2.

1 Grupurile sociale ca actori politici

Scopul fundamental al oricărei puteri politice este de a asigura funcţionalitatea  

întregului corp social. Ea serveşte necesităţii interne de menţinere a coeziunii,
consensului membrilor şi climatului social al comunităţii, asigurării echilibrului
social al diferitelor segmente ale societăţii. În caz contrar, societatea se poate
confrunta cu numeroase tensiuni şi conflicte care pun în pericol ordinea socială
şi stabilitatea politică a societăţii.

Diversitatea raporturilor, rolurilor şi poziţiilor sociale condiţionează anumite

deosebiri dintre oameni într-o societate concretă. După cum demonstrează
practica social-politică, anume împletirea intereselor de grup, diversele
raporturi şi relaţii sociale exercită o influenţă substanţială asupra conţinutului
proceselor politice. Caracterul influenţei grupului social asupra politicii este
determinat mai întîi de toate de menţinerea deosebirilor dintre indivizi în ceea
ce priveşte deţinerea anumitor resurse care pot fi utilizate pentru protecţia
intereselor sale.

Deci capacitatea unor indivizi sau a unor grupuri sociale de a se implica în

politică, de a-şi impune voinţa asupra altora, adică de a-şi exercita puterea,
diferă în funcţie de scopurile urmărite, de mijloacele şi resursele folosite etc.
Din aceste considerente, unul din izvoarele politicii constă în existenţa
diferenţierii reale a populaţiei ce reflectă inegalitatea poziţiei sociale a cetă-
ţenilor. De aceea pentru orice societate problema se reduce la ordonarea
acestor inegalităţi între diferite categorii de cetăţeni care se deosebesc după
mai multe criterii specifice (putere, venit, ocupaţie, rol, poziţie, nivel de
instruire etc).

Pentru descrierea sistemului de inegalităţi între diferite grupuri de indivizi în

ştiinţele socioumane se foloseşte noţiunea de stratificare socială.  În linii mari,
stratificarea presupune că unele deosebiri sociale capătă un caracter ierarhic.
Din această perspectivă, în literatura sociologică stratificarea socială este
definită ca o dispunere ierarhică a unui set de grupuri, pături şi categorii sociale
pe o scară constituită în baza unui sau a mai multor criterii1. Această noţiune
caracterizează de fapt asimetria existentă în raporturile dintre grupurile sociale
care structurează şi ordonează societatea, însă totdeauna această asimetrie
este rezultatul influenţei anumitor relaţii sociale, politice, economice şi de altă
natură într-o societate. Unii specialişti consideră că stratificarea socială exprimă
doar legăturile ierarhice dintre grupurile de oameni. Însă majoritatea
cercetătorilor sînt de acord cu faptul că această noţiune caracterizeză distanţa
socială dintre indivizi nu numai pe verticală (de exemplu, deosebiri între poziţia
profesorului şi a studentului), ci şi pe orizontală (raporturile dintre un profesor
şi un cercetător ştiinţific). Diversitatea şi varietatea stratificării sociale
presupune atît fixarea deosebirilor de grup, cît şi faptul că individul aparţine
diferitelor straturi sociale (să zicem, un student se poate afla concomitent în
postură de bărbat, fecior, sportiv, membru al unui grup etnic etc). Pentru a
caracteriza care este sau poate fi locul unui individ (grup social) în cadrul
structurii sociale, în sociologia contemporană se utilizează noţiunile
de status  şi rol.

Conţinutul (componenţa) stratificării sociale a unei comunităţi umane include

următoarele trei mari straturi:

1. Stratul superior  care cuprinde şi elita societăţii. Acest strat

numără cîteva grupuri sociale semnificative pentru orice societate, precum ar fi
specialiştii sau funcţionarii aparatului tehnico-administrativ, de stat şi de partid;
conducătorii de rang superior (de stat, de partid, deputaţii, senatorii etc), de
ramuri şi de mari întreprinderi; businessmanii de mare calibru; o parte din
intelectualitate, din savanţi, din lucrătorii de aprovizionare şi comerţ etc.
Stratul superior, deosebindu-se după volumul puterii deţinute, după bogăţie şi
venit, mai este numit adesea şi "crema societăţii".  Constituind doar circa 2-4%
din populaţia unei naţiuni, el este "capabil" să cheltuie pînă la o treime din
produsul intern brut (cazul societăţilor de tranziţie).

2.   Clasa de mijloc  înglobează mai multe grupuri şi subgrupuri sociale:

proprietari şi întreprinzători (mici şi mijlocii), funcţionari şi intelectuali, bancheri
şi financiari, ofiţerime şi slujitori ai cultului, muncitori şi fermieri, comercianţi şi
individuali, cooperatori şi meseriaşi, manageri şi persoanele profesiilor libere
(după Max Weber) ş a Acest strat cuprinde majoritatea populaţiei (circa 70-
75%), constituie suportul dezvoltării societăţii şi deci baza stabilităţii politice
(cazul societăţilor democratice occidentale)1. Clasa de mijloc se deosebeşte de
stratul superior prin locul şi rolul său în sistemul relaţiilor de producţie
(produce bunuri materiale şi spirituale, prestează servicii sociale etc.).

3. Pătura inferioară  este reprezentată de astfel de grupuri şi categorii sociale

ca studenţii şi elevii, pensionarii şi casnicele, invalizii şi vagabonzii, criminalii şi
deţinuţii, prostituatele şi alte elemente declasate ale societăţii. Semnificativ
pentru aceste şi alte categorii sociale este faptul că membrii lor constituie de la
20 la 25% şi au venituri, în raport cu societatea concretă şi contextul dezvoltării
ei, modeste sau chiar mizere. Dat fiind că reprezentanţii acestui strat
nu sînt implicaţi în relaţiile de producţie şi deci trăiesc pe contul societăţii, unii
autori numesc întreaga clasă inferioară "drojdia" societăţii  (Norman Goodman)
sau "paria" societăţii  (Dan Lăzărescu).

Acestea fiind spuse, vom arăta că structura (componenţa) stratificării sociale

propusă mai sus reflectă o caracteristică generală a societăţii şi nu a membrilor
săi în parte, deoarece deosebirile dintre indivizi exprimă inegalitatea socială ce
rezultă din statusul social şi rolul social diferit al persoanei. La drept vorbind, la
baza formării şi dezvoltării stratificării sociale se află inegalitatea socială (care
dispune de multe conotaţii şi variabile sociale), însă rădăcinile ei variază la
diferiţi autori: proprietatea privată sau factorul economic (J.-J. Rousseau şi K.
Marx), poziţia (statusul) socială sau factorul social (K. Davis şi W. Moore),
normele, sancţiunile şi comportamentul (Em. Durkheim şi R. Dahrendoif). în
literatura de specialitate contemporană sînt specificate şi alte origini ale
inegalităţii sociale şi deci ale stratificării sociale (deosebirile psihofiziologice,
fizice şi intelectuale socio-profesionale, morale şi religioase, etnice, de rasă şi
de moştenire etc.). Lui M. Weber însă îi revine meritul de a fi reliefat caracterul
multidimensional al stratificării şi autonomia relativă a fiecăreia din cele trei
dimensiuni cu deosebirile lor specifice: economică (proprietate, avere, venit,
resurse), statutară (poziţia socială, rolul social, prestigiul social, nivelul de
pregătire, sexul, genul etc.) şi politică (volumul puterii, funcţiile politice,
influenţa politică, autoritatea etc.).

