
ELEMENTE DE SUSŢINERE
A SCOPURILOR PROPUSE
A. Sistematizarea şi rezumarea ideilor – evidenţierea conceptelor

elaborate sau reformulate
1. Nu putem înţelege naţiunile decât dacă le raportăm la geneză
şi la patrie. Naţiunile sunt creaţii ale oamenilor – ca fiinţe sociale –
prin acţiuni sociale generate de nevoia de sociabilitate şi de producere a
valorilor sociale. Mediul de geneză al naţiunilor este „societatea
ancestrală”, o lume a oamenilor, care a exprimat starea în care
oamenii au întreţinut relaţii de asociere generatoare de conştiinţă
socială.
„Societatea ancestrală” a constituit mediul în care omul –
consecinţa şi expresia socializării, s-a redefinit pe sine prin „învăţare
socială”.
2. Nevoia de asociere pentru satisfacerea necesităţilor sociale a
generat comunitatea, ca organizare socială în curs de devenire. Aceasta a
oferit mediul satisfacerii necesităţilor sociale în funcţie de capacitatea
oamenilor de a procesa informaţiile sociale. Comunităţile au generat
procesele sociale necesare integrării oamenilor într-un mediu social
aproximativ definit, întemeiat pe datini şi trăiri comune, caracterizat prin
relaţii nemijlocite, de cunoaştere reciprocă între membrii acestora şi
fundamentat pe solidaritatea organică a oamenilor, adică pe voinţa tuturor.
Comunităţile sunt unităţile morfologice ale umanităţii, care au
permis satisfacerea necesităţilor explicite ale oamenilor şi au impus
responsabilitatea oamenilor cu competenţe sociale, socializarea şi
controlul social.
3. Nucleul identitar al organizării sociale este etno-organizarea –
organizarea primară cu fundament etnic („ethnos”, „natio”). Aceasta a
oferit comunităţilor capacitatea de a se defini, a primi identitate proprie
în funcţie de geneză şi a se reîntregi şi organiza în funcţie de spaţiu.
Nucleul identitar s-a construit spiritualiceşte, în timp, prin procesarea
simbolică a informaţiilor. Comunităţile au devenit conştiente de sine în
momentul în care au fost capabile să-şi descopere, prin cunoaştere,
geneza, adică descendenţa dintr-un strămoş comun (pater) şi să-şi
amenajeze spaţiul de vieţuire (patria).
48

Modelul ancestral de organizare a fost dat de grupul social
primordial – familia – care a alcătuit primul nucleu al lumii obiective,
din care s-a dezvoltat organizarea socială.
4. Organizările sociale primare explicite au fost ginţile (lat. gens),
creaţia lui „genus humanum” conştient de geneză, din nevoia de
afirmare a identităţii şi de definire a identităţii în raport cu alte
organizări sociale primare născute din conştiinţa de „geneză” şi aflate în
căutare de identitate şi de patrie. Fiecare gintă a fost comunitatea
conştientă întru sine şi pentru sine care, prin raportarea la geneză, a
încercat să-şi definească şi să-şi delimiteze spaţiul de vieţuire, ca
„spaţiu al ei”. În interiorul ginţilor s-au constituit organizaţiile cu
funcţii gestionare şi integratoare, care, în memoria socială au primit
identitate, sub numele generic de triburi (lat. tribus). Istoriografia a
numit aceste forme de organizare comunităţi gentilico-tribale.
5. Necesitatea apărării dreptului ginţilor la identitate (geneză) şi la
patrie, a determinat oamenii să construiască forma de organizare
socială prin care să-şi gestioneze necesităţile sociale şi să facă faţă
presiunilor construcţiilor mecanice, imperiile şi feudele. Aceasta a fost
naţiunea (lat. natio = naştere, seminţie), adică societatea spirituală,
conştientă de sine, construită de oameni, ca fiinţe sociale, exclusiv din
necesităţi sociale. Naţiunea a păstrat şi conservat fundamentul etno-
spiritual, ca simbol al identităţii. Caracteristicile etnicului fondator
(„ethnos”, „natio”) au generat procesele sociale care au reconstruit
socialul, ca procesualităţi sociale (naţiuni), diferite de construcţiile
mecanice. Prin construirea naţiunii (natio), oamenii conştienţi de
geneză şi de necesitatea existenţei şi apărării spaţiului propriu de
vieţuire, au legat pământul (patria) de spiritul devenirii lor, primind
conştiinţă de sine şi identitate.
6. Pentru apărare împotriva construcţiilor socio-politice mecanice
– imperiile şi feudele –, naţiunile au creat corpus-ul social – poporul
(lat. populus, gr. demos) – care a preluat misiunea generică a comuni-
tăţilor ancestrale, de producere de resurse, precum şi misiunile explicite
ale aşa-numitelor construcţii gentilico-tribale, de apărare a spaţiului de
vieţuire (patria). Prin popor, naţiunile au refondat conştiinţa de sine şi
au recreat sentimentul de siguranţă în cadrul patriei pentru toţi cei care
produceau resurse în folos propriu şi în folosul naţiunii.
7. Deşi naţiunile sunt organizări sociale ancestrale, pentru
definirea lor se poartă şi astăzi o bătălie între social şi politic. Ea este
generată de cerbicia cu care naţiunile se opun noilor construcţii
49

mecanice, „centrele de putere”, în spatele cărora se află ideologiile
antinaţionale. Ideologiile sunt generatoare de imagini false despre
naţiuni: ideologiile extremiste construiesc tipuri politice de naţiuni;
ideologiile voluntariste subordonează naţiunile unui „centru de
putere”; ideologiile antinaţionale neagă dreptul naţiunilor la existenţă;
împotriva tuturor acestora se ridică ideologiile naţionale, care apără
dreptul naţiunilor la existenţă.
8. Naţiunile sunt unităţi sociale în diversitate, produsul unor de-
veniri istorice. Ele s-au menţinut, din vremuri ancestrale, ca organizări
sociale care îngemănează comunităţile spirituale, conştiente de sine,
capabile să se raporteze la geneză prin succesiune de generaţii, să-şi
construiască şi să-şi apere patria. Prin naţiuni, oamenii au devenit
capabili de o altă înţelegere a sinelui, au dobândit un „sine îmbogăţit”,
ca proces social generat prin îngemănarea spiritului cu fiinţa sa organică
şi cu capacitatea perpetuă a devenirii de sine.
9. Naţiunile sunt organizări sociale conştiente de sine, aflate în
stări „departe de echilibru”, capabile să se reproducă, în care
conştiinţa de sine a conservat geneza în memoria colectivă şi patria
prin acţiune socială. Fiecare naţiune este unică prin formă, spirituală
prin geneză, perenă prin fiinţare în cadrul aceleiaşi patrii, organică prin
construcţie şi funcţionalitate, necesară prin cultură şi universală prin
fondul creator de civilizaţie.
10. Satisfacerea necesităţilor sociale şi permanenta agresare din
partea ideologiilor antinaţionale şi a „centrelor de putere” obligă
naţiunile să-şi afirme imaginea de sine, deci să-şi păstreze şi să
conserve memoria socială. Întrucât aceasta legitimează ordinea
socială, gestionarea imaginilor sociale despre naţiuni trebuie să
preocupe în cel mai înalt grad oamenii. Cunoaşterea naţiunilor se
realizează numai prin permanenta comunicare în interiorul naţiunii,
între naţiuni şi între naţiuni şi organizările socio-politice trans şi
supranaţionale.
B. Întrebări pentru verificarea şi fixarea cunoştinţelor

1. Cum este definit mediul în care oamenii s-au redefinit pe sine
prin socializare?
2. Care este semnificaţia comunităţii şi ce procese sociale îi sunt
definitorii?
3. Care este nucleul identitar ancestral al organizării sociale?
50

4. Care au fost organizările sociale primare explicite şi ce orga-
nizaţii cu funcţii gestionare şi integratoare au construit acestea?
5. Cum este definită naţiunea şi care este rolul etnicului fondator
în fiinţarea şi afirmarea acesteia?
6. Cum este definit poporul şi care sunt funcţiile lui generice?
7. De ce se poartă astăzi o bătălie între social şi politic pentru
redefinirea naţiunilor şi ce efecte produce abordarea ideologică a
naţiunilor?
8. Care este explicaţia faptului că naţiunile s-au menţinut, din
vremuri ancestrale, având caracter de perenitate?
9. Ce semnificaţie au stările „departe de echilibru” în care se
află perpetuu o naţiune?
10. De ce este nevoie de întreţinerea imaginii de sine şi de
gestionarea imaginilor sociale despre naţiuni?
C. Bibliografie minimală
1. Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, Editura Tempus Dacoromânia
Comterra, Bucureşti, 2005.
2. Spiru Haret, Mecanica socială, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969.
3. Ilie Bădescu, Istoria sociologiei, perioada marilor sisteme, Editura
Porto-Franco, Galaţi, 1994.
4. D. Gusti, Sociologia naţiunii şi a războiului, Editura Floarea
Albastră, Bucureşti, 1995.
5. Lucian Culda, Devenirea oamenilor în procesualitatea socială,
Editura Licorna, Bucureşti, 1997.
6. Gil Delannoi, Sociologie de la nation. Fondements théoriques et
expériences historiques, Armand Colin, Paris, 1999.
7. Lucian Culda, Emergenţa şi reproducerea naţiunilor, Editura
Licorna, Bucureşti, 1996.
8. Grigore Georgiu, Naţiune, cultură, identitate, Editura Diogene,
Bucureşti,1997.
9. C. Rădulescu-Motru, Etnicul românesc. Naţionalismul, Îngrijire de
ediţie, introducere şi note de Constantin Schifirneţ, Editura Albatros, Bucureşti,
1996.
10. Robert B. Reich, Munca naţiunilor, Editura Paideea, Bucureşti, 1996.
11. Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, Radu Baltasiu, Istoria sociologiei –
teorii contemporane, Editura Eminescu, Bucureşti, 1996.
12. Conceptele umanităţii, coordonator Jean-Michel Besnier, traducere:
Dora Mezdrea, Editura Lider, Bucureşti, 1994.
51

TEMA 2
NAŢIUNILE – OBIECT DE STUDIU SOCIOLOGIC
(STUDIU DE CAZ: NAŢIUNEA ROMÂNĂ)
Identificarea ideologiilor drept sursa interpretărilor neechi-
valente şi eronate ale naţiunilor obligă oamenii, ca „fiinţe sociale”, să-
şi investigheze propria devenire, pentru a cunoaşte disfuncţiile,
vulnerabilităţile, riscurile, ameninţările, stările de pericol şi agresiunile
potenţiale la adresa acestora.
Memoria colectivă, conservată în documente sociale, confirmă
că de-a lungul istoriei scrise naţiunile au fost caracterizate, cel mai
adesea, din perspective ideologice, bazate pe justificări filosofice, dar
şi pe pasiuni, interese şi reprezentări selective, care au inoculat unor
oameni percepţia unui destin diferit de al celorlalţi oameni.
Tema a fost elaborată din nevoia de a argumenta că erorile
produse de abordarea ideologică a naţiunilor pot fi corectate numai
atunci când reperele teoretice ale investigării naţiunilor au ca
fundament recursul la sociologie.
▲ Obiective
– cunoaşterea reperelor teoretice şi dificultăţilor epistemologice
actuale în definirea şi caracterizarea naţiunilor şi a procesorilor de
informaţii care le întreţin;
– relevarea contribuţiei sociologiei româneşti privind definirea şi
caracterizarea naţiunilor, în speţă a naţiunii române, precum şi a
teoriilor actuale ale emergenţei naţiunilor referitor la fundamentarea
nevoii de sociologia naţiunilor;
– dezvoltarea capacităţii de analiză şi utilizare a diferitelor teorii
în cercetarea / investigarea naţiunilor, precum şi identificarea con-
secinţelor perverse ale gândirii şi acţiunii ideologice implicate în
gestionarea naţiunilor.
52

SECŢIUNEA I
NECESITATEA INVESTIGĂRII
SOCIOLOGICE A NAŢIUNILOR
a) Neechivalenţele între „organic” şi „mecanic” în caracte-

rizarea naţiunilor
Europa este arealul în care s-au născut naţiunile, iar limba latină
a consacrat noţiunea din care s-a dezvoltat conceptul, ca expresie a
unei realităţi sociale concrete. Geneza noţiunii de naţiune se găseşte în
latinescul „natio”, cu semnificaţia „naştere”, „seminţie”, având deci,
un înţeles bine definit, ca expresie a capacităţii de reconciliere a
libertăţii omului cu conştiinţa şi condiţia sa, de „fiinţă socială”.
▲ Definirile sociologilor pot servi drept postulate, iar plurali-
tatea de definiţii are avantaje, dar şi dezavantaje, care sunt speculate
de ideologiile constructoare de „state-naţiuni”.1 Astăzi, bătălia se
poartă între cei care afirmă caracterul organic al naţiunii – construit pe
principiul succesiunii de generaţii într-un anumit cadru geo-fizic, şi
cei care caută să impună caracterul artificial, mecanic – conform
căruia naţiunile sunt construite, consolidate în timp de crize, revoluţii,
războaie şi care sacralizează „vechiul” sau „noul”, în funcţie de situaţie,
interes şi conjunctură. Aceste orientări sunt numite generic, orientări
tradiţionaliste, primordialiste (organiciste) şi moderniste (raţionaliste).
▲ Abordările şi orientările sociologice tradiţionaliste (orga-
niciste) afirmă legătura organică, deci continuitatea între „etnic” şi
„naţiune”. De pildă, sociologul Anthony D. Smith susţine „modelul
etnic”, în care esenţiale sunt comunitatea de origine şi cultura autohtonă.
Conform percepţiei sale, naţiunea este „o colectivitate umană derivată
din legăturile de limbă, teritoriu, etnicitate şi religie, ce s-au stabilit
între oameni încă din neolitic”, „un fapt organic înrădăcinat în
procesele sociale umane şi istorice din cele mai vechi timpuri”.2
La rândul său, Garry Johnson afirmă că există două presiuni
esenţiale în constituirea naţiunilor: una care ţine de bagajul genetic al
populaţilor, iar cealaltă care ţine de zestrea ei culturală, care se
sprijină şi se întăresc reciproc. Conform aprecierilor sale, naţiunile,
ca organizări „de tip comunitar”, sunt formule cu rădăcini adânci în
1
2
Apud, Constantin Schifirneţ, Sociologie, p. 171-172.
53

substratul biologic, reprezentând nivelul culminant atins de tipurile de
organizare umană.3
▲ De cealaltă parte sunt cei care afirmă că naţiunile s-au
născut în epoca modernă, fiind create de elite în conjuncturi
geopolitice favorabile. Pentru Peter Rupp, naţiunea reprezintă „o
comunitate de cult politic, având ca obiect de cult un teritoriu şi o
istorie”.4 Ernest Gellner spune că naţiunea este o expresie a vieţii
sociale, a cărei materie primă este cultura şi organizarea. Cu toate
acestea, el apreciază că „naţiunea” nu este un summum de indivizi, ci
„o asociere în rândul căreia fiecare membru are o anumită poziţie
socială, anumite idealuri, drepturi şi îndatoriri, privilegii şi obligaţii”.5
▲ Există o percepţie cvasi-unanimă, conform căreia naţiunea
modernă este grupul uman cu cel mai înalt grad de coeziune socială,
autoritatea socială cea mai indiscutabilă şi apartenenţa cea mai clar
definită. Însă, unii ideologi mai cred că naţiunile rămân la fel ca în
secolul XVIII, închistate în tipare vechi, fără capacitatea de a se
adapta la noile condiţii sociale şi, mai ales, politice. De aceea,
realitatea concretă pe care o definesc rămâne în formă latentă, în faţa
orientărilor spre „universal” şi spre societăţile de tip „globalist”,
ieşind în evidenţă doar atunci când naţiunile sunt agresate.6
b) Nevoia de repere epistemologice în investigarea naţiunilor

Interpretările socialului fac posibile anumite genuri de investi-
gări, de natură filosofică sau ştiinţifică, în funcţie de limitele diverselor
ontologii şi gnoseologii (epistemologii) implicate în investigare.7
▲ Pentru investigarea, definirea şi caracterizarea naţiunilor,
modelarea teoretică (ontologică) este o cerinţă fundamentală. Aceasta
permite analize pertinente ale proceselor sociale care generează şi
3
Apud, Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, Radu Baltasiu, Istoria sociologiei
– teorii contemporane, p. 55.
4
Apud, Septimiu Chelcea, Memorie şi identitate, constructe sociale,
în Memorie socială şi identitate naţională, coordonator prof.univ.dr.
Septimiu Chelcea, Editura I.N.I., 1998, p. 16-17.
5
Ernest Gellner, Naţionalismul, traducere: Anton Lepădatu, Editura
Incitatus, Bucureşti, 2001, p. 11.
6
Thierry Maclet, Republica, excepţie franceză sau idee universală?,
în Identitatea, cetăţenia şi legăturile sociale, Polirom , Iaşi, 2000, p. 122.
7
54

întreţin naţiunile şi confirmă organicitatea naţiunilor în raport cu alte
tipuri de organizări. Cu ajutorul ontologiei se pot identifica organizările
sociale primare, cele derivate (etno-organizări) anterioare formării
naţiunilor, precum şi organizările de tip socio-politic, care transced
naţiunile, respectiv cele regionale, transnaţionale, globale.8
▲ Epistemologia procesuală face posibilă o nouă raportare la
existenţa socială şi, pe cale de consecinţă, raportarea la „naţiuni”, ca
procesualităţi. Investigaţiile respective produc analize scientizate cu
ajutorul suportului informaţional pe care-l conferă disciplinele teoretice
implicate în diagnozele proceselor sociale şi în proiectarea deciziilor
sociale. Ele se pot concretiza în acţiuni cu finalităţi adaptative – care
depind de orizonturile informaţionale în derulare şi în acţiuni cu
finalităţi inovatoare – care promovează un nou orizont informaţional
sau alternative la genurile anterioare de intervenţie în social.9
c) Obiective ale investigării sociologice a naţiunilor

De-a lungul istoriei scrise a omenirii, naţiunile au fost definite
confuz, ca îmbinare de fapte – procese teoretice sau estetice, organice
sau artificiale, individuale sau colective, universale sau particulare,
independente sau dependente, ideologice sau apolitice, statice sau
funcţionale, etnice sau civice, continue sau discontinue.10
Oamenii care au investigat organizările sociale au apelat la
diferite explicaţii oferite de organicism, contractul social, identitatea
colectivă, ori de filosofia istoriei, estetică şi mituri. Fiecare teorie are
un anumit specific şi vicii de fond speculate de ideologi, însă fiecare
porneşte de la o premisă fundamentală: „Naţiunea este palpabilă şi
durabilă, pentru că are în ea sentimentul de existenţă”.11
1. Înţelegerea şi asumarea nevoii de identitate a naţiunilor

Identitatea exprimă, în esenţă, procesul social cu fundament
etno-spiritual, întreţinut de fiecare naţiune în timp istoric prin acţiuni
8
Lucian Culda, Sociologia procesual-organică, p. 79.
9
Dicţionar de sociologie, coordonatori: Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu,
p. 128.
10
11
Gil Delannoi, La sociologie de la nation. Fondements théoriques
et expériences historiques, Paris, Armand Colin, 1999, p. 29.
55

sociale, care-i conferă capacitatea de a fi ea însăşi, adică organizare
socială şi unitate perenă a procesualităţii sociale.
▲ Identitatea nu se defineşte prin mituri, ci prin realităţile
istorice concrete şi prin procesele sociale care au susţinut devenirea
naţiunilor. De aceea, filosoful Emil Cioran, crezând că „miturile unei
naţiuni sunt adevărurile ei” şi că este posibil ca acestea să nu coincidă
cu adevărul, a comis o eroare afirmând că „suprema sinceritate a unei
naţiuni faţă de ea însăşi se manifestă prin respingerea autocriticii,
prin transformarea în realitate a propriilor iluzii” şi îndoindu-se de
faptul că fiecare naţiune nu caută adevărul, ci „puterea”.12
▲ Nevoia de identitate este o cerinţă fundamentală a
conştiinţei naţionale, exprimată prin naţionalism.13 În acest sens,
Petre Ţuţea afirma că „Nimeni nu poate interzice unui popor să-şi
trăiască tradiţia şi istoria cu gloriile şi înfrângerile sale... Când
dispar popoarele, intrăm în Turnul Babilonului”.14
▲ Nevoia de identitate este imperios cerută de necesitatea
conservării spaţiului naţional, teritoriul naţional (,,casa naţiunii”).
Acesta constituie izvorul bogăţiei naţiunii, în care economiştii disting,
de obicei, trei factori de producţie: munca, progresul tehnic şi
capitalul.15 Spaţiul naţional oferă posibilităţi de afirmare a unei elite
politice şi culturale, dar şi masei încorporate în naţiune.
▲ Fiecare naţiune se raportează la etno-spiritualitate şi la
spaţiul definit şi asumat ca spaţiu naţional („casa naţiunii”) prin
mijlocirea organizaţiilor cu funcţii gestionare şi a elitelor sale. Toate
naţiunile au o conştiinţă a spaţiului, iar fiecare naţiune îşi defineşte
propriul spaţiu de vieţuire prin delimitarea acestuia de „spaţiile
negative" – generate de „forţele de fragmentaţie” (feudele) sau de
12
Citat de Tom Gallagher, în Democraţie şi naţionalism în România.
1989-1999, Editura All, Bucureşti, 1999, p. 24.
13
Victor Jinga, Problemele fundamentale ale Transilvaniei, vol.I,
Braşov, 1945, p. 87.
14
322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea, Cu o prefaţă de
Gabriel Liiceanu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 74.
15
Daniel Cohen, Bogăţia lumii, sărăcia naţiunilor, Eurosong &
Book, 1998, p. 38.
56

„forţele înglobante” (imperiile) şi prin construirea unor sisteme şi
dispozitive de protecţie (apărare, siguranţă şi ordine).16
▲ Nevoia de identitate apare pregnant când este deformată şi
agresată de ideologi. Aceştia distrug raporturile informale şi relaţiile
de comunicare între naţiuni şi construiesc organizări socio-politice pe
baze de interese divergente, cu finalităţi conflictuale. Capacitatea de
exprimare a nevoii de identitate este exprimată prin coeziunea
oamenilor şi organizaţiilor în interiorul naţiunilor.
2. Argumentarea nevoii de continuitate în spaţio-temporalităţile

generatoare de valori sociale
Continuitatea în devenirea naţiunilor este rezultanta conexiunilor
organice între procesele sociale productive, gestionare şi integratoare,
pe baza cărora se realizează capacitatea de reproducere sau „starea de
securitate” a acestora.
▲ Continuitatea defineşte procesele sociale organizante care
se dezvoltă în mediul social construit şi întreţinut de naţiuni, pe
fundamentul cărora acestea îşi menţin şi dezvoltă capacitatea de a se
menţine în stări de relativă securitate, adică de a se reproduce
performant. Aceasta exprimă „stările departe de echilibru” generate
de conexiunile dintre organizaţiile cu funcţii productive, gestionare şi
integratoare. Ele sunt exprimate în capacitatea de a produce şi utiliza
resursele naţionale, de a-şi gestiona propriile valori şi interese, de a-şi
asigura stabilitatea şi omogenitatea, de a se adapta la presiunile
care agresează organizaţiile pe care le înglobează, de a rezista la
provocările proceselor sociale evolutive şi de a preveni şi anihila pe
cele dezorganizante.
▲ Continuitatea în timp şi spaţiu este dependentă, în primul
rând, de posibilităţile de satisfacere a nevoilor de resurse.
Resursele sunt necesare pentru satisfacerea „nevoilor sociale”,
devenite „nevoi naţionale”. Expresia „vizibilă” a acestei capacităţi
este ceea ce economiştii numesc „economie sănătoasă”.17 Definitorii
sunt resursele umane, premise şi consecinţe pentru celelalte resurse,
16
Samuel P. Huntington, Ordinea politică a societăţilor în schimbare,
Polirom, Iaşi, 1999, p. 11.
17
John Kennet Galbraith, Societatea perfectă. La ordinea zilei:
binele omului, Eurosong & Book, Bucureşti, 1997, p. 21.
57

întrucât au rolul de a le îmbina organic şi de a le integra în procese
productive de „tip formativ”, asigurând „succesiunea de generaţii”.
▲ Continuitatea unei naţiuni este susţinută de socializările
private şi publice din care se dezvoltă competenţele profesionale şi
socializante ale oamenilor în interiorul organizaţiilor. Fiecare
naţiune îşi gestionează propriile interese, necesităţi şi valori prin
activităţi gestionare specifice, transpuse în evaluări, modele şi
proiecte, care o diferenţiază şi o individualizează în raport cu alte
organizări sociale similare.18
▲ Continuitatea unei naţiuni este întreţinută de statul care
serveşte naţiunea, denumit generic „statul naţional”. Aceasta consti-
tuie expresia politico-juridică şi administrativă prin care naţiunea
protejează, conservă şi susţine activităţile sociale generatoare de valori
sociale. De aici decurge nevoia de întreţinere a „stării departe de
echilibru” a organizaţiilor şi de prevenire a impunerii aşa-numitului
„echilibru socio-politic” prin raporturi formalizate şi relaţii de con-
fruntare între organizaţii.19
3. Cunoaşterea nevoii de socializare a oamenilor în condiţii

securizante
▲ Socializarea este „un proces interactiv de comunicare”, cu
scop de „învăţare socială”,20 finalizată cu integrarea oamenilor în
organizaţii cu funcţii explicite şi cu formarea competenţelor profe-
sionale şi socializante. Interiorizarea normelor şi valorilor sociale
permite oamenilor să-şi însuşească regulile sociale generate de ordinea
socială şi, prin intermediul organizaţiilor, să menţină şi să întreţină „soli-
daritatea socială”, devenită un important proces al „reglajului social”.21
▲ Naţiunile generează şi întreţin mediul social dezirabil
socializării oamenilor în interiorul organizaţiilor cu funcţii sociali-
zante. Acestea oferă mediul organic pentru socializare în concordanţă
cu necesităţile productive, integratoare şi gestionare, fundamental opuse
18
Dimitrie Gusti, Sociologia naţiunii şi a războiului, 1995, p.7.
19
Apud, Claudette Lafaye, Sociologia organizaţiilor, traducere de
Mihaela Zoicaş şi Elisabeta Stănciulescu, Polirom, Iaşi, 2000, p. 22-23.
20
Dicţionar de sociologie, coordonatori Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu,
p. 555-556.
21
Larouse. Dicţionar de sociologie, p. 248-249.
58

cadrului politic construit pe suportul interesului din care decurge
pretinsa socializare proclamată şi asumată de organizările politice.
▲ Naţiunile socializează oamenii prin corpus-ul generator de
valori sociale (poporul). Poporul construieşte organizaţiile care întreţin
şi dezvoltă procese psiho-sociale de transmitere-asimilare a atitudinilor,
concepţiilor, modelelor de comportament, valorilor şi necesităţilor
privind instruirea, adaptarea şi integrarea socială a oamenilor.
▲ Datorită presiunilor de ordin ideologic exercitate astăzi
asupra naţiunilor, oamenii acordă atenţie consecinţelor care decurg
din socializarea politică. Acest proces de învăţare a credinţelor, con-
vingerilor şi atitudinilor politice, îi conştientizează în privinţa efectelor
politicului asupra socialului. Socializarea politică influenţează
sistemul politic şi, pe cale de consecinţă, situaţia oamenilor în
interiorul naţiunii.22
4. Susţinerea nevoii de protecţie în faţa ameninţărilor şi

agresiunilor
▲ Naţiunile fac posibil ca interacţiunile, raporturile şi relaţiile
dintre oameni să fie „simţite şi gândite” pozitiv numai dacă
organizaţiile cu funcţii gestionare sunt capabile să protejeze oamenii
în faţa ameninţărilor şi agresiunilor socio-politice. Interacţiunile,
raporturile şi relaţiile interumane sunt „simţite şi gândite” negativ de
către acei oameni care construiesc altfel de organizări decât cele
sociale, prin raporturi de putere şi nu pe bază de recunoaştere a
valorilor celorlalţi şi de satisfacere a necesităţilor sociale. Consecinţele
sunt procesele sociale dezorganizante, prin excelenţă antinaţionale.
▲ Ameninţările la adresa naţiunilor au ca indicator afectarea
generică a valorilor sociale. Aceasta atrage nevoia de protejare a
valorilor sociale, în primul rând a valorilor umane. Sunt actuale cuvintele
lui Constantin Rădulescu-Motru, care afirma: „Spune-mi pe cine slăveşte
un popor ca să-ţi spun de ce ameninţare se teme în viitor”.23
▲ Agresiunile vizează evident elementul „nuclear” (familia) şi
fundamentul genetic legat organic de patrie. Oamenii care se
22
Elena Nedelcu, Democraţia şi cultura civică, Editura Paideia,
Bucureşti, 2000, p. 15-22.
23
C. Rădulescu-Motru, Puterea sufletească, în Personalismul energetic,
Editura Eminescu, Bucureşti, 1984, p. 350.
59

raportează la o naţiune o percep ca „agresare a sinelui” naţiunii,24 fapt
ce generează reacţia de autoapărare din partea poporului, iar naţiona-
lismul „iese din matcă” şi devine agresiv. De aici decurge nevoia de
responsabilitate a oamenilor pentru prezentul şi viitorul naţiunilor,25
precum şi nevoia de reorganizare a celor agresate şi destructurate.26
5. Explicarea nevoii de întreţinere a capacităţii de repro-

ducere a naţiunilor
▲ Reproducerea naţiunii exprimă, pe fond, capacitatea de
adaptare continuă a acesteia la evoluţiile socio-politice interne şi
internaţionale. Aceasta defineşte capacităţile funcţionale ale oameni-
lor şi organizaţiilor, îndeosebi evitarea situaţiilor sociale patologice şi
crizelor sistemice; identificarea şi contracararea nonviolentă a
agresiunilor sociale; menţinerea competitivităţii în cele mai relevante
domenii sociale; valorificarea proceselor sociale favorabile oamenilor
şi organizaţiilor; menţinerea dinamicii psiho-sociale a poporului;
protejarea şi afirmarea valorilor, intereselor şi necesităţilor sociale;
socializarea continuă a oamenilor în interiorul organizaţiilor.
▲ Procesorii de informaţii întreţinuţi de naţiuni îşi modifică
succesiv posibilităţile funcţionale. Aceasta atrage după sine modi-
ficarea activităţilor sociale, care generează noi necesităţi sociale, iar
cele anterioare capătă alte forme şi amploare. În aceste condiţii se
reproduc, succesiv, nu numai oamenii, ci şi naţiunea, în ansamblul ei.
▲ Reproducerea performantă este expresia capacităţii şi posi-
bilităţilor fiecărei naţiuni de a se menţine în „stare de securitate”.
Aceasta este generată de capacitatea întreţinerii proceselor organizante
şi adaptative, generatoare de informaţii sociale şi valorificatoare de
informaţii sociale.
▲ Cât timp procesele gestionare se realizează în orizonturi
ideologice, controlul pozitiv al reproducerii naţiunii nu este posibil.
Problematica reproducerii nu este sesizabilă de pe poziţii ideologice,
oricare ar fi acestea, şi nici nu i se acordă atenţie de către ideologi.
24
Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, Radu Baltasiu, Istoria sociologiei –
teorii contemporane, p. 323-324.
25
Conceptele umanităţii, coordonator Jean-Michel Besnier, p. 45.
26
Pierre Rosanvallon, Noua problemă socială, Institutul European,
1998, p. 60-61.
60

d) Analiza capacităţii de procesare socială a informaţiilor:
premisa înţelegerii şi caracterizării naţiunilor
▲ Devenirea naţiunilor a presupus reorganizarea comunităţi-
lor identitare (etno-organizări) în funcţie de capacitatea „etnicului”
de a construi şi reconstrui spaţiul de vieţuire. În interiorul naţiunilor,
comunităţile etnice s-au împlinit, s-au regăsit, s-au redescoperit şi au
conservat spiritul comunitar, însă cu o altă înţelegere a sinelui, pe care
l-au îmbogăţit.27
▲ Procesarea informaţiilor semnifică, pe fond, activitatea de
căutare şi culegere a datelor, prelucrarea analitică a acestora în
vederea transformării lor în informaţii ale căror calităţi (concludenţa,
oportunitatea, pertinenţa, relevanţa şi utilitatea) permit luarea
deciziilor care privesc întreţinerea stării de securitate a naţiunii.
Aceasta presupune cunoaşterea aprofundată a proceselor sociale care au
contribuit la devenirea naţiunilor.
▲ Procesarea socială a informaţiilor oferă repere pertinente
privind caracterizarea naţiunilor în orice context socio-politic
determinat. Acestea sunt necesare diagnosticării şi elaborării pro-
gnozelor necesare asigurării fiinţării şi evoluţiei naţiunilor în stare de
securitate.
▲ Numai capacitatea performantă de procesare socială a
informaţiilor conferă oamenilor cu competenţe profesionale şi
socializante posibilitatea de a se implica benefic în întreţinerea
stărilor „departe de echilibru” specifice naţiunilor. Aceasta necesită
investigaţii cu caracter aplicativ, analize cu finalitate explicativă şi
studii menite a pregăti strategii de intervenţie în procesele sociale care
întreţin funcţionarea şi reproducerea naţiunilor.
e) Valenţe şi posibilităţi oferite de investigarea sociologică a

naţiunii
În caracterizarea naţiunilor s-au folosit diferite teorii şi metode
oferite de ştiinţele sociale, însă toate au atins, cel puţin tangenţial,
problema capacităţii oamenilor de a-şi organiza mediul geo-fizic şi de
a-şi conserva spiritul.28
27
28
Idem., p. 76-81.
61

1. Identificarea şi întreţinerea proceselor sociale organizante
▲ Analiza sociologică a naţiunilor confirmă că devenirea
acestora, ca „unităţi sociale în diversitate”, este un proces social
complex încorporat în realitatea istorico-socială concretă, în
concordanţă cu valorile şi necesităţile sociale.
Naţiunile generează şi întreţin procese sociale organizante, adică
benefice în toate sferele vieţii organice, pe care le reflectă prin
capacitatea de asigurare a identităţii şi continuităţii în timp şi spaţiu.
▲ Numai cu ajutorul instrumentelor de cercetare/investigare
oferite de sociologie pot fi identificate şi definite procesele sociale
benefice fiinţării şi afirmării naţiunilor. Pe acest fundament se poate
argumenta că naţiunile se relevă ca „valoare socială” şi nu politică,
deci ca „lumea valorilor sociale”. Sociologii se folosesc de expli-
caţiile filosofice – întrucât filosofia creează valorile, de cele ştiinţifice
– întrucât ştiinţa organizează valorile şi de cele istorice – întrucât
istoria defineşte valorile.29
▲ Definitorii pentru înţelegerea şi caracterizarea naţiunilor
sunt procesele sociale care le întreţin funcţiile şi componentele orga-
nice şi etno-spirituale. Acestea sunt procese organizante, care
conferă fiecărei naţiuni capacitatea de a fiinţa în orice context socio-
politic determinat. În investigarea lor trebuie să se pornească de la
premisa conform căreia, devenirea naţiunilor, ca procesualităţi, este
marcată de continuităţile şi discontinuităţile produse de modalităţile de
procesare socială a informaţiei.
2. Fundamentarea dreptului naţiunilor ca subiect în relaţiile

internaţionale
Coexistenţa naţiunilor (organizări sociale) cu statele (organizări
socio-politice) a fost benefică, dar şi defavorabilă naţiunilor, întrucât
ambele organizări şi-au asumat drepturi şi obligaţii reciproce.
▲ Sintagma „dreptul naţiunilor” („droit des gens”, „Volkerecht”)
s-a născut în practica politico-statală abia în epoca modernă, prin
eliminarea sintagmei „dreptul naturii” de către statele care s-au erijat
în purtători de cuvânt ai naţiunilor. Acesta a fost impus de statele
puternice, care au „împărţit pacea” pentru naţiuni, ca „dreptul între
naţiuni” şi nu „dreptul comun al tuturor naţiunilor”.
29
G.D. Scraba, Sociologie, p. 257.
62

Prin acest artificiu mecanic, dreptul naţiunilor a fost înlocuit cu
dreptul internaţional,30 ca drept al statelor, în funcţie de raporturile de
putere statornicite între ele.
▲ „Dreptul naţiunilor” se raportează, implicit, la exigenţele
vitale ale „universalităţii” naţiunilor şi la valenţele acestora, ca
unităţi sociale în diversitate. „Dreptul unei naţiuni la existenţă –
afirma Papa Ioan Paul al II-lea – este, cu certitudine anterior tuturor
celorlalte drepturi: nimeni, nici un Stat, nici o altă naţiune, nici o
organizaţie internaţională – n-a fost vreodată fondată pentru a
considera că o naţiune determinată nu va fi demnă să existe”.31
▲ „Dreptul naţiunilor” nu se contrapune „dreptului statelor”.
Însă obligă statele să gestioneze naţiunile în funcţie de necesităţi, să
nu construiască raporturi de putere, să nu dezvolte tendinţe expan-
sioniste, să nu oblige naţiunile să se confrunte între ele şi să nu-şi
aroge dreptul de a hotărî soarta naţiunilor în funcţie de conjuncturile
geopolitice şi de interesele construcţiilor socio-politice.
▲ Dreptul internaţional, cu consecinţe pe planul securităţii
naţiunilor, identifică drept subiect entitatea politico-statală (statul).
El stabileşte principii, în spatele cărora se ascunde o ierarhie a
„puterilor”, în funcţie de capacitatea de impunere, de acceptare sau de
receptare a unui anumit tip de raporturi socio-politice.
▲ Confruntarea dintre ideologii a permis naţiunilor să-şi
argumenteze capacitatea de a elimina ierarhizarea puterilor, de a
genera, a construi şi a menţine relaţii de comunicare bazate pe
încredere, sinceritate, susţinere reciprocă şi afectivitate pozitivă.
Această nevoie a decurs din consecinţele generate de permanenta
recurgere la forţă a subiectului – „agresor” (imperii, „centre de
putere”, organizaţii oculte) în întreaga istorie scrisă a omenirii.
▲ Îndeosebi entităţile politico-statale puternice (statele „de
dominaţie”) generatoare şi constructoare de „sfere de influenţă” au
reacţionat şi încă reacţionează faţă de iniţiativele care au încercat să
impună naţiunea ca subiect al relaţiilor internaţionale. Acestea nu
au renunţat la conceptele „echilibrul de forţe” şi „descurajarea”.
30
Hudley Bull, Societatea anarhică. Un studiu asupra ordinii în
politica mondială, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1998, p. 33.
31
Discours de la Sainteté Le Pape Jean – Paul II a la cinquantième
Assemblée Générale de L’Organisation des Nations Unies, New-York,
5 octobre 1995, p. 12-13.
63

Situaţia, elocvent ilustrată în perioada „războiului rece” (un „război al
ideologiilor”), s-a încercat a fi reglementată de către „comunitatea
internaţională” (neclar definită) la apelul şi presiunea naţiunilor.
▲ Recunoaşterea naţiunii ca subiect al relaţiilor „inter-
naţionale” (adică între naţiuni) s-a dovedit însă un proces socio-politic
sinuos. Acesta a fost marcat de asperităţi şi chiar de confruntări, ca
urmare a neechivalenţelor pe care ideologiile le-au generat şi le gene-
rează şi astăzi în definirea sintagmei „naţiuni unite”.
▲ Impunerea naţiunii ca „subiect de drept” în relaţiile inter-
naţionale se loveşte, însă, de aceeaşi agresivitate a abordărilor de tip
ideologic şi de limitele cadrului oferit de abordarea de „tip sistemic”.
Oamenii cu competenţe profesionale şi socializante sunt conştienţi că
ideologii întreţin organizările sociale în „stare de insecuritate”.
▲ Recunoaşterea naţiunii drept „subiectul” de care depinde
„starea socialului”, impune, cu necesitate, ample reconsiderări ale
conceptului de securitate. Acestea sunt necesare, întrucât
abandonarea naţiunilor în mâinile ideologilor nu poate genera criterii
satisfăcătoare de evaluare a „stării de securitate”, nici strategii de
gestionare a naţiunilor în „stare de securitate”.32
f) Naşterea sociologiei româneşti – expresie a necesităţii

explicării „trebuinţelor naţiei”
▲ Sociologia românească s-a născut odată cu extensiunea
capacităţii de investigare şi cunoaştere a mediului geo-fizic şi spiritual
al naţiunii române.
Geneza ei se regăseşte în scrierile istorice ale cronicarilor
Grigore Ureche, Miron Costin, Nicolae Olachus, stolnicul Constantin
Cantacuzino, Ion Neculce, în cronicile oficiale ale ţărilor române, în
scrierile bisericeşti, unde argumentele istorice ale vechimii şi continuităţii
se împletesc cu crâmpeie de descrieri ale locului şi a fizionomiei
„neamului”.33 Primele încercări de investigare sociologică a naţiunii
române sunt regăsite la cărturarul Dimitrie Cantemir (1673-1723),
32
General-maior Lucian Culda, Mondializarea socialului şi insecu-
ritatea omenirii. Posibilitatea gestionării mondialului, în Situaţia statelor
într-o lume în curs de mondializare, Editura Academiei de Înalte Studii
Militare, Bucureşti, 1992, p. 29.
33
64

care a utilizat metoda analitic-descriptivă a realităţii sociale.34 Printre
primii investigatori s-a numărat Ion Ionescu de la Brad (1818-1891).
El a întemeiat metoda monografică de cercetare sociologică (dez-
voltată ulterior de Dimitrie Gusti), a operat cu conceptele om şi
muncă, aşezând la baza întregii activităţi omeneşti „trebuinţele fizice,
intelectuale şi morale”.35
▲ În momentul naşterii sociologiei româneşti, naţiunea română
(„naţia”) exista ca realitate social-istorică concretă. Sociologia
românească s-a născut din studiul istoriei românilor şi din necesitatea
explicării trebuinţelor „naţiei” şi a modalităţilor lor de satisfacere. De
la început s-a definit ca parte integrantă a culturii naţionale, ca „ştiinţă
a naţiei”.36
▲ Întemeietorii sociologiei româneşti au descifrat conexiunile
organice şi etno-spirituale între raţionalitatea istorică şi cea instru-
mentală a naţiunii.
Naţiunea română a fiinţat şi s-a afirmat prin reproducerea perenă
a oamenilor şi organizaţiilor cu funcţii explicite,37 care au asigurat, în
timp istoric, conservarea suportului etnic (ethnos, neam, norod), a
spaţiului de formare şi de vieţuire (patria), a libertăţii pe care a
câştigat-o în lupta cu construcţiile mecanice – imperiile vecine, a
corpus-ului generator de valori sociale (poporul), a gestionarului
nevoilor sale (statul) şi a raporturilor socio-politice dintre acesta şi
oameni (cetăţenia).
▲ Încă de la naşterea sociologiei româneşti, s-a făcut
distincţie clară între „naţie” şi indivizii care trăiau în „patrie”, dar
nu făceau parte din „naţie”. În prima jumătate a secolului al XIX-lea,
„cărvunarul” moldovean Ioniţă Tăutul vorbea în numele „naţiei”,
identificată „cu toţi acei care au un interes pentru patrie”, observând
deosebirea între „naţie” şi „clasa boierilor mari” care au stricat
34
Vezi, pe larg, Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimii romano-
moldo-vlahilor, Bucureşti, 1901.
35
Vezi, pe larg, Victor Slăvescu, Corespondenţa între Ion Ionescu
de la Brad şi Ion Ghica, 1846-1874, Bucureşti, 1943.
36
Istoria sociologiei româneşti, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti 1998, p. 11.
37
Aurel David, Posibilităţi de evaluare a încercărilor de „soluţionare”
a „crizelor politico-militare”, în Situaţia naţiunilor. Surse de insecuritate,
coordonator Lucian Culda, Editura Licorna, Bucureşti, 1999, p. 196-221.
65

„rânduielile” naţiei.38 Revoluţionarii paşoptişti vorbeau, de asemenea,
în numele „naţiei”. Dinicu Golescu folosea cuvântul „patrie” şi
„neam”,39 afirmate prin muncă şi armonie socială, fratele său
Iordache Golescu folosea noţiunile de „neam” şi „norod românesc”,40
iar Ion Ionescu de la Brad (1818-1891) se identifica cu „naţia mea
română”, considerând că „pământul este patria”.41 La rândul său, Ion
Codru Drăguşanu (1818-1884) a înţeles semnificaţia naţiunii după
peregrinajul în Europa între anii 1835-1844, legând existenţa naţiunii
de existenţa statului naţional.42
▲ Primii sociologi români au constatat că naţiunea română
exista sub forma „comunităţilor culturale naţionale”, într-un spaţiu
geo-fizic sfârtecat de imperii. Afirmarea naţiunii române era împie-
dicată de raporturile asimetrice între forma instituţiilor şi conţinutul
realităţii sociale. Pentru a depăşi această stare era nevoie de eman-
ciparea instituţiilor şi de dezvoltare socială.
▲ Din nevoia de sociabilitate şi de întreg a comunităţilor
culturale naţionale care fiinţau pe întregul cuprins al vechii Dacii a
izvorât naţionalismul românesc. Pe suportul acestuia, oamenii cu
competenţe profesionale şi socializante au conceput un program de
redeşteptare naţională, care a avut ca scop realizarea şi păstrarea unităţii
naţionale. Cel mai de seamă reprezentant ai acestui curent de gândire
naţională a fost istoricul revoluţionar paşoptist şi sociologul Nicolae
Bălcescu (1818-1852). El a sesizat că naţiunea română exista de
optsprezece veacuri, în care „n-a vegetat, n-a stat pe loc, ci a mers
înainte, transformându-se şi luptându-se neîncetat pentru triumful
binelui asupra răului, a spiritului asupra materiei, al dreptului asupra
38
Ionică Tăutul, Scrieri social-politice, Cuvânt înainte, studiu intro-
ductiv şi note de Emil Vârtosu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1977, p. 263-270.
39
Dinicu Golescu, Însemnare a călătoriei mele, Constantin Radocivci
din Goleşti, făcută în anul 1824,1825, Editura Tineretului, Bucureşti, 1963.
40
Iordache Golescu, Povăţuire pentru buna cuviinţă, Ediţie îngrijită
de dr. Gh. Paraschiva, Editura Eminescu, Bucureşti, 1975.
41
Vezi, pe larg, S.I. Pop. Concepţia social-economică şi politică a lui
Ion Ionescu de la Brad, în vol. Din gândirea economic progresistă
românească, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.
42
Codru Drăguşanu, Peregrinul transilvan (1835-1844), Editura
Georgescu-Delafras, Bucureşti, 1942, p. 61-62.
66

silei”.43 De asemenea, a considerat că baza „naţiei” este „cetăţeanul”
(„bunul român”), componenta naţiunii române, dar şi componenta umană
a unei „republici democratice”, al unui stat „fără domnie şi boierie”.44
▲ Înţelegerea sensului şi semnificaţiei naţiunii române a
devenit posibilă în momentul în care sociologia românească s-a
constituit ca ştiinţă. În această acţiune s-au implicat autorii Supplex-ului
în Transilvania şi revoluţionarii paşoptişti din cele trei ţări române,
care au luat drept bază casa naţiunii (patria), adică teritoriul vechii
Dacii şi etno-spiritualitatea ancestrală.
▲ În evaluarea fondului, formei şi conţinutului naţiunii
române s-au implicat sociologi, filosofi, istorici, jurişti, dar şi elitele
sociale ale „naţiei”, care au simţit nevoia elaborării unei sociologii a
naţiunii române.
Astfel, pentru Mihail Kogălniceanu (1817-1891), de numele
căruia se leagă toate marile reforme înfăptuite în statul român modern,
naţiunea reprezenta civilizaţia, ca formă de „împlinire a omului prin
om”.45 La rândul său, C. A. Rosetti (1816-1885), cunoscut ca naţio-
nalist în exterior şi individualist (liberal) în interior, a considerat că
obiectul ştiinţei sociale trebuie să fie naţiunea.46
▲ Deci, sociologia românească a redefinit şi nu a născut conceptul
„naţiune română”, din necesitatea de a răspunde nevoilor sale de
identitate şi afirmare. Concluziile primelor investigări socio-logice
confirmă că naţiunea română este o naţiune străveche, cu un substrat
etno-spiritual ancestral, clădit pe credinţa creştină şi cu un fond genetic
specific mediului geo-climatic în care s-a format şi s-a afirmat.47
▲ Sociologia românească, a dezvăluit, de la începuturile sale,
„logica socialului”. În acelaşi timp, a oferit sisteme de referinţă care
au scos oamenii din capcanele inerente orizonturilor ideologice de
interpretare.
43
N. Bălcescu, Mersul revoluţiei în istoria românilor, în Opere,
ediţia G. Zane, tomul I, partea a II-a, Fundaţia pentru Literatură şi Artă
„Regele Carol al II-lea”, Bucureşti, 1940, p. 99.
44
N. Bălcescu, Istoria românilor subt Mihai Viteazul, în Opere, vol.
I, Editura Academiei RPR, Bucureşti, 1953, p. 10.
45
Apud, Augustin Z.N. Pop, Pe urmele lui Mihail Kogălniceanu,
Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1979, p. 59.
46
C. A. Rosetti, Discurs cu ocazia jubileului de 25 de ani ai ziarului
„Românul”, în Scrierile lui C.A. Rosetti, 1887, p. 252.
47
Gil Delanoi, La sociologie de la nation. Fondements théoriques et
expériences historiques, Armand Collin , Paris, 1999, p. 9.
67

SECŢIUNEA A II-A
EVOLUŢII ÎN POSIBILITĂŢILE DE INVESTIGARE
SOCIOLOGICĂ A NAŢIUNII ROMÂNE
a) Teorii folosite în sociologia românească pentru definirea şi

caracterizarea naţiunii
Redescoperirea propriei naţiuni de către români a fost consecinţa
cercetării ştiinţifice a socialului, odată cu „emanciparea naţiei” în
contextul făuririi statului naţional român modern.48 Cercetările socio-
logice au confirmat însemnătatea fundamentală a proceselor sociale în
socializarea oamenilor, în conservarea conştiinţei de sine şi în
implicarea oamenilor cu competenţe profesionale şi socializante în
gestionarea trebuinţelor „cetăţii”.49
Rezultatele cercetărilor sociologilor români au fost puse în
valoare de „ştiinţa etnicului”, care a confirmat unicitatea şi organi-
citatea naţiunii române în diversitatea procesualităţii sociale.
▲ Sociologii români au făcut apel la istorie, iar istoricii nu au
produs studii fără reperele teoretice oferite de sociologie.
Astfel, A. D. Xenopol nu a putut explica devenirea istorică decât
făcând apel la sociologie, cu ajutorul căreia a explicat „seriile istorice”
ale poporului român. Conform percepţiei sale, naţiunile sunt „porţiuni
ale omenirii”, nefiind echivalente. Diferenţele între naţiuni decurg din
formele specifice de satisfacere a cerinţelor concretizate în „producţii
materiale şi spirituale”.50
▲ Elitele socio-politice româneşti de la cumpăna secolelor
XIX-XX au făcut apel la sociologie pentru a învăţa „ştiinţa
guvernării” într-un mediu geopolitic defavorabil naţiunii române.
• Ion C. Brătianu (1821-1891) a simţit nevoia investigării
naţiunii cu ajutorul instrumentarului conceptual pus la dispoziţie de
sociologie. El a perceput naţiunile ca „persoane morale”, alcătuite din
naţionalităţi („poporaţiuni”), care contribuie la formarea naţiunii prin
48
49
I. Ghica, Misiunea românilor, în Scrieri economice, vol. III, Editura
Asociaţiei Generale a Economiştilor din România, Bucureşti, 1937, p. 3.
50
Vezi, pe larg, A.D. Xenopol, Naţiunea română, antologie, îngrijire de
ediţie, studiu introductiv şi note de Constantin Schifirneţ, Editura Albatros,
Bucureşti, 1992.
68

omogenitate, gen comun, energia manifestărilor şi „corpuri vieţuitoare”,
care cresc, înaintează şi se dezvoltă în virtutea principiilor vitale pe care
le încorporează. Personalitatea unei naţiuni depinde, fundamental, de
capacitatea de a-şi asigura autonomia, independenţa şi
suveranitatea.51
• Ion Ghica (1817-1897), a explicat ce este naţiunea şi care sunt
elementele ei constitutive, din nevoia de o apăra împotriva fenomenului
de „înstrăinare”. Elementele constitutive sunt oamenii, învingători sau
învinşi, care s-au luptat pentru o idee (ideea naţională), oamenii care
„lasă urme în trecerea lor pe pământ” şi care „lasă lucrări de acelea
de care se glorifică istoria civilizaţiunii”.52 El credea că datoria fiecărei
„naţii” este de „a căuta să devie mare şi puternică pentru a-şi apăra cu
succes existenţa; fiecare trebuie să poată conta pe sine însuşi, iar nu să
se lase la îndrumarea şi dreptatea celorlalţi”.53
▲ Noi repere privind înţelegerea sensului şi semnificaţiei
naţiunii române au oferit marii sociologi români: Ioan Heliade
Rădulescu şi Mihai Eminescu.
• Ioan Heliade Rădulescu (1802-1872), în lucrările „Echilibru
între antiteze” şi „Amintiri şi impresii ale unui proscris”, a definit
naţiunea prin îmbinarea teoriei echilibrului între antiteze şi a metodei
dialecticii complementărilor cu teoria regenerării naţionale şi teoria
elitelor naţionale. Conform percepţiei sale, izvoarele naţiunii sunt
căutate în „epoca de aur”, începută odată cu pătrunderea creşti-
nismului în Dacia şi formarea poporului român. Naţiunea română, a
fost, de la început, o „societate organizată pe principiile creştinismu-
lui primitiv”, creştinătatea având „drept de cetate” în Dacia.
• Mihai Eminescu (1850-1889), despre care sociologul Ilie
Bădescu afirmă că „este poetul României eterne şi sociologul
României istorice”,54 a investigat naţiunea pornind de la studiul
istoriei naţionale şi pe baza observaţiilor ontologice şi sociologice
nemijlocite. El a constatat că, în pofida vremurilor vitrege, naţiunea
51
Din scrierile şi cuvântările lui I. C. Brătianu, 1821-1891, vol. I,
partea I, Bucureşti, 1903.
52
I. Ghica, Opere, vol. II, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă,
Bucureşti, 1956, p. 16.
53
Idem., vol. II, p. 27.
54
Vezi, „Noua Revistă Română”, serie nouă (an II), nr.1-2, ianuarie-
februarie 1997, p. 114-124.
69

română, străveche, a tins mereu să se integreze în cultura şi civilizaţia
europeană şi universală, prin conservarea spe-cificului naţional.55
Mihai Eminescu a apreciat că pe temeiul rasei s-a afirmat poporul
român, care nu cuprindea întreaga populaţie a societăţii româneşti,
ci numai acele clase care se dovedesc a fi productive. Studiul istoriei
românilor de după anul 1700 l-a făcut să înţeleagă că deasupra
poporului român s-a aşezat o „pătură superpusă”, răsărită din
amestecul scursurilor orientale şi occidentale, care, afirma el, „nu au
nici tradiţii, nici patrie, nici naţionalitate hotărâtă”. Astfel, naţiunea
română, veche, şi-a pierdut individualitatea şi puterea, care au depins
de raportul defavorabil dintre „pătura superpusă” şi „rasa română”.
Pierderea individualităţii s-a datorat – conform percepţiei sale –
acaparării puterii de către „pătura superpusă” şi selecţiei negative a
populaţiei. În acest context au învins „naturile slabe”, capabile să se
adapteze mai bine la un „mediu nedemn” şi s-au creat două ţări: „ţara
legală” şi „ţara reală”, precum şi un „stat fals”, ca „stat în stat”.56
▲ Importante contribuţii sociologice, necesare definirii şi
caracterizării naţiunii române, au adus istoricii-jurişti transilvani,
Simion Bărnuţiu, George Bariţiu şi Vasile Goldiş. Aceştia au abordat
problematica respectivă prin prisma elitelor sociale aflate în spaţiile
negative ale „casei naţiunii”, generate de presiunile expansioniste ale
imperiului habsburgic (apoi austro-ungar).
• Simion Bărnuţiu (1808-1864) a definit naţiunea pornind de la
realitatea timpului său, când românii trăiau în mai multe „societăţi
juridice”. Naţiunea română avea dreptul de a trăi în „societatea ade-
vărată”, înţeleasă ca „voinţă a tuturor”, capabilă să menţină „ordinea
socială” pe bază de raţiune. Astfel de societate trebuia să ia forma
statului naţional, ca „stat juridic”, clădit pe fundamentul dreptului
raţional. Pentru ca statul să fie adevărat, Simion Bărnuţiu considera că
statul trebuie să fie naţional.57
55
M. Eminescu, Articole politice, Editura Minerva, Bucureşti, 1910,
p. 133-134.
56
Idem., Scrieri politice, Editura Minerva, Craiova, 1935, p. 307.
57
S. Bărnuţiu, Dreptulu naturale privatu, Tiparul Tribunei Române,
Iaşi, 1868, p. 261.
70

• George Bariţiu (1812-1893) a definit şi caracterizat naţiunea
pornind de la raporturile socio-politice construite prin forţă de către
Imperiul habsburgic, în care fuseseră înglobaţi românii din Transilvania.
Conform percepţiei sale, naţiunea are ca fundament etnic
poporul (naţionalitatea), căruia „societatea modernă” – clădită pe
libertate şi naţionalitate – îi conferă dreptul de a fi condus de o elită
politică. Însă, agentul social care face trecerea la stadiul de naţiune
(popor condus de o elită politică) este intelectualitatea sa organică,
apărătoarea patriei, „cu rostul şi braţul”. De aceea, la baza renaşterii
naţionale situa acţiunea de cultivare a limbii şi literaturii.58
• Vasile Goldiş (1862-1934) a definit naţiunea pornind de la
relaţia om-natură, care conferă oamenilor posibilitatea de a construi
viaţa socială. Aceasta mai cuprinde şi „cultura morală” (relaţiile om-
absolut) şi „cultura socială” (relaţiile om-om).
Potrivit concepţiei sale, în construirea şi menţinerea acestor relaţii
sunt implicate două elemente fundamentale: ţara (spaţiul, pământul) cu
situaţia ei geografică, condiţiile climaterice, posibilităţile ei economice
şi poporul (corpus-ul social generator de valori sociale), cu aptitudinile,
energiile şi întreg sufletul său.59
▲ Înţelegerea sensului şi semnificaţiei naţiunii române a fost
posibilă din momentul în care, cu ajutorul filosofiei, istoriei şi
dreptului, sociologii români au elaborat teorii sociologice şi modele
bine definite de analiză şi evaluare. Însă, în abordarea problematicii
naţiunii române au fost alocate resursele de cunoaştere oferite de
diferite concepţii, metode şi modele, doctrine şi teorii, de la pozitivism
la teoria solidarităţii omeneşti şi teoria activistă asupra culturii, până
la legităţile etico-sociale şi la concepţiile integralist-deterministe care
guvernează entităţile sociale. Fiecare a adus elemente necesare, însă
nu suficiente în definirea naţiunii române.
• Pozitiviştii au identificat noi repere în caracterizarea naţiunii.
Astfel, Spiru Haret (1851-1912) – întemeietorul metodei monografice
de investigare a „socialului” –, a definit naţiunea pornind de la societate,
înţeleasă ca un corp social. Concepţia sa sociologică (exprimată în
58
George Bariţiu, Scrieri social-politice, Editura Politică, Bucureşti,
1962, p. 4.
59
Vasile Goldiş, Scrieri social-poltice şi literare, Editura Facla,
Timişoara, 1956, p. 255.
71

lucrarea „Mecanica socială”) s-a bazat pe un model matematic de
cercetare a fenomenelor sociale, având drept sistem de referinţă „spaţiul
social”, iar ca element central individul – considerat agentul vieţii
sociale, apoi grupurile sociale. Naţiunea era caracterizată ca „societate
în stare socială”, cu un echilibru social durabil, însă „starea de
echilibru” nu înseamnă „stare de repaus”.
La rândul său, G.D. Scraba, situându-se pe poziţia
pozitivismului dialectic, a făcut apel la filosofie şi la ştiinţă pentru a
defini sociologia ca ştiinţă a organizării sociale, singura capabilă să
explice naţiunea. El a pornit în investigarea naţiunii de la necesităţi
sociale, pentru a ajunge la valori sociale,60 definitorii pentru oameni,
ca fiinţe sociale.
▲ Diversele teorii sociologice elaborate în prima jumătate a
secolului XX au pus noi pietre de temelie în definirea şi caracte-
rizarea naţiunii române.
• Constantin Dimitrescu-Iaşi (1849-1923), prin „teoria so-
lidarităţii omeneşti”, a definit naţiunea pornind de la societate,
considerată un „imens laborator de producere a mijloacelor de
trai”.61 A concluzionat că naţiunea, ca „organizare concretă a
societăţii”, nu trăieşte numai prin bani şi prin produsele sale
economice, ci îşi câştigă dreptul la existenţă prin „contingentul de
muncă intelectuală”.
• Acordarea priorităţii produselor culturale în definirea naţiunii a
condus la alte percepţii, care au întregit cunoaşterea. Astfel, Virgil I.
Bărbat (1897-1931), promotorul teoriei activiste asupra culturii, a
abordat problema naţiunii cu ajutorul sociologiei culturii şi a edu-
caţiei, considerând că naţiunea trebuie să aibă două caracteristici
fundamentale: dinamism şi armonie.62
▲ În timp, în gândirea sociologică românească s-au construit
marile sisteme de gândire cu „pecete naţională” care au adus ele-
mente noi în definirea şi caracterizarea naţiunii.
• Petre Andrei (1891-1940), întemeietorul unui sistem socio-
logic bazat pe o concepţie integralist-deterministă, a pornit de la
60
Vezi, pe larg, G.D. Scraba, Sociologie.
61
Vezi, pe larg, Constantin Dimitrescu-Iaşi, „Maragna” sau nevoia
de hrană, în „Revista pedagogică”, Bucureşti anul I, nr.4, 1891.
62
Virgil I. Bărbat, Premisele umane ale cunoaşterii moderne, Bucureşti,
1925.
72

societate, ca organizare, ajungând la forma concretă de popor – definit
ca „un fenomen natural, brut, înrudit prin limbă, sol comun, instincte
etc.”, şi apoi la naţiune, care constituie „o comunitate civilizată care
se creează încet, ca produs cultural înzestrat cu o voinţă morală, cu
conştiinţă unitară”. Conform concepţiei sale, procesul evoluţiei naţiu-
nii este bazat pe principiul continuităţii instituţiilor în schimbare şi pe
activitatea inovatoare a individului.63
• Dimitrie Drăghicescu (1875-1943), promotorul teoriei „aristo-
cratizării maselor şi a democratizării culturii”, a pornit în definirea
naţiunii de la conştiinţa naţională – ca formă de individualizare a
societăţii şi „un produs, o formă a devenirii istorice”. A definit
naţiunea, ca „realitate etico-socială”, evidenţiind rolul „oamenilor de
seamă” în menţinerea conştiinţei naţionale şi în afirmarea naţiunilor.64
• Nicolae Petrescu (1886-1954), adeptul sociologiei comparate,
analizând problema diferenţierilor sociale, locale şi de epocă produse,
în chip natural, de procesele sociale, a constatat că acestea se
manifestă în limbă, obiceiuri şi mentalităţi, cauza şi efectul fiind
factorul etnic rezultat din condiţiile de loc şi timp ale unui grup care a
atins o anumită unitate.65 El aprecia că valorile naţionale sunt limba,
obiceiurile şi mentalităţile, iar diferenţierile naţionale sunt
artificiale, în sensul că definesc proiectul conştient al oamenilor, ca
forme provizorii de organizare socială.
• Pentru Alexandru Claudian (1858-1962), naţiunea era o
realitate socială independentă de factorul biologic al rasei, o „societate
evoluată, clădită pe necesităţi”. Pentru orice naţiune cultura este
definitorie, întrucât, reuşeşte să dezvolte ceea ce „datorăm caracterului
naţional, dar şi elementele de valoare general-omenească”.66
• La rândul său, Eugeniu Sperantia (1888-1972) afirma că
naţiunea este „formaţiunea socială care serveşte în gradul cel mai
înalt spiritualitatea omenească”.67 Conform concepţiei sale, naţiunea
63
Petre Andrei, Sociologie generală, Ediţia a II-a, Editura Academiei,
1970, p. 433.
64
D. Drăghicescu, Le rol de l’indvidu dans le détérminisme social,
F.R. de Ruddval Editeurs, Paris, 1904, p. 308.
65
Vezi, pe larg, N. Petrescu, Principiile sociologiei comparate,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1994.
66
Vezi, pe larg, Al. Claudian, Cercetări filosofice şi sociologice, Iaşi,
1935; Al. Claudian, Cunoaştere şi suflet, Iaşi, 1940.
67
E. Sperantia, Viaţa, spirit, drept şi stat, în „Gând românesc”,
1938, p. 160.
73

are două valori supreme: idealul naţional – care prezidează viaţa
şi unitatea naţiunii şi Dumnezeu – care prezidează viaţa şi unitatea
spirituală. Când amândouă domină simultan, una înfăptuieşte unitatea
din noi, iar cealaltă unitatea dintre noi.68
b) Ideologii implicate în caracterizarea naţiunii române

După a doua jumătate a secolului al XIX-lea s-a declanşat o largă
acţiune de investigare a naţiunii, în care au fost implicate doctrinele şi
curentele politice generate de gândirea ideologică românească a acelor
vremuri.69 În acest demers au coexistat şi s-au confruntat, după
aprecierea sociologului Dimitrie Gusti, trei tipuri de abordări teoretice:70
spiritualismul naţional, materialismul naţional şi empirismul naţional.
▲ Teoria empirismului naţional se regăseşte în diferite forme
în doctrinele politice ale poporanismului, ţărănismului, neo-
liberalismului, conservatorismului, evoluţionismului, precum şi în
aşa-numita „sociologie elitist-etnocratică”.
• Poporanismul, bazat pe teoria ocolirii fazei capitaliste a căii de
dezvoltare a societăţii româneşti izvorâtă din confruntarea lui Constantin
Stere (1864-1936) cu doctrina social-democrată, a devenit curent
„sociologic” prin critica evoluţionismului marxist şi evidenţierea rolului
revoluţionar al clasei de mijloc.71 Poporanismul a folosit noţiunile de
popor – definit corect ca „totalitatea creatorilor de bunuri materiale”
şi naţiune – definită incomplet, al cărei suport fundamental era
considerată ţărănimea, forţa ei vitală.72
Din poporanism s-a născut ţărănismul, cu teoria „ţară de ţărani”,
iar M. Ralea, unul din promotori, spunea că „toate societăţile manifestă
fizionomia elementelor lor dominante în producţia economică”.73
Această doctrină politică a produs teoria „necesităţii sociale”, conform
68
Eugeniu Sperantia, Mic tratat de valori (Valoarea ca gest de
convergenţă vitală), în „Transilvania”, an.73, nr.5-6, 1942, p. 25.
69
70
D. Gusti, Sociologia naţiunii şi a războiului, Ediţie îngrijită de Ilie
Bădescu, Editura Floarea Albastră, Bucureşti, 1995, p. 26.
71
Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, Radu Baltasiu, Istoria sociologiei.
Teorii contemporane, p. 82-102.
72
Vezi, Constantin Stere, Social-democraţie sau poporanism?, Ediţie
şi prefaţă de Mihai Ungheanu, postfaţă de Ilie Bădescu, Editura „Porto-
Franco”, Galaţi, 1996.
73
M. Ralea, Intelectualii şi ţărănimea, în „Dreptatea”, din 9 ianuarie 1928.
74

căreia legea creşterii naturale a populaţiei generează nevoia socială
crescândă de alimente, deci populaţia este dependentă de resurse.
• Neoliberalismul, prin Ştefan Zeletin (1882-1934) – fondatorul
sociologiei statului, considera că procesul natural al evoluţiei sociale
era, în fapt, o dezvoltare de la structura economică spre aşezămintele
juridico-politice, care se altoiesc pe această structură, în care rolul
burgheziei era fundamental.74 Conform concepţiei sale, dezvoltarea
socială creează organizaţii sociale care se dezvoltă treptat, în mod
organic.75
• Conservatorismul politic a generat aşa-numitul conservatorism
sociologic, reprezentat prin P. P. Carp (1837-1919), care considera că
statul nu poate rămâne indiferent la mizeria celei mai mari părţi a naţiunii,
ţărănimea, fără să întrevadă soluţii sociale. La rândul său, Titu Maiorescu
(1840-1917) a elaborat „teoria formelor fără fond”, conform căreia
fiecare popor este unicat, cu idei şi instituţii proprii. De aceea, un popor
nu poate împrumuta ideile şi instituţiile altor popoare mai înaintate,
în civilizaţie, întrucât acestea sunt pentru el „forme fără fond”.
▲ În definirea şi caracterizarea naţiunii române s-au implicat,
cu deosebire, evoluţionismul, dar, în mod deosebit, etno-centrismul.
• Evoluţionismul, prin Henri Sanielevici, a definit naţiunea
română pornind de la cei doi factori a evoluţiei sociale: „lupta de
clasă” şi „psihologia de rasă”, apreciind că prioritară pentru compa-
rarea naţiunilor este psihologia de rasă.76
Aşa-numita „sociologie elitist-etnocratică”, în fapt doctrină
politică, a pornit în definirea naţiunii române de la importanţa
individului, grupurilor sau structurilor sociale în evoluţia socială
(„oamenii aleşi”, elite), din care rezultă că societatea se structurează
în elite şi mase, între care este o veşnică opoziţie.
• A.C. Cuza, pe baza viziunii organiciste, a dezvoltat ideile lui
Nicolae Bălcescu, Simion Bărnuţiu, Mihai Eminescu şi B.P.Haşdeu,
contrapunând ideea naţională ideii liberale. El a pornit în definirea
naţiunii de la „poporaţie” – ca totalitate a indivizilor, dezvoltată în
anumite limite geografice, economice, etnice şi politice, care cuprinde
74
Vezi, Ştefan Zeletin, Burghezia română. Originea şi rolul ei
istoric, Editura Cultura naţională, Bucureşti, 1925.
75
Ştefan Zeletin, Istoria socială, Bucureşti, 1927, p. 7.
76
H. Sanielevici, Cercetări critice şi filosofice, Editura Librăriei
H. Steinberg, Bucureşti, 1916, p. 398.
75

naţiunile şi rasele, dar şi grupurile şi clasele diferite ale grupărilor
umane.77 Principiul „poporaţiei” este principiul civilizaţiei, deoarece
aceasta îşi perfecţionează continuu organizarea şi instituţiile, iar
„poporaţia în stare de civilizaţie formează naţia”.78
• Nicolae Paulescu (1868-1931) a dezvoltat o sociologie politică,
de natură naţionalist-creştină, abordând naţiunea prin „teoria
instinctelor şi pasiunilor sociale”. Conform părerii sale, naţionalismul
devine explicit numai atunci când românismul este în pericol, ameninţat
de asalturile alogene.79
• Nichifor Crainic (1889-1972) a dezvoltat o sociologie
spiritualist-creştină, abordând naţiunea pornind de la societate – un
organism ale cărei funcţii vii sunt profesiile. El a considerat că
organizarea socială dezirabilă este corporaţia, a văzut în „structura de
clasă” o „creaţie diabolică de tip marxist”, iar în lupta de clasă un
mijloc de dezagregare socială. De aceea, a apreciat că organismul
social nu poate fi alcătuit din funcţii negative, concurenţiale, ci din
funcţii creatoare, complementare.80
• Traian Brăileanu (1882-1947), în lucrarea „Teoria comunităţii
omeneşti” (publicată postum) a aplicat metoda sistemică în plan social,
fiind creatorul unui sistem de filosofie socială, în cadrul căruia
sociologia a devenit ştiinţa raporturilor dintre comunităţi. Conform
percepţiei sale naţiunea este „comunitatea morală cea mai largă”,
distingându-i 6 puteri: biologică, morală, religioasă, estetică, economică
şi politică. Traian Brăileanu afirma că prioritară este puterea morală,81
militând pentru „naţionalizarea elitelor”.
c) Etnicul – ca „stare de spirit” a naţiunii

Factorul-premisă în devenirea naţiunii române este etnicul – ca
stare de spirit – pe care s-a fundamentat conştiinţa de sine a oamenilor
care s-au raportat peren la geneză şi au vieţuit împreună în aceeaşi
77
A.C. Cuza, Despre poporaţie. Statistica, teoria şi politica ei, Ediţia a
II-a, Bucureşti, 1929, p. 429.
78
A.C. Cuza, Cuzismul, Iaşi, 1928, p. 13.
79
Vezi, pe larg, N. C. Paulescu, Traité de psyhologie medicale, vol. I-
III, Bucarest, 1919-1922.
80
Nichifor Crainic, Ortodoxie şi etnocraţie, Editura „Cugetarea”,
Bucureşti, p. 186.
81
Traian Brăileanu, Naţiunea şi puterile sociale, în „Însemnări
sociologice”, anul IV, nr.3, p. 19.
76

patrie.82 Ea încorporează în sine procesele sociale identificate de marii
sociologi români Constantin Rădulescu-Motru şi Dimitrie Gusti.
▲ Constantin Rădulescu-Motru (1868-1957), promotorul teoriei
personalismului energetic, afirma că fundamentul unei naţiuni îl
constituie „înrudirea de sânge, corelaţiunile strânse cu pământul şi
multe alte legături de minte şi de inimă, stabilite în decursul unei
lungi convieţuiri între locuitorii unei ţări.”83 De aici rezultă că
„etnicul este sufletul unei naţiuni”, adică „unitatea de viaţă legată de
o orientare conştientă”.84 La baza etnicului se află, după percepţia sa,
„conştiinţa comunităţii”, care se exprimă sub forma conştiinţei
originii (sub denumirile de ethnos, gens, natio, ethnicus), a conştiinţei
limbii şi a conştiinţei comunităţii de destin.
▲ Dimitrie Gusti (1880-1955), fondatorul Şcolii sociologice de
la Bucureşti,85 definea naţiunea ca „realitate sintetică, în înţelesul că
ea formează o totalitate, un întreg viu, indivizibil, cu neputinţă de a fi
redus la indivizii care o compun sau la o singură parte din fiinţa ei”.
El a fost convins că „naţiunea este cea mai complexă unitate
socială”,86 o „comunitate etnică naturală” care se realizează „printr-
un efort de fiecare clipă, prin voinţa de a fi, de a trăi şi de a lupta”.
Conform percepţiei sale, naţiunea nu poate fi, deci, desfăcută
„de substratul ei etnic, de populaţia care o compune, de trăsăturile ei
rasiale specifice, de masa ereditară, de însuşiri fizice şi psihice care
nu-i aparţin decât ei”.87
d) Repere teoretice şi dificultăţi metodologice actuale în defi-
nirea şi caracterizarea naţiunilor
Naţiunile au făcut obiectul a două genuri de investigaţii cu
capacităţi explicative neechivalente: investigaţii de tip cauzal şi
investigaţii de tip sistemic, fiecare cu posibilităţi, dar şi cu limite.88
82
83
C.Rădulescu-Motru, Andrei Bârseanu şi naţionalismul, 1924, p. 17.
84
C. Rădulescu-Motru, Etnicul românesc. Naţionalismul, Îngrijire de
ediţie, introducere şi note de Constantin Schifirneţ, Editura Albatros, Bucureşti,
1996, p. 111-113.
85
Constantin Schifirneţ, Sociologie, p. 24-27.
86
Vezi aprecierile, la Dimitrie Gusti, Sociologia naţiunii şi a răz-
boiului, p. 4-7.
87
D. Gusti, Ştiinţa naţiunii, în Enciclopedia României, I, Statul,
Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1938, p. 17 şi urm.
88
77

1. Posibilităţi şi limite oferite de analiza determinist-cauzală
a naţiunilor
Investigarea naţiunilor în cadrul analizei determinist-cauzale
impune acceptarea unei relaţii simultane între cauză-efect şi scopuri-
mijloace, impuse de teoria cauzalităţii sociale. Analiza determinist-
cauzală se bazează pe principiul statisticii.89 Dacă naţiunile sunt
investigate în limitele acestei metodologii, se ajunge la concluzia că
existenţa socială, deci organizarea socială, este guvernată de anumite
„legi”,90 deci nu de procese sociale.
2. Posibilităţi oferite de analiza sistemică a naţiunilor

Teoria generală a sistemelor explică atât echilibrul, cât şi
schimbarea, prezervarea sistemului, dar şi conflictul intern.91
▲ Analiza de „tip sistemic” aplicată în cazul naţiunilor face
posibilă o altă interpretare a determinismului propriu socialului,92
ca obiect în sine şi ca suport informaţional al investigării unei
anumite clase de organizări. Componentele naţiunii, ca sistem social,
devin: „actorul” – ca unitate socială, adică subiectul individual sau
colectiv al naţiunii; „actorul social” – realizat de un actor orientat
spre ceilalţi actori şi „status”-ul (sau rolul) – ca subsistem organizat al
actorului sau actorilor care ocupă „status”-uri şi acţionează unii faţă
de alţii în termenii unor orientări reciproce date.93
▲ Analiza sistemică produce tipuri politice de naţiuni.94 Po-
trivit conceptelor specifice ale paradigmei sistemice (,,complexitate”,
89
Serge Moscovici, Fenomenul reprezentărilor sociale, în vol.
Reprezentările sociale, coordonare şi prefaţa: prof.univ.dr. Adrian Neculau,
Societatea Ştiinţifică & Tehnică S.A., Bucureşti, 1995, p. 59, 64 – 67.
90
Ştefan Celmare, Perspective epistemologice, Editura Universităţii
„Al.I.Cuza” Iaşi, 1993, p.35-49, 70-87.
91
Ludwig von Bertalanffy, Théorie générale des systémes. Physique,
biologie, psychologie, sociologie, philosophie, Dunod, Paris, 1973, p. 201.
92
Vezi, Mihai Drăgănescu, Societatea ca sistem, în Ştiinţa conducerii
societăţii, Editura Politică, Bucureşti, 1971.
93
Anton Carpinschi, Cristian Bocancea, Ştiinţa politicului, vol. I,
Editura Universităţii Al.I.Cuza, Iaşi, 1998, p. 197.
94
Vezi, Sergiu Tămaş, Abordarea sistemică în ştiinţa conducerii, în
Studiul sistemelor în ştiinţa conducerii, Editura Academiei RSR, Bucureşti,
1979, p. 26-27.
78

„structuri”, „funcţii”, „mecanisme de autoreglare” etc.),95 naţiunile
pot fi investigate secvenţial ca organizări sociale, cu precizarea că ele
sunt considerate „complexităţi”, deci organizări aflate în „stări
aproape de echilibru”, deci relativ stabile.
e) Teorii actuale ale emergenţei naţiunilor

Pornind de la piatra de temelie pusă de sociologul Dimitrie Gusti
în definirea şi caracterizarea naţiunii române, demersurile sale sunt
continuate, astăzi, destul de firav, de istorici, şi inadecvat de poli-
tologi, deveniţi, în majoritate, sclavii mirajului globalizării.96
Concluziile sociologului român sunt confirmate de rezultatele
investigaţiilor specificului etnic al popoarelor în diferite epoci istorice.
Istoricul G.D. Iscru argumentează că, odată apărute, naţiunile devin
principalele permanenţe ale istoriei.97 Pe acelaşi făgaş se înscrie şi
sociologul Constantin Schifirneţ, care apreciază că naţiunile au
geneze diferite, în etno-organizarea din care au evoluat.98
1. Posibilităţile oferite de „teoria latenţelor”

Continuator al ideilor şi perspectivei înţelegerii profunde a
naţiunilor, deschise de Dimitrie Gusti, este astăzi sociologul Ilie
Bădescu, care a elaborat o nouă paradigmă de abordare a problematicii
complexe a naţiunilor, cea a identităţii naţionale.99 Pe baza acestea, a
elaborat o nouă abordare a unităţii de substrat (sau „specific etnic”) al
popoarelor, prin teoria latenţelor sufleteşti difuze. Pe baza acesteia, a
ajuns la concluzia că afirmarea naţiunilor este „un proces care coboară
adânc în milenii şi are continuitatea memoriei colective, a unităţii
etnospirituale profunde şi complete, acoperind toată harta etnică şi
întreaga voinţă populară”, deci „naţiunea este o sinteză specială între
un sentiment şi o nouă idee colectivă”. Sociologul Ilie Bădescu este
convins că naţiunea poate fi înţeleasă şi caracterizată numai prin
depăşirea oricăror abordări de tip ideologic şi identificarea tuturor
95
Dorin Rădulescu, Stelian Minoiu, Emil Stan, Introducere în teoria
sistemelor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 22.
96
97
G.D.Iscru, Naţiune, naţionalism, românism, Casa de Editură şi
Librărie Nicolae Bălcescu, Bucureşti, 1997, p. 21.
98
Vezi, discuţia, la Constantin Schifirneţ, Sociologie, p. 169-174.
99
Ilie Bădescu, Teoria latenţelor, Editura ISOGEP-EUXIN, Bucureşti,
1997, p. 128-129.
79

proceselor sociale, îndeosebi a celor etno-spirituale, care fundamentează
posibilitatea şi necesitatea elaborării unei „sociologii a naţiunii”.100
2. Posibilităţi oferite de analiza procesual-organică

Paradigma procesual-organică – elaborată relativ recent de
către sociologul Lucian Culda – propune să se investigheze naţiunile,
ca şi celelalte organizări sociale, luându-se în considerare natura
informaţional-energetică a proceselor sociale care le întreţin.
Conform acestei paradigme, investigaţia are relevanţă numai dacă se
acceptă că oamenii şi organizaţiile funcţionează ca procesori de
informaţii sociale.
Cercetarea de tip procesual-organic oferă un model nou de
analiză a naţiunilor, conferind instrumente şi soluţii verificabile în
existenţa socială, întrucât porneşte de la premisa: „naţiunea este
produsul şi expresia capacităţii oamenilor de a funcţiona de pe poziţii
informaţionale noi, diferite de cele anterioare”.101
Paradigma procesual-organică oferă repere care justifică ipoteza:
naţiunile sunt procesualităţi, adică organizări sociale aflate în „stări
departe de echilibru”, în raport de care se diferenţiază toate celelalte
tipuri de organizări sociale, de la familie la organizare statală, de la
procesele rurale la manifestările culturale, de la organizările militare la
organizările economice. Lucian Culda a ajuns la concluzia că „naţiunea
reprezintă principala formă de fiinţare a organizărilor etnice”,
întrucât numai etno-organizările au posibilitatea de auto-conservare prin
modificări succesive a capacităţilor funcţionale, deci prin reproducere
sub formă de naţiuni.102
Concluzie:
Naţiunile au devenit obiect de studiu sociologic din necesitatea
înţelegerii corecte a sensului, semnificaţiei şi devenirii lor, pentru a
argumenta perenitatea şi caracterul lor organic şi a combate
abordările empirice ale ideologiilor generatoare de construcţii
mecanice (<feude> şi <imperii>).
100
Vezi, pe larg, Ilie Bădescu, Teoria latenţelor, p.129-158.
101
Lucian Culda, Emergenţa şi reproducerea naţiunilor, Editura
Licorna, Bucureşti, 1997, p.124-157.
102
Detalii, la Lucian Culda, Procesualitatea socială; Idem., Emergenţa
şi reproducerea naţiunilor; Idem., Organizaţiile.
80

SECŢIUNEA A III-A
ELEMENTE DE SUSŢINERE A SCOPURILOR PROPUSE

1. Naţiunile au devenit obiect de studiu sociologic din nevoia
investigării lor ştiinţifice, ca o consecinţă a neechivalenţei între
„organic” şi „mecanic” în înţelegerea şi caracterizarea lor, precum şi
a prevenirii transformării lor de către ideologi, în „state-naţiuni”,
după chipul „centrelor de putere”. Implicarea sociologiei în definirea
naţiunilor este necesară pentru a decela modalităţile de gândire care
afirmă caracterul „organic” al naţiunii – construit pe principiul
succesiunii de generaţii – şi cele care impun caracterul ei artificial,
„mecanic” – conform căruia naţiunile sunt construite, consolidate în
timp de crize, revoluţii, războaie şi care sacralizează vechiul sau noul
în funcţie de conjunctură.
2. În investigarea naţiunilor este nevoie de epistemologie pentru
a face deosebire între abordările empiriste şi raţionaliste şi a identifica
posibilităţile oferite de modelarea ontologică, cu ajutorul căreia se
pot caracteriza organizările sociale primare, cele derivate (etno-
organizări) anterioare emergenţei naţiunilor, precum şi organizările
care transced naţiunile, respectiv cele transnaţionale. În acelaşi timp,
se pot dezvălui procesorii de informaţii, organizările sociale pe care
le generează şi le întreţin, precum şi procesele sociale care se pot
produce (organizante şi dezorganizante).
3. Investigarea actuală a naţiunilor răspunde unor nevoi de
apărare şi protecţie în faţa ameninţărilor şi agresiunilor: nevoia de
identitate – ca unitate în diversitate, cerută imperios de necesitatea
conservării matricilor spirituale, a spaţiului naţional, a credinţei
„neamului”, a menţinerii autorităţilor publice naţionale; nevoia de
continuitate în spaţio-temporalităţile generatoare de necesităţi şi
valori sociale – care asigură reproducerea naţiunii sau „starea de
securitate”, capacităţile de a produce şi utiliza resursele naţionale, de
a gestiona propriile valori şi interese conştientizate ca nevoi naţionale,
de a asigura omogenitatea, de a se adapta la presiunile interne şi
externe care agresează socio-organizările pe care le înglobează;
nevoia de socializare a oamenilor în condiţii securizante – în primul
rând socializarea politică, prin presiunile pe care naţiunea le face
81

asupra „politicului” prin organizaţii cu funcţii socializante; nevoia de
pro-tecţie a oamenilor în faţa ameninţărilor şi agresiunilor, care
impune nevoia de responsabilitate pentru propriul destin; nevoia de
reproducere a naţiunii – ca organizare socială cu finalităţi
integratoare.
4. Elementul fundamental pentru înţelegerea şi caracterizarea
sociologică a naţiunilor este capacitatea de procesare socială a
informaţiilor, proprie oamenilor, ca fiinţe sociale. Aceasta a condus la
constituirea organizărilor sociale primare, din care s-au dezvoltat
organizările sociale derivate, numite etno-organizări, care au generat,
apoi, naţiunile – ca organizări sociale derivate din etno-organizări.
Naţiunile sunt, deci, rezultatul competenţelor interpretative ale
oamenilor, în cadrul procesualităţii sociale, gestionate de oameni în
raport de necesităţi.
5. Capacitatea de investigare sociologică a naţiunilor creează
posibilitatea identificării şi menţinerii proceselor sociale organizante
şi afirmării „dreptului naţiunilor” ca subiect în relaţiile interna-
ţionale, condiţii fundamentale pentru fiinţare şi afirmare, adică pentru
a se menţine în „stare de securitate”.
6. Evaluarea sensului dat naţiunilor se poate obţine prin cer-
cetarea gândirii sociologice româneşti, a cărei naştere a fost posibilă
din necesitatea explicării „trebuinţelor naţiunii române”. Ea a avut
un sprijin real în cunoaşterea istoriei poporului român, în definirea
naţiunii române implicându-se, deopotrivă istorici, ideologi, psihologi,
jurişti, sociologi. Din analiza gândirii acestora, se pot trage concluzii
privind doctrinele şi teoriile care au fundamentat, în timp, înţelegerea
şi caracterizarea naţiunii române.
7. Sociologia oferă multiple posibilităţi de investigare a naţiunilor,
întrucât, aşa cum demonstrează sociologia românească, utilizează teorii
performante, foloseşte informaţiile păstrate în memoria socială şi oferă
ideologilor informaţiile necesare socializării lor şi prevenirii exceselor
derivate din abordările doctrinare specifice ideologiilor violente.
8. Concluzia desprinsă din abordarea sociologică a naţiunii
române este că fundamentul etnic, procesele sociale sau schimbul
permanent de idei, continua acumulare de cunoştinţe prin care oamenii
devin „fiinţe sociale”, precum şi capacitatea etnicului de a organiza
societatea, sunt definitorii în fiinţarea naţiunilor. Rezultatele cerce-
tărilor sociologice, sintetizate de cei doi mari sociologi, Constantin
82

Rădulescu-Motru şi Dimitrie Gusti, confirmă că „etnicul este sufletul
unei naţiuni” şi că „naţiunea este cea mai complexă unitate socială”.
9. Investigarea naţiunilor prin instrumentele sociologiei moderne
oferă repere teoretice pertinente pentru înţelegerea şi caracterizarea
acestora, dar relevă şi dificultăţile metodologice generate de limitele
genurilor de investigaţii cu capacităţi explicative neechivalente, cum
sunt cele de tip cauzal şi de tip sistemic.
10. Continuarea investigaţiilor este cerută de noile posibilităţi
oferite de două teorii recente ale emergenţei naţiunilor: teoria la-
tenţelor, a sociologului Ilie Bădescu – care, pe baza paradigmei
identităţii naţionale, susţine că „naţiunea este o sinteză specială între
un sentiment şi o nouă idee colectivă” şi teoria procesual-organică, a
sociologului Lucian Culda, care susţine că oamenii şi organizaţiile,
funcţionând ca procesori de informaţii sociale, fac posibile procesele
sociale organizante şi dezorganizate, precum şi reproduceri ale
organizărilor sociale în modalităţi care sunt marcate de discontinuităţi
ce întreţin stările „departe de echilibru”, ca stări naturale ale
organizărilor sociale, inclusiv ale naţiunilor.
11. Afirmăm necesitatea ca investigarea naţiunilor să se desfă-
şoare în cadrul „sociologiei naţiunilor”, utilizând posibilităţile deschise
de gândirea sociologică românească începând cu Ion C. Brătianu, care
poate fi socotit întemeietorul unei sociologii a naţiunii şi terminând cu
Dimitrie Gusti, prin „Sociologia naţiunii”. Aceasta este cerută astăzi de
oamenii cu responsabilităţi pentru soarta „cetăţii”, pentru a identifica
liniile de propăşire a fiecărei naţiuni, ca unitate în diversitate şi pentru a
argumenta că naţiunile continuă să rămână unităţile sociale definitorii
ale omenirii.

1. Care este explicaţia faptului că naţiunile au devenit obiect de
studiu sociologic?
2. De ce este nevoie de epistemologie în investigarea naţiunilor
şi ce rol are procesarea socială a informaţiilor în acest demers?
3. Care este sensul şi semnificaţia date naţiunii române de către
Nicolae Bălcescu şi Mihai Eminescu?
4. Ce teorii sociologice şi doctrine politice au fost implicate în
definirea şi caracterizarea naţiunii române?
83

5. Care sunt concluziile desprinse din gândirea sociologilor
Constantin Rădulescu-Motru şi Dimitrie Gusti privind naţiunile?
6. Ce dificultăţi metodologice şi pragmatice generează limitele
investigaţiilor de tip cauzal şi sistemic?
7. Care sunt reperele oferite de teoria latenţelor, respectiv teoria
procesual-organică privind investigarea şi definirea naţiunii?
8. De ce este nevoie astăzi de sociologia naţiunilor?
9. Căror nevoi sociale răspunde investigarea actuală a naţiunilor?
10. Ce demersuri trebuie întreprinse pentru ca naţiunile să fie
recunoscute şi acceptate ca „subiect” în relaţiile internaţionale?

