Tema: Viziuni generale privind procesul civil

1. Formele de apărare ale drepturilorşi libertăţilor ocrotite de lege ale persoanelor fiziceşi juridice;
2. Obiectul, metoda, sistemul dreptului procesual-civil;
3. Izvoarele dreptului procesual-civil;
4. Felurile procedurii civile;
5. Fazele procesului civil

1. Formele de apărare ale drepturilor libertăţilor ocrotite de lege ale persoanelor fizice şi juridice

Dreptul material e format din ramuri de drept sub incidenţa normelor cărora se exercită drepturi şi
obligaţii subiective.În cazul necesităţii apărării drepturile subiective (materiale), persoanele interesate
vor apel la normele procesuale.
Metode de apărare
Libertatea discreţionară a titularilor de drepturi permite acestora posibilitatea alegerii metodei şi formei
de apărare a drepturilor.
Metodele de apărare a drepturilor sunt categorii de drepturi materiale reglementate de art. 11 CC şi art.
6 CPC.

Metode de apărare a drepturilor -totalitatea măsurilor de intenţie ce necesită a fi întreprinse

pentru a apăra, proteja, conserva, ocroti un drept subiectiv încălcat/contestat.

Forma de apărare a dreptului- e o categorie de drepturi procesuale potrivit cărora subiectul de

drept recurge la posibilităţi legal oferite pentru a-şi apăra drepturile şi interesele sale şi pentru a
atinge finalitatea propusă.

Forme de apărare a drepturilor se divizează în: jurisdicţionale şi nejurisdicţionale.

Forme de apărare jurisdicţionale -medierea, arbitrajul, judecata, comisii de conciliere. Specificul
acestor forme de apărare este participarea, unei persoane terţeşi persoanele implicate în proces(art. 8
DUDO, art. 6 Conv. Europeană, art. 20, 26, 114 Constituţia RM, art. 10 alin.(1) CC, art. 166 CPC).

Forme de apărare nejurisdicţionale -cale amiabilă, negocieri.

Forma administrativă-presupune posibilitatea adresării către o autoritate administrativă în vederea

apărării unui drept civil, este posibilă doar în cazurile prevăzute de lege –art. 10 (3) CC.

Hotărîrea emisă pe cale administrativă poate fi atacată în instanţade judecată, în consecinţă, forma
administrativă de apărare a drepturilor nu are existenţă desinestătătoare.

Forma arbitrală-cale alternativă de apărare a drepturilor în instanţele de arbitraj, raportată la cea

judiciară pe care în condiţiile legii o pot alege părţile în litigiu.

Medierea- modalitate alternativă de soluţionară a litigiilor între părţi pe cale amiabilă cu ajutorul unei
persoane numite mediator.

Forma obştească- implicarea unei autorităţi nestatale (comisie de conciliere) în soluţionarea unor
conflicte în cazurile prevăzute de lege.În situaţia în care părţile conflictului nu au ajuns la o înţelegere
sau nu sînt de acord cu decizia comisiei de conciliere, fiecare din ele este în drept să depună o cerere
de soluţionare a conflictului în instanţa de judecată (art. 359-360 Codul Muncii RM).

2. Obiectul, metoda, sistemul dreptului procesual-civil

1
Dreptul procesual civilse identifică ca ramura de drept (obiect distinct, metodă proprie, sistem de
norme juridice procesuale).
Norma juridică de procedură civilă reglementează activitatea de înfăptuire a justiţiei pe cauze civile în
sens vast.

Subiectul obligatoriu al tuturor rapoartelor de procedură civilă este instanţade judecată.

Dreptul procesual civil constă din norme de procedură ce reglementeazărelaţiile sociale care apar între
instanţade judecatăşi orice alt subiect implicat în examinarea şi soluţionarea pricinilor civile precum şi
executarea deciziilor judecătoreşti ori a altor organe jurisdicţionale.

Metodele dreptului procesual-civil

Dreptul procesual civil reglementează raporturile procesuale civile prin intermediul metodei
dispozitive, întru-cît legea procesuală permite de regulă tuturor subiecţilor participanţi la procedură
alegerea conduitei prescrise de lege.
Totodată, în procesul civil conduita justiţiabililor se conformează doar permisiunilor legale.
Metoda imperativă–prescrie un comportament concret subiecților dreptului procesual civil.
Dreptul procesual civil are caracter formalist - actele de procedura sunt supuse unor exigente de forma
si unor termene, procedura civila reprezentand o scoala a ordinei si disciplinei.
Dreptul procesual civil - caracter de drept comun procesual- se referă la cauze civile în sens vast,
normele sale fiind aplicate oricărui litigiu ce nu are o procedură distinctă.
Metoda de reglementare
Raporturile de drept procesual civil sunt reglementate de stat prin diferite norme juridice în diferite
maniere, astfel în mod dispozitiv e reglementată conduita majorităţii subiecţilor implicaţi în
examinarea cauzei civile, deoarece procesele civile întotdeauna se pornesc la cerea titularului de drept.
Totodată, în orice moment de desfăşurarea procesului civil, titularulde drepturi (parte în litigiu) poate
decide stoparea acestuia. Statutul procesual al diferitor subiecţi procesuali este format în mare parte
din drepturile a căror exercitare este prescrisă de lege.
Specificul sancţiunilor de drept procedural sub forma consecinţelor juridicebenefice/nefavorabile
subiecţilor care au o anumită conduită şi sunt de regulă lipsite de elemente coercitive.
Maniera imperativă de reglementarea raportului civil este marcată de anumite excepţii cu caracter
coercitiv care se pot produce în virtutea legii pe parcursul procesului.
O altă particularitate este prezenţa unei autorităţi statale - instanţade judecată ca subiect obligatoriu, cu
prerogative superioare în raport cu ceilalţi subiecţi.Instanţade judecată supraveghează dacă persoanele
implicate în proces îşi conformează conduita prescrierilor legale asigurînd un echilibru între părţile în
conflict.Rezultatul final al activităţii instanţelor de judecătoreşti îl reprezintă actele de dispoziţie cu
caracter obligatoriu, executarea cărora poate fi făcută şi forţat.

Concluzie:Procesul civil este activitatea instanţelor judecătoreşti în cadrul examinării şi soluţionării

cauzelor civile în fond, apel, recurs precum şi în cadrul executării deciziilor judecătoreşti.
În esenţă procesul civil reprezintă totalitatea raporturilor de procedură ce au ca obiect de reglementare
a ramurii de drept procedural.

Obiectul procesului civil- e conflictual, fiind alcătuit din raportul material litigios în legătură cu care
procesul civil se declanşează, se desfăşoară şi se finalizează într-un anumit fel. În consecinţă procesul
civil are caracter dinamic întrucît constă dintr-o consecutivitate de acţiuni pe care le înfăptuiesc toţi
subiecţii acestor raporturi.

2
Izvoarele dreptului procesual civil- (sens formal)- forma de exprimare a normei juridice care
reglementează raporturile de procedură aşa cum îşi propune statul la o anumită etapă de dezvoltare.

Potrivit art. 2 Codului de Procedură Civilă- Izvoarele dreptului procesual civil sunt: Constituţia
Republicii Moldova, legi organice, legi codificate (coduri de procedură), Hotărîrile Curţii
Constituţionale cu caracter de interpretare.
Izvoareleinternaţionale de drept procesual sunt acte cu caracter multilateral, multinaţional, cum ar fi:
Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului sau Declaraţia Universală a drepturilor
omului, Pactul cu privire la drepturile civile şi politice-
Hotărîrile CEDO emise în toate cazurile de soluţionare a reclamaţiilor privind încălcarea drepturilor
consacrate în Convenţia Europeană.
Alături de Constituţia RM putem utiliza legi constituţionale dacă se referă la procesul civil şi Hotărîrile
Curţii Constituţionale cu caracter de interpretare a normelor de procedură civilă.
Normele dreptului de procedură civilă conţinute în legile organice şi cele codificate trebuie să
corespundă Constituţiei. În caz de disconcordanţă dintre legile organice şi Codul de Procedură Civilă
se aplică legea adoptată ulterior.
Hotărîrile explicative ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie al RM nu sunt izvoare de drept, însă au
un caracter de recomandare pentru instanţele de judecată.

Aplicarea în timp a izvoarelor de drept

Aplicarea în timp a izvoarelor de drept diferă în funcţie de ramurile de drept material/ procedural.
Conform art. 3 Cod de Procedură Civilă instanţele de judecată aplică legi procedurale în vigoare la
data judecării cauzei civile.
Legea procedurală nouă cu aplicare imediată nu suprimă şi nu modifică efectele actelor procedurale
efectuate conform legii procedurale vechi. Dacă o lege procedurală prevede posibilitatea aplicării
normelor sale doar cu referire la cauzele intentate după intrare în vigoare, atunci acestea supravieţuiesc
pînă la finisarea examinării şi soluţionarea cauzelor conform legii noi.

Tipuri de procedură civilă

Procedura civilă = ordinea procesuală de intentare, examinare, soluţionare anumitor categorii de

cauze civile determinate de natura juridică a acestora.
Conform funcţiilor deţinute de către instanţele de judecată suntem în prezenţa a două tipuri de
proceduri: clasice şi de control.
Procedura clasică- atribuţiile instanţelor de a examina pricina în fond.
Procedura de control –verifică legalitatea actelor de dispoziţie prin respectarea formalităţilor
procedurale general acceptate cu scopul de a le recunoaşte/dispune executare pe teritoriul RM (art.
467-476Cod de Procedură Civilă), contestarea hotărîrilor arbitrale (art. 477- 481 Cod de Procedură
Civilă), procedura de eliberare a titlului executoriu privind executarea forţată a hotărîrilor arbitrale.

Proceduri clasice
contencioase Necontencioase
Litigiu de drept Lipseşte litigiul
Cel puţin 2 părţi procesuale Implicarea altor subiecţi nu presupune
cu interese opuse situaţia conflictuală
Scop - apărarea unui drept încălcat/ Scop – apărarea unor drepturi necontestate, interese
contestat legitime
Se divizează în procedura pe acţiuni civile (art.
Procedura specială- art. 279-343
166-271 Cod de Procedură Civilă) şi Cod de Procedură Civilă;

3
 procedura contenciosului administrativ (art. Procedura în ordonanţă (simplificată)- art. 344-354
277-278 Cod de Procedură Civilă + Legea Cod de Procedură Civilă;
contenciosului administrativ nr. 793) Procedura insolvabilităţii –art. 355-356 Cod de
Procedură Civilă şi Legea insolvabilităţii
Subiecţii procedurii în acţiuni civile sunt Constatarea existenței litigiului duce la scoaterea de
reclamantul şi pîrîtul titulari de drepturipeşirol a cererii.
obligaţii procedurale
Subiecţii în procedura contenciosului
administrativ sunt o autoritate publică sau
instituţie asimilată autorităţii publice,
funcţionari publici şi persoane ale căror drepturi
şi interese au fost lezate prin adoptarea unor
acte administrative, cu caracter normativ

Etapele procesului civil

Etapele procesului civil – totalitatea actelor de procedură îndeplinite de instanţele de judecată şi
participăanţii la proces la o anumită etapă a procesului îndreptată spre atingerea unui scop imediat –
parte a unui scop final (examinarea şi soluţionarea pricinii civile, recunoaşterea, executarea hotărîrilor
arbitrale).

Etapele procesului civil

Obligatorii facultative
Intentarea procesului Se produc doar dacă persoana interesată solicită
Pregătirea pricinii pentru dezbateri expres în modul cerut de lege acest lucru (apel,
Dezbateri judiciare recurs împotriva hotărîrilor, încheierilor
Executarea benevolă nesusceptibile de apel, recurs împotriva
deciziilor date în apel)

Exceptînd declanşarea procesului propriu-zis, aceste faze procesuale se succed fără necesitatea
manifestării exprese a voinţei a titularului de drept.

Intentarea procesului (art. 166-173 Cod de Procedură Civilă) – la faza de intentare a procesului civil
se produc 2 manifestări de voinţă – a persoanei ce se adresează în instanţa de judecată şi a instanţei de
judecată, care poate dispune primirea sau respingerea cererii de chemare în judecată. Astfel, se
valorifică accesul la justiţie în condiţiile legii. Odată cu emiterea încheierii de intentare a procesului se
declanşează a 2-a fază obligatorie a procesului civil (pregătirea pricinii).
La pregătirea priciniipentru dezbateri sînt implicaţi în egală măsură, instanţa de judecată şi
participanţii la proces care trebuie să înfăptuiască acte relevante pentru pricina pusă pe rol, cu scopul
asigurării examinăriişi soluţionării în fond a pricinii în termen rezonabil. La finele etapei de pregătire a
pricinii pentru dezbateri instanţa de judecată stabileşte termenul pentru începerea dezbaterilor
judiciare.
A treia etapă obligatorie are 4 subetape:
 Partea pregătitoare a dezbaterilor judiciare;
 Judecarea pricinii în fond;
 Susţinerile orale;
 Adoptarea şi pronunţarea hotărîrii.
Faze facultative ale procesului civil- apelul (art. 357-396 Cod de Procedură Civilă)
Recus (art. 397-445 Cod de Procedură Civilă)
Revizuire (art. 446- 453 Cod de Procedură Civilă).
Executarea silită a hotărîrii judecătoreşti.
4
 Tema: Principiile fundamentale ale dreptului procesual civil

1. Esenţa şi funcţiile principiilor dreptului procesual civil;

2. Principiile organizaţional-funcţionale ale dreptului procesual civil;
3. Principiile funcţionale ale dreptului procesual civil;
4. Principiile internaţionale ale dreptului procesual civil.