Analizînd inegalităţile sociale, precum şi deosebirile sociale care imprimă

anumite conotaţii (variabile) politice, unii politologi evidenţiază mai multe
forme ale deosebirilor de grup şi deci ale stratificării sociale: deosebirile
teritorial-lingvistice (deosebiri dintre locuitorii diferitelor regiuni ale unei ţări),
deosebirile de sex şi vîrstă (deosebiri dintre tineri şi pensionari, bărbaţi şi femei
etc.), deosebiri de rudenie şi etnice (deosebiri dintre grupurile familiale,
comunităţile etnice etc.), deosebirile religioase şi confesionale (deosebiri dintre
reprezentanţii diverselor culte, dintre credincioşi şi ateişti), deosebirile socio-
culturale (deosebiri dintre stilul de comportament, orientările de viaţă),
deosebirile socio-economice (deosebiri după venituri, nivelul salariului, nivelul
pregătirii şi competenţei profesionale ale diferitor grupuri de persoane),
deosebiri după caracterul aprecierii de către societate a importanţei şi
semnificaţiei unor forme de comportament al indivizilor (deosebiri în
aprecierea prestigiului, stilului şi onoarei unor grupuri de oameni) şi deosebiri
după gradul puterii de guvernare (dominaţie, de conducere) şi al influenţei
(deosebiri după nivelul influenţei directe sau indirecte a persoanei sau a
grupului de persoane în adoptarea deciziilor administrative). Fiecare dintre
aceste forme ale deosebirilor de grup deţine izvoarele şi resursele sale de
activitate politică a cetăţenilor, modalităţile şi mijloacele specifice de
influenţare asupra structurilor de putere.

Fiecare societate posedă sistemul său de stratificare, pe care îl justifică printr-o

ideologie ce este împărtăşită de cei care beneficiază cel mai mult de sistemul
respectiv de stratificare socială.

Sociologii ruşi Vădim Radaev şi Ovsei Şkaratan, utilizînd metoda istorico-
logică şi cea comparată, evidenţiază şi analizează nouă tipuri
de sisteme stratificaţionale: fizico-genetic, sclavagist, de castă, bazat
pe stări, etocratic, socio-profesional, de clasă, sinibolico-cultural şi normativ-
cultural. Sociologul american Norman Goodman, reieşind din cercetările
efectuate de Lane şi alţi autori notorii (precum ar fi cercetătorul iugoslav
Milovan Djilas), propune spre examinare încă un tip de sistem stratificaţional -
sistemul de stratificare fără clase. Acest tip poate fi modelat doar teo-
retic, pentru că practica social-politică a societăţilor comuniste, totalitariste, a
demonstrat cu prisosinţă imposibilitatea existenţei şi funcţionării unei societăţi
fără clase .

Desigur, o societate sau alta îşi fundamentează sistemul propriu de stratificare

nu numai prin teorii pentru a explica existenţa sistemului stratificării sociale
(abordarea de clasă susţinută de marxism şi neomarxism, teoria
 multidimensională weberiană, doctrina funcţionalistă a lui K. Davis
şi W. Moore, concepţia conflictualistă, a mobilităţii sociale etc.), ci şi prin
ideologii politice cu programele lor de promovare şi susţinere a structurii
sociale existente. Menţinerea, persistenţa şi durabilitatea unui tip de
sistem stratificaţional într-o societate rezultă şi din influenţa altor instituţii
sociale (economie, familie, religie, ordine publică), din acţiunea anumitor
procese sociale şi politice care au loc în comunitatea umană şi derivă din cele
două forme esenţiale de relaţii - de putere şi în afara puterii. În acest context
vom afirma că în orice societate există grupuri sociale care deţin şi exercită
puterea (diverse grupuri de elite divizate după sferele de activitate socială),
grupuri sociale care tind către cucerirea puterii şi dominaţia politică (grupurile
sociale din opoziţia politică), grupuri sociale care aspiră să aibă succes la sfera
puterii (grupurile dc interes, de presiune etc.) şi grupuri sociale care, în
majoritatea lor, nu pretind la putere şi manifestă adesea o apatie, o alienare şi
un absenteism total sau parţial de la procesul politic.

  2.2 Stratificarea politică a societăţii şi criteriile diferenţierii populaţiei

[3, p. 17-27] Pentru a exista, funcţiona şi evolua, orice societate trebuie condusă,
administrată, reglementată, controlată, orientată. Stratificarea ierarhică a
societăţii contemporane în clase şi categorii tot mai numeroase, în grupuri şi
pături cu cerinţe şi necesităţi diversificate face şi mai dificilă guvernarea
acestora. Întrebarea sacramentală cine exercită real puterea - poporul sau un
grup restrîns de persoane - totdeauna a avut o importanţă majoră pentru
înţelegerea politicii ca proces.

Deşi sînt puse în joc mai multe motive şi tendinţe ale participării politice (de la
setea de putere şi bogăţie pînă la cele mai nobile - grija faţă de interesele
sociale), politica, cu toate acestea, este o sferă a vieţii sociale destul de
prognozată. Aceasta se datoreşte faptului că în societate are loc o interacţiune
politică a instituţiilor politice (a statului, elitelor, liderilor, partidelor, grupurilor
de presiune etc.) în baza rolurilor şi funcţiilor politice. Lupta politică (lupta
pentru putere) se desfăşoară pe două planuri: între lideri, diferite grupuri
sociale care acţionează pentru a cuceri, menţine sau influenţa puterea şi,
totodată, între puterea care se exercită şi cei asupra cărora se exercită. Cu alte
cuvinte, acţiunea politică este rezultatul participării a două categorii de subiecţi:
pe de o parte, agenţi colectivi  (partide politice, elite politice, grupuri sociale,
grupuri de presiune, mase populare) şi, pe de altă parte, actori indi-
viduali  (lideri, personalităţi, militanţi, aderenţi, simpatizanţi).

Orientarea activităţii politice a subiecţilor colectivi şi individuali şi deci

eficacitatea acţiunii politice este condiţionată de cîţiva factori majori, inclusiv de
rolurile şi funcţiile politice îndeplinite în viaţa politică de subiecţii colectivi sau
individuali de statusul politic pe care îl ocupă aceştia.

Statusul politic  reflectă totalitatea drepturilor şi datoriilor unui subiect social,

definind poziţia politică ocupată de acesta în societate şi identitatea lui
politică. Rolul politic  exprimă щ comportament aşteptat şi evidenţiază funcţiile
şi atribuţiile ce-j revin unui subiect în poziţia politică ocupată. Unui status îi este
asociat un set de roluri care redă un complex de activităţi ce pune individul sau
grupul de persoane în relaţie cu ceilalţi. Spre exemplu, statusul politic al elitei
este determinat de anumite atribuţii şi funcţii ale acesteia în societate şi îi
prescrie dreptul în elaborarea, adoptarea şi realizarea deciziilor politice pentru
întregul corp social. De aceea, în afară de inegalitate socială  şi economică,  mai
există şi inegalitate politică  determinată de gradul şi modul exercitării sau
influenţării puterii în societate. În acest sens se poate afirma că principalul
criteriu al stratificării politice a populaţiei derivă din înălţimea şi profilul unui
subiect politic, adică din împărţirea volumului de putere între membrii unui
anumit grup social.

Pentru elitologie, ca disciplină ştiinţifică, divizarea societăţii în straturi (grupuri,

pături sau categorii), poziţia lor ierarhică şi criteriile stratificării (principalul fiind
volumul de putere) sînt probleme de mare importanţă din mai multe motive. În
primul rînd, definirea straturilor şi aşezarea lor pe treptele ierarhiei politice este
un temei pentru studierea şi înţelegerea politicii instituţionalizate, a structurii şi
sistemului politic al societăţii. în al doilea rînd, în analiza acţiunii politice pot fi
evidenţiate anumite straturi politice, adică grupuri de persoane, instituţii
politice care sînt. plasate pe verticală sau orizontală în sistemul relaţiilor politice
ale societăţii. în al treilea rînd, reliefarea straturilor politice în cercetarea locului
şi rolului acestora în structura politica a societăţii dă posibilitatea să se sesizeze,
din punct de vedere politic şi practic, mobilurile acţiunii politice a subiecţilor
colectivi şi individuali.