3. Ilie Bădescu, Teoria latenţelor, Editura ISOGEP-EUXIN, Bucureşti,
1997.
6. Gil Delannoi, La sociologie de la nation. Fondements théoriques
et expériences historiques, Paris, Armand Colin, 1999.
7. Daniel Cohen, Bogăţia lumii, sărăcia naţiunilor, traducere de
Alina Mihaela Creţu, Eurosong & Book, 1998.
8. Ernest Gellner, Naţionalismul, traducere: Anton Lepădatu, Editura
Incitatus, Bucureşti, 2001.
9. Dimitrie Gusti, Sociologia naţiunii şi a războiului, Editura Floarea
10. G.D.Iscru, Naţiune, naţionalism, românism, Casa de Editură şi
Librărie Nicolae Bălcescu, Bucureşti, 1997.
11. Istoria sociologiei româneşti, coordonator Ştefan Costea, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1998.
12. C.Rădulescu-Motru, Etnicul românesc. Naţionalismul, Îngrijire
de ediţie, introducere şi note de Constantin Schifirneţ, Editura Albatros,
Bucureşti, 1996.
84

TEMA 3
GENERATE DE INTERACŢIUNILE DINTRE OAMENI
PENTRU SATISFACEREA NECESITĂŢILOR SOCIALE
Acceptarea definirii naţiunilor ca „forme de comunitate umană
stabilă”, constituită istoriceşte pe baza unităţii de limbă, de viaţă
economică şi de factură psihică, manifestate în particularităţile specifice
ale culturii naţionale, ale conştiinţei comune şi ale destinului comun”1
generează confuzii şi consecinţe perverse în planul înţelegerii proceselor
sociale care întreţin naţiunile. Acestea sunt procesualităţi, deci se află în
permanenţă în „stări departe de echilibru”, generate de interacţiunile
oamenilor pentru satisfacerea necesităţilor. în modalităţi care decurg din
capacitatea lor de procesare a informaţiilor.2
Tema a fost elaborată din nevoia de a argumenta că necesităţile
unei naţiuni nu sunt politice, ci sociale, şi a explicita consecinţele
perverse pe care le produc gândirea şi acţiunea politică în planul
explicării devenirii naţiunilor.
▲ Obiective
– înţelegerea proceselor sociale întreţinute de oameni în spaţiul
public, precum şi a raţiunii sociale a procesorilor de informaţii implicaţi
în organizarea şi funcţionarea naţiunii;
– cunoaşterea genurilor de necesităţi sociale exprimate de
naţiuni şi conexiunile cu funcţiile acestora în condiţiile unui mediu
social stabil sau instabil;
– dezvoltarea capacităţii de analiză şi evaluare a proceselor sociale
benefice fiinţării şi afirmării naţiunilor şi argumentarea consecinţelor
produse asupra oamenilor prin satisfacerea necesităţilor sociale.
1
Dicţionar explicativ al limbii române, Ediţia a II-a, p. 670.
2
Lucian Culda, Emergenţa şi reproducerea naţiunilor, p.10.
85

SECŢIUNEA I
NECESITĂŢILE NAŢIUNILOR
(„TREBUINŢELE NAŢIILOR”)
a) Conexiunile organice între „necesităţi” şi funcţiile naţiunilor

Naţiunile fiinţează şi se afirmă prin intermediul oamenilor în
interiorul organizaţiilor. Aceştia sunt procesorii informaţiilor sociale
care susţin procesele sociale dezirabile reproducerii naţiuni în modalităţi
care întreţin stările „departe de echilibru”.
▲ Necesităţile sociale (sinonime cu nevoile şi trebuinţele)
decurg din cerinţele funcţionării naţiunilor, fiind specifice „fiinţei
sociale” şi comunităţilor la care aceasta se raportează. Fundamentale
sunt întreţinerea mediului social care asigură funcţionarea organizaţiilor
(nevoia de comunitate), motivarea oamenilor pentru performanţe profe-
sionale satisfăcătoare (nevoia de a genera valori sociale), rezolvarea
conflictelor interne sau a conflictelor cu construcţiile mecanice – feudele
şi imperiile (nevoia de protecţie), controlul asupra spaţiului geo-fizic în
care fiinţează (nevoia de gestionare) etc.
▲ Naţiunile generează şi întreţin mediul social necesar atât
conştientizării de către oameni a propriilor necesităţi, cât şi al
satisfacerii acestora prin acţiuni sociale în cadrul organizaţiilor cu
funcţii explicite. Acestea nu pot fi înţelese în cadrul teoretic specific
ideologiilor şi doctrinelor politice, care sunt concurente sau se con-
fruntă între ele.
▲ În interiorul organizaţiilor încorporate de naţiune, nece-
sităţile asumate şi recunoscute devin „necesităţile naţiunii”. Acestea
pot fi satisfăcute numai prin activităţi productive, expresie a
libertăţii umane.3 Numai prin activităţi productive (munca
generatoare de valori sociale) o naţiune se dezvoltă ca procesualitate
socială şi se menţine ca mediu social favorabil pentru dezvoltarea
oamenilor, ca fiinţe sociale. Toate acestea încorporează în ele activităţi
cu finalităţi explicite, generate de munca omenească.4
3
Vlăsceanu, p.387-389;
4
Apud Dumitru Murăraşu, Naţionalismul lui Eminescu, Editura Pacifica,
Bucureşti, 1994, p. 195;
86

▲ „Necesităţile” de fiinţare şi de satisfacţie, care pot fi latente
sau manifeste, sunt exprimate organic de funcţiile naţiunii, Acestea
sunt necesităţi-premisă generate de funcţia productivă (resurse, materii
prime, produse finite, tehnologie etc.), necesităţi – scop, generate de
funcţia gestionară (organizarea şi funcţionare, protecţia oamenilor şi
organizaţiilor şi soluţionarea conflictelor) şi necesităţi reproductive,
generate de funcţia integratoare (construirea şi menţinerea organizaţiilor
cu funcţii explicite).
▲ Relevante sunt necesităţile sociale care definesc, întreţin şi
susţin libertatea oamenilor şi buna organizare şi funcţionare a
fiecărei naţiuni. Buna organizare socială nu generează „omul politic”,
ci fiinţa socială – consecinţa şi expresia socializării. Nevoia de raportare
la geneză şi la patrie explică de ce oamenii au nevoie de rădăcini într-o
lume transnaţională şi de ce au nevoie de comunitate.5
▲ Posibilităţile de satisfacere decurg din poziţia oamenilor în
cadrul organizaţiilor cu funcţii explicite şi din dinamismul nece-
sităţilor individuale, aflate în evoluţie şi schimbare. Fiecare naţiune
are necesităţi de fiinţare (primare) – ca nevoi de subzistenţă, de
securitate, de dragoste şi apartenenţă, de prestigiu, de status social.
În acelaşi timp, fiecare naţiune are necesităţi de satisfacţie (afirmare)
– ca nevoi de coeziune, omogenitate, unitate, identitate, a căror
satisfacere depinde de posibilităţile şi modalităţile de a produce
resurse, dar şi de a gestiona naţiunea în condiţii securizante.
b) Genurile de necesităţi specifice naţiunilor

Necesităţile unei naţiuni sunt necesităţi explicite, publice, care
decurg din stările „departe de echilibru”. Rolul fundamental în satisfa-
cerea acestora revine oamenilor, ca procesori de informaţii sociale,
precum şi organizaţilor publice specializate.6 Generic, fiecare naţiune,
ca organizare socială cu funcţii explicite, încorporează trei genuri
de necesităţi sociale exprimate în „nevoia de resurse”, „nevoia de
comunitate” şi „nevoia de protecţie”.
5
Peter P. Druker, Societatea post-capitalistă, Editura Image, Bucureşti,
1999, p. 124.
6
87

1. Nevoia de resurse
▲ Orice naţiune are nevoie atât pentru fiinţare, cât şi pentru
afirmare, de resurse, ca modalităţi de satisfacere a primelor „nece-
sităţi sociale”.7 Acestea exprimă organic capacitatea de a le produce şi
de a le folosi în raport de necesităţile sociale, precum şi procesele
sociale care-i asigură funcţionalitatea, continuitatea şi reproducerea.8
▲ Producerea de resurse este prioritară în devenirea fiecărei
naţiuni. Aceasta se datorează faptului că odată cu producerea de
resurse, organizaţiile produc şi oamenii implicaţi în funcţionarea lor.
Organizaţiile productive întreţin „spaţii publice”, care contribuie la
profesionalizarea şi socializarea oamenilor.
▲ „Bătălia pentru resurse” între „naţional” şi „transnaţional”
ori „supranaţional” este pierdută de naţiunile incapabile să dezvolte
capacităţi performante de procesare socială a informaţiilor. De
aceea, naţiunile care au capacitatea de a procesa performant informaţiile
sociale îşi protejează resursele informaţionale, energetice şi umane
împotriva tendinţelor acaparatoare ale corporaţiilor transnaţionale sau
supranaţionale din care se naşte „imperialismul economic”.
1/1. Resursele informaţionale

▲ Resursele informaţionale sunt constituite din informaţiile
sociale („energiile”) de care dispune o naţiune pentru gestionarea
propriilor necesităţi sociale („nevoia de resurse”, „nevoia de comu-
nitate” şi „nevoia de protecţie”). Acesta constituie expresia capacităţii
oamenilor şi organizaţiilor cu funcţii explicite de a procesa informaţiile
sociale,9 adică de a le transforma în utilităţi.
▲ Naţiunile, ca organizări sociale, procesează fundamental
diferit informaţiile sociale faţă de construcţiile socio-politice mecanice
(feude sau imperii). Procesările specifice acestora sunt, în esenţă,
empirice sau determinist-cauzale, având ca domeniu de referinţă „feno-
menele sociale” sau sistemul în care fiinţează anumiţi oameni.
▲ Resursele informaţionale diferă de la naţiune la naţiune,
întrucât fiecare naţiune reacţionează selectiv la procesările interoga-
7
Tratat de sociologie, sub coordonarea lui Raymond Boudon, tra-
ducere din limba franceză de Delia Vasiliu şi Anca Ene, p. 397.
8
Lucian Culda, Emergenţa şi reproducerea naţiunilor, p. 126, 207-208.
9
Lucian Culda, Organizaţiile, p.70-72.
88

tive (simbolice şi interpretative) şi la produsele acestora. Proprietăţile
lor determină o naţiune să fie sensibilă la anumite procesări simbolice
sau interpretative, să le stimuleze sau să le descurajeze şi să valorifice
rezultatele lor pentru a-şi menţine stările „departe de echilibru”.
▲ Resursele informaţionale ale unei naţiuni pot fi rezultatul
unor procesări simbolice (doctrinare, conceptuale) – specifice
grupurilor socio-politice sau interpretative (strategice) – specifice
grupurilor socio-profesionale. Ambele categorii au importanţă vitală,
întrucât sunt purtătoare de „sens şi semnificaţie” şi au capacitatea de a
interpreta procesele sociale, de la generare până la consecinţe.10
▲ Resursele informaţionale au finalitate dezirabilă dacă
procesorii de informaţii (oameni şi organizaţii) efectuează procesări
interpretative (bio-informaţionale). Însă, capacităţile interpretative au
limite, fapt ce creează disfuncţii şi dezorganizări dificil de evaluat în
timp real, întrucât procesorii de informaţii aparţin, de regulă, unui
anumit orizont interpretativ.11
▲ Resursele informaţionale devin resurse de putere ale
naţiunilor numai dacă se definesc în raport de procesele sociale
organizante. Prin cercetarea teoretică a proceselor sociale se obţin
interpretări dezirabile conştientizării consecinţelor disfuncţionale ale
utilizării unor teorii socio-politice în interiorul „socialului”.
▲ Atât timp cât naţiunile se raportează la procesări diferite,
care pot fi chiar incompatibile, posibilităţile şi ritmurile de repro-
ducere sunt diferite. De aceea, neechivalenţa posibilităţilor naţiunilor
de a asimila rezultate ale procesării interpretative particularizează
modalităţile în care se reproduc.
1/2. Resursele energetice

▲ Resursele energetice ale unei naţiuni sunt rezultatul material
al energiilor (informaţiilor) încorporate în resursele informaţionale.
Ele au ca mediu de producere procesele abiotice şi ca premisă producţia
informaţională ce decurge din procesări interpretative, fiind finalitatea
materializată a acestora.
10
Idem., Orizonturi informaţionale nesatisfăcătoare de gestionare a
naţiunilor, în Situaţia naţiunilor. Surse de insecuritate, coordonator Lucian
11
Lucian Culda, Emergenţa şi reproducerea naţiunilor, p. 190.
89

▲ Resursele energetice se individualizează sub formă de
obiecte folositoare oamenilor ca „trebuinţe” de fiinţare, satisfacţie şi
afirmare. Acestea sunt numite generic bunuri materiale, semnificând
tot ceea ce este destinat satisfacerii nevoilor individuale sau comune,
naţionale.
▲ Resursele energetice sunt, fie creaţii individuale (ale
oamenilor), fie creaţii comune (ale organizaţiilor), în funcţie de
rolul social al oamenilor şi organizaţiilor, dar mai ales de
capacităţile productive. Acestea satisfac o necesitate explicită şi sunt
disponibile în anumite cantităţi, în funcţie de capacitatea naţiunii de a
le produce. Ştiinţele sociale le diferenţiază în raport de domeniul de
referinţă cu care operează. În fapt, acestea cuprind tot ceea ce consti-
tuie obiectul unui drept sau al unor obligaţii.
1/3. Resursele umane

▲ Resursele umane ale unei naţiuni (oamenii ca fiinţe sociale)
reprezintă expresia capacităţii acesteia de a se reproduce pe plan
biologic, dar şi social. Ele sunt definitorii pentru orice naţiune,
constituind premise, dar şi consecinţe pentru celelalte două tipuri de
resurse, întrucât resursele informaţionale şi energetice se realizează
numai prin intermediul oamenilor.12
▲ Resursele umane constituie parte integrantă a „avuţiei
naţionale”. Aceasta explică de ce sunt supuse presiunilor mult mai
violente din partea construcţiilor mecanice (feude sau imperii, „centre
de putere”) decât resursele informaţionale şi energetice.
▲ Numai omul, ca „fiinţă socială”, poate preveni ruperea
legăturilor organice care constituie suportul „comunităţii” şi poate
reface aceste legături în cazul în care acestea au fost deformate de
către construcţiile mecanice.13 În existenţa naţiunilor au fost momente
dificile, însă „fiinţa socială” a reconstruit mediul social din nevoia perma-
nentă de patrie, ca „spaţiu public” pe care l-a conservat ca „spaţiu
spiritual”, raportându-l la „geneză” prin „succesiunea de generaţii”.
▲ Procesorii de informaţii construiţi de naţiuni (oameni şi
organizaţii) contribuie la realizarea resurselor informaţionale şi
12
Robert Reich, Munca naţiunilor, Editura Paideea, Bucureşti, 1996,
p. 9.
13
Aurel V. David, Naţiunea. Între „starea de securitate” şi „criza
politico-militară”, Editura Licorna, Bucureşti, 2000, p. 77.
90

energetice prin relaţiile de conlucrare care decurg din interacţiunile
şi raporturile dintre oameni în interiorul organizaţiilor, ca urmare a
socializării acestora. De aceea, pregătirea şi instruirea profesională,
educaţia cetăţenească sau religioasă a oamenilor presupun procesări
interpretative continue, prin care organizaţiile cu funcţii explicite
acţionează deliberat asupra oamenilor cu competenţe profesionale şi
socializante.
▲ Naţiunile care au capacitatea să-şi protejeze resursele
umane pot preveni procesele sociale dezorganizante şi respinge
agresiunile informaţionale. Afirmaţia este verificabilă astăzi, în
condiţiile în care asupra naţiunilor şi statelor naţionale se exercită
presiuni, în scopul declarat sau ascuns de orientare a „politicii” şi
economiei acestui mileniu pe alte baze decât cele naţionale.
2. Nevoia de comunitate
▲ Omul nu se poate menţine şi afirma decât în „comuniune cu
semenii”, adică în „comunitate”. Aceasta întreţine procesele sociale
specifice conştiinţei de sine a naţiunii, care generează interpretări
specifice ale situaţiei şi poziţiei sale în raport cu alte naţiuni sau cu
organizările socio-politice (transnaţionale, supranaţionale, „centre de
putere”) şi menţine sau dezvoltă continuu procese şi construcţii
simbolice proprii.14
▲ Capacitatea de satisfacere a nevoii de comunitate dezvoltă
trăsăturile specifice etnicului fondator din care decurge specificul
naţional. Satisfacerea acestor necesităţi conferă naţiunii capacitatea de
legitimare în raport cu alte organizări sociale similare, exteriorizată prin
sentimente, mentalităţi şi credinţe care întreţin identitatea naţională şi
conservă conştiinţa naţională exprimată şi exteriorizată prin naţionalism.
▲ Conştiinţa şi identitatea naţională întreţinute de nevoia de
comunitate constituie suportul pe care se clădeşte „naţionalitatea” în
expresia sa etnică, juridică şi psihologică.15 Naţionalitatea exprimă
conexiunile dintre procesorii de informaţii (resursele umane – oameni,
organizaţii, comunităţi, etno-organizarea, stat) şi spaţio-temporalitatea
14
Elena Florea, Naţiunea. Realităţi şi perspective, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 111.
15
George Sofronie, Principiul naţionalităţilor în dreptul internaţional
public, Bucureşti, 1929, p. 18.
91

specifică naţiunii (normarea juridică şi administrarea socială) care
generează procesele sociale integratoare (psihologia naţiunii).16
▲ Satisfacerea nevoii de comunitate întreţine coeziunea,
omogenitatea, solidaritatea şi unitatea naţiunii, absolut necesare
pentru afirmarea propriei identităţi. Acestea definesc elementele de
raţionalitate, legitimare, identitate şi motivare socială, între care se
menţine echilibrul necesar pentru ca socializarea oamenilor să
construiască corect poziţia şi situaţia lor socială.17 Nevoia de
comunitate este sinonimă cu nevoia de libertate.
2/1. Coeziunea naţiunii

Coeziunea unei naţiuni constituie expresia capacităţii de
conştientizare de către oameni, ca fiinţă socială, a posibilităţilor pri-
vind realizarea obiectivelor comune (comunitare), în cadrul relaţiilor
de comunicare bazate pe încredere, sinceritate, susţinere reciprocă şi
afectivitate pozitivă.
▲ Relaţiile de comunicare între oameni sunt întreţinute de
credinţa naţiunii (religia), de tradiţia istorică a teritoriului naţional
(„casa naţiunii”) şi de cultura naţională. Acestea sunt evidenţiate în
dreptul public şi privat de „pactul social” prin care oamenii recunosc
şi acceptă regulile convieţuirii (spiritul de comunitate).
▲ Coeziunea asigură conformarea oamenilor la normele so-
ciale şi la ordinea socială, modificându-şi opiniile şi comportamentele
în acord cu acestea. În acelaşi timp, generează oamenilor un grad
ridicat de satisfacţie, confort psihologic şi sentimentul de securitate, iar
situaţiile de anxietate determină o creştere a coeziunii.
▲ Fundamentală în asigurarea coeziunii unei naţiuni este
credinţa naţiunii (religia).18 Aceasta semnifică raportarea la „absolut”
în forme şi prin ritualuri care întreţin spiritul de comunitate şi pere-
nitatea succesiunii de generaţii, până la geneză. O naţiune cu un grad
ridicat de coeziune exprimă organic consensul şi adeziunea oamenilor
la obiectivele comune, precum şi relaţiile de cooperare între oameni,
dar şi între organizaţiile cu funcţii explicite.
16
Vezi, discuţia, la Constantin Schifirneţ, Sociologie, p. 174.
17
322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea, p. 46-47.
18
Conceptele umanităţii, coordonator Jean-Michel Besnier, p. 83-84.
92

▲ Un rol determinant în menţinerea coeziunii unei naţiuni
revine conştiinţei de sine, exprimată prin „naţionalism”. Acesta se
exprimă ca o componentă procesual-organică a ordinii naturale şi
universale şi întreţine ideea de unitate în diversitate.
▲ Sursa destrămării coeziunii unei naţiuni este politicianismul.
Acesta îi afectează unitatea spirituală, o sfârtecă în bucăţi şi nu este
capabil să genereze relaţii bazate pe comunicare între oameni, ci numai
pe raporturi formalizate, structurate şi întreţinute din interes.
2/2. Omogenitatea naţiunii

▲ Naţiunea are capacitatea de a gestiona procesele sociale care
unifică sau standardizează „status”-urile sau rolurile sociale. Ca-
racterul său organic presupune o omogenizare educaţională, culturală,
simbolică, instituţională etc. Relaţia omogenizare – diversificare este
una din cele mai dinamice relaţii pe care le cunosc astăzi naţiunile aflate
sub presiunile proceselor socio-politice transnaţionale şi supranaţionale.
Liantul omogenizării socio-spirituale este cultura naţională.
▲ Omogenitatea unei naţiuni este expresia capacităţii oamenilor
de a întreţine procesele sociale organizante generate de spaţiul social
amenajat. Aceasta defineşte capacitatea oamenilor cu competenţe pro-
fesionale şi socializante, precum şi a organizaţiilor cu funcţii explicite
de a preveni şi elimina diferenţele sociale, spirituale sau structurale.
▲ Omogenitatea unei naţiuni este marcată de specificul etniei
din care s-a dezvoltat, dar şi de „pecetea” etniilor („minorităţile
naţionale”) care se infiltrează şi se stabilesc prin presiuni sau sunt
acceptate în spaţiul naţional de către etno-organizarea care a
construit „patria”. Însă, rolul de amplificator în acest proces îl are
structura de clasă, adică modalităţile în care se impun şi menţin
raporturile socio-politice rezultate în urma producerii şi repartizării
resurselor, precum şi diversitatea ideologiilor care se nasc şi se
confruntă în interiorul naţiunii.
▲ Gradul de omogenitate al unei naţiuni, care exprimă
caracterul ei organic, este influenţat de capacitatea de a se forma şi
dezvolta în limitele unei anumite etno-organizări (comunităţi). De
regulă, „o naţiune – afirmă sociologul Lucian Culda – este plauzibil
să se constituie în limitele unei anumite etno-organizări”, însă „este
plauzibil să înglobeze mai multe etno-organizări, care sunt conexate
93

prin mai multe tipuri de relaţii, care au anumite proprietăţi informa-
ţionale comune sau similare”.19
▲ Rolul asigurator al acestei omogenităţi revine „corpus”-ului
generator de valori sociale (poporul) construit pe suportul etnicului
fondator. Prin intermediul acestuia naţiunea se defineşte peren ca mediu
dezirabil pentru socializarea oamenilor. Etnicul fondator conservă şi
transmite obiceiuri, caractere sau norme de comportament, menţine pre-
zenţa „sinelui naţional” şi întreţine identitatea naţiunii.20
2/3. Solidaritatea naţională

▲ Solidaritatea este expresia unei comunităţi „de interese, idei,
credinţe, sentimente, opinii, generatoare ale unui mod unitar de
acţiune”.21 Aceasta are ca fundament solidarismul, susţinut de „nevoile
naţiei” pentru întreţinerea şi menţinerea armoniei sociale.
▲ În interiorul naţiunilor oamenii se asociază din necesităţi
sociale, deci solidaritatea este organică, generată şi întreţinută de
organizaţiile cu funcţii explicite (productive, gestionare şi integra-
toare). Aceasta nu rezultă din omogenizarea socială a oamenilor, ci din
diferenţierile generate de procesele sociale în interiorul cărora oamenii
desfăşoară activităţi cu finalităţi productive, gestionare şi integratoare.
▲ Solidaritatea oamenilor întăreşte identitatea naţiunilor,
precum şi capacitatea de a armoniza motivaţiile şi acţiunile oame-
nilor în respect pentru semeni.
Fiecare naţiune construieşte norme sociale şi defineşte valori
sociale, ca „bunuri comunitare” (naţionale), iar oamenii integraţi în
organizaţii îşi asumă şi respectă obligaţiile („datoriile”) faţă „de sine”
şi faţă de comunitate.
▲ Naţiunile capabile să întreţină stările „departe de echilibru”
se caracterizează printr-un înalt grad de solidaritate a oamenilor
integraţi în organizaţii, numită generic „solidaritatea naţională”.
Aceasta nu este „mecanică” (soliditate), specifică construcţiilor socio-
politice (feude sau imperii), în care oamenii se „asociază” sub presiunile
19
20
Vazi, discuţia, la Gil Delannoi, La sociologie de la nation.
Fondements théoriques et expériences historiques, p. 14-15.
21
Dicţionar de sociologie, coordonatori: Cătălin Zamfir şi Lazăr
Vlăsceanu, p. 596.
94

exercitate de un „centru de putere”, cu toate că nu trăiesc sentimente si-
milare, nu aderă la aceleaşi valori şi credinţe, nu au voinţe convergente.
2/4. Unitatea naţiunii

▲ Unitatea naţiunii este expresia stărilor „departe de echilibru”
care-i asigură caracterului organic şi forma definitorie de integrare
funcţională a oamenilor şi organizaţiilor în corpul naţiunii, ca unitate
socială. „Naţiunea – afirma sociologul Dimitrie Gusti – este singura
unitate socială care îşi ajunge sieşi, în înţelesul că nu cere pentru
deplina ei realizare o unitate mai cuprinzătoare, fiind în stare să-şi
creeze o lume proprie de valori, să-şi stabilească un scop în sine şi să-şi
afle mijloacele de înfăptuire, adică forţa de organizare şi propăşire în
propria sa alcătuire. Nici o altă unitate socială nu ocupă un loc
asemănător în domeniul vieţii sociale”.22
▲ Unitatea fiecărei naţiuni este legată organic de unitatea
spaţiului naţional (,,casa naţiunii”). Acesta reprezintă pământul pe
care s-a format naţiunea şi care-i asigură capacitatea de satisfacere a
necesităţilor. Pentru naţiune, „spaţiul naţional” constituie „zestrea
geo-fizică” amenajată social.
▲ Unitatea spaţiului, ca spaţiu social amenajat, întreţine
unitatea naţiunii numai dacă aceasta este capabilă să-şi menţină
funcţia gestionară, adică numai dacă statul naţional, prin
organizaţiile construite de popor, este capabil să-l apere şi să-l
conserve. Mediul geo-fizic şi spiritual întreţinut de naţiune devine
spaţiu public (în esenţă spaţiu social), unde oamenii şi organizaţiile
desfăşoară activităţi generatoare de valori sociale şi au posibilitatea să-
şi gestioneze necesităţile („trebuinţele”), ca „treburi publice” („rei
publica”).
▲ Definitorii în menţinerea unităţii fiecărei naţiuni sunt
organizaţiile cu funcţii integratoare explicite. Interacţiunile, raporturile
şi relaţiile dintre acestea sunt susţinute de aceeaşi „credinţă a naţiunii”
(religia), dominanta sa simbolică. În interiorul ei, biserica naţională
devine modalitatea organică de exprimare a spiritului comunitar şi
organizaţia care conservă, dezvoltă, întreţine şi susţine spiritul de
unitate a naţiunii.
22
Dimitrie Gusti, Ştiinţa naţiunii, în Opere, p. 492.
95

3. „Nevoia de protecţie”
▲ Numai naţiunile, ca organizări sociale, protejează oamenii
şi organizaţiile împotriva insecurităţii şi agresivităţii mediului
socio-politic sub presiunea căruia fiinţează şi întreţin relaţii de
comunicare. Insecuritatea mediului socio-politic este provocată de
raporturile de dominaţie politică, economică şi socială construite de
ideologi şi de constrângerile şi privaţiunile impuse. Agresivitatea
exprimă comportamentul verbal sau acţional ofensiv al unor oameni
sau grupuri socio-politice, orientat spre umilirea, minimalizarea sau
chiar suprimarea fizică a celorlalţi.23
▲ Cele mai frecvente agresiuni sunt cele socio-politice, care au
ca ţinte, de regulă, simbolurile, imaginile sociale, anumite orga-nizaţii
sau capacitatea de reproducere a naţiunii. Acestea iau forma presiuni-
lor dezorganizante selective sau a presiunilor ori acţiunilor distructive.
Ele au ca sursă o opţiune ideologică, în spatele oricăror manifestări
violente ilustrate de „bătălia pentru resurse” aflându-se o ideologie.
▲ Principala sursă de agresare a unei naţiuni se află în
interiorul acesteia, fiind exprimată prin acţiunile ideologilor care au
reuşit, prin forţă şi persuasiune, să construiască statul ca „raport de
putere”. Ea se conjugă, de regulă, cu agresiunea produsă din afara
„casei naţiunii” prin ideologiile antinaţionale, care construiesc „centre
de putere”. Ideologii care se implică, din interes, în social şi reuşesc să
acceadă la putere, creează „două lumi” diferite în corpul naţiunii, una
care domină şi controlează, iar cealaltă dominată şi controlată. Ei admi-
nistrează naţiunile prin „centralizare decizională" sau „ideologizare
totală”24 cu ajutorul „oligarhiei politice” – denumită de către sociologii
Ilie Bădescu şi Radu Baltasiu, „clicocraţie”,25 – de cele mai multe ori
în „conlucrare” cu „grupările internaţionaliste” de orice factură.
▲ Rolul fundamental pentru întreţinerea nevoii de protecţie
este protecţia socială. Aceasta cuprinde un set de măsuri necesare
asigurării unui anumit nivel de bunăstare şi securitate socială pentru
23
24
Mariana Ioviţu, Bazele politicii sociale, Editura „Eficient”, Bucureşti,
1997, p. 17.
25
Prof. univ. dr. Ilie Bădescu, cercetător Radu Baltasiu, Fiinţa na-
ţională sub agresiune (I), în „Gândirea militară românească”, serie nouă,
nr. 2 / 1998, p. 131-137.
96

toţi oamenii, numiţi ideologic „populaţie” şi, în mod special, pentru
anumiţi oameni sau grupuri de oameni aflaţi în dificultate.26 În funcţie
de capacitatea de a asigura protecţia socială a oamenilor, naţiunea
constituie catalizatorul care „transformă masa informă şi atomizată în
grup conştient şi solidar”.27
c) Munca şi cultura – premisele satisfacerii „trebuinţelor naţiei”

▲ „Trebuinţele naţiei” pot fi satisfăcute numai prin acţiunile
sociale ale organizaţiilor cu funcţii explicite şi prin activităţile
creative individuale. Acestea generează valorile sociale şi întreţin
funcţiile naţiunii, ca expresie a capacităţii de a procesa performant
informaţiile sociale şi întreţin starea socială, caracterizată prin
recunoaşterea normelor sociale, socializarea şi integrarea socială,
control social şi prevenirea manifestărilor deviante şi ale încălcărilor
ordinii sociale.28
▲ Pe planul funcţiei productive, generează valori sociale acti-
vităţile sau acţiunile care asigură satisfacerea nevoilor de resurse.
Acestea contribuie la:
– menţinerea suveranităţii naţiunii asupra resurselor;
– satisfacerea nevoilor de materii prime şi de pieţe de desfacere
pentru producătorii, respectiv utilizatorii de resurse;
– constituirea resurselor în „capital naţional”;
– capitalizarea prin activităţi productive a economiei naţionale;
– menţinerea accesului la resurse a corpurilor socio-profesionale;
– satisfacerea nevoilor de securitate ale oamenilor şi organiza-
ţiilor productive.
▲ Pe planul funcţiei integratoare, produc valori naţionale
acele activităţi sau acţiuni care asigură satisfacerea nevoilor de
comunitate. Acestea contribuie la:
– menţinerea caracterului organic al naţiunii;
– evidenţierea forţei culturii de masă, a celor privaţi de resurse;
– menţinerea naţiunii ca unitate socială cu fundament etno-
spiritual;
26
Pierre Rosanvallon, Noua problemă socială, Institutul European,
1998, p. 19-23.
27
Gil Delannoi, La sociologie de la nation. Fondements théoriques
et expériences historiques, p. 19.
28
97

– atenuarea sau prevenirea diferendelor confesionale între
statul naţional şi statele vecine interesate;
– stabilitatea demografică a naţiunii;
– menţinerea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor prevăzute în
Constituţie ca expresie a voinţei naţionale;
– prevenirea „separatismului confesional”, consecinţa încercării
elitelor politice violente de a sparge naţiunea în „unităţi confesionale”
şi de a crea pe teritoriul naţional instituţii confesionale impuse de
centrele de putere etno-confesională.
▲ Pe planul funcţiei gestionare, generează valori sociale acti-
vităţile sau acţiunile care asigură satisfacerea nevoilor de protecţie.
Acestea contribuie la:
– menţinerea şi susţinerea capacităţilor gestionare ale naţiunii;
– construirea de relaţii de comunicare bazate pe afectivitate
pozitivă, încredere, sinceritate şi susţinere între comunităţile care
funcţionează în interiorul naţiunii;
– rezolvarea în mod democratic a problemelor sociale;
– realizarea intelectuală a oamenilor înăuntrul „casei naţiunii” şi
menţinerea unei culturi „de masă”, ca fundament al culturii naţionale;
– menţinerea stării de sănătate a populaţiei;
– abordarea de pe poziţii sociologice a problemelor de ordin
social, politic, economic, militar şi moral-spiritual;
– întreţinerea modelelor socio-politice compatibile cu fondul autohton.
▲ Capacităţile productive, integratoare şi gestionare ale unei
naţiuni întreţin „stările departe de echilibru” necesare fiinţării şi
afirmării acesteia. Ele asigură dezvoltarea bazei economiei naţionale,
menţinerea caracterului naţional al statului şi întreţinerea
organizaţiilor cu funcţii profesionale şi socializante, precum şi a
mediului social necesar permanentei socializări a oamenilor.
▲ Continuitatea în timp şi spaţiu a proceselor sociale
organizante este susţinută organic de cultura generatoare de „valori
spirituale”. Cultura defineşte tiparul existenţial al unei naţiuni, îi
conferă acesteia caracter de unitate spirituală, întrucât încorporează
atât caracteristicile lui „genus humanum”, cât şi tradiţia valorică a
etniei din care s-a dezvoltat29 şi constituie, în acelaşi timp,
fundamentul matricial al fiecărei naţiuni. 30
29
Dicţionar. Cultura. Termeni şi personalităţi, coordonator Rodica
Topor, Bucureşti, 2000, p.163-166;.
30
Matei Dogan, Dominique Pelassy, Cum să comparăm naţiunile,
Editura Alternative, Bucureşti, 1993, p. 34.
98

SECŢIUNEA A II-A
EVOLUŢII ALE POSIBILITĂŢILOR DE SATISFACERE
A NECESITĂŢILOR SOCIALE
a) „Spaţiul public” şi procesele sociale

Fiecare naţiune îşi amenajează spaţiul de vieţuire ca „spaţiu
public” întreţinut de interacţiunile, raporturile şi relaţiile de comu-
nicare între corpus-ul generator de valori sociale (poporul) şi
„colectivitatea politică” sau statul – ca formă de gestionare ideologică
a necesităţilor sociale.31
1. Procesele sociale organizante

▲ Procesele sociale organizante sunt expresii şi consecinţe ale
transferurilor de informaţii şi de competenţe interpretative, capabile
să construiască şi să întreţină organizaţii productive, gestionare şi
integratoare specializate. Acestea întreţin capacităţile constructive de
relaţii de comunicare bazate pe afectivitate pozitivă, încredere, since-
ritate şi susţinere reciprocă, exprimând un indicator social definitoriu
pentru aprecierea „stării naţiunii”.
▲ Procesele sociale organizante conferă naţiunilor capa-
citatea de a produce şi utiliza resursele naţionale în funcţie de
necesităţi. Acestea:
– întreţin nevoile naţiunii privind gestionarea în stare de securitate
a propriilor valori şi interese conştientizate ca „nevoi naţionale”,
menţinerea stărilor „departe de echilibru” şi adaptarea continuă la
presiunile ideologiilor generatoare de construcţii socio-politice meca-
nice (feude sau imperii);
– susţin activităţile organizaţiilor şi acţiunile oamenilor cu com-
petenţe profesionale şi socializante desfăşurate în scopul satisfacerii
nevoilor de resurse, de protecţie şi de comunitate;
– menţin capacităţile naţiunilor de a funcţiona în „spaţiul
naţional” ca organizări şi unităţi sociale.
▲ Procesele sociale organizante sunt generatoare de simboluri
cu finalităţi integratoare – aşa-numitele „simboluri naţionale”.
31
99

Acestea definesc atât oamenii care se raportează la naţiune şi organi-
zaţiile cu funcţii explicite, cât şi rezultatele acţiunilor sau activităţilor
sociale generatoare de valori naţionale.
2. Procesele sociale dezorganizante

▲ Procesele sociale dezorganizante sunt rezultatul acţiunilor
şi activităţilor de natură informaţional-energetică din care apar şi se
dezvoltă aşa-numitele crize sistemice: „criza economică” şi „criza
politică”. Acestea sunt generate de limitele capacităţilor interpretative
şi de modalităţile ineficiente sau violente de gestionare a socialului
prin grupuri socio-politice, în funcţie de interes.
▲ Modalităţile ideologice ineficiente sau violente de ges-
tionare a „socialului” întreţin un mediu socio-politic instabil,
evidenţiat de sentimentul de „marginalizare socială”, „frustrare
socială" şi agresivitate.32 Oamenii alungaţi de la actul de decizie
devin, împotriva propriei voinţe, doar „receptori” ai deciziilor socio-
politice şi, în cele mai multe cazuri, „victime de informaţii".
▲ Sursele proceselor sociale dezorganizante sunt gândirea
ideologică şi erorile decizionale rezultate din acesta. Deciziile socio-
politice sunt consecinţa raportului dintre deţinătorii, administratorii
(gestionarii) şi utilizatorii de resurse, adică între capital – ca resursă
informaţional-energetică şi oameni – ca resurse umane, producătorii şi
utilizatorii acestuia.33
▲ Una dintre cele mai perverse consecinţe ale erorilor
decizionale ale ideologilor care gestionează agresiv „socialul” este
centralizarea deciziei. Aceasta generează, pe de o parte, „privilegii”,
iar pe de altă parte, „marginalizarea socială" a celei mai mari părţi a
oamenilor.
▲ Procesele sociale dezorganizante creează discontinuităţi,
disfuncţii şi vulnerabilităţi în capacităţile productive, gestionare şi
integratoare ale naţiunii şi generează aşa-numitele „crize sistemice”
(economice şi politice). Acestea constituie, concomitent, crize de
identitate, legitimare, motivaţie şi raţionalitate.
32
Locotenent Ion Cândea, George Laza, Valorile sociale – mărul
discordiei viitoare ? , în „Spirit militar modern”, nr. 2 / 1998, p. 11.
33
Pat Robertson, Agenda ordinii mondiale. Drumul spre sclavia
popoarelor, Editura Alma Tip, Bucureşti, 1998, p.31.
100

▲ „Criza economică” este expresia cea mai elocventă a
gestionării ineficiente sau violente a capacităţilor productive ale
naţiunii. Ea este întreţinută de acţiunile socio-politice care determină
secătuirea spaţiului naţional de resursele necesare producerii de
„bunuri materiale” sau care conduc la exploatarea lor neraţională, ori
de însuşirea privilegiată a avuţiei produse social. Aceasta este o „criză
de raţionalitate”, întrucât exprimă tendinţele divergente între di-
feritele grupuri socio-politice privind modalităţile de socializare a
producerii resurselor de către corpurile socio-profesionale.34
▲ „Criza politică” este rezultatul gestionării violente sau
ineficiente a „socialului” de către grupurile socio-politice care
menţin naţiunea în cadrul unui sistem dezirabil doar pentru „clasa
politică”. Ea exprimă incapacitatea aşa-numitului „factor politic”,
deţinător al puterii, de a preveni izbucnirea conflictuală a tensiunilor
dintre deţinătorii de capital şi producătorii de resurse sau între
grupurile socio-politice interesate în distribuirea resurselor conform
propriilor interese. Criza politică este, în esenţă, o criză de identitate a
aşa-numitei „clase politice”, generând reacţia poporului, care se
raportează la alte valori şi necesităţi sociale.
▲ Criza economică şi criza politică nu sunt „crize ale
naţiunilor”, cum încearcă să le prezinte ideologii, în special cei care
afirmă că astăzi omenirea a intrat în faza „post-naţională”, ci crize
de sistem socio-politic generat de ideologii ineficiente sau violente.
Ele produc, în fapt, procese sociale dezorganizante în interiorul orga-
nizaţiilor cu funcţii explicite şi generează criză socială. Astfel de
intervenţii în social sunt sursele patologiilor sociale, a stărilor de
„boală a socialului”, care grevează asupra funcţiilor naţiunii.
▲ Consecinţele producerii şi întreţinerii proceselor sociale
dezorganizante se repercutează negativ asupra funcţiilor naţiunii
sau ale unor componente ale acesteia.
Consecinţele respective se exprimă, îndeosebi, prin apariţia unei
„crize a creierelor" implicate în social, respectiv a unor personalităţi
sau a elitei naţionale, ori evidenţierea doar a „elitelor” fundamentate pe
valori rasiste ori integraţioniste şi nu pe cele naţionale.
34
Jurgen Habermas, Comunicare şi cunoaştere, Prefaţa şi îngrijirea
versiunii în limba română: Andrei Marga, Bucureşti, 1983, p. 285.
101

b) Procesorii de informaţii sociale
Procesorii de informaţii sociale sunt oamenii cu competenţe
interpretative, profesionale şi socializante, care îşi asumă responsa-
bilităţi sau li se atribuie anumite responsabilităţi sociale şi au capacitate
de decizie, precum şi organizaţiile cu funcţii explicite (productive, ges-
tionare şi integratoare) în gestionarea socialului.35
1. Oamenii cu competenţe profesionale şi socializante

Oamenii, ca fiinţă socială, sunt, prin natura lor, o organizare
energetico-informaţională, capabilă să-şi interogheze şi să-şi mode-
leze situaţia existenţială.36
▲ Oamenii constituie elementul central al deciziei, având
capacitatea de a lua o decizie în funcţie de rolul şi „status”-ul pe
care-l ocupă. Astfel, oamenii se pot afla în interiorul sau în afara
actului decizional, ca „procesor de informaţii”, „utilizator de informaţii"
(beneficiar) sau „victimă de informaţii".
▲ Situaţia oamenilor defineşte situaţia unei naţiuni, întrucât
posibilităţile funcţionale ale acestora condiţionează „stările departe
de echilibru”. Aceasta este cu atât mai dezirabilă cu cât posibilităţile
informaţionale şi energetice permit întreţinerea relaţiilor care nu dez-
voltă tensiuni şi conflicte. Finalitatea procesării sociale a informaţiilor
este decizia şi acţiunile privind reglarea proceselor sociale.
▲ Sursa erorilor decizionale, cu consecinţe dezorganizante în
planul funcţionalităţii şi organicităţii naţiunilor este aşa-numitul
„om politic” (politicianul). În contextul în care ideologiile violente
constituie suportul informaţional al grupurilor socio-politice care
acced la putere, „omul politic” pe care-l produc construieşte o anumită
formulă de putere politică ce îşi arogă dreptul de autoritate în
administrarea naţiunii şi utilizează forţa – ca ultim mijloc de
soluţionare a problemelor sociale.37
35
36
p. 212-223.
37
Dan Claudiu Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice,
vol.I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1997, p.113.
102

▲ Numai oamenii cu competenţe profesionale şi socializante
au capacitatea de a modela comunicarea care generează şi întreţine
procesele sociale dezirabile asigurării trebuinţelor de fiinţare şi de
satisfacţie. În mediul social generat şi întreţinut de naţiune, oamenii
comunică pentru a conlucra la satisfacerea necesităţilor sociale, prin
semne, simboluri, semnale-informaţii, care odată obiectivate, reali-
zează conexiunile necesare pentru comunicări ulterioare din care
decurg ierarhizările şi specializările, deci diferenţierile dintre oameni,
care devin apoi surse ale unor noi posibilităţi funcţionale.
2. Organizaţiile cu funcţii explicite

Naţiunile generează şi întreţin mediul social necesar construirii
organizaţiilor, ca organizări sociale parţial conştientizate38 – capabile
să susţină procesele sociale dezirabile procesării informaţiilor necesare
producerii de resurse, gestionării necesităţilor sociale şi socializării
oamenilor. Acestea pot fi organizaţii publice şi organizaţii private,
cu funcţii explicite (economice, culturale, politice).
▲ Organizaţiile au limite spaţiale şi temporale bine conturate.
Starea lor este caracterizată prin valori teoretice care fluctuează doar
în interiorul unor toleranţe determinabile pe cale empirică. Funcţiona-
litatea organizaţiilor este afectată de procesele sociale dezorganizante,
care produc crizele economice, crizele politice, dar şi „crizele” care
paralizează statele şi le fac nefuncţionale.
▲ Naţiunile întreţin organizaţii cu funcţii productive. Produ-
cerea sau generarea de resurse în cadrul organizaţiilor reprezintă un
proces social permanent şi indispensabil pentru fiinţarea fiecărei naţiuni.
▲ Necesităţile privind socializarea oamenilor în comuniune
cu semenii şi întreţinerea capacităţii de acţiune în situaţii sociale tot
mai complicate, sunt susţinute de organizaţiile cu funcţii integra-
toare. În categoria acestora intră organizaţii cetăţeneşti, care produc
socializări pentru relaţii publice, precum şi organizaţii private, de
tipul familiei, asociaţiilor şi fundaţiilor.
▲ Fiecare naţiune întreţine organizaţii cu funcţii gestionare.
Acestea au rolul de a regla raporturile dintre organizaţii şi dintre
oameni şi organizaţii, ca o consecinţă a conştientizării nevoilor de
normare socială, de administrare în spaţio-temporalităţile sociale,
precum şi de motivare a oamenilor pentru a accepta soluţiile nor-
38
Lucian Culda, Organizaţiile, p. 68.
103

matoare şi a încuraja comportamentele favorabile normelor şi
măsurilor administrative adoptate.
3. Statul naţional
Organizaţiile cu funcţii gestionare, edifică statul, prin acţiuni
politice, juridice şi administrative şi-i creează competenţele pentru a
întreţine instituţiile cu un rol de „gestionare publică”.
▲ Statul care procesează informaţiile prin instituţii spe-
cializate în scop productiv şi integrator şi utilizează produsele
informaţionale pentru apărarea valorilor naţiunii şi satisfacerea
necesităţilor sociale, este stat naţional. 39 Numai un astfel de stat este
capabil de a gestiona naţiunea în „stare de securitate”. Aceasta este
gestionarea publică, în respect pentru oameni şi organizaţiile pro-
ductive şi integratoare.
▲ Naţiunile se suprapun cu statul pe care-l creează şi-l întreţin,
doar ca tendinţă. În situaţia în care statele nu funcţionează folosind
interpretări corecte ale naţiunilor, nu pot gestiona naţiunile.
▲ Statul naţional organizează spaţio-temporalitatea socială
publică prin norme juridice, măsuri administrative, motivări sociale,
astfel încât să favorizeze procesele productive, schimbul de resurse şi
socializarea oamenilor. De aceea, viabilitatea statului naţional este
dependentă de capacitatea poporului de a preveni construirea orga-
nizaţiilor auto-intitulate „gestionare”.
▲ Gestionarea publică întreţine conexiunile organice între
necesităţile sociale şi „stările departe de echilibru”. Astfel se asigură:
condiţiile de satisfacere a necesităţilor sociale, capacităţile de des-
curajare a comportamentelor indezirabile din punct de vedere social,
cadrul socializării oamenilor, un minim de securitate individuală şi
colectivă, gestionarea naţiunii în „stare de securitate”.
▲ Gestionarea publică necesită acţiuni ale oamenilor cu
competenţe sociale, specializaţi în organizare şi conducere, capabili
să sporească posibilităţile de procesare a informaţiilor sociale cu
finalităţi gestionare. Ea este adecvată dacă construieşte capacităţi de
rezistenţă a naţiunii la presiunile dezorganizante ale construcţiilor
socio-politice expansioniste (imperii) sau distructive (feude) şi adapta-
bilitate la evoluţiile sau involuţiile proceselor sociale tot mai complicate
pe măsură ce procesele dezorganizante iau forme distructive.
39
Ibidem, p. 102.
104

c) Raţiunea funcţională a procesorilor de informaţii sociale
Procesorii de informaţii se justifică funcţional dacă generează şi
întreţin satisfacerea necesităţilor privind suveranitatea naţiunii asupra
resurselor, construirea raporturilor simetrice cu alte naţiuni, evitarea
relaţiilor de subordonare faţă de organizaţiile transnaţionale, prevenirea
agresiunilor informaţionale, constituirea competenţelor profesionale şi
normarea comportamentului oamenilor.40
1. Menţinerea suveranităţii naţiunii asupra resurselor

Suveranitatea unei naţiuni asupra propriilor resurse se exprimă
în funcţie de capacitatea acesteia de a le produce, proteja şi utiliza în
folos propriu.
▲ Resursele pe care este capabilă să le producă şi să le utilizeze
o naţiune exprimă în cel mai înalt grad capacitatea acesteia de a
satisface necesităţile sociale. O naţiune care îşi pierde suveranitatea
asupra resurselor sau le pune la dispoziţia unor grupuri socio-politice, se
transformă în societate politică, devine dependentă de „centrele de
putere” sau de organizaţiile transnaţionale.
▲ Naţiunea este suverană asupra propriilor resurse dacă
statul pe care-l construieşte, statul naţional, este suveran. Duşmanii
săi, afirmă Peter P. Drucker, sunt „internaţionalismul şi regio-
nalismul”, care îl atacă din afară şi „tribalismul”, care „îl subminează
dinăuntru”.41 De aceea, trebuie protejate toate categoriile de resurse
pe care le produce şi le utilizează naţiunea.
▲ Menţinerea suveranităţii naţiunii asupra propriilor resurse
este apanajul organizaţiei gestionare publice (statul naţional), dar şi
al organizaţiilor integratoare, publice şi private. De aceea, toate
naţiunile îşi exprimă suveranitatea prin corpus-ul generator de valori
sociale (poporul), care întreţine statul, îi menţine caracterul „naţional” şi
previne transformarea acestuia în „stat demagogic”.42
40
41
Peter P. Drucker, Societatea post-capitalistă, Editura Image,
Bucureşti, 1999, p. 123-125.
42
Ilie Bădescu, Sociologia eminesciană, Editura Porto-Franco, Galaţi,
1994, p. 270.
105

2. Întreţinerea raporturilor simetrice cu alte naţiuni
Fiecare naţiune este vital interesată de construirea şi menţinerea
raporturilor dintre oamenii şi organizaţiile pe care le întreţine, precum
şi cu organizările sociale similare.
▲ Raporturile între naţiuni sunt mediate de relaţiile dintre
organizaţiile gestionare pe care le construiesc şi le întreţin. Ele pot fi
simetrice – dacă dezvoltă raporturi informale ce susţin relaţiile de
„conlucrare” întru satisfacerea necesităţilor sau asimetrice – impuse de
raporturile formalizate care generează relaţii duplicitare, de con-
fruntare, precum şi evoluţii contradictorii care pot produce decalaje sau
conflicte. Raporturile simetrice au ca fundament necesităţile sociale, iar
cele asimetrice sau de adversitate, interesele decidenţilor, care încearcă
să-şi definească, să-şi impună şi să-şi protejeze propriile interese.
▲ Raporturile simetrice dintre naţiuni sunt permanent
destructurate de presiunile „centrelor de putere”. Acestea le
afectează capacitatea gestionară, diminuează rolul statului în planul
socializării oamenilor şi generează relaţii duplicitare şi de confruntare
între oameni şi organizaţii în interiorul naţiunilor.43
▲ Fiecare naţiune este preocupată de construirea şi între-
ţinerea, prin intermediul statului naţional, a relaţiilor nonconflictuale
cu entităţile socio-politice supranaţionale sau transnaţionale. Acest
demers are ca raţiune prevenirea presiunilor de ordin ideologic,
economic şi militar prin care entităţile respective urmăresc dominarea,
supunerea sau alungarea naţiunilor de la propriile resurse.
3. Prevenirea agresiunilor informaţionale

▲ Astăzi, cele mai utilizate agresiuni la adresa naţiunilor sunt
agresiunile informaţionale, nedeliberate sau deliberate, prin
utilizarea armei „informaţie” în locul armelor clasice. Primele
dezvoltă presiuni şi intervenţii cu obiective organizante sau dezorga-
nizante, iar ultimele decurg din transferul de produse informaţionale
între spaţiile socio-politice, sub controlul informaţional al „centrelor
de putere”.
▲ Agresiunile informaţionale sunt agresiuni „ascunse”, purtate
cu alte arme decât cele clasice. De aceea, naţiunile conştientizează că
43
Ignacio Ramonet, Geopolitica haosului, Editura Dacia, Bucureşti,
1998, p. 59.
106

nu mai este suficientă organizarea unor structuri de apărare după model
clasic, ci trebuie construite şi întreţinute organizaţii cu funcţii ges-
tionare explicite.44
▲ Procesorii de informaţii sociale conştientizează că astăzi
agresiunile informaţionale provocate de către organizaţiile socio-
politice transnaţionale prin aşa-numiţii „arhitecţi ai noii ordini
mondiale” ţintesc suveranitatea naţiunilor. Suveranitatea este ina-
lienabilă şi nici o naţiune nu o cedează unei organizări socio-politice,
chiar dacă aceasta este construită sub sintagma „naţiuni unite”.45
▲ Capacitatea de procesare socială a informaţiilor conferă
naţiunilor posibilitatea de identificare a noilor raporturi care se
construiesc în plan regional şi global între ele şi „centrele de
putere”. În zilele noastre, acestea încearcă să domine lumea prin
întreprinderi şi conglomerate, grupări industriale şi financiare private.
Ele sunt puternice, lansează campanii ofensive şi distructive pentru
naţiuni, în scopul acumulării de averi uriaşe din munca produsă social
de către naţiuni.
4. Constituirea competenţelor sociale (scientizarea deciziilor)

▲ Deciziile în sfera „socialului” constituie expresia capacităţii
fiecărei naţiuni de a procesa informaţiile sociale şi de a utiliza
posibilităţile oferite de procesele sociale organizante, de a le preveni
şi contracara pe cele dezorganizante. Situaţiile sociale cu care se
confruntă astăzi naţiunile sunt influenţate de interpretările ideologice
ale „socialului” şi, mai ales, de aşa-numitele acţiuni politice.46
▲ Deciziile sunt favorabile naţiunii dacă se fundamentează pe
înţelegerea corectă a necesităţilor sociale. Decidenţii se exprimă ca
elite sociale, deci procesori de informaţii sociale, şi nu ca
„politicieni”, dacă sunt capabili să elaboreze proiecte de decizii prin
raportarea la necesităţile organizaţiilor cu funcţii explicite şi să
construiască decizii pe fundament ştiinţific.
44
45
popoarelor, Editura Alma Tip, Bucureşti, 1998, p. 115.
46
Lucian Culda, Consecinţele contradictorii ale scientizării deci-
ziilor politice, în Investigarea naţiunilor. Aspecte teoretice şi metodologice,
coordonator Lucian Culda, p. 401.
107

▲ Fiecare naţiune construieşte organizaţii decizionare şi nu
grupuri socio-politice care acţionează izolat, din perspective diferite,
care pot deveni pradă uşoară pentru ideologi. Aceasta explică de ce
gestionarea socialului nu se poate realiza prin modalităţi exclusiv
doctrinare, ci prin alternativele pe care le oferă opţiunile strategice,
care necesită şi impun adoptarea de strategii de gestionare.
5. Normarea comportamentului oamenilor

▲ Normele reprezintă reguli şi modele care determină ce
comportament este corespunzător sau nu într-o situaţie dată,
conform standardelor de comportament cerute de cultura generată
şi asumată de naţiune. Pentru a funcţiona, o normă trebuie înţeleasă,
acceptată şi asumată de oameni şi organizaţii.47
▲ Este dezirabil ca normele sociale să funcţioneze în toate
domeniile vieţii sociale. În mediul social acestea se individualizează sub
formă de norme profesionale, tehnice, politice, economice, ştiinţifice,
care pot fi generale sau particulare, prescriptive sau proscriptive.
▲ Naţiunile, ca expresie a permanentei raportări la „geneză”,
conservă şi „dreptul viu” sau „dreptul obişnuielnic”, ca ansamblu
de obiceiuri juridice transmise din generaţie în generaţie prin care
s-a reglementat viaţa în perioada genezei. Cu cât o naţiune este capa-
bilă să-şi menţină „dreptul viu”, cu atât îşi menţine personalitatea şi
identitatea în procesualitatea socială, se simte „ea însăşi”.
▲ Relevante sunt normele juridice, care acţionează obliga-
toriu pentru toţi oamenii, în calitatea lor de „cetăţean”48 şi exprimă
raportul juridic dintre individ şi statul naţional. Cetăţenia integrează
juridic normele şi regulile juridice subsumate normelor sociale gene-
ratoare de ordine socială.
▲ Naţiunile gestionează situaţiile dificile sau stările conflictuale
prin utilizarea capacităţii de procesare socială a informaţiilor, care
exclude producerea de violenţă politică sau militară. Normarea
comportamentului oamenilor pe suport strict ideologic este expresia
aducerii naţiunii în stare politică, în care deţinătorii puterii (regimul
politic) administrează naţiunea prin autoritarism sau dictatură.
47
48
Dominique Schnapper, în colaborare cu Christian Bachelier, Ce este
cetăţenia?, Polirom, Iaşi, 2001, p. 95.
108

▲ Concretizarea forţei – ca normă de administrare socială –,
în locul măsurilor de resocializare a oamenilor, accentuează fisurile
produse în plan social şi îndepărtează statul de naţiune, perma-
nentizând starea conflictuală. Apelul statului la forţă – ca modalitate
preventivă faţă de tendinţele de accentuare a violenţei sociale sau ca o
reacţie la violenţă, este rezultatul gândirii ideologice violente.49
d) Consecinţele satisfacerii necesităţilor sociale
1. Socializarea oamenilor pentru relaţii publice

▲ Oamenii pot să interpreteze corect existenţa naţiunii doar în
contextul în care se realizează buna socializare cetăţenească. Numai
o astfel de socializare poate să dezvăluie oamenilor conexiunile dintre
propria lor situaţie şi situaţia organizaţiilor pe care le întreţine
naţiunea, precum şi relaţiile dintre propria naţiune şi alte naţiuni.
▲ Socializarea oamenilor pentru relaţii publice este afectată
de aşa-numita „socializare politică”.50 În cadrul acesteia, procesul de
învăţare a credinţelor, convingerilor şi atitudinilor oamenilor este
influenţat sau dirijat de către grupurile socio-politice (partide, orga-
nizaţii politice).
▲ Cei mai importanţi agenţi ai socializării politice sunt par-
tidele politice şi Mass-Media obedientă acestora. Partidele politice
sunt cele care oferă membrilor acestora o ideologie şi o doctrină, deci
o subcultură politică, pe fundamentul căreia caută căile de soluţionare
a unor revendicări şi de impunere a unor raporturi formalizate cu
sistemul politic şi cu normele legitimităţii politice generatoare de
construcţii mecanice.
2. Menţinerea identităţii prin conservarea capacităţii de

reproducere
▲ Reproducerea naţiunii înseamnă reproducerea capacităţii
funcţionale, rolul fundamental revenind şi în acest domeniu
oamenilor, expresia şi consecinţa socializării. O naţiune se reproduce
49
Lucian Culda, Conflictele sociale şi conflictele armate, în
Tipologia conflictelor armate contemporane, p. 43-52.
50
Elena Nicolau, Democraţia şi cultura civică, Editura Paideea,
Bucureşti, 2000, p. 15-21.
109

dacă este capabilă să elimine „nevoia de violenţă”,51 sub orice formă
s-ar manifesta aceasta. Reproducerea performantă este posibilă doar
prin intermediul organizaţiilor sociale, capabile să genereze şi să
valorifice informaţiile sociale în folosul „corpus”-ului generator de
valori sociale (poporul).
▲ Expresia organică a reproducerii unei naţiuni este capacitatea
de a evita situaţiile sociale patologice,52 adică involuţiile producătoare
de dereglări care le afectează sau care pot chiar să le pericliteze
fiinţarea şi afirmarea, prin crearea de „societăţi anomice”.53 În astfel
de situaţii se răstoarnă valorile, normele devin ambigue sau lipsesc, regle-
mentările sunt incoerente. Ele se individualizează ca „stări de boală” a
socialului, ca anomalii sociale.
▲ O naţiune se reproduce performant dacă este capabilă să se
adapteze la evoluţiile sociale interne şi internaţionale, să fie
competitivă în cele mai relevante domenii productive, să aibă
capacitatea de a identifica agresiunile sociale, indiferent de natura lor
şi de a le contracara în modalităţi care să nu-i afecteze capacitatea de
reproducere. Aceasta este expresia capacităţii acesteia de a procesa
performant informaţiile sociale şi de a lua decizii prin care să dezvolte
procesele organizante de natură productivă, integratoare şi gestionară.
Ea este exprimată prin conservarea şi afirmarea identităţii naţionale.
Concluzie:
Naţiunile sunt organizări sociale generate de interacţiunile
dintre oameni, care satisfac nevoile de <resurse>, <comunitate> şi
<protecţie>, întreţin „spaţiul public” şi procesele sociale organizante,
construiesc raporturi şi relaţii de comunicare bazate pe afectivitate
pozitivă, încredere, sinceritate şi susţinere reciprocă, menţin identi-
tatea şi conservă capacitatea de reproducere.
51
Ştefan Stănciugelu, Violenţă, mit şi revoluţie. De la violenţa
rituală la violenţa simbolică şi donjuanismul politic al democraţiilor,
Editura All, Bucureşti, 1998, p. 267.
52
Vezi discuţia despre „patologiile sociale”, la Michel Lallement,
Istoria ideilor sociologice, vol.II, Editura Antet, p. l64-167.
53
Ion Ionescu, Dumitru Stan, Elemente de sociologie, vol.I, Editura
Universităţii Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, 1999, p. 137.
110

SECŢIUNEA A III-A
A. Sistematizarea şi rezumarea ideilor – evidenţierea

conceptelor elaborate sau reformulate
1. Fiecare naţiune este o matrice, organizare socială unică,
unitate socială în diversitate, reprezentând principala formă de fiinţare
a organizărilor etnice. Naţiunile, ca organizări sociale cu funcţii
productive, gestionare şi integratoare, întreţin necesităţile oamenilor
în funcţie de capacitatea de a procesa informaţiile sociale, neputând
fiinţa decât în libertate.
2. Necesităţile sunt exprimate organic de funcţiile naţiunilor, care
generează procesorii de informaţii capabili să susţină procesele sociale
organizante, precum şi reproducerea în modalităţi care întreţin stările
„departe de echilibru”. Fundamentale sunt întreţinerea mediului social
care asigură funcţionarea organizaţiilor, motivarea oamenilor pentru
performanţe profesionale satisfăcătoare, rezolvarea conflictelor interne
sau a conflictelor cu construcţiile mecanice – feudele şi impe-riile şi
controlul asupra spaţiului geo-fizic în care fiinţează.
3. Genurile de necesităţi specifice naţiunilor susţin stările
„departe de echilibru”, fapt pentru care rolul fundamental în satisfa-
cerea acestora revine oamenilor, ca fiinţă socială şi ca procesori de
informaţii, precum şi organizaţilor publice specializate. Ele sunt
expresia capacităţii oamenilor de a acţiona în condiţii informaţionale
noi, diferite de cele anterioare, precum consecinţa capacităţii oamenilor
cu competenţe profesionale şi socializante de a le satisface. Au ca
premisă necesităţile productive, ca scop necesităţile gestionare şi ca
finalitate necesităţile integratoare.
4. Nevoia de resurse exprimă necesităţile primare, care asigură
funcţionalitatea, continuitatea şi reproducerea naţiunii. Resursele,
clasificate în resurse informaţionale, resurse energetice şi resurse
umane, generează şi întreţin celelalte necesităţi sociale numai dacă
oamenii cu competenţe profesionale şi socializante sunt capabili să le
transforme în „capital naţional” şi în „avuţie naţională” prin orga-
nizaţiile productive care întreţin spaţii publice profesionale şi
socializante şi contribuie la profesionalizarea şi socializarea oamenilor.
5. Nevoia de comunitate este generată de „comuniunea cu
semenii” şi de procesele sociale specifice „conştiinţei de sine” a naţiunii.
111

O naţiune este cu atât mai stabilă, cu cât conţine mai multe reţele de
simboluri (matrici simbolice) care pot funcţiona ca „interpretări-cadru”
eficiente, capabile să susţină procesările informaţionale. Conştiinţa şi
identitatea naţională constituie suportul pe care se clădeşte naţiona-
litatea în expresia sa etnică, juridică şi psihologică.
6. Satisfacerea nevoii de comunitate întreţine coeziunea –
expresia construirii relaţiilor de comunicare bazate pe încredere,
sinceritate, susţinere reciprocă şi afectivitate pozitivă, omogenitatea –
expresia capacităţii oamenilor de a întreţine procesele sociale orga-
nizante generate de mediul social, de a preveni şi elimina diferenţele
sociale, spirituale sau structurale şi de a adopta comportamente care
nu creează tensiuni şi conflicte sociale, solidaritatea – expresia comu-
nităţii „de interese, idei, credinţe, sentimente, opinii, generatoare ale
unui mod unitar de acţiune” şi unitatea naţiunii – expresia stărilor
„departe de echilibru”.
7. Nevoia de protecţie este consecinţa agresivităţii exprimată în
comportamentul verbal sau acţional ofensiv al unor oameni sau
grupuri socio-politice, orientat spre umilirea, minimalizarea sau chiar
suprimarea fizică a celorlalţi. Numai naţiunile protejează oamenii şi
organizaţiile împotriva agresivităţii, agresiunilor sociale şi a inse-
curităţii mediului socio-politic sub presiunea căruia fiinţează.
8. Premisele satisfacerii „trebuinţelor naţiei” sunt munca şi
cultura – exprimate prin acţiunile sociale ale organizaţiilor cu funcţii
explicite, respectiv prin activităţile creative individuale. Acestea
generează valorile sociale şi întreţin funcţiile naţiunii, ca expresie a
capacităţii de a procesa performant informaţiile sociale şi întreţin
starea socială, caracterizată prin recunoaşterea normelor sociale,
socializarea şi integrarea socială, control social şi prevenirea
manifestărilor deviante şi ale încălcărilor ordinii sociale.
9. Evoluţiile posibilităţilor de satisfacere a necesităţilor sociale
sunt dependente de spaţiul public – întreţinut de interacţiunile,
raporturile şi relaţiile de comunicare între „corpus”-ul generator de
valori sociale (poporul) şi „colectivitatea politică” sau statul – ca
formă de gestionare ideologică a necesităţilor sociale, de capacitatea
de întreţinere a proceselor sociale organizante – expresii şi consecinţe
ale transferurilor de informaţii şi de competenţe interpretative gene-
ratoare de organizaţii productive, gestionare şi integratoare specializate
– şi de prevenire a producerii proceselor sociale dezorganizante – ca
rezultat al acţiunilor şi activităţilor de natură informaţional-energetică
112

din care apar şi se dezvoltă aşa-numitele crize sistemice: criza eco-
nomică şi criza politică.
10. Procesorii de informaţii sociale sunt oamenii cu competenţe
profesionale şi socializante – care îşi asumă responsabilităţi sau cărora
li se atribuie responsabilităţi sociale şi au capacitate de decizie –,
organizaţiile cu funcţii explicite în gestionarea socialului – şi statul –
care derivă din activităţile gestionare publice şi este edificat de orga-
nizaţiile cu funcţii gestionare, prin acţiunile normative, administrative
şi motivatoare. Raţiunea funcţională a procesorilor de informaţii
sociale este de a menţine suveranitatea naţiunii asupra resurselor, de
a întreţine raporturi simetrice cu alte naţiuni, de a preveni agresiunile
informaţionale, de a constitui competenţele sociale (scientizarea deci-
ziilor) şi de a norma comportamentul oamenilor.
12. Consecinţele satisfacerii necesităţilor sociale sunt socializarea
oamenilor pentru relaţii publice, prin care se construieşte dis-
cernământul social, loialitatea şi responsabilitatea pentru situaţia (starea)
naţiunii şi menţinerea identităţii prin conservarea capacităţii de
reproducere. Reproducerea naţiunii înseamnă reproducerea capacităţii
funcţionale, iar indicatorul social al capacităţii de reproducere este
identitatea naţiunii – expresia capacităţii de legitimare în procesuali-
tatea socială şi consecinţa menţinerii, în timp şi spaţiu, a coeziunii,
omogenităţii, solidarităţii şi unităţii între oamenii şi organizaţiile care
asigură organicitatea naţiunii.

1. Care sunt genurile de necesităţi specifice naţiunilor şi ce
semnificaţie şi relevanţă au acestea?
2. Cere sunt conexiunile dintre necesităţile unei naţiuni şi
funcţiile acesteia?
3. Care sunt premisele satisfacerii necesităţilor naţiunii (,,tre-
buinţelor naţiei”)?
4. Ce rol au oamenii, ca fiinţă socială, şi organizaţiile publice
specializate în satisfacerea necesităţilor sociale?
5. Ce relevanţă au organizaţiile profesionale şi socializante în
satisfacerea nevoii de resurse informaţionale, energetice şi umane ?
6. Ce semnificaţie au simbolurile, matricile simbolice şi pro-
cesările simbolice pentru satisfacerea nevoii de comunitate?
113

7. Care sunt posibilităţile oferite de organizaţiile gestionare
pentru satisfacerea nevoii de protecţie?
8. Care este semnificaţia „spaţiului public” şi ce consecinţe pro-
duc procesele sociale organizante şi dezorganizante asupra identităţii
naţiunii?
9. Care este raţiunea socială a procesorilor de informaţii între-
ţinuţi de naţiune şi ce competenţe şi responsabilităţi sociale primesc
aceştia?
10. Care sunt consecinţele satisfacerii necesităţilor sociale şi ce
semnificaţii primesc socializarea oamenilor şi reproducerea naţiunii?
1. Ilie Bădescu, Sociologia eminesciană, Editura „Porto-Franco”,
Galaţi, 1994.
2. Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, Sociologia şi geopolitica frontierei,
vol. I-II, Editura Floarea Albastră, Bucureşti, 1995.
3. Ioan Biriş, Sociologia civilizaţiilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
2000.
5. Lucian Culda, Organizaţiile, Editura Licorna, Bucureşti, 1999.
7. Gil Delannoi, La sociologie de la nation. Fondements théoriques
et expériences historiques, Paris, Armand Colin, 1999.
8. Matei Dogan, Dominique Pelassy, Cum să comparăm naţiunile,
Editura Alternative, Bucureşti, 1993.
9. Dimitrie Gusti, Ştiinţa naţiunii, în Opere, Editura Academiei RSR,
Bucureşti, 1966.
10. Robert Reich, Munca naţiunilor, Editura Paideea, Bucureşti, 1996.
11. Florian Tănăsescu, Istorie socială, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2002.
12. Constantin Schifirneţ, Sociologie, Editura Economică, Bucureşti,
1999.
114

TEMA 4
PROCESELE SOCIALE CARE ÎNTREŢIN ORGANIZAREA
ŞI FUNCŢIONALITATEA NAŢIUNILOR
Europa, ca spaţiu geo-fizic unde, în zorii istoriei omenirii, s-au
constituit naţiunile, confirmă nevoia oamenilor conştienţi „de sine” de a
se organiza în funcţie de necesităţi. La fel ca în alte spaţii unde au
existat condiţii de viaţă, geneza lor atemporală reprezintă proce-
sualitatea prin care oamenii au depăşit starea biologică, devenind „fiinţe
sociale”.
Trecerea de la „biologic” la „social”, marcată de procese sociale
complexe în care „spiritul” s-a întrupat în oamenii capabili să se mani-
feste ca „genus” („genus humanum”) şi să organizeze „natura” în
funcţie de necesităţi, a determinat umanizarea „socialului” şi a generat
o „lume a oamenilor”, pe suportul căreia s-au născut naţiunile, ca orga-
nizări sociale şi unităţi perene ale procesualităţii sociale.
Tema a fost elaborată din nevoia de a explica procesele sociale
relevate de „trebuinţele” de fiinţare şi de satisfacţie care întreţin
organizaţiile cu funcţii explicite ale naţiunilor şi de a argumenta
relevanţa acestora în planul apărării, protejării şi promovării
valorilor, intereselor şi necesităţilor naţionale.
▲ Obiective
– înţelegerea sensului şi semnificaţiei libertăţii şi ordinii sociale
– ca procese sociale-premisă ale organizării naţiunilor şi a dependenţei
situaţiei oamenilor de modalităţile în care se implică în organizaţii;
– cunoaşterea valorii normelor sociale şi organizaţiilor cu funcţii
explicite care se implică în gestionarea „patriei” şi „etno-spiritualităţii”
naţiunilor;
– dezvoltarea capacităţii de analiză a proceselor sociale care
întreţin organizarea şi funcţionarea naţiunilor şi raportarea critică faţă
de falsa gestionare întreţinută de ideologii şi doctrine politice.
115

SECŢIUNEA I
LIBERTATEA ŞI ORDINEA SOCIALĂ – PREMISA
ŞI CONSECINŢA ORGANIZĂRII NAŢIUNILOR
a) Libertatea socială – procesul social – premisă al organizării

naţiunilor
▲ „Organizarea” defineşte capacitatea unei comunităţi de a
funcţiona ca unitate socială în diversitatea procesualităţii sociale.
Aceasta îi evidenţiază autonomia în raport cu alte organizări similare,
precum şi capacitatea perenă de a se adapta la evoluţiile mediului
social. Fiind un proces social complex, încadrat într-o spaţio-
temporalitate bine definită, organizarea se produce în timp istoric, ca
transformare1 şi adaptare a funcţiilor sub presiunea proceselor sociale
organizante şi dezorganizante şi a nevoilor de resurse, comunitate şi
protecţie.
▲ „Organizarea” exprimă modalităţile şi posibilităţile oame-
nilor şi organizaţiilor de a-şi satisface nevoile de resurse, comunitate
şi protecţie, precum şi situaţia acestora sub presiunile proceselor
sociale.2 Ea este consecinţa socializării, care integrează organic,
întreţine şi dezvoltă capacitatea de procesare a informaţiilor prin
organizaţii, asigură conexiunile între reţelele de organizaţii productive,
integratoare şi gestionare şi generează câmpurile informaţionale sau
„matricile spirituale”, care construiesc „imaginile sociale”.
▲ Definitorie pentru organizarea unei naţiuni este libertatea
socială, întrucât exprimă posibilitatea oamenilor şi organizaţiilor de
a produce resurse informaţional-energetice şi de a se reproduce în
cadrul oferit de spaţiul social amenajat. Aceasta este dependentă de
capacitatea oamenilor de a construi organizaţii cu funcţii gestionare şi
de a le conferi autonomie generatoare de mobilitate socială. În acelaşi
timp, libertatea socială conservă şi întreţine unităţile sociale definite
prin naţiuni, le conferă capacitatea de exprimare a identităţii şi de
satisfacere a nevoilor de reproducere, defineşte şi afirmă procesorii de
informaţii, organizaţiile cu funcţii explicite, capacitatea acestora de a
construi şi întreţine imaginile sociale.
1
Editura Universităţii Al.I. Cuza, Iaşi, 1998, p. 169.
2
Lucian Culda, Emergenţa şi reproducerea naţiunilor, p.10.
116

▲ Organizarea fiecărei naţiuni este dependentă atât de
modalităţile în care fiinţează şi se afirmă familia, comunităţile şi
organizaţiile, cât şi de capacitatea de a preveni apariţia aşa-numitelor
„clase sociale”, produsul ideologilor. Pe acest temei naţiunea oferă
şanse pentru toţi oamenii de a ajunge în vârful ierarhiei sociale,
întrucât întreţine mediul social cel mai favorabil pentru recrutarea
oamenilor cu competenţe profesionale şi socializante, precum şi
pentru formarea elitelor sociale.
▲ Poziţia socială a oamenilor care fiinţează în interiorul unei
naţiuni şi se raportează la aceasta nu este prescrisă prin naşterea lor
într-o familie de nobil, sclav sau iobag etc. Naţiunile, ca unităţi
sociale, nu conferă posibilitatea ca poziţia socială să fie reflectată şi
sancţionată prin legile şi cutumele care consfinţesc separarea societăţii
în clase, stări sau caste.
▲ Din libertatea socială decurg mobilitatea socială, ocupaţiile
şi acţiunea socială. Acestea conferă oamenilor şi organizaţiilor posi-
bilitatea de a gândi şi acţiona în funcţie de valorile, interesele şi
necesităţile asumate şi recunoscute, în cadrul spaţiului social amenajat.
• Mobilitatea socială este procesul social generat şi întreţinut de
agregarea mişcării oamenilor sau grupurilor sociale (comunităţi,
organizaţii), începând cu familia, între diversele poziţii ale spaţiului
social construit şi întreţinut de naţiuni. Acest spaţiu nu poate fi definit
pe baza unui sistem de categorii sociale, ierarhice sau neierarhice şi nici
delimitat prin construcţii socio-politice, care trasează prin forţă sau
persuasiune frontiere politice, bariere economice sau cortine spirituale.3
Mobilitatea în cadrul spaţiului social amenajat conferă
oamenilor şi organizaţiilor capacitatea de a se reproduce permanent
şi performant. Mobilitatea socială permite identificarea mişcării între
straturi strict ierarhizate, din care reiese statutul social („status”-ul),
constituit fie pe baza prestigiului, fie pe baza unui complex de
variabile, care implică şi alte elemente întreţinute de procesele sociale
organizante. Dintre toate formele de mobilitate, mobilitatea ocupa-
ţională este definitorie pentru organizarea unei naţiuni şi pentru spaţiul
social pe care-l întreţine.
• Ocupaţiile (profesiile) reflectă capacitatea oamenilor de a
desfăşura activităţi aducătoare de venituri, de a produce bunuri
materiale şi spirituale. Acestea conduc la constituirea unui spaţiu
3
Tratat de sociologie, sub coordonarea lui Raymond Boudon, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 175-219.
117

social format din categorii socio-profesionale definite, expresie a
capacităţii de satisfacere a necesităţilor sociale.4
• Acţiunea socială se exprimă printr-un complex de transformări
provocate mediului social de oameni şi organizaţii pentru satisfacerea
necesităţilor şi se concretizează în deciziile sociale.5 Aceasta:
– relevă capacitatea şi proprietatea oamenilor cu competenţe
profesionale şi socializante de a valorifica „în beneficiul semenilor”
informaţiile sociale;
– se defineşte în raport de scopurile impuse de necesităţile so-
ciale (fundate pe norme, reguli şi principii care decurg din necesităţi),
de valorile fundamentale la care se raportează (onoare, demnitate,
datorie, fidelitate, eroism, caracter), de tradiţiile şi spiritualitatea
naţiunii (tradiţie sau cultură), precum şi de conduita socială cerută de
caracterul ei organic;
– exprimă comportamentul oamenilor capabili să se raporteze la
normele, scopurile (necesităţile) şi valorile sociale;
– încorporează activităţile cu finalităţi productive (producerea
resurselor), pe cele cu finalităţi gestionare (administrative, de apărare
şi securitate personală şi de grup, de îngrijire a sănătăţii, de timp liber
etc.), precum şi pe cele cu finalităţi integratoare (comunitare, cul-
turale, instructive, educative).
b) Familia – nucleul etno-spiritual şi modelul organizaţional /

funcţional al naţiunilor
Fiecare naţiune se defineşte ca unitate socială în interiorul
căreia se produc modificări succesive ale funcţiilor în modalităţi de-
pendente de capacitatea de procesare socială a informaţiilor.6
,,Naţiunea – afirma sociologul Dimitrie Gusti –, este singura
unitate socială care îşi ajunge sieşi, în înţelesul că nu cere pentru
deplina ei realizare o unitate mai cuprinzătoare, fiind în stare să-şi
creeze o lume proprie de valori, să-şi stabilească un scop în sine şi să-
şi afle mijloacele de înfăptuire, adică forţa de organizare şi propăşire
în propria sa alcătuire. Nici o altă unitate socială nu ocupă un loc
asemănător în domeniul vieţii sociale”.7
4
Dimitrie Gusti, Sociologia naţiunii şi a războiului, p. 8.
5
6
7
Dimitrie Gusti, Ştiinţa naţiunii, p. 492.
118

▲ Indiferent de modalităţile de organizare, familia este
definitorie pentru fiecare naţiune, pentru „arta de a trăi” a fiecărei
naţiuni. Fiecare naţiune are un anumit tip de organizare familială,
adică de reglementare a relaţiilor dintre bărbaţii şi femeile de vârstă
matură şi dintre aceştia şi copii (urmaşi).8
▲ Familia constituie nucleul etno-spiritual şi modelul
organizaţional/funcţional al naţiunilor. Prin capacitatea perenă de
îngemănare organică a „genezei” cu „patria”, familia exprimă şi
întreţine microuniversul generator de relaţii sociale de comunicare,
bazate pe încredere, sinceritate, susţinere şi afectivitate pozitivă între
oamenii conştienţi de sine, precum şi toate trăsăturile fizice şi
spirituale ale unei naţiuni, începând cu „vârsta socială”9 şi terminând
cu identitatea şi cultura.
▲ După modelul familiei, ca rezultat al socializării, al nevoii
de resurse, de comunitate şi de protecţie, se constituie grupurile
sociale (comunităţile). Acestea afirmă solidaritatea organică a
oamenilor şi întreţin relaţiile de conlucrare pentru satisfacerea nece-
sităţilor. După acelaşi model, organizările sociale construiesc, menţin,
conservă sau dezvoltă organizaţiile cu funcţii gestionare, cunoscute
generic prin sintagma „autorităţi publice”, care întreţin solidaritatea
organică şi susţin acţiunile sociale care vizează satisfacerea nece-
sităţilor productive, gestionare şi integratoare.10
▲ Naţiunile vor exista atâta timp cât va exista familia, ca
nucleu şi model de organizare a „fiinţei sociale”. Cei care vor să
distrugă naţiunile vor trebui să distrugă familia, începând chiar cu
propria lor familie. Ei vor trebui să renunţe la ideea de a fi născuţi
(natio), să accepte că sunt incapabili să se raporteze la geneză prin
succesiune de generaţii, dar şi la ideea de a avea o patrie.
c) Comunităţile – suportul întreţinerii organicităţii naţiunilor

▲ Comunităţile sunt expresia capacităţii oamenilor de a se
reconstrui „pe sine” prin cunoaştere, comunicare, cultură şi acţiune
socială.11 De aceea, comunităţile, similare în fond, dar diferenţiate în
8
9
10
Vezi, discuţia, la Ioan Biriş, Sociologia civilizaţiilor, p. 107.
11
119

formă, în timp istoric, au constituit şi constituie suportul conservării
organicităţii naţiunilor şi expresia capacităţii de satisfacere a necesităţilor
de ordin integrator, prin care naţiunile se raportează peren la geneză.
▲ Organizarea fiecărei naţiuni este condiţionată de comuni-
tăţile pe care este capabilă să le genereze şi să le întreţină în spaţiul
de vieţuire. Comunităţile reprezintă în corpul naţiunii grupurile umane
constituite din nevoia de comunitate, care îşi conservă identitatea prin
modalităţi specifice de procesare a informaţiilor sau prin situarea în
spaţiul naţional la care se raportează pe fundamentul succesiunii de
generaţii.
▲ Naţiunile sunt întreţinute organic de comunităţi teritoriale
(„aglomeraţiile”), începând cu cătunele (micile aglomeraţii), con-
tinuând cu satele şi terminând cu oraşele (marile aglomeraţii).
Acestea sunt entităţile socio-umane ai căror membri sunt legaţi
împreună prin locuirea pe acelaşi teritoriu şi prin relaţii constante şi
tradiţionale, consolidate în timp. Comunităţile teritoriale conţin, la
sacră redusă, toate activităţile proprii unei naţiuni (economie, drept,
morală, religie). Comunităţile mici (familia, cătunul, satul), sunt ele-
mentele autentice şi organismele vii ale unei naţiuni, bine integrate,
întemeiate pe datini şi trăiri comune. Aşa se explică de ce în gândirea
naţiunilor ancestrale, cum este şi naţiunea română, există percepţia că
„ţăranul este talpa naţiei”.
▲ Expresia elocventă a capacităţii de conservare a orga-
nicităţii naţiunilor o constituie comunităţile spirituale – simbolul
integrităţii naţionale. Acestea transced condiţiile de spaţiu, prin
posibilităţile oferite de relaţiile care s-au stabilit în timp între oamenii
care recunosc şi participă la un anumit „cult”. Ele tind să includă tot
mai mulţi oameni care constituie grupuri spiritualizate, însă profund
implicate în social.
d) „Clasele sociale” – formula ideologică de organizare a

naţiunilor
Organizarea naţiunilor s-a aflat mereu sub presiunea ideologilor
care au supus şi au dominat comunităţile generate şi întreţinute de
naţiuni. Din epoca modernă, când naţiunile au câştigat definitiv bătălia
cu imperiile, realităţile socio-politice se exprimă în modalităţi ideo-
logice de structurare a „socialului”, pe verticală, prin aşa-numitele
„clase sociale”, pături sau categorii sociale.
120

▲ Generic, „clasele sociale” reprezintă forma de stratificare
socio-politică în care apartenenţa la diferite grupuri socio-politice şi
raporturile dintre acestea sunt determinate, în aparenţă, de criterii
economice.12 Acestea exprimă, în cel mai înalt grad, formula ideologică
de organizare a unei naţiuni, întrucât avuţia (bogăţia) – ca finalizate a
activităţii de producere de resurse – este acumulată de către grupurile
socio-politice care deţin puterea.
▲ Principalii teoreticieni, Karl Marx şi Max Weber au con-
siderat „clasele sociale” ca fundament al organizării sociale, cu rol
efectiv în dinamica „societăţilor” şi în istorie, dar a căror existenţă
este mai mult sau mai puţin conştientizată de oamenii care le compun.
De aici s-a construit aşa-numita şi controversata (hulită sau lăudată)
conştiinţă de clasă, dar şi conflictul de clasă – ca necesitate a
reorganizării sociale – şi acţiunea de clasă – ca „motor” al dezvol-
tării „societăţii”.13
• Concepţia lui K. Marx (numit în cadrul ideologiei comuniste
„dascăl al proletariatului”, adică al celor care produc resurse) despre
„clasele sociale” derivă din analiza materialist-dialectică relaţiilor de
producţie. În concepţia sa, o „clasă socială” este un grup de oameni
aflaţi într-o poziţie similară faţă de mijloacele de producţie şi care
înde-plinesc acelaşi rol în procesul de producere şi însuşire a
surplusului economic.
Teoria marxistă este subsumată analizei sistemului capitalist şi a
producţiei de mărfuri. Acest sistem instituie o diviziune fundamentală
între burghezie (clasa capitaliştilor) – care deţine proprietatea asupra
mijloacelor de producţie şi proletariat (clasa muncitorilor) – care nu
dispune decât de forţa de muncă şi care este nevoit să-şi vândă forţa de
muncă pentru a-şi procura mijloacele de trai. În concepţia marxistă,
munca productivă este singura creatoare de valoare, iar însuşirea
plusvalorii de către capitalişti constituie esenţa exploatării, ceea ce
face ca aceste clase să aibă interese opuse şi ireconciliabile.
• Concepţia lui Max Weber despre „clasele sociale” a pornit de
la abordarea structurii acestora. Structurarea claselor sociale este
determinată mai ales de piaţă, distribuţie şi consum, şi nu de relaţiile
12
13
Vezi, pe larg, Karl Marx, Opere, vol. III, Editura Politică, Bucureşti,
1955; vol. IV, Editura Politică, Bucureşti, 1958; Max Weber, Etica
protestantă şi spiritul capitalismului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993.
121

de producţie, cum susţinea Karl Marx. Pe de altă parte, o clasă socială
nu este neapărat o formă de comunitate – adică un grup social ai cărui
membri dezvoltă anumite sentimente de apartenenţă, solidaritate etc.,
deşi ea poate reprezenta o bază pentru o acţiune socială.
▲ Naţiunea oferă mediul dezirabil mobilităţii sociale între
„clasele sociale” astfel ierarhizate, întrucât oamenii care se raportează
la aceasta se consideră egali în aspiraţii, nevoi şi scopuri. Însă,
stratificarea socială într-o organizare socio-politică structurată pe clase
generează inegalităţile economice, prestigiul (respectul, admiraţia şi
recunoaşterea, asociate cu un status social), dar şi puterea.14
e) Organizaţiile – suportul funcţionalităţii naţiunilor

Istoria scrisă a naţiunilor confirmă că organizarea este expresia
capacităţii de funcţionare a organizaţiilor care asigură şi întreţin stările
„departe de echilibru”.15
▲ Organizaţiile sunt procesualităţi sociale care rezultă din
încercarea de reglare explicită a relaţiilor dintre oamenii care
concură la realizarea unor anumite activităţi sociale cu finalităţi
productive, gestionare şi integratoare.16 Ele sunt administrate de
oameni care deţin status-uri şi roluri organizaţional/funcţionale, iar
performanţa lor depinde de gradul de autonomie în cadrul organizării
sociale.
Organizaţiile au constituit nucleele informaţional-energetice şi
umane prin intermediul cărora, din zorii istoriei, în spaţiile geo-fizice
unde au existat condiţii de viaţă, naţiunile au modelat evoluţiile din
comunităţi (etno-organizări) şi au gestionat noile necesităţi sociale.
▲ Organizaţiile, structurate atât pe „orizontala”, cât şi pe
„verticala” organizării sociale, reproduc structura organizaţional /
funcţională a naţiunilor, constituind procesorii de informaţii
capabili să satisfacă nevoile sale de resurse, de comunitate şi de
protecţie. Capacitatea lor de a genera anumite roluri şi „status”-uri
sociale, precum şi conexiunile dintre ele asigură buna funcţionare a
naţiunilor. De aceea, sunt incompatibile cu „normele” socio-politice
impuse de ideologi.
14
Gheorghe Teodorescu, Putere, autoritate şi comunicare politică,
Editura Nemira, Bucureşti, 2000, p. 13-14.
15
16
Lucian Culda, Procesualitatea socială, p. 212.
122

▲ Organizaţiile au capacitatea de a satisface anumite necesităţi
conştientizate ca nevoi,17 numai dacă îşi desfăşoară activitatea pe
temeiul unor norme, principii şi statute sociale, care reglementează
relaţiile dintre membrii lor, dar şi relaţiile cu celelalte organizaţii
specializate pentru alte finalităţi sociale.18 De aceea, naţiunile consti-
tuie organizaţii cu funcţii specializate, a căror structură este alcătuită din
roluri instituţionale, în vederea atingerii unor scopuri şi obiective
comune (producerea de bunuri şi servicii, educaţia tineretului, apărarea
naţională etc.). Organizaţiile realizează aceste obiective prin capacitatea
de a dezvolta activităţi cu finalităţi sociale explicite şi prin relaţiile pe
care le întreţin cu mediul social în care conlucrează.19
▲ Pentru naţiuni sunt benefice organizaţiile care au ca suport
funcţional raţionalitatea clădită pe procesarea interpretativă, întrucât
aceasta specializează oamenii pentru anumite genuri de activităţi
generatoare de valori sociale. Modalităţile de procesare socială a
informaţiilor explică de ce naţiunile au o organizare similară în fond,
dar diversă în formă. Ele au devenit active în procesualitatea socială
pe măsură ce au dezvoltat capacităţi sistematice de interpretare a
existenţei sociale.20
▲ Istoria scrisă a naţiunilor relevă permanenta confruntare
între organizaţii şi formulele ideologice de administrare a „socialului”.
Din nevoia de organizare în funcţie de necesităţi, romanii au introdus
sintagma „populus romanum”, pentru a recrea sentimentul de partici-
pare a tuturor la rezolvarea „treburilor publice” („rei publica”). Grecii
antici au găsit şi ei o formulă politică – „demos” –, ataşat ideii de
democraţie, adică de „putere a poporului”. Când raporturile de putere
au destructurat socialul, s-a născut imperiul, care a eludat necesităţile
sociale şi a întreţinut interesele socio-politice ale unor grupuri care şi-au
arogat dreptul de a administra organizaţiile prin raporturi de putere.
▲ În lupta cu construcţiile socio-politice mecanice (imperii şi
feude), naţiunile au apelat, prin intermediul organizaţiilor cu funcţii
gestionare explicite, la formule socio-politice, folosindu-se de
ideologii. Renaşterea naţiunilor, în epoca modernă, prin refacerea
17
18
Constantin Schifirneţ, Sociologie, p. 91.
19
Claudette Lafaye, Sociologia organizaţiilor, Polirom, Iaşi, 1998,
p. 33-34.
20
123

legăturilor organice între oameni şi organizaţii, a însemnat declinul im-
periilor, care s-au sprijinit pe istorii oficiale, religii sau clase sociale
pentru a topi sau reforma etnicul.21
▲ În lupta cu imperiile, naţiunile au rezistat, prin organi-
zaţiile cu funcţii explicite, chiar în conjuncturi geopolitice în care au
fost transformate, brutal, în „stare politică”, iar etnos-ul fondator în
„clasă socială” (cum s-a întâmplat la noi cu „rumânii”). Ele au
trecut, temporar în stare latentă, pentru a nu dezlănţui fiarele impe-
riilor, dar nu s-au „topit”, pentru că au avut capacitatea de a descifra
slăbiciunea organizării şi administrării construcţiilor socio-politice
mecanice: ideologiile.22
▲ Victoria naţiunilor împotriva imperiilor a fost posibilă în
momentul în care au descoperit construcţia politico-juridică în stare
să le satisfacă necesităţile şi să reziste agresiunilor imperiilor. Aceasta
este statul naţional – expresia ideologică de satisfacere a necesităţilor
ei sociale.
▲ Redescoperirea naţiunilor s-a făcut în epoca modernă, când
„conştiinţa de sine”, exprimată prin naţionalism, a învins cerbicia
imperiilor. Revoluţia franceză a conferit naţiunii suveranitate absolută,
făcând din republică expresia ei politică.
▲ În zilele noastre „bătălia” pentru caracterizarea naţiunilor se
desfăşoară între aşa-numitele orientări tradiţionaliste, primordialiste
(organiciste) şi cele auto-proclamate moderniste (raţionaliste). Pri-
mele afirmă conexiunile organice şi continuitatea între etnic şi naţiune,
iar celelalte afirmă că naţiunile s-au născut în epoca modernă şi că au
fost create de elite în conjuncturi geopolitice favorabile. 23
▲ Capacitatea oamenilor de a procesa informaţiile sociale şi
de a se raporta la „geneză” (ethnos, natio) şi la mediul fizic şi spi-
ritual în care fiinţează (patria) asigură perenitatea naţiunilor. Chiar
„clonele” prin care încearcă unii ideologi savanţi să înlocuiască omul
adevărat (,fiinţa socială), la a doua generaţie vor avea nevoie de
identitate şi de patrie.
21
Vezi, pe larg, Mircea Eiade, Images et symboles, Paris, Gallimard,
1952.
22
Vezi, pe larg, Raymond Boudon, L’idéologie, ou l’origine des idées
reçues, Paris, Fayard, 1986.
23
322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea, p. 74.
124

f) Dependenţa situaţiei oamenilor de modalităţile în care se
implică în organizaţii
Naţiunile întreţin mediul social care diferenţiază oamenii în
funcţie de specificul şi finalităţile activităţilor şi de rolurile jucate în
gestionarea proceselor sociale.24 Premisele funcţionării complexelor
reţele de organizaţii cu funcţii explicite sunt capacităţile de întreţinere
a procesele sociale organizante.25
1. Organizaţiile care asigură nevoile de resurse

▲ Organizaţiile construite de naţiune pentru satisfacerea
nevoii de resurse sunt generatoare de valori sociale (bunuri mate-
riale, simboluri spirituale, oameni – producători de bunuri sociale şi
elite sociale). Funcţia fiecărei organizaţii productive este „de a face
cunoştinţele să fie productive”,26 întrucât cu cât cunoştinţele sunt mai
specializate, cu atât sunt mai eficiente.27
▲ Organizaţiile cu funcţii productive definesc responsabilitatea
pentru organizarea naţiunilor, întrucât generează resursele umane şi
competenţele necesare organizării şi funcţionalităţii acestora. Acestea
constituie fundamentul organizării şi funcţionării oricărei naţiuni, în
jurul cărora se construiesc toate celelalte tipuri de organizaţii prin care
naţiunile îşi satisfac nevoile de comunitate şi de protecţie; generează
procesele relaţionale necesare satisfacerii nevoilor de resurse; asigură
nevoia de performanţă economică, dar şi nevoia de performanţă educa-
ţională, pe care construcţiile mecanice nu sunt capabile să le satisfacă;
generează civilizaţie şi menţin naţiunile în stări „departe de echilibru”.
▲ Organizaţiile cu funcţii productive au putere socială. Ele
confirmă perenitatea percepţiilor marelui sociolog român Mihai
Eminescu, care la timpul său afirma că munca are „caracter
naţional”. Ea nu este nici astăzi „universal-proletară”, ci aşa cum o
definea Mihai Eminescu, „naţional-proletară”.28
▲ Prin organizaţiile cu funcţii productive naţiunile au capaci-
tatea de a genera perpetuu raporturi economice pozitive, contribuind
24
25
26
Peter P. Drucker, Societatea post-capitalistă, p. 42.
27
Robert B. Reich, Munca naţiunilor, p. 15.
28
Apud, Ilie Bădescu, Sociologia eminesciană, p. 194.
125

la bunăstarea proprie şi la prosperitatea întregii omeniri. Astfel, o
naţiune nu se defineşte prin puterea mecanică, specifică imperiilor, ci
prin activitatea productivă, încorporată în munca generatoare de valori
sociale, care este, în esenţă, naţională şi prin capacitatea de a utiliza
resursele în funcţie de necesităţi.
2. Organizaţiile care întreţin nevoia de comunitate

▲ Organizaţiile cu funcţii integratoare satisfac nevoia de comu-
nitate şi întreţin caracterul organic al naţiunilor. Acestea regrupează,
în funcţie de necesităţi, componentele etno-organizărilor din care au
derivat naţiunile şi asigură compatibilitatea între etniile despărţite arti-
ficial prin raporturi de putere.29
▲ Organizaţiile care întreţin nevoia de comunitate susţin
procesele sociale cu finalităţi integratoare şi întreţin „conştiinţa de
sine” a naţiunilor, prin socializarea continuă a oamenilor. Ele devin
capacităţi procesual-organice prin care se amplifică posibilităţile de
manifestare şi de afirmare a identităţii oamenilor ce aparţin aceleiaşi
etnii, chiar dacă etnia este „minoritară”.
▲ Organizaţiile cu funcţii integratoare întreţin conştiinţa
comunitară, ca expresie a conştiinţei naţionale şi a capacităţii de
satisfacere a nevoii de identitate a naţiunii. Ele contribuie la delimi-
tarea spaţio-temporală şi etno-spirituală a naţiunilor, dar se manifestă
vag şi difuz în procesele sociale, fiind cu atât mai stabile cu cât conţin
reţele de simboluri (matrici simbolice) care contribuie la dezvoltarea
tezaurului simbolic al naţiunilor.
3. Organizaţiile care satisfac nevoia de protecţie

▲ Organizaţiile construite de naţiuni pentru satisfacerea nevoii
de protecţie sunt cunoscute generic sub denumirea de „organizaţii
militare”. Acestea fiinţează în virtutea unei anumite raţiuni sociale prin
intermediul organizaţiilor specializate, numite generic „forţele armate”,
care cuprind, de regulă, armata, structurile informative ale statului
naţional şi structurile de asigurare a ordinii publice.
29
popoarelor, p. 171.
126

▲ Armata se prezintă ca organizaţie (organizaţia militară),
instituţie, corpus social şi „şcoală” a naţiunii. Individualizarea ei ca
organizaţie (organizaţia militară)30 este consecinţa reflectării pe plan
doctrinar şi acţional a tehnologiei războiului. Ea integrează, în esenţă,
un sistem specific de relaţii sociale, unitare, în care se manifestă
coeziune de grup şi solidaritate umană.31
▲ Armata se defineşte printr-un „corpus” de reguli etice şi
printr-un sens al solidarităţii, dar şi ca un organism social cu
autoreglare. Caracteristicile specifice organizaţiei militare derivă din
scopul său principal: gestionarea instrumentelor de violenţă. Misiunea
sa de a descuraja violenţa tinde să devină preponderentă în com-
paraţie cu cea de „a declanşa şi folosi violenţa”.
g) Consecinţa bunei organizări a naţiunilor: ordinea socială

▲ Ordinea socială construită şi întreţinută de naţiuni este
fundamental deosebită de „starea de ordine” impusă de ideologi.
Aceasta este consecinţa măsurilor politico-militare întreprinse de
instituţiile statului ideologic pentru conservarea sistemului politic şi în
cadrul căruia orice încălcare a normelor impuse este calificată drept
devianţă de la „ordinea instituită” şi sancţionată, de regulă, prin
măsuri represive.32
▲ Ordinea socială defineşte capacitatea de întreţinere a „stărilor
departe de echilibru” şi de asigurare a funcţionării organizaţiilor
gestionare în raport de necesităţile sociale într-un anumit moment al
evoluţiei istorice a naţiunilor.33 Ea exprimă în cel mai înalt grad
capacitatea organizaţiilor cu funcţii explicite:
– de a promova şi susţine normele şi valorile sociale derivate
din nevoile de resurse, de comunitate şi de protecţie, precum şi de a
preveni violenţa, tensiunile, conflictele şi agresiunile;
30
Psihologie şi pedagogie militară, coordonator locotenent – colonel
Ion Cioloca, Editura Militară, Bucureşti, 1972, p. 103-111.
31
Simion Mehedinţi, Către noua generaţie, Bucureşti, 1923, p. 160.
32
33
Vezi o modalitate de definire, la Sorin M. Rădulescu, Homo
sociologicus. Raţionalitate şi iraţionalitate în acţiunea umană, Casa de
editură şi presă Şansa-SRL, Bucureşti, 1994, p. 10-11.
127

– de a menţine echilibrul între clasele sociale construite de ideo-
logii, a ierarhiza, a trasa limite protejate prin interdicţii, constrângeri,
prin rolurile şi modelele de conduită asumate şi promovate;
– de a asigura coeziunea socială prin valorile şi scopurile
reciproc împărtăşite de oameni şi nu prin presiunile autorităţii
coercitive (remunerative sau normative).
▲ Ordinea socială este consecinţa modului de raţionalizare a
vieţii sociale şi generatorul coeziunii naţiunilor, prin care se exprimă,
se menţine şi se afirmă caracterul lor organic.34 În acelaşi timp,
reprezintă modelul de promovare a scopurilor şi valorilor de apărat de
către naţiuni, fiind definită de regulile de comportament şi fundamentată
prin reglementări de drept.35
▲ Ordinea socială este întreţinută de sentimentul şi certitu-
dinea satisfacerii nevoilor comune. Aceasta semnifică funcţionarea
organizaţiilor cu funcţii gestionare care construiesc normele (regula)36
şi prin respectarea conştientă a regulilor care prescriu modelul de
comportament al oamenilor.
▲ Naţiunile capabile să construiască ordine socială se află în
„stare de securitate”, a cărei condiţie esenţială este capacitatea de a
determina „politicul” să accepte suveranitatea naţiunilor.37 Expresia
suveranităţi naţiunilor este „zidirea constituţională a statului”, deci,
definirea spaţiului public prin Constituţie.
Istoria politico-statală confirmă că ordinea socială poate fi
perturbată, răsturnată simbolic sau slăbită temporar, dar nu poate fi
distrusă prin forţa mecanică a imperiilor, întrucât este întreţinută de
spirit, de conştiinţa de sine a naţiunilor38 şi de acţiunea socială, care
conservă peren geneza şi patria în memoria socială.
34
Vezi, pe larg, Emil Durkheim, De la division du travail social,
Paris, F. Alcan, 1983.
35
Hedley Bull, Societatea anarhică. Un studiu asupra ordinii în
politica mondială, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1998, p. 2-3.
36
Hedley Bull, op. cit., p. 49-51.
37
Gh. M. Leon, Economie politică şi politică economică, Bucureşti,
1943, p. 420.
38
Georges Ballandier, Scena puterii, Editura AION, Bucureşti, 2000,
p.45.
128

SECŢIUNEA A II-A
GESTIONAREA NECESITĂŢILOR ORGANICE – CERINŢA
ÎNTREŢINERII FUNCŢIONALITĂŢII NAŢIUNILOR
a) Premisele funcţionalităţii naţiunilor: normele sociale

▲ Normele sociale semnifică regulile şi modelele care determină
comportamentul oamenilor în contextul acţiunilor sociale. Acestea
constituie premisa funcţionalităţii naţiunilor, întrucât contribuie în
mod decisiv la construirea şi menţinerea integrităţii naţiunilor, şi la
fundamentarea răspunderii pentru respectarea acestora.39
▲ Naţiunile operează cu reguli sociale, în general, şi cu reguli
de drept sau juridice, în particular. Importante sunt normele juridice
sau relaţiile de drept, care constau în prescripţii generale şi obli-
gatorii, emanând de la autorităţi abilitate sau recunoscute şi a căror
transgresare este, în principiu, sancţionată de către organizaţiile
specializate (tribunale).40
▲ Pentru orice naţiune aflată sub presiunea ideologiilor, o
preocupare deosebită o constituie respectarea normelor sociale.
Aceasta este apanajul oamenilor cu competenţe profesionale şi socia-
lizante, precum şi al organizaţiilor care susţin şi întreţin nevoile de
resurse, comunitate şi protecţie.41
▲ Normele sociale întreţinute de naţiuni constituie premisa
acţiunii de normarea socială, dacă aceasta se concretizează în
reglementări sociale de genul codurilor de legi şi a reglementărilor
interne din organizaţii.42 Fiecare normă socială se află în conexiune
cu capacitatea de raţionalizare a conduitelor umane.43
▲ Normele sociale sunt apreciate în funcţie de capacitatea
oamenilor implicaţi în „social” şi a organizaţiilor cu funcţii
gestionare explicite de a le conferi un anumit sens.44 Astfel, legea, ca
39
40
Pierre Pactet, Institutions politiques. Droit constitutionnel, Masson,
Paris, 1991, p. 31.
41
42
p. 313-315.
43
Sorin M. Rădulescu, Homo sociologicus, p. 59.
44
Raymond Boudon, Le just et le vrai, Fayard, Paris, 1995, p. 251.
129

exprimare juridică a normelor sociale, devine premisa gestionării
naţiunilor prin organizaţiile cu funcţii gestionare alcătuite din oameni
cu competenţe specializate.45
b) Gestionarea „patriei” şi a „etno-spiritualităţii” naţiunilor