1. Esenţa şi funcţiile principiilor dreptului procesual civil

Principiile dreptului procesual civil- prevederi normative expres formulate de normele juridice în
vigoare.
Principiile dreptului procesual civil au caracter normativ întrucît de regulă întruchipează normele
juridice lipsite de sancţiuni.
Principiile de drept exprimă esenţa unei ramuri de drept într-un anumit stat la o anumită etapă de
dezvoltare. Principiile asigură coeziunea normei juridice şi analogia dreptului. Asigurarea coeziunii
normei juridice presupune direcţionarea procesului legislativ astfel încît adoptarea de noi legi să nu
combată pricipiile de drept existente. Excepţiile de la principiile generale sînt admise doar dacă se
prevăd expres în lege.

Principiile organizaţional-funcţionale ale dreptului procesual civil – se referă la statutul

magistraţilor şi la statutul judecătorului.
Principiile funcţionale ale dreptului procesual civil – se referăla modul de înfăptuire a justiţiei în
cadrul sistemului de drept. Această clasificare se face în baza criteriului referitor la rolul principiilor
dreptului procesual civil.

Principiile organizaţional-funcţionale ale dreptului procesual civil

1. Înfăptuirea justiţiei exclusiv de instanţele de judecată- potrivit art. 114-115 Constituţia RM, art.
19 Cod de Procedură Civilă, art. 1 Legea pivind statutul judecătorilor, justiţia realizîndu-şi sarcinile
(definite în art. 4 Cod de Procedură Civilă) este înfăptuită de un sistem judecătoresc bine organizat şi
format din instanţe de drept comun şi specializate, instanţele excepţionale fiind interzise.În instanţa de
judecată se pot adresa nu doar titularii de drepturi încălcate/contestate, dar şi persoanele care contestă
acte administrative în virtutea art. 10 (3) Cod Civil RM –control judecătoresc înfăptuit de o putere în
privinţa celeilalte. În acest fel se înfăptuieşte controlul judecătoresc asupra actelor administrative.Mai
mult decît atît hotărîrea judecătorească este temei de apariţie a drepturilor civile (art. 8 Cod Civil).
Instanţele judecătoreşti sunt abilitate să desfiinţeze, precum şi să încuviinţeze executări forţate ale
hotărîrilor instanţelor arbitrale naţionale/internaţionale deşi instanţele arbitraşe reprezintă o cale de
alternativă.
2. independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii – potrivit art. 6 Convenţia Europeană
DUDO, art. 116 Constituţia RM, art. 20 Cod de Procedură Civilă, art. 1 (3) Legea privind statutul
judecătorului - independenţa judecătoruluieste asigurată prin formularea mai multor garanţii de ordin
politic, social, economic, care reflectă statutul magistratului în RM. Aspecte de procedură care
întruchipează esenţa acestui principiu se rezumă la posibilitatea de recuzare a
judecătorului/judecătorilor care examinează o cauză civilă în temeiurile art. 50 Cod de Procedură
Civilă. Potrivit art. 49 Cod de Procedură Civilă, nu se admite examinarea repetată a aceleiaşi cauze
civile de către un judecător care a participat anterior la examinarea cauzei.
Puterea judecătorească este separată de puterea legislativă şi de cea executivă şi se exercită în
conformitate cu Constituţia Republicii Moldova, cu prezentul cod şi cu alte legi. La înfăptuirea justiţiei
în pricini civile, judecătorii sînt independenţi şi se supun numai legii. Orice imixtiune în activitatea de

5
judecată este inadmisibilă şi atrage răspunderea prevăzută de lege. Garanţiile independenţei
judecătorilor sînt consacrate în Constituţia Republicii Moldova şi în alte legi.
3. Aprecierea probelor potrivit art. 130 Cod de Procedură Civilă după intima convingere a
judecătorilor călăuzindu-se de legi. Aceasta presupune că, în privinţa admiterii şi aprecierii probelor
administrate, instanţa de judecată nu va fi obligată să se conducă de ordinul sau opnia unui terţ.
Singurul temei este opinia subiectivă a judecătorului.Instanţa judecătorească apreciază probele după
intima ei convingere, bazată pe cercetarea multiaspectuală, completă, nepărtinitoare şi nemijlocită a
tuturor probelor din dosar în ansamblul şi interconexiunea lor, călăuzindu-se de lege.
4. secretul deliberărilor – interzicerea imixtiunii în procesul de adoptare a hotărîrilor (art. 236 Cod de
Procedură Civilă). Independenţa judecătorilor se manifestă atît în raport cu instanţa judecătorească
ierarhic superioară cît şi la calitatea părţilor/altor persoane implicate în proces precum şi la alte
autorităţi de stat/obşteşti implicate sau nu în soluţionarea cauzei.) La deliberare iau parte numai
judecătorii în faţa cărora a avut loc judecarea cauzei. Completul de judecată deliberează în secret.
Divulgarea deliberărilor este interzisă.
5. rolul diriguitor al judecătorului în procesul civil – art. 9 Cod de Procedură Civilă şi Legea
contenciosului administrativ - în examinarea oricărei cauze civile limitele şi conţinutul cauzelor
acesteia sunt supervizate indiferent de solicitările participanţilor la proces. Explicarea drepturilor şi
obligaţiilor tuturor în examinarea cauzei aplicarea sancţiunilor procedurale, soluţionarea cererilor,
demersurilor pe parcursul procesului, contribuirea la procesul de colectare a probelor, emiterea actelor
de dispoziţie obligatorii în condiţiile legii.
6. egalitatea cetăţenilor şi organizaţiilor în faţa legii şi a justiţiei – art. 16 Constituţia RM, art. 22
Cod de Procedură Civilă, art. 14 Convenţia Europeană, DUDO – nediscriminarea justiţiabililor în faţa
justiţiei presupune în primul rînd accesul liber care nu poate fi îngrădit de nici o lege (art. 20 alin.(2)
Constituţia RM).Justiţia în pricinile civile se înfăptuieşte pe principiul egalităţii tuturor persoanelor,
independent de cetăţenie, rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă
politică, avere, origine socială, serviciu, domiciliu, loc de naştere, precum şi al egalităţii tuturor
organizaţiilor, indiferent de tipul de proprietate şi forma de organizare juridică, subordonare, sediu şi
de alte circumstanţe.
7. principiul publicităţii – potrivit art. 6 Convenţia Europeană, DUDO, art. 117 Constituţia RM, art.
18, 23 Cod de Procedură Civilă, art. 10 Legea privind organizarea judecătorească, întreg procesul civil
cu excepţia deliberărilor se desfăşoară în mod public.În sala de judecată are acces orice persoană cu
excepţia minorilor cu vîrsta pînă la 16 ani, însă dacă aceştia sunt implicaţi în judecarea cauzei excepţia
nu le este incidentă. Înregistrarea şedinţelor de judecată prin orice mijloace tehnice o poate face însăşi
instanţa. Începutul şi sfîrşitul şedinţei de judecată poate fi înregistrat audio/video/fotografie doar cu
încuviinţarea preşedintelui şedinţei.În cazurile expres enunţate de lege instanţa de judecată decide
printr-o încheiere examinarea integrală/parţială în şedinţă închisă. În alte cazuri instanţa de judecată
poate dispune judecarea pricinii în şedinţă secretă dacă părţile solicită acest lucru în temeiul art. 23 (3)
Cod de Procedură Civilă, alin. (1) art. 6 Convenţia Europeană DUDO.
8. limba oficială de procedură – art. 118 Constituţia RM, art. 24 Cod de Procedură Civilă, art. 9
Legea privind organizarea judecătorească - relevă 2 aspecte ale principiului menţionat (a) utilizarea
limbii române în şedinţele de judecată, ca regula generală;(b) comunicarea în şedinţa de judecată a
participanţilor la proces în limba maternă). Conexiunea dintre cele 2 aspecte este asigurată prin
respectarea dreptului părţilor la interpret pe care-l poate valorifica oricine are nevoie. Cu acordul
instanţei de judecată procesul se poate desfăşura într-o limbă acceptată de majoritatea participanţilor la
proces. Actele de dispoziţie ale instanţei judecătoreşti se înmînează participanţilor la proces, fiind
perfectate în limba în care se desfăşoară procesul ori, la solicitare, în limba de stat. Asigurarea
dreptului la interpret este obligaţia statului care va fi onorată odată cu aplicarea legii respective.
Încălcarea principiului asigurării dreptului la interpret duce indiscutabil la casarea hotărîrii art. 388
alin. (1) lit. c) Cod de Procedură Civilă,art. 400 alin. (3) lit. c) Cod de Procedură Civilă.
Principiile funcţionale ale dreptului procesual civil

6
 1. principiul legalităţii- art. 2, 3, 230, 373, 239, 410, 442 Cod de Procedură Civilă, art. 5 Legea
privind organizarea judecătorească - aspectele legalităţii în procedura civilă se manifestă prin
organizarea şi funcţionarea sistemului judecătoresc, care se face exclusiv în baza legilor
constituţionale/organice. Acestea prevăd etapele de numire, avansare, suspendarea, sancţionarea,
destituirea din funcţie.
Hotărîrea judecătorească se pronunţă în urma aprecierii la intima convingere a judecătorului în baza
legii materiale şi procesuale folosite adecvat şi corect. Temeiul de casare al oricărei hotărîri
judecătoreşti poate fi nelegalitatea acesteia de ordin material/procesual art. 387-388 Cod de Procedură
Civilă, art. 400 alin. (2), (3) Cod de Procedură Civilă.
2.principiul disponibilităţii-art. 27 Cod de Procedură Civilă
disponibilitatea are 2 repere:
a) părţile sunt libere să dispună de dreptul subiectiv material, astfel încît să nu afecteze drepturile altor
persoane şi să nu depăşească cadrul legal. În acest sens depunerea cererii de chemare în judecată cu
pretenţii formulate sau renunţarea integrală/parţială la pretenţii, micşorarea /majorarea cuantumului
pretenţiilor, împăcarea părţilor, recunoaşterea pretenţiilor de către pîrît, exemplifică disponibilitatea în
sens material.
b) se referă la mijloacele procedurale oferite de lege pentru apărarea dreptului subiectiv material. În acest
sens depunerea cererii în instanţa de judecată, administrarea probelor, recuzarea judecătorilor,
formularea altor cereri, demersuri de ordin procedural, utilizarea căilor de atac, solicitarea executării
forţate reprezintă oportunităţi care pot fi utilizate pentru apărarea intereselor procedurale în judecată.
Disponibilitatea este forţa motrice care asigură desfăşurarea procesului civil.
3. Principiul contradictorialităţii şi egalităţii în drepturi procedurale ale părţilor – art. 26 Cod de
Procedură Civilă. Contradictorialitatea presupune organizarea procesului pe principiul egalităţii de
arme şi echitate astfel încît fiecărui participant la proces să-i fie oferită şi asigurată posibilitatea de a
utiliza mijloace procedurale legale în interesul său. Contradictorialitatea trebuie asigurată de instanţa
de judecată în mod obiectiv şi imparţial, iar participanţii la proces, beneficiind de acelaşi volum de
drepturi şi obligaţii, să nu fie limitaţi în exercitarea acestora decît dacă afectează drepturile altor
persoane sau încalcă prevederile legii. Subiecţii raporturilor juridice materiale care nu sunt pe poziţii
de egalitate reciprocă în faţa instanţei de judecată sunt egali în drepturi procedurale.
4.Principiul îmbinării formei scrise cu forma verbală a procesului- art. 25 Cod de Procedură
Civilă, procesele civile desfăşurate public sau în şedinţe închise presupun audierea de către instanţa de
judecată a tuturor operaţiunilor procedurale indiferent de forma cerută de lege pentru îndeplinirea
acestora, însă legea procedurală cere existenţa formei scrise ca fiind obligatorie pentru actele de
procedură: cererea de chemare în judecată, cerere de apel, recurs, revizuire, emiterea hotărîrii,
ordonanţei, încheierii, titluri executorii, rapoarte de expertiză, procesul verbal al şedinţei de judecată.
O categorie de mijloace de probe utilizată în cadrul instanţei de judecată frecvent sunt înscrisurile.În
rest dacă legea nu prevede altfel, procedurile pot să nu ia formă scrisă, dar se vor consemna în procesul
verbal al şedinţei de judecată.
5.Principiul nemijlocirii- art. 25 Cod de Procedură Civilă
Nemijlocirea în procesul civil are 2 aspecte:
a) Se referă la completul de judecată, componenţa completului de judecători trebuie să fie acelaşi pe
parcursul examinării şi soluţionării pricinii civile în fond, excepţiile sunt prevăzute de art. 43 (5) şi art.
54 (4)Cod de Procedură Civilă;
b) La cercetarea şi aprecierea probelor instanţa de judecată trebuie să examineze şi să soluţioneze în fond
administrînd probe acceptate fără intermediar decît dacă interpretului, expertului, specialistului nu-i
sunt oferite asemenea împuterniciri, excepţii sunt delegaţiile judecătorilor-art. 125 Cod de Procedură
Civilă.
Instanţa trebuie să cerceteze direct şi  nemijlocit probele, să asculte explicaţiile părţilor şi
intervenienţilor, depoziţiile martorilor, concluziile expertului, consultaţiile şi explicaţiile specialistului,
să ia cunoştinţă de înscrisuri, să cerceteze probele materiale, să audieze înregistrările audio şi să

7
 vizioneze înregistrările video, să emită hotărîrea numai în temeiul circumstanţelor constatate şi  al
probelor  cercetate şi verificate în şedinţă de judecată. Dezbaterile judiciare se desfăşoară oral şi în faţa
aceluiaşi complet de judecată. În cazul  înlocuirii unui judecător în timpul judecării pricinii, dezbaterile
se reiau de la început.