Din această perspectivă, pot fi utilizate pe deplin noţiunea şi

termenul "stratificare politică"  care fixează volumul de putere al subiecţilor
politici în raport cu nivelul dominaţiei politice, locul şi rolul lor în sistemul politic
al societăţii. Drept temei al stratificării politice servesc astfel de criterii ca
volumul puterii, poziţia statutară, averea, nivelul pregătirii profesionale, prove-
nienţa, diverse calităţi şi abilităţi personale (autoritate, prestigiu etc), precum şi
atitudinea faţă de puterea politică (orientările politice). Majoritatea
cercetătorilor definesc stratificarea politică în contextul diferenţierii populaţiei
după criteriul statusului politic1, componentele structurale ale
căruia sînt situaţia, poziţia şi prestigiul politic, orientarea politică, motivaţia
acţiunii politice, competenţa şi profesionalismul în exercitarea funcţiilor politice.

Structura stratificării sociale (a diferenţierii sociale) în societăţile democratice

înalt dezvoltate are o formă relativ simetrică care poate fi comparată cu un
romb. Grupurile principale ale populaţiei ("grosul populaţiei") se include în
componenţa clasei de mijloc, în timp ce nişele superioare şi inferioare ale
corpului social sînt ocupate de grupurile sociale restrînse la număr, respectiv, de
grupurile de elite şi grupurile de persoane defavorizate, marginale. Societăţile
de tranziţie, în virtutea anumitor factori şi împrejurări de ordin economic, social
şi politic, se pot caracteriza drept structuri de tip piramidal, în care majoritatea
populaţiei este alcătuită din grupuri, pături şi categorii sociale cu venituri
modeste sau chiar mizere şi deci cu o atitudine adesea peiorativă faţă de
structurile de putere (cazul Republicii Moldova).

Autorii germani Thea de Roh şi Ute Lienard tratează repartizarea puterii (şi

avuţiei) în societatea umană printr-un model schematic în aceeaşi formă de
piramidă2. Primul nivel al piramidei puterii este condus de un grup social de
oameni "alfa". Imediat sub acest grup, în piramida puterii, se situează urmaşii
lor potenţiali - persoanele "beta". Majoritatea populaţiei (masele, "plebea") o
formează însă persoanele "omega", în rîndul cărora există de asemenea mai
multe trepte ierarhice. Probabil, această schemă este simplistă, însă redă
accesibil şi sugestiv structura politică a societăţii contemporane.

Oricum, grupurile de elită se formează şi se dezvoltă în toate direcţiile

stratificării. Mai mulţi cercetători subliniază faptul că nu mai putem vorbi de o
elită (clasă) dominantă, înţeleasă ca întreg, unită prin aceleaşi interese, ci de
diverse grupuri conducătoare, de regulă, neunite, dispersate, fragmentate, adică
de o pluralitate de segmente influente în diverse sectoare de activitate ale
societăţii. Caracterul conlucrării şi selectării grupurilor de elită determină în
mare măsură înfăţişarea, "fizionomia" oricărei societăţi.

După cum s-a menţionat, unul din criteriile stratificării politice este orientarea
politică, atitudinea individului sau grupului de indivizi faţă de putere. Problema e
că diferenţierea politică are loc după caracterul convingerii populaţiei privind
ordinea socială (organizarea comunităţii umane sau regimul politic) şi poate
distribui mai echitabil bunurile şi valorile între straturi, iar direcţia (vectorul)
dezvoltării societăţii este mai acceptabilă pentru populaţie. Putem afirma că în
fiecare societate cetăţenii se clasifică în straturi politice după anumite orientări
politice asemănătoare după conţinut, orientări ce semnifică un sistem mai mult
sau mai puţin stabil de convingeri şi viziuni asupra direcţiei preferenţiale a
politicii de stat (elita politică elaborează şi promovează o ideologie de stat sau o
formulă politică conform programului sau de guvernare).

Se observă, de asemenea, că există o corelaţie strînsă între orientarea politică şi

caracterul autoidentificării sociale, corelaţie care îş, găseşte afirmarea în
divizarea cetăţenilor în straturi politice după apartenenţa lor politică:
„dreapta" stinga  şi  centru”  (originea delimitării "dreapta" - "stînga" se află într-
un eveniment petrecut la şedinţa Adunării Constituante a Franţei din 28 august
1789 în timpul dezbaterii veto-ului regal). Sigur că orientările politice opuse ale
diferitelor grupuri de oameni condiţionează tensiuni, confruntări şi chiar
conflicte deschise între straturi sociale, implicînd mase întregi de oameni (cazul
Republicii Moldova în perioada conflictului transnistrean din 1992). în viaţa
cotidiană însă, datorită atitudinii diferite a cetăţenilor faţă de programele,
platformele, strategiile şi lozincile lansate de politicieni, lideri şi formaţiuni
politice, au loc diverse disensiuni politice (latente sau deschise), fapt ce poate fi
 constatat îndeosebi în perioada declanşării anumitor evenimente politice
(alegeri, referendumuri, dezbateri publice în jurul anumitor proiecte etc.).
Diferenţierea cetăţenilor după criteriile analizate mai sus vorbeşte despre
existenţa unor legităţi în formarea şi dezvoltarea stratificării politice, care este
un rezultat al tendinţelor evoluării unei comunităţi umane concrete.

  2.3 Elita politică ca agent al acţiunii politice

[1, p.208- În literatura de specialitate nu există o unitate de păreri privind fenomenul

212] elitar luat în ansamblu şi fenomenul elitei politice luat în particular. Totuşi,
majoritatea autorilor sunt de acord cu faptul că elita politică determină, în mare
măsură, structura unei societăţi („fizionomia" sau „fiziologia" ei socială, politică
şi economică), ea fiind cea care determină scopurile imediate şi perspectivele
dezvoltării comunităţii umane. Aceste obiective îşi găsesc reflectare în
adoptarea deciziilor strategice importante şi în folosirea resurselor puterii de
stat întru realizarea lor, adică într-o formulă politică (concept naţional sau ideo-
logie de stat), fără de care nu poate activa şi funcţiona în mod normal nici o
elită politică.

Pentru a ne determina ce reprezintă elita politică, trebuie, întâi de toate, să

clarificăm unele aspecte terminologice. Termenul  „elită"  (lat.  „eligere" - a
alege, a tria) poartă un caracter polisemantic. Unii autori semnalează, pe bună
dreptate, riscul confundării noţiunilor „elită politică", „elită guvernantă
„contrelită" şi „birocraţie". Aceasta pentru că elita politică este una mai largă şi
include, în afară de elita politică guvernantă, şi elita politică de opoziţie
(contrelită). în acelaşi timp, trebuie făcută delimitarea între elitele politice şi
elitele în politică (M. Weber), ultimele cuprinzând grupuri ca intelectualii,
artiştii, reprezentanţii mass-media, managerii, bancherii, financiarii, slujitorii
cultului etc. Aceştia nu posedă toate trăsăturile proprii elitei politice, însă
participă în mod deschis la activitatea politică. O particularitate a grupurilor
date este faptul că reprezentanţii lor sunt membri ai unor elite care s-au format
în alte sfere de activitate umană, în sfere nepolitice. Participarea la viaţa politică
nu reprezintă pentru ei o activitate profesională de bază.