Naţiunile se organizează şi funcţionează exclusiv în „patria” pe
care o construiesc şi o reconstruiesc sub presiunea propriilor necesităţi
şi sub presiunile construcţiilor mecanice – imperiile şi „centrele de
putere” – şi se raportează la spaţiul de vieţuire prin mijlocirea organi-
zaţiilor cu funcţii gestionare şi a elitelor sociale.46
1. Gestionarea patriei
Patria rămâne perpetuu în memoria istorică şi socială numai
dacă oamenii cu competenţe profesionale şi socializante, precum şi
organizaţiile cu funcţii explicite reuşesc să o conserve şi să o ame-
najeze în deplină libertate.
,,Patria”, ca zestre geo-fizică şi spaţiu naţional, influenţează
perpetuu credinţele, moravurile, obiceiurile şi cultura unei naţiuni.47
▲ Gestionarea patriei înseamnă întreţinerea spaţiului social
amenajat, apărarea teritoriului naţional împotriva agresiunilor
socio-politice şi prevenirea ocupării sale de către „centrele de putere”
expansioniste. În acest, sens, organizaţiile cu funcţii gestionare sunt
obligate să acţioneze pentru apărarea „zestrei lingvistice”, protejarea
„mătcii”, afirmarea elitelor sociale şi prevenirea formării de spaţii
negative.
▲ Patria este gestionată exclusiv prin acţiunile sociale,
apanajul oamenilor cu competenţe profesionale şi socializante.
Acestea sunt izvorul bogăţiei naţiunilor, întrucât se întemeiază pe
muncă, creează capitalul necesar reproducerii capacităţilor funcţionale
şi generează progresul tehnic menit să contribuie la adaptarea naţiunilor
la presiunile mediului informaţional.48 Capacitatea de a dispune de
45
Georges Ballandier, Scena puterii, Editura AION, Bucureşti, 2000, p. 72.
46
47
Gil Delannoi, Sociologie de la nation. Fondements théoriques et
expériences historiques, p. 58.
48
Daniel Cohen, Bogăţia lumii, sărăcia naţiunilor, „Eurosong&Book”,
1998, p. 38.
130

„zestrea geo-fizică” şi de a fi suverane asupra spaţiului de vieţuire
asigură şi întreţine organicitatea naţiunilor, buna organizare şi funcţio-
nalitatea chiar în medii informaţionale ostile.
2. Gestionarea etno-spiritualităţii
▲ Etno-spiritualitatea este procesul social care întreţine
organicitatea naţiunilor şi capacitatea lor funcţională. În interiorul
acesteia, un loc important îl ocupă credinţele prin care oamenii conştienţi
„de sine” îşi definesc identitatea în raport de modalităţile în care se ra-
portează la supranatural. Modelele de gândire, sentimentele şi acţiunile
care au legătură cu supranaturalul poartă generic numele de „religii”.
▲ Naţiunile sunt permanent preocupate de gestionarea
credinţelor generatoare de simboluri etno-spirituale, întrucât acestea
susţin valorile naţionale – sursele motivaţiei şi finalităţii acţiunilor
sociale. În funcţie de valori se organizează ideile, sentimentele şi
comportamentele oamenilor cu competenţe profesionale şi socializante.
Valorile influenţează obiceiurile, deprinderile şi stilurile de viaţă în baza
cărora se pot construi şi selecta strategii de acţiune.
▲ Rolul fundamental în întreţinerea etno-spiritualităţii unei
naţiuni îl au religia şi biserica naţională. Religia (,,credinţa naţiunii”)
generează simbolurile etno-spirituale întreţinute de comunităţi spi-
ritualizate ce practică ritualuri specifice fiecărei naţiuni, întreţine
convingerile şi practicile sociale care se reunesc într-o „comunitate”,
numită generic biserică49 şi îndeplineşte funcţii sociale,50 iar Biserica
naţională este instituţia care conservă şi dezvoltă spiritul de orga-
nizare al oamenilor conştienţi „de sine”.51
▲ Prin cultivarea credinţelor, naţiunile generează cultura pe
fundamentul căreia îşi asigură nevoia de cunoaştere, îşi menţin
capacitatea de procesare socială a informaţiilor, îşi reglează viaţa
socială prin valori, norme, ritualuri şi simboluri. Cultura încorporează
cunoştinţele, credinţele religioase, arta, morala, obiceiurile şi celelalte
capacităţi spirituale dobândite în diversitatea procesualităţii sociale.
49
50
Paul Poupard, Religiile, Editura 100+1 GAMAR, Bucureşti, 2001,
p. 95.
51
Apud, Catherine Durandin, Istoria românilor, Institutul European,
131

▲ Cultura fiecărei naţiuni constituie parte integrantă a culturii
universale. Aceasta întreţine rezistenţa naţiunilor împotriva imperiilor
şi a imperialismului „centrelor de putere”.
c) Ideologiile şi falsa gestionare a naţiunii

Ideologii generează raporturile de putere care se modifică în
funcţie de conjuncturile geopolitice şi dezvoltă presiuni pentru orga-
nizarea naţiunilor pe baza interesului de grup.52 În situaţia în care
ideologii acced la putere, impun propriul interes ca „interes naţional”
şi administrează puterea în numele naţiunilor.
1. Ideologiile şi administrarea puterii

▲ Ideologiile interpretează organizările sociale prin prisma
doctrinelor politice pe care le generează sau la care se raportează.
Ele conţin simbolurile – credinţele care construiesc „idolii” la care se
raportează construcţiile mecanice (feudele şi imperiile). Sub presiunea
ideologiilor, naţiunile îşi menţin funcţionalitatea dacă sunt capabile să-
şi asigure suveranitatea asupra spiritului şi patriei.
▲ Liberalismul – produsul şi expresia unui anumit orizont
informaţional-ideologic ce proclamă libertatea individuală şi
posibilitatea nelimitată de a acumula resurse, chiar în detrimentul
celorlalţi oameni, a produs „statul administrator”, care domină
subtil „socialul”.53 Funcţionalitatea unui astfel de stat este limitată,
dar atâta timp cât lipseşte o soluţie de gestionare mai bună, naţiunile îl
acceptă, cu condiţia să nu genereze inegalităţi şi inechităţi.
▲ Ideologiile „reformatoare” ale „statului liberal” aduc în
prim plan problematica „umanismului” şi a participării cetăţenilor
la actul decizional public.
• Gândirea politică de inspiraţie creştină obligă statul admi-
nistrator de „tip liberal” să-şi adapteze „discursul” la valorile moştenite
din creştinism şi să accepte compromisul între biserică şi stat.
• Umanismul de „tip republican”, născut din preocuparea
menţinerii caracterului laic al statului administrator, a creat doctrine şi
52
53
Vezi, pe larg, François-Paul Bénoit, La démocratie libérale, Paris,
PUF, 1978.
132

partide politice cu un spectru politic foarte larg – de la radicalii francezi
dinaintea celui de-al doilea război mondial, „stânga” conservatorismului
britanic şi scandinav, până la „dreapta” partidelor socialiste.54
• Social-democraţia (care cuprinde nucleul partidelor socialiste,
diverse „laburisme” europene, democraţia americană de „tip roosveltian”)
se individualizează ca apărător al democraţiei politice, completată cu
democraţia socială, necesară pentru protejarea societăţii de crize
economice şi de crize politice, dar şi pentru prevenirea riscului unei
revoluţii de „tip leninist”.
▲ Ideologiile generatoare de „alternative” la statul admi-
nistrator de „tip liberal” s-au născut din confruntările de idei
privind modalităţile de rezolvare a ecuaţiilor „autoritate-libertate”,
„ordine-progres” şi „securitate-dezvoltare”. Acestea militează pentru
înlocuirea statului „administrator” cu un alt tip de stat care să impună
alte baze privind deţinerea de resurse ale puterii.
▲ Principala ideologie care a construit alternativă la statul
administrator de tip liberal a fost „marxismul” şi, în anumite
circumstanţe, o parte a social-democraţiei pe care s-a clădit
„sindicalismul”.
• Marxismul (ideologie de „extrema stânga”) a considerat că
orice stat este un produs al divizării sociale în „clase antagoniste”,
deci un produs al capitalismului sau un instrument de exploatare a
unei clase (burghezia) asupra altei clase (proletariatul).
• Sindicalismul (cu un spectru larg de gândire şi acţiune, legat
de la început de mişcarea muncitorească şi de social-democraţie),
acceptă ca deţinător al puterii „clasa socială”.55
▲ Ideologiile de „extrema dreapta” (cu cele două prototipuri,
„fascismul italian” şi „nazismul german”) au născut altă alternativă
la statul administrator de „tip liberal”. Ele au speculat mai ales
situaţiile în care acesta a fost marcat de o acută criză economică şi
reducerea profitului pentru deţinătorii de resurse, când „marea
industrie” este nevoită să recurgă la dictatură.56
54
Francois Châtelet, Evelyne Pisier, Concepţiile politice ale secolului
XX, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 90.
55
Jean Fouchard, La gauche en France depuis 1900, Paris, Seuil,
1977, p.66.
56
Vezi, Karl Schmidt, La notion du politique. Théorie du partisan,
Paris, Calman-Lévy, 1972.
133

▲ Între aceste ideologii extremiste se află o ideologie violent-
distructivă, numită „anarhism”.57 Acesta consideră că orice formă de
guvernare, fie că este sau nu sancţionată de sufragiu universal, este o
tiranie.58
▲ Toate tipurile de „stat” clădite pe suport ideologic au
„boli”, denumite de către politicieni „crize”. Acestea generează
incompatibilităţi şi decalaje între oameni, procese sociale dezorga-
nizante, stări patologice şi situaţii-limită. Ideologiile contribuie în
mod fundamental la construirea status-ului social, adică a poziţiei
ocupate de o persoană în aşa-numita „societate”. Fiecare om este
evaluat în funcţie de poziţia sa socio-politică, iar recunoaşterea ei
depinde atât de persoana în cauză, cât şi de normele şi valorile impuse
de către structurile socio-politice.59
2. Partidele politice şi „statul-naţiune”

,,Politicul”, care segmentează corpurile socio-profesionale în
funcţie de capacitatea de a le conferi accesul la resurse, administrează
puterea în modalităţile simbolice proprii ideologiilor respective, grupate
de cercetătorii domeniului în ideologii „liberale” sau „conserva-
toare”, „moderate” sau „extremiste”, cu diferite derivate şi variante.
Indiferent de coloratură, politicul acumulează cât mai multe resurse
informaţionale, cu scopul de a deţine monopolul asupra acestora.60
▲ Ordinea într-un sistem socio-politic este subsumată admi-
nistrării puterii politice. La rândul său, aceasta este dominată şi
subordonată intereselor locale sau de grup socio-politic,61 în funcţie de
ideologii incompatibile în sens şi semnificaţie.
▲ Administrarea puterii politice este denumită de către
ideologi „gestionarea naţiunii”. Astfel, naţiunile sunt confundate
voit cu statul, interesele partizane ale grupurilor socio-politice care
57
Vezi, Nicolae Petrescu, Doctrina anarhismului, extras din vol.
Doctrinele partidelor politice, Cultura Naţională, Bucureşti, 1923.
58
Frideric Nietzsche, Aşa grăit-a Zarathusta, Editura Edinter,
59
Constantin Schifirneţ, Sociologie, Editura Economică, Bucureşti,
1999, p. 55.
60
Vezi, pe larg, Daniel Cohen, Bogăţia lumii, sărăcia naţiunilor.
61
Vezi, pe larg, Hedley Bull, Societatea anarhică. Un studiu asupra
ordinii în politica mondială.
134

deţin puterea politică sunt confundate cu necesităţile naţiunilor şi
exprimate „în numele naţiunii”. Din aceste raporturi de putere se
naşte aşa-anumitul „stat-naţiune”, în care statul se menţine prin
puterea instituţiilor cu funcţii administrative.
▲ Partidele politice sunt construcţii ideologice, sistemice,
organizate în funcţie de conjuncturi geopolitice.62 Acestea acţionează,
aparent organizat, prin procesări simbolice, pentru cucerirea puterii
politice. În interiorul sistemului socio-politic, partidele politice înde-
plinesc, de regulă, două funcţii: de structurare şi de recrutare.
▲ Cu ajutorul partidelor politice ideologii aduc naţiunile în
stări „aproape de echilibru”.63 Aceste „stări” determină tendinţe
divergente, de expansiune sau de închistare (izolare), şi generează
situaţii insecurizante pentru alte naţiuni şi discontinuităţi şi crize
pentru propria naţiune.64
▲ Finalitatea acţiunilor politice este „administrarea puterii”,
având drept consecinţă transformarea naţiunilor în „societate
politică”.65 Aceasta nu poate fi gestionată, ci doar administrată,
exclusiv pe bază de raporturi de putere, cu ajutorul statului ideologic.
▲ Aşa – numitul „om politic”, produsul ideologiilor, intervine
în „social” prin intermediul unor grupuri clădite pe fundament
ideologic, dintr-un interes dictat de ideologia la care se raportează.
Acesta se auto-proclamă gestionarul socialului, însă acţiunile sale sunt
consecinţa interpretărilor partizane, transpuse în social cu ajutorul
grupurilor socio-politice numite partide politic”.66
d) Organizaţiile sociale şi gestionarea naţiunilor

Gestionarea necesităţilor sociale este expresia capacităţii
naţiunilor de a transcede raporturile de putere, construite de ideologi şi
de a construi „raporturi de gestionare” instituţionalizate pe fundament
juridic şi întreţinute prin analize scientizate.
62
Larousse. Dicţionar de sociologic, p. 202.
63
Vezi, pe larg, Georges Ballandier, Scena puterii.
64
Vezi, pe larg, Dominique Colas, Genealogia fanatismului şi a
societăţii civile, Editura Nemira, Bucureşti, 1998.
65
vol.I, p. 111.
66
Larouse. Dicţionar de sociologie, p. 202.
135

▲ Naţiunile fiinţează şi se afirmă prin intermediul organizaţiilor
cu funcţii explicite.67 Între acestea, un rol definitoriu revine orga-
nizaţiilor cu funcţii gestionare. Ele constituie procesorii de informaţii
sociale care generează status-uri şi roluri sociale dobândite sau atribuite
pentru oamenii cu competenţe profesionale şi socializante.
▲ Organizaţiile cu funcţii gestionare sunt organizaţii publice,
specializate, formale şi informale, instituţionalizate, prin care na-
ţiunile, prin puterea poporului (democraţia) identifică disfuncţiile,
vulnerabilităţile, factorii de risc, ameninţările şi agresiunile la
adresa lor şi construiesc mecanismele de gestionare (instituţiile).
Funcţionalitatea acestora este întreţinută de elitele sociale, îndeosebi
cele intelectuale (culturale) care sunt mai stabile decât cele auto-
proclamatele „elite politice”.
▲ Organizaţiile cu funcţii gestionare produc normele sociale
şi administraţiile publice. Ele reglează raporturile întreţinute de
naţiuni şi conştientizează nevoile de normare socială, de administrare
a „socialului”, de încurajare a comportamentelor favorabile normelor
şi măsurilor administrative dezirabile pentru naţiuni.68
▲ Organizaţiile cu funcţii gestionare procesează informaţiile
sociale şi utilizează consecinţele proceselor sociale organizante în
folosul corpurilor socio-profesionale. De aceea, fiecare naţiune
socializează oamenii pentru roluri (status-uri) şi responsabilităţi bine
definite în interiorul organizaţiilor.
▲ Organizaţiile cu funcţii gestionare devin performante dacă
sunt capabile să depolitizeze deciziile şi să transforme ştiinţa în
instanţă a legitimităţii puterii politice.69 Ele au rolul de a satisface
necesităţile sociale, de a construi şi întreţine relaţii de bună vecinătate
cu alte naţiuni şi de a preveni presiunile expansioniste ale „centrelor
de putere”.
▲ Organizaţiile cu funcţii gestionare sunt viabile atâta timp
cât nu se constituie în mecanisme de manipulare socială.70 În
67
68
Apud, Ilie Bădescu, Sociologia eminesciană, p. 224.
69
70
136

interiorul lor se întâlnesc, de regulă, elitele71 care asigură o calitate
superioară selecţiei valorilor, fiind, totodată, promotoarele noilor
valori, conforme cu necesităţile sociale.
1. Întreţinerea relaţiilor de comunicare (bună-vecinătatea)

Vecinătatea este relaţia de apropiere între două sau mai multe
naţiuni care au frontiere comune, constituind o relaţie socială care le
obligă să conlucreze pentru satisfacerea necesităţilor comune. Con-
lucrarea este dependentă de necesităţile comune şi de modul de
satisfacere în comun a acestora.
▲ „Vecinătatea” presupune şi impune o orientare comu-
nitară, precum şi relaţii de întrajutorare, proiecte comune de acţiune
şi chiar roluri specializate pentru gestionarea în comun a unor
necesităţi. Naţiunile au „vecinătăţi normale”, „vecinătăţi agresive”72
şi „vecinătăţi violente”.73
▲ Naţiunile întreţin şi satisfac nevoile de cunoaştere neli-
mitată a oamenilor, pe fundamentul căreia se asigură, în procesul
de socializare, buna convieţuire în respect pentru valorile asumate
de către organizările similare. Organizaţiile cu funcţii gestionare
asigură şi întreţin relaţiile de comunicare (bună-vecinătatea) între
oameni, organizaţii şi naţiuni, ca unităţi sociale.
▲ Naţiunile pot fi integrate prin presiuni expansioniste, într-o
ordine internaţională construită pe suportul forţei de către imperii,
dar nu pot fi menţinute perpetuu în această „ordine”. Nici un
imperiu nu poate înfrânge spiritul naţiunilor.74
2. Prevenirea presiunilor expansioniste ale „centrelor de putere”

▲ Fiecare „centru de putere” este auto-investit cu „imperium”,
deci cu autoritatea care reconstruieşte „socialul” prin raporturi de
dominaţie. De regulă, „centrele de putere” acţionează aparent arbitrar,
71
Dicţionar. Cultură. Termeni şi personalităţi, p. 99-100.
72
C.Rădulescu-Motru, Etnicul românesc. Naţionalismul, p. 107.
73
Phillipe Seguin, Discours pour la France, Paris, 1992, p. 75.
74
Michel Debré, La France et sa défense, în „Revue de la défense
nationale”, janvier, 1972, p. 5.
137

dezvoltând presiuni expansioniste, cu motivaţii neclar definite, de natură
economică, politică sau militară, însă acţiunile lor fac parte dintr-o
strategie menită să distrugă puterea naţiunilor.75
▲ Imperiile construiesc „centre de decizie” transnaţională care
dezvoltă reţele economico-financiare, regionale şi globale în moda-
lităţi ce eludează nevoile reale ale oamenilor şi produc dezechilibre
ale funcţiilor organizărilor sociale. Acestea operează în mod deosebit,
cu decizii ascunse. Centrele de decizie transnaţională impun alte modele
de cetăţenie decât cele care decurg din suveranitatea statelor naţionale.
▲ În acest context, creşte rolul organizaţiilor cu funcţii gestionare
explicite, întrucât presiunile „centrelor de decizie” transnaţională
slăbesc puterea statului naţional. Acţiunile agresive ale construcţiilor
socio-politice transnaţionale pot fi contracarate de către organizaţiile cu
funcţii gestionare ale naţiunilor, întrucât sunt de conjunctură, iar
agresivitatea lor, în modalităţi de cele mai multe ori ascunse – conduce
la construirea de societăţi anarhice.
e) Consecinţele întreţinerii capacităţii organizaţional/funcţionale

a naţiunilor
1. Menţinerea organicităţii naţiunilor (integritatea naţională)
▲ Capacitatea organizaţional/funcţională a naţiunilor este de-
pendentă de modalităţile în care poporul, prin puterea sa (democraţia)
protejează, apără şi satisface nevoile de resurse, comunitate şi protecţie
ale oamenilor, organizaţiilor, comunităţilor teritoriale şi spirituale.76
Această putere (democraţia) întreţine şi afirmă caracterul organic
al naţiunii, exprimată prin „pacea internă” sau stabilitatea socio-politică
internă şi „pacea internaţională” sau relaţia de echilibru şi stabilitate
internaţională, exprimate prin securitatea socială.77
▲ Construirea şi întreţinerea „integrităţii naţionale” implică
acţiunea socială a instituţiilor statului naţional, îndrituite să asigure,
75
popoarelor, p. 49.
76
77
William H. Beveridge, Du travail pour une société libre, Paris,
Domat-Montchrestien, 1945, p. 9.
138

potrivit competenţelor, gestionarea publică a valorilor, intereselor şi
necesităţilor sociale şi răspunderea socială. Între instituţii se relevă
legislativul ales, un executiv (guvern) dinamic, o organizaţie juridică
(justiţie) independentă, autorităţi comunitare locale, proprietatea pu-
blică şi privată şi forţe armate eficace.
▲ Organicitatea naţiunii (,,integritatea naţională”) constituie
cerinţă-premisă a răspunderii sociale (civice) pentru oameni şi
organizaţii, dar şi pentru instituţiile statului naţional. De aceea,
fiecare naţiune îşi construieşte organizaţii civice cu funcţii explicite,
care să supravegheze activitatea funcţionarilor publici, agenţilor
comerciali şi statului, pentru a determina integrarea acestora în
ordinea socială.
▲ În acest demers se relevă decizia autorităţilor cu competenţe
stabilite, asumate şi recunoscute de popor. Astfel, statul – ca mo-
dalitate ideologică de gestionare publică, devine „administratorul”
necesităţilor privind integritatea naţională.78
▲ „Integritatea naţională” – expresia caracterului organic al
naţiunii – exprimă sintetic capacitatea oamenilor cu competenţe
profesionale şi socializante, precum şi a organizaţiilor de a elabora
şi pune în aplicare „strategii de gestionare”.79 Acestea oferă
naţiunilor capacitatea de a-şi defini, apăra şi promova propriile
valori şi de a-şi satisface necesităţile în mediul social întreţinut de
statul naţional, ţinând seama de evoluţiile mediului internaţional.
2. Răspunderea puterii politice pentru gestionarea naţiunilor

▲ Puterea politică – suportul guvernării – este implicată în
constituirea şi întreţinerea aşa-numitei „comunităţi politice”, pe
care o suprapune sau o confundă voit cu naţiunea. Problema
crucială pentru orice putere politică este cea a legitimităţii guvernării
naţiunii.80
78
79
Samuel P. Huntington, Ordinea politică a societăţilor în schim-
bare, p. 11.
80
M. Duverger, Introduction à la politique, Paris, Gallimard, 1964,
p. 23.
139

▲ Organizaţiile întreţinute de naţiuni sunt preocupate de
modalităţile de structurare a puterii politice, întrucât aceasta
constituie premisa sau consecinţa diferenţierii formelor de stat şi a
răspunderii pentru soarta naţiunii. În funcţie de capacitatea de a
menţine politicul în cadru social, naţiunile funcţionează ca unităţi
sociale şi societate civilă.
▲ Un rol fundamental în stabilirea răspunderii puterii politie
pentru gestionarea naţiunilor revine oamenilor cu competenţe
profesionale şi socializante, care conştientizează că nici o putere
politică nu este veşnică. Aceasta este supusă unor ameninţări
permanente: ameninţarea adevărului care riscă să-i spargă ecranul
aparenţelor, ameninţarea suspiciunii – ce o constrânge să-şi manifeste
inocenţa şi competenţa şi ameninţarea uzurii – care o obligă la
revigorare periodică.81
▲ Oamenii cu competenţe profesionale şi socializante sunt
capabili să oblige puterea politică să reglementeze raporturile
instituite în cadrul regimului politic şi să gestioneze „trebuinţele
naţiei” pe baza necesităţilor sociale. Cazuistica în materie
confirmă că naţiunile, prin puterea poporului (democraţia) susţin
numai regimul politic democratic, care funcţionează în temeiul
participării oamenilor şi organizaţiilor la alegerea organismelor
puterii de stat.
Concluzie:
O naţiune este funcţională dacă devine capabilă, prin puterea
poporului (democraţia), să-şi satisfacă necesităţile de resurse, comu-
nitate şi protecţie şi dacă oamenii acceptă să se manifeste ca cetăţeni,
îşi asumă responsabilităţi pentru întreţinerea „libertăţii sociale”,
asigurarea „ordinii sociale” şi „securităţii sociale” şi atribuie roluri
astfel încât organizaţiile să gestioneze „etno-spiritualitatea” şi
„patria” în „stare de securitate”.
81
Idem., p. 85.
140

SECŢIUNEA A III-A
A. Sistematizarea şi rezumarea ideilor – evidenţierea

conceptelor elaborate sau reformulate
1. Procesele sociale organizante, individualizate prin comunicare
verbală, întipărite în memoria colectivă prin comunicarea scrisă, întreţin
organizaţiile în interiorul cărora oamenii sunt capabili să-şi satisfacă
necesităţile de bază, să se manifeste ca cetăţeni şi să-şi asume roluri prin
care se pun „în slujba comunităţii”, dar şi responsabilitatea pentru asi-
gurarea „libertăţii sociale”, ordinii sociale şi securităţii sociale.
2. Organizarea naţiunilor este un proces social complex, produs
în timp istoric, ca transformare şi adaptare a funcţiilor sub presiunea
proceselor sociale dezorganizante şi a nevoilor de resurse, comunitate şi
protecţie. Capacitatea de organizare a naţiunilor generează modalităţile
de interacţiune, de construire a raporturilor şi de întreţinere a relaţiilor
dintre oameni în interiorul organizaţiilor şi dintre organizaţii în procesul
cunoaşterii reciproce şi al convieţuirii „în comun”.
3. Procesul social-premisă al organizării naţiunilor este libertatea
socială. Aceasta exprimă posibilitatea oamenilor de a produce, în
interiorul organizaţiilor, resurse informaţional-energetice şi de a se
reproduce în cadrul oferit de spaţiul social amenajat în funcţie de
necesităţile sociale, fiind dependentă de capacitatea oamenilor de a
construi organizaţii cu funcţii gestionare şi de a le conferi autonomie
generatoare de mobilitate socială.
4. Nucleul etno-spiritual care oferă modelul organizaţional/funcţional
pentru naţiuni este familia, prin capacitatea sa perenă de îngemănare
organică a genezei cu patria. Ea exprimă microuniversul generator de
relaţii sociale de comunicare, bazate pe încredere, sinceritate, susţinere şi
afectivitate pozitivă între oamenii conştienţi de sine şi defineşte
trăsăturile fiecărei naţiuni, începând cu „vârsta socială” şi terminând cu
identitatea.
5. Suportul organizării naţiunilor îl constituie comunităţile
teritoriale şi spirituale, expresia capacităţii oamenilor de a se reconstrui
pe sine prin cunoaştere, comunicare şi cultură. De aceea, comu-nităţile,
similare în fond, dar diferenţiate în formă, în timp istoric, au constituit şi
constituie suportul conservării organicităţii naţiunilor şi expresia
capacităţii de satisfacere a necesităţilor de ordin integrator, prin care
naţiunile se raportează peren la geneză.
141

6. Clasele sociale exprimă formula ideologică de organizare a
naţiunilor, întrucât reprezintă forma de stratificare socio-politică în care
apartenenţa la diferite grupuri socio-politice şi raporturile dintre oamenii
sau corpurile profesionale care produc resursele şi oamenii sau grupurile
socio-politice care acumulează şi deţin resursele sunt determinate, în
aparenţă, de criterii economice, iar în esenţă de criterii politice.
7. Suportul funcţionalităţii naţiunilor îl constituie organizaţiile,
procesualităţile sociale care rezultă din încercarea de reglare explicită
a relaţiilor dintre oamenii care concură la desfăşurarea unor anumite
activităţi sociale cu finalităţi productive, gestionare şi integratoare şi a
căror situaţie este dependentă de modalităţile în care se implică în
organizaţii. Ele sunt administrate de oameni care deţin status-uri şi
roluri organizaţional/funcţionale, instituţionalizate, iar performanţa lor
depinde de gradul de autonomie în cadrul organizării sociale.
8. Consecinţa bunei organizări a naţiunilor este ordinea socială,
care defineşte capacitatea de întreţinere a „stărilor departe de echi-
libru” şi de asigurare a funcţionării organizaţiilor gestionare în raport
de necesităţile sociale într-un anumit moment al evoluţiei istorice a
naţiunilor. Ea exprimă şi caracterizează modul de raţionalizare a vieţii
sociale, întreţine coeziunea naţiunilor şi menţine caracterul lor organic.
9. Premisele funcţionalităţii naţiunilor sunt normele sociale, ca
reguli şi modele care determină comportamentul oamenilor în
contextul acţiunilor sociale, contribuie în mod decisiv la construirea şi
menţinerea integrităţii naţionale, definesc valorile globale şi naţionale
şi impun aplicarea universală şi răspunderea naţională sporită pentru
respectarea acestora. Definitorii în acest proces sunt capacităţile de
gestionare a patriei şi a spiritualităţii naţiunilor.
10. Patria ca zestre geo-fizică a naţiunilor şi spaţiu naţional,
este gestionată exclusiv prin acţiunile sociale, apanajul oamenilor cu
competenţe profesionale şi socializante. Acestea sunt izvorul bogăţiei
naţiunilor, întrucât se întemeiază pe muncă, creează capitalul necesar
reproducerii capacităţilor funcţionale şi generează progresul tehnic
menit să contribuie la adaptarea naţiunilor la presiunile mediului
informaţional.
11. Etno-spiritualitatea este gestionată prin întreţinerea cre-
dinţelor, ca modalităţi de raportare la supranatural, a modelelor de
gândire, a sentimentelor şi acţiunilor care au legătură cu supranaturalul
(„religia”) – şi a culturii, care constituie forma socio-spirituală de
rezistenţă a naţiunilor împotriva imperialismului „centrelor de putere”.
142

12. În gestionarea naţiunilor rolul fundamental revine organi-
zaţiile sociale, care constituie procesorii de informaţii sociale generatori
de status-uri şi roluri sociale dobândite sau atribuite pentru oamenii cu
competenţe profesionale şi socializante. Prin puterea poporului”
(democraţia), organizaţiile publice, specializate, formale şi informale,
instituţionalizate, satisfac necesităţile de gestionare publică a relaţiilor
dintre oameni, dintre ei şi organizaţii şi dintre organizaţii, identifică
disfuncţiile, vulnerabilităţile, factorii de risc, ameninţările şi agresiunile
la adresa lor şi construiesc mecanismele de gestionare (instituţiile).
13. Organizaţiile cu funcţii gestionare explicite întreţin relaţiile
de comunicare (bună-vecinătatea) între oameni, organizaţii şi naţiuni,
având rolul de a integra organic naţiunile într-o ordine inter-naţională,
de a susţine ordinea naţiunilor prin intermediul statului naţional şi de
a preveni presiunile expansioniste ale „centrelor de putere”.
14. Consecinţele capacităţii organizaţional-funcţionale a naţiunilor
sunt menţinerea integrităţii naţionale, proces social în care se implică
instituţiile statului construit şi întreţinut de naţiuni (statul naţional)
pentru gestionarea publică, răspunderea orizontală a organizaţiilor cu
funcţii gestionare explicite şi răspunderea puterii politice pentru
gestionarea naţiunilor în „stare de securitate”.

1. Ce sens şi semnificaţie socială au organizarea şi funcţionarea
naţiunii?
2. Care este rolul oamenilor cu competenţe profesionale şi socia-
lizante, precum şi al omului politic în organizarea unei naţiuni?
3. Ce semnificaţie are libertatea socială în planul organizării
naţiunii?
4. Ce competenţe primesc organizaţiile productive, integratoare
şi gestionare în planul organizării şi funcţionării naţiunii?
5. Cum condiţionează comunităţile sociale organizarea şi funcţio-
narea naţiunii?
6. Ce criterii stau la baza organizării şi funcţionării claselor
sociale?
7. Ce rol au normele sociale în planul funcţionalităţii naţiunilor
şi care este consecinţa fundamentală a bunei organizări a naţiunilor?
143

8. Ce semnificaţie socială au gestionarea patriei şi a spiri-
ualităţii naţiunilor şi ce consecinţe produce gestionarea fundamentată
pe suport ideologic?
9. Căror abordări le este specifică sintagma „stat-naţiune” şi ce
consecinţe are aceasta în planul definirii, caracterizării şi evaluării
naţiunilor?
10. Cine trebuie să stabilească obligaţia şi răspunderea puterii
politice pentru gestionarea naţiunilor în „stare de securitate”?
1. Georges Ballandier, Scena puterii, traducere: Sanda Fărcaş, Editura
AION, Bucureşti, 2000.
2. Ioan Biriş, Sociologia civilizaţiilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
2000.
3. Hudley Bull, Societatea anarhică. Un studiu asupra ordinii în
politica mondială, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1998.
7. Gil Delannoi, Sociologie de la nation. Fondements théorriques et
9. Sorin M. Rădulescu, Homo sociologicus. Raţionalitate şi iraţio-
nalitate în acţiunea umană, Casa de editură şi presă Şansa-SRL, Bucureşti,
1994.
10. Robert B. Reich, Munca naţiunilor, traducere în limba română de
Mihaela Eftimiu, Editura Paideia, Bucureşti, 1996.
11. Constantin Schifirneţ, Sociologie, Editura Economică, Bucureşti,
1999.
144

TEMA 5
NECESITĂŢILE ORGANICE CARE ÎNTREŢIN
PERENITATEA NAŢIUNILOR:
„ETNO-SPIRITUALITATEA” ŞI „PATRIA”
Naţiunile au reuşit să dăinuie de-a lungul istoriei printr-o succe-
siune continuă de generaţii, în cadrul căreia determinante au fost
capacitatea de conservare a memoriei colective şi voinţa socială. Funda-
mentul acestei continuităţi l-a constituit puterea popoarelor de a dispune
de ele însele şi de a contracara presiunile construcţiilor socio-politice
mecanice şi a ideologiilor violente.1 Însă, există şi astăzi oameni care
susţin că naţiunile sunt „rodul unui postulat şi al unei invenţii”2.
Tema a fost elaborată din nevoia de a explica perenitatea
naţiunilor şi de a argumenta nevoia de apărare, protejare şi afirmare
a componentelor sale etno-spirituale, organice şi funcţionale în faţa
agresiunilor construcţiilor socio-politice mecanice (feude şi imperii).
▲ Obiective
– înţelegerea sensului şi semnificaţiei etnicului fondator, conştiinţei
de sine şi explicarea perenităţii etno-spiritualităţii naţiunilor şi a
identităţii ca stare de spirit a naţiunii care a întreţinut succesiunea de
generaţii în cadrul spaţiului de vieţuire al naţiunii;
– cunoaşterea valorii sociale a patriei – ca spaţiu al libertăţii
sociale –, precum şi a poporului – ca „stare de veghe” şi putere
constructoare a patriei”;
– dezvoltarea capacităţii de analiză a expresiilor perenităţii na-
ţiunilor şi argumentarea ştiinţifică a nevoii de reproducere performantă
a naţiunilor.
1
Gil Delannoi, Sociologie de la nation. Fondements théoriques et
expériences historiques, p. 72.
2
Anne-Marie Thiesse, Crearea identităţilor naţionale în Europa.
Secolele XVIII-XX, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 9.
145

SECŢIUNEA I
PERENITATEA ETNO-SPIRITUALITĂŢII NAŢIUNILOR
a) „Etnicul fondator” şi succesiunea de generaţii

▲ Europa, de la Atlantic la Urali şi de la Oceanul Îngheţat la
Mediterana, este o constelaţie de naţiuni care şi-au construit iden-
titatea pe suportul „etnicului fondator”, conştient „de sine”.3 Fiecare
naţiune, ca succesiune continuă de generaţii în aceeaşi patrie, întreţine
şi dezvoltă procesele sociale care menţin oamenii în stare de fiinţă
socială. Etnicul (natio), a fost, din momentul genezei naţiunilor,
„sufletul” acestora, întrucât a asigurat „unitatea de viaţă legată de o
orientare conştientă”.4
Pe suportul etnicului fondator (ca expresie a relaţiei de comu-
nicare a oamenilor cu spiritul şi cu patria) s-a dezvoltat organic
conştiinţa comunităţii, individualizată sub forma conştiinţei originii
(ethnos, gens, natio, ethnicus), conştiinţa limbii şi conştiinţa comu-
nităţii de destin.5
▲ „Etnicul fondator”, botezat de ideologi „factorul etnic”,6 a
constituit, atemporal, nucleul socio-uman pe suportul căruia s-au
născut naţiunile. Acesta a marcat arealul de vieţuire (patria) şi timpul
istoric al fiecărei naţiuni, a diferenţiat naţiunile şi a asigurat unitatea
lor organică.
▲ „Etnicul fondator” defineşte nucleul socio-uman spiritualizat
conştient „de sine” şi de legătura organică cu „patria” construită de
oameni în procesul socializării. În jurul acestuia naţiunile şi-au
reconstruit, din nevoia de fiinţare şi supravieţuire în situaţii dificile,
capacităţile de rezistenţă împotriva imperiilor şi a ideologiilor antina-
ţionale. Acesta a fost întreţinut de popor („populus”, „demos”),
suportul integrator, expresia socializării oamenilor „în spirit naţional”
şi fundamentul menţinerii omogenităţii naţiunii, ca unitate socială în
procesualitatea socială.
3
4
C. Rădulescu-Motru, Etnicul românesc. Naţionalismul, p. 111.
5
Idem., p. 112-113.
6
Vezi, pe larg, N. Petrescu, Principiile sociologiei comparate, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1994.
146

▲ „Etnicul fondator” a constituit suportul conservării valorilor
fiecărei naţiuni, exprimate în comunicare, obiceiuri şi mentalităţi.
Acesta a generat procesele sociale care au consolidat organizaţiile gestio-
nare şi le-a menţinut ca „agent social” al apărării organicităţii naţiunilor.
▲ „Etnicul fondator” a conservat filonul genetic care a men-
ţinut naţiunile în permanentă stare de veghe împotriva imperiilor şi
a presiunilor ideologiilor agresive, înrudirea de sânge, legătura cu
„patria”, precum şi legăturile spirituale „de minte şi inimă”,7 între
oameni, ca „fiinţă socială”. Prin conservarea şi afirmarea etnicului,
naţiunile au întreţinut solidaritatea umană în situaţii de criză şi de
agresiuni din partea construcţiilor mecanice (feudele şi imperiile).
▲ „Etnicul fondator“ a întreţinut permanenta comunicare
între oameni şi a reconstruit „socialul” prin continua procesare
socială a informaţiilor, în funcţie de necesităţi. Prin etnicul fondator,
cu spiritualitatea sa ancestrală, naţiunile s-au menţinut ca organizare
socială şi comunitate civilizată, capabilă să întreţină o lume a
valorilor culturale, pe care nici o construcţie mecanică n-a reuşit să o
distrugă.
▲ „Etnicul fondator” a constituit suportul pe care naţiunile
au construit şi reconstruit capacitatea oamenilor de a susţine şi
întreţine schimbul permanent de idei, continua acumulare de
cunoştinţe, socializarea oamenilor şi crearea competenţelor profe-
sionale şi socializante. Prin raportarea la etnicul fondator, naţiunile au
legitimat continuitatea în timp şi spaţiu (succesiunea de generaţii,
până la „geneză”) şi s-au afirmat ca procesualităţi sociale, cu o istorie
şi experienţă de viaţă săvârşită de înaintaşi (strămoşi), acumulată şi
transmisă din generaţie în generaţie, cu o cultură specifică, prin care
au creat civilizaţie.8
▲ „Etnicul fondator” s-a manifestat cu vigoare mai ales în
situaţiile în care naţiunile au fost agresate prin războaie de cucerire
de către imperii. Cerbicia cu care naţiunile s-au opus imperiilor,
precum şi destinul naţiunilor intrate sub povara imperiilor confirmă că
în afara naţiunii nu există viaţă socială, întrucât se destructurează
legăturile organice dintre oamenii care, din necesităţi sociale, se
raportează la geneză şi la patrie.
7
C.Rădulescu-Motru, Andrei Bârseanu şi naţionalismul, Bucureşti,
1924, p. 17.
8
D. Gusti, Ştiinţa naţiunii, în Enciclopedia României, I, Statul, p. 17
şi urm.
147

b) „Conştiinţa de sine” – expresia organicităţii naţiunilor şi a
socializării oamenilor în „spirit naţional”
„Genus humanum” sau oamenii conştienţi de sine şi de destinul
semenilor, a construit şi întreţinut organizaţiile cu funcţii explicite
care au gestionat organizările sociale în funcţie de necesităţi, a impus
„pecetea” identităţii pentru naţiuni şi a generat permanent capacităţile
de reproducere.
1. Conştiinţa de sine – sau capacitatea de raportare perenă la

geneză şi la patrie
▲ „Conştiinţa de sine” este procesul social care generează
nevoia perenă de raportare la „geneză” şi la „patrie”, întreţine
„starea de alertă” a naţiunilor împotriva construcţiilor socio-politice
mecanice şi a ideologiilor antinaţionale şi susţine modalităţile de
exprimare socială a „spiritului naţional”. Conexiunile organice între
gândirea şi acţiunea socială au întreţinut şi susţinut peren nevoia de
organizare socială, precum şi fluxul energetic al vieţii comune a
oamenilor. Acesta a generat şi menţinut relaţiile de comunicare şi con-
lucrare bazate pe afectivitate pozitivă, încredere, sinceritate şi susţinere
reciprocă între oamenii care fiinţau şi se afirmau în aceeaşi patrie.
▲ Geneza şi patria sunt elementele nucleare, organice, ale
naţiunii. Ele au transformat oamenii din complexitate în procesualitate,
ca o consecinţă a transformării de sine. Oamenii, ca „fiinţă socială”, au
avut capacitatea de a-şi asuma comportamentul şi conduita în interiorul
organizaţiilor cu funcţii explicite. Astfel, sinele omului a devenit sinele
social, care a exprimat, în fond, o conduită socială.9
▲ „Conştiinţa de sine” este expresia organicităţii naţiunilor, a
socializării oamenilor şi a capacităţii de conservare a conexiunilor
organice, etno-spirituale, între „geneză” şi „patrie”.10 Aceasta are o
dimensiune etno-spirituală atemporală (lat. conscientia = cu ştiinţă),
dovadă fiind conservarea ei în memoria socială, cu înţelesul de „a fi în
9
Vezi, discuţia despre „sine” la Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, Radu
Baltasiu, Istoria sociologiei – teorii contemporane, p. 337-338.
10
148

cunoştinţă de cauză”11 şi raportarea ei la oamenii conştienţi de sine în
interiorul aceleiaşi patrii.12
▲ „Conştiinţa de sine” a generat naţiunile, ca organizări sociale
derivate din etno-organizările care au avut capacitatea „devenirii
întru sine” prin procesarea informaţiilor sociale, atât în variantă
simbolică, cât şi în variantă interpretativă. Astfel a fost posibilă
îmbogăţirea sinelui, care a conferit naţiunilor, ca organizări sociale, o
nouă identitate spirituală. Aceasta a conservat fondul etnic (exprimat
prin capacitatea de a se raporta la „geneză”) şi a oferit etnicului fondator
capacitatea de integrare a gândurilor, sentimentelor şi aspiraţiilor
oamenilor care s-a raportat constant la geneză şi la patrie.
▲ „Conştiinţa de sine” a întreţinut şi afirmat imaginile
„despre sine” ale naţiunilor. Acestea exprimă loialitatea şi respectul
oamenilor faţă de trecutul, prezentul şi viitorul naţiunii şi capacitatea
de a comunica cu alte organizări socio-umane similare. Sentimentul de
sine este în mare măsură, produsul imaginilor altor organizări similare
despre naţiune, dar şi expresia capacităţii naţiunii de a se raporta la
alte organizări sociale similare.
2. Conştiinţa de sine ca „stare de alertă” a naţiunilor

De la geneza naţiunilor, conştiinţa de sine a generat continuu
procesele sociale necesare afirmării şi întreţinerii identităţii oamenilor,
ca fiinţă socială, în cadrul aceleiaşi patrii. Conştiinţa de sine a
întreţinut permanenta stare de alertă a naţiunilor în faţa presiunilor
expansioniste generate de imperii.
▲ „Conştiinţa de sine” a naţiunilor, a generat procesele so-
ciale în interiorul cărora naţiunile şi-au modelat, într-o permanentă
„stare de alertă”, identitatea. „A fi conştient” a însemnat pentru
oamenii care au avut capacitatea de a se raporta la geneză şi la patrie,
a cunoaşte, a reflecta şi a analiza în conştiinţă de cauză evenimentele,
trăirile sau experienţele, reale sau posibile, prezente, trecute sau
viitoare, în funcţie de necesităţile sociale.
▲ „Conştiinţa de sine” a generat, din vremuri ancestrale, me-
morie, atenţie, gândire, inteligenţă, afectivitate, sociabilitate, creaţie,
11
12
p. 254-260.
149

capacităţi de organizare a oamenilor pentru satisfacerea necesităţilor,
pentru a se apăra şi a rezista împotriva construcţiilor socio-politice
mecanice. Din acestea au rezultat statele naţionale, ca forme de ges-
tionare publică a necesităţilor, care au constituit obstacolele permanente
în calea tendinţelor şi presiunilor expansioniste ale imperiilor.
▲ „Conştiinţa de sine” a generat, conservat şi afirmat „eul
naţional”. Acesta este un proces social continuu şi complex, care a
menţinut naţiunile în stare de alertă”, din nevoia de auto-cunoaştere,
de cunoaştere a lumii înconjurătoare, dar şi din nevoia de cunoaştere,
prevenire şi contracarare a acţiunilor distructive ale construcţiilor
mecanice şi ale ideologiilor violente.
▲ „Conştiinţa de sine” a construit din fiecare naţiune un
unicat şi i-a creat sentimentul de a fi „ea însăşi”. Astfel trebuie
înţelese vorbele filosofului român Petre Ţuţea, care afirma: „Am fost
acuzaţi, noi ăştia de dreapta, că exagerăm puterea naţiunii. Toate
popoarele fac aşa. Nemţii se consideră buricul pământului, englezii
două buricuri ale pământului, francezii trei buricuri şi jumătate.
Fiecare crede că neamul lui e buricul pământului. Românismul a
însemnat pentru generaţia noastră să fim noi înşine. Că a fi la stânga
înseamnă a fi în pom. Fiecare popor vrea să fie el însuşi. Şi am vrut şi
noi, ăştia de dreapta, să fim români”.13
▲ „Conştiinţa de sine” a întreţinut „încrederea de sine” în
lupta cu construcţiile socio-politice mecanice şi a conservat identitatea
spirituală, valorică a naţiunilor. De aceea, ideologii au încercat mereu
să o distrugă. Însă, „spiritul” nu a putut şi nu poate fi distrus prin forţa
„mecanicului”, iar naţiunile organice nu pot fi distruse de către
construcţiile socio-politice, mecanice-feude sau imperii.
3. Conştiinţa de sine – modalitatea de exprimare socială a

spiritului naţional
▲ „Conştiinţa de sine” a generat, încă din perioada genezei,
modalităţile de exprimare a „spiritului naţional”. Aceasta a evidenţiat
starea de fapt a naţiunilor şi capacitatea lor de a-şi afirma identitatea în
raport cu alte organizări sociale, pe baza unor interpretări-cadru
alcătuite din reţele simbolice (matricile simbolice).
13
322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea, p. 73-74.
150

▲ „Conştiinţa de sine”, prin forţa sa spirituală, împiedică
impunerea modelelor mecanice de organizare trans-naţională sau
supra-naţională. Aceasta conferă naţiunilor capacitatea de a se opune
presiunilor care vizează distrugerea solidarităţii între oameni, a specifi-
cului naţional şi etnic şi producerea unor mişcări separatiste în interiorul
ordinii comunitare construită pe fundamentul necesităţilor sociale.
▲ „Conştiinţa de sine” este obstacolul de netrecut pentru orice
construcţie mecanică ce dezvoltă presiuni pentru devalorizarea
identităţii naţiunilor. În consecinţă, ideologii trebuie să ştie că naţio-
nalismul, ca modalitate de trăire intensă a „conştiinţei de sine”, este
bariera pe care o opun naţiunile în calea tuturor presiunilor ideologiilor
antinaţionale, transnaţionale şi supranaţionale. Este permanentul factor
de destructurare a mecanismelor „integratoare”, supranaţionale ori
transnaţionale şi „arma” naţiunilor împotriva agresiunilor.
Istoria scrisă a omenirii confirmă că naţiunile pot fi înfrânte sau
supuse temporar, dar nu pot fi distruse, pentru că ele sunt organizări
sociale perene.
▲ Conştiinţa de sine generează pentru fiecare naţiune
încrederea „de sine”. La rândul ei, aceasta asigură „coeziunea” – ca
expresie a capacităţii de menţinere a proceselor sociale organizante.
Astfel, naţiunea formează un „tot”, un organism viu, o viaţă conştientă,
o procesualitate socială, iar organizaţiile cu funcţii productive, integra-
toare şi gestionare sunt conexate între ele prin procesorii de informaţii
sociale şi prin procesele sociale organizante.
▲ „Conştiinţa de sine” generează un grad ridicat de sa-
tisfacţie, confort psihic şi un puternic sentiment de „securitate”
pentru oameni, organizaţii şi comunităţile teritoriale şi spirituale. Pe
acest fundament, poporul construieşte şi întreţine „ordinea socială”.
În lupta cu ideologiile antinaţionale şi cu imperiile, orice naţiune se
simte obligată să invoce şi să utilizeze etnicul fondator şi spiri-
tualitatea (credinţa neamului) pentru apărarea valorilor, intereselor şi
necesităţilor sale de fiinţare şi afirmare.
c) Expresiile perenităţii „etno-spiritualităţii” naţiunilor

Sub permanenta presiune a construcţiilor socio-politice mecanice
(feudele şi imperiile) conduse de „state majore” impregnate de ideo-
logii –, cărturarii naţiunilor (elitele sociale) au încercat să reconstituie
151

istoria scrisă a naţiunilor, trecută sub tăcere de „cronicarii de curte”
care au proslăvit capetele încoronate şi construcţiile socio-politice
mecanice generate de acţiunile socio-politice violente.14
1. Naţionalismul
▲ „Naţionalismul” s-a născut odată cu naţiunile, adică în
timpuri imemoriale. Acesta a constituit expresia conştiinţei de sine, a
modalităţilor de exteriorizare a sentimentului identităţii proprii şi de
conştientizare şi afirmare a necesităţilor, valorilor şi intereselor
fiecărei naţiuni. De la naşterea sa, a exprimat ataşamentul şi solida-
ritatea între oamenii care s-au raportat la aceeaşi geneză şi la aceeaşi
patrie, precum şi disponibilitatea de a apăra naţiunea în faţa
agresiunilor şi pericolelor de orice natură. Deci, „naţionalismul” este,
prin geneză şi raţiune, un proces social şi nu un principiu politic şi
nu dezvoltă o „virulenţă criminală”, aşa cum cred ideologii.15
▲ De la geneza naţiunilor, „naţionalismul” a semnificat iubirea
omului, ca „fiinţă socială”, faţă de naţiunea la care se raportează şi
care-i asigură protecţia valorilor etno-spirituale şi satisfacerea
necesităţilor sociale.16 Pentru naţiunile obligate să se lupte cu ideo-
logiile antinaţionale şi cu produsele acestora (,state de dominaţie)
pentru recunoaşterea dreptului la viaţă, naţionalismul a generat
energiile care au declanşat revoluţiile şi războaiele de eliberare.
▲ „Naţionalismul” a revitalizat, începând cu epocă modernă,
puterea de rezistenţă a popoarelor împotriva imperiilor, prin construirea
statelor naţionale.17 Ideologii au speculat consecinţele confruntărilor
între state, au confundat voit naţiunea cu statul şi au asociat orice formă
de expansiune a statelor cu pretinsa agresivitate a naţiunilor.
▲ „Naţionalismul” a devenit manifest şi a fost obligat să devină
ofensiv în secolele XVII-XVIII, odată cu acutizarea luptei conştiente a
14
15
Ernest Gellner, Naţionalismul, traducere de Anton Lepădatu,
Editura Incitatus, Bucureşti, 2001, p. 61-63.
16
Nicolae C. Paulescu, Fiziologie Filosofică, vol. I, Instincte sociale.
Patimi şi conflicte, remedii morale, Fundaţia Anastasia, Bucureşti, 1995, p. 87.
17
Vezi, un studiu de caz, la Claude Carnoouh, Românii: tipologie şi
mentalităţi, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994.
152

naţiunilor împotriva construcţiilor mecanice expansioniste – imperiile.
De atunci, corpus-ul generator de valori sociale (poporul) a preluat
formule ideologice de luptă împotriva construcţiilor mecanice, procesând,
în funcţie de situaţie, informaţiile sociale în variantă simbolică, iar
naţionalismul a devenit o constantă în fiinţarea şi evoluţia naţiunilor,
având rolul de a menţine naţiunile în „stare de veghe”.
▲ Prin „naţionalism” s-a exprimat capacitatea popoarelor de
a se legitima în raport cu ideologiile agresive, expansioniste, şi cu
imperiile. De pildă, pe pământul Europei, această legitimare fost
iniţiată de popoarele francez şi german, în modalităţi de manifestare
distincte, care au fost preluate, pe fond, de popoarele Europei de
răsărit după anul 1800, graţie elitelor care au cunoscut direct cultura şi
civilizaţia occidentală.
▲ Impunerea şi legitimarea aşa-numitului „naţionalism” de
către ideologi prin apelul la mitologia istoriei sau la vremurile de
„mărire” ale unor capete încoronate care au construit imperii, a
generat violenţa construcţiilor socio-politice mecanice. Acestea l-au
acaparat sub motivul diferenţierii naţiunilor, din interesul controlului
şi dominării de „spaţii vitale” şi al construirii de raporturi de putere
pentru a impune ordinea socială.
▲ Acţiunile care au ca scop ocult sau declarat „înfru-
museţarea” trecutului, folosirea imaginii de „putere” în raporturile
cu alte organizări similare sau faţă de oamenii care se raportează la
o naţiune, alterează sensul aşa-numitului „naţionalism”. El poate fi
definit impropriu ca naţionalism ideologic, respins de popoare,
întrucât este un simplu slogan generat de către elitele politice violente.
Filosoful român Petre Ţuţea afirma, în acest sens, că „naţionalismul
poate fi practicat şi cuviincios...Eu, ca naţionalist, am gândit multă
vreme că naţiunea e punctul terminus al evoluţiei universale”.18
▲ Astăzi, la fel ca în epoca modernă, „naţionalismul” devine
manifest, din nevoia de supravieţuire, îndeosebi în situaţia în care
naţiunile sunt agresate sau când este penetrat de către ideologiile
violente.19 El se afirmă ca o componentă a ordinii naturale şi uni-
versale a omenirii, exprimând capacitatea naţiunilor de a se organiza
18
19
153

în funcţie de necesităţi fundamentate pe culturi adânc înrădăcinate şi
interiorizate.20
▲ „Naţionalismul”, ca proces social, este astăzi, ceea ce a fost
de la geneza sa: un complex de idei şi sentimente orientate spre
recunoaşterea şi afirmarea „de sine” a unei naţiuni. În acest sens,
filosoful român Mircea Eliade era conştient că „nu-ţi poţi discuta
destinul biologic; poţi cel mult să emigrezi şi să te sinucizi. Suntem
români prin simplul fapt că suntem vii. A afirma evidenţa, aceasta nu
însemnă nici măcar a fi <naţionalist>. Că unii nu vor să le vadă, e
treaba lor. Unui om cu bun simţ însă trebuie să i se pară cel puţin
exagerată această dorinţă nepotolită de a discuta în jurul noţiunii de
<român> şi <românism>”.21
▲ „Naţionalismul” a întreţinut, din vremuri ancestrale, cultul
muncii pentru „naţie” şi „patrie”, al cinstei, al demnităţii şi al recu-
noaşterii dreptului naţiunilor la existenţă şi identitate şi a menţinut
naţiunile în „stare de veghe” în lupta cu imperiile. Important este ca
oamenii şi organizaţiile cu funcţii gestionare explicite să nu permită
penetrarea şi acapararea lui de către elite politice violente ori subor-
donarea lui interesului „statelor majore” ale imperiilor.
2. Specificul naţional
Trăsăturile de caracter sau profilul psihologic al unei naţiuni,
individualizate prin limbaj, artă, mituri şi obiceiuri, întreţin ceea ce
sociologii numesc specificul naţional. Acesta este un complex de
determinante etno-spirituale, o sinteză a calităţii culturii şi o expresie a
patrimoniului său cultural, prin care se menţine capacitatea naţiunii de
a se raporta la etnicul fondator prin succesiune de generaţii.
▲ Omenirea nu poate exista fără naţiuni, întrucât acestea
constituie, de la facerea „lumii oamenilor”, temelia organizării
sociale şi unităţile perene ale procesualităţii sociale. De la primele
încercări de construire a imperiilor cu caracter mondial şi până astăzi,
naţiunile au supravieţuit tuturor fluxurilor comerciale şi financiare
20
E. J. Hobsbawn, Naţiuni şi naţionalism din anul 1870 până în
prezent, Editura ARC, Chişinău, 1997, p. 177-178.
21
Mircea Eliade, Profetism românesc, în România în eternitate, vol.
II, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990, p. 60.
154

impuse de „centrele de putere”, care au fost însoţite îndeaproape de
ideologii dornice să şteargă „patriile” de pe harta politică a lumii.
▲ „Specificul naţional” este identificat cu „firea neamurilor”.
Acesta este generatorul virtuţilor care menţin filonul matricilor etno-
spirituale ancestrale pe care nici o forţă mecanică, de tipul feudelor
sau imperiilor, nu le poate distruge. Prin specificul său, fiecare naţiune
participă la toate experienţele culturale şi de civilizaţie ale omenirii,
aducând în aceste experienţe aşa-numitul „coeficient etnic”.22
▲ „Specificul naţional” nu e un „dat” care „se capătă cu
vremea” sau un „dar” al ideologiilor sau construcţiilor mecanice,
nu se împrumută şi nici „nu se pierde cu vremea”. Acesta se
regăseşte mai cu seamă în caracterul etno-cultural al unei naţiuni, fiind
identificabil în limbă, în drept, în morală, în literatură, în tradiţii şi în
artele frumoase, însă, nu toate ramurile culturii naţionale poartă
semnele specificului naţional.
▲ Naţiunile au demonstrat că „spiritul” ce întreţine „spe-
cificul naţional” nu poate fi anihilat de construcţiile mecanice şi
nici nu poate fi aneantizat de fluxurile comerciale şi financiare
concepute de „centrele de putere” cu vocaţie de universalitate.
Umanitatea se menţine în „stare socială” numai prin naţiuni. Numai
acestea sunt capabile să contribuie la reclădirea socialului în moda-
lităţi care să nu provoace surse de insecuritate pentru oameni.
▲ „Specificul naţional” este astăzi principalul obstacol în
calea „mondializării” – un concept polisemic, căruia politicienii îi
dau sens de „raţiune” şi de „pasiune”. Conceptul ideologic „mon-
dializare” a apărut în anii *50, în acelaşi timp cu cel de „globalizare”
(termen anglo-saxon evocând pe cel de mondializare). Pentru istoricii
şi geografii care fac distincţie între mondializare şi glo-balizare, acest
din urmă concept se limitează numai la fluxurile financiare. Cele două
concepte s-au impus prin presiuni ideologice în anii *90, în relaţie cu
procesul de integrare a pieţelor naţionale (gen Uniunea Europeană) şi
cu procesul de decădere a economiei planificate şi înlocuire a acesteia
cu economia de piaţă.23
22
Vezi, Ilie Bădescu, Specific etnic, în Dicţionar de sociologie,
coordonatori Cătălin Zamfir şi Lazăr Vlăsceanu, p. 598-601.
23
Vezi, pe larg, S. Amin, Les Défis de la mondialisation, L'Harmattan,
1996; L. Boltanski, E. Chiapello, Le Nouvel esprit du capitalisme, Gallimard,
Paris, 1999.
155

d) Identitatea – ca „stare de spirit” a naţiunilor
▲ Identitatea naţiunilor a exprimat, din timpuri imemoriale,
capacitatea de menţinere a conexiunilor organice, perene, între
„etno-spiritualitate” şi „patrie”, ca spaţiu social amenajat moştenit
prin succesiunea de generaţii.24 Aceasta a întreţinut starea de spirit a
naţiunilor, care a definit spaţiile geo-fizice distincte, numite civilizaţii.
▲ „Identitatea” naţiunilor a fost mereu redefinită de ideologi,
în funcţie de interes. Neînţelegând nici astăzi ce sunt naţiunile, sau
tocmai pentru faptul că înţeleg rolul acestora în procesualitatea
socială, unii ideologi continuă să facă presiuni pentru ca naţiunile să
fie menţinute în „stare politică”, pentru ca relaţiile inter-naţionale să
se definească drept relaţii între state, adică între „puteri” şi nu între
organizări sociale.
▲ Pentru afirmarea identităţii, naţiunile n-au nevoie să apeleze
la mituri, aşa cum procedează statele auto-investite cu „imperium”.
Ele sunt creaţii organice rezultate din procesele sociale organizante ale
procesualităţii sociale şi nu ale construcţiilor mecanice, apărute în
conjuncturi geopolitice favorabile şi dispărute ca o consecinţă a incapa-
cităţii satisfacerii necesităţilor oamenilor şi organizaţiilor sociale.
▲ „Identitatea” a dezvoltat şi întreţinut peren acea „stare de
spirit” necesară organizaţiilor cu funcţii explicite pentru a conserva
spaţiul (,,casa naţiunii”). Acesta este izvorul bogăţiei naţiunii, în care
economiştii disting, de obicei, trei factori de producţie: munca,
capitalul şi progresul tehnic.25
▲ „Starea de spirit” care întreţine identitatea naţiunilor
generează sinteza specială între sentimentul şi ideea de comunitate,
legate organic de „geneză” şi de „patrie”. Epocile şi fazele istorice
prin care a trecut omenirea, cu diferitele şi trecătoarele construcţii
mecanice, şi-au pus „pecetea” asupra capacităţii popoarelor de a se
opune imperiilor şi forţelor de dezagregare internă.
▲ „Spiritul” naţiunilor, generatorul solidarităţii oamenilor
„la bine şi la rău”, a întreţinut procesele sociale denumite „credinţa
naţiunii” (religia), ca matrice spirituală sub „semnul” căreia
24
Ilie Bădescu, Teoria latenţelor, Editura ISOGEP-EUXIN, Bucureşti,
1997, p. 128-129.
25
Daniel Cohen, Bogăţia lumii, sărăcia naţiunilor, p. 38.
156

naţiunile au fost încorporate organic în civilizaţia universală.
Construcţiile socio-politice mecanice de tipul imperiilor, formate sub
presiunea ideologiilor expansioniste, au încercat să penetreze în
interes propriu „spiritul” naţiunilor pe care le-au supus şi dominat.
▲ Naţiunile simt nevoia de afirmare a identităţii numai când
aceasta este agresată de presiunile ideologice. Acestea distrug
relaţiile sociale şi construiesc organizări socio-politice, pe baze de
interese divergente, cu finalităţi conflictuale.
e) Naţiunile – liantul civilizaţiilor

▲ Etno-spiritualitatea naţiunilor reprezintă „semnul” (procesul
social) sub care acestea întreţin „starea de civilizaţie” a omenirii şi se
manifestă ca unităţi sociale ale civilizaţiei universale.26 Fiecare naţiune
generează o civilizaţie proprie, ca expresie a capacităţii de a asimila,
conserva şi afirma valorile culturale pe care este capabilă să le producă.
Prin aceasta, fiecare naţiune contribuie la clădirea civilizaţiei universale.
▲ Dezbaterile ideologice purtate mai ales după destrămarea
imperiului sovietic şi după sfârşitul „războiului rece”, care au
marcat o nouă epocă în relaţiile internaţionale, au adus în discuţie
aşa-numita „ciocnire a civilizaţiilor”. Aceasta este reieşită din
gândirea unor politicieni violenţi, întrucât ocoleşte de multe ori rolul
sociologiei pentru a-l înlocui cu cel al „consilierului politic”.
▲ Din confundarea sau asocierea naţiunii cu statul s-a născut
sintagma ideologică de „stat-naţiune”.27 Samuel P. Huntington
prezice că grupuri sau „state-naţiuni” aparţinând aceleiaşi civilizaţii
(occidentale, creştine) se vor uni, probabil, în viitor, în conflictele
internaţionale, în timp ce civilizaţiile „asiatice” (confucianiste şi
islamice) se vor uni pentru a se opune civilizaţiei occidentale, într-o
confruntare care poate fi rezumată de maniera următoare: „Vestul
contra restului Lumii”.
▲ Diferenţele de gândire creează, astfel, conflictul de interese,
şi nu conflictul între civilizaţii. Prin acestea se evidenţiază tendinţele
26
27
Vezi, pe larg, Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi
refacerea ordinii mondiale, Editura Antet, Bucureşti, 1998.
157

de dominare, iar metodele sunt aceleaşi din timpuri istorice apuse,
adaptate la realităţile prezente.
▲ Imaginara „ciocnire a civilizaţiilor” nu este opera naţiunilor,
ci a politicienilor şi a „centrelor de putere”, care sunt actorii prin-
cipali ai relaţiilor internaţionale. Ideologii, politicienii şi „centrele de
putere” sunt cei care accentuează diferenţele de cultură dintre naţiuni,
iar ideologiile violente nu fac decât să mascheze interesele lor
conflictuale în spatele diferenţelor culturale.
Ideologii se folosesc de diferenţele dintre „civilizaţii”, pe care
le amplifică pentru a crea şi perfecţiona instrumentele necesare
promovării intereselor „centrelor de putere”.
▲ În pofida diversităţii întreţinute de naţiuni, coabitarea
„civilizaţiilor” susţine progresul ştiinţific şi tehnologic, revoluţia în
domeniul informaţiei, precum şi cultura ca suport al integrării
mondiale.28 Aşa-numita „civilizaţie occidentală” poate fi luată ca
model în privinţa democraţiei.29 Statele din centrul şi răsăritul Europei
au luat acest model după dezagregarea Uniunii Sovietice şi schimbările
din Europa de Est.
▲ Lumea nu este divizată astăzi în cele 7-8 civilizaţii „croite”
de Samuel P. Huntington. „Civilizaţia slavo-ortodoxă” (cuprinzând
Rusia, Belarus, Ucraina) face parte din „civilizaţia occidentală”, iar
conflictele îndelungate între „est şi vest” au fost, deci, conflicte în
interiorul aceleiaşi civilizaţii. „Civilizaţia latino-americană” este
născută din civilizaţia europeană occidentală. A considera „civilizaţia
japoneză” ca o civilizaţie aparte, în timp ce ea este larg influenţată de
confucianism, este o eroare.
Dacă se va ajunge la o confruntare între „civilizaţii”, aşa cum
sugerează Samuel P. Huntington, se pune întrebarea: cine vor fi
câştigătorii? În această confruntare câştigătorii nu vor fi nici
statele, nici chiar ideologii, căci aceştia produc construcţii socio-
politice mecanice, care au o existenţă efemeră.
28
Vezi, pe larg, Alvin Toffler, Puterea în mişcare, Editura Antet,
Bucureşti, 1995; Konrad Lorentz, Cele opt păcate ale omenirii civilizate,
Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.
29
Vezi, pe larg, G. A. Pordea, Problematica Europei Unite, Editura
Europa Nova, Bucureşti, 1995.
158

SECŢIUNEA A II-A
PATRIA ŞI CORPUS-UL GENERATOR
DE VALORI SOCIALE (POPORUL)
a) Patria (ţara)
Patria (lat. pater = tatăl) s-a născut odată cu naţiunile, dovadă că
în spaţiul de etnogeneză a naţiunilor, termenul a fost moştenit din
limba latină, veche precum pământul Europei. Este arealul geo-fizic
moştenit şi stăpânit ab initio de comunitatea (etno-organizarea) din
care s-a dezvoltat naţiunea conştientă „de sine”, cu o identitate proprie,
ca unitate socială generatoare de cultură şi civilizaţie.30
1. Patria – îngemănarea organică a valorilor sociale

generate de naţiuni
Încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea, cărturarul român
Dinicu Golescu folosea cuvântul patrie numai în legătură cu cel de neam,
ambele afirmate şi întreţinute prin muncă. Naţiunile se află în legătură
organică cu patria, din nevoia de întreţinere a armoniei sociale.
▲ „Patria” este spaţiul geografic gestionat de naţiuni în virutea
„dreptului ginţilor”. Comunitatea (etno-organizarea) conştientă de
descendenţa dintr-un strămoş comun (pater), reconstituită prin succe-
siune de generaţii, delimitează mintal acest spaţiu, îl amenajează social,
îl apără împotriva agresiunilor şi generează valori sociale prin care
conservă conştiinţa de sine a naţiunilor.
▲ „Patria” este spaţiul geo-fizic şi spaţiul libertăţii sociale în
care oamenii, ca „fiinţe sociale”, lasă „urmele” activităţilor sociale
desfăşurate întru satisfacerea necesităţilor sociale. Acestea se păs-
trează în memoria colectivă şi se integrează organic în civilizaţia
universală.
▲ „Patria” reprezintă mediul social care conservă moştenirea
genetică şi istorică alcătuită din modele de gândire, simţire şi
acţiune socială. Ea conservă etno-spiritualitatea, cu valorile, credinţele,
simbolurile, normele, obiceiurile, organizaţiile, instituţiile şi cultura,
prin care naţiunile întreţin civilizaţia, ca „stare socială” a omenirii.
30
159

▲ „Patria” defineşte cel mai înalt grad de integrare socială al
oamenilor în comunităţi organice şi în organizaţii cu funcţii explicite
(productive, gestionare şi integratoare). În cadrul patriei sunt asigu-
rate resursele şi simbolurile necesare menţinerii organicităţii naţiunilor.
▲ „Patria” semnifică, în acelaşi timp, o conexiune de simboluri
sociale conservate şi afirmate prin limba naţională (limba maternă)
– cel mai complex proces cognitiv al spiritualităţii oamenilor, ca
„fiinţe sociale”. Limba este expresia capacităţii oamenilor de a
comunica cu semenii, iar fondul ei de cuvinte se încheagă organic în
interiorul patriei, reprezentând condiţia fundamentală pentru socia-
lizarea oamenilor şi organizaţiilor.
▲ „Patria” conservă „credinţa naţiunii” şi „spaţiul sacral” prin
locurile privilegiate, locurile sfinte şi „semnele” spaţiului care
conservă, menţin şi afirmă, din „nevoia de divinitate”, raporturile
spirituale (simbolice) cu divinitatea – instanţa spiritualizată supremă
de apel în faţa agresiunilor. Prin aceste procese sociale, patria
imortalizează timpul sacru al fiecărei naţiuni, exprimat în ritualurile şi
sărbătorile prin care oamenii îşi regenerează spiritul, îşi modelează
conştiinţa de sine şi îşi conservă identitatea.
▲ „Patria” conservă etnosul – cu caracteristicile lui psihice şi
culturale. Ea delimitează spaţial poporul (ca semn al suveranităţii),
oferă cadrul şi mediul favorabil mobilităţii sociale şi asigură transmiterea
în timp a tradiţiilor, credinţelor şi obiceiurilor culturale şi perpetuarea
simbolurilor naţionale.
▲ Pământul generator de resurse necesare fiinţării naţiunilor,
care-i asigură individualitatea în procesualitatea socială şi statornicia
în timp este denumit generic „ţară” (lat. terra). Prin raportarea la ţară
(patrie), afirmă istoricul G.D. Iscru, „naţiunea a devenit sursa primară
şi fundamentală a energiilor vitale şi salvatoare. Istoria le-a contopit
destinele. Şi numai astfel, unite, după legile firii, ele se regăsesc în
destinele oamenilor locului”.31
2. Patria – ca spaţiu al libertăţii sociale

Libertatea socială exprimă capacitatea corpurilor profesionale de
produce şi utiliza în libertate resursele, în funcţie de necesităţile
oamenilor şi organizaţiilor, precum şi a elitelor sociale de a procesa
31
G. D. Iscru, Naţiune, naţionalism, românism, p. 8.
160

performant informaţiile în orice context socio-politic. Libertatea socială
este întreţinută de organizaţiile gestionare şi de elitele sociale capabile
să prevină apariţia şi manifestarea violentă a elitelor politice.32
▲ Toate naţiunile au o conştiinţă a „patriei”, pe care o
identifică cu spaţiul de vieţuire, ca spaţiu al libertăţii sociale. De
aceea, de la geneză şi până astăzi, fiecare naţiune şi-a definit propriul
spaţiu prin delimitarea de „spaţiile negative" şi prin construirea unor
capacităţi proprii de securitate, bazate pe informaţii, resurse materiale
şi forţă fizică.
▲ Toate naţiunile au „conştiinţa spaţiului”, pe care-l construiesc
şi îl întreţin ca spaţiu al libertăţii sociale. Acest demers este posibil
numai dacă poporul, prin puterea sa (democraţia) armonizează fron-
tierele socio-politice cu cele etno-spirituale.33
▲ Naţiunile se raportează la spaţiu prin mijlocirea organi-
zaţiilor cu funcţii gestionare şi a elitelor sociale. Fiecare spaţiu
naţional are o matcă – devenită simbol al identităţii naţiunilor şi
protejată de către popoare prin procesări simbolice şi interpretative.
Matca şi frontiera (marginea) – ca „fenomen social total”34 –
constituie simboluri ale libertăţii sociale, prin care sunt judecate
manifestările unei naţiuni în „timp istoric” şi întreţin sentimentul şi
certitudinea siguranţei în orice context geopolitic dat.
▲ „Spaţiul naţional” întreţine libertatea socială necesară
raţionalizării muncii naţionale, puterea poporului (democraţia) şi
funcţia gestionară a naţiunii. Aceasta este exprimată prin statul
naţional, deci prin puterea poporului (democraţia) de a preveni
apariţia aşa-numitelor spaţii negative.
3. Patriotismul – sau „iubirea de patrie”

▲ „Patriotismul” sau „iubirea de patrie” exprimă capacitatea
de satisfacere a nevoii de sociabilitate a oamenilor, programaţi
32
Daniel Cohen, Bogăţia lumii, sărăcia naţiunilor, p. 67.
33
Max Weber, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Editura
34
Ilie Bădescu, Fenomenul frontierei europene. O definiţie prelimi-
nară, în Sociologia şi Geopolitica frontierei, vol. I, Editura Floarea Albastră,
161

genetic pentru a fi toleranţi cu semenii de acelaşi sânge („selecţia de
rudenie”). În acelaşi timp, defineşte starea de spirit care întreţine
veşnica legătură a fiinţei sociale cu patria în care trăieşte, unde
realizează, după cum se exprima istoricul român A.D. Xenopol,
„producţii materiale şi spirituale”,35 şi pe care o amenajează ca spaţiu
social.
▲ „Patriotismul” este rezultatul capacităţii oamenilor de a
întreţine conexiunile organice dintre procesele de socializare ale
oamenilor şi expresia manifestării libertăţii sociale, atestând legă-
tura organică dintre naţiune şi libertate. Agenţii socializării, precum
familia36 şi organizaţiile cu funcţii integratoare, în primul rând, şcoala
şi biserica naţională, confirmă această conexiune.
▲ „Patriotismul” nu poate fi clădit pe suport ideologic, întrucât
este generat şi întreţinut de „spiritul” naţiunilor. La timpul său, Mihai
Eminescu era convins că „Naţionalitatea trebuie simţită cu inima şi
nu vorbită numai cu gura. Ceea ce se simte şi respectă adânc, se
pronunţă arareori. Hebreii cei vechi n-aveau voie să pronunţe numele
Dumnezeului lor! Iubesc poporul românesc fără a iubi pe semidocţii
şi superficialităţile sale”. El afirma că „Nu-i nevoie de manifestaţii de
uliţă şi nici de fraze”, întrucât „naţia trebuie iubită aşa cum e, cum
ne-a lăsat-o Dumnezeu”.37
▲ „Patriotismul” nu dezvoltă tendinţe expansioniste şi nici
atitudini de izolare a naţiunilor, aşa cum cred ideologii unei anu-
mite formule socio-politice a construcţiei identităţii europene. Pentru
că nu-l înţeleg, adepţii „super-statului” european se arată miraţi de
faptul că începutul procesului de unificare europeană a deschis cutia
pandorei pentru „naţionalisme”.
▲ „Patriotismul” nu generează concurenţă pentru hegemonia
statelor naţionale şi pentru accentuarea divergenţelor între naţiunile
situate în acelaşi spaţiu de civilizaţie. El generează procese sociale care
susţin rolul culturii şi a spiritului naţiunilor organice în „reformarea”
35
Vezi, pe larg, A.D. Xenopol, Naţiunea română, antologie, îngrijire de
ediţie, studiu introductiv şi note de Constantin Schifirneţ, Editura Albatros,
Bucureşti, 1992.
36
37
Apud, Dumitru Murăraşu, Naţionalismul lui Eminescu, p. 24.
162

Europei. Ca patrie comună, Europa unită, va trebui să fie o „Europă
juridică şi procedurală”, care va facilita emergenţa organizaţiilor şi
instituţiilor gestionare pe suportul dreptului ginţilor.
b) „Poporul” – „starea de veghe” şi puterea constructoare a

„patriei”
Pentru supravieţuire în lupta cu imperiile şi feudele –, naţiunile au
mobilizat permanent poporul („populus”, „demos”), adică orga-
nizaţiile sociale producătoare de resurse informaţionale, energetice şi
umane, devenite valori naţionale.38 Naţiunile au creat popoarele pentru
a-şi gestiona „treburile publice” („rei publica”) şi a recrea puterea de
a-şi păstra patria agresată de construcţiile mecanice. 39
1. Poporul – expresie a „stării de veghe” a naţiunii

Poporul, ca „totalitatea creatorilor de bunuri materiale”,40 dar
şi spirituale, este expresia organică a capacităţii naţiunii de a-şi
construi patria şi de a o reconstrui în urma agresiunii imperiilor şi
ideologiilor antinaţionale.
▲ „Poporul” nu reprezintă stadiul premergător naţiunii în
evoluţia sa istorică, ci expresia organică a capacităţii de organizare
socială a comunităţilor conştiente „de sine”. Folosirea fără discer-
nământ a noţiunilor de popor şi naţiune îi determină şi astăzi pe unii
ideologi să creadă că naţiunea, asimilată uneori cu „neamul”, a rămas
până astăzi un cuvânt „prin excelenţă ambiguu”, şi că „nimeni nu
îndrăzneşte să declare că este duşmanul naţiunii”.41
▲ Prin „popor”, naţiunile şi-au apărat şi conservat „patria” şi
au exercitat puterea, ca „democraţie” (demos = popor, kratos =
putere) în raporturile cu „puterile” expansioniste din exterior sau cu
forţele distructive, de dezordine internă, penetrate în corpul naţiunii.
38
39
dr. Aurel V. David, Europa şi naţiunile sale organice, în „Argeşul”,
revistă de cultură, Serie nouă, anul 1 (35), nr.4 (235), ianuarie 2002, p. 20.
40
Vezi, Constantin Stere, Social-democraţie sau poporanism ?,
Ediţie şi prefaţă de Mihai Ungheanu, postfaţă de Ilie Bădescu, Editura Porto-
Franco, Galaţi, 1996.
41
Cristian Preda, Tranziţie, liberalism şi naţiune, Editura Nemira,
163

Istoria scrisă a omenirii confirmă că această luptă a fost benefică pentru
naţiuni atunci când au fost antrenate resursele propriului popor în
limitele patriei sale şi a avut consecinţe dezastruoase când, sub pre-
siunea ideologiilor violente, au dezvoltat agresiuni faţă de alte naţiuni.
2. Poporul – puterea constructoare a patriei

Poporul conferă naţiunii „drept de cetate” şi capacitatea de a
evolua „de la sine”. Istoria scrisă a omenirii demonstrează că na-
ţiunile care sunt capabile să se opună construcţiilor socio-politice
mecanice şi ideologiilor agresive prin popor şi prin statul construit de
acesta, nu pot fi distruse.
▲ „Poporul” reprezintă „tăria” unei naţiuni, conferindu-i
capacitatea de regenerare numai dacă este clădit pe suportul
„etnicului fondator”, protejează etniile încorporate şi întreţine orga-
nizaţii cu funcţii gestionare explicite.
O naţiune este cu atât mai omogenă, cu cât cuprinde mai puţine
etnii diferite de etnicul fondator. Interesele politice, dar mai ales
incapacitatea organizaţiilor cu finalităţi integratoare de a asigura
socializarea oamenilor, generează aşa-numita „problemă a naţio-
nalităţilor,42 care poate lua forme conflictuale.
▲ „Poporul” asigură integrarea altor etnii (emigranţii) în
spaţiul naţional („patria”), cu condiţia să contribuie la afirmarea
naţiunii ca unitate socială şi să nu-i perturbe funcţionalitatea. De
aceea, integrarea naţională este problemă de conştiinţă a fiecărui om
(exemplu, integrarea magrebienilor în naţiunea franceză) şi un proces
social adesea afectat de diferitele „revoluţii” provocate de ideologi în
numele democraţiei sau de necesitatea schimbării modalităţilor de
repartiţie a resurselor.
▲ Prin „popor”, naţiunile îşi exprimă voinţa („voinţa na-
ţiunii”), care încorporează în sine aptitudinile, energiile şi „spiritul”
generator de valori sociale.43 Astfel, naţiunile se menţin ca unităţi
sociale gestionate de statul naţional, prin Adunarea poporului şi prin
aşezarea patriei pe temeiul politico-juridic al Constituţiei – ca lege
supremă de funcţionare a organizării sociale. Acestea sunt expresia
42
Vasile Goldiş, Despre problema naţionalităţilor, Editura Politică,
Bucureşti, 1975, p. 89-90.
43
Vasile Goldiş, Scrieri social-poltice şi literare, Editura Facla,
Timişoara, 1956, p. 255.
164

puterii poporului (democraţia) şi conferă naţiunilor statutul de
„putere” în lupta cu construcţiile socio-politice mecanice – imperiile
şi feudele.
▲ Prin „popor” – ca putere constructoare a „patriei”, se
asigură integrarea oamenilor în organizaţii cu funcţii explicite, care
generează şi întreţine armonia socială. Acesta este procesul social
complex prin care oamenii care se raportează la aceeaşi geneză şi la
aceeaşi patrie participă la viaţa socială şi întreţin spiritul de
comunitate.
3. Naţiunile construiesc democraţia ca „putere a poporului”

▲ „Poporul” armonizează relaţia între „civic” şi „etnic”.
Astfel, naţiunile se definesc ca unităţi sociale deschise, cu vocaţie
universalistă, un „plebiscit de fiecare zi” – cum afirma Ernest Renan.
▲ „Democraţia” nu poate fi universală, în formă, ci numai în
fond, căci fiecare naţiune îşi generează propriul „popor” („demos”,
„cives”), ca matrice unică. Puterea poporului (democraţia) – exprimate
în Adunarea naţională, în deviza „patria în pericol”, în conservarea
limbii şi obiceiurilor, în dezvoltarea artelor, în reaprinderea dorului de
„patria veche”, străbună, – a făcut posibilă „Declaraţia universală a
drepturilor Omului”. Democraţia a devenit bariera pe care n-au reuşit,
decât temporar, să o dărâme imperiile prin presiunile ideologiilor
antinaţionale sau prin forţa armatelor cuceritoare.
▲ Democraţia, a fost extinsă la scară universală de către naţiuni
şi nu de către marile familii politice. Ea nu reprezintă „universalizarea
modelului liberal-democratic”, cum o numesc ideologii, ci expresia
victoriei naţiunilor în lupta cu imperiile şi cu ideologiile antinaţionale.
Odată cu aceasta s-au universalizat drepturile omului, care sunt, în
primul rând drepturi sociale, nu politice.
▲ Prin „popor”, naţiunile generează şi întreţin „democraţia”,
ca expresie a capacităţii oamenilor şi organizaţiilor de a se implica,
conform necesităţilor, în spaţiul public. Oamenii sunt, în acelaşi
timp, cetăţean, iar libertatea este folosită în interesul comunităţii.44
▲ Ca expresie a puterii poporului, toţi oamenii au vocaţie de a
fi „cetăţeni”, în pofida diferenţelor etnice sau politice. Cu acest
principiu de egală demnitate a oamenilor, a fost înlăturată practica
44
Codru Drăguşanu, Peregrinul transilvan (1835-1844), p. 61-62.
165

politico-statală care a guvernat lumea, întrucât poporul a avut capa-
citatea de a refuza ideea alterităţii absolute a unui om faţă de altul.
c) Suveranitatea naţiunii – expresia legăturii organice între

„popor” şi „patrie”
▲ „Suveranitatea” este expresia capacităţii fiecărei naţiuni de
a dispune de propriul destin.45 Titularul acesteia este naţiunea, însă
exprimarea suveranităţii aparţine poporului, prin puterea de a întreţine
raporturi simetrice între stat şi cetăţenii săi.
▲ Suveranitatea este indivizibilă, întrucât puterea poporului
emană de la naţiune, ca „persoană morală”. Numai naţiunile capabile
să se exprime prin puterea poporului şi prin cetăţenii organizaţi în
„statul naţional” sunt suverane asupra propriilor resurse şi destin.
▲ Modalităţile de exercitare a suveranităţii sunt dependente de
capacitatea naţiunilor de procesare socială a informaţiilor. Din suve-
ranitatea naţională rezultă suveranitatea poporului – ce reliefează faptul
că deţinătorul „ultim” al autorităţii politice este poporul, care utilizează
suveranitatea pentru a crea, a modifica sau a anula guvernarea, şi
suveranitatea statului – care exprimă independenţa statului naţional în
iniţierea acţiunilor sale în raport cu o forţă externă.
▲ Expresia organică a „suveranităţii naţionale” este capacitatea
naţiunilor de a dispune, prin „popor” şi prin „stat”, de propriile
resurse, de a le produce, de a le schimba în funcţie de necesităţi şi de
a le apăra în faţa agresiunilor sociale. Resursele pe care le produc, le
utilizează şi le protejează naţiunile exprimă în cel mai înalt grad
capacitatea acestora de a fi suverane.46
d) Reproducerea naţiunilor – expresia devenirii „întru sine” în

interiorul „patriei”
Devenirea întru sine a fiecărei naţiuni se exprimă prin adaptarea
acesteia la evoluţiile socio-politice interne sau transnaţionale, competiti-
vitatea în cele mai relevante domenii, posibilităţile de a identifica
agresiunile, indiferent de natura acestora şi de a le contracara în
modalităţi care să nu-i afecteze reproducerea.
45
46
Ilie Bădescu, Sociologia eminesciană, p. 270.
166

▲ Expresia devenirii „întru sine” în interiorul „patriei” este
capacitatea naţiunilor de a se reproduce performant, prin întreţinerea
proceselor sociale organizante, care-i asigură funcţionalitatea.47
Reproducerea naţiunilor este dependentă de modalităţile de procesare a
informaţiilor sociale, de menţinere a conexiunilor între procesele sociale
organizante cu finalităţi funcţionale şi de modificările succesive ale
posibilităţilor de funcţionare a procesorilor de informaţii (oameni şi
organizaţii).
▲ Devenirea „întru sine” în interiorul „patriei” previne si-
tuaţiile sociale patologice,48 care generează aşa-numitele „societăţi
anomice”49. Puterea poporului previne „nevoia de violenţă”50 a oame-
nilor impregnaţi de ideologii şi a grupurilor socio-politice care se luptă
mereu pentru cucerirea puterii în stat.
▲ Devenirea „întru sine” este susţinută, la rândul său, de mo-
dalităţile simbolice şi interpretative de satisfacere a necesităţilor
sociale. Acestea determină orientările dominante privind atitudinea faţă
de popor, naţiune, etno-spiritualitate şi patrie, moralitate so-cială,
aspiraţii şi idealuri şi explică de ce procesorii de informaţii sociale
(elitele sociale, organizaţiile şi statul naţional) îşi modifică succesiv
posibilităţile funcţionale, prin care conferă naţiunilor noi modalităţi de
a-şi controla „stările” şi de a orienta reproducerile ulterioare.
▲ Consecinţa cea mai elocventă a devenirii „întru sine” în
interiorul „patriei” este continuitatea naţiunilor în timp şi spaţiu.
Aceasta exprimă capacitatea de a produce şi utiliza resursele, de a-şi
gestiona propriile valori şi interese conştientizate ca nevoi naţionale, de
a-şi asigura stabilitatea şi omogenitatea, de a se adapta la pre-siunile
interne şi externe care agresează oamenii, organizaţiile şi statul, de a
rezista la concurenţa şi provocările proceselor sociale evolutive şi de a
preveni şi anihila pe cele distructive sau dezorganizante.
▲ Devenirea „întru sine” în interiorul „patriei” este afectată de
agresiunile socio-politice. Acestea sunt produse atât prin deţinătorii
47
48
49
Ion Ionescu, Dumitru Stan, Elemente de sociologie, vol.I, p. 137.
50
Ştefan Stănciugelu, Violenţă, mit şi revoluţie. De la violenţa rituală
la violenţa simbolică şi donjuanismul politic al democraţiilor, p. 267.
167

puterii politice – care administrează puterea în interes propriu, cât şi
prin „centrele de putere” supranaţionale sau transnaţionale – care
dezvoltă presiuni pentru „reformarea” organizării sociale.
e) Naţiunea exprimă „acţiunea socială” a poporului în inte-

riorul „patriei”
Acţiunea socială înseamnă „putinţă” (potestas) a cărei semni-
ficaţie este diferită de cea conferită de către acţiunea politică
(instituţionalizată, instrumentală).51 Ideologii vorbesc despre „puterea
naţiunilor” prin analogie cu puterea construcţiilor socio-politice
mecanice de tipul feudelor sau imperiilor.52
▲ Fiecare naţiune exprimă, în esenţă, „acţiunea socială” a
poporului în interiorul „patriei”. Astfel, „puterea” nu constă în forţă
militară, ci se traduce prin „puterea de viaţă” şi capacitatea de a
genera valori sociale.
▲ „Puterea naţiunii” este întreţinută de popor, fiind, deci,
opusă oricărui dominaţii impuse de „centrele de putere” şi de
ideologiile antinaţionale. O naţiune nu trebuie să fie „puternică”, în
sensul exprimat de ideologi, adică să creeze şi să dezvolte resurse
pentru a le folosi exclusiv în raporturile de putere. Această susţinere
exprimă trufia şi aroganţa oamenilor implicaţi în decizii politice şi, în
acelaşi timp, incapacitatea lor de a conştientiza consecinţele ra-
porturilor de putere.
▲ Puterea naţiunilor se întreţine prin capacitatea de a crea şi
menţine „ordinea socială”.53 Aceasta previne construirea şi reconstruirea
puterii de către ideologi în funcţie de conjuncturi geopolitice şi susţine
procesele biosociale, ecosociale, economice, politice, comunicaţionale
şi socio-spirituale.
▲ Puterea naţiunilor se exprimă prin „elitele naţionale”.
Acestea sunt, prin excelenţă, elite sociale, formate din oameni cu
competenţe profesionale şi socializante – capabile să gestioneze în mod
organic necesităţile de natură politico-militară, economico-socială şi
51
52
Vasile Goldiş, Scrieri politice, p. 121.
53
Anton Carpinschi, Cristian Bocancea, Ştiinţa politicului, vol.I,
Editura Universităţii Al. I. Cuza, Iaşi, 1998, p. 185-194.
168

culturală. Fiecare naţiune are nevoie de oameni inteligenţi şi de caracter,
pentru a-i apăra identitatea şi a o integra în civilizaţia universală.
▲ Puterea naţiunilor întreţine şi asigură prestigiul acestora.
În acest sens, chiar un ideolog ca Ernest Gellner afirmă că „toată
lumea ştie că acum puterea şi prestigiul unei naţiuni depind de ritmul
de creştere, de economie şi nu de suprafaţa de pe hartă pe care
reuşeşte s-o vopsească în culorile proprii”.54
▲ O naţiune este „puternică” dacă este capabilă să reziste
presiunilor „centrelor de putere” în lupta pentru supremaţia mon-
dială. Pentru a-şi masca politica expansionistă, acestea au relansat, sub
altă formă, teoria leninistă a „interdependenţelor”, adică a gravitării
naţiunilor mici în jurul celor mari şi puternice.
▲ O naţiune este „puternică” dacă se percepe „pe sine” ca
„acţiune socială” a poporului în interiorul „patriei”. De aceea,
filosoful Emil Cioran, a gândit ca un ideolog crezând că „miturile unei
naţiuni sunt adevărurile ei” şi că este posibil ca acestea să nu coincidă
cu adevărul.55
▲ Naţiunile sunt „puternice” dacă au capacitatea să-şi asigure
propria securitate, întrucât aceasta este asociată cu „ordinea socială”.
Securitatea pentru naţiuni a însemnat, din timpuri imemoriale,
capacitatea de „a asigura” mediul satisfacerii necesităţilor sociale şi de
„a proteja”56 oamenii, ca fiinţă socială, de a-şi învinge temerile,
incertitudinile, de a elimina inechităţile între oameni generatoare de
tensiuni şi conflicte.
▲ „Puterea naţiunilor („puterea naţională”) devine, astfel,
condiţia primordială şi esenţială a supravieţuirii organizărilor
sociale în mediul internaţional generat de ideologi. Acesta întreţine
şi dezvoltă procesele complexe, adesea haotice, caracterizate prin
mişcări de flux şi reflux, evaluate în modalităţi neechivalente.57
54
Ernest Gellner, Naţionalismul, Editura Librom Antet SRL, Bucureşti,
2001, p. 103.
55
Citat de Tom Gallagher, în Democraţie şi naţionalism în România.
1989-1999, Editura All, Bucureşti, 1999, p. 24.
56
Vezi, pe larg, Jean Delumeau, Rassurer et protéger, Paris, Fayard,
1989.
57
Philippe Moreau-Defarges, La politique internationale, Editura
Hachètte, Paris, 1990, p.16.
169

▲ „Puterea naţiunilor” încorporează, organic, un summum de
„puteri sociale”. Acestea sunt exprimate prin capacitatea de procesare
socială a informaţiilor şi individualizată prin oamenii, organizaţiile şi
statul care produc informaţia (cunoaşterea şi comunicarea), bogăţia
(resursele şi valorile sociale, materiale şi spirituale) şi forţa (necesară
gestionării violenţei în societate).58
▲ „Acţiunea socială” exprimată de naţiuni constituie funda-
mentul pe care se clădesc identitatea, independenţa şi suveranitatea.
Cele trei procese sociale definitorii pentru existenţa şi evoluţia
naţiunilor – identitatea, independenţa şi suveranitatea – se circumscriu
necesităţilor organice ale emergenţei naţiunilor şi pot fi asimilate aşa-
numitului „interes naţional”, numai dacă ideologii care-l propo-
văduiesc şi îl susţin sunt readuşi, prin acţiuni sociale în interiorul
ordinii sociale.
▲ Naţiunile se află astăzi în faţa revalorizării de către ideologi
a unei obsesii a trecutului „bipolar” şi a reinstaurării „ordinii
pierdute”, o ordine politică şi nu socială. Discursurile alarmiste
asupra dezordinii actuale fac referire la „ordinea pierdută”, întrucât
„centrele de putere” nu sunt capabile să construiască armonia socială.
În locul ordinii se profilează anarhia, care riscă să devină „mondială”.
▲ Întreţinerea capacităţii naţiunii de a se menţine ca putere şi
acţiune socială se realizează prin elaborarea şi aplicarea, de către
oamenii cu competenţe profesionale şi socializante, în interiorul
organizaţiilor gestionare, a unor strategii naţionale. Acestea trebuie
înglobate în conceptul „securitatea naţiunii”, care subsumează strategii
menite a satisface necesităţile de resurse, de comunitate şi de protecţie.
Concluzie:
Perenitatea naţiunilor este expresia capacităţii oamenilor
conştienţi „de sine” de a întreţine conexiunile organice între etno-
spiritualitatea generatoare de comunitate, identitate, socializare şi
suveranitate şi „patria” (ţara) construită prin acţiuni sociale ca
spaţiu al libertăţii sociale şi conservată prin puterea poporului
(„democraţia”).
58
Vezi, pe larg, Florian Tănăsescu, Istorie socială, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 2002.
170

SECŢIUNEA A III-A

1. Omenirea se prezintă ca o constelaţie de naţiuni, care şi-au
construit identitatea pe suportul etnicului fondator, conştient „de sine”,
capabil să asigure perenitatea legăturii organice între spirit şi patrie.
Fiecare naţiune, ca succesiune continuă de generaţii în aceeaşi patrie,
dezvoltă procesele sociale care întreţin „conştiinţa comunităţii” –
individualizată sub forma conştiinţei originii (ethnos, gens, natio,
ethnicus), conştiinţa limbii şi conştiinţa comunităţii de destin.
2. Etnicul fondator este nucleul socio-uman spiritualizat care a
organizat mediul social, din nevoi de resurse, comunitate şi protecţie
împotriva agresiunilor sociale. Interacţiunile, raporturile şi relaţiile
dintre oameni întru satisfacerea necesităţilor sociale au generat pro-
cesele sociale organizante din care s-au născut naţiunile, ca organizări
sociale., al căror suport integrator a fost poporul („populus”,
„demos”), expresia socializării oamenilor „în spirit naţional”.
3. Conştiinţa de sine este procesul social care generează peren
capacitatea de raportare la geneză şi la patrie, întreţine starea de alertă
a naţiunilor împotriva construcţiilor mecanice şi a ideologiilor
antinaţionale şi susţine modalităţile de exprimare socială a spiritului
naţional. Conexiunile organice între gândirea şi acţiunea socială au
întreţinut şi susţinut peren fluxul energetic al vieţii „în comunitate”,
bazată pe afectivitate pozitivă, încredere, sinceritate şi susţinere
reciprocă între oamenii care fiinţau în aceeaşi patrie.
4. Elementele nucleare, organice, ale naţiunilor sunt spiritul
(geneza) şi patria, prin îngemănarea cărora oamenii s-au transformat „pe
sine” din „complexitate” în „procesualitate”, şi-au asumat comporta-
mentul şi conduita în interiorul organizaţiilor cu funcţii explicite. Astfel,
„sinele omului” a devenit „sinele social”, ca „sinele reflectat sau
gândit”, care a conferit naţiunilor o nouă identitate spirituală, a
întreţinut imaginea despre sine şi sentimentul de sine.
5. Conştiinţa de sine reflectă modalitatea de exprimare socială a
„spiritului naţional”, împiedică impunerea modelelor mecanice de
organizare trans-naţională, conferă naţiunilor capacitatea de a se opune
presiunilor care vizează distrugerea solidarităţii între oameni şi întreţine
171

„ordinea comunitară”, fiind, în acelaşi timp, obstacolul de netrecut
pentru orice construcţie mecanică ce dezvoltă presiuni pentru deva-
lorizarea identităţii naţiunilor.
6. Expresiile perenităţii etno-spiritualităţii naţiunilor sunt: naţio-
nalismul – un proces social complex care semnifică iubirea faţă de
propria naţiune, ataşamentul, solidaritatea între oamenii care se
raportează la aceeaşi geneză şi patrie, disponibilitatea de a le apăra în
faţa agresiunilor şi pericolelor de orice natură, precum şi specificul
naţional – un complex de determinante etno-spirituale, o sinteză a
calităţii culturii şi o expresie a patrimoniului cultural.
7. Identitatea naţiunilor este, astfel, o „stare de spirit” care
conservă memoria etnogenezei, cristalizează psihologia popoarelor,
menţine specificul etnic, întreţine procesele sociale organizante, cu
finalităţi integratoare şi legitimează naţiunile în cadrul procesualităţii
sociale. Aceasta conferă naţiunilor capacitatea de a interacţiona, de a
stabili şi întreţine raporturi informale şi relaţii de comunicare şi de
conlucrare cu organizările similare, întreţine tradiţiile naţiunilor
(culturale, lingvistice politice, religioase, sociale) şi consolidează
„fundaţia” acestora (mentală, psihologică).
8. Naţiunile sunt liantul civilizaţiilor, întrucât prin etno-spiri-
tualitatea lor întreţin „starea de civilizaţie” a omenirii şi se manifestă
ca unităţi sociale ale civilizaţiei universale. Fiecare naţiune generează
o civilizaţie proprie, ca expresie a capacităţii de a asimila, conserva şi
afirma valorile culturale pe care este capabilă să le producă.
9. Patria – îngemănează organic valorile sociale generate de
naţiuni, semnificând spaţiul geografic gestionat de naţiuni în virtutea
„dreptului ginţilor”, spaţiul geo-fizic şi spaţiul libertăţii sociale în care
oamenii, ca fiinţe sociale, conservă moştenirea genetică şi istorică, etno-
spiritualitatea, cu valorile, credinţele, simbolurile, normele, obi-ceiurile,
organizaţiile, instituţiile şi cultura.
10. Patriotismul, ca iubire de patrie, exprimă capacitatea de
satisfacere a nevoii de sociabilitate a oamenilor, programaţi genetic
pentru a fi toleranţi cu semenii de acelaşi sânge („selecţia de rudenie”),
defineşte starea de spirit care întreţine veşnica legătură a omului, ca
fiinţă socială, cu patria în care trăieşte şi se afirmă pe sine.
11. Poporul – („populus”, „demos”), adică organizaţiile sociale
producătoare de resurse informaţionale, energetice şi umane,
devenite valori naţionale, – construieşte spaţiul public necesar
gestionării „treburilor publice” („rei publica”). El întreţine, prin
172

acţiuni sociale, capacitatea naţiunilor de a-şi construi patria, de a o
reconstrui în urma agresiunii imperiilor şi ideologiilor antinaţionale,
de a asigura integrarea socială şi armonia între clasele sociale şi de a
crea şi întreţine elitele sociale.
12. Naţiunile construiesc democraţia ca „putere a poporului”,
întrucât numai poporul este capabil să armonizeze relaţiile între
„civic” şi „etnic”, ca relaţii de necesitate. Democraţia este extinsă la
scară universală de către naţiuni, ca expresie a victoriei lor în lupta cu
imperiile şi cu ideologiile antinaţionale.
13. Expresia legăturii organice între popor şi patrie este
suveranitatea cetăţenilor organizaţi în „statul naţional”, care implică
existenţa şi buna funcţionare a instanţei deţinătoare de autoritate
legitimă, identitatea organizaţiilor cu funcţii gestionare, norme sociale
asumate şi supunerea faţă de acestea, precum şi capacitatea de
elaborare a deciziilor, fără interferenţe externe.
14. Expresia devenirii „întru sine” în interiorul patriei este
reproducerea naţiunilor, care înseamnă reproducerea organizaţiilor
cu funcţii productive, gestionare şi integratoare şi creşterea capa-
cităţii de reorganizare şi supravieţuire în situaţii critice, respectiv
reproducerea oamenilor prin continua lor socializare şi întreţinere a
competenţelor profesionale şi socializante.
15. Naţiunile reprezintă, în esenţă, „acţiunea socială” a poporului
în interiorul patriei. Astfel, „puterea naţiunilor” nu constă în forţă
militară, ci se traduce prin „puterea de viaţă” şi capacitatea de a genera
valori sociale, precum şi prin capacitatea de a construi şi a menţine
democraţia şi ordinea socială şi de a nu permite să fie recreate de
ideologi în funcţie de conjuncturi geopolitice.