Principiile internaţionale ale dreptului procesual civil

Principiile internaţionale se datorează elementelor de extranietate şi sunt implicate în examinarea şi
soluţionarea pricinilor civile de către instanţele de judecată din RM.
1. Prioritatea contractelor şi convenţiilor internaţionale –art. 26, 27 Convenţia cu privire la dreptul
tratatelor din 23.05.1969, art. 4 Constituţia RM, art. 72 (2) Cod de Procedură Civilă - orice tratat în
vigoare trebuie să fie executat de părţi cu bună-credinţă. Nu pot fi invocate normele dreptului
naţional/internaţional pentru a justifica neexecutarea unui tratat (art. 454 Cod de Procedură Civilă).

2. Acordarea regimului naţional unui străin- art. 454 Cod de Procedură Civilă
Principiul semnifică egalitatea în drepturi şi obligaţii procedurale a cetăţenilor străini şi apatrizi în faţa
instanţei de judecatănaţionale. Taxe/cauţiuni suplimentare nu pot fi percepute de la străini în alt
cuantum decît cele percepute de la cetăţenii RM. Excepţie constituie retorsiunea, tratament special în
cazul altui tratament juridic al cetăţenilor RM în statul respectiv.

3. Legea forului în materia de procedură civilă– art. 454, 456, 458 Cod de Procedură Civilă, în cadrul
examinării şi soluţionării pricinilor civile de instanţa de judecată a RM se aplică legea procedurală a
ţării noastre dacă nu s-a prevăzut expres/ dacă procesul n-are elemente de extranietate (art. 458 Cod de
Procedură Civilă, art. 13 Cod de Procedură Civilă). Excepţie – capacitatea procedurală de
folosinţă/exerciţiu (art. 453 (1)Cod de Procedură Civilă), obiectul, calitatea procedurală a părţii şi
mijloacele de probă (art. 458 Cod de Procedură Civilă).

4. Imunitatea de juridiscţie a statelor străine şi organizaţii internaţionale- art. 457Cod de Procedură

Civilă, în RM poate fi intentată o acţiune civilă împotriva unui alt stat, organizaţie internaţională, adică
aceştia nu pot avea calitate de pîrît/intervenient, de asemenea punerea sub sechestru a bunurilor altui
stat/organizaţie internaţională se poate face doar cu acordul statului/ organizaţie internaţională dacă
legea naţională/ tratatul nu prevede altfel. Pentru reprezentanţii diplomatici şi consulari ai altor state
RM beneficiază de imunitate juridică în limitele stabilite de normele internaţionale (Art. 31 Convenţia
statutului reprezentanţilor diplomatici, art. 43, 44 Convenţia statutului reprezentanţilor consulari).

5. Respectarea jurisdicţiei instanţelor judecătoreşti străine- art. 459-452Cod de Procedură Civilă,

Dacă există o hotărîre emisă de o instanţă a unui alt stat instanţele judecătoreşti în RM, conform art.
452 Cod de procedura civilă va refuza primirea care va înceta procesu cu condiţia că pricina între
aceleaşi părţi şi în baza aceloraşi temeiuri. Dacă într-o instanţă din alt stat a fost pornit un proces civil
între aceleaşi persoane cu acelaşi obiect şi aceliaşi temeiuri se adresează în instanţa de judecată din
RM aceasta din urmă trebuie să restituie cererea (s-o scoată de pe rol).

6. Recunoaşterea şi executarea hotărîrilor judecătoreşti străine –art.467-475 Cod de procedură civilă,

Convenţia privind recunoaşterea sentinţelor, hotărîrilor judecătoreşti străine, New York 1998,
hotărîrile judecătoreşti străine similar celor naţionale pot fi lipsite de executare dor din motive
obiective.

Tema: Raporturile juridice de procedură civilă

1. Noţiunea şi particularităţile raportului juridic de procedură civilă;

2. Subiecţii raportului juridic de procedură civilă;

8
 1. Noţiunea şi particularităţile raportului juridic de procedură civilă

Raporturile juridice de procedură civilă se manifestă potrivit următoarelor particularităţi:

1. Raporturile juridice de procedură civilă îşi propun să ia întotdeauna formă juridică, adică să nu se
producă decît în limitele legale deşi conduita subiecţilor de procedură civilă ar trebui să se racordeze
mereu exclusiv prevederilor legale, iar cînd acestea lipsesc se recurge la principii de drept procesual
civil asigurînd consecutivitatea spiritului legii. Astfel instanţa de judecată este subiect obligatoriu al
tuturor raporturilor juridice de procedură civilă, rezultă că orice raport juridic de procedură civilă este
bilateral. Poziţia juridică a subiecţilor raporturilor bilaterale este deasemenea specifică. Exponentul
puterii judecătoreşti nu este egal cu nici unul din ceilalţi subiecţi implicaţi în examinarea şi
soluţionarea pricinilor civile. Caracterul autoritar al raporturilor de procedură civilă sunt o consecinţă a
rolului diriguitor al instanţei de judecată încadrul procesului civil. Unitatea şi interdependenţa
raporturilor de procedură civilă în cadrul examinării unei cauze concrete. O cauză concretă civilă pusă
pe rol constă dintr-o multitudine de raporturi procesuale bilaterale care n-au caracter independent însă
sunt în interdependenţă reciprocă şi în raporturi de cauzalitate. Din acest considerent raporturile de
procedură civilă au un caracter dinamic, adică determină succedarea în timp a mai multor acţiuni din
partea diferitor subiecţi pentru a respecta rigoriile elementare cu privire la fazele procesuale. Obiectul
raporturilor de procedură civilă au caracter dublu:
1. Obiect special- conduita subiecţilor raporturilor bilaterale neindependente la o anumită fază
procedurală, această conduită se rezumă la acţiuni procedurale pe care le poate exercita atît subiectul
implicat în examinarea cît şi instanţa de judecată ca reacţie cerută de lege.
2. Obiect general- al tuturor raporturilor procedurale civile care se produc întrun caz concret dedus îl
constitue conflictul de drept/ raportul material litigios. Specificul conţinutului raportului de procedură
civilă în viziunea mai multor doctrinari îl constituie unitatea dintre drepturile şi obligaţiile
subiecţilorraporturilor de procedură civilăşi conduita acestora. În acest fel conţinutul raporturilor de
procedură civilă determină obiectul acestora, premisele de apariţie, modificara şi stingerea raporturilor
de procedură civilă sunt: norma juridică, capacitatea juridică procesuală, acţiunea procesuală.
Necesitatea întrunirii în cumul a acestora premise determină valabilitatea raporturilor juridice civile. În
lipsa suportului normativ procesual conduita părţilor raporturilor de procedură civilă este ilegală şi nu
produce efecte juridice.
Capacitatea juridică procesual civilă se divizează în 2 feluri:
a)De folosinţă a drepturilor şi obligaţiilor procesual civile- art.57 Cod de procedură civilă;
b)De exerciţiu a drepturilor şi obligaţiilor procesual civile- art.58 Cod de procedură civilă;
Graţie capacităţii de folosinţă a drepturilor şi obligaţiilor procesual civile oricine e titular a unui drept
prezumat încălcat, poate avea calitatea de parte în proces însă din cauza reglementării capacităţii de
exercitării procedurale civile nu toţi subiecţii de drepturi şi obligaţii vor putea efectiv să valorifice în
instanţa de judecată în mod efectiv-instituţia reprezentării legale obligatorii. Actele de procedură
înfăptuite de persoanele ce nu au capacitate procedurală sunt anulabile. Art. 58 alin. (2) Cod procedură
civilă reprezentantul legal al acestei persoane poate confirma integral/parţial actele de procedură
exercitate în lipsa capacităţii de exerciţiu.
Raporturile de procedură civilă sunt generate de acţiunile participanţilor la proces şi întodeauna sunt
urmate de acţiuni ale instanţei de judecată, procesul civil începe ca efect al unei acţiuni / conduita
subiecţilor se poate manifesta şi prin inacţiuni ori poate fi marcată de evenimente, însă instanţa de
judecată va reacţiona printr-o acţiune legală. Raporturile de procedură civilă în consecinţă au caracter
protecţionist întrucît indiferent de obiect, conţinut, subiecţi, acestea se pot produce cu scopul de apăra
drepturi şi obligaţii civile în sens vast.
Subiecţii raportului juridic procesual civil
În examinarea unei cauze concrete sunt implicaţi diverşi subieţi din punct de vedere al statutului lor
procesual:

9
1) Participanţi la proces-art 55 Cod procedură civilă
2) Subiecţi care contribuie la înfăptuirea justiţiei
Participanţii la proces sunt persoanele care au un interes în examinarea şi soluţionarea pricinii civile,
persoanele ce contribuie la înfăptuirea sunt sau trebuie să fie lipsite de interese referitor la litigiu.
Participanţii la proces sunt:
1) Participanţi care au interes material-juridicşi procesual juridic.
2) Persoane ce valorifică doar un interes procesual juridic.
Participanţii care valorifică interese procesual-juridice şi material-juridice sunt părţile
(reclamant/pîrît/intervenient principal).
Interesele material-juridice ale acestor subiecţi se rezumă la calitatea de titular al drepturilor şi
obligaţiilor în litigiu, la necesitatea suportării cheltuielilor de judecată, a sarcinii probaţiunii, a
efectelor juridice ale hotărîrilor judecătoreşti de admitere/respingere integrală sau parţială a pretenţilor.
Interesul procesual juridic semnifică posibilitatea exercitării drepturilor şi obligaţiilor sub forma
mijloacelor procedurale oferite de lege începînd cu depunerea cererii de chemare în judecată sau
înaintarea titlului executoriu spre executare.
Participanţii la proces care au exclusiv interes procedural valorifică numai mijloacele procedurale fără
a avea vreo legătură sau interes propriu cu obiectul litigiului. Primul subiect care nu are interes juridic
procesual şi material este intervenientul accesoriu care doar în ordine excepţională promovînd interese
procesuale va putea fi afectat de hotărîrea judecătorească pronunţată, întrucît de regulă intervenienţii
accesorii sunt posibili viitorii pîrîţi în acţiuni de regres. În cadrul unui proces civil intervenientul
accesoriu participă direct alături de reclamant sau pîrît pentru a-l ajuta să cîştige procesul- interesul
procesual juridic al intervenientului.
Alt subiect cu interes exclusiv procesual este procurorul (art. 71 Cod de procedură civilă) care are
dreptul să înainteze acţiuni în judecată numai în cazul prevăzut de lege în interesul unor categorii de
reclamanţi sau în interesul statului. Astfel procurorul devine reclamant procesual. Înafară de procuror
cu interes procesual exclusiv pot participa autorităţile publice, organizaţiile şi persoanele fizice (art.73
Cod procedură civilă). Persoanele interesate în cadrul procedurii speciale nefiind părţi în cadrul
procesului exercită drepturi procedurale dacă sunt implicate în examinarea anumitor cauze civile.
Persoanele care contribuie la înfăptuirea justiţiei nu pot denota nici un interes juridic în soluţionarea
cauzei:
Grefierul şi Executorii pot fi supuşi recuzării potrivit art.51 Cod de procedură civilă.
Interpretul, Expertul şi Specialistul sunt persoanele care contribuie la înfăptuirea justiţiei prin
cunoştinţe specifice pe care instanţele judecătoreşti nu le posedă.
Experţii şi specialiştii pot fi recuzaţi tot în temeiul art. 51 Cod de procedură civilă.
Martorul- sursă de probaţie, este implicat în cadrul procesului civil doar dacă corespunde anumitor
criterii procesual civile (art.132 Cod de procedură civilă) nu este exclus din categoria respectivă şi art.
133 Cod de procedură civilă, subiecţii cărora nu pot refuza de a depune mărturii în calitatea respectivă.
Reprezentantul- contribuie la înfăptuirea justiţiei, participarea acestuia potrivit art. 76 Cod procedură
civilă nuse rezumă doar la calitatea de reprezentant. Respectivii subiecţi indiferent de interesul juridic
promovat interacţionează cu instanţa de judecată care la rîndul său ca subiect obligatoriu dispune de un
statut juridic indentificat prin exigenţe de ordin cantitativ (Completul de judecată, statutul instanţelor
judecătoreşti formate de un număr de judecători) şi calitativ.
Art. 46, 48 Cod procedură civilă numărul de judecători implicaţi în soluţionarea unei cauze civile
depinde de: complexitatea acesteia dacă se examinează în fond, faza procedurală la care s-a ajuns după
examinarea în fond. Exigenţele de calitate referitor la statutul instanţelor se referă la constituirea legală
a acestora. Inadminisibilitatea examinării repetate a aceleiaşicauze de acelaşi judecător cu excepţiile
stabilite de art.49 alin. 4,5 Cod procedură civilă. Judecătorul se poate abţine sau poate fi recuzat dacă
există temeiurile prevăzute de art. 50 Cod de procedură civilă de asemenea din completul de judecată
nu pot face parte persoane aflate în raporturi de rudenie sau de căsătorie. Procedura soluţionării cererii

10
 de recuzare potrivit art. 52-54 se rezumă la momentul cînd poate fi făcută recuzarea, competenţa
judecătorilor, procedura examinării acesteia, actul dispoziţional emis, impactul lui asupra procesului.
Interes material juridic Interes procesual Persoane care contribuie
la înfăptuirea justiţiei
59 CPC 71 CPC 75 CPC
65 CPC 67 CPC 47 CPC
280 CPC 73 CPC 149 CPC
344 CPC 74 CPC 230 CPC
280 CPC 199 CPC
132 CPC