În legătură cu cele spuse, vom mai sublinia două aspecte esenţiale, în primul
rând, noţiunile  „elită politică" vs  „elită dominantă" („guvernantă" sau
„domnitoare") nu sunt identice şi corelează ca parte şi întreg. Noţiunea  „elită
dominantă" include diferite grupuri (politic, economic, ideologic, ştiinţific,
cultural, militar etc.), care se implică, direct sau indirect, în relaţiile de putere. în
al doilea rând, elita politică, vis-â-vis de alte grupuri care constituie elita
dominantă, participă nemijlocit la exercitarea puterii politice, folosind diverse
resurse şi mijloace pentru atingerea scopurilor trasate.

Utilizarea ştiinţifică a noţiunii  „elită politică" se bazează pe ideea locului

actorului politic şi pe rolul politicii în societate, politica reprezentând prin însăşi
natura şi scopurile sale un demers subiectiv, de permanentă evaluare şi
modelare a lumii, a mediului social-economic, în funcţie de anumite interese,
concepţii sau doctrine. Locul elitei politice este determinat de rolul politicii,
considerat drept mecanism de reglementare a relaţiilor sociale, de realizare a
intereselor de mare valoare socială, de exprimare directă a opţiunilor în funcţie
de anumite condiţii ce ţin de loc, de timp şi de interesele social-umane.
Conceptul elitei politice rezultă şi din echivalenţa sau chiar prioritatea politicii
faţă de economie şi alte sfere de activitate umană. De fapt, acest concept este
incompatibil cu ideile determinismului economic şi social, reprezentate, în
special, de marxism, care tratează politica doar ca pe o suprastructură a bazei
economice, ca pe o expresie concentrată a intereselor economice şi de clasă.

În literatura ştiinţifică există şi alte definiţii referitoare la elita politică, toate

având ca suport teoretico-metodologic o abordare sau alta
(poziţională, reputaţională, meritocratică, organizaţională, funcţională, de
dominaţie etc.). Cele mai răspândite definiţii ale elitei politice sunt cele ce
determină elita politică drept un grup privilegiat de persoane care ocupă poziţii
de conducere în structurile de putere şi participă nemijlocit la adoptarea
deciziilor legate de folosirea puterii. O altă definiţie prezintă elita politică drept
un grup determinat de persoane care concentrează în mâinile lor puterea de
stat şi ocupă funcţii de conducere (posturi de comandă) pentru a guverna
societatea. Cea de-a treia definiţie înfăţişează elita politică drept un grup relativ
mic de persoane care concentrează în mâinile lor un volum mare al puterii
politice şi care asigură, prin activitatea lor, integrarea, subordonarea şi
reflectarea în orientările politice a intereselor diferitelor pături sociale, creând şi
mecanismul necesar pentru implementarea intenţiilor politice. Şi o ultimă
definiţie relevantă: elita politică este un component minoritar al societăţii
diferenţiată şi neomogenă interior din punct de vedere structural. Ea integrează
un grup de persoane cu calităţi de lider, care, pentru exercitarea funcţiilor de
putere, ocupă poziţii de conducere în instituţiile politice şi influenţează asupra
adoptării deciziilor de putere.

Prin urmare, elita politică este definită de majoritatea autorilor în raport cu

puterea, pe care fie că o deţine, fie că o influenţează. Ea poate fi prezentată în
mod constant drept actor politic care reuneşte persoane cu acces la exercitarea
puterii politice, care au influenţă asupra structurilor de putere, sau, aflându-se
în opoziţie, urmăresc să obţină puterea politică. Acest agent (actor, subiect)
este compus din persoane care posedă experienţă politică şi prestigiu graţie
statusului politic, vârstei, pregătirii profesionale, autorităţii şi, nu în ultimul
rând, trăsăturilor psihosociale (motivaţie politică, dorinţă de reuşită etc.).

Elita politică, fiind compusă dintr-o anumită specie de lideri şi profesionişti

politici (acele persoane care trăiesc din şi/sau pentru politică), nu este în
totalitate conducătoare, ci cuprinde atât elita politică de la putere, cât şi elita
politică de opoziţie contestatară, precum şi elita politică de influenţă. în sens
larg, elita indică ansamblul acelor persoane care deţin resurse politice rare într-
o măsură abundentă: bani, putere, influenţă, prestigiu, cultură, competenţă,
capacitate de creaţie. Toate aceste „bunuri" sunt distribuite într-o măsură
inegală în structurile sociale şi de aceea elita îi indică pe „cei mai buni”.

Pentru determinarea graniţelor elitei politice trebuie să se ţină cont de câteva

criterii: 1) elita politică a societăţii este compusă din persoane ocupate
profesional cu activitatea politică legală; 2) membrii elitei politice constituie un
grup închegat şi relativ izolat de societate care, în linii mari, respectă „regulile
jocului" instaurate într-un regim anumit, iar scopul final rezidă în menţinerea şi
exercitarea puterii (pentru reprezentanţii elitei puterii) sau în obţinerea
(preluarea) puterii (pentru reprezentanţii elitei politice de opoziţie) şi 3)
reprezentanţii elitei politice posedă o recunoaştere socială în calitate de oameni
politici (politicieni). Sumând cele expuse, putem menţiona că elita politică este
acel grup social (pătură socială) al societăţii care concentrează în mâinile sale
puterea de stat şi funcţiile de putere, guvernând societatea sau influenţând
asupra structurilor de putere.

Componenţa personală a elitei politice se schimbă permanent, însă structura ei

funcţională rămâne, practic, neschimbată. În ansamblu, ea se constituie din
politicieni de profesie de rang (poziţie) superior (înzestraţi cu funcţii de putere
şi împuterniciri respective) şi funcţionari superiori de stat (pregătiţi profesional
pentru a participa la întocmirea şi realizarea programelor politice, la elaborarea
strategiei dezvoltării sociale a comunităţii umane). Unii autori determină
compoziţia elitei politice în baza abordărilor poziţionale şi reputaţionale, astfel
încât aceasta include în componenţa sa persoanele înzestrate cu funcţii de
putere în vederea adoptării deciziilor la nivel naţional şi regional (şefii de stat şi
anturajul lor, miniştrii şi conducătorii organelor legislative şi executive, deputaţii
şi senatorii, membrii judecătoriei supreme şi ai corpului diplomatic superior,
guvernatorii şi şefii structurilor de putere la nivel regional, liderii formaţiunilor
politice cu mare pondere în societate etc.). în principiu, grupurile funcţionale
ale elitei politice sunt reprezentate de conducerea superioară, de parlament, de
guvern, de elita de partid, de elita regională etc.

De obicei, Ia elita politică sunt atribuite acele persoane care nemijlocit adoptă
decizii politice şi exprimă voinţa comună a clasei guvernante. Atunci când sunt
subliniate caracteristicile esenţiale ale elitei politice, aceasta este adesea
identificată cu „conducerea politică", „structurile de putere", „centrele de
adoptare a deciziilor", „verigile centrale ale sistemului politic" etc.