1. Ce semnificaţie socială are „etnicul fondator” şi care sunt
procesele sociale pe care le întreţine în planul afirmării identităţii
naţiunilor?
2. Care este explicaţia agresării memoriei sociale a etnicului
fondator de către ideologiile violente şi construcţiile socio-politice
mecanice (feude şi imperii)?
3. Care este semnificaţia conştiinţei de sine şi cum exprimă
aceasta starea de alertă a naţiunilor împotriva construcţiilor socio-
politice mecanice?
173

4. Ce semnificaţie are naţionalismul şi ce conexiuni organice
există între acesta şi specificul naţional?
5. Ce rol are identitatea naţiunilor în planul cristalizării
psihologiei popoarelor şi menţinerii specificului etnic?
6. Ce procese sociale definesc naţiunile ca liant al civilizaţiilor?
7. Ce semnificaţie are patria şi care sunt valorile sociale pe care
le îngemănează?
8. Ce semnificaţie are patriotismul şi care sunt sursele deformării
sale?
9. Care sunt modalităţile de susţinere a nevoii naţiunilor de a-şi
apăra patria?
10. Ce semnificaţie are democraţia şi care sunt cerinţele
construirii democraţiei ca putere a poporului?
1997.
2. Claude Carnoouh, Românii: tipologie şi mentalităţi, Bucureşti,
Editura Humanitas, 1994.
5. Gil Delannoi, Sociologie de la nation. Fondements théoriques et
6. Ernest Gellner, Naţionalismul, traducere de Anton Lepădatu, Editura
Incitatus, Bucureşti, 2001.
7. Dimitrie Gusti, Ştiinţa naţiunii, în Opere, Editura Academiei RSR,
Bucureşti, 1966.
8. G.D. Iscru, Naţiune, naţionalism, românism, Casa de Editură şi
9. G. A. Pordea, Problematica Europei Unite, Editura Europa Nova,
Bucureşti, 1995.
10. Paul Sabourin, Naţionalismele europene, traducere de Anca
Alexandrescu, Institutul European, Bucureşti, 1999.
11. A.D. Xenopol, Naţiunea română, antologie, îngrijire de ediţie, studiu
introductiv şi note de Constantin Schifirneţ, Editura Albatros, Bucureşti, 1992.
174

TEMA 6
STATUL NAŢIONAL – EXPRESIA
POLITICO-JURIDICĂ ŞI ADMINISTRATIVĂ
A PUTERII POPORULUI (DEMOCRAŢIA)
Noţiunea „stat” desemnează o entitate socio-politică organizată
pe fundament juridic şi administrativ într-un cadru geografic delimitat.
Într-o accepţiune de uz general, statul este considerat formula politico-
juridică de organizare a comunităţilor umane care vieţuiesc pe un
teritoriu determinat şi recunoscut de entităţile socio-politice (teri-
toriul politico-statal). De pildă, în istoria scrisă a spaţiului european,
noţiunea „stat” a fost utilizată pentru orice „putere centrală”, de la
polis-ul grecesc la statul contemporan, trecând prin Imperiul roman şi
regalitatea medievală, indiferent de coloratura puterii politice. Această
„putere centrală” se manifestă în funcţie de ideologiile din care a
izvorât, din modalităţile în care au fost concepute şi impuse ţelurile
politice şi etice, din raţiunea pentru care a fost creată, din mesajul
transmis, din capacitatea sa de a produce efecte pe plan social.
Tema a fost elaborată din nevoia de a explica modalităţile prin
care naţiunile îşi gestionează public valorile şi necesităţile sociale
exprimate prin puterea poporului (democraţia), precum şi raţiunea
socială a statului construit şi întreţinut de naţiuni (denumit generic
„stat naţional”).
▲ Obiective
– înţelegerea sensului şi semnificaţiei puterii poporului (demo-
craţia), a socializării puterii politice şi a gestionării naţiunii în stare de
securitate;
– cunoaşterea valorii sociale a statului naţional, ca expresie
politico-juridică şi administrativă a puterii poporului, precum şi a
modalităţilor de administrare a puterii în numele naţiunii;
– dezvoltarea capacităţii de analiză a modalităţilor de prevenire a
dependenţei naţiunii faţă de ideologii şi de vindecare a bolilor
(crizelor) statului produs de ideologii.
175

SECŢIUNEA I
PUTEREA POPORULUI (DEMOCRAŢIA) ÎN EXPRESIE
POLITICO-JURIDICĂ ŞI ADMINISTRATIVĂ
a) Administrarea „puterii poporului” (democraţia)

În evoluţia umanităţii până la intrarea ei în modernitate, naţiunile
au fost mereu împiedicate de imperii şi feude să-şi construiască şi să-şi
întreţină propriile capacităţi de gestionare publică a necesităţilor sociale.
▲ Imperiile (regatele) construiesc şi întreţin, în conjuncturi
geopolitice favorabile, „statul ideologic”, care înglobează, prin forţă,
una sau mai multe naţiuni. Misiunea sa este guvernarea şi admi-
nistrarea „socialului” în beneficiul grupurilor socio-politice deţinătoare
de resurse prin dominarea, supunerea şi alungarea naţiunilor de la
resurse şi decizie.
Indiferent de forma în care funcţionează, construcţiile socio-
politice mecanice nu sunt capabile să ofere soluţii de gestionare
publică, să menţină procesele sociale organizante, să asigure naţiunilor
posibilităţi de reproducere şi să prevină situaţiile critice, îndeosebi
agresiunile socio-politice.
Cauzele fundamentale ale acestei incapacităţi sunt abordarea
exclusiv sistemică a socialului şi consecinţele acesteia: construcţia
statului ca raport de „putere politică”, sub presiunea ideologiilor şi
predispoziţia „statului ideologic” la diferite „boli” care afectează
naţiunile, le creează „stări de insecuritate” şi „stări de criză”, cu
consecinţe dezorganizante pe plan productiv, integrator şi gestionar.1
▲ Naţiunile întreţin mediul social de manifestare a autorităţii
cu caracter raţional-legal, întemeiată pe principiile regulilor de
drept izvorâte din necesităţile sociale. Această autoritate este
impersonală, separă funcţia de persoana care o exercită, iar oamenii
care o recunosc se supun dreptului sau normei sociale acceptate şi
asumate de către oameni şi organizaţii cu funcţii explicite şi nu gru-
pului socio-politic care administrează puterea prin mijloace coercitive
(ordine, dispoziţii, ordonanţe de urgenţă).
▲ Naţiunile, ca organizări sociale, conservă, de regulă, autori-
tatea de tip tradiţional, bazată pe încrederea în justeţea unor dispoziţii
1
Vezi, pe larg, Duguit, Les transformations du droit public, Paris,
1913.
176

transmise de-a lungul timpului, în funcţie de necesităţile sociale. În
evoluţia fiecărei naţiuni, tradiţia conferă legitimitate deţinătorului auto-
rităţii, bazată pe o relaţie personalizantă, iar ascultarea, devenită datorie
a fiecărui cetăţean faţă de persoana deţinătorului autorităţii îmbracă
forma respectului şi conformării faţă de cerinţele autorităţii.
▲ „Statul naţional” îşi extrage legitimitatea din voinţa popo-
rului de a conferi funcţiei gestionare a naţiunii expresie politico-
juridică şi administrativă. Fundamentul pe care îşi construieşte
puterea nu este forţa brută, reprezentată de instituţiile care asigură
ordinea socio-politică cu ajutorul violenţei, ci cunoaşterea sau informaţia
şi capacitatea de gestionare a violenţei.2
Exercitarea puterii înseamnă, în esenţă, administrarea „puterii
poporului” (democraţia) şi impunerea în faţa naţiunii prin autoritatea3
(lat. auctoritas = forţă de convingere) care defineşte ca legitime
acţiunile şi deciziile statului.
▲ Prin autoritate, „statul naţional” administrează necesităţile
sociale în raport cu interesele individuale şi, mai ales, cu cele ale
grupurilor socio-politice. Pe acest suport construieşte procesul de
decizie ca o consecinţă a necesităţilor sociale şi oferă un cadru orga-
nizat pentru întreţinerea funcţiilor naţiunii.
▲ Prin capacitatea de administrare a „puterii poporului”
(,,democraţia”) „statul naţional” exprimă suveranitatea naţiunii,
supuse simultan constrângerilor şi presiunilor produse îndeosebi de
către „centrele de putere” care definesc mecanic şi impun „ordinea”
în relaţiile internaţionale.4
Puterea statului naţional rezidă în capacitatea de a susţine orga-
nizaţiile cu funcţii gestionare explicite, de a menţine în funcţiune
instituţiile politico-juridice şi administrative şi de a preveni apariţia şi
dezvoltarea oricărei forme de politicianism.5
2
3
Vezi discuţia, la Sergiu Tămaş, Dicţionar politic. Instituţiile demo-
craţiei şi cultura civică, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993, p. 27.
4
Louis Belanger, Les relations internationales et la diffusion du
temps mondiale, în, Etudes internationales, vol. XXIV, 3, 1993, p. 549.
5
Vezi, pe larg, C. Rădulescu-Motru, Cultura română şi politi-
cianismul, în Personalismul eneregetic şi alte scrieri, Bucureşti, 1985.
177

b) Socializarea puterii politice
▲ Naţiunile, ca organizări sociale, au socializat puterea poli-
tică şi au construit, prin puterea poporului (democraţia), organizaţii
specializate, cu funcţii explicite, pentru a-şi asigura capacitatea de
gestionare publică a necesităţilor sociale.6 Pe acest fundament,
interacţiunile, raporturile şi relaţiile care întreţin convieţuirea între oameni
şi voinţa unităţii socio-politice a oamenilor cu competenţe profesionale
şi socializante, reproduc condiţiile de ordine socială şi capacitatea de
ripostă împotriva agresiunilor construcţiilor socio-politice mecanice.
Acestea au fost încorporate în expresia politico-juridică şi admi-
nistrativă numită generic „stat naţional”, constituit din organizaţiile
care susţin necesităţile de bază ale naţiunilor (etno-spiritualitatea şi
patria), îşi asumă răspunderi în gestionarea spaţio-temporalităţii pu-
blice şi constituie alternativa la formulele de administrare socio-politică
întreţinute de construcţiile socio-politice mecanice.
▲ Capacitatea de socializare a puterii politice a permis fiecare
naţiuni să construiască şi să întreţină organizaţiile necesare
funcţionării democraţiei şi să realizeze consensul între oameni, în
calitate de cetăţeni. Democraţia – ca „putere a poporului” – susţine
pluralismul politic şi ordinea socială şi întreţine structura socio-
politică rezultată din voinţa liber consimţită a cetăţenilor, exprimată de
oamenii conştienţi „de sine” şi de rolul lor în viaţa publică.
▲ „Statul naţional” este creaţia oamenilor cu competenţe profe-
sionale şi socializante. Acesta este construit şi întreţinut din necesităţi
sociale şi nu din interese politice. El are fundament social, constituie
cadrul politico-juridic şi administrativ necesar vieţii organizate în
comunitate şi exprimă „starea de pace” pe care naţiunile o apără în faţa
„stării de război” în care se află permanent construcţiile mecanice
supranaţionale (de tipul imperiilor) sau infranaţionale (de tipul feudelor).
▲ Naţiunile au „gândit” statul ca produs al explicaţiilor
socialului, prin transcederea interpretărilor ideologice. Raţiunea lui
este de a apăra atât viaţa, cât şi libertatea cetăţeanului şi proprietatea
acestuia faţă de actele arbitrare ale „suveranului” („megastatul” creat
de ideologii şi de imperii).7
6
7
178

▲ Prin puterea poporului (democraţia), naţiunile au construit
„statul naţional” în momentul în care au reuşit să proceseze per-
formant informaţiile sociale, să descifreze slăbiciunile construcţiilor
socio-politice mecanice şi să lupte împotriva acestora cu aceleaşi
mijloace – politice şi ideologice. Istoriografia reţine în memoria
socială procesele sociale caracteristice trecerii de la construcţiile meca-
nice de tip „feudă” la cele de tip „liberal” sau aşa-numitul stat
„burghez”. Prin apelul la liberalismul pe care l-a naţionalizat, poporul a
asigurat victoria naţiunilor împotriva construcţiilor politice infranaţionale.
▲ Prin socializarea puterii politice, naţiunile au fost capabile
să întreţină, concomitent, organizaţii cu funcţii productive, ges-
tionare şi integratoare. Ele au obligat liberalismul, prin puterea
poporului (democraţia), să-şi reformeze obiectivele, să ajungă, „în
numele păcii civile”, la un compromis istoric cu poporul, şi să accepte
statul fundamentat pe „consens politic” şi pe toleranţă civică.8
▲ Expresia politico-juridică şi administrativă a organizării
statale naţionale este regimul (sistemul) socio-politic naţional. Acesta
este construit de popor prin puterea sa (democraţia) şi întreţinut prin
continua socializare a oamenilor întru satisfacerea necesităţilor sociale.9
▲ „Statul naţional” este îndrituit de popor să definească
normele sociale şi să le modifice pe cele existente pentru a răspunde
necesităţilor de gestionare publică. Această capacitate se numeşte
suveranitate. Astfel, naţiunile devin, prin popor, „putere suverană”, iar
fiecare acţiune politico-juridică şi administrativă, definită ca „act de
stat”), este marcată cu însemnele puterii sale suverane, cu „spiritul” său.
▲ În „statul naţional”, cetăţenii au posibilitatea de a participa,
cu şanse egale, la competiţia pentru configurarea organismelor puterii.
Cucerirea puterii se bazează pe reguli sociale stabilite constituţional, iar
poporul decide alegerea formaţiunii socio-politice care să administreze
naţiunea. Raporturile dintre cetăţean şi stat sunt întreţinute de or-
ganizaţiile cu funcţii integratoare – precum biserica –, organizaţiile
nonguvernamentale, sindicatele, asociaţiile, prin intermediul cărora
oamenii pot să-şi exprime libertatea de expresie sau opţiunile, în funcţie
de necesităţile sociale.
8
Vezi, amănunte, la Jean Boudouin, Introducere în sociologia
politică, Editura Armacord, Timişoara, 1999, p. 69-88.
9
Elena Nedelcu, Democraţia şi cultura civică, Editura Paideea,
179

c) Exercitarea puterii politice „în numele naţiunii”
▲ „Statul naţional” nu domină naţiunile prin instrumentele
de putere specifice grupurilor socio-politice sau a „claselor sociale”.
Acesta nu se află în „stare de dependenţă” faţă de ideologii sau de
construcţiile mecanice transnaţionale sau supranaţionale. El dispune
de buna înţelegere a necesităţilor de gestionare publică, ce-l justifică
funcţional şi are capacitatea de a gestiona naţiunea în „stare de securitate”.
▲ Instituţiile politico-juridice şi administrative, alcătuite din
oameni cu competenţe profesionale şi socializante desemnaţi să
administreze puterea poporului (democraţia), exercită puterea politică
„în numele naţiunii”.10 Spre deosebire de cele ale statului ideologic,
acestea nu sunt instituţii de control a acţiunilor individuale sau de grup
ori instituţii de reprimare a oricăror acte care pun în pericol secu-
ritatea aşa-numitei „clase politice” aflată la guvernare, definită de
ideologi „siguranţa statului”.
▲ Misiunea acestora este asigurarea protecţiei naţiunii în faţa
agresiunilor socio-politice şi a manipulărilor ideologice. Aceasta îl
obligă să prevină construirea statului ideologic – ca „raport de putere
politică” prin care grupurile socio-politice care deţin puterea contro-
lează, supun şi alungă naţiunea de la resurse şi de la actul de decizie.
▲ Exercitarea puterii politice „în numele naţiunii” constituie
un act de legitimitate al poporului. Pe fundamentul său, ideologii
(politicienii) sunt împiedicaţi să reconstruiască şi să menţină statul ca
instrument de putere politică pentru grupurile socio-politice care
acced la putere, exploatând conjuncturile geopolitice marcate de
crize sociale.
▲ Instituţiile naţionale asigură şi întreţin raţionalitatea socială
a statului, ca modalitatea ideologică de satisfacere a necesităţilor de
gestionare publică şi capacităţile de reproducere a naţiunii în „stare
de securitate”. Prin „zidirea constituţională” a statului de către
popor, instituţiile sale sunt îndrituite să creeze şi să folosească toate
resursele de putere: informaţia, resursele materiale şi forţa, pentru
desfăşurarea vieţii socio-politice în conformitate cu normele ordinii
sociale. De aceea, preocuparea lor de căpetenie nu este construirea şi
reconstruirea aşa-numitei „societăţi civile”, în funcţie de conjuncturi
10
180

geopolitice, ca în cazul statului ideologic, şi nici susţinerea perma-
nentă a doctrinelor politice prin care să convingă poporul să se
solidarizeze cu clasa politică.
▲ Accederea la putere în „statul naţional” este un proces
socio-politic complex, iar „puterea” determină deseori schimbări în
atitudini, comportament, motivaţii şi conduită pentru oamenii care o
deţin în numele poporului. Puterea statului naţional decurge din
capacitatea de socializare a partidului politic11 aflat la guvernare şi de
elaborare şi aplicare a unui program de guvernare care să transceadă
deciziile de tip ideologic.12
d) Gestionarea (guvernarea) naţiunii în „stare de securitate”

▲ Raţiunea funcţională a „statului naţional” este gestionarea
(guvernarea) naţiunii în „stare de securitate”.13 El funcţionează ca
„organism reglator” al proceselor socio-politice, asigurând respectarea
legilor, buna funcţionare a administraţiei publice şi contracararea presiu-
nilor „centrelor de putere” clădite pe alte principii decât cele naţionale.14
▲ Statul naţional asigură guvernarea naţiunii pe bază de lege
– expresia voinţei organice a naţiunii. Definitorii pentru guvernarea
(administrarea) naţiunii sunt instituţiile care creează legile (Parlamentul),
cele care administrează „treburile publice” (Guvernul) şi cele prin
care sunt sancţionate acţiunile generatoare de procese sociale dezorga-
nizante (Justiţia). Acestea constituie fundamentul puterii sociale a
statului naţional.
▲ Instrumentele guvernării sunt instituţiile naţionale (lat.
institutio = aşezământ, întemeiere, înfiinţare),15 în esenţă, instituţii
sociale, capabile să întreţină şi să salvgardeze libertatea individuală
şi comunitară. Acestea sunt formate din oameni cu competenţe
profesionale şi socializante aleşi sau desemnaţi de popor, prin puterea
11
12
13
14
Nicolae C. Paulescu, Fiziologie filosofică, vol. I, Instincte sociale,
patimi şi conflicte, remedii morale, Fundaţia Anastasia, Bucureşti, 1995,
p. 87-88.
15
181

sa, atât pentru satisfacerea trebuinţelor oamenilor şi organizaţiilor,
cât şi pentru îndrumarea comportamentului organizaţiilor cu funcţii
productive, gestionare şi integratoare, prin reguli de influenţare şi de
control social.16
▲ Principala raţiune a existenţei şi funcţionării instituţiilor
naţionale este identificarea şi contracararea surselor de insecuritate la
adresa naţiunii. Aceste surse, denumite generic „surse de fragmentare"
ale spiritului (genezei) şi patriei, sunt identificate după „natura” lor:
surse de natură politică, economică, socială, religios-spirituală.17
▲ Prevenirea şi contracararea acestor surse „de fragmentare”
a naţiunii sunt determinate de capacitatea poporului de construi
instituţiile cu funcţii gestionare. Pentru administrarea „treburilor
publice” (rei publica) poporul creează şi întreţine instituţiile integrate în
„administraţia de stat”, atât la nivel central cât şi local. Aceasta include
serviciile centrale din diferite ministere şi serviciile lor externe, de-
partamentale şi zonale sau locale, a căror activitate este subsumată
satisfacerii necesităţilor economice (întreţinerea capacităţilor de pro-
ducere a resurselor energetice, efectuarea de prestări de servicii,
reglementarea circulaţiei bunurilor şi controlul distribuirii lor echitabile)
şi a celor cultural-educative (axate pe transmiterea, conservarea şi
dezvoltarea patrimoniului cultural, susţinerea activităţii creatoare,
educarea estetică a oamenilor, socializarea şi educarea tinerei generaţii,
dezvoltarea unor modele de educaţie naţională).
▲ Oamenii cu competenţe profesionale şi socializante constituie
elementul-cheie al funcţionării instituţiilor naţionale. De aceea,
poporul creează cadrul organic de manifestare a „funcţionarului public”
şi defineşte, prin puterea sa, statutul general al funcţiei publice, codifică
drepturile şi îndatoririle funcţionarilor, le garantează siguranţa locului
de muncă, continuitate în exercitarea atribuţiilor şi un minim de inde-
pendenţă faţă de puterea politică.
În statul naţional, elitele sociale devin elite gestionare. Prin
intermediul acestora, politica devine „funcţionalizată”,18 iar poporul
16
Dicţionar. Cultura. Termeni şi personalităţi, coordonator Rodica
Topor, Editura Vivaldi, Bucureşti, 2000, p. 127-129.
17
Alexandre Alder, Les conflits à caracetère religieux dans le monde,
în „Defense nationale”, nr.6, 1995, p. 22;
18
Larousse. Dicţionar de sociologie, p. 15-16.
182

este capabil să contrabalanseze o politizare excesivă a administraţiei,
dar şi să sporească autonomia comunităţilor locale şi a reprezentanţilor
aleşi în faţa administraţiei centrale. Legitimitatea instituţiilor naţionale
este conferită de popor prin statut (carta), care defineşte sistemul de
valori apărate şi funcţiile, regulile sau normele de funcţionare, precum
şi resursele informaţionale, energetice şi umane care le conferă
capacitate de acţiune.
▲ Prin guvernare, „statul naţional” asigură bunul mers al „tre-
burilor publice” şi întreţine raporturile politico-juridice formalizate şi
relaţiile de comunicare între stat şi cetăţean. Cetăţenia este procesul
social pe fundamental căruia se construieşte capacitatea de administrare
a „treburilor publice”, întrucât defineşte dispoziţia de „a înfăptui ceva
pentru ţara ta”. „Fără cetăţenie – afirmă Peter P. Drucker19 – unitatea
politică, fie ea numită <stat> sau <imperiu> nu poate fi decât o putere.
Puterea este atunci singurul lucru care menţine unitatea”.
e) Asigurarea securităţii sociale

▲ Funcţionarea statului naţional în virtutea „normei” şi a
„regulei” care legitimează activitatea politico-statală îi conferă
caracterul de „stat social”.20 În acest tip de stat, norma socială:
– este principala formă de raţionalizare a acţiunilor şi con-
duitelor sociale;
– reglementează comportamentul şi acţiunea socială, care, prin
definiţie este, o acţiune licită;
– permite oamenilor şi organizaţiilor să adopte un comportament
social şi să respecte regulile de conduită socială, să desfăşoare acţiuni
sociale şi să aleagă, în situaţii sociale specifice, soluţiile compatibile cu
valorile sociale;
– întreţine naţiunea ca un „univers” organizat de funcţii, roluri
şi ierarhii de autoritate.
▲ Statul naţional întreţine şi dezvoltă cadrul normativ necesar
aplicării normelor sociale. La timpul său, Mihai Eminescu spunea că
19
Peter P. Drucker, Societatea post-capitalistă, p. 137-138.
20
Aristide Cioabă, Statul social, Editura Institutului de Teorie Socială,
Bucureşti, 1999, p. 45-46.
183

statul trebuie să fie reazimul singur al naţiunii şi să-şi îndeplinească
rolul prin ocrotirea meritului şi a muncii. „Noi primim ideea statului –
afirma Mihai Eminescu – ca apărător al meritului legitimat, al averii
legitime, al muncii legitime, ca ceva superior dispoziţiilor generale
ale unei generaţii, ca un element moral alături de imoralitatea
eventuală a tendinţelor existente în societate”.21
▲ Indicatorul gestionării (guvernării) naţiunii în „stare de
securitate” este „securitatea socială”.22 Aceasta exprimă solidaritatea
socială oamenilor conştienţi „de sine” în faţa riscurilor, ameninţărilor
şi agresiunilor şi impune justiţie socială – bazată pe drepturi şi obligaţii
egale pentru oameni în procesul conlucrării întru satisfacerea nece-
sităţilor sociale.
▲ „Securitatea socială” exclude dominarea naţiunii de către
grupurile socio-politice care deţin puterea. Pe acest fundament, statul
naţional previne exercitarea guvernării în numele aşa-zisului „interes
naţional” exprimat prin intermediul grupurilor socio-politice care se
luptă pentru cucerirea şi menţinerea puterii politice.
▲ Prin capacitatea de a asigura „securitatea socială”, statul
naţional se deosebeşte de orice formă de „megastat”. El este
fundamental diferit faţă de orice construcţie politico-statală care,
„chiar şi în forma sa cea mai puţin violentă, sub paravanul demo-
craţiei, ia în considerare proprietatea cetăţeanului doar pentru a o
ţine la discreţia colectorului de taxe”.23 Instituţiile sale acţionează pe
baza cunoaşterii necesităţilor sociale, în scopul menţinerii ordinii,
legalităţii, echilibrului, stabilităţii sociale şi a păcii sociale.
▲ „Statul naţional” îşi păstrează raţiunea atâta timp cât este
capabil să asigure „securitatea socială” a cetăţenilor săi, deci, atâta
timp cât instituţiile se află „în serviciul naţiunii”. Aşa se explică de
ce, în situaţiile în care ideologii reuşesc să acapareze puterea pe care o
exercită în folos propriu, eludând nevoia de securitate socială, poporul
îl „reformează” şi îl eliberează din strânsoarea ideologilor.24
21
Apud Dumitru Murăraşu, Naţionalismul lui Eminescu, p. 184-185.
22
23
Peter F. Drucker, Societatea post-capitalistă, p. 98.
24
184

f) Cunoaşterea şi prevenirea ameninţărilor la adresa naţiunii
Principala „armă” cu care se apără naţiunile în faţa ameninţărilor
de orice natură este informaţia.25 Începând cu epoca modernă, naţiunile
au fost mereu obligate să lupte pentru supravieţuire, cu imperiile, nu atât
prin confruntări clasice, de tipul războaielor de apărare, cât mai ales pe
„frontul secret”, printr-un „război secret”, „războiul informaţiilor”.
▲ Informaţia constituie principala resursă de putere a naţiunii,
fiind necesară în procesul luării deciziilor politico-statale naţionale
pentru întreţinerea stărilor „departe de echilibru”. În statul naţional,
informaţia nu mai constituie exclusiv un produs cu valoare comercială,
ca în cazul statului ideologic, şi nu este utilizată în lupta pentru
cucerirea şi menţinerea puterii politice ori în lupta pentru supremaţie
între state sau pentru impunerea unor „sfere de influenţă”.
▲ Informaţia este indispensabilă pentru puterea „statului
naţional”, ea fiind componentă a „puterii poporului” (democraţia).
Informaţia socială este procesată şi utilizată în decizii sociale numai
pe fundamentul legilor organice care exprimă modalitatea socială de
aplicare a normelor sociale.
▲ Pentru apărarea în faţa ameninţărilor la adresa naţiunii,
„statul naţional” construieşte şi întreţine instituţii specifice. Acestea
procesează informaţia în „interesul naţiunii” şi nu în interesul puterii
politice sau a grupurilor socio-politice care se luptă pentru cucerirea puterii.
▲ Fiecare componentă a administraţiei centrale şi locale a
statului naţional trebuie să dispună de o strategie informativă pentru
serviciul public. Legislaţia oricărui stat naţional condamnă activitatea de
culegere ocultă a informaţiilor, însă, în faţa agresivităţii „centrelor de
putere”, instituţiile abilitate de popor sunt obligate să o utilizeze ca pe
un mijloc de cunoaştere a agresiunilor pregătite de „centrele de putere”
sau de sursele de fragmentaţie din interiorul spaţiului naţional.
▲ În lupta cu „centrele de putere”, dar şi pentru gestionarea
eficientă a agresiunilor sociale, naţiunile sunt obligate să întreţină
capacităţi informative performante. Astfel, capacitatea de procesare a
informaţiilor sociale prin structuri informative specializate (numite ge-
neric servicii de informaţii) devine o necesitate cerută de supravieţuirea
25
185

naţiunilor în condiţiile „războiului informaţional”26 declanşat către
„centrele de putere”.
▲ Informaţiile care privesc securitatea (siguranţa) „statului
naţional” sunt subsumate exercitării funcţiei de protecţie a naţiunii.
Ele sunt obţinute de către structurile sale informative, de regulă, în
mod secret. Secretul este expresia nevoii de acoperire cu informaţii a
actului de decizie politico-statală. De aceea, informaţiile care ţin de
interesul statului naţional sunt protejate sever, nu numai din punct de
vedere material, dar şi prin controlarea modului cum sunt manipulate
şi prin verificarea persoanelor îndrituite să le cunoască pentru raţiuni
de serviciu.
▲ Gestionarea eficientă a informaţiei măreşte posibilităţile ei
de utilizare de către autoritatea decizională şi micşorează capaci-
tatea de utilizare de către forţele antinaţionale.
Transpunerea în viaţa socială a normelor referitoare la categoriile
de informaţii codificate ca „secret de stat” şi a celor codificate ca
„secret de serviciu” este expresia voinţei poporului exprimată prin
puterea acestuia (democraţia), care impune normarea categoriilor de
informaţii în dreptul intern.
▲ Prin instituţiile sociale pe care le construieşte, „statul na-
ţional” armonizează permanent legislaţia internă cu cea internaţională
în domeniul informaţiilor. Statul naţional respectă principiile sta-
tornicite în dreptul internaţional, care conferă cadrul general de acces
la informaţii de utilitate publică.
▲ Pentru culegerea de informaţii pentru „securitatea naţiunii”,
structurile informative ale statului naţional folosesc oameni spe-
cializaţi şi tehnici specializate, subsumate celor trei componente ale
activităţii informative: spionaj, contraspionaj şi dezinformare.
Toate resursele umane care încadrează structurile informative ale
statului naţional constituie personalul specializat aflat în serviciul
naţiunii, căruia i se asigură, în mod permanent, o instruire şi o educaţie
corespunzătoare.
▲ Căutarea, identificarea şi recrutarea surselor secrete urmează,
de regulă, o metodologie a structurilor informative, diferind de la stat
26
Vezi, pe larg, Marian Ureche, Aurel Rogojan, Servicii secrete
străine, vol. I-II, Editura Paco, Bucureşti, 1999-2000.
186

al stat, în funcţie de necesităţi şi posibilităţi. În cadrul instituţiilor cu
funcţii explicite de cunoaştere a surselor de insecuritate, statul naţional
constituie servicii (compartimente) specializate în procesarea infor-
maţiilor cu relevanţă pentru securitatea naţiunii.
g) Gestionarea violenţei socio-politice

▲ Instituţiile cu funcţii de gestionare a violenţei, deci de pro-
tecţie a naţiunii în faţa agresiunilor socio-politice, sunt întreţinute de
statul naţional din necesitatea apărării acesteia în faţa oricărei forme
de conflictualitate. Singurele forme de conflictualitate considerate legitime
de către naţiuni sunt lupta pentru apărarea democraţiei şi războiul
de apărare împotriva agresiunii „centrelor de putere”.
▲ Gestionarea violenţei presupune contracararea agresiunilor
împotriva naţiunii, atât din afara cadrului politico-statal, cât şi din
interiorul său. Aceasta revine forţelor armate, ca principala instituţie
cu funcţie de apărare a naţiunii împotriva oricăror forme de agresiune.
Astfel, statul naţional întreţine forţele armate din două raţiuni: de
natură funcţională şi de natură socială.
▲ Gestionarea publică a instrumentelor de violenţă în „statul
naţional” este atributul „ armatei” şi a „forţelor de ordine publică”
(care poartă denumiri diferite, precum Jandarmerie, Garda Naţională
etc.). Acestea sunt instituţii militare, organizate potrivit legii, ca insti-
tuţii naţionale, în forme care depind de necesităţile sociale şi valorile
protejate, precum şi de posibilităţile de întreţinere cu resurse. Ele
„poartă amprenta unor valori istorice şi a unor tradiţii anume”,27
specifice fiecărei naţiuni.
▲ Statul naţional întreţine caracterul „naţional” al instituţiei
militare prin: conferirea atribuţiilor, ca expresie a voinţei poporului
şi nu al unor ideologi care impun o putere politică violentă sau
obedientă faţă de „centre de putere”. Aceasta presupune şi impune
întreţinerea raţionalităţii sale sociale prin caracterul, competenţa şi
profesionalismul personalului de comandă şi de execuţie.
27
Morris Janowitz, Organizaţia militară în societăţile industriale, în
Armata şi societatea, volum coordonat de Ionel Nicu Sava, Gheorghe Tibil,
Marian Zulean, Editura Info-Team, Bucureşti, 1998, p. 45.
187

▲ Poporul, prin puterea sa (democraţia), conferă Armatei
responsabilităţi politice, derivate din nevoia gestionării proceselor
sociale dezorganizante pe planul stabilităţii interne, dar şi în prevenirea
şi respingerea unei agresiuni externe. Responsabilitatea politică a
instituţiei militare derivă din cele trei funcţii cu care este investită:
reprezentativă, consultativă şi executivă.
▲ Pentru îndeplinirea misiunilor specifice, instituţia militară
naţională este înzestrată de popor cu resurse coercitive, strategice şi
organizaţionale. Acestea o transformă într-un corpus social omogen la
nivelul gândirii şi acţiunii, ancorat în realitatea socială, dar cu o
anumită doză de conservatorism,28 criticat adesea de ideologi.
▲ „Statul naţional” transformă Armata în „şcoală a naţiunii”,
în care se cultivă „anticorpii" pentru combaterea „viruşilor" interni
sau externi care pot afecta valorile sociale generate de naţiune.
Acest lucru l-a perceput şi regele Carol al II-lea, când în
discursul rostit la 25 octombrie 1937, cu ocazia ceremoniei de intrare
a fiului său Mihai în rândurile oştirii, afirma că „pentru Naţiune,
Oştirea este o şcoală, este o egalizare a claselor, este o ideală
înfrăţire naţională”.29
▲ Instituţiile sociale întreţinute de „statul naţional” concură
la menţinerea raţiunii sociale a Armatei prin întreţinerea cadrului
politico-juridic care asigură în permanenţă un „echilibru de putere"
între structurile de autoritate civile şi militare. Într-o armată naţională,
militarii nu pot să devină adepţii nici-unei ideologii violente, întrucât
profesionalismul le conferă capacitatea de a discerne între interesul
proclamat de anumite grupuri socio-politice şi necesităţile sociale. Ei
se află „în serviciul naţiunii”.
Astfel, „statul naţional”, este construit de naţiuni în cadrul
geografic definit de „spaţiul naţional” prin puterea poporului
(democraţia), pentru exercitarea puterii raţionale „în numele
poporului” şi „în folosul naţiunii” şi pentru a gestiona naţiunile în
„stare de securitate”.
28
Ionel Nicu Sava, Introducere în sociologia militară, în Armata şi
societatea, Editura Info-Team, Bucureşti, 1998, p. 32-34.
29
Carol al II-lea regele României, Însemnări zilnice, vol. I, Ediţie
îngrijită, note, glosar şi indice de Viorica Moisuc, Nicolae Rauş, Editura
Scripta, Bucureşti, 1995, p. 127.
188

SECŢIUNEA A II-A
MODALITĂŢI DE EXPRIMARE
ÎN FAŢA AGRESIUNII STATULUI IDEOLOGIC
Statul construit de ideologi este un „stat demagogic”, întrucât se

manifestă prin „raporturi de putere” pe care le impune „beneficiarilor”.
Acesta asigură doar realizarea intereselor grupurilor socio-politice care
deţin puterea. Rămân perene cuvintele lui Mihai Eminescu, care afirma
că statul ideologic este o „organizaţie de paraziţi” şi „salariaţi” în
slujba unui partid, sau „maşina prin mijlocul căreia cei laşi se
răzbună asupra potrivnicilor lor politici”.30
a) Integrarea ordinii politice legitime în ordinea socială

▲ „Statul naţional” constituie expresia politico-juridică şi
administrativă a gestionare a necesităţilor sociale în orice context
socio-politic determinat. Prin intermediul său, poporul întreţine
spaţiul public necesar libertăţii sociale, asigurării securităţii indivi-
duale şi comunitare, susţinerii nevoilor de socializare permanentă a
oamenilor şi descurajării comportamentelor indezirabile din punct de
vedere social.31
▲ „Statul naţional” nu este produs al ideologiilor, deci nu
recurge la soluţii ideologice de gestionare publică.32 Modalităţile de
gestionare publică nu exprimă interesele grupurilor socio-politice care
administrează puterea, ci necesităţile reale de gestionare publică. Ele
devin, astfel, repere pentru stabilirea obiectivelor acţiunilor gestionare
publice, făcând posibile strategiile de gestionare publică.33
▲ „Statul naţional” integrează „ordinea politică legitimă” în
„ordinea socială” administrată de oamenii cu competenţe profe-
sionale şi socializante şi nu de aşa-numitul „om politic”, şi, mai ales,
30
Apud D. Murăraşu, Naţionalismul lui Eminescu, p. 185.
31
Polirom, 1999, p. 20.
32
General maior dr. Corneliu Soare, Sociologia şi ştiinţa militară, în
Sociologia militară. Studii, Editura Militară, Bucureşti, 1975, p.128.
33
Vezi, pe larg, la Lucian Culda, Organizaţiile.
189

de către „politicieni”.34 El nu acţionează arbitrar, nu monopolizează
gestionarea naţiunilor, nu domină „socialul”, însă construieşte şi oferă
soluţii pentru situaţiile-problemă35 cu care se confruntă naţiunile.
▲ „Statul naţional” oferă soluţii sociale la situaţiile sociale
critice şi gestionează „crizele sociale” prin strategii de securitate a
naţiunii. Acestea nu se subordonează formulei ideologice exprimată
în aşa-numitul „interes naţional”, ci necesităţilor sociale.36
▲ Identificarea şi cunoaşterea proceselor socio-politice care
favorizează transformarea „ordinii sociale” în „ordine politică”
constituie o preocupare constantă a „statului naţional”. Această
nevoie este asigurată prin instituţiile specializate, care sunt obligate, în
virtutea prerogativelor, să realizeze:
– prevenirea producerii şi escaladării violenţei politice, prin
reglementări pe cale juridică a „disputelor”;
– construirea cadrului pentru prevenirea gestionării insecurizante
a naţiunii;
– fundamentarea juridică a dreptului naţiunii de a legifera, sens
în care se conferă autonomie organului legiuitor (Parlamentul) în
sistemul autorităţilor statale;
– fundamentarea juridică a conceptul de „putere naţională”;
– fundamentarea juridică a modalităţilor de reprezentare în
viaţa publică;37
– fundamentarea corectă a răspunderilor organizaţiilor militare
pentru prevenirea „situaţiilor-limită” şi conferirea legitimităţii şi
autorităţii;
– apelul de „ultimă instanţă” la organizaţiile internaţionale de
securitate pentru gestionarea unor situaţii sociale critice şi numai
pentru a sprijini naţiunea;
– sancţionarea elitelor politico-militare generatoare de „crize
sociale”.
34
35
36
binele omului, p. 27.
37
Vezi, pe larg, Maurice Duverger, Les partis politiques, Librairie
Armand Collin, Paris, 1967.
190

b) Prevenirea dependenţei naţiunii faţă de ideologii
Raporturile statului naţional cu naţiunea pe care o gestionează
sunt influenţate de ideologiile implicate în guvernare, în „administrarea
socialului”, pe care acestea o confundă voit cu administrarea puterii
politice şi cu interesul partidelor sau grupurilor socio-politice care acced
la putere, administrează puterea şi folosesc toate mijloacele posibile,
politico-militare, pentru a păstra puterea.38
1. Prevenirea exceselor liberalismului

▲ „Liberalismul”, ca ideologie care a deschis „lupta” pentru
construirea formei de stat generată de necesităţile sociale, s-a impus
în confruntarea cu construcţiile mecanice (imperii sau feude) numai
atâta timp cât a exprimat necesităţile deţinătorilor de resurse
energetice, devenite capitaluri comercializabile. Pe fundamentul
acestor necesităţi, adepţii liberalismului au revitalizat poporul şi l-au
transformat în armă de apărare a naţiunilor împotriva construcţiilor
mecanice.
▲ Tendinţele de monopolizare a resurselor de către deţinătorii
puterii produc mutaţii în planul „conştiinţei de sine” a poporului,
iar organizarea socială se divizează în „ţara legală” şi „ţara reală”,
aflate permanent în stare conflictuală. Legitimitatea statului, ca
organizaţie gestionară a naţiunii, nu este dată de menţinerea lui sub
forma „societăţii politice şi civile” în interiorul căreia se exercită, în
armonie libertăţile individuale, întrucât monopolizarea resurselor
exclude armonia socială, iar libertăţile individuale devin doar apanajul
celor care deţin resursele.
2. Prevenirea deformării umanismului

Demersurile ideologiilor „reformatoare” privind înlocuirea statului
de „tip liberal” se concentrează în jurul problematicii „umanismului”
şi a participării cetăţenilor la actul decizional public. Însă, principalele
doctrine politice „reformatoare” concep în modalităţi diferite, concu-
renţiale, aceste procese sociale.
38
191

▲ Gândirea politică de inspiraţie creştină, care este implicată în
organizarea şi funcţionarea statelor naţionale din arealul european şi
american, concepe umanismul în mod exclusivist. Obligativitatea
statului administrator de a-şi adapta „discursul” la valorile moştenite din
creştinism şi de a accepta compromisul între biserică şi stat, este
susţinută de bisericile naţionale numai dacă acestea satisfac necesităţile
sociale specifice fiecărei naţiuni.
▲ Umanismul de „tip republican” este preocupat de menţinerea
caracterului laic al statului administrator, de progresul individual,
colectiv, moral şi material al oamenilor. Statul naţional preia din
această doctrină ideile referitoare la „instrucţia publică”, precum şi
modalităţile de realizare a coexistenţei liberalismului (drepturile
omului, sufragiul universal, regimul parlamentar, separaţia puterilor,
individualismul şi devierile sale, proprietatea şi competiţia) cu „statul
administrator” , ca stat suveran şi omnipotent.39
▲ Pentru prevenirea deformării umanismului, statul naţional
preia din gândirea politică creştină elemente de ideologie „creştin-
democrată”, în care creştinismul se relevă ca o componentă spirituală
a „puterii poporului” (democraţia). Astfel se întreţine „moralitatea
publică”, se previne construirea unei clase politice în detrimentul cor-
purilor profesionale, precum şi a unor partide politice „conservatoare”
(de dreapta) sau „democratice” (de stânga), incapabile să gestioneze
„umanismul” într-o manieră dezirabilă tuturor oamenilor.
▲ Social-democraţia, auto-definită ca apărător al „democraţiei
politice”, are ca obiectiv construirea „democraţiei sociale”, protejarea
naţiunii de „crize economice” şi de „crize politice” şi prevenirea
riscului unei revoluţii de „tip leninist”.40 Statul naţional preia
elementele din această doctrină politică oscilantă, îndeosebi cele
privind asumarea misiunii de gestionare a unei „noi ordini sociale”,
gândită ca o „social-democratizare” a statului administrator, precum
şi pe cele privind democraţia parlamentară, concepută ca democraţie
reprezentativă, adică „democraţie pentru toţi”.
39
Francois Châtelet, Evelyne Pisier, op. cit., p. 90.
40
Vezi, Jacques Droz, Le socialisme démocratique, Paris, Armand
Collin, 1966; Michel Rocard, Questions à l’Etat socialist, Paris, Storck,
1972; Willy Brandt, Bruno Kreisky, Olof Palme, La social-démocratie de
l’avenir, Gallimard, Paris, 1976.
192

3. Prevenirea instituirii dictaturii
Practica politico-statală confirmă că în conjuncturi geopolitice
tensionate pot accede la guvernare grupuri socio-politice cu
fundament ideologic violent – marxist, sindicalist şi extremist.
▲ Dictatura de tip marxist constituie expresia impunerii
prin violenţă a dogmatismului, sectarismului şi oportunismului
unui sistem politic violent, susţinut de instrumente de coerciţie
(armată şi poliţie). Marxismul – ca ideologie de extrema stânga – este
preocupat de construirea „statului-partid”, pe considerentul că statul
administrator este produsul capitalismului şi al divizării sociale în
„clase antagoniste”.41
• Prin instituţiile sale, statul naţional trebuie să prevină:
– stările de tensiune şi conflictele socio-politice;
– declanşarea „crizei economice”.
• Prin puterea poporului (democraţia), statul naţional trebuie să
prevină proletarizarea corpurilor profesionale, care în condiţii sociale
precare se transformă în „proletariatul” visat de marxişti, în „poporul
înarmat”, şi care foloseşte violenţa, poate cuceri puterea şi poate
institui, pe timp scurt, o „dictatură nemiloasă” a majorităţii (cei lipsiţi
de resurse) împotriva minorităţii (deţinătorii de capital).
▲ Anarhizarea mişcării sindicale şi transformarea organizaţiilor
sindicale în grupuri de presiune pentru „umanizarea” democraţiei pot
genera modalităţi violente de organizare, similare cu cele impuse de
regimurile totalitariste. Sindicalismul, care acceptă ca deţinător al
puterii „clasa socială” producătoare de bunuri materiale, este impregnat
de ideologii cu „derive” extremiste, de „stânga” sau de „dreapta”, în
funcţie de conjuncturile în care se află statul „administrator”.
– conjuncturile socio-politice în care sindicalismul degenerează
în extremism;
– transferul funcţiilor gestionare în favoarea „organismelor
sindicale”;42
41
Marx-Engels, Opere, vol. I, Editura de Stat pentru literatură,
42
Jean Fouchard, La gauche en France depuis 1900, Paris, Seuil,
1977, p. 66.
193

– situaţiile în care organizaţiile sindicale se erijează în structuri
socio-politice;
– pătrunderea sindicalismului în instituţiile statului naţional.
prevină producerea acţiunilor vizând „transformarea socială” pre-
conizată de sindicalism prin acţiune directă şi grevă generală
(paralizarea puterii politice).
▲ Dictatura impusă de ideologiile de extrema dreapta este
expresia capacităţii de coerciţiune a „statului-total” şi impunerii ca
doctrină de stat şi ca practică politică, a naţionalismului agresiv şi
rasismului. Ideologiile de „extrema dreapta” speculează mai ales
situaţiile în care statul administrator este marcat de o acută criză
economică şi de reducerea profitului pentru deţinătorii de resurse.43
– posibilitatea ca un partid de extrema dreapta să mobilizeze prin
propagandă în jurul său întreaga naţiune şi să acceadă la putere;
– transformarea statului în „maşină de război” împotriva tuturor
celor pe care ideologia extremistă îi categoriseşte ca „duşmani” – fie
în interior, fie în exterior;
– dependenţa totală faţă de stat a categoriilor socio-profesionale;
– acumularea de către stat a resurselor de putere.
prevină acapararea mijloacelor de producere a violenţei de către gru-
purile care exercită puterea politică şi confundă problema securităţii
naţiunii cu „securitatea statului”.
4. Prevenirea instaurării anarhiei

▲ Prevenirea instaurării anarhiei este o problemă vitală
pentru statul naţional. Anarhismul – clădit pe o ideologie violent-
distructivă44 şi care consideră că orice formă de guvernare, fie că este
sau nu sancţionată de sufragiu universal, este o tiranie – reprezintă un
pericol permanent pentru statul naţional.
43
Claude Mauriac, La corporation dans l’ Etat, Paris, Brière, 1941,
p. 5.
44
Vezi, Nicolae Petrescu, Doctrina anarhismului, extras din vol.
Doctrinele partidelor politice, Cultura Naţională, Bucureşti, 1923.
194

• Prin instituţiile sale şi prin organizaţiile cu funcţii gestionare,
statul naţional este obligat să prevină:
– anarhizarea comunităţilor teritoriale şi spirituale;
– constituirea de organizaţii, sub diferite acoperiri, care să
iniţieze şi să desfăşoare activităţi de distrugere a statului;
– infiltrarea anarhismului în mişcarea sindicală şi întreţinerea
„anarho-sindicalismului” sub lozinca recuceririi libertăţii absolute,
limitate de stat.
prevină înlocuirea statului, ca organizaţie gestionară a naţiunii, cu
„masele” (neclar definite), care să preia funcţiile instituţiilor şi puterea
„în propriile mâini” şi să construiască o „nouă societate”, fără reguli şi
fără guvernare, din care se naşte tirania (despotismul).
c) Contracararea agresiunii „statului savant” produs de ideo-

logiile transnaţionale (supranaţionale) şi de „centrele de putere”
▲ Ideologiile transnaţionale, prin excelenţă antinaţionale, sunt
cele care construiesc „centre de putere” şi de decizie transnaţionale.45
Ele au, de regulă, capacitatea de a construi „statul savant”, o construcţie
ideologică modernă, care a preluat modalităţile de administrare a puterii
de la vechile imperii şi dezvoltă permanent tendinţe de acaparare a
resurselor informaţionale ale naţiunilor.46
▲ Prin noul tip de „organizare a spaţiului” de către „statul-
savant” emanat din „centre de putere” se speră că odată ce naţiunile
sunt aduse în situaţia să trăiască acest sentiment, el devine realitate.
Procesele socio-politice perverse pot fi intensificate dacă acţiunea de
organizare a „spaţiului dominat” este dublată de provocarea şi
exacerbarea naţionalismului pentru ca statul naţional, odată adus în
„stare de criză”, să poată fi agresat şi distrus, iar naţiunea supusă.
▲ „Statul savant” construit instituie noi raporturi de putere
prin resursele de putere de care dispune, îndeosebi informaţie şi
tehnologie. Acesta este promotorul construirii unei „noi ordini inter-
naţionale”, alta decât cea construită de naţiuni.
45
46
195

▲ Noul imperialism nu reprezintă doar o simplă deposedare a
naţiunilor de resurse, ci o umilire, o ofensă şi un prejudiciu adus
fiinţei umane. Obiectivele „statului savant” nu pot deveni realitate
decât dacă în corpul naţiunii se dezvoltă procese sociale dezor-
ganizante care generează elite politice obediente faţă de „centrul de
putere” şi apoi violente faţă de propria naţiune, reprezentată prin
corpus-ul producător de valori sociale (poporul).
▲ Pentru prevenirea oricăror situaţii din care ar putea rezulta
un anumit interes expansionist din partea aşa-numitului „stat
savant”, statul naţional trebuie să-şi întărească toate resursele de
putere (informaţie, resursele energetice şi forţă), combinate cu o
diplomaţie ofensivă.
• Prin instituţiile sale, statul naţional trebuie să contracareze:
– agresiunea ideologiilor antinaţionale care construiesc state
„de dominaţie” (superputeri, imperii) şi exercită asupra instituţiilor
cu funcţii gestionare publice presiuni politice, economice şi militare;
– tendinţele şi posibilităţile de creare şi de folosire a elitelor
politice obediente faţă de „centre de putere” pentru ideologizarea
„totală” a naţiunii.
contracareze tendinţele grupurilor socio-politice care îşi dispută re-
sursele naţiunii de a construi un sistem politic (oameni, instituţii etc.)
obedient oricărui „centru de putere” şi de a întări în folos propriu
mijloacele de forţă (armată, servicii de informaţii şi forţe poliţieneşti)
pentru a le utiliza în funcţie de propriile interese.
d) Vindecarea „bolilor” (crizelor) statului ideologic

▲ În toate situaţiile în care anumite grupuri socio-politice vio-
lente cuceresc puterea prin înlăturarea puterii poporului (democraţia),
statul este clădit pe raporturi de putere. În orice tip de stat ideologic
puterea politică este impusă şi legitimată prin forţă, iar exercitarea ei se
face prin soluţii politice, impuse naţiunii („comunităţii”).47 Aceasta este
o falsă autoritate, întrucât puterea este impusă prin coerciţie.
▲ În situaţia în care ideologiile reuşesc să impună la guvernare
grupuri care acţionează doar în interes propriu, în procesul de
47
196

socializare a oamenilor în interiorul organizaţiilor se produc disfuncţii
şi discontinuităţi, iar statul îşi alterează sau îşi pierde caracterul
naţional. Expresiile acestor consecinţe sunt „bolile” (crizele) pe care
le induc în corpul naţiunii.
1. Vindecarea „bolilor” (crizelor) statului – administrator al

puterii
Nici una din ideologiile constructoare de stat administrator al
puterii nu este capabilă să satisfacă necesităţile sociale pentru toţi
oamenii pe care-i înglobează şi care se raportează la o naţiune.
▲ „Liberalismul” nu este capabil să menţină statul gândit de
Hegel ca o „domnie a competenţei”,48 ca „raţionalitatea în act”,
adică instanţa supremă care realizează interesul general dincolo de
contradicţiile generate de nevoile sociale şi care transformă indi-
vidul în „cetăţean”. Erorile şi consecinţele disfuncţionale determină
decidenţii liberali să accepte mereu „compromisuri” economice şi
politice, care erodează ideologia liberală şi produc încercări succesive de
reconstrucţii doctrinare.
▲ Ideologiile „reformatoare” ale statului administrator al
puterii nu sunt capabile să facă din stat un „ansamblu organic”,
chiar dacă-l fundamentează pe o „putere” aparent „liber consimţită”
şi-l clădesc prin aşa-numitele mecanisme „democratice” şi pe
suportul „statului de drept”. Toate aceste ideologii impun naţiunilor
soluţii prin „lege”, care este concepută şi impusă prin intermediul
raporturilor de putere. Pe aceste temelii sunt structurate serviciile
publice, pe care guvernanţii le controlează şi le reorganizează în funcţie
de capacitatea de a impune noi reguli de drept.
▲ Reformele preconizate de către ideologii reformatori nu
sunt capabile să prevină competiţia pentru acapararea de resurse,
deci pentru acapararea puterii, în scopul asigurării, „prin mărire”, a
propriei securităţi. „Dreptul” este folosit pentru realizarea acestor
deziderate, birocraţia şi controlul juridic sunt concepute pentru a
sparge orice bariere naţionale, iar presiunile ideologice produc pro-
cese sociale dezorganizante, dar şi elite politice retorice sau violente,
care acaparează procesul decizional în scopul deposedării şi alungării
celorlalţi de la resurse, al supunerii acestora.
48
Vezi, pe larg, G.W.F. Hegel, Principiile filosofiei dreptului,
Editura Academiei, Bucureşti, 1969.
197

• „Creştin – democraţia” construieşte statul ca un raport de
putere, relevat prin faptul că sprijinul acordat autorităţii politice este
condiţionat de sprijinul cerut de către aceasta pentru autoritatea
spirituală a bisericii.
• „Umanismul republican” nu este capabil să realizeze „feri-
cirea tuturor cetăţenilor”, întrucât aceasta implică solidarismul
(solidaritatea umană), un proces social definit de „actele de voinţă
colectivă”, adică de legile care trebuie să remedieze nedreptăţile şi să
restabilească „egalitatea” între cetăţeni. Însă, faptul că guvernanţii şi
guvernaţii participă la realizarea „fericirii” ca act de voinţă, pre-
dispune decidenţii republicani la un anume radicalism, la impunerea
unor raporturi de putere.
• Social-democraţia este incapabilă să-şi ducă misiunea până la
capăt, cu toate că produce aşa-numitul „stat savant” prin care se pun
în surdină certurile politice. Odată ajunşi la putere, social-democraţii
se află în faţa alternativei: „stat administrator” sau „stat partid”.49
▲ Statul-administrator, construit de ideologi pentru a controla
naţiunile, este lipsit viabilitate, întrucât „administratorul” puterii
este „omul politic”, rezultatul „socializării politice”. Acesta este
îndrituit de puterea politică să lucreze în „interes general” şi să pre-
vină numeroasele opoziţii şi conflicte între stat şi societatea civilă,
însă nu este capabil să acţioneze decât în funcţie de conjuncturi şi
situaţii geopolitice.
▲ Statul administrator de „tip liberal”, dar şi cel „reformat”,
sunt predispuse la trei categorii de „boli” („crize”), care-şi au geneza
în modalităţile de rezolvare a „problemei puterii”, percepută doar ca
un „loc care trebuie ocupat”. De ceea, tendinţele de transformare a
pluralismului în elitism, permanenta predispoziţie la dezordine şi
explozie socială şi alunecarea spre autoritarism sau spre anarhie trebuie
prevenite şi contracarate de popor, prin puterea sa (democraţia).
2. Vindecarea „bolilor” (crizelor) „statului-partid” (total)

Ideologiile care construiesc „alternative” la statul de tip liberal
concep statul ca o „putere impusă”, expresia forţei, a violenţei politice
şi militare şi a măsurilor administrative. Fiecare tip de putere produce,
49
Vezi, pe larg, Alain Bergounioux, Bernard Manin, Le social-
démocratie ou le compromis, PUF, Paris, 1979.
198

în esenţă, modalităţi ideologice de gestionare a socialului, generând,
într-un fel sau altul, dezechilibre şi discontinuităţi în corpul naţiunii,
ca organizare socială. De regulă, o putere „impusă” este mai predispusă
la dezechilibre decât o putere „liber consimţită”.
„Statul partid”(total), este, în esenţă, „maşina de război” folo-
sită împotriva tuturor „duşmanilor declaraţi” de către partidul-unic.
Acesta este construit de ideologii de extrema „stânga”, sau „dreapta”
cu scopul de a domina naţiunile.
▲ Ideologiile de „extrema stânga” odată ajunse la putere prin
partidul-unic ideologizează total naţiunea şi transformă într-o veri-
tabilă organizaţie manevrată de acesta prin „cultul personalităţii”.
• Marxismul creează un nou tip de stat, în care puterea este
apanajul unei clase. Gândirea şi acţiunea politică marxistă, cu
varianta sa leninistă, „revoluţia mondială”, sau „revoluţie moderată”
ori „euro-comunismul”50 nu s-au dovedit capabile să înlocuiască statul
administrator.
• Sindicalismul nu este capabil să gestioneze naţiunile, întrucât
este foarte uşor „încălecat” de ideologiile politice violente, îndeosebi
de „ideologia comunistă”, care-l transformă într-o curea de
transmisie a ideilor sale. Mişcarea sindicală este capabilă să socializeze
parţial capitalismul şi să dezamorseze conflictele „de clasă”, dar nu
este capabilă să creeze o alternativă viabilă la statul administrator.
▲ „Statul-partid” („statul-total”) ce decurge din ideologii de
„extrema stângă” (comuniste) este, prin definiţie, „stat ateu”,
marcat permanent de „boli” (crize). Acestea sunt induse de atitudinea
dictatorială adoptată faţă de libera asociere a producătorilor liberi;
auto-proclamarea sa ca „stat de drept”, în virtutea capacităţii
statului de a crea dreptul; acapararea forţată a umanismului, prin pro-
clamarea omului drept „capitalul cel mai preţios”, însă cu condiţia să
se conformeze cerinţelor ideologice, care trebuie contracarate de popor
prin puterea sa (democraţia).
▲ Ideologiile de „extrema dreaptă” (cu cele două prototipuri,
„fascismul italian” şi „nazismul german”), odată ajunse la putere
prin partidul de „tip fascist”, mobilizează naţiunile prin sloganuri
50
Vezi, Perry Anderson, Sur le marxism occidental, Paris, Maspero,
1977.
199

populiste, instaurează „statul-total” şi impun naţionalismul agresiv
şi rasismul ca doctrine de stat şi practici politice.51 Există premisele
ca acest tip de stat să fie instaurat şi atunci când statul administrator de
„tip liberal” este confruntat cu dezordine politico-socială şi când
eşuează tentativele mişcării muncitoreşti de a construi o alternativă.
▲ „Statul-partid”(total) ce decurge din ideologii de „extrema
dreaptă” (fasciste, naziste), este predispus la „bolile” (crizele) gene-
rate de orice ideologie extremă, dar, în plus, produce şi „boli” (crize).
Acestea decurg din natura violentă a obiectivelor de natură
rasială şi expansionistă, pe care şi le propune: transformarea naţiunii
într-o veritabilă „maşină de stat”; acapararea totală a puterii în scopul
aplicării prin măsuri violente a concepţiei „securităţii prin mărire”.
Tendinţele respective trebuie contracarate de popor, prin puterea sa
(democraţia).
▲ Practica politico-statală confirmă că în orice tip de „stat-
partid” (total) ideologia totalitară devine în scurt timp necredibilă şi
intolerabilă. Astfel se dezvoltă atitudini ostile din partea poporului, în
faţa cărora statul totalitar pune în mişcare un arsenal de mijloace de
reprimare, însă nu este capabil să prevină pierderea resurselor de putere.
Refacerea statului naţional este un proces social complex, în
care este nevoie de obiectivarea şi socializarea puterii politice prin
„puterea de stat”, ca expresie a democraţiei şi a necesităţilor de
gestionare a „treburilor publice” . 52
Concluzie:
„Statul naţional” reprezintă modalitatea de exprimare
politico-juridică şi administrativă a „puterii poporului” (demo-
craţia), exercitată în numele naţiunii în scopul gestionării acesteia
în „stare de securitate” prin întreţinerea necesităţilor sociale,
asigurarea securităţii sociale, prevenirea dependenţei faţă de
ideologii şi vindecarea bolilor (crizelor) statului „administrator al
puterii” şi ale „statului-partid” (total).
51
Vezi, Karl Schmidt, La notion du politique. Théorie du partisan,
Paris, Calman-Lévy, 1972.
52
Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I,
Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996, p. 21.
200

SECŢIUNEA A III-A

1. „Statul naţional”, ca entitate socio-politică organizată pe
fundament politico-juridic şi administrativ într-un cadru geografic
delimitat în interiorul spaţiului naţional este construit de naţiuni prin
puterea poporului (democraţia) pentru exercitarea puterii raţionale „în
numele poporului” şi „în folosul naţiunii” şi pentru a gestiona
naţiunile în „stare de securitate”.
2. Statul naţional se află în permanenţă sub presiunea ideo-
logiilor şi a construcţiilor mecanice, care construiesc, în conjuncturi
geopolitice favorabile, statul ideologic, având ca obiectiv guvernarea
„socialului” în beneficiul grupurilor socio-politice deţinătoare de
resurse prin dominarea, supunerea şi alungarea naţiunilor de la resurse
şi de la actul de decizie.
3. Statul naţional, ca expresie politico-juridică şi administrativă
a puterii poporului (democraţia), este singura formă de stat care
administrează puterea poporului (democraţia), socializează puterea
politică, exercită puterea politică „în numele naţiunii”, gestionează
(guvernează) naţiunea în „stare de securitate”, asigură securitatea
socială, cunoaşte şi previne ameninţările la adresa naţiunii şi ges-
tionează violenţa socio-politică.
4. Administrarea „puterii poporului” (democraţia) presupune o
ierarhie a funcţiilor, exercitarea funcţiilor conferite pe fundamentul
legitimităţii şi autorităţii care-i definesc drept legitime acţiunile şi
deciziile, determină ascultarea, ca datorie a cetăţenilor şi impune res-
pectul şi conformarea cetăţenilor faţă de cerinţele autorităţii naţionale,
bazată exclusiv pe competenţele celor care au legitimitatea să exercite
funcţii publice reieşite din suveranitatea naţiunii.
5. Socializarea puterii politice exprimă capacitatea poporului de
a construi, prin intermediul statului, instituţii specializate pentru a
susţine capacitatea de gestionare publică a necesităţilor sociale şi a
produce oameni cu competenţe profesionale şi socializante, a menţine
ideologiile în limitele „socialului” şi a contracara tendinţele construcţiilor
mecanice de a impune naţiunilor starea „aproape de echilibru” sau
„starea politică”.
201

6. Exercitarea puterii politice „în numele naţiunii” semnifică
acţiunile prin care instituţiile statului naţional, alcătuite din oameni cu
competenţe profesionale şi socializante desemnaţi să administreze
puterea poporului (democraţia), exercită puterea politică pe baza
normelor sociale emanate de naţiune, asigură protecţia naţiunii în faţa
agresiunilor sociale şi a manipulărilor ideologice şi previne construirea
statului ideologic – ca „raport de putere politică”.
7. Statul naţional gestionează (guvernează) naţiunea în „stare de
securitate”, întrucât are capacitatea, prin instituţiile pe care le creează
şi le întreţine, de a guverna pe bază de lege, de a conduce apărarea
acesteia în faţa agresiunilor externe, de a menţine ordinea socială,
deci, de a da oamenilor siguranţa de care au trebuinţă pentru a trăi şi
pentru a se reproduce. El funcţionează ca „organism reglator” al pro-
ceselor socio-politice, asigură respectarea legilor şi buna funcţionare a
administraţiei publice şi contracararea presiunilor „centrelor de putere”.
8. Statul naţional asigură securitatea socială, necesară între-
ţinerii solidarităţii sociale a oamenilor conştienţi „de sine” în faţa
riscurilor, ameninţărilor, agresiunilor şi întreţine justiţia socială –
bazată pe drepturi şi obligaţii egale pentru oameni în procesul con-
lucrării întru satisfacerea necesităţilor sociale. Securitatea socială
exclude dominarea naţiunii de către grupurile socio-politice care deţin
puterea şi previne administrarea (guvernarea) acestora în numele aşa-
zisului „interes naţional”, exprimat prin intermediul grupurilor socio-
politice care se luptă pentru cucerirea şi menţinerea puterii politice.
9. Prin instituţiile cu funcţii explicite, statul naţional este preocupat
permanent de cunoaşterea şi prevenirea ameninţărilor la adresa naţiunii
– generate de „centrele de putere”, – prin procesarea informaţiilor
sociale „în interesul naţiunii”, precum şi de gestionarea violenţei socio-
politice, din necesitatea apărării naţiunilor în faţa oricărei forme de
conflictualitate. Formele de exprimare a puterii poporului (democraţia)
faţă de ideologii şi de statul ideologic sunt dependente de capacitatea
instituţiilor create şi întreţinute de a procesa pe suportul necesităţilor
informaţiile cu relevanţă pentru securitatea naţiunilor.
10. Statul naţional integrează „ordinea politică legitimă” în
ordinea socială administrată de oamenii cu competenţe profe-sionale
şi socializante şi nu de aşa-numitul „om politic”, şi, mai ales, de către
politicieni. El nu acţionează arbitrar, nu monopolizează gestionarea
naţiunilor, nu domină socialul, însă construieşte şi oferă soluţii pentru
situaţiile-problemă ale naţiunilor.
202

11. Prevenirea dependenţei naţiunii faţă de ideologii presupune
şi prevenirea exceselor liberalismului, a deformării umanismului de
către ideologiile reformatoare ale statului administrator de tip liberal
(creştin-democraţia, umanismul republican şi social-democraţia), a
instituirii dictaturii de către marxism, sindicalism şi ideologiile
extremiste (marxism, fascism), precum şi a instaurării anarhiei.
12. Statul naţional este obligat să contracareze permanent
agresiunile „statului savant”, produs de ideologiile transnaţionale
(supranaţionale) şi de „centrele de putere”, care dezvoltă un nou
imperialism, tinde să organizeze, pe baza acaparării de spaţii, orga-
nizări sociale cu caracter regional, continental sau chiar mondial,
întrucât noul imperialism nu reprezintă doar o simplă deposedare a
naţiunilor de resurse, ci o umilire, o ofensă şi un prejudiciu adus fiinţei
umane şi să vindece „bolile” (crizele) statului ideologic.
13. Prin puterea sa (democraţia) şi prin instituţiile statului
naţional, poporul trebuie să fie preocupat, prin acţiuni sociale, de
vindecarea „bolilor” (crizelor) statului administrator al puterii
(transformarea „pluralismului” în „elitism”, permanenta predis-
poziţie la dezordine şi explozie socială şi tendinţa de a aluneca
permanent spre autoritarism sau spre anarhie), precum şi de
vindecarea „bolilor” (crizelor) „statului-partid” (total), manifestate în
atitudinea dictatorială adoptată faţă de libera asociere a pro-
ducătorilor liberi, auto - proclamarea sa ca „stat de drept”, în
virtutea capacităţii statului de a crea dreptul şi acapararea forţată
a umanismului, prin proclamarea omului drept „capitalul cel mai
preţios”, însă cu condiţia să se conformeze cerinţelor ideologice.

1. Ce semnificaţie are statul naţional şi care este raţiunea socială
a acestuia?
2. De ce statul naţional se află în permanenţă sub presiunea ideo-
logiilor şi a construcţiilor socio-politice mecanice (feude sau imperii)?
3. Care sunt formele de administrare a puterii poporului (demo-
craţia)?
4. Care este sensul şi semnificaţia administrării puterii poporului
(democraţia) şi ce presupune aceasta în planul exercitării funcţiilor
naţiunii?
203

5. Care este rolul instituţiilor specializate pentru susţinerea capa-
cităţii de gestionare publică a necesităţilor sociale?
6. Ce semnificaţie are gestionarea naţiunii în „stare de securitate”?
7. Prin ce acţiuni asigură statul naţional securitatea socială şi
cum se fundamentează aşa-numitul „interes naţional”?
8. Care sunt modalităţile prin care statul naţional integrează
„ordinea politică legitimă” în ordinea socială?
9. Ce presupune şi ce impune prevenirea dependenţei naţiunii
faţă de ideologii?
10. Care sunt bolile (crizele) statului administrator al puterii,
„statului-partid” (total) şi ce acţiuni trebuie întreprinse pentru vinde-
carea acestora?
1. Hedley Bull, Societatea anarhică. Un studiu asupra ordinei în
politica mondială, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1998.
2. Francois Châtelet, Evelyne Pisier, Concepţiile politice ale secolului
XX, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
Licorna, Bucureşti, 1996, p. 354.
4. Lucian Culda, Organizaţiile, Editura Licorna, Bucureşti, 1999;
6. Peter F. Drucker, Societatea post-capitalistă, Editura „Image”,
Bucureşti, 1999;
7. John Kennet Galbraith, Societatea perfectă. La ordinea zilei:
binele omului, „Eurosong & Book”, 1997, p. 27;
8. Dimitrie Gusti, Sociologia naţiunii şi a războiului, Editura
Floarea Albastră, Bucureşti, 1995.
9. Samuel P. Huntington, Ordinea politică a societăţilor în schimbare,
Polirom, 1999.
10. Antonie Iorgovan, Drept constituţional şi instituţii politice,
Editura Galeriile J.L. Calderon, Bucureşti, 1994.
11. Elena Nedelcu, Democraţia şi cultura civică, Editura Paideea,
Bucureşti, 2000.
204

PARTEA A II-A
SITUAŢII ÎN CARE SE POATE AFLA
O NAŢIUNE. MODALITĂŢILE
DE GESTIONARE A NAŢIUNII
ÎN „STARE DE SECURITATE”.
205

206

TEMA 7
ACŢIUNE POLITICĂ ŞI ACŢIUNE SOCIALĂ
ÎN EVALUAREA „STĂRII NAŢIUNII”
Orice realitate socială este o realitate definită, deci naţiunea este
o realitate socială definită şi asumată de oamenii care se raportează
la aceasta prin valori, interese şi necesităţi comune. Când oamenii
consideră că o situaţie este reală, „ea devine reală prin consecinţele
ei”,1 întrucât condiţia şi comportamentul uman depind nu de o situaţie
dată, ci de o situaţie „aşa cum este ea definită”. Oamenii nu apar unii
altora aşa cum sunt, ci aşa cum sunt definiţi. Însă, ideologiile, indi-
ferent de modalităţile de manifestare, definesc situaţia din perspectiva
sistemului social (analiza sistemică), în care situaţia, exprimată ca
„stare” – o mărime interioară a sistemului, condiţionată de acţiunile
politice şi de coordonata timp.2
Tema a fost elaborată din nevoia de a explica nocivitatea
abordărilor ideologice care consideră că „stă în puterea omului” să
înfiinţeze realitatea socială pentru oameni, grupuri socio-politice
sau naţiuni şi să o desfiinţeze, ca pe o firmă comercială, aşa cum le
dictează „dorinţele”, atitudinile şi interesele.
▲ Obiective
– înţelegerea sensului şi semnificaţiei situaţiilor (,,stărilor”) în
care se poate afla o naţiune în raport de contextul socio-politic;
– cunoaşterea consecinţelor perverse ale gândirii ideologice şi
acţiunii politice în evaluarea „stării naţiunii” şi caracterizarea „stării
de drept” a naţiunii;
– dezvoltarea capacităţii de analiză a „stării de fapt” a naţiunii şi
relevarea gândirii şi acţiunii sociale în acest demers.
1
Apud, Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, Radu Baltasiu, Istoria sociologiei
– teorii contemporane, p. 306.
2
Dorin Rădulescu, Stelian Minoiu, Emil Stan, Introducere în teoria
sistemelor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 22.
207

SECŢIUNEA I
ACŢIUNEA POLITICĂ ÎN EVALUAREA SITUAŢIEI NAŢIUNII.
„STAREA DE DREPT”
a) Ideologiile şi evaluarea doctrinară a situaţiei naţiunii

▲ Practica politico-statală confirmă că abordarea situaţiei
unei naţiuni din perspectivă ideologică este dependentă de doctrinele
utilizate. Ideologiile sunt sursele interpretărilor neechivalente şi
eronate ale imaginilor şi reprezentărilor sociale despre naţiuni. Orice
doctrină politică consideră că situaţia naţiunii pe care o administrează
este „bună” dacă puterea politică pe care o construieşte este lipsită de
primejdii, în comunitate domneşte „pacea”, chiar dacă aceasta este
impusă cu forţa.3
▲ Abordarea ideologică a situaţiei unei naţiuni nu poate
produce criterii satisfăcătoare de evaluare a acesteia,4 întrucât este
supusă multiplelor condiţionări generate de sfera „politicului”, care
transced sfera „socialului”. Dacă puterea politică este „la adăpost de
orice pericol”, sau „în siguranţă”, ideologia constructoare de stat este
proclamă de către aparatul de propagandă al acesteia ca deţinătoare
absolută a adevărului. Ideologii sunt puţin interesaţi de starea „de
sănătate” a naţiunii şi de libertatea de decizie şi acţiune a oamenilor
dacă acestea nu le afectează interesele. Ideologii nu sunt preocupaţi să
asigure naţiunii statutul de „partener“ în relaţiile cu ceilalţi „subiecţi”
decât dacă pot construi relaţiile cu aceştia din poziţii de dominaţie.5
▲ Evaluarea situaţiei unei naţiuni de pe poziţii ideologice
creează pentru „popor” sentimentul de „frustrare socială”, care
constituie o importantă sursă de agresivitate6 şi generează condiţiile
apariţiei aşa-numitelor „nuclee conflictuale”. Ideologii nu au
capacitatea de evaluare corectă şi pertinentă a situaţiei unei naţiuni
3
4
într-o lume în curs de mondializare, p. 29.
5
p. 23.
6
208

pentru că sunt permanent în concurenţă şi confruntare pentru
impunerea doctrinei propriului partid, pentru care construiesc cadrul
teoretic de accedere la putere. Doctrinele politice generează construcţii
socio-politice neechivalente, a căror „stare” este afectată de „bul-
versarea politică” creată de politicieni şi de politicianism şi în care
este dificil de identificat şi definit interesul naţional, întrucât fiecare
grup socio-politic afirmă că acţionează în numele interesului naţional.
▲ Ideologiile impun imagini despre naţiuni în funcţie de
„principiile” pe care sunt clădite şi în interesul grupurilor socio-
politice se raportează la ele. Acestea se modifică, evoluează şi, prin
consecinţele lor sociale contribuie la devenirea naţiunilor7 numai în
măsura în care poporul este capabil să integreze „politicul” în „social”.
Însă, fiecare ideologie care construieşte o putere socio-politică
ce-şi arogă dreptul de a administra o naţiune generează un anume
interes, pentru a obţine o interpretare cât mai bună a imaginilor
acesteia în raport cu alte naţiuni. De aceea, fundamentale în definirea
situaţiei naţiunii pe care o administrează sunt încercările de a
demonstra, în interesul propriei imagini, prin orice mijloace, că există
o „voinţă politică” în interiorul naţiunii, ca voinţă de viaţa comună.
▲ Manipularea imaginii se realizează prin intermediul unor
oameni impregnaţi de ideologii, dar şi a unor organizaţii constituite
pe suport ideologic în interiorul naţiunii sau în afara ei (transna-
ţionale sau supranaţionale). Cele mai uzitate manipulări sunt cele
privind capacitatea naţiunii de a produce imagini şi reprezentări „de la
sine”, precum şi cele privind componentele specializate ale naţiunii în
gestionarea necesităţilor sociale.
De aici decurge necesitatea gestionării permanente a imaginilor
sociale despre naţiuni prin procesorii de informaţii sociale, construiţi,
întreţinuţi şi protejaţi de popor împotriva violenţelor ideologice.
▲ Evaluarea situaţiei unei naţiuni este falsă în contextul în
care asupra ei se produc presiuni sau agresiuni ale „centrelor de
putere”, prin aşa-numitul „terorism mediatic”, care poate acoperi
sau pregăti o agresiune militară.
7
Ioan Chiciudean, Imaginile sociale despre naţiune; de la imaginile
constituite spontan la posibilitatea manipulării lor. Oportunitatea ges-
tionării imaginilor sociale despre naţiune, în Investigarea naţiunilor.
Aspecte teoretice şi metodologice, coordonator Lucian Culda, Editura Licorna,
209

Agresiunile devin, în fapt, surse de insecuritate, care afectează
capacitatea productivă, gestionară şi integratoare a naţiunii. Prin acestea
se pot crea imagini defavorabile naţiunilor, care privesc originea,
teritoriul, limba, economia, dar şi apartenenţa la o anumită naţiune.
De la presiunile mediatice, „centrele de putere” trec, de regulă,
la agresiuni mediatice, dar şi la agresiuni informaţionale sau clasice.
Îndeosebi presiunile mediatice oferă cadrul elaborării de strategii
destabilizatoare, care astăzi nu se mai bazează pe ameninţările clasice
şi nucleare, ci pe controlul oamenilor prin intermediul resurselor
informaţionale.
▲ Implicarea ideologilor în gestionarea imaginilor sociale
despre naţiuni alterează discernământul social al cetăţenilor. Aceştia
nu mai au posibilitatea evaluării corecte a cadrului normativ impus şi a
acţiunilor socio-politice. Din această cauză, estimarea consecinţelor
sociale ale deciziilor politice şi sesizarea acţiunilor de dezinformare şi
de diversiune împotriva naţiunii devin aleatorii.8
b) Factorul politic în evaluarea situaţiei unei naţiuni

Factorul politic („politicul”) sau „universul relaţiilor politice”,
auto-definit ca segment al relaţiilor sociale cu un anumit specific, deci
ca „socialul conştient de sine”,9 nu este capabil să susţină evoluţia unei
naţiuni, pentru că o menţine ca sistem, deci ca „societate politică”.
▲ Ştiinţa „politicului” (politologia) abordează situaţia naţiunii
ca „stare de sănătate”, de integritate fizică şi psihică a sistemului
socio-politic care integrează oameni şi „comunităţi” auto-definite
din interes. „Politicul”, în oricare din formulele sub care se prezintă,
evaluează situaţia unei naţiuni în funcţie de modalităţile ideologice de
procesare a informaţiilor sociale.10
▲ În momentul în care ideologii reuşesc să constituie orga-
nizaţii care acced la putere, ei construiesc o anumită formă de
„putere politică ” ce îşi arogă dreptul de autoritate în definirea
situaţiei naţiunii. Puterea politică are la dispoziţie cele trei resurse ale
8
Serge Moscovici, Fenomenul reprezentărilor sociale, în, Repre-
zentările sociale, coordonare şi prefaţă: prof. univ. dr. Adrian Neculau,
Societatea Ştiinţifică & Tehnică S.A., Bucureşti, 1995, p. 64-67.
9
Dan Claudiu Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I,
p. 111.
10
210

puterii – cunoaşterea,11 bogăţia şi violenţa, însă nu orice „putere” le
poate utiliza cu aceeaşi intensitate, fiind obligată, în ultimă instanţă să
recurgă la violenţă – ca ultim mijloc de soluţionare a problemelor cu
care se confruntă naţiunea.
▲ Evaluarea situaţiei naţiunii din perspectivă ideologică obligă
la constrângeri sociale şi serveşte, în acelaşi timp, ca multiplicator al
resurselor (averii) şi forţei (violenţei) puterii politice. Evaluarea cea
mai falsă este făcută de o putere politică „de joasă calitate”, adică de
către acea putere politică ce dezvoltă permanent violenţă în corpul
naţiunii, chiar dacă aceasta se ascunde uneori îndărătul unei legi.
▲ Situaţia unei naţiuni este percepută în funcţie de „pacea
internă“ (sau stabilitatea şi echilibrul sistemului politico-statal) şi de
„pacea internaţională” (sau relaţia de echilibru şi stabilitate interna-
ţională, orientate spre prevenirea conflictelor şi cooperare). Ideologii
nu sunt capabili să dezvăluie factorii generatori de insecuritate, întrucât
nu pot depăşi barierele care pun în pericol domeniul de referinţă,12
apreciind că distribuţia puterii politice este „distribuţia pe temeiul
puterii”. Ideologii cunosc, însă, faptul că puterea politică este acceptată
de naţiune doar dacă este „legitimă”.13
▲ Evaluarea situaţiei unei naţiuni, din perspectiva „poli-
ticului”, se face prin analiză politică (gr. analysis), apanajul puterii
politice. Această analiză, chiar dacă acoperă întreaga arie a fenomenelor
politice, precum puterea şi autoritatea, procesele concrete de admi-
nistrare (guvernare) a naţiunii, sistemele politice, activitatea „omului
politic”, viaţa partidelor şi alte aspecte ale vieţii socio-politice, nu este
capabilă să definească „starea de fapt” a naţiunii.
▲ Evaluarea se face prin elite politice, adică profesionişti ai
politicii. Acestea stăpânesc propriile sisteme de recrutare şi prezintă o
anumită omogenitate socio-politică şi culturală, tinzând să creeze şi să
recreeze tipul de societate în care cetăţenii şi organizaţiile lor nu
deţin puterea politică. Elitele politice se implică în „gestionarea
socialului” pentru realizarea propriului interes, însă dezintegrează
11
Alvin Toffler, Puterea în mişcare, p.20-24.
12
Constantin Păunescu, Agresivitatea şi condiţia umană, Editura
Tehnică, Bucureşti, 1994, p. 13.
13
Robert D. Kaplan, Anarhia care va veni, spulberând visele ulte-
rioare războiului rece, Editura Antet, p. 97.
211

funcţia gestionară a naţiunii şi o integrează în înalta administraţie
a statului.14
▲ „Politicul” clădit pe ideologii produce evaluări partizane.
Ideologiile liberale aşează la temelia evaluării situaţiei naţiunii
libertăţile individuale, însă apără interesele de grup (propriul partid),
cele conservatoare dirijează naţiunea în funcţie de interesele unui
„centru de putere”, iar cele extremiste gestionează violent nece-
sităţile sociale şi impun formule politice de organizare şi funcţionare
prin dominarea şi supunerea naţiunii.
c) Dependenţa situaţiei naţiunii de acţiunea politică

Mijlocul ideologic care construieşte situaţia unei naţiuni este
„politica” – acţiunea politică,15 definită de ideologi ca activitate de
elaborare şi aplicare a deciziilor privind rezolvarea problemelor publice,
dezvoltarea societăţii în ansamblul ei sau în unele domenii ale sale.
▲ Din acţiunea politică, expresia gândirii „omului politic”,
rezultă organizarea politică a naţiunii.16 „Omul politic” se consideră
îndrituit a interveni în „social” pentru a determina şi obţine susţinerea
celorlalţi oameni în vederea exercitării directe a puterii în interiorul
naţiunii. El încearcă permanent să construiască şi să întreţină un „uni-
vers” de „relaţii politice”, identificate ca segment al relaţiilor sociale,
care au un anumit specific, marcat de interesul de grup socio-politic.
▲ „Omul politic” organizează şi guvernează naţiunea în funcţie
de interpretările partizane ale „socialului”. Finalitatea demersurilor
politice este transformarea naţiunii în societate politică,17 exprimată
prin organizarea şi funcţionarea acesteia pe bază de raporturi de putere,
prin care puterea politică domină, controlează şi supune socialul.
▲ Acţiunea politică produce şi întreţine procese socio-politice,
specifice sistemelor, precum şi relaţii proclamate ca fiind „relaţii
sociale”, dar care nu sunt clădite pe „sinele social”. De aceea,
14
Dominique Chagnollaud, Dicţionar al vieţii politice şi sociale,
15
Vezi, Julien Freund, Qu’est ce que le politique, Paris, Sirey, 1965,
passim.
16
17
Vezi, pe larg, Dan Claudiu Dănişor, Drept constituţional şi instituţii
politice, vol. I.
212

interdependenţa dintre oameni este gândită negativ de către toţi acei
oameni care construiesc altfel de organizări decât cele sociale, prin
raporturi de putere şi nu pe bază de satisfacere a necesităţilor sociale.
▲ Acţiunea politică este premisa şi consecinţa modului de
construire a puterii politice şi a capacităţii acesteia de a produce
resurse, cu ajutorul cărora să controleze şi să domine „socialul”.
Orice putere politică este preocupată de „a face bani” şi de a le
regulariza cantitatea şi calitatea pentru a controla viaţa unei naţiuni.
Evaluarea în funcţie de acest indicator este empirică, conjuncturală,
fiindcă este supusă fluctuaţiilor aşa-numitei „inflaţii”, o invenţie
ideologică greu de descifrat de către cei care produc resurse şi nu au
timp de teorii şi explicaţii politice. Inflaţia determină mărimea ratelor
de interes, în primul rând pentru „speculanţii” de capital, adică pentru
cei care îşi însuşesc violent avuţia produsă social.18
▲ Evaluarea situaţiei unei naţiuni prin intermediul acţiunii
politice este dependentă de agenda politică, individualizată prin
problemele economice, energetice, militare, sociale, cărora oamenii
politici, în special politicienii, le acordă atenţie deosebită. În raport
de aceasta, clasa politică, adică grupurile socio-politice aflate la
putere, dar şi cele din aşa-numita „opoziţie” care tind spre putere,
manifestă o atitudine exteriorizată prin dezbateri, propuneri de politici
publice, elaborare de decizii politice.
▲ Orice acţiune politică reuşeşte să impună modalităţi de
evaluare a situaţiei unei naţiuni în funcţie de gradul de politizare a
societăţii,19 adică în funcţie de semnificaţia politică a unei situaţii
concrete. În evaluare – acţiune politică prin excelenţă –, se implică,
temporar, oameni şi grupuri sociale care, în mod obişnuit se dezin-
teresează de politică. Prin aceasta se politizează procesele sociale ce
nu comportă asemenea caracter, precum arta şi ştiinţa, iar politica
dezvoltă, în anumite circumstanţe, manifestări fanatice.20
▲ Evaluările sunt empirice, întrucât clasa de „politicieni”
care se autoproclamă „patrioţi” formează un grup socio-politic
18
popoarelor, p. 144.
19
Sergiu Tămaş, Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei şi cultura
civică, p. 209.
20
Robert B. Reich, Munca naţiunilor, p. 258.
213

(„patrioţi de meserie”), fără trecut şi fără tradiţii, care impun aşa
numita „recunoaştere socială” prin vorbe meşteşugite. Aceştia fac
din politică o speculă, un mijloc de trai, trăiesc bine şi se îmbogăţesc
pe seama statului, căruia îi alterează caracterul naţional. Empirismul
evaluării este apanajul politicianismului, individualizat prin practici
imorale şi demagogice, prin care câţiva oameni sau „cetăţeni” reuşesc
o practicare „meşteşugită” a drepturilor politice.21
▲ În situaţiile în care nu reuşesc să convingă asupra situaţiei
prezentate, ideologii recurg la mobilizare politică. Prin aceasta nu
ezită să readucă în primul plan al atenţiei opiniei publice o idee sau un
program politic prin care promit „marea cu sarea”. Dar consecinţele
sunt, de cele mai multe ori contrare, întrucât generează procesul de
alienarea politică, dar şi de radicalizare politică, generatoare de
tensiuni şi conflicte între diferite grupuri socio-politice.
▲ Naţiunea nu poate fi evaluată prin acţiuni politice, întrucât
„raporturile de putere” construite de ideologi creează aşa-numita
„stare de tensiune”, specifică sistemelor socio-politice. Evaluarea
situaţiei unei naţiuni prin acţiunea politică este integrată într-un sistem
socio-politic, a cărei reglementare nu este naturală, ci produsul unor
acţiuni socio-politice structurate şi orientate de un anumit interes, la
care participă aşa-numiţii „actori sociali”, care sunt, în fapt, grupuri
socio-politice.22
d) Dependenţa situaţiei naţiunii de modalităţile ideologice de

guvernare
Ideologii afirmă că raţiunea existenţei „politicului” este „ges-
tionarea politică a naţiunii”, transpusă în practica politico-statală prin
guvernare. Gestionarea denumită recent şi management, cu
multiplele sale înţelesuri originare (mânuire, manevrare, îndrumare,
conducere, administrare, negociere, tranzacţie),23 este interpretată prin
expresia „conducere pe bază de abilitate” sau dirijarea eforturilor în
21
Vezi, pe larg, C. Rădulescu – Motru, Cultura română şi politi-
cianismul, Bucureşti, 1904.
22
p. 47.
23
Emil Mihuleac, Bazele managementului, Editura Romfel S.R.L.,
214

vederea folosirii resurselor în mod eficient, în vederea realizării
obiectivelor propuse.24
▲ Modalităţile ideologice de guvernare sunt subsumate unui
sistem socio-politic, evaluat în funcţie de capacitatea de a fi con-
dus,25 exprimată în termeni de „putere”. Analiza stării naţiunii din
perspectivă sistemică este produsul relaţiei inerţie – mişcare, aflate în
raporturi invers proporţionale, care se pot modifica sub influenţa
actului de conducere, iar actul conducerii determină starea naţiunii, ca
potenţial interior, atitudine, stabilitate, capacitate şi dinamism.26
▲ Ideologii se folosesc de întregul arsenal de mijloace socio-
politice pentru a-şi asigura capacitatea de guvernare, de la „politică”
la „biopolitică” – pentru controlul asupra viitorului vieţii socio-politice.
Astfel, gestionarea ideologică (guvernarea) devine un amalgam de
elemente uzuale ale politicii: putere, conexiuni şi incertitudini. „Bio-
politica” creează şi controlează o ordine socio-politică globală, „pe
măsura puterii umane în natură”,27 însă, inegala distribuţie a autorităţii
creează întotdeauna o sursă de conflict şi o ineficientă capacitate de
evaluare a situaţiei unei naţiuni şi chiar o alterare a definirii naţiunii.
▲ În fond, prin guvernare (lat. gubernare = a dirija) se exercită
conducerea şi controlul asupra afacerilor publice cu ajutorul
instituţiilor centrale şi locale care utilizează, în acest sens, un aparat
specializat (birocraţia). Aceasta este suportul aparatului de stat, format
din ansamblul agenţiilor care asigură sarcinile administraţiei, prin care
puterea politică confiscă, de fapt, puterea naţiunii, sprijinindu-se pe
înalţii funcţionari ai statului.
▲ Ideologii care construiesc o putere politică şi susţin statul
administrator al puterii prezintă situaţia naţiunii, având la dispoziţie
„mijloacele de informare în masă”. Prin aceste mijloace, oamenii
sunt manipulaţi cu lozinci atrăgătoare, persuasive, de cele mai multe
ori, lipsite de conţinut şi de raţionalitate socială, întrucât se schimbă în
funcţie de conjuncturi şi de „strategiile” elaborate în scopul acumulării
24
25
Ioan A. Popescu, Teorie şi practică în analiza sistemelor de
conducere. Evaluarea sistemului, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1977,
p. 39.
26
Elena Florea, Naţiunea. Realităţi şi perspective, p. 228.
27
Herman Bryant Maynhard jr., Susan E. Mahrtens, Al patrulea val.
Afacerile secolului XXI, p. 131.
215

de resurse de putere.28 Evaluările sunt nesatisfăcătoare datorită perma-
nentelor dispute ideologice, care dramatizează existenţa oamenilor şi
generează soluţii socio-politice insecurizante pentru corpurile produ-
cătoare de resurse, precum şi confruntări politice, dominate de interese
de grup, centrale şi locale.29
▲ Ideologiile constructoare de putere politică definesc situaţia
unei naţiuni prin intermediul organizaţiile politice (partidele).
Practica politico-statală confirmă că acestea nu au conştiinţă de sine şi
nu sunt capabile să-şi interpreteze corect menirea socială. De aici
rezultă insuficienţa măsurilor gestionare, consecinţele dramatice ale
deciziilor politice pentru naţiuni, costurile enorme pe care cetăţenii le
suportă pentru întreţinerea „statului”, dar şi dezinteresul în creştere al
cetăţenilor pentru situaţia statului şi chiar apariţia unor organizări
sociale care pot să devină alternative la soluţia politică.30
▲ Orice regim politic, fie totalitar, fie democratic, generează şi
întreţine un anumit etos şi cultură politică, menite să sprijine regimul
politic, respectiv să asigure buna lui funcţionare.31 Astfel, cultura
politică devine premisa şi consecinţa socializării politice, element defi-
nitoriu în evaluarea situaţiei unei naţiuni din perspectivă ideologică.
▲ În toate cazurile, socializarea politică influenţează sistemul
politic. Procesul de învăţare a credinţelor, de formare a convingerilor
şi atitudinilor politice, nu împiedică oamenii să descifreze efectele
nocive ale politicului asupra socialului. Practica politico-statală confirmă
că evaluarea situaţiei naţiunii în raport de modalităţile ideologice de
guvernare se face prin prisma aşa-numitului „interes naţional”, echi-
valat cu interesul de stat.32
▲ Nici o putere politică construită de ideologi nu reuşeşte să-şi
menţină viabilitatea, deci să guverneze naţiunea, decât în funcţie de
conjuncturi geopolitice favorabile. Politicienii explică, de regulă,
28
Rémi Kauffer, Corporaţiile americane în lupta împotriva Europei.
Arma dezinformării, Editura Incitatus, f.a., p. 157.
29
30
Matei Dogan, Dominique Pelassy, Cum să comparăm naţiunile,
Editura Alternative, Bucureşti, 1993, p. 34.
31
Elena Nedelcu, Democraţia şi cultura civică, Editura Paideia,
32
politica mondială, p. 61-62.
216

această incapacitate prin necesitatea alternanţei la guvernare,
exprimată în dorinţa alegătorilor de a impune alţi „actori” care să-i
conducă. Explicaţiile sunt fundamentate de sociologie, pornind de la
faptul că ideologii gestionează ineficient sau violent naţiunea, ca
organizare socială.
▲ Modalităţile de gestionare politică (guvernare) violentă sunt
consecinţele „centralizării decizionale” şi a „ideologizării totale”.
Acestea generează „starea de insecuritate” a naţiunii, percepută de
ideologi, în mod fals sau voit, ca „stare de criză” a naţiunii.
• „Centralizarea decizională" este expresia concentrării puterii
politice în mâna deţinătorilor de resurse şi individualizarea rezultatului
violenţei politice combinată cu utilizarea violenţei ca resursă de putere
asupra funcţiei integratoare a naţiunii. Astfel, puterea politică, mani-
festată prin capacitatea „de a impune propria voinţă sau de a exercita
autoritatea”,33 instaurează în societate un „raport de dominaţie" prin
agenţii de putere, care sunt „clienţii” guvernanţilor şi funcţionarii
statului creat de puterea politică.
• Evaluarea este falsă în situaţia în care când naţiunea este
supusă unei ideologizări totale, întrucât aceasta ignoră orice abordare
sociologică. Situaţia unei naţiuni este apreciată în funcţie de îndoctrinarea
oamenilor, pornind de la un cod fals de valori, dar şi de la un cod real
de interese, iar ordinea socială este consecinţa guvernării, definită ca
ordine de stat.34
e) Evaluarea situaţiei naţiunii prin puterea statului ideologic