Tema: Competenţa generală a instanţelor de judecată

1. Noţiunea şi clasificarea competenţei generalea instanţelor de judecată;
2. Delimitarea competenţei a instanţelor de judecată şi a Curţii Constituţionale;
3. Delimitarea competenţei a instanţelor de judecată şi a arbitrajelor;
4. Efectele juridice a încălcării normelor de competenţă generală

Competenţa generală a instanţelor de judecată- delimitarea împuternicirilor în soluţionarea

pricinilor civile între instanţele de judecată şi alte autorităţi jurisdicţionale investite de lege. Spre
deosebire de competenţa generală, competenţa juridică delimitează împuternicirile generale în funcţie
de diferite criterii:
Competenţa generală este exclusivă şi multiplă în funcţie de implicarea unei cauze a unei singure
autorităţi sau a mai multor autorităţi jurisdicţionale prevăzute de lege.
Competenţa generală exclusivă-abilitatea unui singur organ de a examina, soluţiona o cauză civilă.
De regulă aceste prevederi exprese se referă la instanţa de judecată.
Competenţa generală multiplă- alternativă (la alegerea reclamatului)
Condiţională (imperativă)
Contractuală
După revendicări conexe
Competenţa generală alternativă-titularul dreptului prezumat încălcat poate alege între opţiunile
legale cărei autorităţi să se adreseze, una din aceste opţiuni întotdeauna e instanţa de judecată însă
viitorul reclamant nu este obligat să se adreseze altor autorităţi decît instanţa în prealabil în
eventualitatea adresării directe în judecată dreptul de a valorifica celelalte opţiuni se stinge în toate
aceste cazuri voinţa pîrîtului nu contează, art. 52 alin. (13) Legea nr. 1134 societăţilor pe acţiuni din
02.04.1997. în cadrul competenţei generale/imperative legea prevede obligaţia titularului de drept
încălcat/contestat de a se adresa în prealabil anumitor autorităţi.
Competenţa generală condiţională- trebuie sesizată în prealabil autoritatea indicată de lege (normă
imperativă – adresarea e opozabilă părţii în litigiu sub formă de pretenţii – art. 1020 Cod Civil RM).
Competenţa generalăcontractuală-art. 30 Cod de Procedură Civilă şi Legea cu privire la arbitraj din
22.02.2008 prevede că anumite litigii civile pot fi atribuite arbitrajului dacă părţile consimt expres în
scris.
Competenţa după legătura dintre pricinile (art. 31Cod de Procedură Civilă) se impune cînd în faţa unei
autorităţi jurisdicţionale sunt aduse spre judecare pricini interdependente dar de competenţa generală
diferită. Dacă avem revendicări conexe în privinţa cărora legea stabileşte competenţe diferite atunci
sunt valabile următoarele reguli: dacă revendicările pot fi separate fără a li se afecta soarta atunci
fiecare va fi soluţionată separat, dacă revendicările conexe nu pot fi separate atunci cele secundare vor
urma regula competenţei generale de revendicări principale. (art. 28,29Cod de Procedură Civilă ).
Delimitarea atribuţiilor Curţii Constituţionale de atribuţiile instanţelor de judecată se referă la 3
aspecte:

11
a) Contestarea actelor cu caracter normativ şi individual
b) Confirmări şi contestaţii electorale
c) Activitatea partidelor politice
Instanţelor de judecată le este oferit dreptul de a verifica legalitatea actelor administrative cu caracter
normativ/individual. Curtea Constituţională verifică constituţionalitatea legilor, regulamentelor,
decretelor preşedintelui, hotărîrilor de Guvern, tratate internaţionale la care RM este parte. În materie
electorală Curtea Constituţională confirmă rezultatele referendumului republican, rezultatele alegerilor
preşedintelui şi parlamentului confirmă mandatele respectivelor persoane. Conform art. 195, 197 Cod
Electoral judecătorul confirmă rezultatele alegerilor electorale confirmă rezultatele referendumului
local, validează mandatele consilierilor, primarilor locali. Curtea Constituţională spre deosebire de
instanţa de judecată constată circumstanţele care justifică dizolvarea Parlamentului, demiterea
preşedintelui, interimatul preşedintelui, imposibilitatea exercitării funcţiilor preşedintelui mai mult de
60 de zile. Potrivit Legii cu privire la partidele politice nr. 224, Curtea Constituţională decide
constituţionalitatea unui partid politic înregistrat, însă legalitatea activităţii unui partid e de competenţa
instanţelor de judecată.

4.Efectele juridice a încălcării normelor de competenţă generală

Potrivit Legii cu privire la arbitraj (art. 3) condiţia obligatorie de viabilitate a competenţei arbitrajului
este convenţia de arbitraj,care sub sancţiunea nulităţii, trebuie încheiate în scris.
Obiectul îl poate forma orice drept patrimonial, cu referire la drepturile nepatrimoniale o convenţie
arbitrală poate avea efecte juridice în măsura în care părţile sunt îndreptăţite să încheie o tranzacţie cu
privire la obiectul arbitrajului. În artbitraj pretenţiile ce ţin de dreptul familial generate de contractul de
locaţiune a încăperilor de locuit nu poate face obiectulconvenţiei arbitrale. De asemenea în arbitraj nu
pot fi soluţionate cererile care fac obiectul procedurii speciale, aprocedurii în ordonanţă, a procedurilor
de insolvabilitate şi de control precum şi de contencios administrativ.
Competenţa generală constituie în primul rînd o premisă a exercitării dreptului la acţiune, încălcarea
normelor de competenţă generală produce diferite efecte juridice în funcţie de felul acestei competenţe
şi conduita părţilor. Astfel potrivit art. 169 lit. a), art. 265 lit. a) Cod de Procedură Civilă nu se
examinează în instanţa de judecată cererile care nu sunt proprii procedurii civile, instanţa fiind obligată
să refuze primirea cererii/ să înceteze procesul. În eventualitatea depăşirii competenţei de către alte
organe jurisdicţionale care eventual se vor pronunţa pe marginea unei acţiuni civile va determina
instanţa de judecată să le anuleze/ să le desfiinţeze la cerere dacă e cazul actelor administrative ilegale
şi a hotărîrilor arbitrare.
Valorificarea competenţei generale alternative în limitele legii oferă reclamantului posibilitatea
adresării directe în judecată. În acest caz instanţa va trebui să primească cererea spre examinare.
Celelalte opţiuni legale neputînd fi valorificate deja. În cazul încălcării normelor de competenţă
condiţională instanţa de judecată în temeiul art. 170 alin. (1) lit. a), art. 267alin. (1) lit. a) Cod de
Procedură Civilă va scoate cererea de pe rol obligînd reclamantul să respecte ordinea prejudiciară
stabilită de lege/contract. În pofida clauzei arbitrale acceptată de părţi accesul la justiţie nu se stinge
astfel, reclamantul se poate adresa instanţei judecătoreşti cu un litigiu dedus competenţei instanţei de
arbitraj. Instanţa de judecată nu va putea refuza primirea cererii însă potrivit art. 267 lit. c) Cod de
Procedură Civilă dacă pîrîtul va ridica obiecţii în termenul prevăzut de lege împotriva examinării
cauzei în judecată instanţa va trebui să scoată cererea de pe rol. Art. 9 Legea cu privire la arbitraj
scoaterea de pe rol a cererii trebuie precedată de un control judecătoresc a legalităţii şi valabilităţii
clauzei arbitrale.

Tema: Competenţa jurisdicţională

1. Noţiunea, competenţei jurisdicţionale şi categoriile acesteia;

12
2. Competenţa jurisdicţională după materie, după obiect al instanţelor judecătoreşti de drept
comun şi de contencios administrativ
3. Competenţa jurisdicţională teritorială.
4. Strămutarea pricinii.
5. Conflicte de competenţă.

1. Noţiunea, competenţei jurisdicţionale şi categoriile acesteia

Competenţa jurisdicţională delimitează împuternicirile instanţei judecătoreşti de a examina şi soluţiona
cauze civile din punct de vedere funcţional după categoria pricinilor civile şi după extinderea
jurisdicţională teritorială.
Competenţa jurisdicţională după materie, obiect- delimitează pe verticală împuternicirile instanţei
judecătoreşti de cele ale Curţilor de apel pentru examinarea în fond a diferitor categorii de cauze civile.
Competenţa jurisdicţională teritorială- stabileşte pe orizontală modul de delimitare a soluţionării
aceleiaşi categorii de pricini în fond de către diferite instanţe judecătoreşti de acelaşi nivel.
Potrivit art. 331 Judecătoriile examinează şi soluţionează în fond toate pricinile civile, dacă legea nu
prevede altfel.
3. Competenţa jurisdicţională teritorială
Competenţa jurisdicţională teritorială delimitează abilitatea instanţelor de acelaş grad de a examina
aceiaşi categorie de pricini. Legea procesuală stabileşte diferite criterii pentru identificarea diferitor
categorii de competenţă jurisdicţională teritorială.
Competenţa jurisdicţională teritorială generală-art. 38 Cod de Procedură Civilă, criteriul de
localizare a instanţei este domiciliul pîrîtului dacă e persoană fizică sau la sediul, locul de aflare a
organului de administraţie dacă este vorba de o persoană juridică.
Competenţa jurisdicţională teritorială alternativă- opţiunile prevăzute de art. 39 Cod de Procedură
Civilă, sunt lăsate la latitudinea reclamantului acesta fiind în drept să aleagă una dintre alternativele
legale.
Legea prevede alternative:
- Instanţa de la domiciliul reclamantului;
- Instanţa de la locul de aflare a bunurilor pîrîtului, persoana juridică;
- instanţa de la locul unde filiala sau reprezentanţa îşi are sediul.
- instanţa de la domiciliul asiguratului, de la locul aflării bunurilor sau de la locul accidentului.
- Instanţa de la locul cauzării daunei;
- instanţa locului încheierii/executării contractului sau alte criterii enunţate expres de lege.
Competenţa jurisdicţională teritorială alternativă poate coexista ca drept cu cea generală. Regula
generală este prima opţiune a reclamantului pe care o poate exercita în temeiul prevederilor art. 39 Cod
de Procedură Civilă.
Competenţa jurisdicţională teritorială excepţională- art. 40 Cod de Procedură Civilă, sînt
enumerate exhaustiv. Competenţa excepţională le exclude pe celeilalte 2 astfel încît legiuitorul
stabileşte alte criterii de identificare a instanţei competente să judece alte categorii de pricini.
Litigiile care se referă la dreptul asupra imobilelor se intentează la instanţa de la locul aflării acestor
bunuri.
Acţiunea de reparare a prejudiciului cauzat mediului ambiant se intentează în instanţa de lalocul aflării
utilajului cauzator de prejudicii pe teritoriul RM.
Acţiunea privind tezaurul statului se intentează la instanţa de la reşedinţa organului împuternicit să
gestioneze visteria statului.
Acţiunile creditorilor defunctului intentate înainte de acceptarea de către moştenitori a succesiunii sînt
de competenţa instanţei de la locul aflării averii succesorale sau a părţii ei preponderente.
Acţiunea împotriva cărăuşului se înaintează la instanţa de la sediul cărăuşului împotriva căruia a fost
formulată pretenţia.

13
 Cererile acţionarilor se depun la instanţa de la sediul societăţii comerciale.
Competenţa jurisdicţională teritorială după legătura dintre pricinii- acţiuni accesorii/incidentale
ţin de competenţa instanţei în drept să judece acţiunea principală.
Strămutarea pricinii
În cadrul procesului civil sunt aplicabile în comun 2 reguli cu referire la stabilitatea instanţei
judecătoreşti. Art. 32 Cod de Procedură Civilă care stipulează imutabilitatea competenţei
jurisdicţionale. Art. 43 (1) Cod de Procedură Civilă dispune stabilitatea şi continuitatea examinării
unei cauze civile, competenţa căruia a fost corect stabilită la intentare chiar dacă ulterior a devenit de
competenţa altei instanţe.Strămutarea pricinii e o situaţie procedurală cu titlu de excepţie care se
operează doar în cazurile prevăzute de lege conform procedurii expres formulate. Strămutarea o poate
dispune instanţa de judecată care are o cauză perol, în următoarele situații:
a) pîrîtul, al cărui domiciliu nu era cunoscut, cere strămutarea pricinii la instanţa de la domiciliul său
atestat prin dreptul de proprietate, calitatea de locatar sau viza de reşedinţă;
b) pe parcursul judecării, s-a constatat că pricina a fost reţinută spre judecare cu încălcarea normelor de
competenţă jurisdicţională;
c) ambele părţi solicită strămutarea pricinii la instanţa de la locul aflării majorităţii probelor;
d) din motivul recuzării (abţinerii de la judecată) unui sau  mai multor judecători ori din alte motive
întemeiate, substituirea judecătorilor săi devine imposibilă;
e) există motive pentru măsuri de securitate publică;
f) există bănuieli că nepărtinirea judecătorilor ar putea fi ştirbită de circumstanţele pricinii sau de
calitatea participanţilor la proces;
g) în circumstanţe excepţionale, instanţa competentă să judece pricina nu poate funcţiona timp
îndelungat.
Actele procedurale îndeplinite de instanţa care a intentat procesul anterior strămutării pricinii au efect
juridic în măsura în care noua instanţă consideră că nu este necesară modificarea lor.