În funcţie de nivelul dezvoltării raporturilor verticale (reprezentativitate socială)

şi al raporturilor orizontale (integrarea grupului), în ţările democratice pot fi
reliefate patru tipuri principale de elită politică: 1)  elita democratică
stabilă (reprezentativitate sporită şi integrare înaltă a grupului); 2)  elita
pluralistă (reprezentativitate înaltă şi integrare scăzută a grupului); 3)  elita
puterii (reprezentativitate scăzută şi integrare înaltă a grupului); 4)  elite
dezintegrate (ambii indici se află la un nivel scăzut). Desigur, pentru societatea
contemporană este optimală funcţionarea unei elite democratice stabile, care
ar îmbina legă-tura strânsă cu masele şi cooperarea (unitatea, integritatea)
membrilor grupului.
 Elita politică posedă o structură complexă şi diferenţiată
intern. Tipologizarea  ei poate fi efectuată în baza anumitor criterii: 1) în
dependenţă de volumul de putere, se evidenţiază elita politică superioară, de
mijloc şi administrativă (birocratică); 2) în funcţie de atitudinea faţă de putere -
elita politică guvernantă, neguvernantă (pasivă), de influenţă, de opoziţie
(contrelită); 3) după nivelul componenţei - elita politică superioară (naţională),
de mijloc (regională), locală; 4) în funcţie de exprimarea intereselor maselor -
elita politică profesională, demografică, etnică, religioasă; 5) în dependenţă de
calităţile personale - elita politică carismatică, oligarhică, profesională,
aristocratică; 6) după caracterul manifestării - elita politică democratică,
liberală, autoritară, totalitară; 7) după metodele legitimării - elita politică „de
sânge", instituţională, deschisă, închisă; 8) după rezultatele (eficacitatea)
activităţii - elita politică propriu-zisă (pozitivă), pseudoelită, antielită.

Predestinarea socială a elitei politice se reflectă în  funcţiile pe care ea le

exercită. Acestea sunt diverse, complexe şi legate de o mare responsabilitate
socială: funcţia  strategică, funcţia  comunicativă, funcţia politico -
gestionară (de conducere, de guvernare), funcţia  organizato-
rică, funcţia  integrativă, funcţia  de pronosticare etc. Conţinutul şi mărimea
funcţiilor (baza şi reglementarea lor) sunt determinate de Legea Fundamentală
a unei sau altei ţări. Mai subliniem şi faptul că exercitarea funcţiilor de către
elita politică necesită prezenţa câtorva condiţii obligatorii (analiza intereselor
diferitelor grupuri sociale, elaborarea ideologiei politice, crearea mecanismului
de realizare a intenţiilor politice etc.).

  2.4 Elitismul: teoria clasică şi modernă

[3, p. 49-70] Realităţile obiective ale unei societăţi sînt, de obicei, extrem de greu de explicat
din punct de vedere ştiinţific. Nici una dintre teoriile ştiinţifice nu a
reuşit pînă acum să le descrie în mod perfect. Unele teorii, chiar dacă sună
frumos, se dovedesc a fi nişte "baloane de săpun ştiinţifice", altele se apropie
mai mult sau mai puţin de o descriere obiectivă a realităţii. Din ultima categorie
face parte şi teoria elitelor.

Teoria modernă a elitelor diferă de cele anterioare ei  (elitismul

aristocratic şi  elitismul normativ), deoarece propune o imagine empirică a
mediului în care acţionează societăţile umane. Teoreticienii clasici ai elitelor
(V.  Pareto,  G. Mosca şi  R. Michels) au susţinut fiecare că au formulat o teorie
ştiinţifică ce demonstra că guvernarea de către o elită restrînsă a restului
societăţii (a maselor) este inevitabilă. Ţintele lor imediate erau duble. în
primul rînd, clasicii elitelor susţineau că teoria marxistă, care pătrunsese în
majoritatea partidelor socialiste încă de prin 1890, era o explicaţie vagă şi
limitată a persistenţei dominaţiei în societatea umană. în al doilea rînd, în
pofida optimismului prevalent al epocii lor, ei susţineau că tranziţia spre o
societate industrializată cu un sistem de democraţie reprezentativă nu putea
modifica fundamental stratificarea societăţii în elită conducătoare şi mase. Mo-
bilitatea socială şi circulaţia elitelor pot creşte, iar grupul conducător poate
deveni mai eterogen, dar guvernantul trebuie să rămînă oligarhic. …

Teoriile elitiste au apărut şi s-au dezvoltat, în mare măsură, ca o reacţie la

învăţăturile socialiste radicale şi au fost îndreptate împotriva diverselor curente
socialiste, inclusiv împotriva marxismului. De aceea marxiştii aveau o atitudine
sceptică faţă de teoriile elitiste şi nu le recunoşteau, fiindcă aceasta ar fi
însemnat revizuirea cardinală a doctrinei despre rolul şi caracterul luptei de
clasă, despre locul şi rolul maselor în istorie, adică a conceptului de clasă
socială. …

Doctrina elitistă la  Vilfredo  Pareto

V.  Pareto a propus o teoretizare specific sociologică elitismului, fiind primul

teoretician care a conferit conceptului de elită un sens precis şi un conţinut
bine determinat. Concepţia lui elitistă este expusă în lucrările "Ascensiunea şi
decăderea elitelor (1899);  "O aplicare a teoriilor sociologice" (1901); "Tratat de
sociologie generală" (1916) etc.

În viziunea lui V.  Pareto, societatea este divizată în două pături: pătura

superioară (clasa guvernantă, elita) şi pătura inferioară (masele). Ansamblul
indivizilor, activitatea cărora într-o sferă sau alta de activitate se deosebeşte
printr-o eficienţă sporită, constituie ca atare elita. Utilizînd abordarea socio-
psihologică în analiza societăţii şi a politicii, sociologul italian a elaborat
criteriile apartenenţei persoanei la elită, bazate pe un sistem de indici
(capacităţi, avere, autoritate, iscusinţă, studii etc.) care caracterizează virtuţile
unui individ. Necesitatea divizării societăţii în elită şi masă el o deducea din
superioritatea naturală psihologică, din diferenţa de temperament între cei
slabi şi cei tari, din inegalitatea capacităţilor individuale ale oamenilor, care se
manifestă în toate domeniile de activitate umană.

De fapt, elita, conform concepţiei paretiene, se împarte în două părţi: elita

guvernantă şi elita neguvernantă (contrelita). Elita guvernantă (elita în sensul
îngust al cuvîntului) desemnează persoanele care participă nemijlocit la
conducere, este puţin numeroasă, iar puterea ei se întemeiază pe o combinaţie
între coerciţiune şi consimţămînt. Guvernarea presupune flexibilitate, dar şi
capacitatea de a folosi violenţa pentru a suprima opoziţia. Deci nu toţi membrii
elitei formează elita guvernantă (propriu-zisă, în sensul îngust al cuvîntului),
fiindcă o parte din ei constituie elita neguvernantă (contrelita; savanţii
remarcabili se includ în elită, însă nu influenţează considerabil guvernarea).
După V.  Pareto, căruia îi este caracteristică abordarea meritocratică a elitelor,
structura socială capătă următoarea configuraţie: pătura superioară (elita
guvernantă şi elita neguvemantă) şi pătura inferioară (masele).

Din punctul său de vedere, evoluţia societală are loc prin combinarea a trei
cicluri (politic, economic şi ideologic), fiecare fiind terenul confruntărilor a două
tipuri psihologice opuse (elite "lei" şi elite "vulpi"), urmînd astfel exemplul
lui N. Machiavelli. Dacă în plan politic întîlnim "leii" şi "vulpile", în plan
economic "rentierii" şi "speculanţii", în timp ce în plan ideologic se depistează
"optimiştii" şi "scepticii". în politică "leii" sînt conservai ori, împărtăşesc o
credinţă absolută pentru idealurile lor şi utilizează metode autoritare de
conducere. în schimb, "vulpile" mi cred în ţeluri absolute
şi sînt flexibile, recurgînd la speculaţii politice, intrigi, viclenie, înşelăciune etc.
Fiecărei elite îi este specifică, în mod natural, una dintre cele două metode de
conducere pentru elite "lei" - metoda de reprimare grosolană, iar pentru elite
"vulpi" - metoda de manipulare. Dacă "leii", fiind conservatori, sînt buni în
situaţiile stabile ale societăţii, "vulpile" predomină în condiţiile instabile, în
perioadele de tranziţie ale dezvoltării societăţii cînd se cer conducători
pragmatici, energici, capabili de mari transformări. Societatea în care domină
elite "lei" este condamnată la stagnare, iar societatea în care domină elite
"vulpi" se deosebeşte printr-o dezvoltare dinamică. …

Teoria elitei  a  lui Gaetano  Mosca

G.  Mosca, alături de V.  Pareto, este considerat întemeietorul elitismului prin
lucrările "Clasa conducătoare" (1896), "Bazele ştiinţei politice" (1896), "Istoria
doctrinelor politice" (1933) ş.a.