Statul ideologic, indiferent dacă este construit de liberalism,
social-democraţie, creştin-democraţie, marxism, sindicalism, ideologii
extremiste, violente (fascismul şi comunismul), este un raport de
putere, clădită pe informaţie, resurse (bogăţie) şi forţă (violenţă).35
Raporturile dintre oameni se bazează exclusiv pe doctrinele emanate
de ideologiile care se află mereu în concurenţă şi confruntare pentru
33
Sergiu Tămaş, Instituţiile democraţiei şi cultura civică, p. 220.
34
Vezi un model de percepţie a riscurilor de insecuritate într-un
context geopolitic determinat, la Doina Ghimici, Riscuri de insecuritate în
Estul Europei, în „Noua Revistă Română”, serie nouă, nr. 3-4, iunie-iulie
1996, p. 172-179;
35
217

accederea la putere sau pentru menţinerea puterii pe care reuşesc să
o construiască.
▲ Ideologii construiesc statul ca „raport de putere politică”,
consecinţă a abordării sistemice a „socialului” şi „gestionează”
naţiunea ca „administrator al puterii”. Pentru ideologi, gestionarea
înseamnă impunerea modalităţilor de realizare a intereselor şi concepţiilor
grupurilor soco-politice aflate la putere, prin mecanisme speciale de
folosire şi distribuire a puterii, cu ajutorul cărora se stabilesc poziţiile
pentru persoanele care exercită status-uri şi îndeplinesc roluri asociate
acestora, determină schimbarea în atitudini, comportament, motivaţii şi
conduită, atât pentru cei care conduc, cât şi pentru cei care sunt conduşi.
▲ Statul ideologic nu este capabil să evalueze şi să definească
corect situaţia naţiunii, fiindcă este predispun, în permanenţă, la
boli (crize), pe care naţiunea este obligată să le „tămăduiască”,
pentru a-l face raţional. Capacitatea evaluativă a unui astfel de stat
depinde de modalităţile de funcţionare a instituţiilor, de formele şi
intensitatea luptei politice, dar şi de resursele umane şi materiale pe
care le are la dispoziţie pentru a controla şi domina socialul.
De aceea, orice evaluare instituţională este rezultatul unui
„compromis” cu ideologiile concurente, care se sprijină pe „social”,
însă numai cu scopul de cuceri puterea sau de a li se oferi o „felie”
din controlul şi dominarea organizării sociale.
▲ Evaluarea situaţiei naţiunii în funcţie de puterea statului este
subsumată modalităţilor de definire doctrinară a acesteia de către
ideologiile implicate în guvernare. Orice ideologie proclamă public că
administrează socialul, însă, în fond, administrează puterea.36
▲ Evaluarea situaţiei unei naţiuni este falsă, prin definiţie,
dacă puterea politică este dependentă de ideologiile şi „centrele de
putere” transnaţionale. Aceasta se află sub presiunile aşa-numitului
„stat savant”, care acaparează, în prima fază, resursele informaţionale
ale naţiunii. În evaluare, acest tip de stat dispune de un „aparat”
tehnico-ştiinţific extrem de eficient în spaţiul forţelor de producţie,
care construieşte un anumit tip de ordine, prin care urmăreşte să intro-
ducă o transformare foarte profundă a spaţiului dominat.37
36
XX, p. 90.
37
Idem., p. 433;
218

▲ Din perspectiva raporturilor inter-statale, naţiunile sunt
evaluate în contextul „noii ordini internaţionale”, alta decât cea
construită de naţiuni din necesităţi sociale. Situaţia naţiunii este
dependentă de „jocul rivalităţii” cu alte state care construiesc state
„de dominaţie” (superputeri, imperii) şi exercită asupra naţiunilor o
gamă variată de presiuni politice, economice şi, în ultimă instanţă,
militară, ale căror efecte sunt vizibile imediat sau în timp.
f) Situaţia naţiunii – ca „stare de drept”

Ideologii evaluează situaţia unei naţiuni prin instrumentele
politico-juridice de normare a sistemului socio-politic, pe care le
impun socialului.38 Statul ideologic, indiferent de ideologiile care
l-au produs, se foloseşte permanent de principiile dreptului, cu ajutorul
cărora îşi legitimează raţiunea, funcţiile şi misiunile, ca administrator
al puterii conferite de naţiune.
▲ „Starea naţiunii”, conferită de normele politico-juridice, este
expresia abordărilor sistemice a necesităţilor sociale. Ea este o „stare
de drept”, care creează şi întreţine imaginile sociale în funcţie de capa-
citatea statului de a crea legi şi a le impune socialului. Politicul evaluează
situaţia unei naţiuni în funcţie de capacitatea statului de a aşeza socialul
pe fundament politico-juridic consfinţit de Constituţie.39
▲ Interesul de moment şi de perspectivă al oricărei puteri
politice este stabilirea şi impunerea respectării normelor de drept
susţinute de acţiunea politică. Practica politico-statală confirmă că
naţiunile au fost administrate (guvernate) pe fundamentul mai multor
Constituţii, expresie a regimurilor politice construite în circumstanţe
geopolitice favorabile. Aceasta confirmă că „starea de drept” este
dependentă de „circumstanţe”, „estimări”, „ansamblu de măsuri şi
organisme” responsabile, fiind definită prin norme politico-juridice
alterate de implicarea ideologilor în fundamentarea lor.
▲ Pentru impunerea „stării de drept”, puterea politică se
sprijină pe instituţii, cărora le conferă dreptul de a stabili norme
care organizează existenţa oamenilor obligaţi să trăiască împreună.
38
39
civică, p. 58.
219

Prin acestea, statul întreţine procesele sociale dezirabile asocierii
politice necesare acumulării continue de resurse de putere.40
▲ Prin evaluare situaţiei naţiunii ca „stare de drept”, ordinea
socială capătă un sens restrictiv. Fenomenele socio-politice disfuncţio-
nale sunt interpretate ca simptome ale proceselor de dezorganizare
socială. Astfel, ordinea socială primeşte o imagine coercitivă, bazată
pe constrângere şi forţă. Din această cauză, ordinea socială tinde mereu
spre propria depăşire, ca urmare a acţiunii unor forţe socio-politice
interne, din a căror confruntare rezultă neîntrerupt o tendinţă de
schimbare a ordinii sociale.
▲ Pentru definirea „stării naţiunii” ideologii recurg la
aşa-numitele „amendamente” ale actelor normative, inclusiv a
Constituţiei, prin care adaugă, modifică sau elimină părţi din textul
acestora, în scopul îmbunătăţirii imaginii în ochii a ceea ce numesc
„opinie publică”. Puterea centrală impune ţelurile politice şi etice în
funcţie de raţiunea pentru care a fost creată („în numele lui Dumnezeu”,
„în numele raţiunii”, „în numele naturii umane”, „în numele clasei”,
„în numele poporului”, „în numele naţiunii”), de mesajul transmis
(„ordine”, „libertate”, „progres” etc.), de forţa sa de inteligibilitate şi
de capacitatea sa de a produce efecte pe plan social.
▲ Prin proclamarea „stării de drept”, puterea politică îşi
arogă funcţiile de apărare a ordinii instituite. În acest sens, impune
temeiul juridic diferendelor dintre oamenii acaparaţi de ideologii sau
dintre grupurile socio-politice, de apărare a societăţii prin instrumente
politico-juridice împotriva agresiunilor din interior sau din afară şi de
folosire, în ultimă instanţă, a „violenţei organizate şi legitime”,41 asupra
căreia deţine monopolul.
De aceea, definirea situaţiei naţiunii, ca „stare de drept”,
produce efecte sociale imprevizibile, întrucât în corpul naţiunii se
produc procese sociale dezorganizante, cu efecte perverse. În astfel
de situaţii, naţiunea, ca organizare socială, este obligată să le „amendeze”
prin acţiuni sociale menite să construiască normele de drept pe funda-
mentul necesităţilor sociale.
40
41
p. 321.
220

SECŢIUNEA A II-A
ACŢIUNEA SOCIALĂ ÎN EVALUAREA SITUAŢIEI NAŢIUNII.
„STAREA DE FAPT” A NAŢIUNII
a) Sociologia şi evaluarea strategică a situaţiei naţiunii

Fiecare naţiune se organizează în funcţie de necesităţile sociale,
iar fiinţarea sa este dependentă de capacitatea de a conserva etnicul
originar (fondator) şi patria („casa naţiunii”), care o legitimează în
relaţiile cu alte naţiuni sau cu „centrele de putere”.42
▲ Evaluarea corectă a situaţiei naţiunii nu decurge din
abordările doctrinare, ci din cele strategice, apanajul oamenilor cu
competenţe profesionale şi socializante. Acestea presupun şi impun
acţiunea socială îndreptată în scopul menţinerii capacităţii naţiunii de
a se implica în procesele transnaţionale generate de ideologiile care
construiesc imperii sau „centre de putere”.43
▲ Premisa sociologică în evaluarea situaţiei unei naţiuni este
capacitatea de gestionare a imaginilor sociale, deci definirea ei ca
unitate socială care imprimă sensul diversităţii procesualităţii
sociale şi „principala valoare a mondialităţii”.44 Imaginile reale
despre naţiune devin posibile în contextul în care procesează per-
formant informaţiile sociale prin organizaţiile cu funcţii explicite.
Aceasta este, de fapt, capacitatea (puterea) unei naţiuni prin care
descoperă adevărul „despre sine”, şi-l asumă şi se conformează lui.
▲ În evaluarea situaţiei unei naţiuni se utilizează „indicatorul
social” – un instrument de măsurare a caracteristicilor specifice
faptelor, fenomenelor sau proceselor sociale. Acesta facilitează
descrierea, evaluarea şi anticiparea funcţionării oricărei organizări
sociale sau a unei componente a acesteia. Indicatorul social facilitează
nevoia de cunoaştere, starea prezentă şi evoluţia trecută, precum şi
nevoia de a dirija în mod sistematic şi conştient dezvoltările viitoare.
Astfel, există indicatori „de stare” şi indicatori „de evaluare”.
42
43
Ion Chiciudean, Gestionarea imaginilor naţiunii, în Situaţia
naţiunilor. Surse de insecuritate, coordonator Lucian Culda, p. 79.
44
Apud, Dan Dungaciu, Naţiunea şi naţionalismul în dezbaterea
europeană, în „Noua Revistă Română”, nr. 6-7/1996, p. 62-63.
221

▲ Situaţia unei naţiuni poate fi descifrată doar prin analiză de
caz, – ca metodă de diagnoză, cu valoare de prognoză. Prin aceasta
se cercetează aspecte prezente din viaţa socială şi nu se exercită un
control asupra comportamentelor şi acţiunilor oamenilor, deci fiind
total deosebită de experiment. Exprimarea situaţiei unei naţiuni se face
prin documentele sociale (lat. documentum).
▲ Cel mai elocvent indicator de evaluare, dar şi de „stare”, a
unei naţiuni, este cultura creatoare de civilizaţie, întrucât omul
„cultivat” este, prin excelenţă „fiinţă socială”, creatoare de valori
sociale. Cunoştinţele, credinţele religioase, arta, morala, obiceiurile şi
toate celelalte capacităţi şi obiceiuri pe care o naţiune le dobândeşte în
calitate de unitate socială în diversitatea procesualităţii sociale, sunt
definitorii pentru imaginea unei naţiuni.45
b) Relevanţa procesorilor de informaţii pentru evaluarea

situaţiei naţiunii
Procesorii de informaţii sociale gestionează naţiunea şi îi asigură
funcţionalitatea prin acţiunile sociale menite să-i menţină caracterul
organic. Aceştia produc evaluări reale a situaţiei unei naţiuni.46
▲ Evaluarea situaţiei naţiunii este reală dacă este făcută de
oameni cu competenţe profesionale şi socializante şi de „organizaţii”
cu funcţii explicite. Aceştia dispun de capacitatea de a procesa
performant informaţiile sociale, de a organiza naţiunea în funcţie de
necesităţile sociale, de a favoriza evoluţiile sociale securizante şi de a
preveni procesele sociale insecurizante.
▲ Naţiunile îşi construiesc structuri informale,47 prin care
rezistă presiunilor grupurilor de interese construite de ideologi,
precum şi presiunilor organizaţiilor politice. Acţiunea lor conduce la
creşterea interesului cetăţenilor pentru situaţia statului, dezvoltă
presiuni pentru împiedicarea unui control social total din partea
organizaţiilor politice şi conferă cetăţenilor statutul de „beneficiari” ai
gestionării publice. Astfel de organizaţii fundamentează evaluări prin
analize scientizate.
45
Ioan Biriş, Sociologia civilizaţiilor, p. 95.
46
47
p. 35.
222

▲ Situaţia „de fapt” a unei naţiuni este consecinţa moda-
lităţilor în care se modifică, succesiv, capacităţile funcţionale ale
procesorilor de informaţii sociale şi activităţile sociale care gene-
rează noi necesităţi sociale. În aceste condiţii se reproduc succesiv,
nu numai oamenii, ci şi organizaţiile şi naţiunea, în ansamblul ei.48
Expresiile capacităţii de procesare performantă a informaţiilor sociale
sunt capacitatea de organizare, ordinea socială şi gestionarea naţiunii
în condiţii securizante.
1. Capacitatea de organizare
Modul de organizare a unei naţiuni este unul dintre indicatorii
generici de „stare” a acesteia, întrucât are ca fundament „socialul” şi
nu factorul politic exprimat în puterea politică.
▲ Organizarea unei naţiuni are ca fundament modelul oferit
organizarea familiei – elementul nuclear şi de geneză49 care oferă
elemente în constituirea şi fiinţarea comunităţilor, a organizaţiilor şi
a statului naţional, prin excelenţă, stat social. Familia îndeplineşte
funcţiile de manifestare a afectivităţii, de socializare, de producere de re-
surse, de educaţie şi de reproducere biologică, economică şi educaţională.
▲ Organizarea unei naţiuni depinde, în măsură covârşitoare,
de capacitatea poporului de a tempera violenţa politică. Astfel, situaţia
„de fapt” este consecinţa capacităţii de prevenire şi contracarare a unor
procese sociale dezorganizante. Rolul funda-mental în privinţa organizării
îl au procesorii de informaţii sociale – omul cu competenţe profesionale şi
socializante, organizaţiile cu funcţii explicite şi statul naţional.
▲ Statul naţional, prin funcţia gestionară conferită de naţiune,
este protectorul şi apărătorul identităţii naţionale. Prin capacitatea sa
organizatorică, naţiunea devine funcţională, întrucât are capacitatea de
a da expresie politico-juridică şi administrativă necesităţilor de gestio-
nare publică.
2. Ordinea socială
▲ Ordinea în viaţa socială este fundamentul pe care naţiunile
construiesc modelul de comportament care susţine scopurile elementare
48
Vezi, pe larg, Lucian Culda, Emergenţa şi reproducerea naţiunilor,
1996.
49
223

şi primare ale vieţii sociale.50 Aceasta defineşte succesiunea, mai mult
sau mai puţin regulată a unor procese sau relaţii sociale, vizând ele-
mentele organice ale naţiunii (geneza şi patria) într-un anumit moment
al evoluţiei sale istorice.
▲ Ordinea socială este indicatorul fundamental al „stării de
securitate” a unei naţiuni. Prin ordinea socială, naţiunea asigură
„zidirea constituţională a statului”, adică puterea de a-i defini spaţiul
de manifestare în cadrul unei Constituţii care exprimă consensul organi-
zaţiilor cu funcţii explicite.
▲ Prin ordinea socială instituită, poporul temperează „poli-
ticul” şi, mai ales violenţa politică. Aceasta depinde de capacitatea
naţiunii de a construi partide gestionare şi nu protestatare51 care
generează procese sociale dezorganizante şi produc dezordine politică,
cu grave consecinţe în social.
▲ Prin ordinea socială naţiunea asigură raţionalitatea vieţii
sociale. Pe baza acesteia, fiecare naţiune îşi protejează valorile şi
apără viaţa oamenilor – pe care o pune la adăpost faţă de orice formă
de violenţă. Nu există ordine socială fără reguli rezultate din nece-
sităţile sociale. Ordinea socială impune ca legile să nu servească doar
anumite clase sociale, conducătoare, dominante, ci fiinţei umane, ca
fiinţă socială.52
3. Gestionarea naţiunii în condiţii securizante

▲ Gestionarea unei naţiuni în condiţii securizante este
expresia conjugării acţiunilor „corpus”-ului social generator de
valori sociale (poporul) cu cele ale statului – ca modalitate
ideologică de gestionare a necesităţilor sociale. Prin popor, naţiunea
apără şi protejează statul de „birocratizarea artificială” sau de
birocratizarea punitivă,53 realizând, astfel, gestionarea publică.
▲ Gestionarea publică devine un indicator de evaluare a
situaţiei unei naţiuni, întrucât contribuie la acumularea permanentă
de resurse informaţionale, energetice şi umane, la menţinerea şi
50
51
Ph. Braud, Sociologie politique, Paris, 1994, p. 344-349.
52
53
Apud, Claudette Lafaye, Sociologia organizaţiilor, p. 22-23.
224

afirmarea „rânduielii” statornicite, nu impuse, a disciplinei şi
ordinii sociale. Gestionarea naţiunii trebuie să asigure condiţiile de
satisfacere a necesităţilor sociale productive şi integratoare, de reali-
zare a unor servicii de interes comun, precum şi cadrul dezirabil
socializării oamenilor prin organizaţii gestionare publice.
▲ Gestionarea publică devine cu atât mai eficientă, cu cât
naţiunea este capabilă să construiască şi să întreţină continuu
organizaţii cu funcţii gestionare, întrucât acestea socializează şi
protejează oamenii. Astfel, situaţia unei naţiuni este dependentă de
modul în care statul serveşte naţiunea, adică de modul în care îi
protejează, îi conservă şi îi afirmă nevoile, valorile şi interesele.
c) Relevanţa acţiunii sociale pentru evaluarea situaţiei naţiunii

Situaţia unei naţiuni depinde, fundamental, de acţiunea socială,
percepută ca activitatea umană semnificativă, rezultatul unui proces
social delimitat în timp şi spaţiu, de realizare colectivă a unui obiectiv
social clar formulat la nivelul conştiinţei.54
▲ Acţiunea socială, apanajul omului cu competenţe profesionale
şi socializante, este subordonată satisfacerii necesităţilor sociale.55 Ea
are o finalitate reproductivă a resurselor informaţionale, energetice şi
umane, a capacităţilor productive, gestionare şi integratoare ale naţiunii
şi se realizează de către corpurile producătoare de resurse.
▲ Acţiunea socială este integratoare, productivă (logică) şi
raţională, adică reproductivă, dacă porneşte de la necesităţi sociale.
Formele de individualizare exprimă starea culturală a naţiunii, suportul
spiritual necesar producerii valorilor sociale. Cultura modelează con-
duitele sociale, contribuind la afirmarea identităţii naţionale şi la
construirea relaţiilor simetrice cu celelalte naţiuni.
Indicatorii de „stare” rezultaţi din acţiunea socială sunt lo-
cuirea (continuitatea) neîntreruptă în aceeaşi „patrie” şi capacitatea
de producere şi distribuţie a resurselor.
1. Locuirea (continuitatea) neîntreruptă în aceeaşi „patrie”

Locuirea (continuitatea) exprimă capacitatea naţiunii de a-şi con-
serva patria (,,casa naţiunii”), ca expresie a perenităţii conexiunilor
54
55
225

generate de procesele sociale pe baza cărora s-a construit în timp istoric
identitatea naţională.
▲ Spaţiul („patria”) exprimă organic „starea” naţiunii, oferind,
în acelaşi, timp, posibilitatea evaluării acesteia. De regulă, este asumat
de naţiune sub presiunea propriilor necesităţi şi sub presiunile construcţiilor
mecanice, imperiile, care construiesc „centre de putere”. De aceea,
pentru orice naţiune, conservarea spaţiului este vitală, iar capacitatea de
a-l folosi în mod liber, este o problemă de supravieţuire.
▲ Spaţiul naţional este indicatorul de „stare a naţiunii”. Acesta
conferă posibilitatea de a identifica modul în care organizaţiile cu
funcţii gestionare şi elitele sociale au capacitatea de a-l menţine şi
reconstrui ca spaţiu social amenajat, de a-i conserva matca – simbol al
identităţii naţionale, de a-i întări marginile şi de a afirma conştiinţa
spaţiului, prin armonizarea hotarelor politice cu cele etnice.56
▲ Locuirea neîntreruptă în aceleaşi spaţio-temporalităţi este o
condiţie esenţială a propriei supravieţuiri, exprimând capacitatea
naţiunii de a-şi reproduce capacitatea funcţională. În acest context,
naţiunea produce resurse informaţionale, energetice şi umane şi le utili-
zează în funcţie de valorile şi interesele care o definesc. Aceste resurse
satisfac nevoile naţionale, exprimate de o economie sănătoasă.57
2. Producerea şi distribuţia resurselor

Producerea de resurse este un indicator definitoriu de evaluarea
situaţiei unei naţiuni, întrucât atât resursele informaţionale, cât şi re-
sursele energetice şi cele umane sunt prioritare în devenirea acesteia.58
▲ Producerea de resurse în cadrul organizaţiilor productive
conferă naţiunii capacitatea de a întreţine „spaţii publice” profe-
sionale prin care contribuie, în mod decisiv, la profesionalizarea şi
socializarea oamenilor. Pentru producerea resurselor, astăzi naţiunile
sunt nevoite să desfăşoare o adevărată bătălie cu „centrele de putere” şi
sub presiunile ideologiilor transnaţionale.59
56
Ilie Bădescu, Fenomenul frontierei europene. O definiţie preli-
minară, în Sociologia şi Geopolitica frontierei, vol. I, p.2.
57
binele omului, p. 21.
58
Lucian Culda, Emergenţa şi reproducerea naţiunilor, p. 126,
207-208.
59
Tratat de sociologie, sub coordonarea lui Raymond Boudon,
Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 397.
226

▲ Resursele informaţionale devin un indicator fundamental de
„stare a naţiunii”, întrucât acestea reprezintă finalitatea cognitivă a
procesării sociale a informaţiilor. Ele constituie „puterea naţiunii”,
întrucât producţia informaţională face posibilă producţia resurselor
energetice (bunurile materiale) şi reconstruirea capacităţilor productive
în funcţie de necesităţi.
▲ Resursele energetice sunt „indicatorul de stabilitate”, dar şi
„indicatorul de prosperitate” al unei naţiuni. Acestea reprezintă
expresia energiilor (informaţiilor) încorporate în capacităţile de mate-
rializare a resurselor informaţionale în obiecte.
▲ Resursele umane constituie indicatorul de „stare biologică
şi socială” al unei naţiuni. Acestea sunt expresia capacităţii de a se
reproduce pe plan biologic, dar şi social. Ele au rolul de a le îmbina
organic şi de a le integra în procese productive de „tip formativ”,
definind, în acelaşi timp, elementul esenţial de continuitate a unei
naţiuni („succesiunea de generaţii”).
d) Situaţia naţiunii – ca „stare de fapt”

▲ Situaţia unei naţiuni trebuie să definească „starea de fapt”
a acesteia. Ea este încorporată în memoria socială care legitimează
ordinea socială pe care naţiunea este capabilă să o producă şi să o
conserve.60 Imaginile despre fiecare naţiune evoluează în funcţie de
caracteristicile procesorilor de informaţii,61 fiind, însă, puternic
marcate de „civilizaţia” pe care o produce şi de statisticile mondiale
care reflectă „absorbţia de civilizaţie”.
▲ Identificarea şi definirea „stării de fapt” a naţiunii este o
necesitate de ordin strategic, cerută de nevoia de „stare de
securitate”.62 În esenţă, aceasta este dată de starea elementului nuclear
(familia), care exprimă „arta de a trăi”, fiind evidenţiată prin libertatea
dezvoltării umane, instruirea naţiunii şi calitatea vieţii, relaţiile inter-
umane şi gradul de protecţie a oamenilor în faţa agresiunilor.
▲ „Starea de fapt” a unei naţiuni este dată de „starea socială”,
putând fi evaluată numai prin identificarea proceselor sociale care se
60
61
Ioan Chiciudean, art. cit. în loc. cit., p. 213.
62
Vezi, pe larg, Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, Sociologia şi Geopolitica
frontierei, vol.I-II.
227

produc şi care întreţin naţiunea. Oamenii pot să interpreteze corect
existenţa naţiunii doar în contextul în care se realizează buna socializare
cetăţenească.
▲ „Starea de fapt” este exprimată organic de socializările
publice, întrucât acestea construiesc discernământul social, loia-
litatea şi responsabilitatea pentru situaţia naţiunii. Acestea creează
şi întreţin competenţele profesionale şi socializante, menţin şi dezvoltă
funcţia integratoare a naţiunii. Ele sunt în strânsă relaţie cu capacitatea
naţiunii de a produce resurse în funcţie de nevoile sociale.
▲ „Starea de fapt” a naţiunii poate fi comensurată numai
prin investigarea sociologică a acesteia. Numai printr-o astfel de
investigare naţiunea devine subiect şi „obiect de studiu”, prin defi-
nirea relaţiilor sociale care se construiesc între oameni şi organizaţii.
1. Libertatea dezvoltării umane – ca libertate socială

▲ „Libertatea” – ca posibilitate a oamenilor de a-şi satisface
necesităţile sociale, înseamnă eliberarea omului de orice factor
perturbator care împiedică realizarea acestor necesităţi. Aceasta
necesită eliminarea oricărei forme de autoritarism, prin care o putere
politică restrânge drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, dar şi
a dictaturii şi a anarhiei, care împiedică funcţionarea naţiunii ca
societate civilă.
▲ „Libertatea” este un indicator suis-generis al situaţiei unei
naţiuni, întrucât reprezintă cea mai importantă valoare socială.
Aceasta are drept consecinţă morală, responsabilitatea omului, ca
fiinţă socială, faţă de propria sa devenire. Ea este expresia capacităţii
omului cu competenţe profesionale şi socializante de a preveni impli-
carea ideologilor în organizarea şi funcţionarea naţiunii.
▲ Libertatea socială exprimă posibilitatea oamenilor şi orga-
nizaţiilor de a produce resurse şi de a dispune de spaţiul naţional în
vederea satisfacerii propriilor necesităţi şi se defineşte prin mediul
social care asigură mobilitatea socială şi ocupaţiile (profesiile). Ele
devin indicatori de evaluare a situaţiei unei naţiuni, întrucât au ca
premisă libertatea individuală, ca libertate de gândire şi de acţiune a
omului definit ca „procesor de informaţii”.63
63
Tratat de sociologie, sub coordonarea lui Raymond Boudon,
p. 175-219.
228

2. Instruirea naţiunii şi calitatea vieţii
▲ Instruirea unei naţiuni este rezultatul procesului educaţional
care contribuie la socializarea oamenilor în cadrul oferit de procesele
sociale organizante. Instruirea – ca proces social, construieşte raporturi
sociale între oameni şi pune la dispoziţia acestora mijloacele necesare
socializării lor.
▲ Instruirea are ca finalitate educaţia care întreţine şi susţine
normele de comportament ale oamenilor în interiorul organizaţiilor.
Astfel, educaţia naţională se defineşte ca ansamblu de acţiuni sociale de
transmitere a culturii, de generare, organizare şi conducere a învăţării
individuale sau colective.
▲ Consecinţa bunei instruiri este socializarea oamenilor, ca
„proces interactiv de comunicare”, cu scop de „învăţare socială”.64
Aceasta se finalizează cu integrarea oamenilor, ca „fiinţe sociale”, în
organizaţii cu finalităţi socializante şi raportarea lor perenă la naţiune.65
▲ Calitatea vieţii este indicatorul evaluativ, dar şi „de stare” a
naţiunii. Ea derivă din capacitatea naţiunii de a-şi afirma propria
identitate, fiind rezultanta modalităţilor de raportare a condiţiilor de
viaţă şi a activităţilor care compun viaţa umană la necesităţile, valorile
şi aspiraţiile umane.
▲ Calitatea vieţii se exprimă prin indicatori de evaluare,
identificaţi pe planul funcţiei productive a naţiunii în procesele
sociale dezorganizante. Procesele sociale dezorganizante au drept
consecinţă crearea în corpul naţiunii a aşa-numitelor „societăţi paralele”;
pauperizarea celei mai mari părţi a poporului; decapitalizarea prin
violenţă a economiei naţionale; nesiguranţa celor lipsiţi de putere şi
de resurse; scăderea rezistenţei la boli; alungarea naţiunii reale de la
resurse de către elitele politice violente.
3. Gradul de protecţie a oamenilor în faţa agresiunilor

Naţiunea, prin funcţiile sale, protejează oamenii împotriva agre-
sivităţii,66 generată de factorii ereditari, de influenţele psihologice şi
culturale şi de modelele socio-politice impuse de ideologi.
64
65
66
229

▲ Sursele agresiunilor la adresa naţiunilor sunt ideologii
constructori de regimuri politice violente. Înţelegerea obiectivelor
urmărite de ideologi (politicieni) oferă reperele necesare prevenirii şi
evitării acţiunilor distructive, întrucât aceştia construiesc statul ca
„raport de putere”, generează şi produc agresiunile sociale care îi
afectează pe toţi oamenii cu competenţe profesionale şi socializante.67
▲ Situaţia unei naţiuni este dependentă de capacitatea de a
apăra oamenii cu competenţe profesionale şi socializante împotriva
ideologilor (politicienilor) generatori de dictatură sau totalitarism,
dar şi de anarhie. Agresiunile socio-politice generate de ideologi
(politicieni) determină apariţia situaţiilor sociale patologice,68 dere-
glează naţiunea şi-i periclitează existenţa, o transformă în „societate
anomică”,69 în care valorile sunt răsturnate, normele sunt ambigue sau
lipsesc, reglementările sunt incoerente.
▲ Situaţia naţiunii depinde de capacitatea de a preveni şi a
opri producerea stărilor conflictuale şi de a preveni şi respinge
agresiunile la adresa ei. Astfel „starea de fapt” a naţiunii decurge din
capacitatea de menţinere a omului cu competenţe profesionale şi
socializante în sfera deciziei, depinzând implicit de accesul la re-
sursele materiale, de prevenirea instaurării dominaţiei prin ideologi
(politicieni) şi de „zidirea constituţională” a statului.
▲ Fundamentală pentru „starea de fapt” a unei naţiuni este
protecţia socială. Aceasta se realizată prin acţiuni sociale menite să
asigure un nivel de bunăstare şi securitate socială pentru popor şi, în
mod special, pentru grupurile sociale aflate în dificultate existenţială.
Ea constituie problema socială care generează permanent nevoia de
refondare a solidarităţii,70 caracteristică naţiunilor.
4. Relaţiile dintre oameni

Naţiunile se organizează pe principii integrative, care sunt
inserate în viaţa socială în funcţie de necesităţi.71 Construirea relaţiilor
inter-umane, pornind de la necesităţile sociale, este necesară pentru ca
67
Prof. univ. dr. Ilie Bădescu, cercetător Radu Baltasiu, Fiinţa naţională
sub agresiune ( I ), în „Gândirea militară românească”, p. 131-137.
68
Istoria ideilor sociologice, vol.II, p. l64-167.
69
70
Pierre Rosanvallon, Noua problemă socială, p. 19-23.
71
Ioan Biriş, Sociologia civilizaţiilor, p. 107.
230

naţiunea să funcţioneze sau să acţioneze ca un organism viu şi ca
unitate socială în diversitatea procesualităţii sociale.
▲ Relaţiile inter-umane construite de naţiune au ca model
familia şi comunităţile umane. Acestea exprimă „solidaritatea or-
ganică” în cadrul naţiunii, precum şi solidaritatea cu toţi oamenii care
produc valori sociale prin care contribuie la menţinerea omului, ca
fiinţă socială.72
▲ După modelul familiei se constituie grupurile sociale care
creează şi afirmă din necesitate „solidaritatea organică”. Pentru a
înlătura conflictele care pot apărea în raporturile dintre oameni,
relaţiile dintre acestea sunt instituţionalizate.73
▲ Relaţiile inter-umane sunt dependente, în mare măsură, de
capacitatea naţiunii de a construi organizaţii cu funcţii gestionare
capabile să se implice în procesele sociale şi de a întreţine procesele
sociale organizante. Acestea întreţin responsabilitatea socială, întrucât
prin organizaţiile pe care le creează şi le întreţine, fiecare naţiune
devine responsabilă de viitorul ei.74
▲ Relaţiile dintre oameni sunt construite organic, de naţiune,
prin popor, în interiorul „patriei” şi întreţinute de organizaţiile cu
funcţii gestionare explicite. Naţiunea construieşte, întreţine şi dezvoltă
relaţiile dintre oameni ca relaţii sociale, organice, care exclud „obedienţa”
faţă de „cei puternici” (deţinătorii de capital sau forţă brută) sau faţă de
ideologiile constructoare de raporturi de putere şi faţă de „centrele de
putere” ori faţă de capitalul străin încurajat să acapareze resursele
naţiunii şi, implicit, resursele primare ale vieţii. Devine, astfel, necesară
trecerea de la administrarea (guvernarea) naţiunilor, specifică
ideologilor, la gestionarea naţiunilor în respect pentru toţi oamenii.
Concluzie:
Situaţia unei naţiuni nu poate fi evaluată de către ideologi,
grupuri sau partide politice prin profesionişti ai politicii, care au în
vedere „starea de drept”, ci prin investigarea sociologică ce utili-
zează analize scientizate pentru a identifica „situaţia de fapt” şi a o
evalua în raport cu necesităţile fiinţei umane, ca fiinţă socială.
72
73
Constantin Schifirneţ, Sociologie, 1999, p. 63-70.
74
231

SECŢIUNEA A III-A
ELEMENTE DE SUSŢINERE
A SCOPURILOR PROPUSE

elaborate sau reformulate –
1. Evaluarea situaţiei („stării”) unei naţiuni este crucială mai
ales în momentele dificile, care-i afectează funcţionalitatea. Implicarea
ideologilor în acest demers, prin analiză sistemică, explică, în bună
măsură, diversitatea de situaţii a căror semnificaţie poate fi descifrată
numai dacă evaluarea porneşte de la investigarea proceselor sociale
care generează imaginile reale despre naţiune.
2. Ideologii manipulează imaginile şi evaluează doctrinar situaţia
unei naţiuni, în funcţie de doctrinele folosite. Fiecare doctrină politică
produce interpretări aproximativ corecte, eronate sau răuvoitoare,
impune imagini despre naţiuni în funcţie de principiile pe care este
clădită şi consideră că situaţia naţiunii pe care o administrează este
„bună” dacă puterea politică pe care o construieşte este lipsită de
primejdii, în comunitate domneşte „pacea”, chiar dacă aceasta este
impusă cu forţa.
3. Factorul politic („politicul”) nu este capabil să evalueze
corect situaţia unei naţiuni, întrucât procesează simbolic informaţiile
sociale în folosul clientelei politice, menţine naţiunea în stare
sistemică (societate politică) şi o defineşte în funcţie de modalităţile
ideologice de procesare a informaţiilor, prin analiză politică şi prin
intermediul elitei politice, adică prin profesionişti ai politicii, care
aparţin „mediului decizional central”, ca „elite ale puterii” unificate,
şi nu ale naţiunii.
4. Situaţia unei naţiuni este dependentă de acţiunea politică,
expresie a gândirii „omului politic”(politicianul), care administrează
naţiunea în funcţie de interpretările partizane ale „socialului”, o
politizează prin intermediul partidelor politice, care se ramifică în
„social”, construiesc un sistem de relaţii în planul vertical şi orizontal
al organizării sociale, şi acţionează organizat pentru cucerirea şi
menţinerea puterii.
5. Evaluarea situaţiei unei naţiuni prin mijlocirea acţiunii
politice se face în funcţie de riscurile de insecuritate pentru puterea
politică şi pentru statul ideologic construit de aceasta. Naţiunea nu
232

poate fi evaluată din perspectivele acţiunii politice, întrucât raporturile
de putere construite de ideologi creează aşa-numita „stare de
tensiune”, specifică sistemelor socio-politice.
6. Ideologii constructori de putere politică prezintă fals situaţia
naţiunii, având la dispoziţie „mijloacele de informare în masă” prin
care oamenii sunt atraşi cu lozinci persuasive, de cele mai multe ori
lipsite de conţinut şi de raţionalitate socială, sunt dezinformaţi prin
instrumentele statului ideologic, sunt controlaţi prin instituţii de control
a acţiunilor individuale sau de grup şi prin instituţii de reprimare a
oricăror acte care ar pune în pericol funcţionarea şi siguranţa sa.
7. Evaluarea situaţiei naţiunii prin puterea statului ideologic pro-
duce, de asemenea, o imagine falsă, întrucât capacitatea lui evaluativă
depinde de modalităţile de funcţionare a instituţiilor, de intensitatea
luptei politice, dar şi de resursele pe care le are la dispoziţie pentru a
controla şi domina socialul. De aceea, orice evaluare instituţională
este rezultatul unui compromis cu ideologiile concurente, care se spri-
jină pe social numai cu scopul de cuceri puterea şi a domina naţiunea.
8. Starea reală a unei naţiuni este „starea de fapt”, exprimată prin
capacitatea (puterea) unei naţiuni de a descoperi adevărul „despre
sine”, a-l asuma şi a se conforma lui. De aceea, evaluarea situaţiei unei
naţiuni este o acţiune strategică, iar situaţia reală rezultă din cunoaşterea
socialului şi din percepţiile şi reprezentările individuale şi colective
despre naţiune, depinzând de procesele sociale care se dezvoltă ca
urmare a capacităţii omului de a genera valori sociale.
9. În evaluarea situaţiei unei naţiuni, sociologia utilizează
„indicatorul social” – un instrument de măsurare a caracteristicilor
proceselor sociale. Situaţia unei naţiuni poate fi descifrată doar prin
analiză de caz şi este exprimată prin documentele sociale, ca „urme”
ale faptelor sociale. Cel mai elocvent indicator de evaluare, dar şi de
„stare” a unei naţiuni, este, fără îndoială, cultura naţională creatoare de
civilizaţie, care devine „oglinda” cea mai fidelă a identităţii naţiunii.
10. În evaluarea situaţiei naţiunii, rolul hotărâtor îl au procesorii
de informaţii sociale – oamenii cu anumite competenţe, responsa-
bilităţi şi roluri sociale şi organizaţiile cu funcţii gestionare explicite –,
ale căror acţiuni sunt coordonate de necesităţile sociale. Evaluarea
situaţiei naţiunii este reală dacă este făcută de oameni cu competenţe
profesionale şi socializante şi de organizaţii cu funcţii explicite, care
fundamentează evaluări prin analize scientizate.
233

11. Definitorie în evaluarea situaţiei naţiunii este acţiunea socială,
alternativa la acţiunea politică, întrucât este rezultatul unui proces
social de realizare colectivă a unui obiectiv social clar formulat la
nivelul conştiinţei, de reproducere a resurselor informaţionale, energetice
şi umane, a capacităţilor productive, gestionare şi integratoare ale
naţiunii, realizată de către corpurile producătoare de resurse.
12. Indicatorii de „stare” rezultaţi din acţiunea socială sunt
locuirea (continuitatea) neîntreruptă în aceeaşi „patrie” şi capacitatea
de producere şi distribuţie a resurselor. Primul relevă capacitatea
naţiunii de a-şi conserva patria („casa naţiunii”), iar al doilea posibi-
litatea de a produce şi utiliza resursele naţionale în raport de propriile
necesităţi şi de a întreţine spaţii publice profesionale prin care con-
tribuie, în mod decisiv, la profesionalizarea şi socializarea oamenilor.
13. Situaţia reală a unei naţiuni este definită prin „starea de
fapt”, încorporată în memoria socială. Aceasta legitimează ordinea
socială, putând fi comensurată numai prin investigarea sociologică, ca
rezultat al cunoaşterii proceselor sociale care definesc capacitatea de a
produce şi utiliza resurse, de a-şi asigura caracterul integrator şi de a-
şi gestiona valorile şi interesele în funcţie de necesităţile sociale.
14. „Starea de fapt” a unei naţiuni este dată de starea socială,
de modalităţile în care se realizează socializarea cetăţenească, fiind
definită, în esenţă de starea familiei, care exprimă „arta de a trăi” a
fiecărei naţiuni. Ea este evidenţiată prin libertatea dezvoltării umane –
ca libertate socială, instruirea naţiunii şi calitatea vieţii, relaţiile
inter-umane şi gradul de protecţie a oamenilor în faţa agresiunilor.

1. De ce este importantă evaluarea situaţiei („stării”) unei naţiuni
mai ales în momentele dificile, care-i afectează funcţionalitatea?
2. Ce semnificaţie are „starea de drept” a unei naţiuni şi cine se
implică în fundamentarea şi argumentarea acesteia?
3. Cum manipulează ideologii imaginile unei naţiuni şi cum
evaluează situaţia unei naţiuni în funcţie de doctrinele folosite?
4. De ce nu este capabil factorul politic să evalueze corect
situaţia unei naţiuni?
5. Ce consecinţe produc acţiunea politică şi puterea statului
ideologic în planul imaginii şi evaluării situaţiei unei naţiuni?
6. De ce nu poate fi evaluată corect o naţiune prin instrumentele
folosite de ideologi?
234

7. Ce semnificaţie are „starea de fapt” a unei naţiuni şi ce
procese sociale o definesc?
8. Ce rol poate juca mass-media în evaluarea „stării de fapt” a
unei naţiuni?
9. Care sunt instrumentele utilizate de sociologie în evaluarea
situaţiei unei naţiuni?
10. Ce rol are acţiunea socială în evaluarea situaţiei naţiunii?
2. Hedley Bull, Societatea anarhică. Un studiu asupra ordinii în
politica mondială, traducere de Margareta Petruţ şi Emilia Plăcintar, Editura
Ştiinţa, Chişinău, 1998.
3. Francois Châtelet, Evelyne Pisier, Concepţiile politice ale secolului
XX, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
6. Matei Dogan, Dominique Pelassy, Cum să comparăm naţiunile,
Editura Alternative, Bucureşti, 1993.
binele omului, traducere de Sorin Alexandru Şontea, Eurosong & Book,
Bucureşti, 1997.
8. Herman Bryant Maynhard jr., Susan E. Mahrtens, Al patrulea val.
Afacerile secolului XXI, Editura Antet, Bucureşti, 1997.
9. Robert B. Reich, Munca naţiunilor, Editura Paideia, Bucureşti,
1996.
10. Pat Robertson, Agenda ordinii mondiale. Drumul spre sclavia
popoarelor, traducere de Mihnea Columbeanu, Editura Alma Tip, Bucureşti,
1998.
11. Pierre Rosanvallon, Noua problemă socială, traducere de Gabriela
Cămară, Institutul European, 1998.
12. Alvin Toffler, Puterea în mişcare, traducere din limba engleză de
Mihnea Columbeanu, Editura Antet, Bucureşti, 1995.
235

TEMA 8
„STAREA DE SECURITATE” A NAŢIUNII
Consideraţii programatice:
▲ Motivaţia temei:
Cele mai multe sisteme teoretice fac distincţia între două „stări”
posibile: „starea de securitate” şi „starea de insecuritate”, avându-se
în vedere „grade” de securitate sau insecuritate.1
În limba română, termenul „securitate” este atestat documentar în
„Hronicul” lui Gheorghe Şincai,2 cu înţelesul de „a fi la adăpost de
orice pericol”, „a fi în siguranţă”, „a avea sentimentul de încredere şi
linişte datorate absenţei oricărui pericol”.
Tema a fost elaborată din nevoia de a explica „securitatea” ca
proces social specific organizărilor sociale, de a cunoaşte modalităţile
de operaţionalizare a conceptului „securitate” în cazul naţiunilor şi
de a depăşi gândirea ideologică ce-l utilizează doar pentru a defini
securitatea statului ideologic.
▲ Obiective
– înţelegerea semnificaţiei „stării de securitate” a naţiunii, şi a
expresiilor sale organice şi procesuale;
– cunoaşterea consecinţelor perverse ale definirii securităţii
naţiunii de către ideologi şi politicieni, precum şi ale administrării
securităţii naţiunii de către aceştia;
– dezvoltarea capacităţii de analiză a modalităţilor procesual-
organice de construire şi întreţinere a „stării de securitate” într-un
context socio-politic determinat.
1
Vezi o modalitate de analiză a „stării naţiunii” realizată de către
prof.univ.dr. Aurelian Bondrea în următoarele lucrări: Starea naţiunii. 1918-
1996. Concluzii şi opţiuni pentru România de mâine, pentru viitorul popo-
rului român, Editura Fundaţiei România de Mâine, 1996; Starea naţiunii
2000. România încotro?, vol.I, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2000;
România la începutul secolului XXI. Starea naţiunii 2004, Editura Fundaţiei
România de Mâine, 2004.
2
Dicţionarul limbii române, Serie nouă, tomul X, partea a II-a, litera S,
Editura Academiei, 1987, p. 635.
236

SECŢIUNEA I
IDEOLOGIILE ŞI „STAREA DE SECURITATE”
A NAŢIUNII
a) Mediul de securitate al secolului XXI şi noile agresiuni la

adresa naţiunilor
Practica politico-statală actuală confirmă că naţiunile se află în
plină „eră informaţională”, deci într-un nou mediu de securitate, în
care statele naţionale consideră că securitatea trebuie definită în
contextul cel mai larg, pluridimensional, datorită proceselor sociale
dezorganizante cu care se confruntă la începutul mileniului III: agre-
siunile informaţionale, ameninţările transfrontaliere, corupţia, crizele
de identitate, insecuritatea economică şi terorismul.
O astfel de „ordine-dezordine” – expresie a bătăliei între
„naţional” şi „transnaţional” – impune naţiunilor acumularea de
cunoştinţe – ca bază a bunăstării, astfel că informaţia devine un factor
de producţie la fel de important ca forţa de muncă şi capitalul.3
▲ Naţiunile se află sub presiunea fenomenului „globalizare”.
De la aceasta ideologii aşteaptă creşterea bunăstării şi menţinerea echi-
librului „ordinii stabilite”, fără a accepta că agresiunile transnaţionale
pot produce, în continuare, consecinţe perverse pentru statele naţionale.
Ele sunt evidenţiate de problemele resurselor globale de materii
prime, de problemele de mediu, de pieţele deschise şi ratele flotante de
schimb, de transformarea capitalului şi a forţei de muncă în „mărfuri
globale” şi a comerţului într-o componentă semnificativă a venitului
naţional, de proliferarea armelor şi tehnologiilor militare, de
fricţiunile provocate de ideologi între culturi şi valori, de conflictele
intrastatale (la fel de probabile ca cele interstatale) şi de pătrunderea
mass-media globală în corpul organizărilor sociale.
▲ Naţiunile se confruntă astăzi cu problema difuzării
informaţiei în aşa-numita „societate post-industrială”. Aceasta este
total deosebită de epoca industrială, în care capacităţile productive
foloseau ierarhia birocratică drept mijloc pentru a face economii
considerabile în producţie, informaţia se transmitea prin canale
restrânse, iar luarea deciziei era centralizată. Astăzi structurile socio-
politice post-industriale elimină nivelele intermediare de conducere şi
3
237

se organizează pe sarcini pentru mai multă flexibilitate. Informaţia
este puternic difuzată şi accesibilă tuturor, iar luarea deciziei este
adesea, descentralizată. În acest context, au apărut noi concepte în
producţie, pornind de la premisa de „a gândi diferit”.
▲ Analiştii politico-militari vorbesc astăzi tot mai mult de
„războiul nou”, ca de o provocare şi o sfidare în faţa ordinii
acceptate a secolului XXI. Definiţia acestui război este variabilă –
atotcuprinzătoare dar şi specifică, clară, dar şi vagă. Acest „nou
război” este un război împotriva naţiunilor, întrucât procesele sociale
care îl determină sunt: disparităţile Nord-Sud (adică discrepanţele
între „bogaţi” şi „săraci”), recidivismul politico-confesional, iden-
tităţi naţionale confuze sau absente, normele internaţionale impuse de
„centre de putere”, prost definite sau articulate din perspectiva
interesului, precum şi percepţiile limitate de ideologii sau ignoranţă
din partea oamenilor sau grupurilor socio-politice care au acumulat
resursele în detrimentul popoarelor.
▲ În acest „nou război”, naţiunile trebuie să se apere prin
conlucrare, colaborare şi cooperare.
Nevoia respectivă este cerută de faptul că forţele provocatoare
de „dezordine” se bazează pe avantajele conferite de accesul liber la
tehnologiile avansate (agenţi biologici, electronică avansată, noi capa-
cităţi în domeniul armelor, comunicaţii prin Internet), de circulaţia
globală uşoară a oamenilor, a materialelor şi ideilor, de costurile
crescânde ale protecţiei societăţii (limitarea disponibilităţii de a
finanţa apărarea), de numărul crescând de grupuri alienate (conflictul
între generaţii, pierderea încrederii în procesul de schimbare), de noile
cauze politice pentru vechii marxişti/extremişti şi de dezvoltarea
urbană şi declinul rural.
b) Securitatea naţională – abordare ideologică a „stării de

securitate” a naţiunii
Ideologiile implicate în social definesc securitatea ca rezultat al
acţiunilor „omului politic”, al grupurilor socio-politice (partidele
politice) şi al sistemelor socio-politice (statele ideologice) şi ca stare
„de sănătate, de integritate fizică şi psihică”4 a acestora. Orice
abordare ideologică a problematicii securităţii unei naţiuni reduce
4
Mică enciclopedie de politologie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1997, p. 401-402;
238

noţiunea securitate la aspecte relevante pentru doctrina politică
folosită.5 Ideologii (doctrinarii) nu acceptă că securitatea se defineşte
ca produs al evoluţiei istorice şi sociale a comunităţilor umane şi ca
rezultat al modalităţilor de procesare socială a informaţiilor, pornind
de la necesităţile sociale şi nu de la interese.6
▲ Ideologii, prin ideile, reprezentările şi miturile elaborate în
vederea orientării comportamentului „cetăţenilor” în problemele
administrării naţiunii, percep „securitatea” ca „stare de echilibru”
construită prin raporturi de putere între forţele socio-politice existente
în anumite conjuncturi. Echilibrul de putere este exprimat prin
sistemul de legi, instituţii şi acţiuni politice destinate prevenirii
riscurilor la care este expus, în principiu, poporul, şi prin care se alocă
resurse de putere, cu titlu de drepturi prevăzute de lege şi nu ca ajutor
filantropic. De aceea, pentru ideologi, securitatea este subsumată
sistemului socio-politic (statul) şi percepută ca măsuri de protecţie a
acelor oameni sau grupuri socio-politice care produc resurse în bene-
ficiul puterii politice sau nu atentează la puterea politică.7
▲ Nici o modalitate de abordare a problematicii „securităţii”,
chiar de pe poziţii ideologice şi prin raporturi de putere, nu poate
face abstracţie de necesitatea proiectării ei prin raportarea la un
„subiect” şi la numeroasele domenii ale vieţii sociale. Pentru orice
tip de subiect, securitatea este sursa, expresia şi consecinţa stării sale
de „sănătate” fizică şi psihică, înţelesul ei implicând sentimentul şi
certitudinea că valorile şi interesele care-l definesc sunt protejate faţă
de orice sursă de insecuritate, de ameninţări sau de agresiuni. Mo-
dalităţile neechivalente de interpretare a acestora explică numeroasele
sintagme derivate din noţiunea securitate.
Analizele sistemice, care au ca domeniu de referinţă sistemele
socio-politice, îndeosebi statul, pot dezvălui factorii generatori de
insecuritate la adresa acestora, dar nu sunt capabile să ofere soluţii de
prevenire şi contracarare şi de gestionare a naţiunii în situaţii dificile,
din cauza modalităţilor doctrinare de gestionare.8
5
6
civică, p. 86.
7
Alvin Toffler, Puterea în mişcare, p. 12.
8
Constantin Păunescu, Agresivitatea şi condiţia umană, Editura
Tehnică, Bucureşti, 1994, p. 13.
239

▲ Definirea conceptului „securitate” a fost şi este grevată de
incapacitatea ideologilor implicaţi în „social” („oameni politici”,
politicieni) de a procesa informaţiile sociale în modalităţi ştiinţifice,
degrevate de orice influenţă ideologică. Diversitatea de definiţii este
expresia neechivalenţelor rezultate din interpretările teoretice date
subiectului socio-politic administrat, precum şi din modalităţile de
interpretare a conexiunilor dintre subiecţi, adică dintre state.
Astfel, „securitatea naţională” este percepută doar ca raport de
putere în cadrul relaţiilor internaţionale, în care subiectul de drept
este statul şi nu naţiunea, chiar dacă acesta este subordonat doar
intereselor unor grupuri care deţin puterea politică.
c) Administratorii „stării de securitate naţională”

Ideologii administrează naţiunea prin puterea politică şi implică
în construirea securităţii sistemului socio-politic pe care-l produc,
factorul politic şi puterea militară. Astfel, securitatea devine expresia
integrării socio-politice, ca „stare de coeziune” a sistemului socio-
politic, fiind comensurată prin gradul de interacţiune politică mutuală,
întemeiată declarativ, prin consimţământ, şi ascuns, prin coerciţiune.9
1. Ideologii (politicienii) şi partidele politice

Factorul politic („politicul”) construieşte „starea de securitate”
în cadrul relaţiilor politice pe care este capabil să le creeze, să le
menţină şi să le dezvolte prin partidele (organizaţiile) politice aflate la
putere sau în aşa-numita opoziţie.
▲ Relaţiile politice sunt definite de ideologi ca „relaţii sociale”
sau sunt confundate voit, din interes, cu acestea. Între „politicul
conştient de sine”, însă cu o conştiinţă efemeră, şi „socialul conştient
de sine”, cu o conştiinţă perenă, nu pot fi stabilite relaţii, căci primul
reprezintă forma, iar al doilea fondul organizării sociale.
Politicul este capabil să determine, numai în anumite conjuncturi
geopolitice, evoluţia, prin reconstrucţie, a unei organizări sociale,
printr-o guvernare eficientă, însă tendinţele sale de a modela naţiunea
9
240

sub formă de societate politică10 îl aduce în conflict cu socialul, a
cărei „stare” dezirabilă este cea „departe de echilibru”.
▲ Incapacitatea factorului politic de a asigura „starea de
securitate” a naţiunii este consecinţa administrării puterii prin
măsuri politice cu finalitate coercitivă. Prin astfel de măsuri se
urmăreşte încadrarea socialului în ordinea impusă de ideologiile
„liberale” sau „conservatoare”, „moderate” sau „extremiste”, cu
diferite derivate şi variante.
▲ Puterea politică construită de aceste ideologii îşi arogă
dreptul de autoritate în guvernarea naţiunii, având la dispoziţie forţa
ca ultim mijloc de soluţionare a problemelor cu care se confruntă.
Administrarea naţiunii, care este, de fapt, administrarea puterii în
folosul grupurilor socio-politice investite sau auto-investite cu
„imperium”, se realizează prin decizii politice, ca act de opţiune sau
de voinţă politică, din mai multe alternative disponibile pentru un
anumit mod de acţiune, în abordarea unei probleme de interes public.11
▲ Orice putere politică investighează şi găseşte, aproape
întotdeauna, motivaţii şi explicaţii pentru deciziile luate, conştientizate
sau nu, în funcţie de interesul urmărit. În funcţie de acestea îşi asigură
propria securitate, prin acţiuni politice menite să dirijeze şi să influenţeze
comportamentul cetăţenilor. Motivaţiile sunt exteriorizate, de regulă,
prin declaraţii politice sau printr-un comportament orientat spre scopul
urmărit, întotdeauna subordonat obiectivelor de control şi dominare a
socialului. Când peste social e linişte şi „Vodă se hodine”, politicienii
consideră că sistemul socio-politic administrat de ei este funcţional şi că
pot să fundamenteze noi politici pentru a acumula resurse material-
financiare şi a-şi rotunji veniturile.
▲ Pentru a-şi asigura „stare de securitate”, orice putere poli-
tică îşi pregăteşte decidenţii, în cadrul socializării politice, pentru a
exercita anumite roluri şi responsabilităţi, recunoscute sau asumate.
Aceştia deţin şi capacitatea coercitivă, indiferent dacă apelează sau nu
la ea, indiferent dacă o utilizează sau nu.
Astfel, puterea devine o forţă legitimată, care construieşte o
„stare de satisfacţie”, identificată cu „starea de securitate”, întrucât
10
vol.I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1997, p. 111;
11
civică, p. 69.
241

nu se pune problema unei legitimităţi „în sine” a puterii, ci doar a unei
legitimări a ei de către „subiecţi”,12 identificaţi cu grupurile socio-
politice care se luptă pentru putere. În acest context, acţiunea politică13
este transformată de puterea politică în mijlocul menit să protejeze
privilegiile unei minorităţi („clasa politică”) faţă de majoritate
(poporul). Capacitatea puterii politice de a asigura evoluţia proceselor
sociale generatoare de stabilitate a sistemului socio-politic, de a pre-
veni disfuncţionalităţile acestuia şi, în „situaţii-limită”, de a administra
situaţiile conflictuale în folos propriu este definită de puterea politică
„securitate naţională”. Aceste deziderate sunt greu de atins, întrucât
politicile, chiar dacă se auto-definesc „naţionale”, nu sunt compa-
tibile cu necesităţile sociale datorită modalităţilor diferite de procesare
socială a informaţiilor.14
▲ În construirea „stării de securitate naţională”, ideologii
acordă o importanţă deosebită acţiunilor organizaţiilor politice. Ei
nu pricep (sau nu vor să priceapă) că acestea sunt produse (consecinţe)
ale presiunilor propriilor ideologii pentru administrarea organizării
sociale, în funcţie de interesul puterii politice. Acestea nu au o
conştiinţă de sine şi nu reuşesc să-şi interpreteze corect necesităţile
sociale. Prin astfel de „gestionari”, „securitatea naţională” devine un
raport de putere, între cei care deţin puterea şi cei care se supun ei.
▲ Astăzi, în „era informaţională”, organizaţiile politice (parti-
dele) apelează şi beneficiază de posibilităţile deschise de cercetarea
ştiinţifică, pe baza cărora încearcă să aducă naţiunea în „stări
aproape de echilibru”. Însă, pornesc de la aceleaşi premise oferite de
raporturile de putere, care nu pot genera altfel de stat decât cel
ideologic, incapabil să modifice radical raporturile cu cetăţenii, ca
„beneficiari” ai gestionării. De aceea, poporul îl respinge şi îl obligă,
prin acţiuni sociale, să treacă de la raporturile de putere la raporturi de
gestionare prin conlucrare între organizaţiile cu funcţii gestionare
explicite pe fundamentul unor norme sociale rezultate din procesarea
informaţiilor sociale.
12
Dan Claudiu Dănişor,ibidem, p. 113.
13
Vezi, Julien Freund, Qu’est ce que le politique, Paris, Sirey, 1965,
passim.
14
p. 23.
242

▲ Puterea politică este mereu preocupată de implicarea
aşa-numitei „societăţi civile” în construirea „stării de securitate
naţională” şi de definirea instituţiilor şi organizaţiilor (politice şi
civile), dar mai ales a celor militare, care să o administreze. Structurile
şi funcţionalitatea acestora sunt dependente, de regulă, de consimţă-
mântul comunităţii politice, al cetăţenilor, deci, al celor guvernaţi.
Ideologii omit faptul că naţiunea se află în „stare de securitate”
numai dacă este capabilă să determine politicul să accepte ideea de
suveranitate a statului naţional, ca expresie a puterii suverane a
naţiunii şi nu a grupurilor socio-politice care deţin puterea.
▲ „Securitatea naţională” devine „securitatea naţiunii” numai
în condiţiile în care puterea politică ce administrează naţiunea îşi
menţine caracterul „naţional”. În construirea şi menţinerea acesteia
sunt abilitate numai organizaţiile „de securitate” care definesc statul
naţional, întrucât numai acestea dispun de capacitatea de gestionare
publică pe fundamentul necesităţilor sociale şi sunt sprijinite de popor
pentru a funcţiona ca autorităţi legitime.
2. „Forţele armate” – ca instituţii ale statului ideologic

▲ „Forţele armate ”, în care sunt cuprinse, de regulă, armata,
structurile informative secrete şi structurile de asigurare a ordinii
publice, reprezintă, din punct de vedere ideologic, instituţii construite
de stat care fiinţează şi acţionează în virtutea unei raţionalităţi
socio-politice. Armata, clădită pe reguli etice elaborate, promovate şi
respectate judicios şi pe spiritul de corp, adică ataşamentul colectiv
faţă de anumite doctrine şi modele profesionale („etosul profesional"),
este supusă la presiuni din două direcţii: din partea ideologiilor
constructoare de stat, pentru a o menţine ca instituţie15 a statului şi din
partea corpus-ului producător de valori sociale (poporul), pentru a o
menţine ca organizaţie gestionară a nevoii de securitate a naţiunii, în
concordanţă cu spiritul şi nevoile naţiunii.16
15
Psihologie şi pedagogie militară, coordonator locotenent-colonel
Ion Cioloca, p. 112-114.
16
Marian Zulean, Editura Info-Team, Bucureşti, 1998, p. 45.
243

▲ Orice putere politică îi conferă Armatei responsabilităţi
politice. Acestea derivă din cele trei funcţii cu care este investită:
– funcţia reprezentativă – adică de a reprezenta necesităţile
pentru securitatea militară a naţiunii;
– funcţia consultativă – sau de a analiza şi raporta consecinţele
implicaţiilor alternative ale statului pe plan militar;
– funcţia executivă – de a transpune în fapt, prin mijloace
militare („manu militari“) deciziile de gestionare publică privind
securitatea militară.
▲ O putere politică violentă nu este preocupată de dezvoltarea
gândirii militare şi nici de creşterea capacităţii de „expertiză" a
armatei în scopul folosirii acesteia pentru gestionarea violenţei şi a
mijloacelor de violenţă. În situaţia în care la putere se instalează
grupuri socio-politice clădite pe ideologii violente, care controlează şi
domină socialul, armata este impregnată de ideologii şi clientelism,
care-i alterează funcţiile şi misiunile şi o transformă în resursă a
puterii politice.
▲ Relaţiile dintre armată şi puterea politică, precum şi compe-
tenţele care-i sunt conferite în funcţie de regimurile politice, pot fi
investigate, folosind, pe fond, concluziile rezultate din studiul de caz
al naţiunii române.17 Din acesta reiese că, în situaţia în care o putere
politică devine violentă, impune armatei atribuţiile şi reuşeşte să le
„zidească” constituţional. Astfel, armata poate deveni instrument al
acesteia şi poate fi folosită ca resursă politică, deci ca generator de
violenţă împotriva opoziţiei politice sau chiar împotriva propriei naţiuni
deposedată şi alungată de la resurse şi de la actul decizional public.
▲ În orice stat ideologic, armata are rol de administrare a
situaţiilor critice, numite „crize”, de asigurare a stabilităţii interne,
dar şi de prevenire şi respingere a unei agresiuni externe, din afara
spaţiului politico-statal. Cea dintâi responsabilitate politică derivă din
aşa-zisul statut de forţă constabulară – care constă în capacitatea de a
fi în stare operaţională şi a acţiona în orice moment, pe baza capa-
cităţii sale proiective, utilizând minimum de forţă.
▲ În statul ideologic instituţia militară este transformată, de
regulă, în „forţă poliţienească" de către elitele politice violente,
obediente unor „centre de putere” din afara cadrului naţional.
17
Vezi, pe larg, Ioan Muraru şi colectiv, Constituţiile române, Regia
Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1993.
244

Acestea o folosesc în acţiunile de schimbare socio-politică, în
folos propriu, acţionând în complicitate cu poliţia sau cu structurile
informative secrete ale statului, care-şi pierd, la rândul lor, caracterul
naţional. Sub presiunea ideologiei constructoare de stat, elitele mili-
tare se implică în politică.
▲ Elitele deţinătoare ale puterii politice consideră periculoase
sau impredictibile unele categorii ale „populaţiei" pentru instituţia
militară. De acea, ideologii construiesc norme socio-politice prin care
le îngreunează, mascat sau pe faţă, accesul în elitele militare, iar statul
– expresia juridică a puterii politice, creează elitelor militare obediente
un standard de viaţă ridicat, pentru a se identifica cu acesta şi a putea
fi utilizate în situaţii de criză.
▲ Armata este apreciată de către ideologi doar dacă este
capabilă, prin acţiuni de forţă, să îngusteze câmpul de manifestare a
violenţei în „societate". În acelaşi timp, puterea politică aflată în
pierdere de resurse de putere o reformează continuu pentru a putea
construi, pe structura corpului de comandă, un „guvern de rezervă"
sau chiar o „societate de refugiu" în situaţii-limită.
▲ În cadrul statului ideologic, conexiunile dintre factorul
politic (auto-intitulat „civil") şi factorul militar (armata) depind de
modul de structurare a raporturilor şi relaţiilor dintre comunitatea
politică şi ordinea politică. Ele sunt instabile, conducând, în conjuncturi
nefavorabile puterii politice, la intervenţia militarilor în politică şi la
„pretorianism”, în care armata se transformă în „decident politic”.
Practica politico-statală confirmă că, în interes naţional, militarii
trebuie să susţină orice ideologie non-violentă, care identifică „secu-
ritatea naţională” cu „securitatea naţiunii” şi construieşte strategii
pentru a preveni situaţiile în care ideologiile politice violente aduc
naţiunea în stare de criză.
▲ Orice stat ideologic este permanent preocupat de asigurarea
„ordinii publice”. De aceea, forţele de ordine publică sunt militarizate
şi supuse unui regim militar, pentru a putea acţiona, sub jurământul
depus faţă de puterea politică, împotriva oricărei mişcări sociale, consi-
derate „atentat contra puterii politice”.
Acestea sunt folosite pentru a reprima orice mişcare, chiar
politică,18 sub argumentul „ultraj”, „defăimare”, „tulburare a ordinii
18
Detalii, în Legea asupra organizării Poliţiei Generale a Statului,
Imprimeria Statului, Bucureşti, 1922.
245

publice”, „conspiraţie”. Prin astfel de argumente autorităţile politico-
statale instituie măsuri excepţionale, fără să ţină seama de voinţa
poporului (prin decrete, ordonanţe de urgenţă), codificate ca „stare de
urgenţă”, „stare de asediu” sau „stare de necesitate”. Astfel, forţele
de ordine publică sunt folosite împotriva oricăror acţiuni care pun în
pericol ordinea de stat, adică periclitează regimul politic, codificat, de
regulă, ca „pericol de stat”.
▲ Orice stat ideologic este permanent preocupat de cunoaşterea,
prin proceduri ascunse, secrete, a situaţiei existente în corpus-ul
social. De aceea, Serviciile de informaţii ale statului sunt construite
de puterea politică într-un sistem de instituţii, care au obligaţia de a
strânge, pe diverse căi, informaţiile necesare asigurării siguranţei şi
stabilităţii politico-statale. Toate statele construite de ideologi posedă
structuri profesionalizate de obţinere de informaţii şi de prevenire a
unor acţiuni îndreptate împotriva siguranţei statului, care au anexate
structuri pentru reprimarea oricăror mişcări sociale.19 Informaţiile sunt
folosite în luarea deciziilor politice şi administrative.
d) „Securitatea naţională” – ca securitate a statului ideologic

În contextul abordărilor de tip sistemic, care consideră statul –
adică sistemul socio-politic – ca domeniu de referinţă şi subiect în
relaţiile internaţionale, „starea de securitate naţională” este definită
în funcţie de stabilitatea entităţilor politico-statale naţionale şi de
sistemul de relaţii statornicite în plan regional şi universal.20 În funcţie
de natura relaţiilor socio-politice pe care statele au reuşit să le reali-
zeze, „securitatea” este percepută ca „pace internă“ (sau stabilitatea
şi echilibrul necesar organizărilor sociale pe care le administrează
sub sintagma „gestionării”) şi „pace internaţională” (sau relaţia de
echilibru şi stabilitate internaţională, în fapt, interstatală, orientate
spre prevenirea conflictelor şi cooperare între state).21
▲ Doctrinar (ideologic), valorile şi interesele protejate şi pro-
movate au fost circumscrise entităţilor politico-statale, deci statelor.
19
Vezi, Cristian Troncotă, Istoria serviciilor secrete româneşti, Editura
Ion Cristoiu, Bucureşti, 1999.
20
Dr. Mihail Ionescu, După hegemonie. Patru scenarii de
securitate pentru Europa de Est în anii ’90, Bucureşti, 1993, p. 34-35.
21
Vezi, România şi politica de alianţe, IRSI, 1993, p. 5.
246

De aceea, politicienii, dar mai ales militarii integraţi în instituţiile create
de ideologi, au considerat securitatea dependentă de o „constelaţie” de
circumstanţe, măsuri şi organizaţii capabile să prevină sau să neu-
tralizeze orice ameninţare sau pericol la adresa statului.22
Conceptualizarea sistemică a securităţii are ca elemente de
construcţie „circumstanţe”, „estimări”, „stare de fapt”, „ansamblu
de măsuri şi organisme” responsabile, iar ca subiect „entităţile”
politico-statale, definite prin norme juridice, alterate însă de impli-
carea ideologiilor în fundamentarea lor.
▲ Ideologii, care construiesc „securitatea” prin mărirea
statelor pe care le controlează şi le domină, aduc, în cele din urmă
statele la decădere, pentru că devin victimele propriei puteri, pe care
nu o mai pot controla. Când puterea devine globală, se dezintegrează
de la sine, întrucât natura puterii se revoluţionează, se redefineşte şi,
odată cu ea, securitatea redevine apanajul naţiunilor.23 Atâta timp cât
ideologii confundă, din interes, naţiunea cu statul, conceptul „secu-
ritate naţională” se referă, în fapt, la securitatea statului şi nu la
securitatea naţiunii.
▲ Ideologii şi „centrele de putere” pe care le construiesc sunt
nevoite să accepte, sub presiunea naţiunilor, că „securitatea” este
expresia modalităţilor concrete de manifestare a sociabilităţii, al
prevalenţei relaţiilor de cooperare faţă de cele de „tip confruntare”.24
Izvorul său lăuntric este reprezentat de nevoia de securitate, resimţită
de orice subiect generator de relaţii socio-politice. Însă, preocupările
vizând asigurarea securităţii sunt legate, istoriceşte, de bătălia continuă
dintre ideologi pentru reconstruirea socialului prin raporturi de putere,
dar şi de bătălia dintre naţiuni şi construcţiile mecanice – feudele şi
imperiile. De aceea, însăşi noţiunea securitate a însoţit îndeaproape
ideea şi acţiunea de forţă, de limitare a mijloacelor de forţă sau de
excludere a forţei din practica relaţiilor socio-politice, şi, pe cale de
consecinţă a celor sociale.
22
Maior Teodor Repciuc, Concepte de securitate – origini şi
sensuri, în „Revista trupelor de uscat”, nr. 1/1994, p. 58.
23
într-o lume în curs de mondializare, p. 29.
24
247

e) „Securitatea naţională”– ca raport de putere socio-politică
▲ Implicarea ideologilor în definirea „stării naţiunii” explică,
în bună măsură, diversitatea de concepte „securitate”. Ele sunt expresia
diferitelor baze teoretice prin care entităţile politico-statale şi-au
fundamentat măsurile şi dispozitivele de prezervare a propriei „sănătăţi
sociale”.25 Aceasta explică existenţa, în acelaşi timp, a conceptelor
„echilibrul de forţe” şi „descurajarea” (disuasiunea), ambele construite
mental şi acţional pe raporturi de forţă, deci din perspectivă ideologică.
▲ Toate conceptele impregnate de ideologii identifică drept
subiect entitatea politico-statală (statul). Ele stabilesc o ierarhie a
„puterilor”, în funcţie de capacitatea de impunere, de acceptare sau de
receptare a unui anumit tip de relaţii, definesc statul ca generator de
securitate sau victimă şi identifică drept mijloc de asigurare a „stării
de securitate” – forţa, în special forţa militară.
▲ Confruntarea între „social” şi „politic” în statornicirea
ordinii asumate de către umanitate continuă şi astăzi, în condiţiile
intensificării presiunilor pentru „globalizare”. Impunerea naţiunii ca
subiect al relaţiilor inter-naţionale se dovedeşte, însă, un proces social
sinuos, marcat de asperităţi şi chiar de confruntări, ca urmare a
neechivalenţelor pe care ideologiile le-au generat şi pe care le gene-
rează şi astăzi în conceptualizarea sintagmei „naţiuni unite”.
▲ Pentru ideologi, modificarea resurselor de putere ale statelor,
sub presiunea naţiunilor, înseamnă căutarea altor sensuri ale puterii,
care nu se pot desprinde de interesul partizan sau de grup socio-politic,
întrucât derivă din violenţă, bogăţie şi cunoaştere.26 De aceea, „securi-
tatea naţională” continuă să semnifice, în pofida realităţilor sociale, un
raport de putere socio-politică, iar naţiunile, prin corpus-ul generator de
valori sociale (poporul) sunt nevoite să continue lupta pentru existenţă
cu construcţiile socio-politice mecanice (feude şi imperii).
f) „Securitatea naţională” şi dreptul naţiunilor la securitate

Naţiunile, ca organizări sociale, au dreptul la „securitate” aşa
cum au dreptul la existenţă, întrucât „securitatea naţiunilor” are ca fun-
dament necesităţile sociale şi nu interesele grupurilor socio-politice.27
25
Idem., p. 373-376.
26
27
248

Toate naţiunile au necesităţi comune, dar şi necesităţi specifice,
în funcţie de modalităţile de procesare a informaţiilor sociale cerute de
gestionarea genezei şi patriei. De aceea, securitatea fiecărei naţiuni
este în interesul naţiunilor vecine şi al tuturor naţiunilor pământului şi
se realizează în cadrul „securităţii comune”.
▲ Dreptul la „securitate” este subsumat „dreptului ginţilor”,
iar recunoaşterea acestuia de către construcţiile socio-politice meca-
nice este o necesitate a umanităţii. Construirea acestui drept impune
depăşirea modelelor ideologice de gândire prin care securitatea este
concepută ca un sistem de relaţii între statele care comunică prin
intermediul ideologilor şi grupurilor socio-politice care deţin puterea
politică în numele naţiunilor pe care le administrează.
▲ Recunoaşterea naţiunii ca subiect de drept în relaţiile inter-
naţionale (între naţiuni) devine chintesenţa acţiunilor sociale prin
care omul va fi capabil să construiască o singură „lume”, alcătuită
din unităţi organice ale procesualităţii sociale. Acest proces social
complex elimină starea de „victime eterne” pentru naţiuni faţă de
construcţiile mecanice, previne „stare de insecuritate” generalizată,
precum şi situaţiile de criză în care naţiunile sunt aduse prin acţiunile
politice constructoare de raporturi de putere. Misiunea de a construi
securitatea fiecărei naţiuni revine poporului, prin statul naţional.
▲ Dreptul unei naţiuni la „securitate” impune, cu necesitate,
recunoaşterea de către construcţiile socio-politice mecanice (feude
sau imperii) a dreptului la autodeterminare a fiecărei naţiuni, precum
şi a suveranităţii statului naţional, ca fundamente ale organizării şi
funcţionării dezirabile a omenirii. În acest context, cultura are un rol
fundamental, întrucât, din perioada genezei şi până astăzi, a permis
naţiunilor să supravieţuiască în faţa presiunilor construcţiilor socio-
politice mecanice şi le-a asigurat acestora identitatea în procesualitatea
socială.28
▲ Fiecare naţiune are, în mod egal, dreptul la „securitate”.
Aceasta semnifică dreptul de a-şi construi şi trăi viaţa conform cu
tradiţiile proprii, de a-şi apăra geneza şi patria, de a-şi construi viitorul
şi de a educa oamenii cu competenţe profesionale şi socializante şi, mai
ales, tinerele generaţii, excluzând, în mod natural, orice violare a
drepturilor fundamentale ale fiinţei umane, ca fiinţă socială.
28
Apud, Catherine Durandin, Istoria românilor, p. 193.
249

SECŢIUNEA A II-A
PROCESELE SOCIALE DEFINITORII
PENTRU „STAREA DE SECURITATE A NAŢIUNII”
a) Democraţia – ca „stare de securitate” a naţiunii

Omul, ca fiinţă socială, nu-şi poate manifesta libertatea decât în
mediul social construit şi amenajat, atât securitatea individuală, cât şi
securitatea comună trebuie înţelese ca securitate socială.29
▲ Naţiunea creează mediul social prin care democraţia este
transpusă de la popor la „comunitate” şi la organizaţii, obligând
statul să accepte principiul guvernării prin popor. Astfel, „puterea”
naţiunii nu este coercitivă, ca în cazul construcţiilor mecanice, întrucât
funcţia ei gestionară generează necesităţi de cooperare şi conlucrare
între procesorii de informaţii sociale (oameni şi organizaţii).
▲ „Starea de securitate” se construieşte procesual-organic pe
fundamentul „puterii economice”, „puterii militare”, „puterii umane”,
„puterii mediatice” etc., expresii ale capacităţii de procesare perfor-
mantă a informaţiilor sociale. Toate aceste „puteri” sunt construite
prin procesorii de informaţii pentru a conferi naţiunii capacitatea de a
se opune tendinţelor expansioniste şi agresiunilor informaţionale ale
„centrelor de putere”, care vizează, în final, capacitatea de repro-
ducere a naţiunii.
▲ „Starea de securitate” conferă naţiunii capacitatea de a se
reproduce performant ca organizare socială şi unitate socială cu sens,
în modalităţi favorabile reproducerii oamenilor şi care nu afectează
alte naţiuni, organizări socio-politice sau organizaţii transnaţionale
ori „centre de putere”.30 Astfel, naţiunea se dezvoltă ca societate civilă,
care-şi construieşte securitatea prin puterea socială pe care o conferă
oamenii şi organizaţiile.31
▲ Realizarea „stării de securitate” impune elaborarea unor
strategii naţionale. Acestea sunt construite şi utilizate de fiecare
naţiune pentru a fiinţa şi a se afirma în condiţii securizante, se funda-
mentează prin acţiuni sociale şi se realizează prin organizaţiile cu
funcţii explicite.
29
30
31
G.D. Iscru, Naţiune, naţionalism, românism, p. 23-24.
250

b) Modalităţi procesual-organice de construire a „stării de
securitate”
Perenitatea unei naţiunii, ca organizare socială, este consecinţa
întreţinerii capacităţii de valorificare a proceselor sociale organizante
prin care îşi construieşte organizaţiile necesare producerii resurselor
informaţionale, energetice şi umane şi utilizării acestora în funcţie de
necesităţile sociale.32
1. Producerea şi utilizarea de resurse în funcţie de necesităţi

▲ Resursele naţiunii sunt conştientizate, printr-un continuu
proces de socializare, ca „nevoi sociale” şi devin „nevoi naţionale”, ca
„nevoi de trebuinţă”, dar şi „nevoi de satisfacţie”. Expresia „vizibilă”
a acestei capacităţi este ceea ce economiştii numesc „economie
sănătoasă”, al cărui scop evident este „de a produce bunuri, de-a oferi
în mod efectiv servicii şi de a distribui veniturile rezultate de-aici într-o
manieră acceptabilă din punct de vedere economic”.33
▲ Principala avuţie a unei naţiuni o constituie resursele umane
(„creerele” şi inteligenţa). „Starea de securitate” a fiecărei naţiuni este
dependentă de capacitatea organizaţiilor cu funcţii explicite de a preveni
presiunile forţelor centrifuge ale aşa-numitei „economii mondiale” care
subminează legăturile organice ce-i unesc pe oameni, ca fiinţă socială
(geneza şi patria).
▲ „Bătălia pentru resurse” este o bătălie acerbă şi continuă
între organizările sociale – naţiunile –, care produc resursele prin
popor şi construcţiile mecanice – imperii sau feude –, care „pândesc”,
construiesc politici agresive, şi, în conjuncturi geopolitice favorabile,
deposedează naţiunile de resurse. Practica politico-statală confirmă că
această bătălie este pierdută numai de naţiunile incapabile să dezvolte
capacităţi performante de procesare socială a informaţiilor prin care să
contracareze ideologiile constructoare de raporturi de putere.34
32
33
binele omului, 1997, p. 21.
34
Robert B. Reich, Munca naţiunilor, Editura Paideea, Bucureşti,
1996, p. 9.
251

2. Întreţinerea şi reconstruirea spiritului de comunitate
„Starea de securitate” a unei naţiuni este expresia şi consecinţa
capacităţii acesteia a produce socializări private şi publice capabile să
genereze competenţe profesionale şi sociale care să menţină şi să
dezvolte funcţia integratoare a naţiunii.
▲ Definitorii în asigurarea „stării de securitate” ca „stare de
comunitate”, deci de organizare socială cu caracter integrator, sunt
procesorii de informaţii sociale (elitele sociale), pe care-i construieşte
şi-i întreţine naţiunea. Acţiunile sociale cu caracter integrator asigură
continuitatea naţiunii în timp şi spaţiu şi mobilizează corpus-ul generator
de valori sociale (poporul), cu suportul său etnic („etnicul fondator”),
pentru realizarea întregului naţional.
▲ Indicatorul relevant al „stării de securitate” este identitatea
naţională, generată şi exteriorizată printr-un complex de sentimente,
mentalităţi şi credinţe, care-i conferă naţiunii satisfacţia de a fi „ea
însăşi”. De aceea, nevoia de identitate şi de afirmare a acesteia este
vizibilă mai ales în situaţiile dificile în care se poate afla o naţiune sau
în situaţii-limită, marcate de agresarea funcţiilor productivă şi gestio-
nară de către construcţiile socio-politice mecanice (feude şi imperii).35
▲ Perenă în acest proces social rămâne „conştiinţa de sine”,
întreţinută şi reconstruită prin procesări simbolice în funcţie valorile
şi de necesităţile sociale. Prin conştiinţa de sine, naţiunea îşi
reconstruieşte capacitatea de a opune rezistenţă la presiunile infor-
maţionale care nu sunt compatibile cu propriile simboluri, de a întări
sentimentul apartenenţei oamenilor la mediul social spiritualizat şi de
a întreţine procesele sociale care clădesc ansamblul de caracteristici şi
însuşiri care disting oamenii de aceeaşi origine etnică, pe cei care au
istorie comună şi o limbă comună.
3. Gestionarea prin acţiuni sociale a necesităţilor sociale

▲ Funcţia gestionară are rol decisiv în conservarea „conştiinţei
de sine” şi în apărarea „casei naţiunii”, deci în construirea şi men-
ţinerea „stării de securitate” generatoare de cultură şi civilizaţie.
Numai statul naţional serveşte naţiunea, generând atât sentimentul, cât
şi certitudinea că aceasta este mediul social cel mai favorabil
oamenilor, în interiorul căreia aceştia devin producători de cultură,
deci de civilizaţie.
35
252

▲ „Starea de securitate” a naţiunii este exprimată vizibil de
capacitatea de gestionare a necesităţilor sociale prin acţiuni sociale.
Ea se construieşte prin strategii de gestionare eficiente, ca
apanaj al statului naţional şi al organizaţiilor cu funcţii gestionare, care
transced orice abordare ideologică.
▲ Statul naţional gestionează naţiunea în „stare de securitate”
prin acţiuni sociale, care-i conferă puterea să-şi întreţină nevoile de
gestionare publică. Pe acest temei, statul naţional este obligat să edifice
cadrul politico-juridic şi administrativ ce defineşte regulile de organizare
socială şi normele de guvernământ care stau la baza deciziilor ce privesc
„treburile comune”36 (rei publica).
▲ Statul naţional gestionează naţiunea în „stare de securitate”,
deci asigură securitatea individuală şi colectivă dacă este capabil să
descurajeze comportamentele indezirabile din punct de vedere social,
periculoase pentru oameni şi naţiune şi să asigure serviciile de interes
comun. Aceste nevoi impun acţiunea conştientă a resurselor umane
specializate în probleme de organizare şi conducere.37
c) Expresiile procesuale ale „stării de securitate” a naţiunii

Capacitatea de procesare socială a informaţiilor fiind în devenire,
naţiunile nu sunt şi nu pot fi statice, întrucât sunt organizări sociale
dinamice, aflate în „stări departe de echilibru”.38 Definitorii pentru
devenirea unei naţiuni sunt continuitatea, adică succesiunea în timp a
generaţiilor pe suportul organic al genezei, şi conservarea spaţiului de
vieţuire (patria) sau „casa naţiunii”, ca spaţiu social amenajat.
1. Continuitatea naţiunii
Continuitatea – noţiune prin care filosofiile explică socialul –
este expresia şi consecinţa capacităţii naţiunii de a se menţine în
stări de relativă securitate, pe fundamentul întreţinerii unei anumite
configuraţii a proceselor sociale organizante care permit reproducerea
sa performantă.39
▲ „Continuitatea” este expresia capacităţii naţiunii de a-şi repro-
duce permanent, chiar şi în situaţii dificile, capacitatea funcţională.
36
37
Dimitrie Gusti, Sociologia naţiunii şi a războiului, p.7.
38
39
Vezi, pe larg, Lucian Culda, Sociologia procesual-organică.
253

Aceasta întreţine oamenilor care se raportează la naţiune sentimentul
propriei securităţi, exprimat prin acceptarea şi promovarea valorilor
sociale pe care mediul social construit este capabil să le genereze.
▲ „Continuitatea” unei naţiuni se defineşte ca fundament al
„stării de securitate”, întrucât întreţine conexiunile procesuale
necesare propriei reproduceri. Acestea sunt identificabile pe planul:
capacităţii de a produce şi utiliza resursele, de a-şi gestiona propriile
valori şi interese conştientizate ca nevoi naţionale, de a-şi asigura
stabilitatea şi omogenitatea, de a se adapta la presiunile interne şi
externe care agresează organizaţiile pe care le înglobează, de a rezista
la concurenţa şi provocările proceselor sociale evolutive şi de a
preveni şi anihila pe cele distructive sau dezorganizante.
▲ Continuitatea în timp a naţiunii se realizează prin popor,
adică prin corpus-ul generator de valori sociale. Prin popor, ca
expresie a capacităţii lui de a-şi manifesta puterea (democraţia), naţiunea
îşi conservă şi îşi dezvoltă funcţiile şi întreţine statul, care gestionează
public necesităţile sociale exprimate de nevoia de continuitate.
2. Conservarea spaţiului naţional

Orice naţiune se menţine în „stare de securitate” dacă este
capabilă să-şi folosească liber spaţiul de vieţuire şi să asigure
libertatea socială a oamenilor şi organizaţiilor, necesară susţinerii
capacităţii funcţionale.40
▲ Spaţiul naţional conferă organizaţiilor cu funcţii gestionare
fundamentul social necesar dezvoltării proceselor sociale care au
rolul de a menţine, consolida şi întreţine funcţiile naţiunii. În acest
spaţiu, poporul întreţine competenţele profesionale şi socializante,
creează bogăţie (avuţie) prin acţiuni sociale care satisfac trebuinţele de
resurse, de comunitate şi de protecţie în faţa agresiunilor.
▲ „Conştiinţa spaţiului”, prezentă peren la fiecare naţiune,
constituie suportul organic al acţiunilor sociale ale oamenilor şi
organizaţiilor cu funcţii gestionare şi susţine demersurile privind
armonizarea hotarelor socio-politice cu cele etnice, pe fundamentul
„mătcii” şi „frontierei”, în raport cu necesităţile sociale. Astfel,
spaţiul naţional devine indicator de evaluare a tuturor manifestărilor
unei naţiuni în istorie şi se conservă în memoria socială ca element
definitoriu al identităţii naţionale.
40
Vezi, pe larg, Daniel Cohen, Bogăţia lumii, sărăcia naţiunilor,
p. 38.
254

▲ În raport cu spaţiul, orice naţiune are sentimentul şi
certitudinea că este în „stare de securitate” dacă, prin popor, ca
expresie a puterii acestuia (democraţia), îşi menţine „matca” şi
„marginile”. Fiecare naţiune îşi conservă matca – simbolul identităţii
naţionale, dar şi marginile – construite prin succesiune de generaţii pe
suportul etnicului fondator – şi împiedică ideologii sau construcţiile
socio-politice mecanice (feudele şi imperiile) de a-l transforma în
spaţiu politico-statal, marcat prin frontiere artificiale.41
d) Expresiile organice ale „stării de securitate” a naţiunii

Expresiile organice ale „stării de securitate” a naţiunii sunt, pe
fond, capacităţile de conservare şi afirmare a conştiinţei şi identităţii
naţionale, precum şi menţinerea capacităţii de reproducere.42
1. Conservarea conştiinţei naţionale

▲ „Starea de securitate” a unei naţiuni este susţinută de
capacitatea de conservare a conştiinţei naţionale, exprimată prin
naţionalism. Acesta este procesul social menţinut şi dezvoltat pe
fundamentul acţiunilor sociale productive, gestionare şi integratoare
care definesc capacitatea fiinţei umane, ca fiinţă socială, de a se raporta
peren la geneză şi la patria în care fiinţează.
▲ „Naţionalismul” este un proces social peren, specific
tuturor naţiunilor şi expresie a conştiinţei naţionale, constituită pe
fundamentul „genezei”. Acesta se construieşte şi se reconstruieşte,
exclusiv în funcţie de necesităţile sociale, prin oamenii cu competenţe
profesionale şi socializante şi prin organizaţiile cu funcţii integratoare,
printr-un continuu proces de socializare.
▲ Numai naţiunile, prin corpus-ul generator de valori sociale
(poporul) şi prin organizaţiile socializante sunt capabile să menţină
naţionalismul în „stare naturală”, deci ca proces social. Forţa sa
spirituală irezistibilă trebuie folosită, prin acţiuni sociale, doar în
contextul în care naţiunea este agresată, „starea de securitate” este
afectată de construcţiile mecanice – feude sau imperii – şi este nevoie
de reclădirea unităţii naţiunii pe fundamentul puterii poporului (demo-
craţia) şi în jurul statului naţional.
41
Ilie Bădescu, Fenomenul frontierei europene. O definiţie preli-
minară, în Sociologia şi Geopolitica frontierei, vol. I, p. 2.
42
255

2. Conservarea identităţii naţionale
▲ Identitatea naţională este simbol şi indicator al „stării de
securitate”, întrucât orice naţiune tinde să-şi afirme permanent
propria imagine şi propria identitate. Promovarea şi protejarea
acestora depind de procesele sociale productive, integratoare şi ges-
tionare care asigură continuitatea naţiunii în timp şi spaţiu. Definitorie
în acest proces social de conservare a identităţii naţionale este cultura,
suportul spiritual pe care naţiunile trebuie să-l folosească astăzi pentru
a face faţă presiunilor noilor imperii.43
▲ „Identitatea naţională” se defineşte şi un indicator al capa-
cităţii fiecărei naţiunii de a stabili şi menţine relaţii de conlucrare şi
parteneriat cu celelalte naţiuni, precum şi al raporturilor dintre
naţiuni şi organizările socio-politice generate de „centrele de putere”
(„statele de dominaţie”). De aceea, în construirea şi întreţinerea
„stării de securitate”, capacitatea de menţinere a naţiunii ca unitate
socio-culturală este definitorie.
▲ Conservarea identităţii naţionale este premisa şi consecinţa
definirii „stării de securitate” a unei naţiuni, relevată prin capa-
citatea poporului de a întreţine, prin acţiuni sociale, procesele
sociale organizante. În acest proces social complex şi continuu, rolul
fundamental îl au procesorii de informaţii – oamenii cu competenţe
profesionale şi socializante şi organizaţiile cu funcţii explicite. Aceştia
fiinţează şi funcţionează pe fundamentul necesităţilor sociale care afirmă
identităţile comunităţilor sociale integrate organic în naţiune şi
conservă ceea ce, generic, poartă numele de identitate naţională.44
3. Menţinerea capacităţii de reproducere

▲ „Starea de securitate” oferă naţiunii capacitatea de a
procesa continuu informaţiile sociale, prin organizaţiile cu funcţii
productive, integratoare şi gestionare. Necesităţile sociale obligă
procesorii de informaţii să-şi modifice succesiv funcţionalitatea şi să
genereze acţiuni sociale, care au ca finalitate reproducerea succesivă a
oamenilor, organizaţiilor şi a naţiunii, ca organizare socială.
▲ Capacitatea de reproducere a oamenilor şi a organizaţiilor
oferă acestora atât sentimentul, cât şi certitudinea că interesele lor
43
John Naisbit, Megatendinţe, Editura Politică, Bucureşti, 1989,
p.125.
44
John Kennet Galbraith, Societatea perfectă. La ordinea zilei: binele
omului, p. 11.
256

sunt echivalente cu interesele naţiunii. Fiecare naţiune ajunge la
„starea de securitate” numai dacă „se reproduce”45 performant, adică
dacă este capabilă, prin organizaţiile cu funcţii reproductive, să se
adapteze la procesele sociale care întreţin securitatea socială, să fie
competitivă în cele mai relevante şi per-formante domenii (îndeosebi
în domeniul economic), să identifice agresiunile sociale, să le prevină
prin acţiuni sociale şi să le contracareze în modalităţi care să nu-i
afecteze capacitatea funcţională şi organizaţională.
▲ Expresia capacităţii de reproducere este conservarea şi
dezvoltarea modalităţilor de producere şi de utilizare a resurselor, de
gestionare, prin acţiuni sociale, a propriilor valori şi interese şi de
conservare a identităţii pe suportul „genezei” şi în cadrul „patriei”.
Aceasta conferă naţiunii suportul social („puterea”), exprimată
prin popor (democraţia), de a produce şi utiliza resurse informaţionale,
energetice şi umane necesare pentru a preveni presiunile antinaţionale
(supranaţionale sau transnaţionale), dar şi pentru construirea şi men-
ţinerea structurilor gestionare necesare apărării împotriva agresiunilor
directe ale „centrelor de putere” sau ale construcţiilor socio-politice
înglobante (supranaţionale sau transnaţionale).
e) „Starea de securitate a naţiunii” – expresia capacităţii de

protecţie în faţa agresiunilor
„Starea de securitate” a naţiunii poate fi întreţinută numai prin
acţiunea permanentă a organizaţiilor cu funcţii de cunoaştere şi
contracarare a ameninţărilor şi agresiunilor socio-politice.46
1. Protecţia prin cunoaşterea şi contracararea ameninţărilor
(pericolelor)
▲ Fiecare naţiune îşi construieşte capacităţi (organizaţii)
informaţionale, capabile să utilizeze informaţia, printr-o strategie
construită de popor la nivel naţional, cu caracter public sau secret.
Acestea sunt vitale pentru identificarea şi prevenirea presiunilor
expansioniste (de acaparare) ale imperiilor („centrelor de putere”) sau
ale celor distructiviste (de fărâmiţare) ale construcţiilor mecanice de
tipul feudelor. 47
45
Lucian Culda, Posibilităţile de scientizare a concepţiilor de secu-
ritate, în „Noua Revistă Română”, Serie nouă, nr. 1-2 / 1997, p.145.
46
47
Vezi, Henri Cathala, Epoca dezinformării, Editura Militară,
Bucureşti, 1991.
257

▲ Pentru a face faţă războiului informaţional desfăşurat de
„centrele de putere”, statul naţional întreţine organizaţii specializate
de cunoaştere şi prevenire a agresiunilor. Acestea sunt numite
generic structuri informative sau servicii de informaţii), ca instituţii
specializate capabile să obţină informaţia cu relevanţă securitatea
naţiunii. Serviciile de informaţii îşi menţin raţionalitatea pentru care
au fost create, dacă sunt construite, în interesul naţiunii, ca servicii
publice.
▲ Poporul, prin puterea sa (democraţia), integrează toate
structurile informative ale statului naţional în „comunitatea infor-
mativă”, căreia-i conferă statutul de organizaţie gestionară în slujba
naţiunii. Prin aceasta sunt prevenite tendinţele unor grupuri socio-
politice ineficiente, violente sau obediente unor „centre de putere” de
a controla şi a subordona capacitatea informativă a statului naţional şi
a o folosi în interes propriu sau în interesul unor „centre de putere”.
2. Protecţia prin prevenirea şi contracararea violenţei socio-

politice
Istoria politico-statală confirmă faptul că naţiunea, în demersurile
sale perene de a-şi asigura „starea de securitate”, nu este ferită de vio-
lenţa generată de ideologiile care se confruntă mereu pentru a construi
puterea politică.
▲ Prin puterea poporului (democraţia), naţiunea îşi construieşte
organizaţii gestionare pentru a preveni şi contracara violenţa puterii
politice (violenţa „de sus”), marcată prin tiranie, dictatură, des-
potism şi autoritarism. Acestea sunt necesare, întrucât violenţa puterii
politice generează o reacţie violentă a socialului (violenţa „de jos”),
individualizată prin mişcări sociale (răscoale, revoluţii), care afectează
capacitatea funcţională a naţiunii şi, pe cale de consecinţă, capacitatea
de reproducere.
▲ În acest demers, funcţia de protecţie revine organizaţiilor
militare (armatei) sau forţelor armate, ca principala instituţie cu
funcţie de prevenire a oricăror forme de violenţă politică. Prin
menţinerea raţiunii privind gestionarea instrumentelor de violenţă şi de
prevenire a violenţei în societate,48 organizaţiile militare sunt capabile
să se situeze în afara oricărui „joc politic”, să prevină politizarea
48
Marian Zulean, p. 45.
258

(ideologizarea) elitelor militare şi a întregului corpus militar şi să
funcţioneze exclusiv din necesităţi de gestionare publică a instrumen-
telor de violenţă, ca instituţii naţionale.
3. Protecţia prin apărarea naţiunii în faţa agresiunilor

politico-militare ale „centrelor de putere”
În devenirea lor, naţiunile nu dezvoltă tendinţe agresive, expan-
sioniste, precum imperiile, însă au fost mereu obligate să se apere
împotriva agresiunilor politico-militare ale „centrelor de putere”,
declanşate cu scopul declarat sau ascuns de a controla, a-şi însuşi
resursele naţiunilor. În limbajul politico-militar acestea sunt denumite
războaie de apărare.
▲ Organizaţiile cu funcţii de apărare au rolul de a identifica,
preveni şi respinge agresiunile (pericolele) politico-militare iniţiate
şi declanşate de construcţiile socio-politice mecanice – feudele şi
imperiile, prin care acestea atentează la suveranitatea, integritatea şi
unitatea naţiunii. O astfel de misiune este posibilă numai dacă
poporul este capabil să le confere statutul de instituţii democratice, să
le înzestreze cu capacităţi prevenire şi de respingere a agresiunilor
politico-militare, să le ferească de ideologii şi de clientelismul politic.
▲ Organizaţiile cu funcţii de apărare susţin şi întreţin „starea
de securitate” a naţiunii în contextul în care, pe timpul producerii
agresiunilor politico-militare, sunt capabile să garanteze atributele
statului naţional (suveranitate şi independenţă), dar şi „ordinea
constituţională” fundamentată prin Constituţie. Ele sunt obligate să
se subordoneze exclusiv voinţei poporului pentru garantarea suve-
ranităţii, independenţei şi unităţii statului, a integrităţii teritoriale a
ţării şi a democraţiei constituţionale, să prevină statutul de instrument
şi resursă de putere politică şi să se menţină „în slujba naţiunii”.
f) Statul naţional şi gestionarea naţiunii în „stare de securitate”

Gestionarea naţiunii în „stare de securitate” este expresia capa-
cităţii statului naţional de a sprijini şi promova democraţia, ca „putere a
poporului”, şi de a acţiona, prin instituţiile create şi întreţinute, exclusiv
în folosul propriei naţiuni.49
„Starea de securitate” a naţiunii impune o discontinuitate majoră:
trecerea de la gestionarea indirectă, ideologică, la cea scientizată. De
49
259

aceea, în locul doctrinelor politice, ca modalitate ideologică de gândire,
se impune folosirea sintagmei „strategii de gestionare”.50
▲ Statul naţional administrează (gestionează) naţiunea şi nu
puterea, numai dacă instituţiile create se definesc ca instituţii sociale,51
în esenţă, organizaţii cu funcţii gestionare, şi asigură guvernarea
numai pe bază de lege, ca expresie a puterii poporului (democraţia) şi
a „voinţei naţionale”. Instituţiile naţionale cu funcţii explicite iniţiază
legile cerute de necesităţile sociale şi gestionează aplicarea lor.
▲ Misiunea statului naţional este guvernarea (gestionarea)
naţiunii în „stare de securitate”, prin cunoaşterea, prevenirea şi contra-
cararea agresiunilor sociale şi apărarea naţiunii în caz de agresiune.
Statul naţional are menirea de „a gestiona" procesele sociale
productive şi de a asigura conexiunile cu cele integratoare, pentru ca
naţiunea să se menţină ca unitate socială în diversitatea procesualităţii
sociale şi să-şi dezvolte capacităţile de a face faţă presiunilor ideo-
logiilor violente şi ale „centrelor de putere”.
▲ Gestionarea naţiunii în „stare de securitate” este, deci,
expresia capacităţii statului naţional de a obiectiva şi socializa
puterea politică şi de a crea şi aplica normele juridice, precum şi
formele şi limitele de exprimare politică, ce sunt predeterminate prin
norme juridice.52 Aceasta se realizează cu ajutorul instituţiilor naţionale,
al căror fundament de putere este capacitatea de procesare socială a
informaţiilor. Gestionarea revine autorităţilor naţionale, subordonate
puterii poporului (democraţia).53
Concluzie:
„Starea de securitate” a naţiunii este expresia puterii poporului
(democraţia), construită pe „dreptul ginţilor” şi pe capacitatea de a
menţine naţiunea în „stări departe de echilibru” necesare asigurării
continuităţii în timp, (succesiunea de generaţii), conservării spa-
ţiului de vieţuire („patria” sau „casa naţiunii”) – ca spaţiu amenajat
social, conservării conştiinţei şi identităţii naţionale şi întreţinerii
capacităţilor de reproducere în cadrul „patriei”.
50
p. 11.
51
52
Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I,
Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996, p. 21.
53
p. 236-237.
260

SECŢIUNEA A III-A

1. Noţiunea securitate, utilizată din epoca de geneză a
naţiunilor, exprimă starea (situaţia) rezultată din acţiunea proceselor
sociale organizante, ce semnifică pace, calm, lipsă de primejdii, a fi la
adăpost de orice pericol, a fi în siguranţă, de a avea sentimentul
generator de încredere, linişte, protecţie, apărare în faţa unui pericol
sau lipsa unui pericol şi certitudinea că valorile şi interesele sunt
protejate în faţa oricăror ameninţări sau agresiuni.
2. Abordarea problemei securităţii naţiunilor trebuie să pornească
de la cunoaşterea mediului intern şi internaţional de securitate şi a
agresiunilor la adresa naţiunilor, de la înţelegerea binomului „ordine-
dezordine” – expresie a bătăliei între „naţional” şi „transnaţional”, a
efectelor fenomenului „globalizare”, a modalităţilor de difuzare a in-
formaţiei în aşa-numita „societate post-industrială”, a noilor concepte
în producţie, a efectelor revoluţiei tehnico-ştiinţifice, a noilor evoluţii
în politică, a noului război împotriva naţiunilor, iniţiat de forţele provo-
catoare, ideologii, construcţiile socio-politice şi „centrele de putere”.
3. Ideologii percep „securitatea naţională” doar ca raport de
putere în cadrul relaţiilor internaţionale (interstatale), care asigură
echilibrul de putere rezultat al acţiunilor „omului politic”, a gru-
purilor socio-politice (partidele politice) şi a sistemelor socio-politice
(statele ideologice) şi, ca stare, de sănătate, de integritate fizică şi
psihică a acestora, subsumate sistemului socio-politic (statul) pe care-l
construiesc. Aceasta este exprimată prin sistemul de legi, instituţii şi
acţiuni politice destinate prevenirii riscurilor la care este expus
sistemul şi prin măsurile de protecţie al acelor oameni sau grupuri
socio-politice care realizează resurse în beneficiul puterii politice sau
nu atentează la puterea politică.
4. Ideologic, administratorii „stării de securitate naţională” sunt
factorul politic (ideologii, politicienii şi partidele politice) şi „forţele
armate” – ca instituţii ale statului ideologic, care asigură integrarea
socio-politică şi coeziunea sistemului socio-politic, comensurată prin
gradul de interacţiune politică mutuală, întemeiată declarativ, prin con-
simţământ, şi ascuns, prin coerciţiune sau prin modalităţi de integrare
261

politică ce au ca fundament disciplina, adică alinierea doctrinară la
directivele şi imperativele puterii politice sau „conformitatea” pe baze
de interese.
5. Ca securitate a statului ideologic, „securitatea naţională”
semnifică securitatea sistemului socio-politic, fiind definită în funcţie
de stabilitatea entităţilor politico-statale şi de sistemul de relaţii sta-
tornicite în plan regional şi universal şi semnificând „pace internă“
(sau stabilitatea şi echilibrul necesar organizărilor sociale pe care le
administrează sub sintagma „gestionării”) şi „pace internaţională”
(sau relaţia de echilibru şi stabilitate internaţională, în fapt, interstatală,
orientate spre prevenirea conflictelor şi cooperare între state).
6. Naţiunile ajung şi se menţin în „stare de securitate” numai
dacă sunt capabile să conserve dreptul ginţilor, fundamentat pe
satisfacerea necesităţilor sociale comune şi specifice organizărilor
sociale şi pe capacitatea de gestionare a genezei şi patriei, şi nu pe
interesele grupurilor socio-politice.
7. „Starea de securitate” a naţiunii este exprimată prin
democraţie, întrucât numai poporul, prin puterea sa, este capabil să
menţină naţiunea în „stări departe de echilibru” prin construirea şi
reconstruirea echilibrului social între cele trei funcţii ale naţiunii
(productivă, gestionară şi integratoare), printr-un complex de procese
sociale organizante, evolutive, în care se implică oamenii cu compe-
tenţe profesionale şi socializante şi organizaţiile cu funcţii explicite,
prin acţiuni sociale ce depăşesc orice abordare de tip ideologic.
8. Modalităţile procesual-organice de construire a „stării de
securitate” sunt producerea şi utilizarea de resurse în funcţie de
necesităţi, întreţinerea şi reconstruirea „spiritului de comunitate” şi
gestionarea prin acţiuni sociale a necesităţilor sociale. Rolul funda-
mental în aceste acţiuni sociale îl au organizaţiile gestionare care
întreţin sentimentul şi certitudinea că mediul social conferă oamenilor
capacitatea de a produce cultură, deci civilizaţie.
9. Expresiile procesuale ale „stării de securitate” a naţiunii sunt
continuitatea, adică succesiunea în timp a generaţiilor pe fundamentul
genezei– care asigură capacitatea neîntreruptă a procesorilor de
informaţii de a menţine legăturile organice între geneză şi patrie,
derularea permanentă a acţiunilor sociale, întreţinerea proceselor de
socializare a oamenilor în interiorul organizaţiilor cu funcţii explicite,
utilizarea informaţiilor sociale în decizii sociale, şi conservarea
262

spaţiului de vieţuire (patria) sau „casa naţiunii”, ca spaţiu social
amenajat, definit prin popor, prin puterea poporului (democraţia).
10. Expresiile organice ale „stării de securitate” a naţiunii sunt
conservarea conştiinţei şi identităţii naţionale şi menţinerea capacităţii
de reproducere, pe fundamentul cărora naţiunea este capabilă să
menţină, să dezvolte şi să diversifice modalităţile de producere şi de
utilizare a resurselor, să întreţină „spiritul de comunitate” şi să-şi
asigure protecţia în faţa agresiunilor la adresa patriei.
11. „Starea de securitate a naţiunii” este expresia capacităţii de
protecţie şi apărare în faţa agresiunilor. Aceasta presupune şi impune
cunoaşterea şi contracararea ameninţărilor şi stărilor de pericol prin
organizaţii specializate, capabile să utilizeze informaţia ca resursă de
putere a poporului, prevenirea şi contracararea violenţei social-politice
– prin organizaţii gestionare capabile să prevină şi să contracareze
violenţa puterii politice (violenţa „de sus”) marcată de tiranie, dicta-
tură, despotism şi autoritarism, şi apărarea naţiunii în faţa agresiunilor
politico-militare ale „centrelor de putere”.
12. Rolul fundamental în gestionarea naţiunii în „stare de
securitate” revine statului naţional, singura modalitate ideologică de
gestionare publică, capabilă să ofere soluţii sociale la orice situaţie
critică şi să evite producerea crizelor sociale. Prin aceste soluţii este
gestionată reproducerea naţiunii în cadrul unor strategii de securitate a
naţiunii, degrevate de orice abordare ideologică.