Conflicte de competenţăNerespectarea normelor de competență.

Încălcarea normelor de competenţă jurisdicţională poate produce următoarelor consecinţe juridice:
Potrivit art. 170 lit. b) Cod de Procedură Civilă instanţa va restitui cererea de chemare în judecată dacă
pricina civilă nu e de competenţa instanţei respective. Eroarea depistată mai tîrziu de intentarea
procesului duce la strămutarea pricinii în temeiul art. 43 alin. (2) lit. b) Cod de Procedură Civilă.
Potrivit art. 388, 432 Cod de Procedură Civilă instanţele ierarhic superioare trebuie din oficiu să
verifice competenţa jurisdicţională şi în cazul încălcării acesteia să caseze hotărîrea şi s-o trimită la
rejudecare în instanţa competentă.

Conflicte de competenţă
Instanţa judecătorească în faţa căreia s-a ivit conflictul de competenţă jurisdicţională suspendă din
oficiu procesul şi înaintează dosarul către instanţa în drept să soluţioneze conflictul de competenţă.
Cînd două sau mai multe judecătorii din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel se declară competente să
judece aceeaşi pricină sau cînd, prin încheieri irevocabile, ele îşi declară incompetenţa de a judeca
aceeaşi pricină, conflictul de competenţă se judecă de către curtea de apel comună.
Conflictul de competenţă dintre două sau mai multe judecătorii care nu ţin de aceeaşi curte de apel ori
dintre o judecătorie şi o curte de apel, ori între curţile de apel se judecă de Colegiul civil, comercial şi
de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie.
Instanţa competentă să judece conflictul de competenţă soluţionează, fără citarea participanţilor la
proces, conflictul dintre instanţe printr-o încheiere, care nu se supune nici unei căi de atac.

Tema: Părțile în procesul civil

1. Noțiunea de parte în procesul civil. Drepturile și obligațiile părților
2. Coparticiparea procesuală

14
3. Succesiunea în procesul civil

1. Noțiunea de parte în procesul civil. Drepturile și obligațiile părților

Părțile în cadrul procesului civil sunt prezumați a fi subiecții raportului material litigios, care participă
în proces în nume și în interes propriu și suportă consecințele juridice în special a hotărîrii
judecătorești, poartă povara probațiunii și a cheltuielilor judecătorești.
Părțile în procesul civil trebuie să respecte următoarele condiții:
Capacitatea de folosință a drepturilor a obligațiilor civile- potrivit art. 59 Cod de Procedură Civilă
parte în proces poate fi orice persoană fizică/juridică, statul RM, unitățile administrativ-teritoriale
reprezentate în mod corespunzător alin. (1), (3)art. 59 Cod de Procedură Civilă.
În cazurile prevăzute de lege parte în proces pot fi: asociațiile și societățile care n-au statut de persoană
juridică, dar dispun de organ de conducere propriu (art. 1339 Cod Civil RM). Societatea civilă grație
art. 1351 Cod Civil RM poate avea doar calitatea de reclamant întrucît pîrîți sunt doar asociații
acesteia. Părțile indiferent de denumire valorifică drepturi generale și speciale.
Drepturi generale (56 Cod de Procedură Civilă)- părțile sunt și participanți la proces.
Drepturi speciale- opozabile fiecărei părți, diferite în dependență de statutul procesual.
Potrivit art. 60 Cod de Procedură Civilă drepturile speciale ale reclamantului sunt:
a) Dreptul de a intenta acțiunea;
b) Dreptul de a renunța la acțiune integral/parțial;
c) Dreptul de a modifica obiectul/temeiul acțiunii;
d) Dreptul de a majora/micșora cuantumul pretențiilor;
e) Dreptul de a alege instanța competentă în condițiile art. 39Cod de Procedură Civilă.

Potrivit art. 60 Cod de Procedură Civilă drepturile speciale ale pîrîtului sunt:

a) să recunoască integral/parțialacțiunea;
b) Pîrîtul poate înainta acțiunea reconvențională (art. 172 Cod de Procedură Civilă);
c) Pîrîtul poate cere strămutarea pricinii în temeiul art. 43 lit. a) Cod de Procedură Civilă sau scoaterea
cererii de pe rol în temeiul art. 267 lit. e) Cod de Procedură Civilă.
Dreprurile speciale atît ale reclamantului cît și alepîrîtului sunt:
a) Dreptul de a încheia tranzacția de împăcare în orice fază a procesului (art. 60 Cod de Procedură
Civilă).
b) Potrivit prevederilor art. 30 Cod de Procedură Civilă părțile pot schimba competența instanței de
judecată adresîndu-se arbitrajului.
c) Potrivit prevederilor art. 43 alin. (2) lit. c) Cod de Procedură Civilă poate fi solicitată strămutarea de
la locul aflării majorității probelor.

Obligațiile părților în proces

Obligații generale - pentru ambele părți ale procesului (executarea cu bună-credință a drepturilor art.
61Cod de Procedură Civilă).
Obligații speciale -se regăsesc la fiecare fază procedurală sau fel de procedură în funcție de rigorile
procesual stabilite în consecința statutului procesual.

A doua condiție necesară rezultă din interesul legal al părților din proces.Doar subiecții raportului
material-litigios pot fi părți în procesul civil, deoarece doar aceștia au un interes material și procesual
în soluționarea litigiului.
A treia condiție rezidă din adresarea în instanța de judecată nemijlocit sau prin intermediul
reprezentantului cu ajutorul procurorului sau altei autorități (art. 73 Cod de Procedură Civilă).

15
 Se consideră participanţi la proces: părţile, intervenienţii, procurorul, persoanele care, în conformitate
cu art.7 alin.(2), art.73 şi 74 din CPC, sînt împuternicite să adreseze în instanţă cereri în apărarea
drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unor alte persoane sau care intervin în proces pentru a
depune concluzii în apărarea drepturilor unor alte persoane, precum şi persoanele interesate în pricinile
cu procedură specială.
2. Coparticiparea procesuală
Coparticiparea procesuală este reglementată de relațiile sociale în care, fie de partea
reclamantului/pîrîtului ori de partea ambilor subiecți participă mai multe persoane iar interesele
material-juridice și procesual-juridice nu se exclud reciproc. Indiferent de numărul coparticipanților în
procesul civil părțile rămîn a fi 2, întrucît interesele care se opun rămîn a fi ale reclamantului și ale
pîrîtului.
Coparticiparea procesuală potrivit art. 62, 63 Cod de Procedură Civilă poate fi obligatorie sau
facultativă. În cadrul coparticipării obligatorii obiectul litigiului sunt aceleași drepturi și obligații ce
aparțin mai multor persoane de aceiași natură juridică care rezultă din mai multe temeiuri, în
consecință separarea capetelor de cerere în dosare diferite ar afecta grav drepturile părților implicate și
ar determina hotărîri contradictorii.
Coparticiparea procesuală facultativă presupune conexiunea dintre raporturile contencioase, prin
temeiurile apariției, probe, procedură, aceiași competență a examinării litigiului. Examinarea separată
a litigiilor în aceste cazuri nu afectează drepturile justițiabililor. Coparticipanții facultativi participă în
proces independent unul față de celălalt avînd posibilitatea să transmită în proces unei/altei părți
reprezentanți.
Coparticipanții obligatorii trebuie înștiințați întrucît instanța judecătorească are obligația să soluționeze
problema intervenirii în procesc a coreclamanților sau a copîrîților (art. 185 alin. (1)Cod de Procedură
Civilă). Mai mult decît atît, pronunțarea hotărîrilor referitor la persoanele neatrase în proces constituie
temei de casare a hotărîrii ca fiind ilegală.

3. Succesiunea în procesul civil

Succesiunea procesuală este situația în care întregul volum de drepturi și obligații procesuale se
transmit din cauza succesiunii de drepturi materiale. Dacă coparticiparea procesuală poate avea loc
doar în instanța de judecată de fond atunci succesiunea procesuală se poate produce în orice fază a
procesului. Potrivit art. 70 Cod de Procedură Civilă actele săvîrșite sunt obligatorii pentru acesta de
parcă le-ar fi înfăptuit el însuși.
Temeiurile succesiuniiprocesuale:
- Succesiunea universală în drepturi și obligații procedurale.
- Reorganizarea persoanei juridice, decesul persoanei fizice constituie temei pentru -succesiunea
universală, iar procesul civil se suspendă în temeiul art. 260 Cod de Procedură Civilă.
- Cesiunea de creanță preluarea de datorie, alte cazuri prevăzute de lege poate determina ca impact doar
amînarea procesului.
Încheierea instanţei despre refuzul în admiterea succesorului poate fi atacată cu recurs. Succesiunea
drepturilor procesuale se admite numai în cayul posibilității succesiunii drepturilor materiale. În caz
contrar, procesul suspendat va fi încetat.

Tema: Intervenția procesuală

1. Participarea intervenienților principali în procesul civil;
2. Participarea intervenienților accesorii

1. Participarea intervenienților principali în procesul civil

Intervenția procesuală-accederea într-un proces deja pornit a unor subiecți care formulează pretenții
proprii față de obiectul litigiului, însă justifică interese cel puțin procesuale proprii.

16
 Intervenientul principal – a treia parte în proces care formulează o cerere de chemare în judecată:
- Solicitarea de a interveni în proces;
- Propriile pretenții față de obiect în litigiu adresate împotriva reclamantului sau pîrîtului.
Intervenientul principal beneficiază de același statut procesual ca și reclamantul (art. 65 Cod de
Procedură Civilă), dacă este admis în proces. Pentru a fi admis, în primul rînd persoana care pretinde
să fie intervenient principal trebuie să solicite acest lucru pînă la finalizarea dezbaterii pricinii în fond.
Instanța de judecată în funcție de momentul adresării și justificarea propriilor pretenții față de
pretențiile în litigiu va dispune admiterea/neadmiterea intervenientului principal. În ambele cazuri dacă
se admite cererea, judecătorul emite o încheiere care nu va fi susceptibilă de recurs, în cazul
neadmiterii încheierea, va putea fi atacată cu recurs în termen de 15 zile la instanţa ierarhic superioară.
Asupra pretențiilor intervenientului principal și ale reclamantului precum și asupra obiecțiilor pîrîtului
instanța se va pronunța la finele procesului printr-o hotărîre judecătorească unică. Neadmiterea în
cadrul unui proces cu pretenții proprii nu-l lipsește pe acesta de dreptul sesizării în ordine separată a
instanței de judecată fie a ambilor, fie a unei părți procesuale anterior. Cererea de intervenţie principală
se întocmeşte conform cerinţelor prevăzute pentru cererea de chemare în judecată.

2. Participarea intervenienților accesorii

Persoana interesată într-un proces pornit între alte persoane poate interveni în el alături de reclamant
sau de pîrît pînă la închiderea dezbaterilor judiciare în prima instanţă dacă hotărîrea pronunţată ar
putea să influenţeze drepturile sau obligaţiile lui faţă de una din părţi.
Intervenientul accesoriu poate să intervină în cadrul procesului-civil fie din inițiativă proprie, fie la
solicitarea părții interesate, fie din inițiativa instanței de judecată.
Acordul părţilor la intervenția accesorie nu este expres specificat. Încheierea judecătorească privind
respingerea cererii de introducere în proces a intervenientului accesoriu poate fi atacată odată cu
atacarea fondului cauzei de acesta sau de către participanţii la proces.
Intervenientul accesoriu este interesat să ajute procedural partea în proces alături de care participă
întrucît în caz contrar partea respectivă pierzînd procesul va intenta o acțiune în regres împotriva
intervenientului accesoriu care va deveni pîrît. Intervenientul accesoriu (art. 68Cod de Procedură
Civilă) beneficiază de aceleași drepturi procedurale ca și partea alături de care participă în proces, însă
legea stabilește unele interdicții pentru a-l lipsi pe intervenientul accesoriu de posibilitatea dispunerii
de soarta procesului.
Neintervenirea în proces fără motive întemeiate a intervenientului accesoriu, înştiinţat în modul
stabilit, îl decade din dreptul de a dovedi că litigiul a fost soluţionat greşit din cauza incorectitudinii în
proces a părţii la care urma să se alăture în măsura în care nu dovedeşte că explicaţiile, acţiunile şi
mijloacele de apărare ale părţii au fost greşite din intenţie sau din culpă gravă.
Partea care n-a antrenat în proces alături de sine un intervenient accesoriu nu va putea utiliza în cadrul
acțiunii de regres puterea lucrului judecat a hotărîrii pronunțate. Astfel se complică sarcina probației
părții care va intenta acțiunea în regres și nu va putea invoca art. 123 Cod de Procedură Civilă.