Sociologul italian a încercat să demonstreze inevitabilitatea divizării societăţii în

două grupuri inegale: clasa conducătoare (este puţin numeroasă,
monopolizează puterea şi se bucură de avantajele acesteia) şi clasa condusă
(este mai numeroasă, fiind guvernată şi controlată de prima clasă). Analiza
clasei politice (pentru desemnarea elitei G.  Mosca mai foloseşte şi termenii
"clasă conducătoare", "clasă dominantă", "clasă superioară") o înfăptuieşte în
baza abordării organizaţionale, numită uneori şi abordare de dominaţie.
Puterea minorităţii dominante asupra majorităţii este inevitabilă pe motiv că
clasa politică este vădit organizată, posedă o superioritate materială, morală şi
intelectuală, iar această superioritate stă la baza unităţii de grup şi de idei a
minorităţii dominante. …

După G.  Mosca, pentru a-şi susţine supremaţia, minoritatea dominantă

aplică atît metode legale, cît şi metode arbitrare. Clasele conducătoare nu
guvernează doar prin violenţă şi manipulare, ci şi prin ideologie sau "formulă
politică" aptă să convingă populaţia de legitimitatea morală a dominaţiei
respectivei elite. El a încercat să demaşte caracterul fraudulos al voinţei
majorităţii ca formulă politică dominantă. …

Concepţia elitei la Roberto  Michels

R.  Michels s-a manifestat ca doctrinar elitist prin lucrarea sa

de căpătîi "Sociologia partidelor politice în condiţiile
democraţie?" (sau Partidele politice", 1911). El a elaborat o teorie despre
organizaţii, descris "legea de fier" a oligarhiei şi a ajuns la concluzia că o de-
mocraţie în sensul strict al cuvîntului este imposibilă.
Una dintre ideile lui principale este că nici o societate nu poate exista fără o
elită conducătoare. Cu toate că elementele societăţii sînt supuse reînnoirii, ea
neapărat are nevoie de funcţionarea clasei dominante, prezenţa căreia este un
factor permanent activ al evoluţiei sociale. R.  Michels concepe elita ca un grup
social opus maselor care sînt inerte şi incapabile de a se guverna.
Masele sînt interesate de elite, precum elita - de mase, deoarece
masele sînt capabile să asigure susţinerea liderilor.

Autoritatea ştiinţifică a lui R.  Michels este legată de formularea  "legii de fier a

oligarhiei  conform căreia cu cît o organizaţie devine mai birocratizată,
cu atît creşte şi gradul de concentrare a puterii în mîinile unui număr redus de
persoane. Fiecare organizaţie (partid, uniune sindicală, asociaţie de alt gen)
implică tendinţe spre oligarhie (conducerea celor puţini), fiindcă conducerea
acestor organizaţii nu poate fi înfăptuită de către toţi membrii lor. …

Fenomenul oligarhiei, după R.  Michels, poate fi explicat psihologic (fiind vorba

despre psihologia maselor şi psihologia organizaţiei) şi organizaţional (este
vorba despre legile structurii organizaţiei).

În fiecare partid există o combinaţie între puterea organizaţională, prestigiul

personal şi manipularea psihologică. Folosind această combinaţie de factori, cei
ce conduc un partid reuşesc să se sustragă controlului de jos al maselor.
Conducătorii partidelor (elita de partid) acţionează autonom din două motive:
l) organizaţiile sînt mari şi complexe, ceea ce impune specializarea funcţiilor,
îndeplinirea lor de către specialiştii capabili să ia decizii pentru partid din
proprie iniţiativă; 2) masele au o nevoie psihologică de a fi
conduse, întrucît sînt atomizate, dezorganizate, incompetente, pasive,
incapabile de acţiuni colective şi manifestă indiferenţă faţă de activitatea
politică cotidiană. …

Concepţia politicii elitare a lui Max Weber

O influenţă deosebită asupra cercetării fenomenului elitei şi puterii a

exercitat Max Weber (1864-1920; sociolog, economist şi istoric german).
Concepţia weberiană despre politică este expusă în cîteva lucrări : "Etica
protestantă şi spiritul capitalismului" (1905), "Despre unele categorii ale
sociologiei înţelepte" (1913),  "Politica, o vocaţie şi o profesie" (1916), "Savantul
şi politica" (1916),  "Studiu de sociologie asupra religiilor mondiale" (1920),
"Economie şi societate" (1922) ş.a.

Sociologul german, fiind preocupat să descopere motivaţiile acţiunilor sociale şi

să elaboreze tipologia acestora, consideră că acţiunea devine socială numai
atunci, cînd cel care acţionează atribuie faptei sale un sens referitor la raportul
cu alţi indivizi. Dominaţia exercitată în numele puterii constituie nucleul
concepţiei politice weberiene. …

În funcţie de natura grupului conducător, de motivele interioare ale supunerii,

de tipul legitimităţii şi de gradul raţionalităţii, sociologul german construieşte
trei "tipuri ideale" de dominaţie: l)dominaţia tradiţională care, fiind bazată pe
 autoritatea eternului, a datinii constituite şi dominate cîndva, a fost exercitată
de patriarhii şi principii domnitori de viţă veche; 2) dominaţia raţional-legală
care, fiind bazată pe supunere în îndeplinirea îndatoririlor legale, pe legalitate
şi credinţă în valabilitatea unui stat legal, este specifică capitalismului
democratic occidental, întemeiat pe reguli raţionale şi 3) dominaţia
charismatică care este exercitată de către profeţi, de conducători de oşti sau de
conducătorul ales, de mari demagogi (M. Weber foloseşte termenul dat în
sensul său original pozitiv, amintind că primul mare demagog a fost Pericle şi
nu Calicles), de şefii de partide parlamentare etc. Autoritatea lor este dată de
neobişnuita  charismă (grec. "charisma" - har divin) a unei persoane înzestrate
cu calităţi deosebite în clarviziunea, în eroismul sau talentul său de conducător.

  2.5 Teorii clasice ale liderismului

[3, p. 219- De-a lungul istoriei, observatorii societăţii umane au fost fascinaţi de exemple
220] evidente ale influenţelor personale - bune sau rele, dar de succes, ale unor
oameni. Personalităţi de talia lui Napoleon, Macedon, Ioana  D'Arc, Hitler au
fost analizate şi reanalizate pentru a descoperi ce i-a făcut lideri şi ce i-a separat
de alţi lideri, mai puţin reuşiţi. Ideea liderului apare din cele mai vechi timpuri,
din cele mai adânci gânduri ale omului. Timp de secole popoarele lumii nutreau
aceeaşi idee: necesitatea unei persoane care i-ar uni pe oameni. De aceea,
putem spune că liderismul politic este ceva inevitabil, prin esenţa sa. Liderul
asigură prioritatea intereselor şi a poziţiilor (partidului, grupurilor conducă-
toare, organizaţiilor etc.) şi apără drepturile, libertăţile sau siguranţa lor. Dar
persistă şi ideea că liderismul este doar dominarea celor ce deţin puterea. In
condiţii de haos politic liderismul este o condiţie necesară de stăpânire a
mediului social.