1. Cine are interes de a reinventa problematica securităţii naţiunii
şi cel rol au ideologiile transnaţionale şi antinaţionale în acest demers?
2. Ce relevanţă socială are mediul intern şi internaţional de secu-
ritate în planul întreţinerii securităţii naţiunilor?
3. Cum percep ideologii şi „omul politic” securitatea naţională?
4. Cine sunt administratorii stării de securitate naţională din
perspectiva gândirii şi acţiunii ideologice?
5. Ce semnificaţie are securitatea statului ideologic şi cum se
manifestă aceasta în planul securităţii sistemului socio-politic?
6. Prin ce procese sociale ajunge o naţiune la „starea de secu-
ritate” şi ce semnificaţie are în acest sens capacitatea de gestionare a
genezei şi patriei?
263

7. Ce conexiune organică există între „starea de securitate” şi
„democraţie” şi cel rol au în acest proces „stările departe de echilibru”?
8. Care sunt modalităţile procesual-organice de construire a
„stării de securitate” a naţiunii?
9. Care sunt expresiile procesuale şi organice ale „stării de
securitate”?
10. Ce rol are statul naţional în gestionarea naţiunii în „stare de
securitate”?
1. Aurelian Bondrea, România la începutul secolului XXI. Starea
naţiunii 2004, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2004.
3. Constantin Păunescu, Agresivitatea şi condiţia umană, Editura
Tehnică, Bucureşti, 1994.
6. G.D. Iscru, Naţiune, naţionalism, românism, Casa de Editură şi
7. Robert B. Reich, Munca naţiunilor, Editura Paideea, Bucureşti, 1996.
9. John Kennet Galbraith, Societatea perfectă. La ordinea zilei: binele
omului, traducere de Sorin Alexandru Şontea, Eurosong & Book, Bucureşti,
1997.
10. Samuel P. Huntington, Ordinea politică a societăţilor în schimbare,
traducere de Horaţiu Stamatin, Polirom, 1999.
12. Constantin Schifirneţ, Sociologie, Editura Economică, Bucureşti, 1999.
264

TEMA 9
,,STAREA DE INSECURITATE” A NAŢIUNII
Cercetarea teoretică abordează problematica situaţiilor critice în
care se poate afla o naţiune din mai multe perspective. Toate genurile de
abordări, integrate în sintagma „problema socială"1 generează şi nece-
sită noi investigări pentru explicarea abaterilor de la „starea socială".
„Insecuritatea”, ca situaţie critică, este un proces social pervers,
definit ca „stare emoţională resimţită la nivel individual, de grup sau
social, ce se traduce în conştientizarea unei ameninţări potenţiale sau
actuale şi ruperea echilibrului afectiv care caracterizează tonusul
vieţii relaţiilor sociale".2
Tema a fost elaborată din nevoia de a susţine cu argumente
ştiinţifice că „starea de insecuritate” a naţiunii este consecinţa
distrugerii democraţiei (puterea poporului) de către o putere politică
violentă sau ineficientă, precum şi a agresiunilor din partea
construcţiilor socio-politice mecanice (,,centrele de putere”).
▲ Obiective
– înţelegerea semnificaţiei sociale a „stării de insecuritate”, a
proceselor socio-politice care o întreţin şi a procesorilor de informaţii
care o produc şi susţin;
– cunoaşterea modalităţilor ideologice de insecurizare şi a
consecinţelor acestora în planul organizării şi funcţionării naţiunii;
– dezvoltarea capacităţii de analiză a surselor generatoare de
insecuritate şi identificarea modalităţilor de cunoaştere, prevenire şi
contracarare a acestora.
1
Mariana Ioviţu, Bazele politicii sociale, Editura Eficient, Bucureşti,
1997, p. 14.
2
Vlăsceanu, p. 302.
265

SECŢIUNEA I
IDEOLOGIILE ŞI „STAREA DE INSECURITATE”
A NAŢIUNII
a) Consideraţii teoretice privind „starea de insecuritate" a naţiunii

▲ Cercetarea teoretică a situaţiilor critice cu care s-au con-
fruntat naţiunile s-a bazat mult timp pe abordările de tip „cauzal” şi
„sistemic”. Acestea au pornit de la identificarea surselor care alterează
„starea de securitate naţională”, percepută ca „securitatea statului”.3
De regulă, sursele din care se dezvoltă procesele sociale dezor-
ganizante au fost clasificate după natura lor (economică, socială,
culturală, politică etc.) şi s-a considerat că acestea sunt amplificate de
aşa–zisele „surse colaterale”, de natură informaţională, comunicaţio-
nală, psihologică, ecologică, militară etc. Ele sunt numite în practica
politico-statală, riscuri la adresa statului, considerate, de regulă, şi
riscuri pentru naţiune, existând în acest demers multe confuzii între
riscuri şi ameninţări sau chiar între riscuri şi stări de pericol.
▲ Prin abordare sistemică, „starea de insecuritate” a naţiunii
este percepută doar ca o perturbare a „integrării” în sistemul socio-
politic, construit în funcţie de conjuncturi. Ea este perceptibilă doar
atunci când structura sistemului îşi pierde capacitatea de menţinere a
stabilităţii şi atunci când se produc incompatibilităţi între trebuinţele
de satisfacţie şi cele de securitate ale naţiunii şi este concepută ca o
stare de insecuritate a sistemului, de natură structurală, care este, însă,
neierarhizabilă, întrucât nu depinde de modificările întâmplătoare ale
mediului social. Acesta are ca punct de referinţă statul aflat într-un
context determinat de condiţiile oferite de mediul socio-politic
▲ Relevarea „stării de insecuritate” este dificilă prin abordarea
de „tip sistemic”, întrucât defineşte naţiunea ca sistem socio-politic
sau complexitate organizată. Aceasta cuprinde şi structurile normative,
concepute însă pentru fiecare sistem socio-politic doar din punctul de
vedere al organizării pe verticală, prin definirea ierarhiilor de la vârf
spre bază. Potrivit teoriei sistemelor, „starea de insecuritate” a naţiunii
este dependentă de contextul în care grupurile socio-politice şi instituţiile
3
266

cu funcţii de protecţie constată pericolul critic pentru stabilitate şi simt
ameninţarea din partea „socialului”. Dificultatea definirii „stării de
insecuritate” se datorează imposibilităţii identificării limitelor în care pot
fluctua valorile teoretice ale naţiunii – percepută ca sistem socio-politic.
b) „Insecuritatea” – expresia conştientizării unei ameninţări

sau pericol la adresa funcţiilor naţiunii
1. Ameninţarea
▲ „Ameninţarea” este consecinţa punerii în aplicare a unor
planuri şi strategii ce potenţează un pericol potenţial la adresa
valorilor, intereselor şi necesităţilor de securitate ale naţiunii. Aceasta
este amplificată de marja erorilor şi greşelilor făcute de decidenţi pe
linia gestionării resurselor informaţionale, energetice sau umane şi între-
ţinută de interesele competitorilor la „masa succesorală” a naţiunii.4
,,Competitorii” respectivi, uneori oculţi, identifică, de regulă,
vulnerabilităţile naţiunii, subminează funcţiile naţiunii, răspândesc
zvonuri sau desfăşoară acţiuni de spionaj, pregătind, în acest fel
agresiuni informaţionale sau clasice.
▲ Pericolul potenţial este perceput mai ales în contextul în care
agresiunile produse din interiorul naţiunii prin elite politice violente
se conjugă cu presiunile şi agresiunile întreprinse din afara cadrului
naţional. În spatele acestora se află, aproape întotdeauna, ideologiile
antinaţionale (cu variantele transnaţionale şi supranaţionale). Ele produc
presiuni de ordin politic şi psihologic asupra „centrelor de putere”
(superputeri, state „de dominaţie”, imperii), le obligă să uziteze de forţa
lor militară, economică şi informaţională pentru a aduce naţiunile într-o
anumită ordine preconizată, în care să le pună la dispoziţie resursele
(materiale şi umane) şi să le oblige să renunţe, parţial sau total, la atri-
butele de independenţă şi suveranitate. „Ameninţarea” este evidentă
din momentul în care „politicul” domină „economicul” şi „socialul”.
▲ În situaţia în care „politicul" domină „economicul”,
guvernarea este ineficientă, întrucât generează tensiuni şi stări
conflictuale, iar în corpul naţiunii apare aşa-numita „centralizare
4
Ibidem, p. 412-417.
267

decizională”.5 Aceasta construieşte un raport de dominaţie în
interiorul naţiunii, precum şi ierarhia deţinătorilor de putere – care
decid pentru naţiune şi în numele naţiunii. Politicile promovate de
oligarhia politică generează surse (riscuri) de insecuritate pe plan
socio-cultural, ca rezultat al procesării ideologizante a informaţiilor
sociale şi a deciziilor luate în folosul unor grupuri de interese.
Naţiunea îşi pierde caracterul organic, se rupe în „naţiunea legală”
(grupurile socio-politice care au în faţă legea şi în spate forţa militară)
şi „naţiunea reală” (corpus-ul generator de valori sociale – poporul),
marginalizată, alungată de la resurse şi în urmă, supusă, prin violenţă.
▲ Guvernarea politică ineficientă poate conduce la „ideolo-
gizarea totală”, în contextul în care „politicul" domină „socialul".
Aceasta este expresia îndoctrinării, a acaparării oamenilor de către
ideologii, inducând în corpul naţiunii „boala” partidele politice –
birocratizarea. „Ideologizarea totală” facilitează apariţia grupurilor de
presiune şi a actorului socio-politic denumit „clasă politică”, nedefinită,
eterogenă (pe principiul „cine se aseamănă se adună”), care distruge
clasele sociale, corpurile profesionale, nu se mai preocupă de funcţia
productivă a naţiunii, ci numai de cea gestionară şi transformă naţiunea
într-o „piramidă politică”, predispusă la dezechilibrare şi răsturnare în
orice moment, întrucât pulverizează naţiunea în grupuri socio-politice,
fiecare cu propriul interes pe care încearcă să-l impună prin forţă.
▲ Atât „centralizarea decizională”, cât şi „ideologizarea totală”
sunt forme de agresare a naţiunii prin elite politice violente sau
incompetente. Ambele „împing” poporul în afara actului decizional şi îi
creează o „stare de insecuritate”, întrucât îi diminuează sau îi distrug
capacitatea de a dispune de resursele pe care le produce şi îl împiedică
să-şi definească interesele şi să-şi satisfacă necesităţile sociale. Astfel,
naţiunea este lipsită de capacitate de decizie, cu efecte indezirabile pe
planul identităţii şi al capacităţii de a-şi apăra valorile şi interesul în
orice context geopolitic determinat.
2. Pericolul
▲ Pericolul exprimă sentimentul existenţei vulnerabilităţilor pe
plan productiv, gestionar şi integrator. Sentimentul de pericol apare şi
5
Mariana Ioviţu, Bazele politicii sociale, Editura Eficient, Bucureşti,
1997, p. 17.
268

se dezvoltă acolo unde funcţiile naţiunii prezintă vulnerabilitate şi risc
ridicat, conform principiului potrivit căruia „odată breşa făcută, restul
devine inutil”. Spre acele funcţii se îndreaptă agresiunile, pentru a slăbi
puterea de rezistenţă a naţiunii. Situaţiile insecurizante afectează posibili-
tăţile integratoare ale naţiunii, le dezorganizează şi produc discontinuităţi
în capacitatea de gestionare publică, deci reduc funcţionalitatea naţiunii.
▲ Premisa „stării de pericol” o constituie reducerea funcţio-
nalităţii capacităţilor productive, ca urmare a gestionării ideologice
a necesităţilor sociale şi a subordonării corpus-ului generator de
valori sociale (poporul) de către grupurile socio-politice care deţin
puterea. De pildă, în cazul naţiunii române aceasta a avut aproape
caracter de permanenţă, datorită guvernării ideologice a socialului. De
aceea, în perioada interbelică, numeroşi cercetători români au acordat
atenţie agresiunilor economice şi au reuşit să identifice rolul deciziilor
ideologice în provocarea „stării de pericol” la adresa naţiunii române.6
▲ „Starea de pericol” este evidentă în momentul în care
„corpus”-ul generator de valori sociale (poporul) este alungat de la
actul de decizie, ca efect al structurării puterii socio-politice sub
presiunea ideologiilor violente sau obediente unor „centre de putere”.
În această situaţie, numai oamenii care se află în interiorul
actului decizional au capacitate şi libertate de decizie, iar cei aflaţi în
afara lui sunt supuşi aşa-numitului proces de „marginalizare socială".
Aceştia devin, împotriva propriei voinţe, doar „receptori" şi „executori"
ai deciziilor socio-politice şi, în cele mai multe cazuri, „victime de
informaţii”, iar corpus-ul generator de valori sociale (poporul) îşi
pierde puterea (democraţia) care să-i asigure capacitatea de a decide
în conformitate cu necesităţile sociale.7
▲ „Starea de pericol” devine relevantă în contextul în care
violenţa sau ineficienţa destructurează sau paralizează actul
decizional. Modalităţile de structurare a deciziilor politice generează,
de regulă, nemulţumirile celor care se află în afara actului decizional.
Acestea se transformă în nemulţumiri de tip „tensionat", creează stări
conflictuale în corpul naţiunii ori între naţiuni şi au ca obiective
răsturnarea ordinii sistemice generate de ideologiile violente.
6
V. Madgearu, Măsuri financiare extraordinare, Bucureşti, 1921,
p. 18.
7
Michel Albert, Capitalism contra capitalism, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1994, p.162-168.
269

▲ Una dintre cele mai acute surse generatoare de „stare de
insecuritate” este „privarea de decizie” a poporului. În astfel de
situaţii, în corpul naţiunii apar şi se dezvoltă raporturi de dominaţie,
care generează o acută luptă pentru recuperarea deciziei din mâinile
deţinătorilor deciziei sau pentru distribuirea „echitabilă” a acesteia.8
▲ Pericolul devine manifest în situaţia în care caracterul
naţional al statului este alterat prin distrugerea raţionalităţii sale
sociale de către elitele politice transformate în „oligarhii”. În astfel de
situaţii, elitele politice violente dezvoltă presiuni dezorganizante asupra
funcţiilor statului, care-i afectează „zidirea constituţională”.
c) „Insecuritatea” – expresie a agresării spiritului de comunitate

▲ Naţiunile nu produc „stări de insecuritate” pentru oamenii
şi organizaţiile pe care le încorporează. Acestea sunt induse de către
factorul politic care administrează socialul în condiţiile procesării
incorecte, ideologice, a informaţiilor sociale sau de către presiunile
expansioniste ale „centrelor de putere” care ţintesc la dominarea
spiritului şi patriei.9
▲ Provocarea „stării de insecuritate” şi inducerea acesteia în
corpul naţiunii este marcată de conştientizarea de către comunităţile
teritoriale şi spirituale a unei ameninţări actuale sau potenţiale.
Aceasta este exprimată prin agresarea „spiritului de comunitate” ce
caracterizează tonusul relaţiilor de conlucrare între oameni din nevoia
de comunitate. Din acestea decurg sentimentul de incertitudine (urmată
adesea de teamă) şi de risc la adresa identităţii şi a capacităţii sale de
reproducere. Aceşti indici ai „stării de insecuritate” sunt expresia şi
consecinţa deciziilor care produc involuţii pe plan productiv şi
integrator, „stări sociale patologice”, aşa-numitele „crize sistemice”
sau aduc naţiunea în „situaţii-limită”.
▲ Sursa acestei „stări” este actul decizional care îmbracă
„haina politicului” impregnat de ideologii, care afirmă nevoia
constrângerii socio-politice asupra oamenilor şi organizaţiilor,
generând, astfel, o insecuritate generalizată. Un astfel de act
8
Ştefan Zeletin, Burghezia română, originea şi rolul ei istoric,
9
270

decizional – apanaj al elitelor politice violente sau al ideologiilor
antinaţionale – este consecinţa guvernării politice ineficiente sau
agresării naţiunii, care este „împinsă” în afara actului decizional, i se
diminuează capacitatea de a dispune de propriile resurse, de a-şi
defini, afirma şi apăra valorile şi interesele.
1. Incertitudinea
▲ „Incertitudinea” este „starea” care exprimă incapacitatea
naţiunii de a prevedea şi controla procesele sociale organizante
necesare menţinerii capacităţii de reproducere. Aceasta decurge din
dificultăţile construirii procesului de decizie necesar identificării celor
mai oportune soluţii pentru rezolvarea problemelor sociale, exprimând,
deci, incapacitatea corpus-ului social generator de valori sociale
(poporul) de a realiza procesări interogative performante.
▲ Elementul central al deciziei este omul. Acesta poate fi
„procesor de informaţii”, „utilizator ( beneficiar) de informaţii" sau
„victimă de informaţii”, în funcţie de rolul social pe care-l are şi de
capacitatea de a procesa informaţiile sociale. Deciziile care îmbracă
„haina politicului" sunt impregnate de ideologii, în funcţie de poziţiile
pe care se situează procesorii de informaţii, toate afirmând, într-o
formă sau alta, nevoia constrângerii sociale sau a utilizării forţei
pentru a menţine controlul socio-politic asupra oamenilor. Acestea
întreţin raporturi „de excludere" pe criterii politice, ideologice, care
creează „insecuritatea generalizată"10 pentru oamenii aflaţi într-o
poziţie socială precară.
▲ Utilizarea actului de decizie în folos propriu de către gru-
purile socio-politice deţinătoare de resurse generează vulnerabilităţi
în corpul naţiunii şi provoacă acţiuni empirice pentru menţinerea
proceselor sociale organizante. În astfel de situaţii, apare o sursă
suplimentară de incertitudine, întrucât fiecare procesor de informaţii
încearcă să facă intenţiile şi strategiile sale cât mai puţin predictibile,
expresie a concurenţei şi conflictului.
▲ „Incertitudinea” produce o serie de consecinţe perverse în
planul organizării şi funcţionalităţii naţiunii. Acestea se exprimă prin
10
Lucian Culda, Critica psihologiilor. Posibilii oamenilor în
procesualitatea socială, Editura Licorna, Bucureşti, 1995, p. 231.
271

amânarea deciziilor pe o perioadă considerată de interes, luarea unor
decizii eronate, blocarea procesului de decizie sau amânarea nedefinită
a deciziilor (indecizia), oscilaţia între alternative şi faze ale procesului
de decizie, anxietate, scăderea coeziunii sociale, scăderea motivaţiei
performanţei, dificultăţi de realizare a consensului. Astfel, mari cate-
gorii socio-umane sunt private de resurse, determinând reacţii violente
din partea acestora.
2. „Riscul” generator de procese sociale dezorganizante

Precum se cunoaşte, riscul semnifică probabilitatea producerii
unor evenimente, de regulă, nedorite de naţiune, ca expresie a incerti-
tudinii generate de insuficienţa cunoaşterii proceselor sociale.11
▲ Orice proces social conţine o anume sursă de risc, în
funcţie de posibilitatea producerii lui şi de consecinţele producerii
acestuia. Importantă este asumarea riscului, adică disponibilitatea
unui decident de a opta pentru decizii cu risc ridicat, atunci când
acesta produce procese sociale dezorganizante.12
▲ „Riscul” este asociat, de regulă, politicianismului, un
fenomen social patologic în interiorul căruia indivizi sau grupuri
socio-politice sunt preocupate, din interes, pentru a menţine naţiunea
în „stare politică”. Politicienii îşi asumă riscul doar atunci când pro-
priile interese sunt afectate. De aceea, corpus-ul producător de valori
sociale (poporul) trebuie să determine politicul să acţioneze raţional şi
să menţină sub control incertitudinea specifică acţiunii socio-politice.
▲ Pentru o naţiune există riscul de a-şi pierde identitatea,
conştiinţa de sine, spaţiul de vieţuire, de a-şi altera funcţiile
productivă, gestionară şi integratoare sau de a fi victimă a unei
agresiuni în condiţiile în care administratorii puterii o guvernează
exclusiv din perspective ideologice. De regulă, formele de risc sunt
identificate printr-o evaluare statistică a evenimentelor sau consecinţelor
indezirabile ale acestora şi prin cunoaşterea surselor care generează şi
produc procese sociale dezorganizante în corpul naţiunii.
11
Vlăsceanu, p. 516.
12
Apud, Aurelian Bondrea, Starea naţiunii. Concluzii şi opţiuni
pentru România de mâine, pentru viitorul poporului român, Editura
Fundaţiei România de Mâine, 1996, p. 42.
272

d) Sursele generatoare de insecuritate
Sursele „stării de insecuritate” a naţiunii sunt gestionarea ideo-
logică ineficientă sau violentă şi agresiunile socio-politice.13
1. Gestionarea (guvernarea) ideologică ineficientă sau violentă

▲ Ideologii care construiesc puterea politică transpun în
„social” propria viziune privind producerea şi utilizarea de resurse,
dar şi modalităţile de socializare şi de protecţie pentru oameni. Din
aceste neechivalenţe se nasc procese sociale dezorganizante care gene-
rează tensiuni şi conflicte, pe care le câştigă, de regulă, cei care deţin
puterea şi pierd cei lipsiţi de puterea de decizie, deci şi de posibilitatea
de a avea acces la producerea, dar mai ales la utilizarea resurselor.
▲ Atât gestionarea (guvernarea) ideologică ineficientă, cât şi
cea violentă, devin surse de insecuritate pentru naţiune în condiţiile
în care ideologiile aflate în confruntare impun o putere politică cu o
viziune exclusivistă în ce priveşte producerea de resurse, cu reper-
cusiuni asupra socializării oamenilor. Aceasta generează crizele
sistemice (economică şi politică), întrucât deciziile sunt justificate
ideologic, fapt ce atrage represiunea trebuinţelor şi separă grupurile
socio-politice. Ele sunt crize de raţionalitate, produse sau provocate,
în care elitele politice violente conlucrează cu ideologiile antinaţionale.
▲ Administrarea ideologică a naţiunii – ineficientă sau violentă
– generează aşa-numitele „fenomene antinaţionale”.14 Acestea consti-
tuie vectorii „de străpungere" şi de „dezintegrare" ai naţiunilor, care-i
afectează capacitatea de reproducere şi o obligă să-şi modifice matricile
simbolice.
2. Agresiunea
▲ „Agresiunea" (lat. agresio = atac) defineşte atacul la
funcţiile naţiunii, în primul rând la funcţia ei gestionară – statul –,
atât din interiorul naţiunii, cât şi din afara cadrului politico-statal.
Ea generează relaţii conflictuale în interiorul naţiunii, iar naţiunea
devine subiectul agresat. Din această percepţie s-a născut „dreptul
13
14
Ilie Bădescu, Teoria latenţelor, p. 131.
273

păcii” şi „dreptul războiului”, în care ideologii se confruntă prin
implicarea naţiunilor integrate în sintagma „stat-naţiune”.15
▲ Spre deosebire de agresiunea la adresa statului, agresiunea
împotriva naţiunii este un atac la libertatea umană, întrucât este
îndreptată împotriva „corpus”-ului generator de valori sociale
(poporul), care astfel este lipsit de dreptul la „autodeterminare”.
Agresiunea urmăreşte să împiedice naţiunea de a fi ea însăşi,
adică de a-şi menţine puterea (democraţia) pentru a hotărî asupra
propriului destin. De aceea, toate naţiunile sunt mereu preocupate de
menţinerea, conservarea şi afirmarea acest drept, ca „drept al ginţilor”.
▲ „Agresiunea” împotriva naţiunii este produsă din interior
de „oligarhia politică", de cele mai multe ori în „conlucrare” cu
„grupările internaţionaliste" de orice factură. Oligarhia politică,
denumită de sociologii Ilie Bădescu şi Radu Baltasiu, „clicocraţie”,16
constituie guvernarea pe temeiul „algoritmului politic" (adică
prin „târguială") şi percepe ca singur criteriu de distribuire a pozi-
ţiilor (pârghiilor) în instituţiile statului, doar apartenenţa la partidele
din „arcul" guvernamental. Ea acaparează, deci, actul decizional, prin
controlul tuturor „porţilor" de intrare în toate domeniile vieţii sociale,
parazitând instituţiile şi organizaţiile naţionale.
▲ Agresiunile de orice natură generează un complex de
procese sociale dezorganizante, începând cu situaţiile sociale
patologice, trecând prin aşa-numitele „crize sistemice” şi terminând
cu „situaţiile-limită”. Atunci când acestea reuşesc, transformă naţiunea
în societate anomică, în care valorile sunt răsturnate, reglementările
devin incoerente, iar normele sociale devin ambigue sau lipsesc, în
funcţie de obiectivele „controlorilor puterii”. Naţiunea decade la
stadiul de societate fără reguli, iar în corpul ei slăbeşte gradul de
integrare socială.
▲ Agresiunile prin elite politice violente produc consecinţe
dezorganizante pe toate planurile funcţionale ale naţiunii. Situaţiile-
15
Marian Mitea, Problematica apărării şi agresării naţiunilor în
dreptul internaţional. Evaluări critice, în Investigarea naţiunilor. Aspecte
teoretice şi metodologice, coordonator Lucian Culda, p. 285-309.
16
Prof. univ. dr. Ilie Bădescu, cercetător Radu Baltasiu, Fiinţa naţio-
nală sub agresiune ( I ), în „Gândirea militară românească”, serie nouă,
nr. 2 / 1998, p. 131-137.
274

limită rezultate din situaţiile sociale patologice şi din aşa-numitele crize
sistemice ating funcţia gestionară (statul) şi teritoriul naţional („casa
naţiunii”), producând dezordini în organizaţiile care-i întreţin fiinţarea,
cu consecinţe imprevizibile pe planul reproducerii.
e) Discontinuităţile produse prin guvernarea ideologică a naţiunii

Discontinuitatea semnifică întreruperea conexiunilor pe care le
asigură funcţiile naţiunii pentru întreţinerea capacităţii de a evolua în
timp şi spaţiu. Aceasta este marcată prin procesele dezorganizante
care produc variaţii bruşte şi în salturi ale valorilor sociale produse
prin popor sau prin treceri de la o valoare socială la alta, îndepărtată
de ea, care obligă naţiunea să caute alte simboluri pentru a fiinţa şi a
se afirma.17
1. Discontinuităţi în plan productiv (producerea de resurse)

Producerea şi utilizarea resurselor informaţionale, energetice şi
umane este definitorie în privinţa asigurării identităţii şi capacităţii de
reproducere a naţiunii.18
▲ Discontinuităţile pe acest plan au ca premisă prevalenţa
proceselor gestionare de „tip confruntare” faţă de cele de „tip
conlucrare”. Resursele odată produse, devin „nevoi” ale oamenilor,
în general aceleaşi, dar diferenţiate de ideologii care îşi arogă rolul de
a crea modele sociale şi deci „modele de nevoi” pentru diferite cate-
gorii de oameni, organizaţii sau comunităţi teritoriale ori spirituale. De
regulă, nevoile sunt percepute în mod diferit de cei care deţin resursele
faţă de cei lipsiţi de resurse.
▲ Discontinuităţile sunt, de regulă, generate de acţiunile
violente sau ineficiente ale aşa-numitelor „elite politice”. Acestea sunt
evidenţiate, în primul rând, prin „inovaţiile” concepute în domeniul
economiei naţionale, marcate de încercări neadecvate şi inoportune de
restructurare a acesteia, concomitent cu impunerea soluţiilor care reduc
capacităţile productive şi conduc la creşterea dependenţei faţă de „cen-
trele de decizie” trans sau supranaţionale.
17
18
D. Drăghicescu, Partide politice şi clase sociale, Bucureşti, 1923, p. 82.
275

▲ Discontinuităţile sunt rezultatul limitelor de a produce şi a
folosi resursele proprii, precum şi a modalităţilor în care statele „de
dominaţie” (superputerile) acced la resursele naţiunii respective.
Acestea afectează nevoile fundamentale de natură informaţională şi
energetică ale unei naţiuni. Identificarea sau sesizarea lor depinde, în
primul rând, de gradul de libertate al oamenilor sau organizaţiilor cu
anumite roluri şi modalităţi de conştientizare şi de satisfacere a
acestor „nevoi”.19
2. Discontinuităţi în planul integrator

▲ Discontinuităţile sunt expresia prevalenţei modalităţilor de
guvernare de „tip concurenţial” – motivate ideologic – sau chiar de
„tip confruntare” – impuse de ideologii violente, faţă de cele de „tip
conlucrare”, pe suportul necesităţilor sociale. Premisele acestora
sunt modalităţile ideologice de socializare a oamenilor, întrucât nu
favorizează evoluţiile sociale securizante, oamenii nu se raportează la
naţiune în modalităţi care să-i menţină identitatea şi capacitatea de
reproducere, afectând dominantele simbolice ale naţiunii.
▲ Premisa acestor discontinuităţi o constituie „spargerea”
patrimoniului cultural sau deposedarea naţiunii de tezaurul ei
cultural. Ele creează presiuni pentru clădirea unor noi simboluri care,
deşi alterate, sunt impuse ca naţionale, având repercusiuni evidente,
mai ales asupra identităţii şi imaginii sociale a naţiunii.
▲ Sursa care generează cele mai profunde discontinuităţi în
plan integrator este agresiunea construcţiilor socio-politice meca-
nice din afara cadrului naţional („centrele de putere”, statele „de
dominaţie”). Acestea creează şi impun regimuri politice obediente,
„exportă” revoluţie, „implementează” democraţie, construiesc structuri
politico-statale care depăşesc nivelul naţional, modifică armătura
culturală şi impun alte simboluri decât cele naţionale.
▲ Discontinuităţile produc consecinţe perverse pe planul coe-
ziunii, omogenităţii, unităţii şi identităţii naţiunii. Acestea sunt mai
vizibile la naţiunile care se dezvoltă în medii eterogene, generatoare
de simboluri specifice, pentru integrarea funcţională a cărora naţiunile
19
276

trebuie să dezvolte presiuni operaţional-analitice şi integratoare de pe
poziţii concurenţiale sau chiar de confruntare.20
3. Discontinuităţile în planul gestionar

▲ Discontinuităţile sunt generate, în primul rând, de pre-
valenţa modalităţilor ideologice de guvernare (de „tip confruntare")
faţă de cele de gestionare (de „tip conlucrare"). Aceasta se datorează
acţiunilor elitelor politice violente sau incapacităţii de a preveni şi
respinge agresiunile socio-politice şi alterează caracterul statului naţional.
▲ Discontinuităţile sunt exprimate de dificultăţile de organizare
şi conducere, care provin atât datorită complexităţii mediului socio-
politic, cât şi caracterului insecurizant al acestuia. Situaţiile insecu-
rizante în care se poate afla o naţiune sunt consecinţa acţiunilor socio-
politice ale unor oameni care, odată ce acced la putere, impun soluţii
(norme) prin care modifică ordinea socială în beneficiu propriu sau a
grupurilor socio-politice pe care le reprezintă.
▲ Discontinuităţile pe acest plan întreţin „starea de inse-
curitate” a naţiunii, întrucât poporul este privat de capacitatea de
procesare a informaţiilor sociale, iar naţiunea, în ansamblul ei, este
privată de informaţie. Într-un asemenea context, ineficienţa sau
violenţa puterii politice face posibile agresarea prin manipulări
subtile, izolarea statului de naţiune şi transformarea „centrelor de
putere” în „receptori" ai problemelor naţiunii, dar şi în „amplifi-
catori" ai „stării de insecuritate”.
▲ Discontinuităţile cu cele mai grave consecinţe pe plan
gestionar provin din presiunile expansioniste şi din agresiunile care
vizează statul naţional, în ansamblul său. Când acestea reuşesc să
afecteze, să altereze sau să distrugă funcţiile statului naţional,
organizaţiile cu funcţii gestionare nu mai sunt capabile să creeze şi să
menţină relaţii de parteneriat cu naţiunile vecine şi devin, la rândul lor,
agresive, iar caracterul lor naţional se alterează. Ideologii clasifică
statele în „state slabe” sau „state puternice”, în funcţie de capacitatea
acestora de a dezvolta agresiuni.21
20
Samuel Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor, p.27.
21
Richard Wagner, Popoare în derivă. Europa de Est la răscruce de
epoci, Editura Kriterion, Bucureşti, 1994, p. 73.
277

SECŢIUNEA A II-A
MODALITĂŢI DE INSECURIZARE A NAŢIUNII
ŞI CONSECINŢELE ACESTORA
Modalităţile de gestionare politică violentă care aduc naţiunea în

„stare de insecuritate” se evidenţiază, de regulă, prin centralizare
decizională şi prin ideologizare totală.
a) Centralizarea decizională
▲ „Centralizarea decizională" este expresia concentrării puterii
politice în mâna deţinătorilor de resurse şi individualizarea rezul-
tatului violenţei politice combinată cu utilizarea violenţei ca resursă
de putere asupra funcţiei integratoare a naţiunii.22 Aceasta produce, în
aparenţă, o omogenizare politică a naţiunii, dar, în realitate, se manifestă
ca un tip de „agresare generalizată" a acesteia, prin faptul că stabileşte
violent ierarhia deţinătorilor de putere.
▲ Orice putere politică violentă decide „pentru naţiune” şi „în
numele naţiunii”, cine este „prieten" şi cine este „duşman". Aceasta
impune şi mijloacele de acţiune, care se structurează pe două com-
ponente: reprimare prin forţă în interior şi război sau alte forme de
acţiune în exterior, susţinute, în toate cazurile de instituţii specifice de
administrare a violenţei politico-militare – armata şi poliţia.
▲ Principalele mijloace prin care este agresată naţiunea sunt
definite în „politicile” practicate de „clicocraţie” în domeniul
producerii de resurse informaţionale, energetice şi umane. Deşi
această „clicocraţie" se auto-defineşte „elită reformatoare”, în scop
propagandistic şi prin publicitate zgomotoasă, nu este capabilă a
controla procesele sociale care se dezvoltă în corpul naţiunii, întrucât
deciziile sunt impregnate de ideologii, fără o procesare reală a
informaţiilor sociale.
▲ Coloratura ideologică a deciziilor sociale nu poate asigura
echilibrul social, fapt care are repercusiuni negative asupra canti-
tăţii şi calităţii potenţialului uman. Politicile neadecvate pot genera
surse de insecuritate în domeniul economic, începând cu erodarea
bazei economice şi terminând cu eşecul aşa-ziselor „reforme"
22
278

preconizate de orice tip de oligarhie politică. Acestea sunt expresia
„bătăliei pentru resurse”, sesizată în acerba concurenţă pentru accesul
la tehnologie, materii prime, pieţe de desfacere şi credite externe, care
ies în evidenţă în funcţie de decizia economică. 23
▲ „Bătălia pentru resurse" şi acapararea resurselor informa-
ţionale şi energetice de către o anumită oligarhie, creează inegalitatea
economică şi socială. De regulă, oligarhia politică se „războieşte" cu
propria naţiune pentru a o deposeda de resurse, cedând, însă, în faţa pre-
siunilor venite din partea oligarhiei internaţionale, căreia, în schimbul
menţinerii puterii, îi cedează resursele naţionale, i le pune la dispoziţie
şi concură la alungarea naţiunii de la propriile resurse.
▲ Centralizarea decizională, în orice formă, generează, pe de
o parte „privilegii”, iar pe de alta „marginalizarea socială” a celei
mai mari părţi a naţiunii. Aceasta produce fenomene sociale grave,
precum pierderea capacităţii şi posibilităţii marilor corpuri profe-
sionale de a produce resurse (numite generic „şomaj"); „alienarea"
socială sau lipsa de „protecţie socială"; incapacitatea de acces la
aşa-numitele „nevoi sociale" şi, în primul rând, la cultură, prin
apariţia „nevoilor primare" sau a celor de strictă necesitate pentru
vieţuire, adică hrană şi îmbrăcăminte; dereglări în normarea socială,
datorate incapacităţii reglementării raporturilor dintre stat şi popor
sau dintre diferite grupuri socio-politice; dereglări pe plan demo-
grafic, prin scăderea „stării de sănătate" a populaţiei; diminuarea
numărului şi calităţii procesorilor de informaţii, prin aşa-numitul
„exod de inteligenţă”.
▲ Inegalitatea materială determină inegalitatea socială, fapt
care contribuie la apariţia şi evoluţia aşa-zisului tip de „societate
dură". Aceasta nu oferă siguranţă socială pentru oameni, nu reduce
inegalităţile sociale, nu corectează discriminările acumulate şi nu
permite ascensiunea oamenilor pe trepte socio-economice în funcţie
de competenţe. Impunerea nevoilor sociale de către elitele politice şi
împiedicarea sau alungarea naţiunii de la aceste „nevoi" creează
reacţii de autoapărare (sub sintagma „dreptate socială"), care se indi-
vidualizează prin violenţă contra puterii politice.
23
Colonel Alexandru Manafu, Securitatea naţională şi războaiele
economice, în „Gândirea militară românească”, serie nouă, anul IX, nr. 2 /
1998, p. 108-113.
279

▲ „Centralizarea decizională” generează şi întreţine un mediu
social instabil, amplificat de regulă, din surse de agresiune de
natură externă. Acestea pot provoca conflicte interetnice, agresiuni
culturale, religioase şi pot crea „frontiere" între diferitele organizaţii,
cu consecinţe indezirabile pe plan integrator.
Abordarea acestor procese sociale de pe poziţii ideologice
agresive generează sentimentul de frustrare socială, care constituie o
importantă sursă de agresivitate24 şi creează condiţiile apariţiei de şi
dezvoltării aşa-numitelor „nuclee conflictuale”, întrucât produce dis-
funcţionalităţi între comportamentul instituţionalizat şi cel colectiv.
▲ „Centralizarea decizională” denaturează rolul puterii în
stat şi situează „economicul" şi „socialul" la discreţia „politicului".
În contextul în care gestionarea politică ineficientă agresează grav
economia naţională şi identitatea culturală, naţiunea îşi pierde
suveranitatea, iar politica socială devine o simplă lozincă, întrucât ea
devine componentă a politicii de stat, apanajul elitelor oligarhice. Un
astfel de stat nu mai are capacitatea de reglare a conflictelor socio-
politice, întrucât, atât intoleranţa politică, cât şi anarhia politică, pe
care le generează, conduc la apariţia terorii.25
b) Ideologizarea totală
▲ Orice sistem socio-politic creează şi dezvoltă roluri dife-
renţiate şi instituţii specializate, legate între ele printr-o complicată
reţea de relaţii ierarhice. În tot acest proces socio-politic intervin,
de facto, ideologii, care clădesc sisteme politice pe suportul centralizării
politice sau prin fragmentare politică. Apare, astfel, îndoctrinarea,
pornind de la un cod fals de valori dar şi de la un cod real de interese.26
▲ O putere politică aflată în posesiunea tuturor resurselor de
putere ignoră „socialul”, deci, poporul şi puterea acestuia (demo-
craţia).27 Deciziile fundamentate ideologic, în funcţie de modalităţile de
24
25
Hannah Arendt, Crizele republicii, Editura Humanitas, Bucureşti,
1999, p. 158-159.
26
Konrad Lorentz, Cele opt păcate ale omenirii civilizate, Editura
27
280

definire a riscurilor sau surselor de agresiune şi, mai ales, a celor
denumite riscuri „de criză şi conflicte”,28 produc efecte perverse.
▲ Ideologii se confruntă pentru câştigarea de noi aderenţi, iar
toţi cei care se sustrag influenţei unei anumite ideologii sunt
consideraţi cazuri „patologice" de către aderenţii acesteia. În acest
context, ideologia naţională este prinsă în vârtejul confruntării dintre
ideologiile care au adus la putere o oligarhie politică, fiind exacerbată,
transformată în „naţionalism excesiv” sau „spartă” în „n” naţio-
nalisme, care distrug spiritul de comunitate.
▲ Într-o astfel de „bulversare politică" se manifestă o lipsă
gravă de definire a interesului naţional, întrucât fiecare ideologie
care ţinteşte puterea politică se autodefineşte ca promotoare şi
apărătoare a interesului naţional. Pe acest fond, în corpul naţiunii se
produce ideologizarea totală, ca expresie a agresării ideologiei
naţionale de către ideologiile antinaţionale – supranaţionale sau
transnaţionale –, adică de către „marile familii politice". Acestea sar la
„beregata naţionalului”, acuzat de izolaţionism sau de extremism şi
intoleranţă.
▲ Agresarea naţiunii în „spirit” este sprijinită, de regulă, de
către oligarhia politică deţinătoare a puterii politice, interesată să
domine funcţiile productivă şi gestionară. „Transnaţionalul”
(„supranaţionalul”) ţinteşte, astfel, funcţia integratoare, lovind în
omogenitatea, coeziunea şi unitatea naţiunii. Pe termen lung,
ideologizarea totală poate avea efecte de bumerang, prin trezirea din
aparenta „letargie" a elitelor naţionale (sociale) şi prin reacţii violente
din partea poporului.29
▲ „Ideologizarea totală” induce în corpul naţiunii „boala” de
care suferă, în general, partidele politice, adică „birocratizarea”.
Astfel, factorul politic, generatorul, dar şi victima ideologizării totale,
se transformă în „piaţă politică”,30 unde se legalizează înşelătoria
împotriva pieţelor propriu – zise, iar în corpul naţiunii apare aşa-numita
28
Vezi un model de percepţie a riscurilor de insecuritate într-un
context geopolitic determinat, la Doina Ghimici, Riscuri de insecuritate în
Estul Europei, în „Noua Revistă Română”, serie nouă, nr. 3-4, iunie-iulie
1996, p. 172-179.
29
popoarelor, p. 63.
30
Tratat de sociologie, sub coordonarea lui Raymond Boudon, p. 70-71.
281

„clasă politică”, nedefinită, eterogenă, dar privilegiată, care ia locul
tradiţionalelor clase sociale.
▲ O putere politică oligarhică încearcă să menţină sub
control „corpus”-ul generator de valori sociale (poporul). Elite
politice violente creează o „prăpastie” între „vârful” şi „baza”
piramidei socio-politice şi generează premisele instituirii unor sisteme
politice bazate pe „dictatură" sau pe demagogie (de „tip populist").
Rămân deci eterne cuvintele lui Petre Ţuţea care afirma că „Partidele
politice sunt caii la carul de aur al istoriei românilor. Când devin
gloabe, poporul român le trimite la abator”.31
▲ „Ideologizarea totală” generează sintagmele „fiecare împo-
triva tuturor” şi „toţi împotriva fiecăruia”, conduce la „anarhie”,
adică privează naţiunea de funcţia sa gestionară, statul, şi sparge
naţiunea în grupuri restrânse, bazate pe alianţe de rudenie, clanuri,
interese. Sub masca stăpânirii puterii politice, prin „ideologizare
totală”, elitele politice violente acaparează, de fapt, resursele naţiunii
şi puterea ei de decizie. Se profilează, astfel, un „nou tip de societate”,
în care atât politicul (asociat cu sistemul politic), cât şi politica
(acţiunea politică) se reconstruiesc prin raporturi de putere, pe alte
baze decât cele naţionale.
c) Distrugerea raţionalităţii sociale a organizaţiilor militare

▲ Consecinţele perverse ale modalităţilor de procesare socială a
informaţiilor se reflectă, fără îndoială, şi pe planul organizaţiei
militare, numită generic „Armată”. Orice putere politică tinde să o
transforme într-un instrument al statului şi să o folosească pentru
administrarea violenţei în numele lui. În orice situaţie, „armata” intră în
vizorul politicului, iar ideologii o definesc, cu unele nuanţe, în acelaşi
mod, ca „organizaţie special instruită”, căreia îi revine, în cadrul statului,
rolul de „a gestiona" violenţa socio-politică prin violenţă militară.32
▲ Armata creată şi întreţinută de naţiune este „armată naţională”,
iar raţionalitatea ei se deosebeşte fundamental de cea a armatelor
construite de imperii, „centre de putere” şi state „de dominaţie”.
Aceasta îşi menţine caracterul „naţional” atâta timp cât gestionează
violenţa socio-politică „în numele naţiunii” şi ca expresie a voinţei
naţiunii, deci a misiunilor conferite prin Constituţie şi atâta timp cât nu
31
32
282

provoacă sau nu produce violenţă ca urmare a presiunilor venite din
partea statului ideologic sau a „centrelor de putere” şi în numele acestora.
▲ Puterea politică menţine Armata ca „actor socio-politic" în
funcţie de interes şi de capacitatea de a manevra elitele militare în folos
propriu, fapt pentru care ea se poate situa în interiorul sau în afara
deciziei politice. Aceasta depinde de ascendentul asupra puterii politice,
în care un rol fundamental îl joacă atât „masa" – prin număr şi valoare,
cât, mai ales elitele militare, prin relaţiile stabilite cu puterea politică.
▲ Ca „actor”, Armata nu are acces la „toată” informaţia de
care are nevoie, fiindu-i astfel afectat sentimentul „sacrului”, adică
acel sentiment care să-i permită şi să o determine să acţioneze „în
numele naţiunii" şi nu al statului oligarhic. Ideologiile care nasc
puteri politice oligarhice recunosc în armată o „organizaţie special
instruită”, căreia îi transferă responsabilitatea legitimă, fundamentală şi
specifică de utilizare în mod sistematic, dar numai în cadrul statului şi
„în numele statului”, a „violenţei organizate”.
▲ Atât „centralizarea decizională”, cât şi „ideologizarea totală”
produc desuetudinea conceptului „apărare naţională".33 Din „apă-
rarea naţiunii”, acesta se transformă în „apărarea statului”, identificat
cu puterea politică oligarhică. Transformarea armatei, poliţiei şi a
structurilor informative secrete în instituţii socio-politice, conduce la
abordarea de pe poziţii ideologice a oricărei mişcări sociale.
▲ O putere politică oligarhică creează elite militare după
modelul elitelor politice violente, deci elite militare violente sau
obediente. Acestea menţin organizaţiile militare în situaţia de „instrument
de forţă al statului”, creează stări tensionale34 în aceste organizaţii,
reduc capacitatea poporului de a le construi ca suport al puterii sale şi
le obligă la violenţă.
Organizaţiile militare se menţin ca putere a naţiunii,
înglobând informaţie, resurse şi forţă, numai atunci când reuşesc
să domine „politicul”, să-l tempereze şi să-l oblige să funcţioneze
în mediul social conferit de naţiune.35
33
Teodor Repciuc, „Apărarea naţională" – un concept depăşit ?, în
„Spirit militar modern”, nr. 2/1988, p. 8.
34
General de divizie(r), dr. Gheorghe Arădăvoaice, Managementul
conflictelor în organizaţia militară, în „Spirit militar modern”, nr. 2/1998,
p. 26-27.
35
Mihai Turcu, Armata ca instrument de forţă al statului, în „Spirit
militar modern”, nr. 1/1999, p.19;
283

d) Agresiunea
Premisa agresiunii este agresivitatea, definită ca un „com-
portament verbal sau acţional ofensiv, orientat spre umilirea,
minimalizarea sau chiar suprimarea fizică a celorlalţi”.36 La originea
ei se consideră a fi „jocul reciproc al factorilor ereditari, influenţele
psihologice şi culturale, structura sistemului nervos central, de
asemenea mecanismele hormonale şi modelele sociale”.37
▲ Agresiunea – ca manifestare fenomenologică a violenţei
socio-politice – nu este specifică organizărilor sociale, ci construcţiilor
mecanice (feudele şi imperiile) care-şi realizează interesul prin raporturi
de putere. Specialiştii care au abordat problematica agresiunilor, extrem
de complexă şi variat interpretată, au identificat diverse tipuri de
agresiuni, în funcţie de teoriile şi doctrinele utilizate (agresiuni militare,
economice, culturale, ecologice, psihologice, informaţionale etc.).38
▲ Orice tip de agresiune are ca sursă o opţiune ideologică,
întrucât în spatele manifestărilor violente ilustrate de „bătălia pentru
resurse” se află o ideologie. Principala sursă de agresare a unei naţiuni
vine din interiorul acesteia, de la ideologii care construiesc statul ca
raport de putere socio-politică. Ea se conjugă, de regulă, cu agresiunea
produsă din afara „casei naţiunii” prin construcţiile socio-politice me-
canice, care au ca suport ideologiile antinaţionale.
1. Agresiunea prin elitele politice violente

▲ Practica politico-statală confirmă că în interiorul naţiunii, ca
organizare socială spiritualizată, puterea socio-politică este exercitată
de către o minoritate. Chiar şi în organizările sociale auto-definite
„democraţii moderne”, aparatul administrativ este condus de un mic
număr de funcţionari, iar funcţiile elective şi cele guvernamentale sunt
monopolizate de profesionişti ai politicii (numite elite), care creează şi
recreează tipul de societate în care cetăţenii şi organizaţiile lor nu deţin
puterea politică.
▲ De regulă, elitele socio-politice se implică în gestionarea
„socialului” numai în interiorul instituţiilor statului, adică în înalta
36
37
38
Colonel Ioan Juncu, Agresiune socială şi starea securităţii
naţionale, în, Agresiune şi apărare psihologică, Editura Academiei de Înalte
Studii Militare, Bucureşti, 1994, p. 10.
284

administraţie a statului. Exercitând responsabilităţi în articulaţiile
administrativului cu politicul, membrii acestora se detaşează de restul
înaltei administraţii, aparţinând, în fapt, „mediului decizional central”39
(sau aşa-zisei „nomenclaturi”).
▲ Manifestările întreţinute prin implicarea ideologiilor în
reglarea proceselor sociale din perspectiva interesului de grup sunt
„semne” ale degenerării acţiunii politice, sursa lor fiind reprezentată
de „corupţia politică”. Corupţia este expresia „degradării morale”40 a
elitelor politice violente, apare în mediul politic birocratic, subminează
puterea poporului (democraţia) şi buna administrare şi erodează
capacitatea organizaţiilor cu funcţii de gestionare publică.
▲ Agresarea naţiunii de către elitele politice violente gene-
rează consecinţe sociale perverse în toate planurile vieţii sociale şi
asupra tuturor funcţiilor naţiunii. Acestea se individualizează prin
sărăcie, conflicte socio-politice, legitimitatea scăzută a guvernului,
predominarea unui partid politic sau a unei elite.
▲ Manifestările violente ale „politicului” sunt posibile în
contextul în care recrutarea înalţilor funcţionari nu se face prin
sistemul meritocratic, iar politica devine „profesiune” acaparată în
exclusivitate de astfel de elitele politice violente. Acestea controlează
recrutarea, deformează activismul social, iar militantismul de partid le
oferă o resursă politică pentru a se menţine la putere.
▲ Elitele politice violente creează grupuri de presiune care
intervin în sfera „politicului” pentru a influenţa corpurile socio-
profesionale şi aşa-numita „societate civilă”. În acest context,
violenţa politică reprezintă un refuz al normelor politice, o deviere de
la acestea, evidenţiată în tipologii de comportament socio-politic,
precum atacurile violente asupra regimului politic pentru a-l slăbi şi
a-l răsturna, dar şi răzmeriţele, marile mişcări populare,41 atentatele,
asasinatele politice.
▲ O putere politică violentă nu este capabilă şi nici interesată
să-şi armonizeze obiectivele cu grupurile socio-politice (partide,
sindicate, grupuri de interese) care fac opoziţie. De aceea, este obligată
39
Dominique Chagnollaud, Dicţionar al vieţii politice şi sociale,
40
Georges Corm, Noua dezordine economică mondială. La
izvoarele insucceselor economice, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1996, p. 61.
41
Serge Moscovici, Psihologia socială sau maşina de fabricat zei,
traducere de Oana Popârdea, Polirom, Editura Universităţii Al. I. Cuza, Iaşi,
1997, p. 68-76.
285

să utilizeze amplu puterea de manifestare şi influenţare, mai ales prin
campanii mediatice, având ca ţintă opinia publică, prin apelul la unele
elite sociale sau chiar prin provocarea deliberată a unor manifestaţii de
stradă, pe care le controlează şi le dirijează în interes propriu.
2. Agresiunea prin ideologiile antinaţionale şi prin „centrele

de putere”
Orice ideologie antinaţională imaginează o „lume” care transcede
frontierele naţionale şi spiritul naţiunilor, în care toate naţiunile dintr-
un areal determinat, care au capacitatea de a se exprima prin puterea
poporului (democraţia) şi prin statul naţional, urmează să se constituie
în grupări regionale legate laolaltă din punct de vedere economic,
tehnologic şi spiritual, într-o „lume fără frontiere”.42
▲ Ideologiile antinaţionale (cu variantele lor – transnaţionale
sau supranaţionale) încearcă să destructureze actuala ordine inter-
naţională clădită pe principiul naţional şi pe „ordinea naţiunilor”.
Pentru a distruge ordinea naţiunilor, ideologiile antinaţionale agre-
sează selectiv sau concomitent, toate funcţiile naţiunilor, în funcţie de
interesele centrelor de putere care se află în spatele lor.
▲ Cele mai perverse consecinţe la produce astăzi „globalismul
declarat”, care poate genera presiuni de natură să crească discrepanţele
de ordin productiv, gestionar şi integrator dintre un „centru” bogat şi
o „periferie” săracă. Acesta creează la început modele de „regimuri glo-
balitare”,43 un alt tip de totalitarism, care diferă doar ca imagine şi ca
nuanţă de totalitarismul socio-politic cunoscut în Europa secolului XX.
▲ Cea de-a doua categorie de ideologii globaliste este repre-
zentată de „masoneria internaţionalistă”, un „globalism mascat”.
Deşi susţine că nu intervine în viaţa politică a naţiunilor, multe din
organizaţiile masonice internaţionaliste iniţiază studii pe diverse
probleme ale lumii contemporane, încercând să penetreze şi să domine
organizaţiile cu funcţii gestionare publice.44
42
Herman Bryant Maynard jr., Susan E. Mehrtens, Al patrulea val.
Afacerile secolului XXI, Editura Antet, Bucureşti, 1997, p. 40.
43
Ignacio Ramonet, Geopolitica haosului, Editura Dacia, Bucureşti,
1998, p. 59-61.
44
Vezi, pe larg, Sege Hutin, Les Franc-Maçons, Paris, 1960; Bernard
Vaillant, Les sociétès sècretes, Paris, De Vecchi Poche, 1987; Radu
Comănescu, Emilian M. Dobrescu, Istoria Franc-Masoneriei (926-1960),
Editura Tempus, Bucureşti, 1992.
286

e) Consecinţele insecurizării naţiunii
Indiferent dacă această agresiune este produsă de către elitele
politice violente („oligarhiile politice”) sau de către grupările interna-
ţionaliste, ea poate determina două genuri de situaţii-problemă, care
sunt, în acelaşi timp, surse de insecurizare a naţiunii: situaţiile sociale
patologice şi crizele sistemice generatoare de situaţii-limită.45
1. Situaţiile sociale patologice

Când ne referim la „situaţii sociale patologice”46 nu ne exprimăm
metaforic. Avem în vedere, ca şi alţi analişti, posibilitatea ca organi-
zările sociale şi oamenii să involueze în modalităţi care să fie realmente
patologice.
▲ Prin „stare patologică” înţelegem situaţia critică în care
naţiunea, ca organizare socială, se dereglează în modalităţi care
destructurează organizaţiile cu funcţii gestionare explicite. Rezultatul
acestor destructurări sunt denumite generic „societăţi anomice”.47
Termenul semnalează răsturnarea valorilor, ambiguitatea sau lipsa
normelor, incoerenţa reglementărilor. De regulă, ele induc „stări de
insecuritate”, întrucât creează situaţii în care nu se mai ştie ce este
posibil şi ce nu, ce este drept şi ce nu este, care sunt sau nu sunt
revendicările şi speranţele legitime.
▲ Situaţiile sociale patologice sunt posibile în contextul în care
elitele politice devin violente şi abuzive, iar odată ajunse la putere,
creează o „lume a banului” – devenită o „credinţă” sau o instituţie, în
locul unei „lumi a oamenilor”. Într-o astfel de „lume”, banul devine
atât „pasiune”, cât şi „reprezentare”.48 Fiind o consecinţă de ordin ges-
tionar, „situaţiile sociale patologice” afectează atât funcţia productivă
(producerea şi utilizarea resurselor naţionale), cât şi funcţia integratoare
(coeziunea, omogenitatea şi unitatea naţiunii). Ele sunt rezultatul unei
politici turbulente, agresive şi ineficiente, în acelaşi timp, a cărei primă
trăsătură este incertitudinea generatoare de haos social.
45
46
47
48
Serge Moscovici, Psihologia socială sau maşina de fabricat zei,
p. 125-131.
287

▲ „Situaţiile sociale patologice”, întreţinute atât de „nevoia de
violenţă”49 a unor grupuri exclusiviste, cât şi a acţiunilor politice
violente ale statului administrator al puterii în folosul oligarhiei
politice şi a grupurilor obediente, produc consecinţe sociale perverse
pe planul funcţiilor productivă şi integratoare.
Pe planul funcţiei productive, acestea se manifestă prin: crearea
de „societăţi paralele”, „pauperizarea” celei mai mari părţi a popo-
rului; „obedienţa” faţă de „cei puternici” sau faţă de capitalul străin;
„decapitalizarea” prin violenţă a economiei naţionale; alungarea
naţiunii „reale” de la resurse; „nesiguranţa” celor lipsiţi de putere şi
de resurse.
Pe planul funcţiei integratoare, acestea se manifestă prin: sepa-
ratism etnic, aculturaţie, separatism confesional, integrism confesional,
alungarea naţiunii „reale” din spaţiul naţional, autoritarism, dictatură.
▲ „Situaţiile sociale patologice” produse ca expresie a ges-
tionării politice ineficiente de către elite politice incompetente şi
hrăpăreţe produc, pe fond, aceleaşi consecinţe perverse asupra
funcţiilor productivă, respectiv integratoare.
Pe planul funcţiei productive, acestea se manifestă prin: erodarea
bazei economiei naţionale, eşecul reformelor preconizate, pierderea
pieţelor tradiţionale, subordonarea statului faţă de alte state.
Pe planul funcţiei productive, acestea se manifestă prin: fapte
antisociale, exacerbarea naţionalismului extremist, conflicte de interese
dintre diferitele grupuri socio-politice, exodul de inteligenţă, scăderea
rezistenţei la boli, pauperizarea spirituală, deformarea instituţiilor
statului şi erodarea credibilităţii lui, instabilitatea socială.
▲ Procesele sociale perverse, fie că sunt generate şi între-
ţinute de o guvernare politică violentă sau ineficientă, creează o
„societate fără reguli”(anomică). Aceasta degenerează într-o „stare
socială negativă”, caracterizată prin slăbirea sistemului de norme, a
gradului de integrare socială, exprimate prin neputinţă, confuzie sau
conflicte. Procesul social definit anomie duce la slăbirea controlului
social, la manifestări deviante şi la încălcări ale ordinii sociale,
întrucât generează alienarea socială şi devianţa socială.
49
Ştefan Stănciugelu, Violenţă, mit şi revoluţie. De la violenţa
rituală la violenţa simbolică şi donjuanismul politic al democraţiilor,
p. 267.
288

2. Crizele sistemice
▲ La insecurizarea naţiunii, pe lângă proliferarea „situaţiilor
sociale patologice” concură şi ceea ce sociologii numesc „crize
sistemice”. Expresia desemnează blocarea funcţionalităţii unor orga-
nizaţii asupra cărora sistemul socio-politic produce presiuni pentru a le
menţine în „stări aproape de echilibru”. În această categorie intră
crizele economice, crizele politice, dar şi crizele care paralizează
statele, făcându-le nefuncţionale.
▲ Primul „semnal” de criză îl constituie deformarea sau
blocarea, în mod sistematic, a comunicării între părţile care se ra-
portează la valori şi interese contradictorii, opuse, deci ireconciliabile.
Acestea au la origine condiţiile integrării silite în sistem, pe baza cărora
se manifestă aşa-numitele contradicţii între intenţiile declarate ale unor
grupuri socio-politice (partide, organizaţii politice), concretizate în
acţiunea strategică a fiecărui grup sau a unor grupuri asociate.
▲ Toate organizările socio-politice au o mare deschidere spre
corupţie, deci şi spre violenţă, din care rezultă „modele” incom-
patibile de însuşire a avuţiei produse social. Ideologii implică statul în
tratarea „bolilor” pe care le induc în corpul naţiunii, iar aşa-numitele
crize sistemice, devin crize de ordin gestionar, induse din instituţiile cu
funcţii administrative.
▲ În situaţiile în care procesul de gestionare a avuţiei produse
social ia forma distrugerii capitalului, apar semnele „crizei econo-
mice”. Aceasta are ca domeniu de referinţă sistemul economic ce
necesită, de regulă, un input de capital şi un output de valori consu-
mabile repartizate, în timp, păturilor sociale, după criterii normative ce
exprimă interesul elitelor politice care administrează „puterea”.50
• „Criza economică” induce germenii „stării de criză” în corpul
naţiunii în condiţiile erodării bazei economice, adică a „stâlpului” de
susţinere a organizării sociale, în jurul căruia îşi clădeşte „starea de
securitate”. Acest proces social devine factor de risc, individualizat
prin declinul producţiei, dezechilibrarea balanţei comerciale, devalo-
rizarea monedei naţionale, creşterea deficitului bugetar, a ratei inflaţiei
şi accentuarea disparităţilor din economia naţională.
• „Criză economică” generează violenţă socio-politică în
condiţiile în care naţiunea este obligată de statul administrator al
puterii să intre în concurenţă acerbă cu alte naţiuni pentru accesul
50
Jurgen Habermas, Comunicare şi cunoaştere, p. 285.
289

la materii prime şi tehnologii, pieţe de desfacere ori credite externe.
Aceasta este amplificată în condiţiile în care presiunile „centrelor de
putere" au drept consecinţă interzicerea accesului naţiunii la surse de
materii prime şi pieţe de desfacere, pierderea unor pieţe tradiţionale
care reprezintă şi surse de materii strategice sau întreruperea apro-
vizionării cu resurse vitale.
▲ „Criza politică” este definită ca „blocaj structural al
sistemului politic sau un impas major în funcţionarea acestuia”51
sau ca rezultat al trecerii „de la o fază de stabilitate structurală a
sistemului politic propriu unei societăţi la o fază de instabilitate
externă“.52 Ideologii apreciază o criză politică prin câţiva indicatori
empirici: degradarea considerabilă a imaginii „clasei politice” care
deţine puterea; degradarea capacităţii grupurilor socio-politice de a
susţine „politica tradiţională”; extinderea crizei în grupurile de
presiune, atât la asociaţii, cât şi la sindicate şi corporaţii.
• „Criza politică” constituie, în acelaşi timp, juxtapunere de
crize care conduc la o criză generală a democraţiei (puterea popo-
rului). Ea poate constitui, concomitent, criză de reprezentare, de
participare şi de angajament.
• „Criza politică” este percepută doar în raport de formele
convenţionale de participare politică (alegerile), precum şi de
formele neconvenţionale (răspunsurile la sondaje, angajamentul
diferitelor asociaţii). Astfel, criza politică primeşte, concomitent,
următoarele semnificaţii: criză de raţionalitate, criză de legitimare şi
criză de identitate.
Concluzie:
„Insecuritatea” este o stare emoţională care decurge din
conştientizarea riscurilor, ameninţărilor, pericolelor ori agre-
siunilor potenţiale la adresa naţiunii, generate de „situaţiile sociale
patologice” sau de „crizele sistemice” ori consecinţa acestora. Ea
exprimă discontinuităţile produse prin guvernarea ideologică a
naţiunii, incapabilă să organizeze satisfacerea necesităţilor sociale şi
afectează „spiritul de comunitate”.
51
Vlăsceanu, p. 146.
52
civică, p. 64.
290

SECŢIUNEA A III-A

1. Insecuritatea este un proces social pervers ce exprimă
conştientizarea unei ameninţări sau pericol ori agresiuni potenţiale sau
actuale şi care dezvoltă o stare emoţională care conduce la perturbarea
proceselor sociale organizante prin care naţiunea se reproduce.
2. Ameninţarea este generată de procesele sociale dezorga-
nizante rezultate din gestionarea (guvernarea) pe baze doctrinare
(ideologice) a necesităţilor sociale sau din intervenţia brutală în social
a competitorilor la „masa succesorală” a naţiunii. Ea este percepută
mai ales în contextul în care agresiunile produse din interiorul naţiunii
prin elite politice violente se conjugă cu presiunile şi agresiunile
întreprinse din afara cadrului naţional în spatele cărora se află,
aproape întotdeauna ideologiile antinaţionale (cu variantele transna-
ţionale şi supranaţionale), care impun modele socio-politice, străine de
spiritul naţiunii.
3. Pericolul exprimă sentimentul şi conştientizarea existenţei
vulnerabilităţilor naţiunii pe plan productiv, gestionar şi integrator,
produse prin intervenţia în social a ideologiilor agresive sau a
construcţiilor mecanice, pentru a slăbi puterea poporului (democraţia).
„Starea de pericol” este evidentă în momentul în care corpus-ul
generator de valori sociale (poporul) este alungat de la actul de
decizie, ca efect al structurării puterii socio-politice sub presiunea
ideologiilor violente sau obediente unor „centre de putere”.
4. În esenţă, insecuritatea exprimă agresarea „spiritului de
comunitate” care generează sentimentul de incertitudine (urmată adesea
de teamă) şi de risc la adresa identităţii şi a capacităţii de reproducere a
naţiunii. Aceşti indici sunt generaţi de abordarea ideologică sau eronată
a socialului de către decidenţii socio-politici, dar mai ales de deciziile
care produc involuţii pe plan productiv şi integrator, „stări sociale
patologice”, aşa-numitele crize sistemice sau aduc naţiunea în situaţii-
limită exprimate în situaţii conflictuale şi agresiuni.
5. Incertitudinea, ca „stare” ce exprimă incapacitatea de a
prevedea şi controla procesele sociale dezorganizante, influenţează
comportamentul individual şi colectiv, afectează construirea procesului
291

de decizie necesar rezolvării problemelor sociale, dar şi capacitatea
poporului de a realiza procesări interogative performante, cerute de
nevoile de gestionare publică.
6. Riscul semnifică probabilitatea şi posibilitatea izbucnirii
„crizelor sistemice” (economică şi politică) datorate acţiunilor violente
sau ineficiente ale elitelor socio-politice care conlucrează cu ideologiile
antinaţionale şi cu construcţiile socio-politice mecanice pentru a
controla şi domina naţiunea. În astfel de situaţii, există riscul ca
naţiunea să-şi piardă identitatea, conştiinţa de sine, spaţiul de vieţuire,
concomitent cu funcţiile care-i asigură caracterul organic (productivă,
gestionară şi integratoare) şi să fie pradă uşoară oricărei agresiuni.
7. Agresiunea defineşte atacul la funcţiile naţiunii, în primul rând
la funcţia ei gestionară, statul, atât din interiorul naţiunii, cât şi din afara
cadrului politico-statal, de către „oligarhia politică" – de cele mai multe
ori în conlucrare cu „grupările internaţionaliste" de orice factură. Spre
deosebire de agresiunea la adresa statului, agresiunea împotriva naţiunii
este un atac generalizat la libertatea umană, întrucât este îndreptată
împotriva corpus-ului generator de valori sociale (poporul), care astfel
este lipsit de dreptul la „autodeterminare”.
8. Toate aceste componente ale „stării de insecuritate” generate
de guvernarea ideologică produc discontinuităţi în corpul naţiunii, îi
dezorganizează funcţiile, îi diminuează capacitatea de a evolua în timp
şi spaţiu, de a se menţine ca organizare socială, evidenţiate pe plan
productiv – prin slăbirea capacităţii de producere şi utilizare a
resurselor, pe plan integrator – prin dezorganizarea spiritului de
comunitate şi pe plan gestionar – prin diminuarea capacităţii de
satisfacere a „nevoii de protecţie” a oamenilor şi organizaţiilor.
9. Insecurizarea prin centralizarea decizională, ca urmare a
concentrării puterii politice în mâna deţinătorilor de resurse, instaurează
în corpul naţiunii un „raport de dominaţie" prin agenţii de putere,
„clienţii" guvernanţilor şi funcţionarii statului, transformă statul în
instrument de dominaţie, în „patron”, instaurează teroarea, generând,
pe de o parte „privilegii”, iar pe de alta „marginalizarea socială" a
celei mai mari părţi a naţiunii şi produce fenomene şi conflicte sociale.
10. Insecurizarea prin ideologizarea totală, produsă de
deţinătorii puterii politice ca urmare a îndoctrinării, impune în corpul
naţiunii un cod fals de valori dar şi un cod real de interese, prin care
mase mari de oameni sunt adunate, persuasiv, într-un singur „bloc
politic" sau împărţite în grupuri (etnice, religioase, politice), dar şi
292

birocratizarea – boala partidelor politice, prin care factorul politic se
transformă în „piaţă politică”, iar naţiunea este adusă în stare de
„anarhie”.
11. Insecurizarea prin distrugerea raţionalităţii sociale a
organizaţiilor militare transformă armata în instrument al statului,
care o foloseşte pentru susţinerea violenţei socio-politice utilizată de
deţinătorii puterii, elitele militare sunt aduse în interiorul actului de
decizie şi în folosul puterii, iar armata devine producător de violenţă.
O putere politică oligarhică creează elite militare după modelul
elitelor politice violente, deci elite militare violente sau obediente.
12. Efectele cele mai distructive sunt produse de insecurizarea
prin agresiune, ca rezultat al confruntărilor dintre opţiunile ideologice
privind modalităţile de dominare şi de supunere a naţiunii. Principala
sursă de agresare a unei naţiuni vine din interiorul acesteia, de la
ideologiile care reuşesc să construiască statul ca „raport de putere
socio-politică”. Ea se conjugă, de regulă, cu agresiunea produsă din
afara „casei naţiunii” prin construcţiile mecanice, care au ca suport
ideologiile transnaţionale sau supranaţionale.
13. Consecinţele insecurizării naţiunii sunt „situaţiile sociale
patologice” – care dereglează naţiunea, menţin o permanentă stare de
incertitudine, generează haos social şi crizele sistemice, exprimate
prin crizele economice, crizele politice, dar şi crizele care paralizează
statul naţional, făcându-l nefuncţional.

1. Ce semnificaţie are insecuritatea şi ce consecinţe produce în
planul funcţiilor naţiunii?
2. Ce procese sociale generează ameninţarea şi cum este
percepută de către elitele politice şi elitele sociale?
3. Ce exprimă pericolul şi în ce situaţii este evidentă starea de
pericol?
4. Care sunt indicii de evaluare a insecurităţii unei naţiuni?
5. Ce semnificaţie are pentru naţiune incertitudinea şi ce efecte
produce pe planul construirii procesului de decizie?
6. Ce semnificaţie are pentru naţiune riscul şi căror acţiuni se
datorează?
7. Ce semnificaţie are agresiunea şi cum afectează aceasta
libertatea umană?
293

8. Care sunt modalităţile generice de insecurizare a unei naţiuni?
9. Care este principala sursă de agresare a unei naţiuni şi ce rol
au elitele sociale pentru cunoaşterea şi contracararea acesteia?
10. Care sunt consecinţele insecurizării naţiunii şi ce consecinţe
produc acestea pe planul funcţionării naţiunii şi statului naţional?
1. Mariana Ioviţu, Bazele politicii sociale, Editura Eficient, Bucureşti,
1997.
1997.
3. Michel Albert, Capitalism contra capitalism, traducere de Bogdan
Ghiu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
4. Lucian Culda, Critica psihologiilor. Posibilii oamenilor în
procesualitatea socială, Editura Licorna, Bucureşti, 1995.
6. Aurelian Bondrea, România la începutul secolului XXI. Starea
naţiunii 2004. Editura Fundaţiei România de Mâine, 2004.
7. Georges Corm, Noua dezordine economică mondială. La izvoa-
rele insucceselor economice, traducere de Ioana Rotund, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1996.
9. Konrad Lorentz, Cele opt păcate ale omenirii civilizate, traducere
din limba germană de Vasile V. Poenaru, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.
10. Serge Moscovici, Psihologia socială sau maşina de fabricat zei,
traducere de Oana Popârdea, Polirom, Editura Universităţii Al. I. Cuza, Iaşi,
1997.
11. Ernest Gellner, Condiţiile libertăţii umane. Societatea civilă şi
rivalii ei, traducere de Andrea Poruciuc, Polirom, Iaşi, 1998.
12. Ignacio Ramonet, Geopolitica haosului, Editura Dacia, Bucureşti,
1998.
294

TEMA 10
SITUAŢIILE CRITICE – PREMISA SAU CONSECINŢA
„STǍRII DE CRIZǍ” A GUVERNǍRII IDEOLOGICE
Etimologic, noţiunea „criză” vine din limba greacă, semnificând
„decizie” în legătură cu o situaţie dificilă, iar în limba română este
definită ca o „perioadă de tensiune, de tulburări (adesea decisive), în
care se manifestă neconcordanţele sau contradicţiile”.1 Ea este un
produs al filosofiilor, preluat de ideologii incapabili de procesare
corectă a informaţiilor sociale şi, deci, interpretat în funcţie de
interesele propriilor grupuri socio-politice din care se revendică.
Înţelesul ştiinţific al crizei este oferit de limbajul medical. De aici
s-a acceptat că o criză semnifică faza din evoluţia unei boli în care se
decide dacă puterea de vindecare a organismului este suficientă pentru
însănătoşire. „Boala” este o situaţie critică obiectivă, iar conştiinţa pa-
cientului constituie doar premisa factuală a perceperii şi suportării
„bolii” şi simptomul abaterii organismului de la starea de „sănătate”.
Tema a fost elaborată din nevoia de a identifica sursele care
generează şi întreţin aşa-numita „criză a naţiunii”, de a argumenta
incapacitatea ideologilor de soluţionare corectă a unei situaţii critice
şi de a susţine cu argumente ştiinţifice nevoia de prevenire şi
contracarare a erorilor de interpretare a unei crize sociale.
▲ Obiective
– înţelegerea semnificaţiei sociale a situaţiilor critice în care se
poate afla o naţiune într-un context socio-politic determinat;
– cunoaşterea modalităţilor ideologice de provocare şi întreţinere
a unei crize sociale şi a consecinţelor acesteia asupra funcţiilor naţiunii;
– dezvoltarea capacităţii de analiză a surselor generatoare de
situaţii critice şi de gestionare a unei crize sociale.
1
Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Academiei,1975,
p. 21; Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1987, p. 234.
295

SECŢIUNEA I
IDEOLOGIILE ŞI AŞA-NUMITELE „CRIZE ALE NAŢIUNII”
a) Interpretarea nesatisfăcătoare a „crizelor” sub presiunea

ideologiilor
▲ Ideologii sunt incapabili să construiască organizaţii cu
funcţii de gestionare a „socialului”. Naţiunile, ca organizări sociale,
nu pot fi gestionate ideologic, ci numai guvernate, administrate,
întrucât se află în „stări departe de echilibru” generate şi întreţinute
de procesele sociale organizante şi funcţionale. De aceea, situaţiile
critice în care se pot afla naţiunile în anumite împrejurări geopolitice,
conjuncturale, denumite de ideologi „crize ale naţiunii”, reflectă blo-
carea unor procese sociale organizante care afectează capacitatea de
întreţinere a identităţii spirituale – conştiinţa de sine–, de conservare a
spaţiului şi de satisfacere a necesităţilor sociale, cu consecinţe dezor-
ganizante pe planul reproducerii performante.2
▲ Ideologii consideră că orice „societate”, deci şi naţiunea, este
crisogenă, însă percepţia asupra surselor de criză sunt adesea
contradictorii. Pentru ideologii care deţin puterea politică, criza este un
fenomen provocat de forţele socio-politice care se pregătesc să răstoarne
ordinea instituită, iar pentru cei care se pregătesc să recucerească
puterea politică, criza este generată de regimul politic aflat în pierdere
de resurse de putere (informaţie, bogăţie şi forţă).
▲ Pe măsură ce „criza“ a fost conştientizată şi s-au identificat
tot mai multe elemente de definire, ştiinţele sociale s-au implicat în
investigarea şi interpretarea acesteia. Însă, majoritatea acestora nu s-
au putut desprinde de interpretările ideologice, fiind obligate să preia
din discursul ideologic termeni, dar şi clasificări, interpretări, criterii
de evaluare. Diversitatea interpretărilor pe care ştiinţele sociale o dau
crizei, sub presiunea ideologiilor, decurge din natura „sectorială” a
abordărilor, dar şi din influenţele exercitate de ideologi. Diferitele
sensuri care se atribuie crizei3 ignoră procesele sociale perverse pe
2
3
Vezi, comentariu, la dr. Dumitru Iacob, Competenţă şi schimbare.
O perspectivă politico-militară şi educaţională, Editura Academiei de
Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1996, p. 29-30.
296

care decidenţii politici le generează, deoarece nu conştientizează nece-
sităţile sociale şi nu acţionează deliberat pentru satisfacerea lor.
▲ De regulă, ideologii şi oamenii implicaţi în funcţionarea
statelor (guvernanţii, funcţionarii) evită folosirea noţiunii „criză”.
Explicaţia constă în faptul că sursa ei originară rezidă în incapacitatea
lor de a gestiona pertinent procesele sociale care asigură menţinerea şi
dezvoltarea funcţiei productive a naţiunii (producerea de resurse) dar,
mai ales, utilizarea şi repartiţia acestora, în limitele modalităţilor de
guvernare.4
▲ Ideologii nu sunt capabili să definească o „criză socială”
deoarece se află în competiţie pentru alocarea resurselor politice,5
iar menirea lor este de a apăra şi promova interesele grupului socio-
politic pe care-l reprezintă, aflat în conflict cu alte grupuri pentru
cucerirea puterii. Aceştia confundă necesităţile sociale cu propriile
necesităţi şi interese, recunoscând evidenţa realităţii doar în măsura în
care aceasta le poate servi interesele şi consideră că o criză este un
atentat la puterea politică.
▲ Decidenţii politici, subordonaţi unor ideologii ineficiente
sau violente, nu pot să beneficieze de interpretarea corectă a
situaţiilor critice pentru că aşa-numiţii „analişti-politici”, la care
apelează, se pronunţă în funcţie de poziţiile lor în interiorul
sistemului socio-politic. Ei nu pot realiza analize realmente corecte,
deoarece nu iau ca domeniu de referinţă naţiunea, ci raporturile de
putere din interiorul statului. Unii analişti politici ai fenomenului
criză, adepţi ai reconstruirii socialului pe alte baze decât cele naţio-
nale, asociază în mod intenţionat conştiinţa de sine a naţiunilor la
ideologiile generatoare de imperii.6
b) Confruntarea dintre ideologi generează violenţa socio-politică

▲ Ideologii care construiesc o putere politică ineficientă gene-
rează situaţii critice marcate de producerea violenţei socio-politice
4
Florin Marcu, Dicţionar uzual de neologisme, Editura Saeculum,
Bucureşti, 1997, p.101.
5
Virgil Măgureanu, Studii de sociologie politică, Editura Albatros,
Bucureşti, 1997, p. 299-304.
6
Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii
mondiale, p. 27.
297

difuze în corpul naţiunii.7 Aceasta acoperă comportamente, dispute
violente, rivalităţi dintre grupuri socio-politice, secte, comunităţi rurale
sau urbane, lupte între corporaţii, răzmeriţe spontane sau revolte, fără a
omite „brigandajul" (haiducia modernă) sau banditismul care invocă
nedreptăţi sociale sau politice. Ideologii care construiesc o putere
politică violentă, controlează, domină şi supun naţiunea prin tiranie sau
despotism, represiune sau teroare.
▲ Puterea politică violentă, confruntată permanent cu alterarea
sau diminuarea capacităţii de a controla, domina şi supune naţiunea,
subsumează tirania (despotismul), represiunea şi teroarea unei
„strategii” în care integrează forţele socio-politice obediente şi forţele
armate conduse de elitele militare obediente. Aceste modalităţi de
administrare a puterii generează situaţii critice marcate de procese
sociale dezorganizante, precum: violenţa contra puterii sau violenţa
„de jos”, definită ca violenţa „de masă” (răscoale, revoluţii, lovituri de
stat ori puciuri), violenţa puterii politice sau violenţa „de sus”, produsă
în situaţia în care puterea politică este acaparată de „oligarhii politice”
care aduc naţiunea în afara actului decizional.
▲ Răscoala, revoluţia şi lovitura de stat sunt tipurile de
violenţă care exprimă, în cel mai înalt grad, existenţa unei „crize
sociale“ sau care pot provoca o „criză socială". Acestea sunt
considerate de ideologi ca atentat la puterea politică şi nu reacţie a
poporului faţă de modalităţile ineficiente sau violente de gestionare.
Puterea politică violentă consideră formele de violenţă „de jos” ca
„atentat” împotriva ei, în funcţie de interese şi de consecinţele pe care
le produc pe planul resurselor de putere.
▲ Ideologii au o perspectivă specifică asupra confruntării
militare.8 Dacă aceasta serveşte interesele puterii politice în acţiuni
agresive marcate de conflictul armat cu alte state, intervenţie militară,
invazie, incidente militare, apărarea contra „violenţei de jos”, este
considerată ca legitimă. Dacă se defineşte ca „violenţă de jos”, marcată
prin insurecţie armată sau război civil, în care forţele armate obediente
se confruntă cu populaţia, cu formaţiunile înarmate ale populaţiei, cu
formaţiunile de rezistenţă, cu guerilele insurecţionale, puterea politică
violentă consideră forţele de opoziţie ca ilegitime şi le reprimă violent.
7
8
Col. prof. univ. dr. Constantin Onişor, Teoria strategiei militare,
vol. I, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1998, p.63.
298

▲ Situaţiile critice pe care ideologii încearcă să le administreze
prin utilizarea forţei (,,manu militari”) creează două lumi diferite,
întrucât „conştiinţa de sine” a naţiunii este agresată, iar forţele
armate sunt întreţinute doar pentru a produce violenţă şi nu a
gestiona violenţa. Nici o putere politică, oricât de opresoare, nu
concepe să fie înlăturată prin violenţă. De regulă, o putere politică aflată
în criză de legitimitate şi de autoritate face apel la „puterea militară”,
fiind convinsă că forţa militară este capabilă să rezolve prin măsuri
specifice situaţia dificilă, însă nu acceptă să împartă puterea cu militarii
din cauza nevoii de asumare a răspunderilor.
c) Guvernarea ideologică distruge puterea poporului (demo-

craţia) şi provoacă „criza socială"
▲ Violenţa socio-politică exprimă o „criză de sistem”, indusă de
o guvernare violentă sau ineficientă.9 Sistemele socio-politice se
afirmă, de regulă, într-un mediu economic, social, cultural şi politic
complex, fiind capabile să modifice elemente din sistem sau valori
teoretice spre a se menţine, în funcţie de capacitatea de întreţinere a
raporturilor de putere, în „stare de normalitate”, adică în „stare de
stabilitate” numai dacă generează instituţii administrative performante.
Procesele sociale dezorganizante pe care le întreţine guvernarea
ideologică cronicizează patologiile sociale.
▲ În toate cazurile, „crizele sistemice”, semne ale situaţiilor
critice (cronice), care pot fi numite „crize sociale”, provoacă crize ale
organizaţiilor, inclusiv a celor militare. De aceea, o criză economică şi
o criză politică, cu diferitele lor variante, afectează caracterul organic al
naţiunii şi capacitatea ei de a însuma toate eforturile creatoarea ale
oamenilor şi organizaţiilor în plan productiv, gestionar şi integrator.
▲ Afectarea capacităţii poporului de a procesa informaţiile
sociale în funcţie de necesităţi, precum şi încercările de raportare la
alte simboluri prin acţiuni violente, concomitent cu încercarea
decidenţilor socio-politici de a soluţiona situaţia dificilă în afara
„ordinii sociale”, exprimă o „criză socială”.
Ea este o criză multiplă (de ordin productiv, integrator şi ges-
tionar), o reţea de crize ori o suprapunere de crize care induc în corpul
9
Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, p. 473 – 478.
299

naţiunii situaţii insecurizante, întrucât, de regulă, în astfel de situaţii,
decidenţii politici sunt incapabili să găsească soluţiile pentru
dezamorsarea conflictelor sociale. De regulă, ideologii nu o acceptă,
întrucât nu sunt capabili să recunoască erorile comise în administrarea
socialului.10
▲ Cercetătorii complexităţilor sociale au identificat parametri
diferiţi pentru comensurarea „stării de echilibru” ale acestora.
Această „stare” amplifică tensiunile şi conflictele, îi afectează modul
de organizare şi funcţionare, determinându-l să accepte schimbarea. În
astfel de situaţii, modalităţile de intervenţie în social nu mai sunt
eficiente, iar procesele sociale se dezorganizează, generează manifestări
conflictuale şi dezordine socială.11
▲ Organizarea grupurilor socio-politice pentru a răsturna
„ordinea veche" indică o „stare conflictuală”, care se exprimă în
conflicte de naturi şi intensităţi diferite, în care sunt angrenate gru-
puri socio-politice sau grupuri sociale. Aceasta poate avea consecinţe
diferite, precum conflicte religioase, conflicte pentru dominarea
spaţiului altor organizări sociale, conflicte separatiste şi naţionaliste,
conflicte iredentiste, conflicte etnice, tribale, războaie revoluţionare
sau fundamentaliste, lupte în favoarea democraţiei.
▲ „Criza socială” transcende domeniul economic, a cărui
„încetinire” creează mari dificultăţi sociale, modifică raporturile
sociale între oameni şi organizaţii şi le tensionează. Ea este consecinţa
unei juxtapuneri de crize, semnificând, în acelaşi timp criză de
reprezentare, de participare şi de angajament. În astfel de situaţii,
ideologii se implică violent în gestionarea situaţiei conflictuale, pentru
a-şi menţine privilegiile.
▲ „Criza socială” exprimă distrugerea democraţiei, ca „putere
a poporului”, impunerea individualismului (politicianismului), care
conduce la dictatură sau a „colectivismului”, care conduce la anarhie
şi generează „insecuritate generalizată” pentru toţi cei lipsiţi de
resurse şi situaţi în afara actului decizional. Aceasta se amplifică
atunci când este coroborată cu presiuni şi agresiuni produse din afara
10
J. Brémond, A. Gélédan, Dicţionar economic şi social, Editura
Expert, Bucureşti, 1995, p.118.
11
Idem., p, 124.
300

spaţiului naţional, din partea ideologiilor transnaţionale sau supra-
naţionale creatoare de „centre de putere” regionale sau globale.
Agresiunile pot îmbrăca diferite forme, care, în esenţă, vizează una din
funcţiile naţiunii, sau concomitent, toate funcţiile, precum agresiuni
culturale, religioase, inter-etnice, informaţionale, politico-militare.
▲ „Criza socială” afectează toate funcţiile naţiunii, întrucât
acţiunile socio-politice violente clădite doar pe interes de grup,
vulnerabilizează situaţia oamenilor în interiorul organizaţiilor,12
determină ruperea conexiunilor între funcţiile naţiunii şi îi afectează
identitatea şi capacitatea de funcţionare şi de reproducere. Ea poate
îmbrăca diferite forme de manifestare, precum: crize ale familiei, crize
ale organizaţiilor productive, crize ale pieţelor, crize ale organizaţiilor
cu funcţii gestionare, criza statului naţional. Toate aceste situaţii critice,
numite de ideologi „stare de criză a naţiunii”, evidenţiază „situaţiile
sociale patologice” care se transformă violent în crize sistemice şi
generează situaţii-limită, afectând, concomitent, cele trei funcţii ale
naţiunii (productivă, integratoare şi gestionară).
Astfel, „criza socială” exprimă o „stare de război” nedeclarat
sau declarat între popor şi puterea politică ineficientă sau violentă,
adică o confruntare între democraţie şi dictatură sau între democraţie
şi anarhie.
d) Reacţia de apărare a poporului sau aşa-numita „criză a

naţionalismului"
Asemenea crize afectează conştiinţa de sine a naţiunii şi, în
consecinţă, capacitatea oamenilor de a se raporta la geneză şi patrie,
fundamentele „voinţei organice” de întreţinere a identităţii spirituale.13
Fondul etnic (geneza), imaginea despre sine şi sentimentul de sine
sunt agresate, fapt ce determină poporul să intre în stare de alertă
pentru a conserva spaţiul naţional („casa naţiunii”).
▲ Guvernarea pe baze ideologice ineficiente sau violente,
menţinerea naţiunii în stare de „societate politică” şi provocarea
„crizei sociale" aduc poporul la cheremul oligarhiei politice. Aceasta
12
p. 384.
13
301