Tema: Participarea în cadrul procesului civil a subiecților procesuali în interesul altor persoane
1. Participarea procurorului în procesul civil
2. Participarea autorităților publice, a organizațiilor, a persoanelor fizice în apărarea altor
persoane
3. Statutul procesual al participanților respectivi la proces

Participarea procurorului în procesul civil

Acţiunea în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime poate fi intentată de către procuror
numai la cererea scrisă a persoanei interesate dacă aceasta nu se poate adresa în judecată personal din
cauză de sănătate, vîrstă înaintată, incapabilitate sau din alte motive întemeiate. Acţiunea în apărarea

17
 intereselor persoanei incapabile poate fi înaintată de procuror indiferent de existenţa cererii persoanei
interesate sau a reprezentantului ei legal. În cazurile prevăzute de lege, procurorul este în drept să se
adreseze în judecată în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unui număr nelimitat
de persoane. Procurorul participă la judecarea pricinilor civile în primă instanţă în calitate de
participant la proces dacă el însuşi l-a pornit în condiţiile legii.
Procurorul în cadrul procesului civil poate participa din oficiu în 2 situații:
a) Să înainteze acțiuni în temeiurile prevăzute de art. 71 Cod de Procedură Civilă;
b) Procurorul general (art. 447 Cod de Procedură Civilă) poate formula cerere de revizuire conform art.
449 lit. g) Cod de Procedură Civilă.
Procurorul este în drept să adreseze în judecată o acţiune sau o cerere în apărarea drepturilor şi
intereselor statului şi ale societăţii ce ţin de:
a) formarea şi executarea bugetului;
b) protecţia proprietăţii aflate în posesiunea exclusivă a statului;
c) recuperarea prejudiciului cauzat statului;
d) contestarea contractului care lezează statul în interesele lui;
f) declararea, în condiţiile legii, a actelor normative ale autorităţilor publice, ale altor organe şi
organizaţii, ale persoanelor oficiale sau funcţionarilor publici ca fiind nule;
g) perceperea în beneficiul statului a bunurilor dobîndite ilicit;
h) anularea înregistrării şi lichidarea persoanei juridice în cazul încălcării modului stabilit de
constituire, precum şi urmărirea veniturilor ei ilicite;
i) protecţia mediului înconjurător;
j) alte cazuri prevăzute de lege.
Procurorul care a înaintat o acţiune are drepturile şi obligaţiile procedurale de reclamant, cu excepţia
dreptului de a încheia tranzacţie şi a obligaţiei de a achita cheltuielile de judecată. Renunţarea
procurorului la pretenţiile înaintate în apărarea intereselor unei alte persoane nu o privează pe aceasta
sau pe reprezentantul ei legal de dreptul de a cere examinarea pricinii în fond. Dacă reclamantul
renunţă să intervină în procesul intentat de procuror, instanţa scoate cererea de pe rol. În cazul în care
reclamantul renunţă la acţiune, instanţa încetează procesul doar dacă renunţarea reclamantului nu
contravine legii şi nu încalcă drepturile şi interesele legitime ale altor persoane. Neprezentarea
procurorului, citat legal, în şedinţa de judecată nu împiedică examinarea pricinii dacă persoana în
interesele căreia s-a înaintat acţiunea susţine examinarea cauzei în lipsa procurorului.

-
1. Participarea autorităților publice, a organizațiilor, a persoanelor fizice în apărarea altor
persoane
Participarea părților este posibilă prin intentarea procesului civil în apărarea drepturilor și intereselor
altor persoane. Autoritățile prevăzute în art. 73 Cod de Procedură Civilă își exercită dreptul de
intentare a procesului doar în cazurile prevăzute de lege- art. 169 lit. c)Cod de Procedură Civilă care
prevede refuzul primirii cererii de chemare în judecată fără ca legea să permită autorităților publice
organizațiilor și persoanelor fizice intentarea proceselor civile.
Propunem următoarele exemple:
Autoritățile tutelare în cazurile reglementate de art. 42, 68, 74, 137, 137 Codul Familiei.
Avocatul parlamentar – art. 21 Legea cu privire la avocații parlamentari.
Instanța de psihiatrie – art. 312 Cod de Procedură Civilă.
Asociațiile obștești pentru protecția drepturilor consumatorilor (art. 25-26 Legea privind protecția
drepturilor consumatorilor) pot intenta procese civile la cerere sau în interesul unui număr nelimitat de
persoane. Persoanele fizice pot solicita în temeiul art. 302 Cod de Procedură Civilă limitarea/lipsirea
de capacitatea de exerciţiu.
Organele, organizaţiile, persoanele fizice care au intentat proces în apărarea intereselor unor alte
persoane au drepturi şi obligaţii procedurale de reclamant, cu excepţia dreptului de a încheia tranzacţie

18
 şi a obligaţiei de a achita cheltuielile de judecată. Dacă organele, organizaţiile, persoanele fizice care
au intentat proces îşi retrag acţiunea înaintată în interesul reclamantului, iar acesta nu doreşte să
intervină în proces, survin efectele procesuale prevăzute la art.72 alin. (2) CPC.

În cazurile stabilite de lege, autorităţile publice competente, din proprie iniţiativă, la cererea
participanţilor la proces sau din oficiul instanţei, pot interveni în proces pînă la pronunţarea hotărîrii în
primă instanţă, precum şi în instanţa de apel, pentru a depune concluzii, potrivit funcţiei, în vederea
apărării drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale altor persoane, a intereselor statului şi ale
societăţii.
Instanţa judecătorească poate, după caz, din oficiu să introducă în proces autoritatea publică
competentă pentru a depune concluzii asupra pricinii în curs de examinare.
Depunerea concluziilor deasemenea trebuie făcută în cazurile prevăzute de lege:
- Instanța din oficiu
- La cererea participanților în proces
- Din propria inițiativă a autorității publice.
Depunerea concluziilor e posibilă în instanța de fond/apel pînă la pronunțarea hotărîrii (art. 42,119
Codul Familiei, art. 291, 295 Cod de Procedură Civilă ).
Procurorul şi autorităţile publice valorifică întreaga gamă de drepturi și obligații procesuale specifice
reclamanților cu excepția încheierii tranzacției de împăcare, suportarea cheltuielilor de judecată.
Procurorul sau autoritățile publice sunt în drept din nume propriu să ducă procesul civil în interesul
altor persoane grație independenței procedurale de care dispun acești subiecți pot renunța la proces. În
consecință instanța de judecată va trebui să înștiințeze reclamanții propriu-ziși pentru ca aceștia să
poată decide personal participarea în continuare la proces. Dacă legea sau instanța nu oferă scutiri de
taxa de stat, procesul va putea continua doar după achitarea acesteia de către reclamant. Neprezentarea
reclamantului în procesul intentat de către procuror, autoritățile publice sau în cazul neachitării taxei
de stat determină instanța să scoată cererea de pe rol. Dacă reclamanții propriu-ziși renunță expres la
acțiunea atunci instanța va putea înceta procesul după verificarea liberului consimțămînt al persoanelor
respective.
Autoritățile publice (art. 74 Cod de Procedură Civilă) care pot depune concluzii beneficiază doar
drepturile generale ale participanților la proces (art. 56 Cod de Procedură Civilă).

Tema: Reprezentarea
1. Noțiunea, categoriile reprezentantului procesual-civil.
2. Temeiurile reprezentantului formulării împuterniciri.

1. Noțiunea, categoriile reprezentantului procesual-civil

Reprezentarea în cadrul procesului civil este situația procedurală potrivit căreia un subiect procedural
poate transmite în baza liberei voințe/legii altei persoane împuternicirile drepturilor și obligațiilor
procedurale. Participarea reprezentantului în proces civil nu lipsește persoana reprezentată de a
participa și ca însăși în condițiile legii şi viceversa, participarea personală a titularilor de drepturi nu îl
limitează de dreptul de a avea unul/mai mulți reprezentanți. Persoanele juridice în cadrul procesului
civil sunt reprezentate prin organele sale de administrație. Toate actele procesuale efectuate în instanță
de către reprezentanți sunt opozabile persoanei reprezentate de parcă le-ar fi făcut ea însăși (art. 75
Cod de Procedură Civilă).
În funcție de posibilitatea/necesitatea reprezentării în cadrul procesului civil reprezentanții sunt
convenționali/contractuali și obligatorii.
Reprezentarea contractuală este facultativă ca esență, întrucît:
- Depinde exclusiv de voința persoanei reprezentate
- Lipsa acestei reprezentări nu afectează procesul civil nici într-un fel.

19
 Temeiul reprezentării contractuale îl constituie fie contractul de mandat scris (avocaţii), fie contractul
individual de muncă în cazul persoanelor juridice. Calitatea de reprezentant contractual o poate avea
orice persoană fizică (avocat licenţiat sau persoană angajată la întreprinderea reprezentată) cu
capacitate deplină (art. 76 Cod de Procedură Civilă).
Reprezentarea obligatorie în cadrul procesului civil:
- reprezentarea legală- art.79 Cod de Procedură Civilă
- reprezentarea din oficiu- art.77 Cod de Procedură Civilă
Articolul 79 Cod de Procedură Civilă dispune că reprezentanții legali sunt: persoanele care potrivit
legii trebuie să exercite drepturi și obligații în numele și în interesul altora în funcție de diferite
circumstanțe reprezentanți legali pot fi: părinții, înfietorii pentru minori, tutorii pentru persoanele fără
capacitate de exercițiu, curatorii pentru persoanele limitate în capacitate de exercițiu, custodele pentru
moștenitori și pentru cei declarați decedați, administratorul fiduciar pentru persoanele declarate
dispărute fără veste. Potrivit legii reprezentantul legal poate fi chemat personal în instanța de judecată
pentru a efectua procedurile speciale, a da explicații referitor la actele săvîrșite în interesul
reprezentatului. Reprezentantul legal poate avea reprezentant contractual. Potrivit art. 77 Cod de
Procedură Civilă reprezentarea poate fi din oficiu doar în cazurile prevăzute de lege instanța fiind
obligată să numească un reprezentant avocat. Pentru reprezentarea din oficiu de obicei se invocă
lipsa/limitarea persoanei în capacitatea de exercițiu și lipsa reprezentantului legal, conflict de interese
între acesta și persoana reprezentată.
A se atrage atenţia asupra faptului că reprezentanţii contractuali a persoanelor fizice pot fi doar
avocaţii sua avocaţii stagiari.

2. Temeiurile reprezentantului formulării împuterniciri

Împuternicirile fiecărei categorii de reprezentanți sînt determinate de următoarele temeiuri: pentru
reprezentanții contractuali rezultă din înțelegerea pe care a perfectat-o sub forma unui mandat/ contract
individual de muncă reprezentatul cu reprezentantul său. Pentru angajaţii întreprinderilor,
împuternicirile se formulează în procuri eliberate în temeiul legii şi ordine de angajare ce confirmă
existenţa raportului de muncă. Împuternicirile date avocatului se atestă printr-un mandat, eliberat de
reprezentat şi certificat de avocat. La fel este şi în cazul avocatului stagiar. Împuternicirile
reprezentanţilor contractuali pot fi generale sau speciale.
Împuternicirile speciale sub sancţiunea nulităţii absolute trebuie să se regăsească în mandat sau
procură. Împuternicirea de reprezentare în judecată acordă reprezentantului dreptul de a exercita în
numele reprezentatului toate actele procedurale, cu excepţia dreptului de a semna cererea şi  de a o
depune  în judecată, de a strămuta pricina la o judecată arbitrală, de a renunţa total sau parţial la
pretenţiile din acţiune, de a majora sau reduce cuantumul acestor pretenţii, de a modifica temeiul sau
obiectul acţiunii, de a o recunoaşte, de a încheia tranzacţii, de a intenta acţiune reconvenţională, de a
transmite împuterniciri unei alte persoane, de a ataca hotărîrea judecătorească, de a-i schimba modul
de executare, de a amîna sau eşalona executarea ei, de a prezenta un titlu executoriu spre urmărire, de a
primi bunuri sau bani în temeiul hotărîrii judecătoreşti, drept care trebuie menţionat expres, sub
sancţiunea nulităţii, în procura eliberată reprezentantului persoanei juridice sau în mandatul eliberat
avocatului.
Pentru reprezentanții legali nu sunt necesare de exemplu procuri care atestă împuternicirile, însă
trebuie prezentate alte documente care justifică respectiva calitate. Părinții justifică calitatea prin acte
de stare civilă, tutorii, curatorii- hotărîrile de autoritățile tutelare emise în baza hotărîrii judecătorești,
custodele și afministratorul fiduciar prezintă actele notariale în baza hotărîrii judecătorești de declarare
a dispariției fără urmă/a decesului ori în baza certificatului de deces propriu-zis. Avocatul din oficiu își
justifică calitatea în procesul civil printr-un ordin scris numit mandat eliberat de Biroul de avocați.
Împuternicirile avocatului din oficiu sînt similare reprezentanților legali.

Tema: Probele și probațiunea judiciar-civilă

20
1. Noțiunea de probă judiciară și etapele probațiunii judiciare în cadrul procesului civil.
2. Clasificarea probelor judiciare.
3. Obiectul și sarcina probației faptele care nu se cer a fi dovedite și prezumțiile probante.
4. Reguli comune pentru aprecierea probelor.
5. Asigurarea probelor judiciare.
6. Diferitele mijloace de probă.