Liderismul este un fenomen social politic universal. Acolo unde s-a creat o

societate de oameni trebuie să apară şi liderii. In general, politica presupune că
oamenii care se află în frunte sunt cei mai buni. Puterea întotdeauna era
concepută ca o forţă divină care este în drept să conducă, să organizeze, să
dirijeze societatea. Legitimarea puterii devine una dintre funcţiile principale ale
liderului plasat între putere şi societate. în acest mod, la toate nivelurile
politicii, liderismul este real, păstrând unele condiţii. Liderul nu numai conduce
oamenii mediului sau, dar şi posedă anumite trăsături.

[2, p. 5-10] Vom remarca, pentru început, că nu exista o unică definiţie a liderilor, precum
nu există o singură lucrare consacrată lor. Totalitatea definiţiilor cu privire la
lideri s-a redus la un şir de cinci varietăţi, vis-a-vis de care s-a stabilit un acord
mai mult sau mai puţin general. Să ne oprim, pe scurt, la fiecare din ele.

Prima varietate acoperă definiţiile în care liderii sunt categorisiţi drept

persoane investite cu putere prin numire sau alegere în cadrul unor structuri
organizaţionale prestabilite. Luaţi din această perspectivă, ei nu sunt altcineva
decât şefii/ conducătorii formali, oficiali, instituţionali (director de
întreprindere, şef de catedră, director de şcoală, comandant de armată, primar,
ministru etc.). Deşi apare ca o verigă necesară a organizării grupului, graţie
intrării formale în statusul oficial conferit de funcţie, liderul instituţional,
opinează analiştii, nu implică, în mod automat, recunoaşterea valorii sale de
conducător de către cei din jur. Daca liderul instituţional, intrând — după cum
am spus — oficial în status, nu are disponibilităţile necesare pentru a-1
actualiza şi dezvolta, atunci la suprafaţa apar, de regulă, unul sau mai mulţi
lideri informali, meniţi să acopere golurile apărute.

A doua varietate reprezintă definiţiile prin mijlocirea cărora liderul este

prezentat drept «persoana centrală» în grup, adică persoana care
concentrează atenţia, aprecierea şi stima celor din jur. Fiind un «punct de
referinţă» sau un «etalon al bunei comportări», «persoana
centrală» stîrneşte la ceilalţi membri ai grupului dorinţa de a se identifica cu ea,
de a o urma în toate.

A treia varietate reda definiţiile prin care liderii sunt prezentaţi drept persoane

preferate/populare. Obiect al unor alegeri afective, persoana preferată sau
altfel zis, liderul sociometric se produce în baza unor criterii care nu se înscriu
nici în tendinţa spre identificare, nici în dorinţa de asemănare şi nici în logica
evaluării. Aceste criterii dispun mai degrabă de un profil acţional: persoana
populară este persoana cu care membrii grupului doresc să se asocieze pentru
a întreprinde diferite activităţi.

A patra varietate însumează definiţiile din care rezulta că liderul este

«specialistul în sarcină», adică este persoana care se dovedeşte a fi cea mai
iniţiată/competentă în ceea ce are de făcut grupul.  Un adevărat lider, opinează,
spre exemplu, W.  Jenkins, trebuie să arate o anumita superioritate (faţă de
ceilalţi membri ai grupului) în cel puţin una dintr-o suită de situaţii.

Şi, în sfîrşit, a cincea varietate se referă la definiţiile în care liderii sunt trataţi în

termeni de influenţă. Liderul, consemnează, bunăoară, A.
şi R.  Muccftielli  (1969, p. 102), este membrul unui grup  exercitînd  în fapt o
influenţă acceptată asupra ansamblului grupului. Un aspect al organizării şi,
concomitent, elementul centralizator al reţelei de comunicări din cadrul
comunităţii, liderul, consideră, la rândul său, R.B.  Cattel, R.
Lambert, A.A.  Schutzenberger, R.M.  Stogdill şi D.C.  Pelz, se impune printr-un
statut deosebit într-o ierarhie de influenţe aşezate sub formă de piramidă.
Persoana cea mai influentă, liderul se detaşează prin dominaţia asupra
determinării ţelurilor şi modalităţilor de activitate colectivă.

Marea diversitate a definiţiilor cu privire la lideri poate fi redusă, în fond, la o

singură formula interpretativă, aceasta purtând un caracter integral si stabilind
 că liderii, luaţi in ansamblu, sunt persoanele care îşi exercită la maxim
influenţa, fie formal sau informai, orientând si coordonând activitatea altora.

[3, p. 220- Raportat la diferite aspecte ale liderismului, liderismul politic are un statut

222] aparte. Trăsătura definitorie fiind legătura directă cu puterea
politica. Liderismul politic este mult mai larg decât orice formă de ieadership şi,
prin aceasta, prezintă un tip aparte al puterii. Este una dintre cele mai mari şi
fascinante forme ale puterii. Puterea este ingredientul principal al liderismului,
deoarece condiţionează oamenii din subordine să întreprindă sau nu
comportamente pozitive sau negative care fără această influenţă poate că nu
ar fi fost comise.

La fiecare etapă, nouă, societatea are nevoie de diferiţi conducători Un alt tip
de relaţii politice cere o altă formă de putere, un nou conducător. Analizând
fenomenul liderului politic, ştiinţa politică se bazează pe rezultatele cercetărilor
din domeniul sociologiei, istoriei, psihologiei politice. In rezultat, au apărut
câteva teorii ale liderismului politic. Una dintre cele mai răspândite este teoria
trăsăturilor, potrivit căreia lideri devin persoane care posedă un set de trăsături
dominatorii ale caracterului. Trăsăturile sunt caracteristici personale ale
individului cuprinzând particularităţi fizice, abilitate intelectuală şi
personalitate. Cercetările au demonstrat [R.Cattel şi G.Stays] că cele mai dese
trăsături asociate cu faptul că oamenii devin lideri sunt maturitatea morală,
capacitatea de a influenta oamenii, integritatea caracterului, curajul social şi
spiritul de iniţiativă, independenţa, lipsa deprinderilor nocive, puterea voinţei.
Potrivit lui R.Mann, în această listă mai intră intelectul, adaptabilitatea,
caracterul extravert, capacitatea de a-i influenţa pe alţii, percepţia şi empatia.
Dar, abordarea prin trăsături are şi limitele sale. Nici o trăsătură intelectuală,
morală, spirituală nu transformă un actor politic în lider. …

Liderismul are loc atunci când un individ exercită influentă asupra îndeplinirii

obiectivelor. Studiile iniţiale asupra liderismului s-au preocupat de identificarea
trăsăturilor fizice, psihologice şi intelectuale care pot prezice eficacitatea unui
lider. Unele trăsături apar corelate slab cu capacitatea de liderism, dar nu
există trăsături care să garanteze lidershipul în toate situaţiile. Liderismul la
nivel de „politică mare”, conducere cu o ţară, mişcare politică este deosebit
prin faptul că aici contează nu atât calităţile personale ale liderului cât
capacitatea lui de a formula cerinţe politice comune, capacitatea de a convinge
o masă mare de oameni.

  2.6 Misiunea, funcţiile şi tipurile liderismului politic

[3, Fiecare lider posedă particularităţi specifice de caracter, metode şi stiluri de conducere,
p. de influenţă asupra maselor, metode de obţinere a scopurilor etc. În baza diferitelor
22
2- criterii putem evidenţia diferite tipuri de lideri. …
22
5] Deosebit de răspândită este tipologia elaborată de cercetătorul german M.Weber. El
separă liderii în tradiţionali - tip fundamentat pe ereditate, pe sacritatea şi stabilitatea
tradiţiilor (liderul primeşte calitatea sa de lider ereditar, de exemplu, monarhii); lideri
carismatici - tip bazat pe încrederea în calităţile excepţionale ale liderului, posesor de
carismă - un dar divin (nu depinde de regim politic, posesor de carismă poate fi şi
monarhul, şi tiranul, şi liderul democratic); lideri rationali-legali - tip întemeiat pe
încrederea în legalitatea orânduirii existente, alegerii şi competenţei lui (lideri separaţi
prin alegeri democratice).