îi impune politici şi sloganuri necesare legitimării puterii, susţinute de
forţele militare care produc violenţă în folosul acesteia.
Presiunea permanentă asupra spiritului naţiunii, precum şi
instituirea şi menţinerea terorii cu ajutorul forţelor armate, conduc la
inducerea şi întreţinerea în corpul naţiunii a unei „situaţii critice
generalizate”, percepută, din partea puterii politice drept criză,
echivalentă ca un atentat la putere, iar din partea poporului, ca o
agresiune asupra sa.
▲ „Conştiinţa de sine” a naţiunii poate fi alterată şi prin
impunerea de către elitele socio-politice, prin măsuri administrative,
a unor doctrine strategice antinaţionale. Orice ideologie care gene-
rează şi întreţine agresiuni împotriva naţiunii, o împiedică să-şi
conserve conştiinţa de sine şi să se reproducă, devine, de asemenea,
ideologie antinaţională. Agresiunile provoacă aşa-numita „criză a
naţionalismului”, iar elitele politice violente folosesc naţionalismul ca
forţă spirituală de expansiune sau de negare a unităţii în diversitate.
▲ Aşa-numita „criză a naţionalismului” este o criză generată
sau indusă de către ideologiile violente, indiferent sub ce formă se
manifestă acestea. Agresarea conştiinţei de sine a naţiunii este
„lucrarea” permanentă şi ocultă a ideologiilor antinaţionale, prin care
ideologii încearcă să creeze o imagine distructivă pentru naţiune, să o
menţină în sfera politicului sau să distrugă principiul „etnicului
fondator” în jurul căruia naţiunile îşi construiesc patria şi realizează
starea de veghe împotriva tendinţelor globalizatoare.14
▲ Manifestarea, uneori violentă a „naţionalismului” repre-
zintă reacţia la „crizele sistemice" generate de ideologi, prin care
naţiunile agresate dezamorsează energiile necesare contracarării
tendinţelor globaliste, integraţioniste sau distructiviste.
Astăzi, analiştii politici adepţi ai construcţiilor mecanice de tip
„comunitarist”, se întreabă cum a fost posibilă revenirea naţio-
nalismului într-o Europă ieşită de sub tăvălugul integraţionist comunist
şi intrată, chiar în limite nedefinite, în „valul” integrator comunitar.
Renaşterea sa este expresia descătuşării spiritului după sfârşitul
„războiului rece” şi înlăturării presiunilor ideologice, dar şi a noilor
14
Bertrand Schneider, Revoluţia desculţilor. Raport către Clubul de
la Roma, Editura Politică, Bucureşti, 1988, p. 123-124.
302

nevoi de resurse, de comunitate şi protecţie în faţa tendinţelor de globali-
zare şi recompunere, prin raporturi de putere, a sistemelor socio-politice.15
▲ Aşa-numita „stare de criză a naţionalismului” este, deci, o
invenţie ideologică menită să genereze o „criză de legitimare” a
statului naţional şi o „criză de identitate” a naţiunii. Ideologii nu vor
sau nu pot să accepte că naţionalismul reprezintă arma defensivă cu
care naţiunile se apără în faţa tendinţelor şi presiunilor de mondia-
lizare induse din „centrele de putere”.
e) Ideologii administrează „crizele” prin utilizarea forţei

▲ Ideologii soluţionează orice „criză” în funcţie de interesul
ascuns sau declarat şi de mijloacele avute la dispoziţie (legitime sau
ilegitimate), în limitele doctrinelor la care se raportează. Cu ajutorul
acestora încearcă să convingă „poporul” că soluţiile adoptate previn
procesele sociale dezorganizante, atât pentru decidentul politic, cât şi
pentru popor.16
▲ Orice putere politică, confruntată cu o „criză” generatoare
de violenţă contra ei, face apel la forţa militară („manu militari”).
În acest sens, elaborează soluţii prin conjugarea eforturilor de
gândire şi de acţiune a factorului politic – pe care se sprijină în
menţinerea puterii sau în recucerirea acesteia în cazul în care a fost
pierdută şi a factorului militar – prin care urmăreşte menţinerea
controlului total asupra forţelor militare, ca resursă de putere politică.
Astfel, puterea politică se transformă în „putere politico-militară”, iar
guvernarea se face prin raporturi de putere. Istoria politico-statală
confirmă că fiecare criză este unicat, iar o situaţie conflictuală poate fi
premisa ori consecinţa unei variate game de situaţii conflictuale.
▲ Pentru o putere politică violentă, „gestionarea”, în fapt, admi-
nistrarea, este răspunsul la „situaţiile-limită” în care se află ca urmare
a exacerbării violenţei politice şi militare contra ei şi mai puţin ca
mijloc de creare a unor situaţii favorabile tuturor „protagoniştilor”
implicaţi în conflictualitatea socio-politică. Aceasta este „gestionare
15
Jacques Rupnik, Le reveil des nationalismes, în vol. Le dechirement
des nations, Paris, Seuil, 1995, p. 12.
16
303

politico-militară”, denumită de unii analişti, „management politico-
militar” sau „gestionare de criză” („management de criză”).17 Elementele
sale definitorii sunt oamenii cu competenţe gestionare, conducători (sau
manageri), adică cei care concep, înfăptuiesc şi execută activităţi cu
funcţii gestionare, idei din care rezultă strategii, obiective, programe,
politici de acţiune şi fapte sau acţiuni propriu-zise (politice şi militare)
care produc violenţă sau contribuie la dezamorsarea acesteia.
▲ „Gestionarea” este expresia capacităţii organizaţiilor socio-
politice (partide, parlament, preşedinţie, guvern) de a folosi resursele
de putere pentru a schimba comportamentul conflictual şi de a bloca
sau de a descuraja manifestările specifice situaţiilor de „criză” (greve,
revolte etc.) prin acţiuni „în forţă”. Evident, astfel de decizii care
generează violenţă politico-militară, vizează efectele, nu şi cauzele
crizelor, deci nu pot fi considerate modalităţi de gestionare.
Limbajul ideologic cuprinde referiri, inclusiv de natură metodo-
logică, la mai multe modalităţi de „gestionare a crizelor”. În general,
acestea se referă, fie la ameninţarea cu forţa, fie la utilizarea forţei, la
înlăturarea posibilelor erori decizionale, la reducerea riscurilor, la
eliminarea pierderilor.
▲ Soluţiile adoptate exprimă comportamentul politic, rezultat
din motivaţiile şi acţiunile oamenilor, ale grupurilor şi personalităţilor
politice faţă de datele, faptele, evenimentele, structurile şi instituţiile
politice. Aceasta confirmă că procesele sociale dezorganizante sunt
întreţinute de oameni care acţionează de pe poziţii doctrinare violente.18
▲ Ideologii violenţi sunt capabili să genereze situaţii
conflictuale şi să administreze „crizele” pe care tot ei le induc în
corpul naţiunii, prin presiunile permanente pe care le produc asupra
„spiritului” naţiunii. Ei reuşesc să priveze naţiunea de accesul la
cultură şi o agreseze prin aşa-numita cultură politică.
Puterea politică, aflată într-un evident proces de destructurare
cere în permanenţă militarilor să schimbe atitudinile celor cu păreri şi
atitudini opuse, pe care-i consideră „adversari”, aducându-i într-o
situaţie inconfortabilă faţă de propria sa autoritate politică, faţă de
„trupă” şi faţă de opinia publică.
17
W. David Rees, Arta managementului, Editura Tehnică, Bucureşti,
1996, p. 29.
18
Lucian Culda şi colaboratorii, Sociologia procesual-organică, p. 2-6.
304

Raţionalitatea socială a organizaţiilor militare le obligă să
gestioneze violenţa în „societate”, însă iraţionalitatea ideologiilor
violente transformă „forţele armate” în instrument de producere a
violenţei socio-politice.
f) Consecinţele provocării aşa-numitei „crize a factorului militar”

▲ Raţionalitatea socială a „forţelor armate” este dată de
capacitatea de a acţiona în „situaţii-limită”, deci de a preveni
provocarea de către puterea politică violentă sau de către „centrele
de putere” a aşa-zisei „stări de criză” a naţiunii.19 Prin popor şi
puterea acestuia (democraţia), naţiunea creează „forţele armate”
pentru a gestiona violenţa publică sau de a respinge agresiunile, pentru
a acţiona în scopul refacerii puterii corpus-ului generator de valori
sociale (poporul) şi pentru a readuce naţiunea în „starea de securitate”.
▲ Orice putere politică conştientizează faptul că militarii
descurajează violenţa cu violenţă, fiind, în acelaşi timp, primii care se
preocupă de consecinţele socio-politice ale violenţei, de orice natură.
De aceea, ideologii consideră „forţele armate” ca mijloc de
soluţionare a stărilor conflictuale, existenţa lor şi integrarea necondi-
ţionată în sistemul socio-politic pe care-l creează dând elitelor politice
sentimentul şi certitudinea puterii.
▲ Instituţiile militare create de o putere politică violentă
generează elite militare obediente. Acestea le alterează statutul social,
politizează raţionalitatea lor socială şi le aservesc puterii politice, mai
ales în momentul în care intră în criză de autoritate.
▲ De calitatea şi motivaţia elitelor militare depinde, în bună
măsură, poziţia şi situaţia armatei în „situaţii-limită”. ,,Gestionarea”
organizaţiilor militare prin eludarea funcţiei lor sociale, le diminuează
capacitatea de a face faţă agresiunilor din afara „casei naţiunii”, le
alterează sau le distruge capacitatea de a interpreta corect situaţia
naţiunii şi de a acţiona pentru a reduce sursele de insecuritate.
▲ Instituţiile militare sunt atrase sau penetrează sfera politică
în „situaţii-limită” – cum este o „criză socială” sau o „agresiune”
asupra puterii politico-statale din interior sau din exterior – şi intervin
19
305

în politică în astfel de situaţii, tocmai ca urmare a presiunilor
exercitate asupra lor de către factorul politic. Consecinţele acestei
ingerinţe depind, în bună măsură, de cultura socială a „corpului
ofiţerilor”. Cazuistica în materie confirmă că atunci când elitele militare
implicate în „gestionarea situaţiilor-limită” au respectat raţionalitatea
socială a armatei, soluţia s-a dovedit a fi de „salvare naţională”, cu
condiţia ca odată revenită la „starea de securitate”, naţiunea să fie
gestionată de către organizaţiile cu funcţii explicite.
▲ Implicarea militarilor în „politică” poate avea diverse moti-
vaţii de ordin moral sau material. Acestea pot decurge din situaţia lor
providenţială, care simbolizează independenţa, suveranitatea, identitatea
naţională; consacrarea implicării instituţionalizate; motive intrinseci.
▲ Implicarea militarilor în „politică” este stimulată de factori
subiectivi, precum psihologia contextului emoţional provocat de
frustrarea, umilirea sau atacurile la „stima de sine" ori factori
obiectivi, precum dependenţa crescândă a civililor, în general, sau a
unor grupuri socio-politice faţă de militari, situaţiile de „criză"
recunoscută a puterii politice, producerea unui „vid de putere”.
În orice sistem socio-politic, puterea militarilor este cu atât mai
mare cu cât devine mai evidentă scăderea puterii politice sau capa-
citatea acesteia de a guverna. De aceea, evidenţierea rolului „forţelor
armate”, urmată de implicarea lor în politică, este susţinută de modul
specific de organizare, de statut, de monopolul armelor, de coeziunea
şi ierarhia caracteristică, de comanda centralizată, de disciplină şi de
„spiritul de corp”.20
În acelaşi timp, puterea militarilor este descurajată, chiar în
situaţii-limită, de incapacitatea tehnică de a administra structurile cu
funcţii de apărare construite pe criteriul puterii poporului (democraţia)
şi de lipsa de legitimitate atunci când se implică în guvernare.
▲ Toate situaţiile de „criză” cu care se confruntă un sistem
socio-politic, expresie a slăbiciunii instituţiilor politice sau a lipsei
de legitimitate a puterii politice, generează intervenţia militarilor în
„politică”. Intervenţia depinde de capacitatea factorului de decizie
militară de a procesa informaţiile care ţin de raţiunea socială a
20
Jorge Correia Jesuino, Relaţiile dintre civili şi militari. Un punct
de vedere al academicienilor, în Armata şi societatea, Culegere de texte de
sociologie militară, p. 303-305.
306

propriei sale existenţe, fiind strâns legată de relaţia dispoziţie – opor-
tunitate. Ea se produce, de regulă, atunci când există ambele elemente
ale acestei relaţii.21
▲ Implicarea militarilor în „politică” şi modalităţile de influ-
enţare a „politicului” în contextul administrării unei „crize sociale”
depind, în mare măsură, de raporturile dintre factorul politic şi cel
militar. Modalităţile concrete de manifestare a armatei, ca instituţie,
sunt în strânsă relaţie cu rolurile pe care acceptă să le joace elitele
militare într-o astfel de situaţie.
▲ Implicarea sau intervenţia în „politică” a liderilor militari
constituie indicii ale distrugerii raţionalităţii sociale a organizaţiilor
militare. Aceasta este generată de politizarea organismului militar
odată cu apariţia „ofiţerului politic”,22 neclarităţile şi confuziile în
plan legislativ referitoare la raţiunea socială a armatei şi a compo-
nentelor acesteia; crearea de elite militare de tip aristocratic, totalitar
sau a unei forme de stat de „tip garnizoană”, în detrimentul statului
democratic; producerea unor stări de confuzie şi nesiguranţă socială
în rândul cadrelor militare, cu consecinţe pe planul funcţionalităţii
armatei; distrugerea neutralităţii armatei şi crearea, în cadrul acesteia,
a condiţiilor de confruntare între ideologiile concurente pentru rede-
finirea nivelului puterii; instituirea unui „control civil” prin eludarea
procesului democratic.
▲ Puterea politică violentă transformă organizaţiile militare
în structuri „destinate a produce violenţă armată".23 Această situaţie
este consecinţa faptului că o putere politică violentă nu poate să le
construiască un cadru naţional, legitim, pentru a putea acţiona în
situaţii – limită, cum este o criză socială sau o agresiune. Sub
presiunea diferitelor grupuri de interese, puterea politică ineficientă
are tendinţa de „a civili” organizaţia militară, căreia îi ştirbeşte statutul
de corpus social şi o transformă în oglindă fidelă a statului, atrăgând
militarii în interiorul unor opţiuni politice.
21
A. R. Lackham, O tipologie comparată a relaţiilor civil – militare,
în op.cit., p.267.
22
Ionel Nicu Sava, Introducere în Sociologia militară, în Armata şi
societatea, p. 13.
23
Colonel dr. Traian Grozea, Implicaţii ale factorului militar în viaţa
internaţională, Editura Militară, Bucureşti, l987, p. 10.
307

▲ O putere politică ineficientă sau violentă implică organi-
zaţiile militare în gestionarea de tip ideologic a oricărui tip de criză,
transformându-le în resursă politică. Resursele coercitive sunt
dependente de mărimea acestora, atât în termeni absoluţi cât şi în
raport cu „populaţia” şi puterea de foc utilizabilă. De aceea, puterea
politică clădită pe o ideologie pro-militară încearcă să le mărească efi-
cienţa prin alocarea unui procent cât mai mare din produsul naţional
brut şi din bugetul naţional.
▲ O putere politică predispusă sau intrată în „criză” se
foloseşte de aceste resurse strategice pentru scopuri politice sau
propagandistice sau de spionaj (operaţiuni de contra – insurgenţă sau
chiar operaţiuni de luptă specifice unor astfel de situaţii). În toate
cazurile foloseşte resursele organizaţionale ale „forţelor armate”
pentru a-şi spori eficienţa, susţinând prin toate mijloacele puterea
combatantă a acestora. Nivelul puterii coercitive şi organizaţionale
poate fi transformat în resursă politică, deoarece permite „integrarea”
elitelor militare în structurile „civile” de putere şi determină amploarea
participativă a militarilor la organisme „civile" (în esenţă politice) de
decizie (cabinete, grupuri secrete, comitete, „celule de criză" etc.).
▲ „Forţele armate” devin resursă politică în situaţia în care
puterea politică are capacitatea de a transforma organizaţiile militare
în „instituţii ale statului" şi de a le distruge raţiunea de „corpus
social" cu funcţie de gestionare a violenţei. Importante sunt, în acest
context, legăturile (raporturile) socio-politice ale elitelor militare (de
prietenie sau de rudenie etc.) cu deţinătorii puterii, precum şi resursele
pe care le pot utiliza ca „monedă de schimb" în relaţiile cu anumite
grupuri care deţin puterea.
▲ Implicarea armatei în „politică” este expresia distrugerii
raţionalităţii sale sociale de către puterea politică violentă sau
ineficientă. În astfel de situaţii, „forţele armate” pot fi transformate în
sursă distructivă pentru naţiuni.
Ideologii care construiesc state „de dominaţie” şi impun
elitelor politice obediente să distrugă „armatele naţionale” şi să
creeze aşa-numitele „armate multinaţionale”, agresează „ordinea
socială” în numele unei iluzorii ordini geopolitice transnaţionale şi
contribuie la menţinerea naţiunilor într-o „stare de insecuritate
generalizată”.
308

SECŢIUNEA A II-A
„CRIZA SOCIALĂ”– SITUAŢIE CRITICǍ GENERALIZATǍ
PROVOCATǍ DE GUVERNAREA IDEOLOGICǍ
a) Sursele „crizei sociale”

Decidenţii politici, ca urmare a poziţiei lor centrale în procesele
gestionare publice, sunt cei care provoacă aşa-numita „stare de criză”
a naţiunii, deşi ei o consideră schimbare în raporturile de forţă şi o
interpretează ca „act de ostilitate” la adresa puterii politice.24
1. Politicianismul
▲ Sursa originară a oricărei „crize sociale” este politicianismul,
întrucât constituie semnul cel mai evident al dezagregării unui
sistem socio-politic.25 Acesta exprimă comportamentul politic bazat pe
practici imorale şi demagogice, printr-o practicare meşteşugită a
drepturilor politice, impuse ca drepturi personale.
▲ „Politicianismul” a fost combătut vehement la timpul său
de către marele poet şi sociolog român, Mihai Eminescu, un atent şi
extraordinar observator al vremurilor pe care le-a trăit. Argu-
mentele, aduse de către Mihai Eminescu, sunt valabile, pe fond, şi
chiar pe formă şi elemente de conţinut, şi în zilele noastre.26
▲ „Politicianismul” alterează funcţia productivă a naţiunii,
deci capacitatea de a produce şi utiliza resursele produse în funcţie
de necesităţile oamenilor, organizaţiilor şi comunităţilor. Criza
economică, consecinţa acţiunilor politicianiste, generează procese
sociale dezorganizante, aduce la suprafaţă incompatibilităţi între popor
şi „clasa politică” şi creează premisele ciocnirii intereselor grupurilor
socio-politice, primejduind integrarea socială a oamenilor.
▲ „Politicianismul” distruge funcţia gestionară a naţiunii,
organizaţiile cu funcţii gestionare, deci raţionalitatea statului, pe
care-l transformă în „centru de putere” sau în obedient faţă de alt
„centru de putere”. Politicienii nu au capacitatea de procesare socială a
24
25
Vezi, pe larg, C. Rădulescu – Motru, Cultura română şi politi-
cianismul, în, Personalismul energetic şi alte scrieri, Bucureşti, 1985.
26
Apud, Dumitru Murăraşu, Naţionalismul lui Eminescu, p. 83-87.
309

informaţiilor, iar deciziile politicianiste, unilaterale şi partizane gene-
rează procesele sociale dezorganizante, cu consecinţe dezintegratoare.
Ei au o frică proverbială faţă de „puterea militară” a naţiunii, întrucât
ordinea socială îi privează de orice posibilităţi de a-şi însuşi violent
avuţia produsă social.27
▲ „Politicianismul” – expresia crizei ideologiilor implicate în
administrarea (guvernarea) „socialului” – denaturează acţiunea
politică, radicalizează acţiunea socială şi provoacă tensiuni şi
conflicte. Acţiunile politicienilor agresivi sau ineficienţi pulverizează
naţiunea în partide, contribuie la apariţia unor partide minuscule,
agresive, determină alunecarea unor partide spre măsuri „forte”, arogă
rolul exclusivist, ca singură alternativă, a unor partide, menţin incom-
patibilităţi între ideologiile care construiesc puterea politică.
▲ „Politicianismul” generează mediul socio-politic cel mai
favorabil pentru producerea loviturilor de stat (cu variantele sale,
lovitură de palat, puci). Acestea sunt iniţiate, de regulă, „de sus” – de
politicieni ostili puterii politice, cu concursul elitelor politice obediente
sau chiar „de jos”, de către corpurile profesionale (sindicatele), spri-
jinite, în marea lor majoritate, de către politicienii din opoziţie şi de
către militari.
2. Însuşirea violentă a avuţiei produse social

▲ Modalităţile ineficiente sau violente de gestionare a nece-
sităţilor sociale creează situaţii critice pentru naţiune în contextul în
care „politicul controlează economicul”.28 În această situaţie, „cheile”
economiei (deci ale resurselor) sunt controlate de guvernanţi orientaţi de
ideologii violente sau ineficiente, care „anarhizează economicul”.29
▲ Modalităţile ineficiente sau violente în care decidenţii politici
administrează „economicul” creează două ţări suprapuse: deasupra
„ţara legală” – adică grupurile socio-politice care au în faţă legea şi
în spate forţa – şi „ţara reală” – adică corpurile profesionale, pro-
ducătoare şi deposedate de resurse. În ambele situaţii, pentru a impune
27
Ionel Nicu Sava, Introducere în Sociologia militară, în Armata şi
societatea, p.24.
28
Jacques Garello, Iluziile socialismului, Casa de Editură Agora,
1993, p. 20-21.
29
Strategia naţională de prevenire şi combatere a sărăciei, PNUD,
1998, p. 3.
310

deciziile politice, sunt induse doze crescânde de autoritarism prin care
constrângerea devine regulă, iar libertatea o excepţie.
▲ Aceste stări tensionate generează violenţa contra puterii sau
violenţa „de jos”, definită ca violenţa „de masă” Ea se indivi-
dualizează prin răscoale sau revoluţii şi vizează „reformarea” puterii
politice sau răsturnarea „vechii ordini”. Răscoala şi revoluţia sunt
tipurile de violenţă care antrenează mari „mase” de oameni şi care
exprimă, în cel mai înalt grad, existenţa unei crize sociale.
▲ Istoria aşa-numitelor „revoluţii” relevă faptul că „masele”
sunt controlabile, pot fi integrate sau dezintegrate prin manipulări
informaţionale şi influenţare psihologică, pot fi luate sub controlul
forţelor ostile puterii politice sau pot fi transformate în „masă de
manevră” de către ideologii care se confruntă pentru putere.
Violenţa „de jos”, generează alte forme de violenţă, marcate prin
amestecul străin în treburile interne şi intervenţia din exterior; acţiuni
diversionist-teroriste din partea puterii politice sau a grupurilor
socio-politice care luptă pentru doborârea acesteia; acţiuni de
manipulare psihologică şi informaţională, provocări şi atacuri
împotriva instituţiilor de stat.
3. Dezechilibrarea în forme violente a raporturilor de putere

▲ Raporturile de putere se structurează în modalităţi violente
în contextul „crizei” ideologiilor care construiesc puterea politică,
deci a incapacităţii grupurilor socio-politice care deţin puterea de a
gestiona naţiunea prin decizii sociale.
Criza ideologiilor devine sursa din care se dezvoltă agresiunea
care ţinteşte „spiritul comunitar”, determinând o criză de identitate,
corelată, în mod evident, cu o criză de conducere– sau criza de
legitimare a puterii politice. Astfel de situaţii creează probleme-efect
care se răsfrâng într-un mod dezorganizant asupra conştiinţei de sine a
„subiecţilor” şi generează o criză socio-culturală care periclitează
integrarea socială a oamenilor (socializarea) în interiorul organizaţiilor
cu funcţii integratoare.
▲ Cele mai predispuse naţiuni la restructurarea violentă a
raporturilor de putere sunt cele dominate de o ideologie exclusivistă
ori de o putere politică coruptă şi incompetentă, care generează
regimuri totalitare. În astfel de situaţii se ajunge la scindarea naţiunii în
„societăţi paralele”, din care una se consideră normată (oficială) şi
celelalte o sfidează. Intervenţia „forţelor armate” pentru gestionarea
311

unor situaţii critice reprezintă, în esenţă, o uzurpare a puterii de decizie,
care este apanajul factorului socio-politic. Individualizarea „centrelor
de putere” generatoare de „criză” permite şi identificarea grupurilor
socio-politice lipsite de putere.30
▲ Modalităţile violente de structurare a „raporturilor de
putere”, creează relaţii de forţă între puterea politică şi „corpus”-ul
producător de valori sociale (poporul). Ele sunt expresia confruntării
dintre procesorii de informaţii care nu pot depăşi poziţiile ideologice.
Raporturile violente de putere individualizează diferite „centre de
putere” – interne şi externe, generează diferite tipuri de confruntare şi
structurează un nou tip de conducere, „conducerea politico-militară”.
▲ Pierderea resurselor de putere obligă puterea politică să
apeleze la violenţă, aşa-numită violenţa „de sus”. Ea este specifică
unei puteri politice acaparate de „oligarhii politice” care centralizează
decizia, aduce naţiunea în afara actului decizional şi impune „modele”
pe care nu le poate susţine şi menţine decât cu ajutorul forţei. Astfel,
„forţele armate” (armata, structurile informative secrete ale statului şi
forţele de menţinere a ordinii publice) sunt transformate în forţe
poliţieneşti, de represiune, cu ajutorul cărora puterea politică instituie
teroarea. Destructurarea violentă a raporturilor de putere generează, de
regulă, confruntare armată,31 între diferite „centre” interne de putere
– confruntarea pe orizontală sau între puterea politică şi diferite
„centre” interne de putere – confruntarea pe verticală.
▲ O putere politică violentă determină implicarea „forţelor
armate” în gestionarea unei astfel de situaţii, prin delegarea de
putere, dar şi prin uzurparea puterii politice. Cea mai evidentă formă
de dezechilibrare a raporturilor de putere se constată la naţiunile care
acceptă instaurarea de regimuri totalitare, dictatoriale, prin penetrarea
grupurilor socio-politice deţinătoare de putere, de către ideologii extremiste.
▲ Forţele armate devin administrator al puterii în contexte
socio-politice care impun măsuri de „mână forte” sau când forţele
politice nu sunt capabile să administreze naţiunea. Factorul militar
poate determina raporturile de putere în situaţiile în care elitele
militare sunt obediente sau sprijină unele grupuri care se confruntă
pentru cucerirea puterii politice sau acced la putere. Determinarea sau
30
Jim Orford, Psihologia comunităţii. Teorie şi practică, „Oscar
Print”, Bucureşti, 1998, p.190-191.
31
Col. Dumitru Sava, De la paradigma clasică a războiului la cea
actuală (2), în „Observatorul militar”, nr. 42 , 22 octombrie 1996, p.3.
312

influenţarea acestor raporturi se poate face prin influenţă, şantaj,
substituirea puterii civile sau preluarea în forţă sau uzurparea prin
violenţă a puterii.
b) Efectele perverse ale „crizei sociale”
1. Criza moral-spirituală (agresarea genezei naţiunii)

O naţiune ajunge în situaţii critice, numite de către ideologi „crize
ale naţiunii”, în momentul în care acţiunile conjugate ale „situaţiilor
sociale patologice” şi crizelor sistemice agresează geneza în asemenea
modalităţi, încât poporul îşi pierde încrederea în sine.32
Incapacitatea de a contracara asemenea agresiune produce dis-
continuităţi ale proceselor sociale care asigură „starea de securitate"
a naţiunii. În astfel de situaţii, naţiunea se simte agresată, iar poporul
caută alte simboluri la care să se raporteze.
▲ Procesele sociale perverse care definesc aşa-numita „criză
moral-spirituală” sunt consecinţe ale agresării naţiunii, în primul
rând, a suportului etnic al acesteia. Ele generează, evident, reacţii de
apărare şi protecţie, obligă naţionalismul să devină agresiv şi nasc
situaţii conflictuale. Naţiunea se simte obligată să invoce şi să utili-
zeze factorul etnic („etnicul fondator”) pentru apărarea şi protejarea
valorilor proprii şi, în primul rând, spiritualitatea şi spaţiul de vieţuire
(„casa naţiunii”).33
▲ Aşa-numita „criză moral-spirituală” a naţiunii este o „criză
provocată” de presiunea distructivă a ideologiilor antinaţionale şi a
elitelor politice violente sau ineficiente, care generează şi întreţin
crizele sistemice şi situaţiile sociale patologice. Acestea destructurează
organizaţiile cu funcţii integratoare, secătuiesc naţiunea de „inteligenţă”,
deci de capacitatea de procesare performantă a informaţiilor sociale,
afectează pregătirea şi instruirea profesională, socializarea oamenilor în
interiorul organizaţiilor şi deformează instituţiile statului naţional.34
▲ Provocarea aşa-numitei „crize moral-spirituale” a naţiunilor
constituie principala sursă de „război rece”, fiindcă ideologii dezvoltă
presiuni pentru alterarea sau distrugerea „spiritului comunitar”
32
33
Vezi, pe larg, Emile Boutroux, Le droit des nationalités, Paris,
1915; Robert Redslob, Le principe des nationalités, Paris, 1916.
34
Alain Minc, La vengeance des nations, Paris, Grasset, l990, p. 9.
313

născut şi întreţinut de naţiuni, ca organizări sociale. Din aceste acţiuni
socio-politice violente se nasc aşa-numitele conflicte „identitare”, dar
nu între naţiuni, ci între popoare şi grupurile socio-politice care
încearcă, prin violenţă, să-şi însuşească identitatea acestora sau să le
impună alte identităţi, în funcţie de interese, motivate ideologic.
▲ Pentru provocarea aşa-numitei „crize moral-spirituale”,
reţelele mediatice sunt, astăzi tot mai des uzitate de ideologiile
antinaţionale şi de „centrele de putere”. Ele întreţin, pur şi simplu,
un câmp de luptă, aşa-numitul „câmp informaţional” în cadrul se
concep agresiunile informaţionale împotriva naţiunilor.35
▲ Dacă naţiunile nu ajung la interpretarea corectă a situaţiilor
critice, pot fi dominate prin manipulări sau pot avea reacţii care le
afectează devenirea „întru sine”. Ele pot să adopte un fel de
„izolaţionism agresiv”, din care elitele politice violente alimentează
ura şi dorinţa de „revanşă identitară”. Atunci când elitele politice anti-
naţionale impun modele de „integraţionism politic”, această revanşă
este întreţinută tacit de statul devenit „centru de putere”; ea se manifestă
prin acte de violenţă, mai ales în conjuncturi geopolitice favorabile.36
2. Criza capacităţii de reproducere (spargerea „casei naţiunii”)

▲ Capacitatea de reproducere a unei naţiuni este condiţionată,
în mod fundamental, de capacitatea de conservare a „patriei” („casa
naţiunii”). Aceasta exprimă capacitatea de a menţine frontierele, de a
avea sentimentul siguranţei în orice context geopolitic dat sau de a
rezista impactului transformărilor tehnice, economice, culturale şi politice
pe „linia de demarcaţie” cu alte naţiuni. De aceea, nevoia de spaţiu, ca
mediu social construit şi generator al proceselor sociale necesare
reproducerii, este cea mai presantă nevoie pentru orice naţiune.37
▲ „Criza socială” afectează, evident, spaţiul etnic – ca spaţiu
social pe care orice naţiune încearcă să-l construiască şi să-l
conserve. Atunci când îmbracă forme de violenţă extremă afectează
potenţialul demografic şi resursele necesare reproducerii naţiunii. În
35
Grigore Georgiu, Naţiune, cultură, identitate, Editura Diogene,
36
Helène Carrère d’Encausse, Triumful naţiunilor sau Sfârşitul
Imperiului sovietic, Editura Remember die Press Group, 1993, p. 307.
37
Vezi, Hakan Wiberg, Probleme de securitate ale naţiunilor mici,
în, NATO: ce este, ce va fi. Noua Europă şi securitatea statelor mici,
Bucureşti, 1996, p. 162-163.
314

contextul oricărei crize sociale, patria („casa naţiunii”) este, fie ţinta
primară, prin agresiunile militare, fie obiectivul final al agresiunii,
precedată de agresiunile informaţionale.
Pierderea unor părţi din „patrie” sau ocuparea acesteia de
către „centre de putere” în folosul elitelor politice violente şi
obediente afectează capacitatea de reproducere a naţiunii. În astfel
de situaţii, poporul, care a construit patria, adesea cu sacrificii umane
şi materiale şi în permanentă „stare de veghe”, este nevoit să refor-
meze statul şi să se mobilizeze pentru apărarea, prin orice mijloace, a
„mătcii”, dar mai ales a frontierelor.
▲ „Criza socială” generează efecte perverse pe planul repro-
ducerii naţiunii, ca unitate socială. Acestea sunt posibile, întrucât
diminuează capacitatea poporului de a preveni formarea „spaţiilor
negative” de către forţele de „dezordine internă”, dar, mai ales, de
către „centrele de putere" expansioniste şi înglobante; oferă posibi-
litatea folosirii statului ca instrument în mâna elitelor politice violente
sau a „centrelor de putere" din exterior pentru dominarea spaţiului
naţional ori pentru acapararea de spaţii în detrimentul altor naţiuni;
▲ „Criza socială” generează efecte perverse în condiţiile în care
aşa-numitul „spaţiu de securitate”, apreciat din motive ideologice ca
necesar pentru ca naţiunea să-şi realizeze „misiunea ei istorică” este
construit prin raporturi de forţă şi nu prin conlucrarea între naţiuni.
Ea readuce naţiunea în stări „aproape de echilibru”, în situaţiile
în care este obligată de către puterea politică violentă să construiască
prin forţă, aşa numitul „spaţiu vital”. O astfel de naţiune devine
„stat-naţiune" , deci societate politică, preocupată doar de creşterea
spaţială nelimitată. Astfel de construcţii socio-politice, împinse de
ideologi pentru a realiza „idealul naţional” prin expansiune, sunt
potenţiale surse de insecuritate pentru naţiuni, întrucât politica lor
expansivă degenerează în imperialism.38
▲ De regulă, în contextul producerii unei „crize sociale” în
care se implică şi „centrele de putere” – imperiile, aceasta se
internaţionalizează, iar frontierele naţionale sunt puse în discuţie.39
În situaţia în care administrarea revine unei puteri politice obediente
„centrelor de putere” supranaţională sau transnaţională, acestea sunt
transformate în „frontiere de cancelarie”, pe care poporul nu va mai
38
Vezi, Karl Houshofer, De la geopolitique, Paris, 1986.
39
Vezi, Romulus Seişanu, Istoria frontierei, Bucureşti,1940; Ilie
Bădescu, Dan Dungaciu, Sociologia şi Geopolitica frontierei, vol. I-II, 1995.
315

fi capabil să le menţină ca „frontiere paşnice" („frontiere de linişte"),
ele devenind „frontiere de presiune" („frontiere de nelinişte").40
▲ O „criză socială” readuce în discuţie principiile „anterio-
rităţii”, „naţiunii recunoscute" sau „naţiunii constituite”, cărora
„centrele de putere” le contrapun aşa-numitul principiu „al numărului
real mai mare de membri”. Acesta este folosit, de regulă, în mod
tradiţional, pentru justificarea anexiunilor teritoriale şi serveşte pentru
trasarea frontierelor geopolitice. Astfel de presiuni care afectează capa-
citatea gestionară sunt identificabile în cazul naţiunii române, ieşită de
curând din spatele „cortinei de fier”.41
▲ Pe timpul evoluţiei unei „crize sociale”, „centrele de putere”
au posibilitatea să agreseze naţiunea prin scientizări. Logica acestora
este paralelă cu cea a agresiunilor informaţionale. Astfel, spaţiul de
vieţuire a naţiunii este inclus în „zone de influenţă”, „coridoare de
securitate”, „zonele tampon”. Naţiunile transformate în „identităţi
marginale”, periferice, sunt constrânse şi obligate să încerce legiti-
marea identităţii teritoriale printr-o acţiune disperată, generatoare de
tensiuni şi conflicte.42
▲ „Gestionarea" (guvernarea) ideologică violentă sau inefi-
cientă a unei „crize sociale” diminuează capacitatea de reproducere
a naţiunii în cadrul „patriei”. Cedarea, din interes meschin, partizan, a
unor părţi din spaţiul naţional sau abandonul de spaţiu naţional în
numele aceluiaşi interes, reprezintă efectul cel mai pervers al „crizei
ideologiilor”, care nu pot fi justificate de nici o doctrină sau un partid
politic. Pierderea unor părţi din spaţiul naţional nu destructurează numai
statul naţional, ci naţiunea, afectându-i în modalităţi distructive capaci-
tatea de reproducere. Istoria politico-statală confirmă că o „comunitate
cu casa în spate”, adică în căutare de patrie, nu se poate numi naţiune
decât în sens metaforic.
c) Consecinţele „crizei sociale”: criza statului naţional

Alterarea funcţiei gestionare, expresie a incapacităţii politicului de a
administra socialul, evidenţiază criza de legitimitate a instituţiilor
40
Vezi, Michel Foucher, Fronts et frontières, Paris, 1991.
41
Dan Zamfirescu, A treia Europă. Alternativa realistă la iluziile
sinucigaşe, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1997, p. 71.
42
Alan Tidwell, Consideraţii asupra managementului conflictului,
tehnicilor de rezolvare şi factorilor sociali care le influenţează, în Psiho-
logia rezolvării conflictului, Editura Collegium, Polirom, Iaşi, 1998, p.192.
316

construite pe suport ideologic, dar şi o criză de autoritate a puterii
politice, echivalentă cu incapacitatea statului de a funcţiona ca „organism
reglator” al proceselor sociale.43
▲ Statul naţional este adus în situaţii de „criză” atât prin
presiunile elitelor politice violente care urmăresc transformarea lui în
„centru de putere”, cât şi datorită raporturilor asimetrice de putere
între el şi statele „de dominaţie" sau „centrele de putere”. Acestea din
urmă exercită presiuni pentru integrarea, pe diferite căi, a spaţiului
naţional în aşa-zisul spaţiu geopolitic sau geostrategic.
Ideologii internaţionalişti au creat o „ideologie globală”, pe fun-
damentul căreia au construit sintagma „stat-naţiune”, şi caută să
convingă oamenii că „statul-naţiune” se află în criză de raţionalitate,
fiind nevoie de reformarea lui.44 Aceştia încearcă destrămarea structurii
„intermediare” între „vechea Europă” – reprezentată de naţiuni şi state
naţionale şi „noua Europă”– cea a secolului XXI –, în care speră că
vor dispărea naţiunile şi statele naţionale.45
▲ O „criză socială” poate provoca o „stare de criză” a statului
naţional dacă presiunile de ordin extern se conjugă cu procesele
dezorganizante produse de sursele de insecuritate internă – care
agresează naţionalismul şi îl deformează. În astfel de situaţii renasc
mişcările regionaliste, iar statul naţional poate fi divizat mecanic,
de către elitele politice violente sau de către „centrele de putere”,
după principii regionale sau etnice, precum regionalismul – comple-
mentar şi, uneori, opus tendinţelor integraţioniste supranaţionale sau
transnaţionale şi supralicitarea principiului etnic (sub-naţional) pentru
divizarea statelor naţionale .
▲ O „criză socială" evidenţiază, în sens larg, natura aşa-numitelor
„surse de fragmentare a patriei" („casa naţiunii"). Acestea sunt
denumite generic: surse de natură economică, surse de natură politică,
surse de natură religios-spirituală, surse de natură socială.
▲ „Criza socială” distruge conexiunile organice între funcţia
gestionară, productivă şi integratoare, privând statul naţional de
atributele sale fundamentale. În astfel de situaţii, pot apărea contradicţii
43
44
Grigore Georgiu, Există o criză a statului naţiune ?, în Crizele
Europei, coordonator Radu Florian, Bucureşti, 1992, p. 125.
45
Phillipe Seguin, Discours pour la France, Grasset et Fosquelle,
Paris , 1992, p. 17.
317

ireconciliabile între stat şi naţiune, conceptualizate prin formulele
„stat contra naţiune" şi „naţiune contra stat”.46
d) Gestionarea unei „crize sociale”

„Gestionarea”, un concept economic preluat de militari şi apoi
de către politicieni pentru a fi transplantat în „social”, este utilizată cu
diferitele semnificaţii rezultate din sinonimul management.47
În cazul crizei sociale, atât subiectul „generator de criză”,
explicitat prin formula „ordinea veche”, cât şi subiectul implicat în
„gestionarea crizei” (indivizi, grupuri, instituţii), folosesc, în funcţie
de interes şi necesităţi, toate înţelesurile sale primare: mânuire, mane-
vrare, îndrumare, conducere, administrare, negociere, tranzacţie.48
▲ Conceptul „gestionare” trebuie folosit pentru denumirea
activităţilor concepute şi realizate sistematic pentru „a preveni” şi,
dacă se produc, pentru „a soluţiona situaţiile critice”. Atât prevenirea
cât şi soluţionarea lor necesită capacitate de a concepe „soluţia socială”,
singura viabilă pentru naţiunea agresată. Intervenţiile cu alte scopuri
(pentru „a calma situaţia”, „a descuraja”, „a pedepsi pe cei care se
revoltă”), nu pot fi considerate acţiuni de gestionare a crizei sociale. Ele
sunt false gestionări şi se pot justifica doar pentru „a câştiga timp”.
▲ Gestionarea unei „crize sociale” este dependentă de capacitatea
de procesare socială a informaţiilor. În acest demers se implică puterea
politică asupra căreia se produce violenţa sau care foloseşte violenţa;
„terţii” – care pot fi „centre de putere” internă sau externă, generatoare
sau producătoare de agresiuni contra puterii politice şi poporul – prin
elitele sociale, ca subiect agresat. Procesorii de informaţii pot fi identifi-
caţi în oamenii politici, politicienii, liderii militari, elitele militare, elitele
sociale. Toţi au la dispoziţie cele trei resurse ale puterii – cunoaşterea,
bogăţia şi violenţa, însă nu toţi le pot utiliza cu aceeaşi intensitate.49
▲ Gestionarea „crizei sociale” înseamnă, în primul rând,
cunoaştere, pe baza căreia rezultă dispoziţii şi operaţiuni, prin care
fiecare „protagonist” sau „subiect” implicat impune limitele spaţiilor
de acţiune. Ambele „tabere” nu concep ca acţiunile (operaţiunile) şi
consecinţele acestora privind folosirea resurselor să depăşească limitele
46
47
Emil Mihuleac, Bazele managementului, p. 11.
48
49
binele omului, Eurosong & Book, 1997, p. 91.
318

unui război. Relevantă este agresivitatea indivizilor, cu deosebire a
conducătorilor şi a grupurilor socio-politice violente.50
▲ Gestionarea („gestionare de criză” sau „management de
criză”)51 impune folosirea, în cadrul „soluţiilor sociale”, a resurselor
umane şi materiale în scopul dezamorsării conflictualităţii sociale.
„Gestionarea” exclude ameninţarea cu forţa sau utilizarea forţei,
care au drept consecinţe erori decizionale, riscuri şi pierderi umane şi
materiale. Pe acest plan se relevă importanţa conducătorilor (sau
manageri), a căror misiune este conceperea şi înfăptuirea „soluţiilor
sociale”, prin strategii de gestionare.
▲ Gestionarea unei „crize sociale” trebuie să evite utilizarea
violenţei militare şi să transforme criza într-un conflict de putere.
Aceasta implică acţiunea specializată a organizaţiilor cu funcţii ges-
tionare şi asumarea răspunderilor pentru măsurile întreprinse şi pentru
consecinţele produse. Numai procesorii de informaţii capabili să
scientizeze deciziile pot realiza, de regulă, obiectivele propuse.
▲ În gestionarea „crizei sociale” trebuie să se implice, prin tehnici
gestionare (management) bine definite, individualizate şi structurate
din timp de „pace socială”, organizaţiile legislative, decizionale şi exe-
cutive construite de popor, ca expresie a puterii acestuia (democraţia).
Organizaţiile legislative (parlament) şi executive (guvern) se
implică, obligatoriu, în controlul activităţilor din aşa-zisul domeniu al
apărării „ordinii publice”, direct sau prin comisii specializate, adoptă
legislaţia necesară situaţiilor de criză, analizează modul în care se
respectă această legislaţie, dau girul puterii executive să întreprindă
măsuri „dezirabile”, controlează instituţiile competente în materie de
reglementare a crizelor.
Concluzie:
Înlăturarea „puterii poporului”– democraţia – de către elitele
politice violente sau ineficiente şi transformarea naţiunii în „societate
politică” prin instituirea dictaturii sau instaurarea anarhiei generează
insecuritate pentru toţi oamenii lipsiţi de resurse şi înlăturaţi de la
actul de decizie, aduce naţiunea în situaţie critică marcată de
violenţă socială, numită de ideologi „stare de criză" a naţiunii.
50
Gaston Bouthoul, Războiul, Editura Militară, Bucureşti, 1978,
p. 109-110.
51
W. David Rees, Arta managementului, Editura Tehnică, Bucureşti,
1996, p. 29.
319

SECŢIUNEA A III-A

1. „Criza” semnifică o situaţie critică, o perioadă de tensiune, de
tulburări şi conflicte între decidenţii politici şi popor, deci o formă
cronică de „patologie socială” indusă de guvernarea ideologică violentă
sau ineficientă, care generează crizele sistemice şi aduc naţiunea în
situaţii-limită.
2. Sub presiunea ideologiilor neechivalente doctrinar şi incapabile
să construiască organizaţii cu funcţii de gestionare a socialului, crizele
sunt interpretate nesatisfăcător. Naţiunile se află în situaţii critice, numite
de ideologi crize, când unele procese sociale organizante sunt blocate
astfel încât este periclitată reproducerea lor în modalităţi performante.
3. Confruntarea dintre ideologi generează formule mecanice de
organizare a socialului, întrucât acţiunile socio-politice violente sau
ineficiente aduc naţiunea în situaţii critice, marcate de producerea
violenţei socio-politice difuze, în faţa căreia o putere politică aflată în
criză de legitimitate sau de legitimare recurge la forţă pentru aşa-zisa
„mediere” între actorii implicaţi, care pot fi membrii aceluiaşi grup
socio-politic, creatori ai unor raporturi de putere sau între grupuri ori
organizaţii socio-politice neechivalente doctrinar.
4. O putere politică violentă, confruntată cu diminuarea capa-
cităţii de a controla, domina şi supune naţiunea, subsumează tirania
(despotismul), represiunea şi teroarea unei „strategii” în care inte-
grează forţele socio-politice obediente şi forţele armate conduse de
elitele militare obediente. Aceste modalităţi de administrare a puterii
generează situaţii critice, evidenţiate prin: violenţa contra puterii sau
violenţa „de jos”, definită ca „violenţa de masă” – răscoale, revoluţii –
sau loviturile de stat ori puciurile, care vizează reorganizarea puterii
politice; violenţa puterii politice sau violenţa „de sus”, produsă în
situaţia în care puterea politică este acaparată de „oligarhii politice” care
centralizează decizia, aduc naţiunea în afara actului decizional şi impun
„modele” pe care nu le pot susţine şi menţine decât cu ajutorul forţei.
5. Guvernarea ideologică a naţiunii întreţine crizele sistemice,
intensifică confruntările dintre ideologi pentru acapararea resurselor
320

naţiunii, agresează conştiinţa de sine, menţine naţiunea în stare de
„societate politică”, provocând aşa-numita „criză a naţionalismului“
şi a factorului militar.
6. Ideologii provoacă aşa-numita „criză a naţionalismului”, ale
cărei consecinţe sunt agresarea „conştiinţa de sine”, ca fundament al
„voinţei organice” a naţiunii şi expresia capacităţii oamenilor de a se
raporta la aceeaşi geneză şi patrie. Ideologia care agresează naţiunea,
o împiedică să-şi conserve „conştiinţa de sine” şi să se reproducă
devine antinaţională, foloseşte naţionalismul ca forţă spirituală de
expansiune sau de negare a unităţii în diversitate.
7. Provocarea aşa-numitei „crize a factorului militar”, dimi-
nuează sau distruge capacitatea organizaţiilor militare de a gestiona
violenţa publică şi de a respinge agresiunile împotriva naţiunii.
Ideologii consideră „forţele armate” ca pe un mijloc de soluţionare a
stărilor conflictuale şi le menţin ca instituţii în slujba puterii politice,
pentru a asigura elitelor politice sentimentul şi certitudinea puterii.
8. Ideologii administrează crizele prin utilizarea forţei, în funcţie
de interesul ascuns sau declarat şi de mijloacele avute la dispoziţie
(legitime sau ilegitime), în limitele doctrinelor la care se raportează şi
cu ajutorul cărora încearcă să convingă poporul că soluţiile adoptate
previn procesele sociale dezorganizante, atât pentru decidentul politic,
cât şi pentru popor.
9. Fiecare criză este unicat, exprimând o situaţie conflictuală
premisă ori consecinţă a unei variate game de conflicte ideologice,
socio-politice, militare, iar „gestionarea" („managementul”) semnifică,
în esenţă, soluţiile adoptate în funcţie de necesităţile sociale în vederea
folosirii resurselor informaţionale în modul cel mai adecvat şi cu
maximă eficienţă, pentru revenirea la „starea de securitate”.
10. Ideologii provoacă criza socială, o criză a organizaţiilor,
inclusiv a celor militare, o criză multiplă, o reţea de crize ori o
suprapunere de crize care induc în corpul naţiunii situaţii insecurizante,
exprimând distrugerea democraţiei şi impunerea individualismului –
care conduce la dictatură sau a „colectivismului” – care conduce la
anarhie şi generează „insecuritate generalizată” pentru cei lipsiţi de
resurse şi situaţi în afara actului decizional.
11. Sursele crizei sociale, pe care ideologii o interpretează ca
„stare de criză a naţiunii”, sunt: politicianismul – care distruge
raţionalitatea statului naţional, devenit „centru de putere”; însuşirea
violentă a avuţiei produse social – care creează două ţări suprapuse:
321

„ţara legală” şi „ţara reală” şi dezechilibrarea în forme violente a
raporturilor de putere – care determină o criză de identitate, corelată,
în mod evident, cu o criză de conducere – sau criza de legitimare a
puterii politice şi creează relaţii de forţă între puterea politică şi
corpus-ul generator de valori sociale (poporul).
12. Efectele perverse ale „crizei sociale” sunt „criza moral-
spirituală” – consecinţă a agresării genezei naţiunii, a pierderii
încrederea în sine şi a determinării naţionalismului să devină agresiv –
şi criza capacităţii de reproducere, datorate spargerii „casei naţiunii”, a
pierderii capacităţii de a-şi conserva patria („casa naţiunii”), de a-şi
menţine frontierele, de a avea sentimentul şi certitudinea siguranţei în
orice context geopolitic dat.
13. Orice criză socială induce o „stare de criză” a statului
naţional, prin transformarea de către elitele politice violente în „centru
de putere” şi folosirea lui în scopul dominării şi supunerii propriului
popor sau prin impunerea raporturilor asimetrice de putere faţă de
statele „de dominaţie" sau „centrele de putere" transnaţionale sau
supranaţionale care îşi asumă rol de hegemon şi îl integrează, pe diferite
căi, în aşa-zisul spaţiu geopolitic sau geostrategic al intereselor acestora.
14. Gestionarea unei crize sociale trebuie să fie apanajul elitelor
sociale sau „creerele” care produc valorile sociale, a oamenilor cu
competenţe profesionale şi socializante. „Gestionarea” înseamnă „a
preveni” şi, dacă se produc, pentru „a soluţiona situaţiile critice” prin
acţiuni sociale.

1. Ce semnificaţie socială are criza şi care sunt sursele gene-
ratoare?
2. În ce situaţii critice se poate afla o naţiune în raport de
contextul socio-politic?
3. Ce situaţii critice generează gestionarea violentă sau ineficientă
a naţiunii şi care sunt formele de manifestare a violenţei?
4. Cine provoacă aşa-numita „criză a naţionalismului“ şi care
sunt consecinţele acesteia în planul organizării şi funcţionării naţiunii?
5. Cine provoacă aşa-numita „criză a factorului militar” şi ce
consecinţe are aceasta asupra capacităţii şi raţiunii organizaţiilor
militare?
322

6. Prin ce mijloace administrează ideologii crizele sistemice şi
care sunt consecinţele pe care le generează în plan social?
7. Ce semnificaţie are „gestionarea" („managementul”) unei
crize sistemice şi ce relevanţă au soluţiile sociale în acest demers?
8. Care sunt sursele crizei sociale şi de ce ideologii o inter-
pretează ca „stare de criză a naţiunii”?
9. Care sunt efectele perverse ale crizei sociale asupra funcţiilor
naţiunii?
10. Ce rol au elitele sociale în gestionarea unei crize sociale?
1. Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, Sociologia şi Geopolitica frontierei,
vol. I-II, Editura Floarea Albastră, Bucureşti, 1995.
2. Lucian Culda, Devenirea oamenilor în procesualitatea socială,
binele omului, Eurosong & Book, 1997, p. 91.
5. Jacques Garello, Iluziile socialismului, Casa de Editură Agora,
1993.
7. Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii
mondiale, Editura Antet, Bucureşti, 1998.
8. Virgil Măgureanu, Studii de sociologie politică, Editura Albatros,
Bucureşti, 1997.
9. Jacqueline Barus-Michel, Florence Guist-Desprairies, Luc Redel,
Crize. Abordare psihosocială clinică, Polirom, Iaşi, 1998.
10. Jim Orford, Psihologia comunităţii. Teorie şi practică, traducere
de Andrei Paşcu Oscar Print, Bucureşti, 1998.
11. W. David Rees, Arta managementului, Editura Tehnică, Bucureşti,
1996.
323

TEMA 11
CRIZA POLITICO-MILITARĂ
SAU DISTRUGEREA DEMOCRAŢIEI
Situaţiile critice pentru o naţiune, în soluţionarea cărora este
implicat factorul politic, sunt consecinţa guvernării ideologice inefi-
ciente ori violente sau a agresiunilor la adresa naţiunii. Incapacitatea
factorului politic de a soluţiona o criză socială, urmată de apelul la forţa
armată poate extinde situaţia critică şi generează un tip de criză
specifică, pe care o denumim „criză politico-militară”.
Însăşi noţiunea de criză, a cărei etimologie greacă – „krisis" –
înseamnă decizie, obligă la înţelegerea ei ca o situaţie tensionată,
care impune adoptarea unei decizii de soluţionare.
Tema a fost elaborată din nevoia de a argumenta că expresia
„criză politico-militară” poate fi folosită pentru a desemna situaţiile
în care puterea politică provoacă naţiunii aşa-numita „stare de
criză”, este incapabilă să o soluţioneze, face apel la organizaţiile
militare, iar acestea nu reuşesc să satisfacă raţionalitatea socială
pentru care au fost create, producând violenţă militară.
▲ Obiective
– înţelegerea semnificaţiei sociale a „crizei politico-militare”, a
proceselor socio-politice care o întreţin, precum şi a consecinţelor
producerii acesteia asupra puterii poporului (democraţia);
– cunoaşterea ideologiilor şi doctrinelor care favorizează violenţa
politico-militară şi a soluţiilor de gestionare care să nu afecteze com-
ponentele organice şi etno-spirituale ale naţiunii;
– dezvoltarea capacităţii de analiză a formelor de manifestare a
„crizei politico-militare” şi identificarea soluţiilor de prevenire a vio-
lenţei de orice natură;
324

SECŢIUNEA I
CONDIŢIONAREA IDEOLOGICĂ
A CRIZEI POLITICO-MILITARE
a) „Criza politico-militară” – criză de ordin gestionar (gu-

vernare violentă sau ineficientă)
Orice tip de stat ideologic are interese specifice, exprimate, de
regulă, prin tendinţele de menţinere a puterii, prestigiului, influenţei
şi autorităţii.
Puterea este condiţionată de capacitatea de a organiza „ordinea
instituită”, de a face faţă sfidărilor comportamentului deviant (indi-
vidual sau colectiv), de a interveni eficient pentru rezolvarea crizelor
politice, economice şi sociale, de a învinge în război, de a apăra
interesele cetăţenilor săi în relaţiile cu terţii.1 Această putere este
determinată de mijloacele de care dispune, în primul rând de instru-
mentele militare şi instrumentele financiare,2 dar şi de susţinerea
politică din partea grupurilor şi partidelor politice capabile să impună
şi să susţină un anumit model de organizare socio-politică.
▲ Ideologiile şi doctrinele politice generează neechivalenţe pe
planul relaţiilor partidelor politice cu autoritatea de stat, precum şi
tensiuni sau conflicte între grupurile socio-politice care-şi apără sau
încearcă să-şi impună interesele.
O astfel de guvernare determină implicarea „forţelor armate” în
viaţa politică, iar modalităţile de manifestare se propagă în paralel sau
se intersectează cu acţiunile elitelor politice violente: acţiunea politică
directă, diversiunea politică, epurarea politică, corupţia politică, desta-
bilizarea politică, exercitarea controlului social prin mijloace negative.
▲ „Criza” factorului politic administrator al puterii conduce
la o abordare conflictuală a interesului general, care nu mai
exprimă voinţa poporului şi nu se defineşte ca putere a poporului
(democraţia). Puterea politică şi grupurile socio-politice care tind la
cucerirea puterii, se auto-proclamă „clasă politică”, îşi arogă dreptul
de reprezentant al naţiunii, definesc aşa-numitul „interes naţional" în
1
2
Terente Robert, Politica – dincolo de temeri şi tentaţii, Editura
Arta, Bucureşti,1993, p. 68.
325

raport cu propriile interese sau îşi promovează nemijlocit interesele
sub motivaţia apărării şi promovării „interesului naţional”.3
▲ Ideologii aflaţi în pierdere de resurse de putere apelează la
„forţele armate” pentru a menţine cu orice preţ puterea politică,
însă nu sunt capabili să accepte că militarii nu pot fi doar
„servanţii” umili al statului clădit pe ideologii şi ai „clasei politice”
care deţine resursele de putere. Militarii grupează credinţe şi interese
de corp, care le menţin raţionalitatea socială atâta timp cât acestea sunt
compatibile cu obligaţiile lor faţă de naţiune. De aceea sunt predispuşi
să sprijine şi să promoveze numai acţiunile socio-politice concordante
cu necesităţile naţiunii.
▲ Încercarea de administrare a unei „crize sociale” prin
violenţă militară dezvăluie incapacitatea procesorilor de informaţii
(ideologii) de a soluţiona problemele de natură productivă şi
integratoare conştientizate ca necesităţi sociale. Soluţiile la o astfel
de situaţie critică sunt false gestionări, deoarece acestea exprimă, în
esenţă, criza de raţionalitate, de motivaţie, de legitimare şi de iden-
titate a puterii politice, deci a guvernării.
▲ Combinarea violenţei politice cu violenţa militară pentru
soluţionarea unei „crize sociale” se relevă ca domeniu de referinţă
al psihologiei sociale clinice.4 Ea afectează destinul oamenilor,
grupurilor socio-politice şi naţiunii în funcţie de consecinţa deciziilor
politice întreprinse pentru rezolvarea prin forţă militară a unei
probleme de interes public (amorsarea unei voinţe politice în scopul
dezamorsării unei crize sociale sau a respingerii unei agresiuni).
b) Condiţionarea ideologică a „crizei politico-militare”

„Criza socială” exercită presiuni asupra politicii – adică asupra
vastei sfere de relaţii şi activităţi socio-politice, instituţii şi concepţii
legate, în principal, de problema puterii în stat.5 Iraţionalitatea politică,
definitorie pentru o putere politică aflată în criză, încurajează manifestările
3
Vasile Secăreş, Polemologia şi problemele păcii, Editura Politică,
Bucureşti, l976, p. l7l-l73.
4
Jaqueline Barus-Michel, Florence Guist-Desprairies, Luc Redel,
Crize. Abordare psihosocială clinică, Polirom, Iaşi, l998, p. l8.
5
326

agresive din partea unor forţe politice violente „pentru a pune la cale pro-
vocări care să poată constitui motivul declanşării acţiunilor militare”.6
1. Ideologii cenzurează fenomenele conflictuale

▲ Organizarea şi funcţionarea unei naţiuni este influenţată
de puterea politică, interesată de evaluarea permanentă a capacităţii
de reacţie la presiunile exercitate asupra ei de către corpurile
profesionale. Utilizarea „forţelor armate” transformate în instituţie a
statului, este tot apanajul factorului politic. Incapacitatea de a asigura
stabilitatea sistemului socio-politic dă naştere unor contradicţii aparent
ireconciliabile, generează procese sociale cu consecinţe insecurizante
pentru oameni, grupuri socio-politice şi popor, în ansamblul său,
creează „stare de criză” şi conduce la apelarea mijloacelor de forţă
(mijloace militare) în locul soluţiilor sociale. Am denumit această
situaţie conflictuală cu sintagma „criză politico-militară”, încât forţele
implicate se legitimează pe fundalul unei crize politice care generează
violenţa militară.
▲ Orice situaţie critică pentru o naţiune activează ideologiile în
cadrul cărora deţinătorii puterii politice aflate în pierdere de resurse
de putere caută soluţii pentru dezamorsarea acesteia. Ideologii o
abordează prin prisma interesului puterii politice pe care o construiesc,
în cadrul unei dialectici ce ascunde adesea conexiuni complicate şi oculte
între tendinţele contradictorii care alcătuiesc sistemul socio-politic.
▲ Ideologii interpretează o „criză” concomitentă a dome-
niului politic şi militar ca forma ascuţită a luptei dintre forţele
politico-militare şi sociale, a cărei motivaţie rezidă în imposibilitatea
oricărei forme de dialog.
Elaborarea deciziilor se relevă, de regulă, ca reacţie la acţiunile
violente ale indivizilor, grupurilor sau instituţiilor care pun în discuţie
„vechea ordine”, cu normele, regulile şi valorile sale şi evoluţia
procesului de abdicare de la mijloacele politice în favoarea celor de
forţă, pentru a răsturna „vechea ordine”. Aceasta depinde, însă, de
raporturile care există între stat – ca gestionar al valorilor şi intere-
selor naţiunii, partidele sau grupările politice – care îşi arogă dreptul
de a reprezenta poporul şi „forţele armate” – ca instituţie cu funcţie
de protecţie a valorilor şi intereselor naţiunii.
6
Corneliu Soare, Romul Duma, Ioan Muntoi, Teorie şi doctrină
militară, Editura Militară, Bucureşti, 1971, p.75.
327

▲ Din punct de vedere al atitudinii faţă de stat, ideologii
creează şi modelează partide, grupări sau organizaţii politice. Aceste
se află, în funcţie de interes, în următoarele situaţii: sprijină autoritatea
statului sau i se supun; concurează statul în materie de autoritate; se
limitează să-i nege autoritatea.
▲ Ideologii au tendinţa de a „cenzura” războiul, precum şi
fenomenele conflictuale. Ierarhizarea puterilor, ca şi competiţia
pentru menţinerea echilibrului de putere prin utilizarea sau chiar
simpla ameninţare cu forţa, creează permanent pentru ideologi psihoza
producerii conflictului armat.7
▲ O putere politică construită pe suportul ideologiilor violente
foloseşte „forţele armate” atât pentru ameliorarea „anomaliilor”
comportamentului oamenilor pe care-i controlează şi-i domină, cât şi
pentru eliminarea surselor de insecuritate care-i afectează interesul.
Ambele situaţii generează alte tipuri de criză, denumite crize de structuri,
crize culturale, crize religioase, crize financiare, crize monetare, crize
ale resurselor monetare, eludând faptul că toate acestea nu sunt decât
consecinţa unei crize ideologice.
▲ Ideologii care creează structuri politice pentru a administra
(guverna) naţiunea nu permit codificarea conflictului armat în
dreptul intern, deoarece aceasta înseamnă a recunoaşte, de jure,
existenţa a cel puţin două puteri în stat.
Codificarea conflictului armat în dreptul internaţional urmă-
reşte, la fel ca în cazul războiului, definirea juridică a subiecţilor
(părţilor) implicaţi în „agresiune”. Aceştia sunt identificaţi cu statul,
care se poate afla în poziţie de agresor sau victimă a agresiunii, iar
deznodământul situaţiei conflictuale depinde de raportul de forţe
(puterea militară), de capacităţile de operaţionalizare, precum şi de
asimetria de cunoştinţe şi informaţii. Unele acte juridico-diplomatice,
adoptate după fondarea Organizaţiei Naţiunilor Unite, folosesc con-
cepte care exprimă sugestiv dimensiunea actelor de ostilitate, formele
militare pe care le îmbracă, pornind de la sintagma generică de
conflict armat. Acesta este circumstanţiat, după caz, cu un adjectiv –
internaţional sau neinternaţional.8
7
Colonel dr. Lucian Culda, Conflictele sociale şi conflictele armate,
în Tipologia conflictelor armate contemporane, Editura Militară, Bucureşti,
1988, p. 55.
8
Apud Ionel Cloşcă, Conflictele armate şi căile soluţionării lor,
Editura Militară, Bucureşti, 1982, p. 45-46, 47.
328

▲ Indiferent cum este definit, conflictul armat este o consecinţă
a „stării de criză" a factorului politic sau a unei „crize politice”,
înţeleasă atât ca stare cât şi ca proces socio-politic distructiv.
Abordarea oricărei situaţii conflictuale din perspectiva stabilităţii
sistemului socio-politic, conduce la următoarele concluzii: politica
conservă mijloacele de violenţă şi le concentrează în mâinile puterii;
monopolul constrângerii este deţinut de stat, de el beneficiind clasa,
partidul sau fracţiunea care exercită guvernarea; deţinătorii puterii
folosesc forţa armată pentru a impune o anumită ordine unui popor
dezarmat, integrat într-un sistem socio-politic. 9
▲ Un stat subjugat de ideologi se transformă în „centru de
putere”, încercând, în funcţie de evoluţia situaţiei, să scientizeze
deciziile. Procesorii de informaţii pe care-i foloseşte devin creatori de
imagine ai statului ideologic şi ai instituţiilor pe care le subsumează,
producând un impact psihologic deosebit asupra modelării violenţei.
Însă, orice decizie politică luată în contextul dezvoltării unei crize
politico-militare se bazează mai mult pe intuiţie, pe „flerul” condu-
cătorului şi pe experienţa acestuia, relevându-se, în ultimă instanţă, ca
„arta organizării talentului”. În astfel de situaţii se apelează la „omul
providenţial”, care poate fi liderul politic sau liderul militar.
2. Ideologii percep criza politico-militară ca „treaptă a

escaladării conflictuale”
▲ Atât ca „stare”, cât şi ca „proces”, „criza politico-militară”
este definită de către ideologi ca o treaptă a escaladării conflictuale
între „părţile” care se exclud reciproc sub motivaţia că fiecare dintre
ele este expresia unor „forţe de negare” a ordinii socio-politice pre-
stabilite. Aceasta este, deci, o formă de conflictualitate care afectează
doar sistemul socio-politic pe care-l construiesc şi îl întreţin. O astfel de
percepţie explică, în bună măsură, dificultăţile de a gândi şi a acţiona
strategic pe plan socio-politic. Conflictul nu este decât expresia unei
crize a gândirii şi a acţiunii raţionale, iar declanşatorul său nu iese
întotdeauna în evidenţă, nu-şi dezvăluie adevăratele motive şi nu este
conştient de consecinţe şi implicaţii.
▲ Abordarea ideologică a „crizei politico-militare” este ra-
portată la fenomenul socio-politic numit generic „război”, înţeles ca
9
Maurice Duverger, Introduction à la politique, Gallimard, Paris,
1964, p. 120.
329

o „continuare a politicii, cu alte mijloace”.10 De regulă, se apreciază
că „politicul pregăteşte războiul”, iar pe timpul desfăşurării lui poli-
ticienii tac şi strategii lucrează.
▲ „Criza politico-militară” este o treaptă a escaladării con-
flictualităţii inferioare războiului, care poate genera un război, se
poate finaliza cu război sau poate fi administrată prin îmbinarea
mijloacelor politice cu cele militare.
Astfel, politicul generează „criza politico-militară”, însă datorită
faptului că pe timpul evoluţiei acesteia nu încetează să „vorbească”, se
creează o relaţie ambivalentă între factorul politic şi cel militar: primul
generează criza, voluntar sau involuntar, şi activează factorul militar în
vederea administrării acesteia, iar factorul militar, prin intervenţie
subordonează politicul, îi diminuează capacităţile de exprimare şi-l
obligă să accepte forţa ca mijloc de „gestionare".
▲ „Criza politică” determină, de regulă, o „criză a statului”.
Aceasta care are ca punct de plecare criza constituţională, o criză a
„gândirii statale” căreia i se opune gândirea poporului şi continuă cu
o criză de regim – ca expresie a incapacităţii partidului sau partidelor
politice de a gestiona socialul prin mijloace politice şi a discreditării
lor în ochii oamenilor. În jocul politico-strategic care însoţeşte
dialectica crizei, statul este eliminat de către factorul politic şi lipsit
de putere. Acesta din urmă apelează la o „strategie politică”, ale cărei
trăsături şi elemente sunt preluate din strategia militară. Între acestea
se evidenţiază decizia, – sau alegerea „loviturii principale” şi pla-
nificarea – sau alegerea planului de acţiune şi măsurile pentru
îndeplinirea lui.11
▲ Între conducerea politică şi conducerea militară se constituie
un alt tip de relaţii, de parteneriat sau conflictuale, în funcţie de factorii
ce au determinat „criza” şi, în permanenţă, relaţii concurenţiale care
tind să ia forma unei concurenţe neloiale. Forţa armată devine atât
„instrumentul” necesar realizării sau ţinerii sub control a violenţei
organizate, cât şi subiect şi obiect de dispută între diferite grupuri socio-
politice sau între organizările socio-politice (state). Tendinţa de a cenzura
rolul politicului, ca declanşator de criză, precum şi recunoaşterea
incapacităţii acestuia de a „gestiona" o criză socială fără apelul la forţă
10
Carl von Klausewitz, Despre război, Editura Militară, Bucureşti,
1982, p. 613.
11
Colonel Traian Grozea, Eseu despre strategia apărării, Editura
Militară, Bucureşti, 1976, p. 15-16.
330

armată, influenţează şi gândirea strategului militar. Acesta este obligat
să elaboreze strategii subordonate sistemului socio-politic în care este
integrat. Astfel, strategia de gestionare se subsumează unor procese
socio-politice, numite în limbaj ideologic „eveniment”, „turbulenţă”,
„transformare”, „schimbare”, „act de ostilitate” şi „conflict armat”.
▲ Ideologii manifestă doar tendinţe de reacţie la risc şi mai
puţin de anticipare a riscului. Factorii de decizie care acţionează de
pe poziţii ideologice sunt animaţi de dorinţa de a rămâne la putere. De
aceea ei sunt preocupaţi de a obţine mai întâi dovezile unui pericol
evident şi real pe baza cărora să constate că soluţiile politice au fost
epuizate, contribuind, conştient sau inconştient la provocarea de con-
flicte armate. Toleranţa opiniei publice în astfel de situaţii nu face
decât să degradeze raţionalitatea politicului, care acţionează pentru
menţinerea sau reformarea „sistemului” sau pentru instituirea unui
sistem nou, care, însă, nu va fi ferit de tensiuni şi contradicţii.
▲ „Agentul” principal al structurării, destructurării sau
restructurării unui sistem socio-politic este informaţia.12 Aceasta
transformă atât factorul politic, cât şi pe cel militar în „deţinător de
putere” sau în „victimă de putere”. În ambele situaţii, consecinţele
sunt percepute de poporul aflat astfel la discreţia acţiunilor de forţă pe
care „politicul” le pune în mişcare pentru a conserva puterea.13
▲ Ideologii interpretează „criza politico-militară” ca „sinteză”
de acţiuni politico-militare. Acestea se desfăşoară în contextul
producerii şi dezvoltării unei situaţii conflictuale, în care „politicul”
împrumută elemente ale strategiei militare care concentrează idei
preluate din doctrine politice.
▲ Ideologii încearcă să convingă că nivelul „stării de
securitate” sau al „stării de criză” a unei naţiuni este oferit de
sistemul de relaţii pe care aceasta este capabilă să-l clădească şi să-l
menţină, atât pe plan intern, cât şi pe plan internaţional. Viabilitatea
acestuia depinde de complementaritatea între „securitatea politică” şi
„securitatea militară”, orice criză devenind manifestă în momentul în
care ambele forme de securitate se află la un nivel redus.14
12
Terente Robert, Politica – dincolo de temeri şi tentaţii, Editura
Arta, Bucureşti, 1993, p. 96.
13
Lucian Culda, Procesualitatea socială, Editura Licorna, Bucureşti,
1994, p. 133.
14
Vezi, Heinz Vetschera, Prevenirea conflictelor în Europa. Rolul
O.S.C.E., în Arta prevenirii conflictelor, IRSI, Bucureşti, 1996, p. 96.
331

▲ În orice situaţie, „criza politico-militară” se prezintă ca „o
lipsă de înţelepciune politică”, o formă de compromitere a „omului
politic”, o abatere de la „morala politică” şi o „eroare politică”.15
Individualizată ca o modalitate de manifestare a violenţei politice şi a
violenţei militare, ca urmare a consecinţelor guvernării violente sau
ineficiente ori a agresiunilor, criza politico-militară este, în acelaşi
timp un mod anacronic de administrare a unei crize sociale.
c) Premisele producerii „crizei politico-militare”
1. Criza puterii politice

Analizele privind crizele politice au semnalat modalităţile de
structurare a relaţiilor politice şi de exercitare a autorităţii politice sau
aspecte referitoare la gestionarea politică a naţiunii.16
1. Problematica „crizelor politice” este insuficient analizată şi
coexistă interpretări vagi şi nesatisfăcătoare referitoare la aceasta.
Unii analişti le interpretează ca o „dereglare a structurii politice a unei
naţiuni”,17 iar alţii pornesc de la „divergenţele” în privinţa conceperii
autorităţii.18 Există şi analişti care consideră criza politicului, pe de o
parte – un comportament deviant al factorului politic sau comportarea
independentă, voluntară, a puterii („fără măsură”), în raport cu reali-
tăţile sociale, iar pe de altă parte – o lipsă de autoritate politică sau
incapacitatea de a obţine ascultare în absenţa constrângerii.19
▲ Interpretările date „crizelor politice” sunt false ori de câte
ori se elaborează de pe poziţii ideologice. Fiind unilaterale şi părtini-
toare, acestea nu pot explica unitar şi cuprinzător geneza şi conţinutul
crizelor politice.
▲ „Criza politică”, în ansamblul său (partide, parlamente,
administraţie centrală), poate fi precedată de crize ale unora din
organizaţiile implicate, care întreţin mecanismul politic al guver-
nării. În acest registru se înscriu, de pildă, criza parlamentului – când
15
Victor Isac, Abecedarul politic. Pentru o judecată dreaptă şi
conduită demnă, Editura Princeps, Bucureşti, 1993, p. 11 ş.c.l.
16
17
Interacţiunea dintre stat şi societate, coordonator ştiinţific colonel
Tudor Stoian, Editura Militară, Bucureşti, 1985, p. 125.
18
Terente Robert, Politica – dincolo de temeri şi tentaţii, p. 68.
19
Ilie Luca, Politologie, Editura Helicon, Timişoara, 1995, p. 59.
332

acesta nu mai îndeplineşte condiţiile pentru a adopta legile şi criza
guvernului – când acesta nu mai poate aplica programul de guvernare
etc. Un caz particular al crizei politicului este rezultat dintr-o încercare
nereuşită de utilizare a forţei armate pentru soluţionarea unei situaţii critice.
2. Criza organizaţiilor militare

▲ Fiecare naţiune îşi construieşte, prin puterea poporului
(democraţia) „forţe armate” ca organizaţii cu funcţii de apărare
împotriva agresiunilor „centrelor de putere”. Ele îşi menţin raţiona-
litatea socială atâta timp cât sunt capabile să îndeplinească „scopul
strategic general” în războiul de apărare a ţării.20
▲ Armatei nu-i revine misiunea de a sprijini un partid, oricare
ar fi el, ci de a garanta „democraţia constituţională”. Partizanatul
politic, transformat în obedienţă faţă de o putere politică ineficientă sau
violentă este nociv pentru orice armată naţională. În astfel de situaţii,
armata îşi pierde caracterul naţional, statutul de „oaste de ţară” şi se
transformă în corp de „mercenari” care luptă „în dobândă”, sub orice
stindard.
▲ Intrarea în criză a organizaţiilor militare se datorează inca-
pacităţii sau dezinteresului ideologilor de a întreţine raţionalitatea
socială a acestora. Criza factorului militar are ca premisă instituirea
aşa-zisului „control civil subiectiv" asupra organizaţiilor militare, care
favorizează, tolerează sau încurajează în interiorul armatei orientările
şi ideologiile grupului politic civil aflat la putere şi politizează excesiv
organizaţia militară, pe care o transformă, prin funcţii şi autoritate, în
instituţie aservită puterii politice.
▲ O „criză” a organizaţiilor militare este, în general, conse-
cinţa crizei „politicului”. Aceasta poate fi evidenţiată prin următoarele
forme de manifestare: prima – poate cuprinde implicarea politică a
„forţelor armate” (armată, servicii de informaţii, forţe de ordine pu-
blică), care pot fi atrase de partea unui partid în lupta pentru cucerirea
puterii politice; a doua – poate decurge din înlocuirea, de către
partidele politice, a strategiei politice cu strategia politico-militară.
▲ Pot exista şi situaţii când o „criză militară” poate declanşa
o „criză politică”. Intrarea organizaţiilor militare în „situaţii critice”
20
Prognoza şi conflictele, coordonator col. dr. Romul Duma, Editura
Militară, Bucureşti, 1974, p. 258.
333

se poate produce cu atât mai des şi în modalităţi cu urmări sociale mai
grave, cu cât constituţiile şi legislaţiile nu precizează corect şi detaliat
răspunderile „forţelor armate”.
▲ Organizaţiile militare intră, de regulă, în „criză” în două
genuri de situaţii: când evoluţiile socio-politice impun organizaţiilor
militare să acţioneze ca garant al naţiunilor şi statelor naţionale pentru
a depăşi situaţiile-limită, iar acestea nu reuşesc să-şi îndeplinească
răspunderile constituţionale; când se lasă antrenate în „jocuri ideo-
logice” sau sunt penetrate de ideologii care le subordonează şi, ca
urmare, le implică în lupta politică, în salvarea sau impunerea prin
forţă a unui partid sau a unei guvernări aflată în criză politică.
Răspunderile pentru producerea crizei organizaţiilor militare
revin organizaţiilor politice, în primul rând partidelor sau coaliţiilor
politice care construiesc puterea politică.
d) Procese sociale caracteristice „crizei politico-militare”

„Criza politico-militară” se caracterizează, de regulă, prin
procese sociale dezorganizante, cu consecinţe perverse, generate de
violenţa politică în conjuncţie cu violenţa militară.21 Individualizarea
diferitelor forme de violenţă politico-militară permite identificarea,
localizarea şi cunoaşterea calificată a procesorilor de informaţii
generatori şi implicaţi în procesele sociale dezorganizante întreţinute
de acţiunile oamenilor care nu se pot desprinde de ideologii,22 sunt
subjugaţi de morbul politicii partizane, de grup, având pretenţia
deţinerii absolute a adevărului.
1. Violenţa politică
▲ Prin apelul la forţă, orice putere politică devine iraţională.
Factorul politic îşi justifică (legitimează) apelul la forţa armată invocând
nevoia de a proteja ordinea publică şi trebuinţele de securitate ale
cetăţenilor. Situarea exclusivă pe poziţii ideologice în soluţionarea unei
crize sociale generează stări tensionate şi conflicte. Acestea conduc la
„soluţii de forţă”, atât din partea puterii politice – exprimate prin
violenţa puterii politice (violenţa „de sus”), dar şi printr-o reacţie
21
22
Lucian Culda şi colaboratorii, Sociologia procesual-organică, Editura
Licorna, Bucureşti, 1997, p.2-6.
334

politică violentă contra puterii politice (violenţa „de jos”), în care sunt
angrenaţi oameni sau grupuri socio-politice.
▲ Starea conflictuală, amplificată de ideologiile violente
reactivate, exprimă o criză de identitate, iar apelul la forţa brută este
reiterat de părţile care se confruntă din „nevoia de securitate”.
Implicarea „forţelor armate” este rezultatul unui „comerţ politic”
(târguieli) între puterea politică şi elitele militare violente sau obe-
diente. Fiecare încearcă să activeze organizaţiile militare şi să le atragă
de partea lor.
▲ Violenţa politică este aisbergul diferitelor „crize” ale „politi-
cului”,23 sau poate rezulta dintr-o „criză a domeniului militar”, generată
de elitele militare violente sau obediente, care devine contagioasă
pentru factorul politic. Pe de altă parte, poate fi rezultatul presiunilor
ideologiilor şi strategiilor agresive la adresa naţiunii, concepute din
interiorul „centrelor de putere” (state „de dominaţie”, imperii).
,,Criza” poate primi două dimensiuni: o dimensiune aşa-zis
„naţională” – când se răsfrânge asupra poporului, fără a se extinde
în afara cadrului naţional; o dimensiune globală – când este indusă
sau implică „superputerile" în funcţie de interese.
▲ Folosirea violenţei politice pentru „gestionarea” unei „crize
sociale” confirmă existenţa unei crize complexe, de raţionalitate, de
motivaţie şi de legitimare, deci o „criză de identitate" a puterii politice.
Criza ia forme dependente de proprietăţile interpretative ale
procesorilor de informaţii sociale, relevând neechivalenţa evoluţiilor
interne, precum şi specificitatea raporturilor organizărilor socio-politice
trans sau supranaţionale.24
▲ Violenţa politică slăbeşte „arhitectura de securitate” a
naţiunii. Consecinţele pot fi deosebit de grave, îndeosebi dacă violenţa
politică a fost provocată în mod deliberat de către un „instigator” care
o consideră o „altă cale” de a-şi impune interesele în zonă printr-o
strategie concepută pentru îndeplinirea unui proiect politic.
▲ De regulă, violenţa politică are, la nivel statal, caracter unitar,
întrucât antrenează „familiile politice” care-şi spun „naţionale”,
chiar dacă fiecare parte dispune de o „dialectică” a manevrărilor
strategice a „crizei sociale”.
23
Mircea Ioan Paşcu, Armele şi politica, Bucureşti, 1989, p. 226-227.
24
Dr. Dumitru Iacob, Competenţă şi schimbare. O perspectivă
politico-militară şi educaţională, Editura Academiei de Înalte Studii
Militare, Bucureşti, 1996, p. 22.
335

Din experienţa pe care ne-o relevă istoria (pe care, „politicul” o
ignoră !), teatrul de manifestare al violenţei politice nu rămâne necu-
noscut şi, cu toate încercările de a-l izola, este dificil de dezamorsat
fără a degenera în „teatru de conflicte violente”.
▲ Violenţa politică este o probă de adevăr pentru naţiune,
întrucât îi dezvăluie disfuncţiile şi vulnerabilităţile, dar şi
discernământul şi responsabilitatea cetăţenilor pentru starea ei.
Când este indusă, în rezolvarea ei rolul fundamental revine
diplomaţiei, deci capacităţii de folosire a deciziei rezultate din pro-
cesarea socială a informaţiilor. Criza poate fi „temperată” în cadrul
unei perioade de negociere, în care fiecare parte implicată tinde să
influenţeze voinţa adversă, speculând ameninţarea cu forţa sau cu
războiul. Negocierea poate evita un război civil, inducând în com-
petiţie proiecte politice de soluţionare a stării conflictuale.
▲ Violenţa politică nu conduce la dezamorsarea unei situaţii
sociale critice, dar amplifică stările de tensiune şi conflict, întrucât
ideologii nu înţeleg ce înseamnă „pace socială”.
În urma unor astfel de situaţii se instaurează regimuri „de mână
forte” sau construcţii mecanice, prin implicarea „centrelor de putere”
(statele „de dominaţie”) care reconstruiesc statul prin violenţă mili-
tară, după chipul şi asemănarea lor şi aduc naţiunea în dependenţă faţă
de o mare putere.
2. Violenţa militară
Violenţa militară se declanşează în contextul în care organi-
zaţiile militare devin instituţii obediente ale statului ideologic, sunt
determinate de puterea politică să „producă” şi nu să „gestioneze”
violenţa şi produc violenţă, din proprie iniţiativă.
▲ Violenţa militară, ca soluţie de „ultimă instanţă”, este
expresia unui vid al gândirii politice, în care factorul politic devine,
din conducător (manager), un simplu actor. De regulă, situaţiile
sociale critice impun implicarea tipului autoritar de personalitate25 –
adept al utilizării constrângerii şi violenţei sau chiar a măsurilor
extreme. În condiţiile apariţiei „stresului decizional”26 şi a creşterii a
25
Vasile Secăreş, Polemologia şi problemele păcii, p.199.
26
Alvin Toffler, Şocul viitorului, p. 343-344.
336

rolului informaţiilor – care devin prima resursă de putere, soluţionarea
unei situaţii critice îi scoate în evidenţă pe militari, caracterizaţi printr-
un ridicat grad de autoritate.
▲ Producerea violenţei militare este, în fond, o decizie
empirică sau doctrinară. Aceasta reflectă, în ultimă instanţă,
raporturile de putere şi rezultatul conflictelor şi negocierilor dintre
forţele socio-politice, când factorul politic gestionar nu mai are ca
resursă de putere decât violenţa, fiind lipsit de resurse materiale
(avuţie) şi informaţie (cunoaştere).
▲ „Violenţa militară” poate fi folosită în sprijinul puterii
politice, aflată în pierdere de resurse de putere, pentru a-i spori
aceste resurse sau în situaţiile în care organizaţiile militare nu sunt
capabile să respingă o agresiune şi sar la „beregata politicului”, pe
care-l fac răspunzător de „situaţiile-limită”.
Aceasta conduce doar la rezolvarea „de moment” a unei situaţii,
dezamorsează numai în aparenţă conflictele, dar nu este capabilă să
ofere soluţiile sociale necesare revenirii la „starea de securitate”.27
Odată declanşată, violenţa militară se extinde la nivel statal, fiind
amplificată în primul rând de atitudini ireconciliabile în sfera politicii,
concomitente sau urmate de astfel de atitudini în sfera conducerii
militare sau la nivelul de execuţie din armată.
▲ Militarii sunt, de regulă, cei care scot „castanele din foc”,
adică repară disfuncţiile şi vulnerabilităţile produse de „politic” şi
tot ei sunt cei care, de cele mai multe ori plătesc „oalele sparte”.
Cazuistica istorică confirmă că îndată ce „criza” a fost dezamorsată,
politicianismul iese la iveală şi generează noi violenţe, care pot conduce
la reluarea ciclului conflictualităţii sociale, deci la o nouă „criză
politico-militară”. Decizia politică luată de o putere politică intrată în
criză nu satisface nevoile sociale şi îşi dovedeşte ineficienţa, întrucât îi
lipsesc două din resursele de putere: informaţia şi bogăţia.
Istoria politico-statală confirmă faptul că apelul la forţa
armată şi utilizarea violenţei militare, ca modalităţi de administrare
a unei „crize sociale” pot crea situaţii neprevăzute pentru orice putere
politică, întrucât armata nu se relevă ca o prelungire a pumnului
lipsit de judecată, decât atunci când este puternic politizată.
27
Jacqueline Barus-Michel, Florence Guist-Desprairies, Luc Redel,
Crize. Abordare psihosocială clinică, „Polirom”, Iaşi, 1998, p.37.
337

SECŢIUNEA A II-A
FORME DE MANIFESTARE
ŞI CONSECINŢELE „CRIZEI POLITICO-MILITARE”
a) Forme de manifestare a „crizei politico-militare” interne

Orice apel al puterii politice la forţa armată şi la utilizarea
acesteia („soluţia militară”) este consecinţa unor crize concomitente
de potenţialitate, de raţionalitate şi de legitimare a acesteia şi
produce, la rândul său, o nouă situaţie critică.28 Decizia privind
utilizarea „forţei armate” constituie momentul nodal al trecerii de la
raportul conducere-execuţie la cel de dominaţie-supunere.29
Utilizarea „forţei armate” poate preveni şi contracara violenţa
politică şi cea militară împotriva puterii politice aflată în pierdere de
resurse de putere, dar nu poate înlătura cauzele crizei sociale. Acestea
rămân şi vor produce noi forme de violenţă, ca reacţie la violenţă.
1. „Manevrarea” situaţiilor critice folosind principii ale stra-

tegiei militare
În orice formă de „criză politico-militară”, dezordinea, incoerenţa,
brutalitatea violenţa, sunt „semne” evidente de neputinţă şi slăbiciune
a „politicului”. Ele relevă incoerenţa oricărei strategii politice de
„gestionare“ ideologică violentă a situaţiilor conflictuale. De aceea, o
putere politică aflată în pierdere de resurse apelează, de cele mai multe
ori, la teoria opţiunii strategice, luate din ştiinţa militară, şi încearcă
„să manevreze” criza socială după legile strategiei militare.30
▲ Adoptarea strategiei de conflict obligă puterea politică să
combine „verbul diplomatic” cu acţiunile de natură politico-militară,
care se completează mutual, deci cu conduite politico-strategice
particulare, care se diferenţiază în practică şi spirit. Miza pusă în joc
de ambele părţi este menţinerea „manevrei” sub pragul de transformare
în strategie a războiului.
▲ Manevrarea unei „crize politico-militare" nu poate fi decât
apanajul unei puteri politice care are încă resurse, îşi păstrează o
oarecare autonomie faţă de puterea militară, dispunând, deci, de
28
29
Arta prevenirii conflictelor, editori: Werner Bauwens şi Luc
Reychler, Bucureşti, 1996, p. 20.
30
General maior dr. Corneliu Soare, Sociologia şi ştiinţa militară, în
Sociologia militară. Studii, p.128.
338

libertatea de acţiune. Numai o astfel de putere politică poate detecta,
diagnostica, controla şi interveni în situaţii sociale conflictuale sau în
cazul producerii unor agresiuni din interior sau exterior.
▲ Folosirea forţei confirmă că puterea politică îşi funda-
mentează decizia empiric, contând pe succesul operaţiunilor militare.
De regulă, aceasta nu mai aşteaptă răspunsul militarilor în privinţa
caracterului acţiunilor militare, a intensităţii şi a ariei de desfăşurare,
precum şi a nivelului de acţiune militară care este acceptabilă din
punct de vedere politic.
Aceste decizii pot genera reacţii violente din partea grupurilor
socio-politice reprimate, a unor mari puteri, a unor organisme interna-
ţionale sau chiar în interiorul organizaţiilor militare, unde anumiţi lideri
militari vor încerca să combată violenţa politică prin violenţă militară
contra puterii politice („lovitura de stat” militară). Ele pot genera
„crize” interstatale sau pot determina o criză a factorului militar, cu
consecinţe grave pentru puterea politică.
▲ Soluţiile de „manevrare” a „crizei politico-militare” sunt
viabile numai în anumite împrejurări şi dacă se iau în calcul
constrângerile strategiei militare31 şi, mai ales, propriile vulne-
rabilităţi. De regulă, militarii al căror profesionalism transcede orice
ideologie, nu acceptă să fie antrenaţi în administrarea socialului prin
implicarea organizaţiei militare în „manevrarea crizei” fără a avea la
dispoziţie cadrul legal care fundamentează raţiunea ei socială.
Numai elitele militare create de o putere politică violentă
devin obediente acesteia şi administrează „socialul” prin violenţă
militară.
2. Violenţa simbolică („persuasiunea”) – interfaţa violenţei

militare
▲ „Violenţa simbolică” – o formă de manipulare a
cunoştinţelor, în variate modalităţi – este caracteristică unei puteri
politice care se legitimează prin argumentul forţei şi nu prin forţa
argumentului, în scopul găsirii unui moment prielnic pentru auto-
salvare. Definită în termeni uzuali ca „tragere de timp” sau căutarea
unor metode alternative pentru evitarea pierderii puterii, aceasta este
apanajul unor ideologii intolerante, constructoare de regimuri politice
autoritare sau totalitare.
31
vol.I, p. 19-22.
339

De regulă, o astfel de putere politică, capabilă să-şi subordoneze total
forţa armată, uzează, de regulă, de aşa-numitele tehnici de persuasiune.
▲ „Violenţa simbolică” poate avea adesea un rol decisiv în
„gestionarea” unei crize „politico-militare”, întrucât se dovedeşte,
adesea, mult mai agresivă decât violenţa politică şi chiar decât cea
militară. Cu ajutorul informaţiei, în special puterea politică poate
dirija opinia publică în sensul dorit, o poate demoraliza sau o poate
determina să facă compromisuri. Fără informaţie, aceeaşi putere
politică devine victimă sigură pentru cei care au capacitatea de a
câştiga aşa-numitul „război al informaţiilor”.
▲ „Mass-media” poate deveni un mijloc esenţial al „strategiei
totale”, extrem de uşor de manipulat, întrucât depinde de „menta-
litatea naţiei” şi de capacitatea acesteia de a defini importanţa sau
„statutul” informării şi comunicării într-o astfel de situaţie-limită.
Pe acest „front” devine relevantă activitatea „agenţilor secreţi”, care
sunt, de regulă, maeştri în arta „informării-dezinformării”, dar şi a
ziariştilor, a oamenilor „din presă”, în mod deosebit a celor orbiţi de
concepţii politice prefabricate.32
„Şiretenia militară”, dezirabilă pentru prevenirea şi respingerea
unei agresiuni externe, poate produce efecte contrare în gestionarea
unei „crize sociale”.
▲ Această soluţie poate fi viabilă în anumite faze ale dez-
voltării unei „crize politico-militare”, cu condiţia ca puterea politică
să aibă controlul total al informaţiilor. „Foamea de informaţii” poate
produce, însă, dereglarea sistemelor de intervenţie armată sau chiar
divergenţe între organizatorii măsurilor de intervenţie armată, precum
şi posibilitatea de „penetrare” din partea „adversarului”, ori critici şi
chiar atitudini ostile din partea opiniei publice în legătură cu nece-
sitatea ori efectul măsurilor întreprinse ori cu competenţa persoanelor
implicate în acestea.33
3. Utilizarea violenţei militare (,,manu militari”)

▲ De regulă, ideologii nu concep că utilizarea forţei în „situaţii
critice” poate fi asimilată cu reprimarea. Utilizarea forţei pentru
reprimarea unei mişcări sociale, deci prin scoaterea organizaţiilor
32
General André Beaufre, Strategie pentru viitor. Probleme militare
ale războiului modern, Editura Militară, Bucureşti, 1991, p. 29.
33
Piotr Wierzbicki, Structura minciunii, Editura Nemira, Bucureşti,
1996, passim.
340

militare în afara cadrului reglementărilor legale şi distrugerea raţio-
nalităţii lor sociale, poate avea consecinţe dezastruoase pentru orice
putere politică.
▲ Utilizarea violenţei militare este o soluţie „de ultimă
instanţă”, pe care o poate folosi atât o putere politică aflată în declin
şi pierdere de resurse, incapabilă să gestioneze situaţiile-limită, cât
şi puterea militară, în situaţiile în care i-a fost distrusă raţionalitatea
socială. Pentru ambele „puteri”, ele se definesc drept decizii de
procurare de noi resurse sau pentru refacerea celor pierdute. În special,
puterea politică poate uza de regulile organizaţionale pe care le-a
codificat în dreptul intern şi le-a impus prin documente juridice şi
instituţii specifice.34
▲ Cauzele izbucnirii mişcării sociale nu dispar odată cu
împrăştierea protestatarilor sau cu zăngănitul armelor ori prin
instituirea unor măsuri speciale, care încalcă libertăţile fundamentale
ale omului. Mişcarea socială va reizbucni, în forme violente, iar
cazuistica istorică demonstrează că cea care pierde este puterea politică.
4. „Regimul stărilor excepţionale” – producător de violenţă

militară
▲ De regulă, o putere politică aflată în criză apelează la
instrumentele juridice pe care le-a creat pentru a dobândi noi
resurse de putere, pentru a le recupera pe cele pierdute sau pentru
a-şi asigura supravieţuirea.
O astfel de putere politică se prevalează de normarea socială
(„regimul stărilor excepţionale”) pentru a produce „violenţă militară”
şi nu pentru a gestiona violenţa socio-politică. Prin acest „regim” ea îşi
justifică reacţia la violenţă, precum şi apelul şi utilizarea forţei armate
prin „dreptul” pe care îl conferă reglementările în vigoare şi relaţiile de
determinare dintre oameni.35
▲ Utilizarea forţei armate în cadrul unui asemenea „regim”
este explicată de puterea politică pe fundamentul „raţiunilor de stat”
şi motivată din nevoi de apărare, siguranţă şi ordine publică, pornind
de la reglementările izvorâte din Constituţie. De regulă, situaţiile
excepţionale în care se poate afla o putere politică şi, pe cale de conse-
cinţă, statul pe care-l reprezintă, sunt percepute ca „stări” ale naţiunii,
34
Ion Ionescu, Dumitru Stan, Elemente de sociologie, vol. I, p. 269-270.
35
Vezi, pe larg, Constantin Sava, Constantin Monac, Regimul stărilor
excepţionale, Bucureşti, 2001.
341

deşi în impunerea semnificaţiei dorite, rolul fundamental joacă ideo-
logii. În cele mai multe cazuri, acestea reglează interesele „grupării de
dominaţie”, adică a grupării politice care deţine puterea politică.
▲ Deşi celelalte „stări” – definite ca „stare de urgenţă” sau
„stare de asediu”36 sunt instituite proporţional cu gravitatea situaţiei
conflictuale, numai organizaţia militară este, de regulă, capabilă să
le menţină în cadrul constituţional.
Organizaţia militară poate gestiona violenţa armată necesară
prevenirii sau încetării violenţei politice, indiferent dacă aceasta este
produsă „de sus în jos” (violenţa puterii politice) sau „de jos în sus”
(violenţa contra puterii politice). În toate aceste situaţii, factorul politic
încearcă să-şi menţină controlul asupra deciziei şi să menţină forţa
armată ca „factor de execuţie”.
Instituirea „regimului stărilor excepţionale” are raţiune
socială numai în contextul în care decizia este luată pentru res-
pingerea unei agresiuni la adresa naţiunii şi a statului naţional.
5. Lovitura de stat politico-militară (militară) sau violenţa

militară contra puterii politice
▲ O putere politică aflată în criză nu renunţă la violenţa
politică şi nici la puterea pe care a cucerit-o în „bătălia politică”. Ea
se bazează pe instituţiile pe care le-a creat şi care-i conferă o superio-
ritate asupra celorlalte „puteri” cu care se află în conflict.
În situaţia în care devine „despotică”, „tiranică” sau recurge la
represiune sau teroare, „victimele” acestor forme de violenţă nu mai
vizează distrugerea anumitor ideologii generatoare de situaţii con-
flictuale, ci direct forma de guvernământ sau guvernarea.
▲ Un rol important poate avea „masa” de oameni implicaţi în
situaţii sociale conflictuale. Aceştia încearcă să acţioneze pentru
răsturnarea puterii politice prin violenţă politică (revoluţia), dar mai
ales prin lideri politici şi militari care văd rezolvarea situaţiei con-
flictuale printr-o „lovitură de forţă”,37 aplicată prin surprindere şi în
mod decisiv, puterii politice.
O astfel de acţiune violentă este considerată lovitura de stat
politico-militară (militară), prin care schimbarea de guvernare este
36
vol.I, p. 30-3l.
37
civică, p.156.
342

operată în afara oricăror „proceduri” constituţionale şi din interiorul
conducerii de stat.
▲ O „lovitură de stat” rezultată dintr-o violenţă politică „de
jos” sau contra puterii politice, produce, de regulă, modificări ale
regimului politic existent. Însă cea organizată de către grupurile care
deţin deja o parte din pârghiile puterii politice nu produce, de regulă,
astfel de modificări, scopul ei nedeclarat fiind „reformarea” confi-
guraţiei puterii în stat.
▲ Cea mai reuşită „lovitură de stat” este cea în care se implică
o „fracţiune” a cadrelor de conducere ale statului sau un grup limitat
de militari, lideri ai acestora şi trupe puţine, dar „sigure”. O astfel de
„lovitură de forţă” poate fi precedată de o conspiraţie menită să obţină
simpatizanţi şi complici în diverse eşaloane ale administraţiei de stat,
îndeosebi în armată, poliţie şi servicii secrete de informaţii.
▲ De regulă, loviturile de stat sunt susţinute şi aplicate de
partide şi grupări politice care nu concep soluţionarea problemei
statului decât pe cale „revoluţionară”. Acestea sunt partidele de
extremă dreapta sau stânga (fasciste ori comuniste), din rândul cărora
apar aşa-numiţii „catilinari” – cum îi numea Curzio Malaparte38.
b) Forme de manifestare a „crizei politico-militare” internaţio-

nalizate
„Centrele de putere” sunt extrem de sensibile la orice formă
de conflict care le afectează interesele. Ele se simt obligate să
intervină mai ales dacă „teatrul de criză” generează interese diver-
gente sau construieşte regimuri politice diferite faţă de cele impuse de
propriile ideologii. De regulă, acestea nu acţionează în nume propriu,
ci îşi găsesc un „paravan”, definit de cele mai multe ori sub sintagma
„comunitate internaţională”.39
Capacitatea naţiunilor de a procesa performant informaţiile
sociale conferă posibilitatea identificării situaţiilor în care aşa-zisa
„comunitate internaţională” se pune în slujba unor „centre de putere”,
dar şi a modalităţilor în care acestea se metamorfozează, sub masca
„democraţiei universalizate” sau a „comunitarismului”.
38
Curzio Malaparte, Tehnica loviturii de stat, Editura Nemira,
Bucureşti, 1996, p. 22-23.
39
343