1. Noțiunea de probă judiciară și etapele probațiunii judiciare în cadrul procesului civil

Probele judiciare constituie informații relevante și necesare care pot fi preluate din anumite surse
prevăzute de lege examinarea și aprecierea cărora se face după anumite reguli procesuale. Potrivit art.
117 alin.(1) Cod de Procedură Civilă probele în pricinile civile sunt elemente de fapt dobîndite în
modul prevăzut de lege care justifică/infirmă anumite circumstanțe care întemeiază pretențiile și
obiecțiile părților şi sunt importante pentru justa soluţionare a cauzei. Actuala legislație utilizează doar
sursele de probaţie prevăzute de art. 117 alin.(2) Cod de Procedură Civilă şi anume explicaţiile părţilor
şi ale altor persoane interesate în soluţionarea pricinii, depoziţiile martorilor, înscrisuri, probe
materiale, înregistrări audio-video, concluziile experţilor.
Probațiunea judiciară constă din mai multe etape cu diferite implicări ale participanților la proces:
identificarea obiectului probației adică a circumstanțelor de fapt invocate de părți întru susținerea
obiecțiilor, pretențiilor. Această etapă este pusă pe seama părților interesate care trebuie să indice
motivația pretențiilor, adică circumstanțele de fapt. Instanța de judecată se poate implica chiar la faza
intentării procesului și ulterior pentru a concretiza care sunt circumstanțele importante pentru
soluționarea pricinii (art. 117, 118 alin.(3) Cod de Procedură Civilă).
La examinarea probelor în instanța de judecată sunt implicați toți participanții și probele pot fi
examinate în cazurile prevăzute de lege la locul aflării lor, fie de instanța care examinează cauza fie de
altă instanță din RM, alt stat grație unei delegații judecătorești.
Aprecierea probelor o pot face participanții la proces în cadrul susținerilor verbale şi instanţa de
judecată în partea motivantă a hotărîrii judecătorești.
Clasificarea probelor depinde în primul rînd de certitudinea informației pe care aceasta o prezintă
(probe directe și indirecte).
probe directe-permit formularea unei singure concluzii pe marginea circumstanței care constituie
obiect al probațiunii.
probe indirecte-care după conținut prezintă o informație incertă cu posibile duble interpretări
Importanța acestei clasificări se resimte la etapa aprecierii probelor acolo unde instanța trebuie să
motiveze fie prin probe directe o concluzie fie printr-o analiză minuțioasă a probelor indirecte.
După modul de formare a conținutului există probe primare și secundare.
probe primare - s-au format în mod firesc fără intermediar. Acestea sunt întotdeauna explicațiile
părților și ale intervenienților, probele materiale, depozițiile martorilor oculari, înscrisurile autentice,
înregistrări audio-video direct imprimate.
probe secundare – se formează ca efect al intervenției unor factori intermediari, de exemplu: copiile
de pe înscrisuri, copiile de pe înregistrări audio-video, martori neoculari, rapoarte de expertiză.
Obiectul probației constituie circumstanțele de fapt pe care părțile își bazează pretențiile/obiecțiile. În
cadrul obiectului probațiunii civile se includ și alte circumstanțe importante cu excepția celor invocate
de părți. Obiectul probației civile e format din: fapte, circumstanțe cu caracter material-juridic și fapte
probatorii.
circumstanțe cu caracter material-juridic- acțiuni/inacțiuni identificate în timp, spațiu din punct de
vedere a persoanei (încheierea actelor juridice, elemente volitive la momentul încheierii, neexecutarea,
executarea necorespunzătoare a obligațiilor, cauzarea prejudiciilor).
Faptele procesual-juridice- premisele și condițiile pe care trebuie să le respecte titularul de drepturi
încălcat/contestat la momentul sesizării instanței de judecată (art. 169, 265, 170-267 Cod de Procedură
Civilă).

21
 Faptul probator este necesar pentru soluționarea pricinii, care la rîndul ei dovedește un alt act principal
(alibi).
Sarcina probației semnifică necesitatea dovedirii faptelor material/procesuale juridice pe care trebuie s-
o onoreze participanții la proces în funcție de interesele lor juridice.
Fiecare parte trebuie să dovedească circumstanțele pe care le invocă drept argument a pretențiilor sau a
obiecțiilor sale, dacă legea nu dispune altfel. Sarcina probației se regăsește în legea materială unde este
localizat raportul material litigios.
Sarcina probației e afectată de 2 categorii de fapte:
1. care eliberează completamente de probație
2. inversează respectiva sarcină în defavoarea altei părți
Faptele care degrevează de probațiune:
- fapte notorii-cunoscute în mod firesc de toți subiecții la înfăptuirea justiției pe o cauză concretă.
Instanța trebuie să consemneze în procesul verbal al ședinței recunoașterea unui fapt ca fiind notoriu,
astfel încît să elibereze părțile de sarcina probației.
- Fapte prejudicial stabilite se preiau din hotărîrile judecătorești/sentințe penale irevocabile (art. 123 Cod
de Procedură Civilă).
- Faptele recunoscute de partea a adversă (art. 131 Cod de Procedură Civilă), se consemnează în
procesul verbal al ședinței și urmează să fie verificate din punct de vedere al veridicității în instanță.
Prezumții probante-reguli speciale de dovedire care nu eliberează de sarcina probației însă o schimbă.
Legea materială stabilește necesitatea dovedirii circumstanțelor ca probă contrară, afirmațiile părților
sînt prezumate a fi verdice pînă la proba contrară.
Prezumții probante – determină uneori instanța să le verifice din oficiu (prezumția paternității (art. 43
alin.3 Codul Familiei), prezumția pierderii încărcăturii (art. 1011 Codul Civil), prezumția egalității
cotelor părți ale coproprietarilor devălmași (art. 346 Codul Civil ), prezumția proprietății).
4. Reguli comune de apreciere a probelor.
Instanţa judecătorească apreciază probele după intima ei convingere, bazată pe cercetarea
multiaspectuală, completă, nepărtinitoare şi nemijlocită a tuturor probelor din dosar în ansamblul şi
interconexiunea lor, călăuzindu-se de lege.Nici un fel de probe nu au pentru instanţa judecătorească o
forţă probantă prestabilită fără aprecierea lor.Fiecare probă se apreciază de instanţă privitor la
pertinenţa, admisibilitatea, veridicitatea ei, iar toate probele în ansamblu, privitor la legătura lor
reciprocă şi suficienţa pentru soluţionarea pricinii.Ca rezultat al aprecierii probelor, instanţa
judecătorească este obligată să reflecte în hotărîre motivele concluziilor sale privind admiterea unor
probe şi respingerea altor probe, precum şi argumentarea preferinţei unor probe faţă de altele.Proba
este declarată ca fiind veridică dacă instanţa constată prin cercetare şi comparare cu alte probe că
datele pe care le conţine corespund realităţii.
5. Asigurarea probelor.
Participanţii la proces interesaţi să prevină dispariţia ori imposibilitatea administrării în viitor a unei
probe utile pentru dovedirea pretenţiilor pot cere instanţei judecătoreşti asigurarea probei. Asigurarea
se face prin audierea martorului, efectuarea expertizei, cercetarea la faţa locului şi prin alte modalităţi.
Asigurarea probelor înainte de intentarea procesului în instanţă judecătorească se efectuează de
executorii judecătoreşti, de notari, de persoanele oficiale ale misiunilor diplomatice ale Republicii
Moldova în privinţa cetăţenilor Republicii Moldova, în modul prevăzut de legislaţia în vigoare, sau de
judecători, în condiţiile prevăzute la art.127.
6. Diferitele mijloace de probaţiune.
În calitate de probe în pricini civile se admit elementele de fapt constatate din explicaţiile părţilor şi ale
altor persoane interesate în soluţionarea pricinii, din depoziţiile martorilor, din înscrisuri, probe
materiale, înregistrări audio-video, din concluziile experţilor.
Explicaţiile date de părţi şi intervenienţi. Explicaţiile date de părţi şi intervenienţi asupra
circumstanţelor care le sînt cunoscute şi care au importanţă în proces urmează a fi verificate şi evaluate
deopotrivă cu celelalte probe. Explicaţiile pot fi date oral sau în scris. Dacă partea audiată are mai

22
mulţi coparticipanţi procesuali, instanţa, în funcţie de circumstanţele pricinii, determină necesitatea
interogării tuturor coparticipanţilor sau numai a unora din ei. Instanţa poate considera suficiente pentru
proces circumstanţele determinate în baza explicaţiilor uneia dintre părţi dacă cealaltă deţine proba
solicitată de instanţă, dar nu o prezintă.Dacă partea obligată să dovedească afirmaţiile sale deţine, dar
nu prezintă în judecată, probele necesare, instanţa este în drept să-şi întemeieze concluziile pe
explicaţiile date de partea adversă.Dacă o parte recunoaşte în şedinţă de judecată sau în cadrul
îndeplinirii delegaţiei judiciare faptele pe care cealaltă parte îşi întemeiază pretenţiile sau obiecţiile,
aceasta din urmă este degrevată de obligaţia dovedirii lor. Recunoaşterea se consemnează în procesul-
verbal al şedinţei de judecată. Recunoaşterea expusă în scris se anexează la materialele
dosarului.Renunţarea la recunoaşterea efectuată în judecată influenţează recunoaşterea numai dacă
partea care a recunoscut faptele dovedeşte că mărturisirea lor nu corespunde adevărului, ci este
rezultatul unei erori. Numai în acest caz, recunoaşterea îşi pierde valabilitatea.În cazul cînd instanţa
judecătorească are îndoieli referitor la recunoaşterea efectuată, constatînd că s-a procedat astfel pentru
tăinuirea circumstanţelor reale ale pricinii ori în urma unei înşelăciuni, violenţe, ameninţări sau erori,
ea va respinge, printr-o încheiere, recunoaşterea. În acest caz, faptele recunoscute urmează a fi
dovedite în baza regulilor generale.Recunoaşterea acţiunii sau a faptelor efectuată în primă instanţă îşi
păstrează veridicitatea şi în instanţele ierarhic superioare.
Depoziţiile martorului. Martor poate fi orice persoană care nu are interes în proces şi căreia îi sînt
cunoscute, direct sau indirect, fapte referitoare la pricină. Depoziţiile martorului nu pot fi considerate
probă dacă el nu a cunoscut personal faptele.Solicitantul citării în judecată a unui martor este obligat să
demonstreze ce fapte importante pentru soluţionarea pricinii poate confirma acest martor şi să
comunice instanţei numele şi domiciliul lui.
Înscrisurile. Se consideră înscris orice document, act, convenţie, contract, certificat, scrisoare de
afacere ori scrisoare personală, alt material expus în scris cu litere, cifre, semne grafice, precum şi
primit prin fax, poştă electronică ori prin alt mijloc de comunicare sau în alt mod ce permite citirea
informaţiei care se referă la circumstanţe importante pentru soluţionarea pricinii şi care pot confirma
veridicitatea lor.Se consideră probă scrisă sentinţele, hotărîrile şi alte acte judecătoreşti, procesele-
verbale ale actelor procedurale, procesele-verbale ale şedinţelor judiciare, anexele (scheme, proiecte,
desene etc.) la procesele-verbale ale actelor procedurale. Înscrisurile se prezintă în original sau copie
certificată într-un număr egal cu cel al participanţilor, plus un rînd de copii pentru instanţă, cu
traducerea în limba de stat, după caz.
Probele materiale. Sînt probe materiale diferitele obiecte care, prin aspect, calitate, proprietăţi,
însuşiri, schimbări, loc de aflare sau prin alte caracteristici, pot servi la constatarea circumstanţelor
importante pentru soluţionarea pricinii. Determinarea probelor materiale înseamnă desemnarea
obiectelor de cercetare şi stabilirea faptelor care urmează a fi dovedite prin aceste probe. Instanţa
judecătorească poate dispune atragerea de specialişti şi experţi la cercetarea probelor materiale.
Înregistrările audio-video. Persoana care prezintă o înregistrare audio-video pe un suport electronic
sau de altă natură ori solicită reclamarea unor astfel de înregistrări este obligată să indice persoana care
a efectuat înregistrarea, timpul şi condiţiile înregistrării. Nu poate servi ca probă înregistrarea audio-
video ascunsă dacă nu este permisă prin lege.
Raportul de expertiză. Pentru elucidarea unor aspecte din domeniul ştiinţei, artei, tehnicii,
meşteşugurilor artizanale şi din alte domenii, apărute în proces, care cer cunoştinţe speciale, instanţa
dispune efectuarea unei expertize, la cererea părţii sau a unui alt participant la proces, iar în cazurile
prevăzute de lege, din oficiu. Actele reviziei ori ale inspecţiilor departamentale, precum şi raportul
scris al specialistului, nu pot înlocui raportul de expertiză şi nici exclude necesitatea efectuării
expertizei în aceeaşi problemă.
Expertiza se efectuează de către persoanele desemnate conform art.149 CPC. Efectuarea expertizei
poate fi încredinţată mai multor experţi. Expertiza se efectuează în localul instanţei judecătoreşti sau în
altă parte, în dependenţă de caracterul cercetării sau de circumstanţele care fac dificilă ori chiar
imposibilă aducerea obiectului cercetării în faţa instanţei. Părţile şi alţi participanţi la proces au dreptul

23
 să asiste la efectuarea expertizei, cu excepţia cazurilor cînd prezenţa lor nu este obligatorie sau ar putea
împiedica lucrul experţilor. Pentru efectuarea expertizei la faţa locului, este obligatorie citarea părţilor
şi altor participanţi la proces interesaţi, aceştia fiind obligaţi să dea expertului   orice explicaţie în
legătură cu obiectul expertizei.
Expertiza în cadrul comisiei. Expertiza în cadrul comisiei este expertiza care necesită investigaţii
complicate efectuate de către mai mulţi experţi care au aceeaşi specializare sau specializări diferite.
Dacă comisia este formată din experţi avînd aceeaşi specializare, aceştia evaluează colegial rezultatele
investigaţiilor şi, în cazul în care ajung la o concluzie unanimă, elaborează un singur raport de
expertiză. În cazul în care unul sau mai mulţi experţi fac opinie separată referitor la obiectul
investigaţiei, aceasta se depune separat şi se motivează.
Expertiza complexă. Expertiza complexă, care se efectuează de mai mulţi experţi, se dispune în cazul
cînd la constatarea circumstanţelor importante pentru soluţionarea pricinii sînt necesare date din
diferite domenii ştiinţifice sau date din diferite ramuri ale aceluiaşi domeniu. În baza datelor obţinute
din investigaţii, experţii elaborează un raport general de expertiză. Experţii care nu au participat la
elaborarea raportului general de expertiză ori nu sînt de acord cu el semnează numai pentru partea din
raport care conţine rezultatele cercetării lor.
Expertiza suplimentară şi expertiza repetată. În cazul cînd raportul de expertiză nu este suficient de
clar sau este incomplet, iar această deficienţă nu poate fi suplinită prin audierea expertului, ori cînd
apar noi întrebări referitor la circumstanţele examinate ulterior, instanţa judecătorească poate dispune,
la solicitarea părţilor, iar în cazurile prevăzute de prezentul cod, şi din oficiu, efectuarea de către
acelaşi expert sau de un altul a unei expertize suplimentare în condiţiile art.148. În cazul cînd nu este
de acord cu raportul de expertiză din motivul neîntemeierii sau veridicităţii lui îndoielnice, cînd
concluziile mai multor experţi sînt contradictorii, iar aceste deficienţe nu pot fi înlăturate prin audierea
expertului, ori cînd, la efectuarea expertizei, normele procedurale sînt încălcate, instanţa
judecătorească poate dispune efectuarea unei  expertize repetate.