O importanţă deosebită M.Weber a acordat fenomenului carismei.

Fenomenul carismei este fundamentat, în exclusivitate, pe personalitatea liderului căruia

îi erau atribuite calităţi divine. Relaţiile dintre liderul carismatic şi mase au un caracter
emoţional-mistic. Masa de oameni trebuie să se supună totalmente liderului ce realizează
o misiune istorică. Tipul carismatic se poate întâlni în cele mai diverse sisteme politice.
Drept exemplu pot servi aşa personalităţi religioase, precum Isus Hristos, Budda,
prorocul Mohammed, imamul Khomeyni, şi laice,
precum Macedon, Napoleon, Hitler, Castro, Lenin etc. Rolul istoric al acestor lideri este,
de regulă, important, mai ales că ei pot integra societatea, asigurându-i încrederea într-
un viitor fericit, molipsind-o de energia lor. însă, de regulă, masa formează o conştiinţă
paternalistă şi lasă lucrurile pe seama liderului, acesta urmând să rezolve problemele ei.
Respectiv, liderul carismatic poate utiliza carisma în scopuri complet diferite, chiar
destructive (ex., Hitler). Particularitatea carismei se manifestă prin faptul că ea nu
depinde de tipul de activitate şi de conţinutul moral-etic: lider carismatic poate fi şi un
sfânt, şi un infractor.

În baza relaţiei emoţionale, S.Djibb formulează trei tipuri de lideri: lider patriarh, faţă de

care membrii societăţii simt concomitent dragoste şi frică; lider tiran, faţă de care
persistă simţul fricii; lider ideal, pe care îl simpatizează majoritatea grupurilor sociale.

O tipologie interesantă o propune J.Blondel. La baza tipologiei sale stau două criterii:

primul caracterizează atitudinea liderului faţă de traditie şi inovaţie; al doilea - volumul
activităţii.

dimensiu dimensiunea 1
nea 2
păstrează situaţia schimbări moderate schimbări de proporţii
existentă

TIPURI DE LIDERI POLITICI

domeniu Salvator (W.Churc Paternalist, Ideolog (Mao Zedong, 

larg de hill, Ch. De Gaulle) populist (O.Bismark, I.Stal A.Hitler)
activitat in)
e

domeniu Calmant (D.Eisenh Revizuitor (R.Reagan, M.T Reformator (F.D.Roose

 moderat ower) hatcher) velt)
de
activitat
e

domeniu Manager (miniştri Perfecţionist (miniştri Novator (persoane

îngust preocupaţi de care modifică unele care pun bazele unei
probleme aspecte politice) noi politici)
de cotidiene)
activitat
e

O altă tipologie este cea a lui M.Hermann. Ea tipologizează liderii potrivit criteriului

„imagine”; respectiv, deosebeşte lider stegar, servitor, negustor, pompier. Liderul
stegar se deosebeşte printr-o viziune aparte asupra lumii şi realităţii, el creează un ideal
atractiv care ademeneşte masele. Liderul servitor întotdeauna tinde să exprime
interesele adepţilor şi alegătorilor săi, se orientează la opinia lor şi activează din numele
lor. Pentru liderul negustor nu este o problemă „vinderea" într-un ambalaj frumos a
ideilor şi planurilor sale; el poate convinge cetăţenii în importanţa planurilor sale, poate
să-i impună să le cumpere, să atragă masele la realizarea lor. Liderul pompier se orien-
tează la cele mai stringente probleme, la cerinţele momentului. Activităţile lui sunt
determinate de situaţia concretă.

Tipologiile propuse sunt construcţii teoretice. În viaţa reală aceste tipuri nu se întâlnesc în
formă pură. Liderii politici reali, de regulă, combină elementele a mai multor tipuri
teoretice.

Fiecare lider posedă un anumit stil de conducere. Stilul liderului reprezintă totalitatea
mijloacelor şi metodelor de atingere a scopului, caracterul interacţiunii cu membrii
grupului şi urmaşii. Tradiţional, se deosebesc trei stiluri de liderism: autoritar,
democratic, imparţial.

Stilul autoritar se bazează pe directive stricte; liderul singur selectează şi indică scopul,
mijloacele pentru atingerea lui, distribuie rolurile, cere supunere şi executare
necondiţionată a scopului fixat. Membrii grupului sunt intimidaţi de a-şi spune părerea,
mai ales dacă ea nu coincide cu opinia liderului autoritar. Metoda principală de influenţă
este sancţiunea şi ameninţarea, stimularea şi recompensa fiind utilizate foarte rar. Liderul
autoritar concentrează puterea şi responsabilitatea în mâinile sale. Punctele forte sunt
ordinea şi executarea. Atrage mare atenţie procedurii şi executării în termen a ordinului.
Rezultatele activităţii lui sunt previzibile. Punctele slabe sunt rigiditatea, scăderea
iniţiativei persoanelor, lipsa inovaţiilor.

Stilul democratic se caracterizează prin implicarea secondanţilor în procesul decizional.

împuternicirile sunt delegate membrilor echipei, implicarea secondanţilor se reduce însă
la expunerea opiniei lor înainte ca liderul însuşi să decidă; totodată, subordonaţii pot lua
ei înşişi deciziile ce-i privesc, în cadrul unor limite acceptate de comun acord, dar poziţia-
cheie rămâne a fi cea a liderului. Punctele forte: creşte susţinerea şi angajamentul
persoanelor în executarea deciziei prin participarea proprie în procesul decizional.
Punctele slabe: se pierde mult timp în procesul luării deciziilor, se poate reduce
autoritatea liderului.

Stilul imparţial se caracterizează prin lipsa de responsabilitate a liderului, aceasta fiind

cedată membrilor grupului. În cele mai dese cazuri, aşa tip de lider este un simplu
observator. El acordă grupului posibilitatea de a-şi organiza munca în regim convenabil,
nu intervine în conflicte, nu adoptă de sine stătător decizii importante. Punctele forte:
liderul permite mersul lucrurilor aşa cum cred cei din anturajul său că e mai bine; partea
negativă: grupul poate să-şi piardă orientarea fără un conductor. Stilul imparţial este
puţin eficient şi trecător.

Creşterea importanţei metodelor psihologice în studierea fenomenului politic a generat o

altă abordare a stilurilor de liderism, motivate din punct de vedere psihologic. Respectiv,
se deosebesc:  stilul  paranoidal  „Stăpânul” - persoana dată este suspicioasă, setoasă de
putere, este sensibilă la ameninţări şi, respectiv, controlează permanent anturajul său,
respinge orice idee sau informaţie care nu corespunde viziunii sale, este un bun intrigant
şi manipulator;  stilul demonstrativ  „Artistul” -  joacă pentru public. Doreşte să placă, să
atragă atenţia, este influenţat de complimente, atrage lingăii. Nu poate munci în rutină,
dar este oportun în momente de criză, în mobilizarea
mulţimii;  stilul  compulsativ  „Eminentul” - depune efort de a face totul cât mai bine, este
încordat, rigid, dogmatic, derutat în situaţii noncotidiene;  stilul depresiv  „Combatantul”
- pesimist, fără voinţă politică, caută ajutor din partea anturajului;  stilul
schizoid  „Singuraticul” - este observator imparţial autoizolat şi îndepărtat de anturajul
său, dar cu o dorinţă mare de a fi lider. Această dorinţă îl motivează să acţioneze, să
adere la un partid sau mişcare.