1. Utilizarea violenţei politice şi militare în folosul „centrelor
de putere” („superputerile”)
▲ „Soluţia” respectivă este rezultatul presiunilor „centrelor de
putere” şi, în special, a puterilor nucleare, chiar dacă acestea sunt
„superputeri” sau puteri „de mijloc”.
Superputerile menţin armele nucleare ca „potenţial politic”40 şi
înscriu o „criză politico-militară”, pe care o definesc simplu – „criză” –,
într-o dimensiune globală, care nu-şi asumă decât funcţia de tranziţie de
la pace la război.41
Puterile „de mijloc”, care, în afara panopliei lor nucleare nu
dispun de alte resurse şi de forţa comparabilă cu a „superputerilor”,
sunt condamnate a juca rolul de „secunzi” sau de moderatori în crizele
izbucnite în spaţiul lor geopolitic şi geostrategic. În revanşă, ele bene-
ficiază de privilegiul de a rezista asaltului crizelor şi de a aranja
sacralizarea lor datorită forţei nucleare.
▲ Un amestec straniu de violenţă politică (de „sus în jos” sau
invers), combinată cu diferite tipuri de violenţă militară, caracte-
rizează crizele politico-militare induse din centrele de putere „oculte”
sau aşa-zisele „societăţi secrete”. Pentru orice naţiune sau stat naţional,
„semnele” implicării societăţilor secrete transnaţionale – adepte ale noii
ordini mondiale –, se relevă în funcţie de „domeniile” sociale vizate
pentru a fi aduse în situaţii critice, stări de criză sau agresate. Acestea
caută să impună propria „morală” ca „religie a naţiunii” sau să impună
ateismul în religie, anarhia în politică şi distrugerea oricărei forme de
proprietate în sfera economică.42
▲ În condiţiile globalizării vieţii politico-sociale sau a retrasării
sferelor de influenţă, statele naţionale, considerate „puteri secundare”
intră în „stare de criză” dacă manifestă veleităţi de independenţă şi
vor să scape de „protector” ori dacă încearcă să contracareze pro-
iectele şi strategiile „superputerilor” sau ale puterilor „oculte”. De
regulă, ele sunt catalogate ca „perturbator” şi aduse la ordine de către
40
Colonel Mircea Chelaru, Consideraţii privind starea actuală a
echilibrului strategic între diferite centre de putere, în „Observatorul
militar”, nr.1, 1-8 ianuarie 1997, p.6.
41
Lt. colonel Aurel David, Noua arhitectură de securitate a Europei
şi dialectica crizelor politico-militare, în Studii şi cercetări socio-umane,
nr.3/1998, Editura Institutului Naţional de Informaţii, 1998, p.151.
42
A. Ralph Epperson, Noua ordine mondială, Editura Alma Tip,
Bucureşti, 1997, p. 255-257.
344

„protector” sau „agresorul nevăzut”, care provoacă violenţă politică
contra puterii politice sau amplifică violenţa politică a puterii pentru a
fi nevoie de intervenţie.
▲ O „criză politico-militară” primeşte configuraţie aparte în
contextul în care în ea sunt implicate „centrele de putere” etno-
religioase sau politico-religioase, fiind indusă din aceste centre.43
Violenţa politică se poate extinde în toată aria care marchează o
civilizaţie al cărui fundament este o anumită religie. Ea atrage după
sine o violenţă militară, prin care nucleul unei civilizaţii încearcă să
devină „hegemon” şi să-şi mărească resursele de putere prin presiuni
asupra „periferiei”.
2. Controlul situaţiilor critice prin violenţa militară a cen-

trelor de putere transnaţională (din perspectiva „mega-politicii”)
▲ Istoria recentă atestă că „centrele de putere” expansioniste
(„superputerile”) sunt sensibile la orice fel de „turbulenţă” în sfera
lor de interese. Ele numesc „criză” orice eveniment conflictual care
le periclitează interesele şi procedează la utilizarea violenţei armate de
pe poziţii de „mare putere” (geopolitică) sau acţionează ca „puteri
globale”. Naţiunile şi statele naţionale sunt percepute de către „cen-
trele de putere internaţională” doar ca obiect de dispută.44
▲ Mega-politicile expansioniste exprimă interese ale unor
„familii politice”, „case comune” sau „cămine” socio-politice, în
funcţie de arhitectura relaţiilor specifice dintre ele.45 Transformările
produse în lume odată cu distrugerea bipolarismului clădit pe ideologii
contrapuse, au condus la abordarea oricărei situaţii conflictuale în
numele aşa-zisei „păci globale” (de la pax macedonica, trecând prin
pax romana, pax mongolica, pax otomanica şi pax sovietica, la pax
americana). Acţiunile lor se desfăşoară în numele noii ordini mondiale.46
43
Constantin Buchet, Religie şi putere în relaţiile internaţionale con-
temporane, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1998, p.35-39.
44
Vezi, Minciuni Mass-Media, sub redacţia lui Gérard de Selys,
Editura Scripta, Bucureşti, 1992, p. 76-77.
45
Zbigniew Brzezinski, Europa Centrală şi de Est în ciclonul tran-
ziţiei, Editura Diogene, Bucureşti, 1995, p. 57.
46
Pat Robertson, Agenda noii ordini mondiale. Drumul spre sclavia
popoarelor, p.63.
345

▲ Prin gestionare, „centrele de putere” înţeleg activitatea prin
care căile diplomatice sunt folosite pentru a evita izbucnirea unui
conflict în sfera lor de influenţă şi de interese. Aşa-numita „ges-
tionare" beneficiază de scientizarea deciziilor, însă opţiunile strategice
decurg din abordări ideologice ale situaţiilor conflictuale.
Formele concrete de intervenţie în cazul producerii unei crize
depind, în mare măsură, de atitudinea pe care componenta politică a
acestora o are faţă de situaţia conflictuală, iar recursul la violenţă se
defineşte în funcţie de statutul de „agresor” sau de „victimă” a uneia
sau alteia din părţile implicate.
▲ „Centrele de putere” cu componente politică şi militară au
dezvoltat strategiile de acţiune, trecând de la apărare strategică şi
descurajare la „gestionarea crizelor” (conflictelor). Pe acest funda-
ment sunt organizate şi desfăşurate, de regulă, trei genuri de demersuri
specializate:47 utilizarea intensă a mijloacelor militare şi diplomatice
pentru impunerea „stabilităţii” în zonele de interes, prevenirea „con-
flictelor” şi gestionarea „crizelor”; forţe militare multinaţionale mai
flexibile şi stabile, capabile de acţiuni „fulger” şi revenirea „la ordine”
fără pierderi deosebite; cooperarea strânsă cu alte organisme şi insti-
tuţii internaţionale.
▲ Deosebiri faţă de folosirea violenţei militare de către o putere
politico-statală apar în ceea ce priveşte procesul decizional. Modul de
acţiune este greoi, întrucât este supus aprobării diferitelor consilii şi
comitete de planificare a apărării, evident grevat de necesitatea apărării
în afara cadrului geografic care le definesc. În funcţie de timpul pe care-l
au la dispoziţie, „managementul crizei” este abordat din trei perspective
de abordare, care se interconexează: abordare preventivă, activă şi reactivă.
▲ „Gestionarea crizelor” este partea vizibilă a unei concepţii
expansioniste prin producerea de crize politice, economice, etnice,
religioase etc. în zonele de interes.
Ca urmare, prin „gestionarea internaţională a crizelor”, de fapt
se dezvoltă noi focare de criză, întrucât ea se face de pe poziţii de
forţă, care nu pot construi o stare post-criză fără aplicarea soluţiilor
sociale şi eliminarea surselor care au generat-o.
47
Vezi, pe larg, NATO: ce este, ce va fi. Noua Europă şi securitatea
statelor mici, „Monitorul Oficial” R.A., Bucureşti, 1996, p.45-52.
346

3. Consecinţele producerii unei „crize politico-militare”:
Situaţia – limită
▲ Gestionarea unei „crize politico-militare” depinde, în mare
măsură, de capacitatea factorului militar de a se menţine ca „putere
militară naţională” şi de a separa „politicul” de „social”. În astfel de
situaţii, decizia militară este mult mai practică decât cea politică, mai
raţională, întrucât se bazează întotdeauna pe o teorie, în contrapunere
cu cea politică, ce are drept suport o ideologie. Ea aparţine unor
oameni specializaţi (calificaţi) şi unor echipe de conducere, urmărind
obiective imediate care să le permită refacerea resurselor de putere.
▲ O „situaţie-limită” individualizează, de regulă, o criză
sistemică complexă, rezultatul sau generatorul unei „crize sociale”
care ameninţă identitatea naţiunii (atacul la „geneza” naţiunii)
datorită afectării a două din fundamentele sale: funcţia gestionară
(statul) şi funcţia productiv-integratoare (teritoriul). După cum
apreciază sociologul Ilie Bădescu, factorul real cauzal al unei astfel de
situaţii-limită este „raportul negativ dintre colectivitatea politică şi
comunitatea economică”.48
Acest raport negativ este creat, pe de o parte, de către puterea
politică („pătura suprapusă”), iar pe de altă parte de presiunile
produse de organizările transnaţionale sau supranaţionale cu care
naţiunea se află în relaţie funcţională49 şi care dezvoltă agresiuni.
▲ O „situaţie-limită” generează discontinuitate în evoluţia
naţiunii, marcată de procese sociale dezorganizante care afectează
„geneza” şi „patria”. Aceasta se individualizează ca un complex de
situaţii insecurizante, produse în contextul în care relaţiile politice se
manifestă ca „raporturi de putere”, iar organizaţiile cu funcţii gestionare
satisfac interese de grup, nu participă responsabil la procesele sociale
gestionare. Insecuritatea maximă decurge din crizele de gestionare sau
din agresiunile realizate din anumite „centre de decizie”.
▲ Cauza fundamentală a unor astfel de „situaţii-limită” este,
deci, reglarea ideologică a proceselor sociale, adică adoptarea
necritică a unor „interpretări-cadru” şi centrarea deciziilor de pe
poziţii de grup socio-politic, în spatele căruia se află anumite ideologii
violente. O astfel de reglare conduce, pe plan intern, la decizii macro-
48
Ilie Bădescu, Consideraţii sociologice şi geopolitice asupra
„situaţiilor-limită”, în România în situaţii limită, p. 9.
49
Lucian Culda, Naţiunile în situaţii-limită: necesitatea şi posibi-
litatea depăşirii abordărilor ideologice, în România în situaţii limită, p.17.
347

sociale eronate şi la incompatibilităţi care se produc între diferitele
centre de decizie, iar pe plan extern, la incapacitatea de a reacţiona la
evoluţiile transnaţionale şi la presiunile exercitate de acestea, de a
mobiliza resursele şi de a respinge agresiunile.
▲ O „situaţie-limită” produce efecte, în primul rând pe planul
funcţiei gestionare a naţiunii. În acest context, statul, prin deciziile
sale, nu mai poate face faţă cerinţelor care vin din interiorul naţiunii
sau din afara ei.
▲ „Situaţiile-limită” sunt marcate de incapacitatea sistemului
politic de a menţine funcţiile naţiunii. Astfel de situaţii critice aduc în
„situaţii-limită” şi organizaţiile care-i întreţin fiinţarea şi oamenii pe
care-i înglobează naţiunea. Pe de altă parte, produc atitudini diverse
ale oamenilor, rezultate din poziţia lor socială, precum şi din posibili-
tăţile de a le identifica, interpreta şi influenţa, întrucât sunt dependenţi
de capacitatea socială de procesare a informaţiilor.
Pe cale de consecinţă, situaţiile-limită sunt expresia limitelor
proceselor sociale care marchează, în anumite conjuncturi, organi-
zările sociale.
c) Gestionarea „crizei politico-militare” sau reconstruirea

democraţiei
▲ Iraţionalitatea folosirii violenţei pentru administrarea „crizei
sociale” determină implicarea organizaţiilor cu funcţii de apărare,
care rămân „naţionale”.50
Cu ajutorul acestora naţiunea reface democraţia (puterea po-
porului), care-i conferă capacitatea de a redeveni organizare socială.
Armata este, de regulă, organizaţia gestionară care supravieţuieşte,
uneori cu reformele şi „reajustările” de rigoare. În jurul ei este posibilă
mobilizarea şi gruparea acelor „forţe naţionale” care încurcă jocuri de
interese şi unele scenarii interne şi externe, ostile spiritului naţional.
▲ Gestionarea unei „crize politico-militare” este expresia
capacităţii poporului de procesare socială a informaţiilor în
„situaţii-limită” şi de reconstrucţie a democraţiei, ca „putere a popo-
rului”. Aceasta impune: scoaterea forţelor armate de sub controlul
total al puterii politice; readucerea „politicului” în cadrul social
dezirabil naţiunii; refacerea capacităţii organizaţiilor cu funcţii de
apărare („forţele armate”); împiedicarea „centrelor de putere”,
50
348

construite de ideologiile internaţionaliste implicate în situaţia critică
a naţiunii, de a institui o „nouă ordine”, prin care naţiunea urmează
să fie integrată în „sfere de influenţă” sau să devină „piaţă de
desfacere” şi „naţiune de consumatori” ai simbolurilor puterii
tutelare, până la distrugerea identităţii naţionale.51
▲ „Gestionarea” înseamnă administrarea, pe termen scurt a
puterii prin organizaţiile militare, pe care, apoi, prin mijloace demo-
cratice, o restituie naţiunii, ca „putere a poporului” („democraţia”).
Aceasta este, prin excelenţă, o „gestionare de criză” (sau „management
de criză”). Elementele sale definitorii sunt oamenii cu responsabilităţi
în gestionarea socialului, conducătorii (manageri), produşi de elitele
sociale. Aceştia sunt capabili să conceapă şi să înfăptuiască obiectivele
cerute de necesităţile sociale. Din acest punct de vedere, gestionarea se
relevă numai ca o funcţie tranzitorie şi nu ca o profesie.
▲ Gestionarea „crizei politico-militare” conferă naţiunii ca-
pacitatea de a reveni la „starea de securitate” numai dacă este
construită pe suportul necesităţilor sociale şi asigură funcţionarea
democraţiei, ca putere a poporului. În acest sens, poporul este obligat
să-i refacă funcţia gestionară, să reconstruiască statul, să-i confere cele
trei resurse de putere (informaţia, bogăţia şi forţa) şi să conjuge
inteligenţa politică cu simţul strategic şi cu efortul naţional.
Reconstrucţia capacităţii naţiunii de a reveni la „starea de
securitate” impune depăşirea abordărilor ideologice în luarea
deciziilor şi elaborarea strategiilor care să oprească involuţiile
politico-economice şi culturale, să dezamorseze stările conflictuale
şi să respingă agresiunile.
Concluzie:
„Criza politico-militară” exprimă o „situaţia-limită” în care se
poate afla organizarea socială datorită guvernării violente sau
ineficiente, a neputinţei puterii politice de a o soluţiona şi apelului la
măsuri „de forţă" prin implicarea organizaţiei militare transformată
în „instrument de putere”, care este incapabilă să gestioneze violenţa
prin mijloacele legale conferite de popor prin puterea sa (democraţia).
51
Alan Tidwell, Consideraţii asupra managementului conflictului,
tehnicilor de rezolvare şi factorilor sociali care le influenţează, în Psiho-
logia rezolvării conflictului, Editura Collegium, Polirom, Iaşi, 1998, p.192.
349

SECŢIUNEA A III-A

1. Criza politico-militară desemnează situaţia conflictuală
generată de guvernarea (administrarea) violentă sau ineficientă a unei
situaţii critice profunde (criză socială) de către o puterea politică
aflată în pierdere de resurse de putere, care face apel la organizaţiile
militare, iar acestea nu reuşesc să satisfacă raţionalitatea socială pentru
care au fost create, producând violenţă militară.
2. Criza politico-militară este o criză de ordin gestionar, care
alterează instrumentele de gestionare, iar „forţele armate” se implică în
viaţa politică, abordând aşa-numitul „interes naţional" din perspectiva
interesului grupurilor socio-politice şi nu a necesităţilor sociale. Vio-
lenţa politică se conjugă cu violenţa militară, iar organizaţia militară a
naţiunii este transformată în instrument de putere şi în instrument sau
piedică a schimbării ordinii socio-politice instituite.
3. Orice criză politico-militară decurge dintr-o situaţie socială
critică ce exercită presiuni asupra relaţiilor şi acţiunilor sociale, legate,
în principal, de problema puterii în stat şi încurajează manifestări
agresive din partea forţelor politice violente pentru a soluţiona situaţia
critică prin raporturi de putere, sub paravanul violenţei militare.
4. Ideologii o consideră „stare de beligeranţă”, fenomen con-
flictual, formă de conflict armat, „act de ostilitate” din partea opoziţiei,
pe care-l cenzurează şi care le permite folosirea „forţelor armate” – ca
instituţie care îndeplineşte o misiune politică (aceea de apărare a statului)
şi ca grup socio-politic armat – atât pentru ameliorarea „anomaliilor”
comportamentului oamenilor pe care-i controlează şi-i domină, cât şi
pentru eliminarea surselor de insecuritate care le afectează interesul.
5. Ideologii administrează criza politico-militară ca pe un
conflict între „părţile” care se exclud reciproc, şi care afectează pro-
fund sistemul socio-politic, transformând instituţia militară în „centru
de decizie politico-militară” şi concep modalităţile de soluţionare prin
apelul la violenţă şi folosirea violenţei militare.
6. Premisa producerii „crizei politico-militare” este criza puterii
politice care afectează capacitatea organizaţiilor politice de a gestiona
naţiunea în modalităţile şi cu instrumentele legale disponibile, induce
350

criza organizaţiilor militare, care nu reuşesc să satisfacă răspunderile
date prin Constituţie în cadrul legal şi determină, de regulă, intervenţia
„centrelor de putere”.
7. „Criza politico-militară” se caracterizează prin procese sociale
dezorganizante care iau forma violenţei întreţinute atât de puterea
politică (violenţa „de sus”), cât şi de oponenţii acesteia (violenţa „de
jos”), putând fi atât consecinţa agresiunilor puterii politice împotriva
propriului popor, cât şi rezultatul presiunilor şi strategiilor agresive
concepute din interiorul „centrelor de putere”. În urma unor astfel de
situaţii critice, se instaurează regimuri „de mână forte” sau construcţii
socio-politice mecanice, prin implicarea „centrelor de putere”, care
reconstruiesc statul prin violenţă militară şi aduc naţiunea în stare de
dependenţă faţă de un „centru de putere”.
8. Violenţa militară, ca soluţie de „ultimă instanţă”, este
expresia unui vid al gândirii politice, în care factorul politic devine,
din conducător (manager), un simplu actor. Producerea violenţei
militare este o decizie empirică sau doctrinară, care conduce doar la
rezolvarea „de moment” a unei situaţii, dezamorsează numai în
aparenţă conflictele, dar nu este capabilă să ofere soluţiile sociale
necesare revenirii la „starea de securitate”.
9. Criza politico-militară internă cunoaşte forme specifice de
manifestare, ca expresie a trecerii de la raportul conducere-execuţie la
cel de dominaţie-supunere. Apelul şi utilizarea violenţei poate solu-
ţiona doar aparent o situaţie socială critică, dar nu poate înlătura
cauzele „crizei sociale”.
10. Soluţiile de rezolvare a crizei folosind principii ale strategiei
militare, precum violenţa simbolică („persuasiunea”) – interfaţa
„violenţei militare”, utilizarea violenţei militare (,,manu militari”) sau
„regimul stărilor excepţionale” – producător de violenţă militară, lo-
vitura de stat politico-militară (militară) sau „violenţa militară” contra
puterii politice, pot descuraja violenţa publică, pot reduce presiunile
sociale pentru scurt timp, însă cauzele rămân şi vor produce noi forme
de violenţă.
11. Atunci când criza politico-militară se internaţionalizează, în
ea se implică „centrele de putere”, sensibile la orice formă de conflict
care le afectează interesele şi obligate să intervină mai ales dacă
„teatrul de criză” generează interese divergente sau construieşte
regimuri politice diferite de propriile interese. Administrarea acestora,
individualizată în utilizarea violenţei politice şi militare în folosul
351

„centrelor de putere” („superputerile”), ori în controlul „crizelor
sociale” prin violenţa militară a „centrelor de putere” transnaţională
(din perspectiva „mega-politicii”) sunt false soluţii, care nu rezolvă o
criză socială.
12. Criza politico-militară defineşte o criză sistemică complexă
rezultată sau generatoare a unei crize sociale, care aduce naţiunea în
situaţie-limită datorită afectării funcţiei gestionare (statul) şi funcţiei
productiv-integratoare (teritoriul). Această situaţie critică generează un
complex de situaţii insecurizante, afectează capacitatea naţiunii de a se
reproduce, privând-o de funcţia gestionară şi de suveranitatea asupra
spaţiului naţional („casa naţiunii”).
13. Gestionarea „crizei politico-militare” impune folosirea
puterii poporului (democraţia) pentru a scoate forţele armate de sub
controlul puterii politice, a readuce politicul în cadrul social, a reface
capacitatea organizaţiilor cu funcţii de apărare („forţele armate”), în
vederea „gestionării violenţei” şi a împiedica „centrele de putere” să
instituie o „nouă ordine”, prin care naţiunea să fie integrată în „sfere
de influenţă” sau să devină „piaţă de desfacere” şi „naţiune de con-
sumatori” ai simbolurilor puterii tutelare.
14. Reconstrucţia capacităţii naţiunii de a reveni la „starea de
securitate” impune depăşirea oricăror abordări de tip ideologic în
luarea deciziilor şi elaborarea de strategii care să oprească involuţiile
politico-economice şi culturale, să dezamorseze stările conflictuale şi
să respingă agresiunile, prin acţiuni sociale. Acest deziderat poate fi
realizat numai prin puterea poporului (democraţia), singura putere
capabilă să menţină oamenii ca fiinţe sociale.

1. Ce semnificaţie socială are criza politico-militară ?
2. Care sunt formele de conjugare a violenţei politice cu violenţa
militară?
3. De ce ideologii consideră criza politico-militară ca act de osti-
litate al opoziţiei?
4. Prin ce mijloace administrează ideologii criza politico-militară?
5. În ce modalităţi afectează criza politico-militară capacitatea
puterii politice de a gestiona naţiunea cu instrumentele legale disponibile?
6. Ce forme de manifestare cunoaşte criza politico-militară
internă?
352

7. Ce consecinţe produc în planul funcţiilor naţiunii soluţiile de
rezolvare a „crizei” folosind principii ale strategiei militare?
8. Cine se implică într-o criză politico-militară în situaţia
în care aceasta se internaţionalizează şi care sunt modalităţile de
administrare?
9. Ce semnificaţie are gestionarea crizei politico-militare?
10. Ce soluţii se impun pentru reconstrucţia capacităţii naţiunii
de a reveni la „starea de securitate” ?
1. Arta prevenirii conflictelor, editori: Werner Bauwens şi Luc
Reychler, traducere Anda Filip şi Mirela Hagiopol, Bucureşti, 1996.
2. J.A. Barnse, Sociologia minciunii, traducere de Cristina Vrăjitoru,
Institutul European, 1998.
3. General André Beaufre, Strategie pentru viitor. Probleme militare
ale războiului modern, Editura Militară, Bucureşti, 1991.
4. Lucian Culda şi colaboratorii, Sociologia procesual-organică,
6. A. Ralph Epperson, Noua ordine mondială, traducere din limba
engleză de Mihnea Columbeanu, Editura Alma Tip, Bucureşti, 1997.
7. Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor, Editura Antet ,
Bucureşti, 1998.
8. Dr. Dumitru Iacob, Competenţă şi schimbare. O perspectivă
politico-militară şi educaţională, Editura Academiei de Înalte Studii Militare,
Bucureşti, 1996.
9. Jaqueline Barus-Michel, Florence Guist-Desprairies, Luc Redel,
Crize. Abordare psihosocială clinică, prefaţă de Adrian Neculau, Polirom,
Iaşi, l998.
10. Minciuni Mass-Media, sub redacţia lui Gérard de Selys, traducere
din limba franceză de Elena Dan, Editura Scripta, Bucureşti, 1992.
11. Ioan Radu, Petru Iluţ, Liviu Matei, Psihologia socială, Editura
Exe, Cluj-Napoca, 1994.
12. Piotr Wierzbicki, Structura minciunii, traducere şi notă asupra
ediţiei de Constantin Geambaşu, Editura Nemira, Bucureşti, 1996.
353

TEMA 12
STRATEGII DE SECURITATE A NAŢIUNII
Orice modalitate de folosire a forţei pentru gestionarea naţiunii
este o falsă soluţie, deoarece nu poate să înlăture cauzele care pro-
voacă situaţiile tensionate şi conflictele sociale. Aşa-numitele „soluţii
militare” caracterizează statele ideologice, construcţiile socio-politice
mecanice, de tipul feudelor sau imperiilor.
Singurele soluţii viabile pentru menţinerea organicităţii şi funcţio-
nalităţii unei naţiunii într-un context socio-politic determinat, precum şi
pentru întreţinerea şi dezvoltarea proceselor sociale organizante care să-i
conserve identitatea şi să-i asigure capacitatea de reproducere, sunt
soluţiile sociale, ca strategii de securitate a naţiunii.
Tema a fost elaborată din nevoia de a argumenta că menţinerea
naţiunii în „stare de securitate” este posibilă în contextul în care
procesarea socială a informaţiilor este performantă şi conduce la
evaluări care să depăşească orice abordări ideologice care presupun
sau impun folosirea neadecvată a forţei armate.
▲ Obiective
– înţelegerea semnificaţiei sociale a abordării strategice a
securităţii naţiunii, precum şi a consecinţelor implicării ideologilor sau
a aşa-numitului „om politic” în fundamentarea unei strategii de secu-
ritate naţională;
– cunoaşterea relevanţei acţiunilor strategice pentru gestionarea
naţiunii în „stare de securitate”, precum şi a organizaţiilor cu funcţii
explicite implicate în fundamentarea şi desfăşurarea acestora;
– dezvoltarea capacităţii de analiză a formei, fondului şi conţi-
nutului unei strategii de securitate a naţiunii şi identificarea resurselor,
competenţelor şi răspunderilor pentru aplicarea acesteia.
354

SECŢIUNEA I
ABORDAREA STRATEGICĂ
A SECURITĂŢII NAŢIUNII
a) Aplicarea conceptului „strategie” în cazul naţiunilor

Termenul „strategie” (gr. strategos = comandant al oştirii,
stratagemata = arta în conducerea oştirii), provine din practica mili-
tară. El este astăzi tot mai mult folosit, în cadrul abordărilor sistemice,
în teoria şi practica politică, economică, în conducere, pentru a defini
modul de acţiune într-o competiţie în care se înfruntă două sau mai
multe entităţi socio-politice sau voinţe, care urmăresc realizarea
aceloraşi obiective, cu mijloace diferite, şi câştigarea competiţiei.1
În acest sens, strategia este, în acelaşi timp, ştiinţa şi arta utilizării
forţelor politice, economice, psihologice şi militare ale unui stat sau
grup de state pentru a oferi suportul maxim şi a asigura reuşita poli-
ticilor adoptate în timp de pace sau război.2 Astfel, strategia impune
duelul voinţelor între adversari care folosesc forţa pentru a rezolva
conflictul dintre ei, fiecare urmărind să-l facă pe celălalt să accepte
condiţiile pe care doreşte să i le impună. Din această perspectivă,
strategia reprezintă un mijloc de impunere a voinţei, scopurile fiind
definite de factorul politic, care pune în evidenţă filosofia forţelor socio-
politice ce deţin puterea. Ideologii apreciază că reuşita în impunerea
voinţei, prin folosirea unui astfel de mijloc, se obţine în condiţiile în
care adversarul este constrâns şi convins să accepte condiţiile impuse,
fără să angajeze lupta armată sau să renunţe la aceasta.
▲ Strategia, abordată în cadrul sistemic, este expresia inte-
reselor şi posibilităţilor de confruntare dintre diferite entităţi politico-
statale şi consecinţa construirii relaţiilor dintre ele, ca „relaţii de
putere”. În definirea ei se implică ideologii care construiesc puterea
politică, dar şi cei care aspiră la cucerirea puterii politice, exprimate în
grupurile socio-politice aflate în aşa-numita „opoziţie”.
▲ Ideologii îşi arogă şi rolul de „arhitect" al securităţii naţiunii
pe care o guvernează (administrează) sau doresc să o „gestioneze”.
1
2
civică, p. 264-265.
355

De aceea, în limbajul ideologic, această strategie este definită ca „stra-
tegie de securitate naţională".3
Conceptul respectiv, expresia gândirii ideologice, este normat,
utilizat şi aplicat în practica politico-statală din interesul localizării
temporale şi spaţiale a acţiunii politice,4 numită „politică de securitate
naţională". El este clădit, în principal, pe trei sintagme ideologice,
neclar definite: securitate economică, securitate socială şi securitate
militară, care pot primi diferite înţelesuri, în funcţie de modalităţile de
procesare a informaţiilor sociale.5 Fiecare formă de securitate este
rezultatul unor strategii de administrare a socialului prin acţiuni
politice, deci, prin guvernare în limitele unor raporturi de putere, în
cadrul unei competiţii care se transformă în confruntare între corpurile
profesionale – producătoare de resurse şi grupurile socio-politice
deţinătoare ale acestora.6
▲ Aplicarea strategiei în cazul naţiunilor impune alt mod de
abordare, întrucât naţiunile sunt organizări sociale, comunităţi
organice spiritualizate, care construiesc alt tip de relaţii, relaţiile
sociale. Acestea nu se structurează, din interes de grup socio-politic,
prin raporturi de putere, prin competiţie sau confruntare.
Relaţiile dintre naţiuni sunt relaţii de conlucrare, fundamentate
pe necesităţi sociale. Ele sunt menţinute şi dezvoltate numai dacă fie-
care naţiune este capabilă să elaboreze, prin procesorii de informaţii de
care dispune (oameni şi organizaţii), strategii de gestionare a propriilor
necesităţi, în respect pentru oameni, ca cetăţeni, şi luând în considerare
evoluţiile transnaţionale. De aceea, poporul şi organizaţiile cu funcţii
3
Pentru comparaţie, vezi, Strategia de securitate naţională a României,
elaborată de o putere politică de „centru-dreapta” în anul 1999, depusă la
Parlament nefinalizată din cauza tergiversării hotărârii privind aprobarea ei şi
Strategia de securitate naţională a României, elaborată în anul 2001 de
către o putere politică de „centru-stânga” („Monitorul oficial”, nr. 822 din
20 decembrie 2001).
4
Vezi, o modalitate de abordare, la colonel dr. Liviu Habian,
Principiile strategiei de securitate naţională, în „Gândirea militară
românească”, nr. 4/1996.
5
A. Constantin, Securitate, securitate naţională, în „Observatorul
militar”, nr. 3, 22 – 28 ianuarie 1997, p. 7.
6
Samuel P. Huntington, Securitatea naţională şi relaţiile civil-militare,
în Armata şi societatea. Culegere de texte de sociologie militară, p. 312.
356

gestionare, utilizează doctrinele strategice elaborate pe fundamentul
necesităţilor sociale şi obligă statul naţional să susţină procesele sociale
organizante în cadrul unei strategii de securitate a naţiunii.
▲ „Securitatea naţiunii” nu poate fi construită şi întreţinută
prin abordări de tip sistemic, doctrinar, ca securitatea statelor, ci
prin abordări de tip strategic, întrucât exprimă o „stare de fapt”
rezultată din capacitatea de menţinere a proceselor sociale orga-
nizante. Ea este fundamentată pe conexiunile organice dintre ordinea
socială (construită de naţiuni şi exprimată în normarea socială, ca
„stare de legalitate”), echilibrul socio-politic (necesar prevenirii cri-
zelor sociale şi situaţiilor-limită), ordinea de drept (construită prin
statul naţional) şi apărarea naţiunii (prin organizaţiile cu funcţii de
apărare) în faţa ameninţărilor şi agresiunilor (pericolelor) de orice
natură. Aceasta se exprimă atât prin sentimentul siguranţei în faţa
oricărei ameninţări sau agresiuni (pericol), cât şi prin certitudinea că
valorile şi interesele naţiunii nu sunt ameninţate sau agresate.
Valorile naţiunii, definite ca valori naţionale privesc identitatea,
democraţia (ca putere a poporului), statul naţional (ca „stat social”,
„stat de drept”), drepturile omului (ca fiinţă socială), libertăţile
cetăţeneşti (ca raport juridic între omul – cetăţean şi statul naţional),
capacitatea de producere şi utilizare a resurselor (exprimată în economia
de piaţă). Naţiunea le codifică prin Constituţie şi le protejează în faţa
ameninţărilor şi agresiunilor, prin organizaţiile cu funcţii de apărare.
Interesele fundamentale ale naţiunii privesc caracterul şi atri-
butele statului (naţional, unitar, independent, indivizibil), stabilitatea
internă în cadrul statului şi spaţiului naţional, stabilitatea regională,
avuţia naţională, prosperitatea generală a cetăţenilor, cultura şi viaţa
spirituală, sănătatea fizică a populaţiei, protecţia mediului înconjurător.
▲ „Securitatea naţiunii” este rezultatul unui proces cognitiv şi
acţional care are ca domeniu de referinţă valorile şi interesele
naţiunii, subsumate capacităţii statului naţional de a le proteja,
promova şi apăra. Aceasta:
– defineşte libertatea de decizie şi de acţiune a statului naţional,
posibilitatea gestionării naţiunii în conformitate cu necesităţile so-
ciale, precum şi manifestarea neîngrădită a drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti;
– exprimă capacitatea de a cunoaşte, a preveni şi contracara
orice ameninţare sau agresiune la adresa valorilor şi intereselor naţiunii;
357

– se circumscrie organic în securitatea zonală (sub-regională),
regională (continentală) şi mondială;
– se construieşte şi se menţine, exclusiv, prin acţiuni sociale, de
către oamenii cu competenţe profesionale şi socializante, conştienţi de
răspunderea pentru securitatea propriei naţiuni, şi nu de către „omul
politic”, în special de către politicieni, care acţionează din interes de
grup socio-politic.
▲ Premisa pe care se construieşte strategia de securitate a
naţiunii este asigurarea conlucrării cu alte naţiuni prospere şi a
conlucrării între oameni, precum şi între organizaţiile pe care le
încorporează. Astfel, strategia de securitate a naţiunii, expresie a
trebuinţelor de securitate, obligă statul să o conceapă ca o sumă de
strategii sociale. „Statele prospere – afirmă sociologul Lucian Culda –
au înlocuit doctrinele, ca modalităţi de concepere a administrării
publice, cu strategiile sociale; ultimele devin posibile când centrele de
decizie ajung în stadiul în care sunt capabile să utilizeze echipe de
specialişti care să analizeze sistemic soluţiile sociale şi să conceapă
decizii macro-sociale pe termen mediu şi lung folosind proceduri
ştiinţifice avansate”.7
▲ O strategie de securitate a naţiunii implică fundamentarea,
prin acţiuni sociale, a unui plan strategic. Acesta cuprinde scopurile şi
obiectivele ce trebuie realizate, principalele direcţii de acţiune pe plan
productiv, integrator şi gestionar, modalităţile de acţiune, mijloacele şi
resursele care vor fi utilizate şi termenele de execuţie a activităţilor
sociale în vederea atingerii scopurilor şi obiectivelor fixate.
▲ Responsabilităţile pentru „starea naţiunii” sunt responsa-
bilităţi sociale, nu politice. O strategie de securitate a naţiunii este
elaborată de popor prin intermediul statului naţional, ca expresie a
suveranităţii şi puterii poporului (democraţia), din nevoia de a
transpune în „social”, prin acţiuni sociale planificate strategic,
modalităţile de gestionare publică, în funcţie de necesităţile sociale.8
▲ Elaborarea şi aplicarea strategiei de securitate a naţiunii
este o necesitate permanentă în lupta cu construcţiile socio-politice
mecanice, de tipul feudelor şi imperiilor. Astfel de strategie este
7
Lucian Culda, Posibilităţi de scientizare a concepţiilor de securitate,
în „Noua Revistă Română”, serie nouă (an II), nr.1-2, ian. – febr. 1997, p.145.
8
358

cerută de confruntarea perpetuă dintre spiritul naţiunilor, ca organi-
zări sociale spiritualizate şi „pumnul” construcţiilor mecanice, feudele
şi imperiile. „Starea naţiunii” este dependentă, în mare măsură, de
capacitatea acesteia de a acţiona strategic, deci, de a elabora strategii
cu ajutorul cărora să-şi asigure reproducerea în orice situaţie geopolitică
sau „jocuri” geostrategice iniţiate de „centrele de putere” transna-
ţională sau supranaţională.
b) Obiectivul strategiei de securitate a naţiunii: gestionarea

naţiunii în „stare de securitate”
▲ Strategia de securitate a naţiunii este documentul care
fundamentează şi defineşte mijloacele şi modalităţile sociale de
comunicare între oameni şi organizaţii în interiorul naţiunii,
precum şi între naţiuni. Responsabilitatea pentru elaborarea ei revine
poporului, ca putere constructoare a patriei şi ca „stare de veghe” a
naţiunii, în calitatea lui de „constructor al democraţiei”, iar respon-
sabilitatea pentru transpunerea în „social” revine statului naţional, prin
instituţiile legal abilitate.
▲ Obiectivul strategiei de securitate a naţiunii este gestio-
narea acesteia în „stare de securitate”.9 Dezideratul respectiv impune
elaborarea soluţiilor sociale necesare pentru: satisfacerea necesităţilor
sociale productive şi integratoare; descurajarea comportamentelor
indezirabile din punct de vedere social, periculoase pentru oameni şi
naţiune, în ansamblul ei; socializarea oamenilor prin organizaţii şi
instituţii de gestionare publică; asigurarea securităţii individuale şi
colective pentru oameni şi organizaţii.
▲ Gestionarea naţiunii în „stare de securitate” exclude
acţiunea ideologică conflictualistă,10 întrucât nu presupune un
război permanent cu alte naţiuni şi constrângeri pentru alte naţiuni,
deoarece naţiunile nu instituie raporturi de dominare sau subor-
donare. Acţionând strategic, naţiunea îşi gestionează, prin popor,
problemele de organizare şi conducere, pe care le transpune în
proiecte, evaluări şi modele. Fiecare strategie este o matrice, care defi-
neşte „starea naţiunii” la un moment dat şi o individualizează în
raport cu alte naţiuni.11
9
10
Vezi, discuţia, la Constantin Schifirneţ, Sociologie, p. 29-30.
11
Dimitrie Gusti, Sociologia naţiunii şi a războiului, p.7.
359

▲ Strategia de securitate a naţiunii este principala modalitate
de exprimare a capacităţii de gestionare publică a valorilor, inte-
reselor şi necesităţilor sociale.12 Misiunea revine, în principal, statului
naţional, obligat să contribuie, prin instituţiile sale, la dinamizarea
proceselor sociale productive şi integratoare şi să participe la realizarea
protecţiei şi apărării oamenilor şi organizaţiilor care se raportează la
naţiune.
▲ Pentru îndeplinirea obiectivului propus, trebuie să se por-
nească de la premisa că orice strategie de securitate a naţiunii se
află între responsabilitatea socială şi presiunile de ordin politic.
Acţiunea strategică necesară gestionării naţiunii în „stare de secu-
ritate” presupune o concepţie de conducere, transpusă în „social”
prin aşa-numitului proces managerial,13 capabilă să prevină, să evite
situaţiile critice, inclusiv crizele politico-militare generatoare de
situaţii-limită, să interpreteze corect nu doar situaţii disparate, ci
caracteristicile reproducerii naţiunii în contextul evoluţiilor regionale
şi globale.
▲ Realizarea obiectivului strategiei de securitate a naţiunii
impune elaborarea unei „metodologii”, cu caracter predominant
normativ, fundamentată pe acţiuni sociale. Metodologia respectivă
se poate baza şi pe reflecţia asupra experienţelor trecute, dar trebuie să
ţină seama de cerinţele procesual-organice şi operaţionale privind
investigarea situaţiei naţiunii, să indice atât eventualele disfuncţii şi
vulnerabilităţi, cât şi căile de acţiune şi de obţinere a rezultatelor
conforme cu realitatea socială.
c) Strategia de securitate a naţiunii – expresia capacităţii de

procesare socială a informaţiilor
▲ O strategie este cu atât mai viabilă, cu cât conţine mai
puţine elemente politice, doctrinare.14 Strategia de securitate a
naţiunii trebuie să răspundă nevoilor de cunoaştere a disfuncţiilor,
vulnerabilităţilor şi riscurilor la care este supusă naţiunea într-un
12
Vezi, pe larg, Lucian Culda, Organizaţiile.
13
Vezi, o modalitate de abordare, Tudor Cearapin, Gheorghe Toma,
Managementul ordinii publice la început de secol şi mileniu. Posibile
soluţii, p. 33-37.
14
360

context socio-politic determinat şi să ofere soluţii şi reacţii pentru
organizaţia naţională de securitate.
▲ O strategie de securitate a naţiunii nu se sprijină, de regulă,
pe un „precedent” şi nu dispune de o unitate de măsură stabilă.
Aceasta trebuie să folosească ipoteze şi să elaboreze soluţii, să opereze
în timp şi spaţiu cu concepte sociologice, să excludă rutina şi să facă
apel la cunoaştere, întrucât este concepută pentru prezent, dar trebuie
să fie viabilă în viitor, prin capacitatea de previziune privind evoluţia
sau involuţia proceselor sociale care se dezvoltă în corpul naţiunii.
▲ Gestionarea informaţiei este necesară în actul de conducere
a unei naţiuni, atât în situaţii de pace, cât mai ales în momente de
„criză socială” sau „situaţii-limită”.15 Informaţiile obţinute prin orga-
nizaţiile cu funcţii explicite devin, astfel, o resursă de putere pentru
statul naţional, fiindcă oferă capacitatea de a suplini forţa militară,
dacă sunt procesate în timp oportun şi cu cheltuieli minime, oferind
factorilor decizionali soluţiile pentru luarea deciziilor.
▲ Rolul primordial în construirea unei strategii de securitate a
naţiunii îl au procesorii de informaţii, oamenii implicaţi în „social” şi
cu putere de decizie, cu competenţe în obţinerea şi procesarea
informaţiilor. „Omul politic” nu este capabil să elaboreze „strategii
ofensive” şi „preventive”, ci acţiuni politice „defensive” şi „reactive”,
pe care le numeşte „strategii de securitate naţională”. Astfel, apare
explicabil de ce orice putere politică îi implică pe militari în elaborarea
unei „strategii de securitate naţională”.16
▲ O „strategie de securitate a naţiunii” exprimă capacitatea de
„a modela" informaţiile sociale prin „popor” şi prin organizaţiile cu
funcţii gestionare, în scopul menţinerii şi dezvoltării proceselor
sociale organizante şi a prevenirii producerii situaţiilor insecurizante
ori a „situaţiilor-limită”. Procesorii de informaţii capabili să depă-
şească abordările bazate pe ideologii pot transforma funcţia gestionară a
naţiunii (statul), din centru de decizie, în „centru de gestionare”, deci,
în „strateg”, înzestrat cu toate cele trei resurse ale puterii (informaţie,
avuţie şi forţă) şi pot clădi strategii sociale în interiorul fiecărei funcţii a
naţiunii (productivă, integratoare şi gestionară).
15
Constantin Sava, Constantin Monac, Stările excepţionale, Editura
Forum, Bucureşti, 2000, p. 176-187.
16
Samuel P. Huntington, Securitatea naţională şi relaţiile civil-militare,
în Armata şi societatea. Culegere de texte de sociologie militară, p. 313.
361

▲ În elaborarea strategiei de securitate a naţiunii, importantă
este capacitatea de coordonare a procesării sociale a informaţiilor la
nivelul statului naţional. Aceasta implică atât instituţiile statului, cu
competenţe gestionare, cât şi corpurile producătoare de resurse, ca
„societate civilă”.17
▲ Depăşirea abordărilor ideologice oferă procesorilor de
informaţii capacitatea de a defini aşa-numitul „interes naţional” şi
de a obliga politicienii să şi-l asume prin consens.18 Pe această bază,
sunt stabilite opţiunile de securitate care se integrează organic într-un
„regim de securitate" integrat, la rândul său, în „ordinea socială” şi
nu în „ordinea politică”, construită de imperii sau feude. Prin orga-
nizaţiile cu funcţii explicite, poporul identifică şi cuantifică aceste
necesităţi, iar instituţiile statului naţional contribuie la satisfacerea lor.
▲ Instituţiile naţionale (ca structuri sociale ale „puterii
naţiunii”) sunt îndrituite să organizeze şi să desfăşoare acţiuni
sociale necesare prevenirii şi contracarării oricăror ameninţări şi
agresiuni şi să definească modalităţile de protejare, apărare şi pro-
movare a valorilor şi intereselor de securitate ale naţiunii. Instituţiile
de securitate a naţiunii trebuie construite ca ansamblu strategic de
structuri, norme şi personal, pentru îndeplinirea funcţiei de satisfacere
a necesităţilor de securitate.
▲ Capacitatea de identificare a agresiunilor obligă naţiunea
să construiască şi să întreţină permanent, prin intermediul statului
naţional, o organizaţie de securitate proprie, fondată pe conceptul
„securitate colectivă" şi nu pe cel de „apărare colectivă”,19 necesar
statelor vizate de expansionismul „centrelor de putere”. Practica
politico-statală confirmă că fiecare naţiune îşi construieşte propria
organizaţie de securitate, la care nu renunţă decât în condiţiile în care
nu este capabilă să facă faţă agresiunilor externe şi intră în „sfere de
influenţă” construite de „centrele de putere” transnaţională sau
supranaţională ori a agresiunilor interne, când teritoriul naţional este
transformat în „feude” de către o grupuri socio-politice violente.
17
Lucian Culda şi colaboratorii, Sociologia procesual-organică, p. 7-8.
18
Vezi, în cazul României, Marcel Dinu, Interesul naţional şi
alianţele, în România şi politica de alianţe. Trecut şi actualitate, Bucureşti,
1995, p. 135.
19
Eric Remacle, Esquisse pour un nouveau paysage européen,
Nations Unies (UNIDIR), New York, 1991, p. 109.
362

▲ Orice strategie de securitate a naţiunii este eficientă dacă
este concepută astfel încât să se evite intrarea acesteia în „situaţii-
limită”. Această cerinţă exprimă capacitatea organizaţiilor cu funcţii
gestionare de a oferi soluţii de identificare şi prevenire a agresiunilor
socio-politice, care au, de regulă, două genuri de obiective:20 energe-
tice şi informaţionale.
d) Informaţia – arma strategică a naţiunilor

Orice informaţie are valoare socială dacă oferă soluţii de iden-
tificare şi contracarare operativă a surselor de insecuritate la adresa
intereselor şi necesităţilor de securitate ale naţiunii.21 De aceea,
organizaţiile cu funcţii gestionare sunt obligate să obţină informaţiile
cu relevanţă pentru securitatea naţiunii, care le oferă capacitatea să
descifreze reţelele explicative ale „centrelor de putere”, să deceleze
modalităţile în care se configurează „ordinea internaţională” şi să
înţeleagă modalităţile de utilizare a violenţei militare de către
„centrele de putere”.
1. Descifrarea reţelelor explicative ale „centrelor de putere".

▲ „Centrele de putere” dezvoltă presiuni expansioniste în
scopul de a-şi mări resursele de putere, agresează naţiunile intrate în
„vizor” pe variante simbolice şi le finalizează prin decizii scientizate.
Ele se confruntă, de regulă, pentru mărirea „sferelor de influenţă” în
scopul organizării apărării intereselor proprii departe de fruntarii, însă
posibilităţile de a acţiona în cadrul aşa-numitei „balanţe de putere” sunt
întreţinute numai de capacitatea de procesare a informaţiilor.22
▲ Capacitatea de procesare performantă a informaţiilor
conferă posibilitatea de a sesiza faptul că naţiunile se află încă în
opoziţie cu construcţiile socio-politice mecanice (imperii şi feude).
Acestea generează tensiuni între adepţii concepţiei „comunitare” sau
20
Lucian Culda, Particularităţi ale abordării problematicii securităţii
naţionale în condiţiile sporirii posibilităţilor de manipulare informa-
ţională, în România în situaţii limită, coordonator Lucian Culda, p. 164-168.
21
22
363

„federaliste” (bazată pe ideea aşa-numitelor „state-naţiuni”) şi între
adepţii concepţiei centrate pe „regiuni”.23
▲ Evoluţiile care s-au produs în ultimele decenii în ca-
pacitatea de procesare socială a informaţiilor explică, în mare
măsură, consecinţele care au condus la maximizarea stării de
insecuritate socială sau la aşa-numita „insecuritate generalizată”.
Pentru astfel de naţiuni, „centrele de putere" operează cu interpretări
de tip sistemic, dezvoltând mereu noi strategii de agresare, de natură
informaţional-economică.24
▲ Capacitatea performantă de procesare socială a infor-
maţiilor oferă înţelegerea faptului că orice agresiune a unui „centru
de putere” asupra unei naţiuni are finalitatea dorită doar în
contextul în care naţiunea este violent sau ineficient guvernată prin
elite politice obediente.
Acestea creează premisele penetrării funcţiilor gestionare ale
naţiunii, deschid „porţile” pentru capitalul străin, modifică legislaţia
în sensul dorit de „centrele de putere” şi aduc naţiunea în „situaţie
socială critică generalizată".25 Identificarea surselor de agresare a
naţiunii constituie premisa trecerii de la „raporturile de putere”
(administrare, guvernare) la gestionarea explicită a naţiunii.
▲ Informaţia, ca resursă a capacităţii naţiunii de a se menţine
în „stare de securitate”, devine primordială în decelarea reţelelor
explicative cu care operează „centrele de putere”.
Informaţia reprezintă sursa puterii de cea mai înaltă calitate
pentru statul naţional şi cel mai important izvor al bogăţiei naţiunii.
În condiţiile în care „centrele de putere” concept agresiunile prin
utilizarea armei „informaţie”, ca avangardă a agresiunilor clasice,
naţiunile luate „în vizor” trebuie să le contrapună ca armă informaţia
extensibilă la infinit.26
23
Grigore Iulian, Geopolitica şi sociologia integrării europene:
teorii şi doctrine, în Euxin, nr.1-2/1997, p. 134.
24
Nathan Gardelo, Schimbarea ordinii globale, Editura Antet,
Bucureşti, 1998, p. 268-269.
25
Vezi, pentru cazul naţiunii române, Aurel David, „Porţile deschise”
în memoria istoriei, în „Noua Revistă Română”, Serie nouă, (an. II), nr. 1-2,
ian.-febr. 1997, p. 46-60.
26
364

2. Decelarea modalităţilor în care se configurează „ordinea
internaţională”
„Noua ordine internaţională” (ordine geopolitică) este expresia
raporturilor construite de „centrele de putere” şi a capacităţii acestora
de a-şi însuşi bogăţiile naţiunilor. Ea este fundamentată doctrinar pe
aşa-numitul „realism geopolitic”, în care manifestarea statelor este în
mare măsură determinată de zestrea lor geografică, politică şi eco-
nomică. Însă, ceea ce se petrece în interiorul „centrelor de putere” nu
prezintă interes pentru geopolitică, întrucât aceasta se bazează pe stat,
economie şi pe individul izolat, adică pe homo economicus construit
de „homo politicus”.27
▲ Bătălia dintre „centrele de putere” este, în fapt, o bătălie
pentru acapararea de resurse, în detrimentul naţiunilor, care are
drept scop instaurarea „ordinii banului" în locul „ordinii naţiunilor”.
Bogăţia se relevă a fi un instrument al puterii mai eficace decât
forţa brută sau violenţa. Înţelegerea acestei perspective oferă proce-
sorilor de informaţii capacitatea de a identifica construcţiile socio-politice
mecanice (,,centrele de putere”) generatoare de agresiuni energetice (în
principal, economice) şi de crize sistemice (politice sau economice) în
corpul naţiunii.28
▲ Deşi există tendinţa de a ieşi „din regulă”, naţiunile mari,
momite de elite politice violente să se transforme în „centre de
putere" conştientizează faptul că nici un stat nu poate să-şi extindă
puterea până la dimensiunile unui imperiu universal.
,,Centrele de putere” pot constitui un „model” şi pot construi o
„nouă ordine” doar în contextul în care cea de-a doua resursă a puterii
(bogăţia) este produsă şi utilizată astfel încât să nu genereze sărăcie şi
violenţă în naţiunea pe care o iau sub tutelă. Impunerea şi acceptarea
unui „model”, care este fragil în interior, poate să genereze pentru
naţiuni o „sărăcie nouă” şi nu o sporire a resurselor de putere.29
27
George Sőros, Criza capitalismului global. Societatea deschisă în
primejdie, Polirom, Iaşi, 1999, p. 197.
28
Vezi, Lt.col. David Aurel, Asia Centrală – o zonă geostrategică în
formare, în Studii şi cercetări socio-umane, Editura I.N.I., Bucureşti, 1996,
p. 131-140.
29
Elzbieta Tarkowska, Despre sărăcia veche şi cea actuală în Polonia,
în Aspecte psihosociale ale sărăciei, volum coordonat de Adrian Neculau, Gilles
Ferréol, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 273-283.
365

▲ Pentru naţiunile mici, lipsite mai ales de cea de-a doua
resursă a puterii (bogăţia), problema fundamentală este cea a apărării
funcţiei productive, deci a capacităţii de a menţine „economia naţio-
nală". Numai aceasta oferă naţiunii capacitatea de a dispune, în mod
suveran, de producerea, utilizarea şi repartiţia propriilor resurse şi
bogăţii sau de a intra în relaţii de schimb cu alte naţiuni de pe poziţie de
„partener" şi nu din poziţie de „piaţă de desfacere” sau de „colonie”.30
▲ Procesarea socială performantă a informaţiilor oferă ele-
mente viabile pentru cunoaşterea metodologiei prin care „centrele
de putere” agresează naţiunile în funcţia lor productivă. Aceasta
oferă soluţii privind diferitele avantaje sau dezavantaje ale integrării
spaţiului naţional în structuri economice regionale şi permite înţe-
legerea demersurilor iniţiate din „centrele de putere" pentru aşa-
numita „fragmentare experimentală”,31 care are ca suport fundamental
etnicul şi regiunea (euro-regiunea).
▲ Capacitatea performantă de procesare socială a infor-
maţiilor conferă posibilitatea decelării semnelor „integrării silite” a
naţiunilor într-o altă „ordine” decât cea dezirabilă propriei lor
reproduceri.
Aceste „semne” se dezvăluie în contextul în care economia este
transformată în simplă economie de piaţă, destinată doar consumului, şi
în care capitalul naţional nu este capabil să facă faţă concurenţei
companiilor transnaţionale sau supranaţionale. În astfel de situaţii,
naţiunile îşi pierd capacitatea de decizie asupra producerii şi utilizării
propriilor resurse, spaţiul naţional devin „piaţă”, resursele strategice
sunt folosite în beneficiul „centrelor de putere”, iar naţiunile devin
comunităţi politice, în care totul este marfă (inclusiv sufletul).
3. Înţelegerea modalităţilor de utilizare a violenţei militare

de către „centrele de putere”
▲ „Centrele de putere” folosesc violenţa militară atunci când
deciziile scientizate se bazează pe toate cele trei resurse de putere
(informaţia, bogăţia şi forţa), însă, preferă folosirea violenţei
militare în variantă globalistă. Aceasta este dezirabilă, întrucât, în
asemenea situaţie se implică forţe militare internaţionale, trupe de
30
Apud, Ovidiu Gavrilovici, Sărăcia şi violenţa în SUA, în Aspecte
psihosociale ale sărăciei, p. 227.
31
G. A. Pordea, Problematica Europei Unite, p. 16-17.
366

mercenari, consilieri militari, voluntari din „diaspora”, reporteri
internaţionali (,,fără frontiere”) şi o veritabilă „armată” de agenţi
internaţionali – de la organizaţii nonguvernamentale, până la instituţii
internaţionale.32
▲ Prin superioritatea informaţională, „centrele de putere”
impun percepţii conform cărora numai ele deţin monopolul asupra
„violenţei legitime”. De aceea, fiinţarea în zona lor de interes
geostrategic a unor state naţionale este considerată un pericol pentru
propria securitate. Prin capacitatea militară de care dispun şi, deci,
prin posibilităţile pe care le au de a produce în orice moment violenţă,
acestea creează presiuni asupra statelor naţionale din zona lor de
interes strategic, le erodează autonomia, iar în cazuri „extreme” le
dezintegrează.
▲ Capacitatea performantă de procesare socială a informaţiilor
oferă posibilitatea înţelegerii modalităţilor de utilizare a violenţei
militare de către „centrele de putere”.
Aceasta conferă răspunsuri la trei categorii de interogări: prima
referitoare la modalităţile în care se derulează acţiunile în jurul marilor
culoare strategice create pe baza „balanţei de putere"; a doua, oferă
răspunsuri pentru înţelegerea locului destinat naţiunilor de către
„centrele de putere" şi a situaţiilor de angrenare a lor în conflictul de
interese dintre marile puteri;33 a treia, oferă factorilor de decizie,
puterii politice naţionale, capacitatea de a stabili modalităţile concrete
şi de a menţine relaţiile de parteneriat cu naţiunile vecine sau cu
marile puteri.
▲ Orice strategie de securitate a naţiunii trebuie să pornească
de la definirea corectă a „stării naţiunii”, continuând cu identificarea
surselor şi formelor de agresiune la adresa ei şi terminând cu
modalităţile concrete de ripostă în scopul asigurării producerii pro-
ceselor organizante şi prevenirii crizelor. În centrul oricărei strategii de
securitate a naţiunii trebuie să fie OMUL, fiinţa socială căreia „starea
de securitate a naţiunii” îi conferă statutul de om liber.34
32
Mary Kaldor, Războaie noi şi vechi. Violenţa organizată în epoca
globală, Editura Antet, Bucureşti, 1999, p. 12.
33
Hélène Carrère d’Encausse, Imperiul spulberat, Editura Remember
– SIC PRESS GROUP, Bucureşti, 1993, p. 9-32.
34
Huguette Hirsig, Previziuni pentru secolul XXI. Primii douăzeci
de ani, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 139-140.
367

SECŢIUNEA A II-A
ACŢIUNI STRATEGICE DE GESTIONARE
A NAŢIUNII ÎN „STARE DE SECURITATE”
▲ O strategie de securitate a naţiunii trebuie să aibă ca premisă

satisfacerea nevoii de „gestionare a reproducerii”.
Fundamentul pe care se construieşte îl constituie cunoaşterea
proceselor sociale care diminuează capacitatea de reacţie la ameninţări
ori la agresiuni şi a situaţiilor critice. Ea trebuie susţinută de „strategii
operaţionale de reproducere a naţiunii”, luând în consideraţie evoluţiile
transnaţionale, iar aplicarea ei trebuie făcută prin acţiuni sociale
(strategice), detaşate de orice ideologie.35
▲ Strategia de securitate a naţiunii obiectivează şi motivează
puterea politică pentru a trece de la guvernarea ideologică la ges-
tionare. Aceasta cuprinde strategii de gestionare (procesual-organice
şi operaţionale) care permit organizaţiilor cu funcţii gestionare să
identifice valorile, interesele şi necesităţile de securitate care trebuie
protejate, apărate şi promovate; să întreţină raţiunea socială a
instituţiilor statului naţional; să fundamenteze nevoile de conlucrare
cu celelalte naţiuni sau cu organizaţiile transnaţionale de securitate;
să definească nevoile de resurse şi modalităţile de satisfacere a
intereselor şi necesităţilor de securitate ale naţiunii.
a) Interesul naţional – expresia strategică a „nevoii de secu-

ritate”
▲ Întreţinerea şi dezvoltarea capacităţii naţiunii de a des-
curaja agresiunile constituie preocuparea permanentă şi constantă a
oamenilor cu competenţe profesionale şi socializante.36 Acestea se
relevă în contextul în care fiecare partid politic defineşte aşa-numitul
„interes naţional” prin prisma propriului interes, pe care-l invocă mai
ales atunci când percepe o situaţie critică, apelând la persuasiune
pentru a-l impune.
35
John Kennet Galbraith, Societatea perfectă. La ordinea zilei: binele
omului, Eurosong & Book, 1997, p. 27.
36
368

▲ Strategia de securitate a naţiunii defineşte aşa-numitul
„interes naţional” prin raportarea lui la consensul general privind
satisfacerea nevoii de securitate şi detaşarea lui de orice interes
politic. Această necesitate este resimţită astăzi chiar de cele mai
puternice naţiuni ale lumii.37
▲ „Interesul naţional”, ca exprimare strategică a „nevoii de
securitate”, nu poate fi definit de „omul politic” şi, cu atât mai mult
de politicieni. El poate fi proclamat numai de „popor”, ca expresie a
democraţiei, întrucât numai poporul întreţine şi dezvoltă naţiunii
capacitatea de a-şi păstra şi dezvolta „trupul” şi „sufletul”, cea dintâi
lege a progresului generator de civilizaţie.
▲ Statul naţional asigură realizarea „interesului naţional” în
concordanţă cu opţiunile şi potenţele creatoare ale poporului.
Misiunea acestuia este de a apăra şi promova interesele de
securitate ale naţiunii: menţinerea integrităţii, unităţii, suveranităţii şi
independenţei statului naţional; garantarea drepturilor şi libertăţilor
cetăţenilor, asigurarea bunăstării, siguranţei şi protecţiei acestora;
dezvoltarea economică şi socială, în pas cu dezvoltarea contem-
porană; afirmarea identităţii naţionale şi promovarea acesteia ca
parte a comunităţii de valori democratice; valorificarea şi dezvoltarea
patrimoniului cultural naţional; protecţia mediului înconjurător, a
resurselor naturale, a calităţii factorilor de mediu.
▲ Interesele de securitate ale naţiunii se apără prin acţiuni
sociale. Acestea trebuie integrate în cadrul unor strategii procesual-
organice şi operaţionale, în care se implică atât statul naţional şi
poporul (corpus-ul generator de valori sociale), cât şi aşa-numita
„societate civilă”, organizaţiile, partidele politice şi cetăţenii.
b) Strategii procesual-organice – expresia fiinţării naţiunii ca

„unitate socială”
Strategiile procesual-organice sunt componente acţionale ale
strategiei de securitate a naţiunii, care au menirea de a identifica şi
preveni procesele sociale dezorganizante în interiorul celor trei funcţii
ale naţiunii.38 Misiunea de a le transpune în „social” revine statului
37
Vezi, „Interesul naţional”, periodic de analiză şi informaţie, anul I,
nr.1, 6 aprilie 2001, p. 2.
38
369

naţional, prin instituţiile naţionale abilitate şi îndrituite să legifereze,
să execute şi să judece abaterile de la „ordinea socială”.
1. Pe planul funcţiei productive

Demersurile informaţional-operative pe planul funcţiei productive
sunt destinate prevenirii şi contracarării administrării ideologice inefi-
ciente sau violente a avuţiei naţionale şi eliminării posibilelor riscuri,
ameninţări şi agresiuni.
▲ Acţiunile strategice trebuie să protejeze capacităţile sale
productive, indiferent dacă acestea se află în posesia statului, în
posesie de grup sau în posesie privată. În acest sens, organizaţiile
publice cu funcţii gestionare sunt obligate să descopere disfuncţiile
(„situaţiile sociale patologice”), să elimine vulnerabilităţile, să pre-
vină şi să contracareze crizele economice.
▲ Printr-o astfel de strategie se poate înlătura coloratura
ideologică a deciziilor sociale şi se poate asigura echilibrul social.
Ea este viabilă dacă este capabilă să prevină pierderea capacităţii de
decizie economică şi aducerea naţiunii în „război economic" cu propria
oligarhie politică sau cu companiile transnaţionale.
2. Pe planul funcţiei integratoare

▲ Acţiunile strategice trebuie să protejeze şi să apere funcţia
integratoare, care asigură identitatea, coeziunea, unitatea şi omoge-
nitatea naţiunii în orice context socio-politic determinat.
În acest sens, organizaţiile publice cu funcţii integratoare sunt
obligate să descopere disfuncţiile („situaţiile sociale patologice”),
să elimine vulnerabilităţile şi să prevină şi să contracareze crizele
socio-politice.
▲ Strategia de securitate a naţiunii trebuie să protejeze
cultura naţională şi „credinţa neamului”, să-i conserve identitatea şi
să-i asigure capacitatea de reproducere. Printr-o astfel de strategie se
pot înlătura ideologiile de la gestionarea socialului şi de la implicarea
în organizarea şi funcţionarea naţiunii.
3. Pe planul funcţiei gestionare

▲ Acţiunile strategice trebuie să protejeze funcţia gestionară a
naţiunii (statul naţional) împotriva agresiunilor informaţional-
energetice. Acesta întreţine nevoile de organizare şi funcţionare a
370

naţiunii, precum şi legitimarea ei în raport cu alte naţiuni sau cu
organizaţiile internaţionale şi apără naţiunea împotriva agresiunilor
socio-politice. În acest sens, organizaţiile cu funcţii gestionare (conducere,
organizare, securitate naţională) sunt obligate să descopere disfuncţiile
şi vulnerabilităţile şi să contracareze crizele de ordin gestionar.
▲ Astfel de strategie este o formă de luptă a naţiunii pentru
menţinerea democraţiei, ca putere a poporului şi a statului naţional.
Aceasta poate din definită ca strategie de protecţie a statului naţional,
gestionarul valorilor şi intereselor de securitate ale naţiunii.
c) Strategii operaţionale – expresie a devenirii naţiunii ca

„putere socială”
Strategiile operaţionale sunt componente acţionale ale strategiei
de securitate a naţiunii, care identifică şi previn agresiunile sociale
generate atât de forţele de dezordine internă, creatoare de feude, cât şi
de „centrele de putere”, creatoare de imperii. Împotriva acestora,
naţiunile folosesc, concomitent, cele trei resurse de putere: informaţia,
bogăţia (avuţia) şi forţa (violenţa).39
1. Informaţia – ca resursă strategică

▲ Strategiile operaţionale se elaborează prin intermediul
organizaţiilor cu funcţii de cunoaştere şi contracarare a agresiunilor
socio-politice. Acestea decurg din necesitatea ca naţiunea să se apere
în faţa agresivităţii imperiilor, nu atât prin confruntări clasice, de tipul
războaielor de apărare, cât mai ales pe „frontul secret”, într-un
„război secret”, în care arma principală este informaţia.
▲ Astfel de strategii se desfăşoară sub forma războiului
informaţional cu „centrele de putere”, prin organizaţii specializate
(structuri informative sau servicii de informaţii), capabile să obţină
informaţia cu relevanţă pentru menţinerea proceselor sociale orga-
nizante. Acestea culeg, în mod secret, informaţiile de care naţiunea
are nevoie pentru apărarea şi promovarea propriilor interese. De
regulă, structurile informative ale statelor naţionale sunt coordonate de
autorităţile politico-statale naţionale la cel mai înalt nivel (preşedinte,
prim ministru).
39
371

▲ Organizaţiile cu funcţii de cunoaştere a agresiunilor oferă
statului naţional informaţiile cu relevanţă pe planul securităţii
naţiunii. Prin aceste informaţii sunt cunoscute sursele de insecuritate,
iar statul naţional are capacitatea de a construi dispozitive acţionale
necesare apărării împotriva oricăror forme de agresiune. Organizaţiile
respective sunt construite, din nevoia de securitate, ca servicii publice,
cu misiunea de a procesa informaţiile care privesc „treburile publice”.
▲ În orice stat naţional, structurile sale informative („serviciile
de informaţii”) se află în serviciul naţiunii. Deci, strategia de secu-
ritate a naţiunii trebuie să cunoască şi să prevină sursele de insecuritate
şi ameninţările de natură ideologică, spirituală şi socială, care produc
presiuni pentru dezvoltarea agresiunilor informaţionale şi energetice,
îndeosebi cele militare.
2. Bogăţia (avuţia) – ca resursă strategică

▲ Strategiile operaţionale trebuie să contracareze tendinţele
grupurilor socio-politice de a-şi însuşi violent avuţia produsă social.
Acestor presiuni, naţiunea trebuie să le contrapună capacitatea de a
genera valori sociale, exprimate în bogăţia care să permită oamenilor
şi organizaţiilor să beneficieze de resurse materiale şi spirituale. O
naţiune bogată, în care oamenii şi organizaţiile conştientizează faptul
că „binele social” este realizat, ca interes de securitate, nu poate fi
uşor manipulată de nici o ideologie.
▲ Acţiunile strategice au menirea să prevină deposedarea
naţiunii de resurse sau însuşirea avuţiei naţiunii de către grupuri
socio-politice violente ori de către „centrele de putere”. Acestea
concură la prevenirea violenţei puterii politice, dar şi pentru gestionarea
violenţei socialului contra puterii politice violente. Transpunerea în
social a unei asemenea strategii revine organizaţiilor economice,
agenţilor economici publici şi privaţi organizaţiilor militare.
▲ Organizaţiile militare, construite din necesităţi de ges-
tionare publică a instrumentelor de violenţă, au rolul de a gestiona
instrumentele de violenţă şi a preveni violenţa în societate ca urmare
a deposedării naţiunii de resurse.
În statul naţional, acestea nu pot fi transformate de puterea poli-
tică în „forţă poliţienească" şi nici nu pot fi folosite ca „instrument”
de forţă al statului. Ele fac politică naţională, de protejare a resurselor
naţiunii, devenite resurse strategice.
372

3. Forţa – ca resursă strategică
▲ Strategiile operaţionale sunt necesare pentru prevenirea
agresiunilor energetice, în primul rând a celor politico-militare
împotriva statului naţional şi pentru pregătirea ripostei în cadrul
unui război de apărare. Acestea se desfăşoară prin intermediul or-
ganizaţiilor cu funcţii de apărare a naţiunii şi a statului naţional. Ele
contribuie la identificarea, prevenirea şi respingerea agresiunilor
(pericolelor) potenţiale sau reale la adresa valorilor şi intereselor de
securitate ale naţiunii, dar şi la menţinerea sau refacerea „stării de
securitate” a naţiunii în urma producerii unor situaţii-limită.
▲ Astfel de strategie este o necesitate socială care relevă rolul
organizaţiilor militare ca factor de protecţie a proceselor sociale
organizante. Aceasta îndrituieşte armata să organizeze şi să execute
două genuri de misiuni: să prevină agresiunile împotriva naţiunii şi
statului naţional şi să intervină, dacă este cazul, pentru a se asigura
ordinea publică constituţională.
▲ O strategie operaţională trebuie să ofere organizaţiilor cu
funcţii gestionare explicite capacitatea de a apăra şi proteja naţiunea
în faţa oricărui tip de agresiune. Acestea trebuie să aibă competenţele
necesare pentru desfăşurarea acţiunilor strategice necesare prevenirii şi
contracarării agresiunilor informaţional-energetice produse de către eli-
tele politice violente, precum şi de către „centrele de putere”.
d) Acţiunile strategice – soluţii de gestionare a naţiunii în

„stare de securitate”
Cunoaşterea cauzelor pentru care aşa-numitele „soluţii militare”
nu pot constitui soluţii la o „situaţie socială critică generalizată" (criză
socială) confirmă faptul că numai „soluţiile sociale, ca acţiuni stra-
tegice, conferă naţiunii capacitatea de a socializa politicul şi a-l menţine
în cadrul naţional.40
Această capacitate serveşte necesităţile de gestionare publică ale
naţiunii. Numai strategiile care menţin naţiunea în „stare de secu-
ritate” pot fi considerate „strategii de securitate naţională”.41
40
Vezi, iniţierea abordărilor, la Aurel V. David, Naţiunea. Între „starea
de securitate” şi „criza politico-militară”, Editura Licorna, Bucureşti, 2000,
p. 311-349.
41
373

1. Prevenirea producerii şi escaladării violenţei politice
Prevenirea escaladării violenţei politice este condiţia necesară
limitării posibilităţii elitelor politice violente de a crea situaţii inse-
curizante pentru naţiune, de a oferi ideologiilor violente cadrul de
manifestare în viaţa politică a naţiunii, de a centraliza decizia politică
şi de a crea elite militare obediente, care să fie folosite la gestionarea
unei crize sociale prin violenţă militară.
▲ Prevenirea escaladării violenţei politice este dependentă de
capacitatea reglementării pe cale juridică a „disputelor”. Aceasta
presupune, pe de o parte, reglementări interne – care să elimine
cauzele violenţei politice, iar pe de altă parte, restrângerea comporta-
mentului conflictual în cadrul unor limite clar definite de acţiunea
social-politică permisibilă.
▲ Definitorie pentru orice tip de „criză” este înlăturarea surselor
de criză, obiectivul fundamental fiind reconstrucţia „păcii sociale”.
Aceasta are ca premisă aducerea „beligeranţilor” la masa negocierilor
sau la „vechea ordine”, în scopul construirii „păcii civile”,42 precum şi
reglementarea prin mijloace politico-juridice a situaţiei conflictuale
dintre „statul victimă” şi „statul agresor”, în contextul producerii unei
agresiuni. Primordială este, în ambele situaţii, ordinea socială.43
▲ Viabilitatea acestei soluţii depinde de reforma operativă a
instituţiilor politice, care atrage după sine o reformare a instituţiilor
juridice, economice şi culturale. În acest context, forţa militară,
devenită putere militară, îşi defineşte rolul în funcţie de capacitatea
de a impune puterii politice o „soluţie negociată”, prin excelenţă o
„soluţie socio-politică”.44
▲ Prevenirea escaladării conflictuale devine „soluţie” numai
dacă se realizează „alternativa politică” capabilă să întreţină coabi-
tarea cu „societatea civilă”. Aceasta este posibilă numai dacă
naţiunea dispune de mijloace politico-juridice, dar şi de forţă, pentru
„a tempera” ideologiile politice violente, extremiste, a împiedica
42
civică, p.199.
43
Jim Orford, Psihologia comunităţii. Teorie şi practică, Oscar Print,
44
vol.I, p. l6.
374

accederea la putere a unor elite politice violente sau a preveni agre-
siunile ideologiilor antinaţionale.
2. Construirea cadrului juridic pentru prevenirea gestionării

insecurizante a naţiunii
▲ Viabilitatea oricărei soluţii la o situaţie critică este depen-
dentă de capacitatea de depăşire a oricărei abordări ideologice a
gestionării naţiunii, precum şi de fundamentare a acesteia pe temeiul
„principiilor de drept”. De aceea, orice naţiune este vital preocupată
de construcţia cadrului juridic care să asigure funcţionarea normală
a organizaţiilor specializate, dezvoltarea proceselor sociale organi-
zante şi prevenirea producerii celor dezorganizante.45
▲ Construcţia cadrului juridic trebuie să privească statul
(organizarea, funcţionarea şi raporturile dintre puterile publice),
precum şi reglementarea relaţiilor sociale care apar în contextul
organizării şi exercitării puterii, a instituţiilor politice şi militare.
De aceea, cadrul juridic defineşte subiectul (subiecţii) de drept,
pornind de la legea fundamentală (Constituţia), în limitele aşa-numitului
„drept constituţional”, pe care naţiunea îl construieşte în funcţie de
capacitatea de procesare a informaţiilor sociale. „Subiecţii” dreptului
constituţional sunt oamenii, luaţi individual sau grupaţi pe comunităţi
(grupuri socio-politice).
▲ Construcţia cadrului legislativ care să prevină gestionarea
insecurizantă a naţiunii este o consecinţă a activităţii oamenilor
implicaţi în „social”. În acest sens, cadrul legislativ trebuie să cuprindă
demersuri care vizează:
• – fundamentarea juridică a dreptului naţiunii de a legifera;
conferirea autonomiei organului legiuitor (Parlamentul) în sistemul
autorităţilor statale, obligă naţiunea să-l construiască instituţional, ca o
autoritate supremă, politico-juridică, pentru a răspunde nevoilor de
exprimare a voinţei naţiunii;
• – fundamentarea juridică a conceptului de „putere naţională”;
statul trebuie să fie simbolul puterii naţionale, însă calitatea de titular
absolut al puterii trebuie să aparţină naţiunii, în virtutea suveranităţii sale;
45
Lucia Muşat, Dimensiunea juridică a securităţii naţionale, în vol.
Investigarea naţiunilor. Aspecte teoretice şi metodologice, coordonator Lucian
375

• – fundamentarea juridică a modalităţilor de reprezentare în
viaţa publică; de regulă, Constituţia stabileşte regulile pentru partidele
politice, întrucât acestea au ca scop cucerirea şi exercitarea puterii poli-
tice, contribuind la definirea şi exprimarea voinţei politice a cetăţenilor.
3. Fundamentarea corectă a răspunderii organizaţiilor mili-

tare pentru prevenirea situaţiilor-limită
▲ Militarii contribuie la afirmarea naţiunii în modalităţi
dependente de raţionalitatea socială a organizaţiei militare şi de
capacitatea de procesare a informaţiilor în domeniul lor de acti-
vitate. De aceea, fundamentarea corectă a răspunderilor organizaţiilor
militare depinde de capacitatea puterii politice de a depăşi orizonturile
empirice de abordare a rolului armatei în situaţii-limită.
▲ Organizaţia militară are rol fundamental în prevenirea
„situaţiilor-limită”. Rolurile militarilor sunt diferite, însă atât acti-
vităţile militarului de rând, cât şi ale liderului, au loc într-un cadru
organizat. Liderii au posibilitatea de a circula în organizaţie şi de a
reacţiona faţă de aceasta ori faţă de presiunile care se produc asupra ei.
Fundamentarea răspunderii armatei pentru prevenirea situaţiilor-
limită trebuie să pornească de la conştientizarea consecinţelor unor
asemenea situaţii.
▲ Organizaţia militară trebuie să aibă legitimitatea apărării
naţiunii în caz de agresiuni şi autoritatea mobilizării şi conducerii
resurselor pentru apărare. Aceasta este expresia corelaţiei dintre
securitatea şi apărarea naţiunii.46 În acest sens, se impune conservarea
doctrinei militare naţionale, care să cuprindă şi o componentă de
prevenire a situaţiilor-limită. Astfel, rolul şi misiunile „armatei” sunt
circumscrise statutului şi responsabilităţilor pe care aceasta îl primeşte
din partea naţiunii.47
46
Allen Sens, Securitatea statului mic în Europa: ameninţări,
temeri şi strategii după războiul rece, în NATO: ce este, ce va fi. Noua
Europă şi securitatea statelor mici, R.A. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1996,
p. 174-195.
47
Locotenent-colonel Petre Duţu, Locul, rolul şi misiunile armatei
în societatea românească, în, „Gândirea militară românească”, nr.2/1995,
p. 36-40.
376

Răspunderea organizaţiei militare pentru prevenirea „situaţiilor-
limită” este raţiunea de a fi a unei armate naţionale. De aici decurge
concluzia: adevărata valoare a unei armate este dată de capacitatea de
a gestiona „situaţiile-limită”.
4. Apelul de „ultimă instanţă” la organizaţiile internaţionale

de securitate
De regulă, organizaţiile internaţionale de securitate sunt sensibile
la producerea şi evoluţia unei crize politico-militare.
▲ Apelul la acestea se justifică numai pentru a sprijini
naţiunile, însă este riscant, mai ales datorită faptului că în spatele
lor se află „centre de putere” (superputerile) care le obligă sau le
influenţează să acţioneze numai în raport cu propriile interese.
Intervenţia lor se înscrie în procesul de reamenajare a noilor raporturi
de putere şi, mai ales, pentru a legitima modalităţile de utilizare a
violenţei politice şi militare de către superputeri, adică pentru a le
încadra într-un anumit spaţiu de „toleranţă”, dar şi pentru a le menţine
statutul mascat de „grupări de dominaţie”.
▲ Organizaţiile internaţionale care au personalitate juridică
recunoscută48 şi-au creat şi instrumente de „reglementare paşnică”
a conflictelor dintre state şi nu dintre naţiuni. Acestea revendică
dreptul de a judeca ceea ce fac statele pe propriul teritoriu în virtutea
regulilor dreptului internaţional şi de a constrânge statele care ies din
„reguli” şi „principii” pentru a reveni la „ordine”. Toate acestea au la
dispoziţie: un mijloc pasiv de reglementare paşnică a conflictelor
dintre ele – cooperarea – şi unul activ – sancţiunile –, adică posibi-
litatea de coerciţiune, care este iluzorie.49
• În vârful ierarhiei acestor organizaţii internaţionale se află
Organizaţia Naţiunilor Unite – iniţial o organizaţie formată din
statele învingătoare în cel de-al doilea război mondial, sub care se află
o mulţime de organizaţii clădite pe principiile „organizaţiei mon-
diale”. „Organizaţia mondială” (O.N.U.) este a „naţiunilor unite”, însă
nu reprezintă decât prototipul formulei practice de asociere ideologică
permanentă sau „noua formulă a Societăţii Naţiunilor”, ea însăşi produs
48
Philipe Moreau-Defarges, Organizaţiile internaţionale contem-
porane, Institutul European, Bucureşti, 1998, p. 8.
49
Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor, p.111.
377

structurat din „Concernul European” al secolului al XIX-lea.50 De la
„diplomaţia preventivă” din perioada războiului-rece, O.N.U. a trecut
astăzi la „acţiuni de prevenire a conflictelor” şi de „menţinere a păcii”.51
• Organizaţiile internaţionale structurate pe principii „teri-
toriale” sau pe „ideologii compatibile”, gen „Organizaţia pentru
Securitate şi Cooperare în Europa” (O.S.C.E.), cuprind, de regulă,
un „hibrid” de forţe (alianţe politico-militare, state neutre, state
„nealiniate”) şi asociază conceptul „securitate” cu cel de „pace”.52
Acestea adoptă soluţii în scopul „creşterii încrederii”, în general prin
nerecurgerea la forţă, pentru a reduce riscul unor conflicte în raza lor
de competenţă.
• Cea mai bogată experienţă în prevenirea conflictelor şi ges-
tionarea crizelor are „Organizaţia Atlanticului de Nord”.53 Aceasta
şi-a stabilit ca misiuni fundamentale: furnizarea unei baze indispen-
sabile stabilităţii climatului de securitate în Europa, fondat pe
dezvoltarea instituţiilor democratice şi pe voinţa de soluţionare a
„diferendelor” în mod paşnic; oferirea mijloacelor de descurajare şi
de apărare împotriva oricăror forme de agresiune vizând teritoriul
unui stat membru al Alianţei.
Apelul la organizaţiile şi instituţiile internaţionale de secu-
ritate este benefic numai dacă acestea sunt capabile şi interesate să
aducă sau să reconstruiască pacea socială, necesară naţiunilor.
5. Sancţionarea publică a elitelor politice şi militare gene-

ratoare de „crize sociale”
▲ Viabilitatea soluţiilor la o „criză socială” este în corelaţie
directă cu capacitatea naţiunii de a sancţiona public indivizii care o
provoacă, fie că fac parte din elitele politice, fie din cele militare.
50
G.A. Pordea, Unificarea Europeană. Problematica Europei Unite,
p. 61.
51
Vezi,Viorel Ardeleanu, Carmen Liliana Burlacu, Petre Dumitriu,
Operaţiunile de menţinere a păcii, Institutul Român de Studii Internaţionale,
Bucureşti, 1996.
52
Heinz Vetschera, Prevenirea conflictelor în Europa: rolul C.S.C.E.,
în loc. cit., p. 98-102.
53
Vezi, Manual NATO, Ediţie revăzută şi adăugită, traducere de
Cristian Unteanu, Editura Nemira, Bucureşti, 1997, passim.
378

Răspunderea „de fond” trebuie să revină celor care provoacă o criză
politico-militară, însă răspunderea „formală” revine indivizilor sau
grupurilor socio-politice pentru modul violent de gestionare a acesteia.54
Răspunderile pentru aducerea naţiunii în astfel de situaţii
insecurizante se pot împărţi în: răspunderi morale, politice şi juridice
(penale).55 Fundamentală pentru conştientizarea aşa-numitei „clase
politice” faţă de răspunderile faţă de propria naţiune este răspunderea
penală.
▲ Scoaterea faptelor care generează „criza socială” de sub
incidenţa „politicului” reprezintă condiţia primordială a unei soluţii
viabile. Aceasta este o „soluţie” numai dacă naţiunea, folosind atributele
suveranităţii, este capabilă să impună şi să aplice tragerea la răspundere
juridică (penală) a tuturor celor care aduc naţiunea în situaţii critice, îi
distrug funcţiile şi alungă poporul de la actul de decizie.
▲ Practica politică într-un stat dominat de către ideologi
atestă că răspunderile interne, carenţele, calculele meschine ale
politicienilor sau laşităţile acestora, de regulă, nu sunt dezvăluite şi
analizate.56 Posibilitatea sancţionării publice, deci a tragerii la răspun-
dere, pe cale penală, a indivizilor care generează şi întreţin o criză
socială trebuie să constituie elementul fundamental al oricărei soluţii
implementată într-o „strategie de securitate a naţiunii”.
Concluzie:
Strategiile de securitate a naţiunii sunt expresia puterii poporului
(democraţia) de a construi cadrul politico-juridic şi administrativ
necesar prevenirii producerii şi escaladării violenţei politice sau a
instituirii guvernării violente sau ineficiente, de a fundamenta corect
răspunderea organizaţiilor militare în gestionarea „situaţiilor-limită”
şi de a sancţiona public elitele politice şi militare generatoare de
situaţii sociale critice generalizate (,,crize sociale”).
54
Vezi, Dumitru Sandu, Sociologia tranziţiei. Valori şi tipuri sociale
în România, Editura Staff, Bucureşti, 1996, p. 29.
55
Gh. Boboş, Teoria generală a statului şi dreptului, Universitatea
„Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, 1975, p.302.
56
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura
Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997, p.14.
379

SECŢIUNEA A III-A

1. Menţinerea caracterului organic al naţiunii şi dezvoltarea
proceselor sociale organizante care să-i conserve identitatea şi să-i
dezvolte capacitatea de reproducere se realizează numai prin soluţii
sociale, în care gestionarea urmăreşte să menţină naţiunea în „stare de
securitate.” Gestionarea reproducerii naţiunii este asigurată prin
elaborarea strategiilor de securitate a naţiunii, ca strategii de repro-
ducere, luând în considerare evoluţiile transnaţionale.
2. Securitatea naţiunii trebuie abordată prin strategii menite
„a preveni” şi, dacă se produc, „a soluţiona” situaţiile critice, funda-
mentate pe conexiunile organice dintre ordinea socială (construită de
naţiune şi exprimată în normarea socială, ca „stare de legalitate”),
echilibrul socio-politic (necesar prevenirii „crizelor sociale” şi
„situaţiilor-limită”), ordinea de drept (construită prin statul naţional)
şi apărarea naţiunii (prin organizaţiile cu funcţii de apărare) în faţa
ameninţărilor şi agresiunilor (pericolelor) de orice natură. Aceasta se
exprimă atât prin sentimentul siguranţei în faţa oricărei ameninţări sau
agresiuni (pericol), cât şi prin certitudinea că valorile şi interesele
naţiunii nu sunt ameninţate sau agresate.
3. Obiectivul strategiilor de securitate a naţiunii este gestionarea
naţiunii în „stare de securitate” prin intermediul statului naţional, ca
expresie a suveranităţii şi puterii poporului (democraţia) şi transpunerea
în social, prin acţiuni sociale planificate strategic, a modalităţilor de
gestionare publică, în funcţie de necesităţile sociale. Fiecare strategie
este o matrice care defineşte „starea naţiunii” la un moment dat şi o
individualizează în raport cu alte naţiuni.
4. Fiecare strategie de securitate a naţiunii este expresia
capacităţii de procesare socială a informaţiilor necesare planificării
acţiunilor strategice şi condu-cerii organizaţiilor de securitate pentru
cunoaşterea, prevenirea şi contracararea agresiunilor potenţiale şi
posibile. O strategie este viabilă dacă conţine cât mai puţine elemente
politice, doctrinare, dacă răspunde riscurilor, oferă soluţii pentru
organizaţia de securitate a naţiunii, stabileşte răspunderea pentru
securitatea naţiunii, atrage structurile civice, neguvernamentale, aca-
demice şi comerciale pentru fundamentarea acţiunilor strategice, oferă
380

cetăţenilor sentimentul şi garanţia protecţiei pe multiple planuri, dar şi
posibilitatea de a participa la transpunerea acesteia în social.
5. Arma strategică a naţiunilor este informaţia, care-şi relevă
valenţele pe planul satisfacerii necesităţilor sociale privind apărarea şi
promovarea valorilor şi intereselor de securitate ale naţiunii şi oferă
organizaţiilor cu funcţii gestionare posibilitatea de a căuta şi procesa
informaţiile cu relevanţă pentru securitatea naţiunii. Prin informaţie,
naţiunile descifrează reţelele explicative ale „centrelor de putere”,
decelează modalităţile în care se configurează „ordinea interna-
ţională" şi înţeleg modalităţile de utilizare a violenţei militare de
către „centrele de putere".
6. Gestionarea naţiunii în „stare de securitate” se face exclusiv
prin acţiuni strategice integrate în strategia de „gestionare a repro-
ducerii naţiunii” şi individualizate prin „strategii operaţionale de
reproducere a naţiunii” (procesual-organice şi operaţionale) luând în
consideraţie evoluţiile transnaţionale. Acestea trebuie să furnizeze
informaţiile despre procesele sociale dezorganizante, pe care statul
naţional trebuie să le identifice, să le cuantifice, să stabilească gradul
de pericol şi să construiască dispozitivele acţionale pentru a elimina
factorii de risc şi a menţine naţiunea în „stare de securitate”.
7. Strategiile procesual – organice sunt expresia fiinţării naţiunii
ca „unitate socială”, fiind construite pentru a identifica şi preveni
producerea proceselor sociale dezorganizante în interiorul celor trei
funcţii ale naţiunii (productivă, gestionară şi integratoare). Ele trebuie să
descopere disfuncţiile („situaţiile sociale patologice”), să elimine
vulnerabilităţile (slăbirea capacităţii de reproducere a naţiunii), să
prevină şi să contracareze crizele politice, economice şi sociale.
8. Strategiile operaţionale, individualizate prin acţiuni strategice,
sunt expresia devenirii naţiunii ca putere socială, constituind compo-
nentele acţionale necesare strategiei de securitate a naţiunii, pentru a
identifica şi preveni agresiunile socio-politice generate atât de forţele de
dezordine internă, creatoare de „feude”, cât şi de „centrele de putere”,
creatoare de imperii. Ele încorporează organic toate resursele de putere
ale naţiunii pe care le conferă poporul – informaţia, bogăţia (avuţia) şi
forţa (violenţa), devenite resurse strategice.
9. Acţiunea strategică este acţiune socială, desfăşurată de statul
naţional prin organizaţiile cu funcţii gestionare explicite. Ea oferă
soluţii sociale la o situaţie critică, este capabilă să prevină producerea şi
escaladarea violenţei politice, să se desfăşoare în cadrul juridic naţional,
381

să se bazeze pe dreptul naţiunii de a legifera, „puterea naţională”,
normele sociale privind reprezentarea în viaţa publică, răspunderile
organizaţiilor militare pentru prevenirea „situaţiilor-limită”, apelul de
„ultimă instanţă” la organizaţiile internaţionale, pentru a sprijini na-
ţiunea, posibilitatea sancţionării publice a elitelor politice şi militare
generatoare de „crize sociale”.
10. Acţiunile strategice pot constitui elementele „strategiei de se-
curitate a naţiunii” dacă previn producerea violenţei politice, construiesc
cadrul juridic necesar prevenirii gestionării insecurizante a naţiunii,
fundamentează corect răspunderea organizaţiilor militare pentru preve-
nirea situaţiilor-limită, obligă factorii gestionari să apeleze „în ultimă
instanţă” la organizaţiile internaţionale de securitate şi sancţionează pu-
blic elitele politice şi militare generatoare de crize sociale. Obiectivul
strategiei de securitate a naţiunii este atins dacă protejează şi promovează
interesele de securitate integrate în sintagma „interes naţional”, exprimat
de „popor”, ca expresie a democraţiei (puterea poporului).
11. „Interesele de securitate” ale naţiunii exprimă: nevoia de
identitate, de apărare a drepturilor şi demnităţii naţiunii; nevoia de
libertate, de creaţie şi dezvoltare, de apartenenţă constructivă a
naţiunii la un spaţiu de civilizaţie; nevoia de satisfacere a idealurilor
şi voinţei cetăţenilor statului naţional, indiferent de naţionalitate şi
apartenenţă politică, religioasă sau de altă natură şi de exprimare
publică a acestora; nevoia de protecţie a oamenilor în faţa agre-
siunilor socio-politice, de a fi sănătoşi, de a se instrui şi de a produce
resursele necesare satisfacerii necesităţilor sociale.

1. Care este obiectivul fundamental al strategiei de securitate a
naţiunii?
2. Prin ce soluţii se întreţine capacitatea de reproducere a unei
naţiuni?
3. Ce semnificaţie strategică au cunoaşterea, prevenirea şi con-
tracararea surselor de insecuritate la adresa naţiunii?
4. Ce rol are procesarea socială a informaţiilor în fundamentarea
şi operaţionalizarea unei strategii de securitate a naţiunii?
5. Care sunt categoriile de informaţii cu relevanţă pentru
securitatea naţiunii?
6. Ce semnificaţie şi relevanţă au acţiunile strategice?
382

7. Care sunt elementele de fundamentare a unei strategii
procesual – organice?
8. Care sunt elementele de fundamentare a unei strategii opera-
ţionale?
9. Ce rol au instituţiile statului naţional în elaborarea şi aplicarea
unei strategii de securitate a naţiunii?
10. Care sunt resursele necesare aplicării unei strategii de secu-
ritate a naţiunii?
1. General André Beaufre, Strategie pentru viitor. Probleme militare
ale războiului modern, Editura Militară, Bucureşti, 1991.
binele omului, Eurosong & Book, 1997.
5. Nathan Gardelo, Schimbarea ordinii globale, traducere din limba
engleză de Marius Conceatu, Editura Antet, Bucureşti, 1998.
7. Huguette Hirsig, Previziuni pentru secolul XXI. Primii douăzeci
de ani, traducere de Sergiu Ciocoiu, Editura Polirom, Iaşi, 2000.
8. Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor, Editura Antet,
Bucureşti, 1998.
9. Mary Kaldor, Războaie noi şi vechi. Violenţa organizată în epoca
globală, traducere de Mihnea Columbeanu, Editura Antet, Bucureşti, 1999,
p. 12.
10. G. A. Pordea, Problematica Europei Unite, Editura Europa Nova,
Bucureşti, 1995.
11. Pat Robertson, Agenda ordinii mondiale. Drumul spre sclavia
popoarelor, traducere de Mihnea Columbeanu, Editura Alma Tip, Bucureşti,
1998.
12. George Sőros, Criza capitalismului global. Societatea deschisă
în primejdie, traducere de Georgeta Nedelciu, Mircea Nedelciu şi Oana
Câmpean, Polirom, Iaşi, 1999.
383

Redactor: Octavian CHEŢAN
Tehnoredactor: Florentina STEMATE
Vasilichia IONESCU
Coperta: Cornelia PRODAN
Bun de tipar: 13.03.2007; Coli tipar: 24
Format: 16/61x86
Editura Fundaţiei România de Mâine
Bulevardul Timişoara, Nr. 58, Bucureşti, Sector 6
Tel./Fax.: 021/444.20.91; www.spiruharet.ro
E-mail: contact@edituraromaniademaine.ro
384

Sociologia Natiunilor

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Sociologia Natiunilor

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

AUREL V.

Universitatea SPIRU HARET

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007

Universitatea SPIRU HARET

Conf. univ. dr. AUREL V. DAVID

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

SECŢIUNEA A II-A. Modalităţi de exprimare în faţa agresiunii

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

În condiţiile în care ideologii şi reţelele mediatice încearcă să convingă

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Cursul are menirea de a oferi posibilitatea cunoaşterii aprofundate a

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

a) Societatea – expresia devenirii oamenilor ca fiinţe sociale

1. Definirea şi caracterizarea societăţii

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

2. Necesităţile şi valorile generate şi întreţinute de mediul social

Universitatea SPIRU HARET

2.2. Valorile sociale

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

b) Comunitatea – forma generică de organizare socială

1. Comunităţile – formele identitare de exprimare a socia-

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

c) Ginţile – formele primare explicite de organizare socială

Universitatea SPIRU HARET

d) Naţiunile – organizări sociale derivate din „dreptul ginţilor”

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

a) Naţiunile – unităţi sociale perene ale procesualităţii sociale

1. Explicarea diversităţii naţiunilor

Universitatea SPIRU HARET

2. Starea „departe de echilibru” a naţiunilor

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

b) Naţiunile – organizări sociale conştiente de sine

Universitatea SPIRU HARET

c) Naţiunile şi „imaginea de sine”

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

d) Ideologiile – generatoare ale unor imagini eronate despre

1. Ideologiile extremiste construiesc tipuri politice de naţiuni