Tema: Acțiunea civilă, dreptul la acțiune

1. Noțiunea și elementele acțiunii civile
2. Clasificarea acțiunii civile
3. Dreptul la acțiune. Premisele, condițiile de exercitare a acesteia
4. Modalitățile de apărare a acțiunii
5. Asigurarea acțiunii civile

1. Noțiunea și elementele acțiunii civile

Acțiunea civilă- totalitatea mijloacelor procedurale oferite de lege pentru apărarea drepturilor
subiective încălcate/contestate prin intermediul instanței de judecată.
Acțiunea civilă nu urmează a fi confundată cu cererea de chemare în judecată sau cu oricare alte cereri
și demersuri formulate pe parcursul procesului.
Astfel, acțiunea civilă este un ansamblu de mijloace pentru apărarea drepturilor subiective civile
încălcate, iar cererea de chemare în judecată reprezintă un mijloc de realizare a mijloacelor respective.
Elementele acțiunii civile sunt obiectul și temeiul juridic.
Obiectul acțiunii civile- pretenția formulată de reclamant în adresa pîrîtului satisfacerea căreia
urmează a fi făcută de către instanța de judecată.
Pretențiile reclamantului enumerate generic de art. 11 Codul Civil se concretizează în baza altor legi
materiale în funcție de disponibilitatea reclamantului.
Exemple de obiect al acțiunii civile sunt:
- Pretenția de reparare a prejudiciului material/moral
- Declararea nulității actelor juridice/administrative
- Solicitarea executării unei obligații

24
 Acțiunile civile mai pot avea și obiect material atunci cînd se revendică un bun sau o sumă de bani. În
funcție de obiectul material și natura juridică a pretenției se stabilește taxa de stat raportată la valoarea
acțiunii civile (art. 87 Cod de Procedură Civilă).
Temeiul acțiunii civile este al doilea element indispensabil ala acesteia, fiind format din circumstanțe
de fapt și de drept care justifică pretențiile formulate.
Temeiul de fapt al acțiunii civile constituie obiectul probației reclamantului întrucît este format din
elemente de fapt care s-au produs în trecut și care pot genera consecințe juridice.
Temeiurile de drept ale acțiunii civile sunt normele de drept material invocate în susținerea
pretențiilor care trebuie aplicate și interpretate corect.
Grație drepturilor speciale ale reclamantului poate fi modificat fie obiectul, fie temeiul acțiunii civile
în ambele cazuri fără a depăși cadrul juridic al aceluiaș proces, iar dacă la discreția reclamantului sunt
schimbate alte elemente ale acțiunii civile e vorba de o nouă acțiune valorificată în instanța de
judecată în baze generale.
Conținutul acțiunii civile este calificat în mod diferit ca element al acesteia. Rezumînd disputele
doctrinare putem conchide că prin conținut se identifică scopul acțiunii civile, iar în funcție de
formulare conținutul poate întruni cele 2 momente anterioare.
Părțile acțiunii civile sunt elemente de identificare ale acesteia atunci cînd o pretenție în baza anumitor
temeiuri e formulată de un titular concret și adresată în instanța de judecată.

2. Clasificarea acțiune civile

În funcție de scopul procesual juridic indicat de reclamant acțiunile civile sunt de 3 categorii:
1. Acțiuni civile de realizare
2. Acțiuni civile de constatare
3. Acțiuni civile de transformare
Scopul acțiunilor în realizare este de a apăra un drept subiectiv încălcat, astfel încît pretenția formulată
împotriva pîrîtului este să dea, să facă sau să nu facă ceva opozabil reclamantului deși dreptul încălcat
nu se pune la îndoială.
Acțiunile în realizare întotdeauna pot fi urmate de faza executării forțate.
Elementele constatatorii în cadrul acțiunilor în realizare se atribuie procesului de probațiune și
constituie etape premergătoare soluționării cauzei și nu scop final.
Acțiunile civile de constatare se referă la drepturi contestate (nerecunoscute), iar scopul acestora este
recunoașterea existenței, inexistenței dreptului ce rezultă din acțiuni în constatare (pozitivă, negativă).
În cazul acțiunilor în constatare instanța în baza probelor administrate va recunoaște sau nu anumite
drepturi și obligații grație unor situații de fapt preexistente de aceia efectele hotărîrii judecătorești în
astfel de acțiuni sunt retroactive.
Acțiunile civile de transformare își justifică existența grație art. 8 alin.(2) Cod Civil care specifică ca
temei de apariție/modificare/stingere a drepturilor și a obligațiilor civile hotărîrile judecătorești.
Acțiunile civile de transformare schimbă o situație juridică legal existentă în altă situație nouă care de
asemenea are caracter legal.
În faza executării forțate în acțiunile civile de transformare poate exista în funcție de prevederile legii
materiale.
Finalitatea dreptului de primire a acțiunii este satisfacerea pretențiilor formulate de reclamant.
Admiterea acțiunii prevede admiterea cererii, probarea corespunzătoare, termenul de prescripție.
Dreptul la intentarea acțiunii depinde de premisele și condițiile dreptului la acțiune în sens procedural
(166-170 Cod de Procedură Civilă).
Premisele dreptului la acțiune sunt impedimente de ordin obiectiv care fac imposibilă adresarea în
instanță de judecată dacă există cel puțin una din premisele prevăzute la art. 169 Cod de Procedură
Civilă și nu există dreptul la acțiune în general.
Premisele dreptului la acțiune sunt:

25
1. Lipsa capacității de folosință - atît reclamantul cît și pîrîtul trebuie să existe ca subiecți titulari de
drepturi și obligații art. 169 alin. (1) lit. e) Cod de Procedură Civilă specifică refuzarea acțiunilor
intentate împotriva agenților economici lichidați. Excepție art. 100 Cod Civil RM care specifică
redeschiderea procedurii de lichidare grație căreia un creditor își va putea satisface creanțele opozabile
agentului economic lichidat.
2. Posibilitatea examinării pretenției înaintate în procedură civilă în instanța de judecată facilitează
accesul la justiție, iar imposibilitatea primirii cererii este reglementată de art. 169 alin. (1) lit. a) Cod
de Procedură Civilă.
3. Existența hotărîrii judecătorești irevocabile pe aceiași acțiune, același obiect, aceleași părți, existența
încheierii judecătorești de încetare aprocesului civil ca urmare a tranzacției de împăcare sau a
renunțării reclamantului la acțiune.
4. Existența hotărîrii arbitrale-art. 169 Cod de Procedură Civilă.
5. Lipsa prevederilor legale cu referire la împuternicirile autorităților în drept să pornească procese în
interesul altor persoane.
În cazul depistării la depunerea cererii a uneia din premisele enunțate instanța de judecată va emite o
încheiere de refuz în primirea cererii de chemare în judecată încheierea respectivă poate fi atacată cu
recurs.
Încheierea de refuz exclude posibilitatea readresării în judecată cu aceiași pretenție în baza acelorași
temeiuri împotriva aceluiași pîrît. Această interdicție este valabilă și pentru succesorii în drepturi
procedurale a reclamantului însă instanța la momentul depunerii cererii va putea utiliza prevederile în
vigoare cu privire la reglementarea premiselor și nu încheierea de refuz anterior emisă.
Condițiile dreptului la acțiune în sens procesual sunt niște exigențe legale care trebuie respectate de
persoanele care se adresează în judecată, ele au caracter subiectiv, iar depășirea acestora echivalează
cu respectarea rigorilor de procedură.
Nerespectarea condițiilor de intentare a procesului determină instanța să restituie cererea de chemare în
judecată printr-o încheiere recurabilă. Rectificarea erorilor admise la depunerea cererii fac posibilă
readresarea în judecată acelorași subiecți cu aceiași acțiune.
Condițiile privind dreptul la acțiune reprezintă ordinea procesuală care trebuie respectată pentru a
determina instanța de judecată să primească cererea titularului.
Depășirea condițiilor de exercitare a drepturilor la acțiune se face la indicația instanței care indică
neajunsurile și modalitatea lor de remediere.
Condițiile exercitării dreptului la acțiune sunt prevăzute de art. 170 Cod de Procedură Civilă:
1. Respectarea ordini prealabile de soluționare a litigiului în cazurile prevăzute de lege/contract.
2. Respectarea competenței jurisdicționale materiale/teritoriale.
3. Persoana care s-a adresat în instanța de judecată trebuie să aibă capacitate de exercițiu.
4. Examinarea în același timp a aceleiași acțiuni civile în altă instanță de judecată
5. Semnarea cererii de chemare în judecată și perfectarea corectă a împuternicirilor reprezentantului.
6. În relațiile de familie, pricini de divorț e necesar consimțămîntul soției dacă aceasta este însărcinată/ în
timp de un an de la nașterea copilului.
Atunci cînd instanța va considera că sunt încălcate condițiile de exercitare a dreptului va emite o
încheiere susceptibilă de atac cu recurs în temeiul art.170 lit (a,b,c,g) Cod procedură civilă.
O altă condiție în exercitarea corectă a dreptului la acțiune este perfectarea cererii de chemare în
judecată conform cerințelor de fond și formă indicată în art. 166, 167 Cod de procedură civilă. În
eventualitatea încălcării art. 166, 167 instanța nu va dispune restituirea cererii ci printr-o încheiere
nesusceptibilă de recurs nu va da curs cererii, în același timp instanța indică neajunsurile cererii
perfectate necorespunzător și oferă timp persoanei pentru corectare, dacă titularul se conformează,
cererea se consideră depusă la data inițială, dacă nu se conformează instanța va restitui persoanei
cererea și materialele anexate printr-o încheiere susciptibile de recurs.

Conținutul și forma cererii de chemare în judecată

26
 Forma scrisă este obligatorie.
Elementele cererii de chemare în judecată:
a) instanţa căreia îi este adresată;
b) numele sau denumirea reclamantului, domiciliul ori sediul lui; dacă reclamantul este o
persoană juridică, datele bancare, codul fiscal, numele reprezentantului şi adresa lui, în cazul în
care cererea se depune de reprezentant;
c) numărul de telefon, numărul de fax, poşta electronică sau alte date de contact ale
reclamantului;
d) numele sau denumirea pîrîtului, domiciliul ori sediul lui;
e) numărul de telefon, numărul de fax, poşta electronică sau alte date de contact ale
pîrîtului, în cazul în care reclamantul dispune de aceste date;
f) numele, prenumele, adresa, numărul de telefon, numărul de fax, poşta electronică sau
alte date de contact ale reprezentantului reclamantului;
g) esenţa încălcării sau a pericolului de încălcare a drepturilor, libertăţilor sau intereselor
legitime ale reclamantului, pretenţiile lui;
h) circumstanţele de fapt  şi de drept pe care reclamantul îşi întemeiază pretenţiile şi
probele de care acesta dispune în momentul depunerii cererii;
f) pretenţiile reclamantului către pîrît;
i) valoarea acţiunii, dacă aceasta poate fi evaluată;
j) date despre respectarea procedurii de soluţionare prealabilă a litigiului pe cale
extrajudiciară dacă pentru un astfel de litigiu îndeplinirea procedurii este prevăzută de lege sau
de contractul părţilor;
k) documentele anexate la cerere.
Cererea de chemare în judecată poate cuprinde şi alte date, importante pentru soluţionarea
pricinii, precum şi demersurile reclamantului.
Reclamantul poate formula în cererea de chemare în judecată mai multe pretenţii, conexe
prin temeiurile apariţiei sau prin probe.
Cererea de chemare în judecată se semnează de reclamant sau de reprezentantul lui
împuternicit în modul stabilit. Cererea de chemare în judecată sau cererea de exercitare a unei
căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire incorectă. Cererea de chemare în
judecată formulată de reclamant, care este asistat în judecată de un reprezentant, trebuie să fie
dactilografiată.

Modalitățile de apărare a acțiunii.

Pîrîtul în contextul dreptului la acțiune utilizează mai multe mijloace procesuale de apărare:
1) Obiecțiile juridice care pot fi material juridice și procesual juridice.
2) Acțiunea reconvețională- obiecțiile pîrîtului sunt contraargumentele invocate de acesta împotriva
dreptului la acțiune în sens material și procesual.
Obiecțiile procesual juridice se rezumă la invocarea art. 265, 267 Cod procedură civilă, astfel încît
instanța de judecată să scoată cererea de pe rol sau să înceteze procesul.
Obiecțiile material juridice se referă la lipsa temeinicii pretenției reclamantului adică la fondul pricinii
și se axează pe prevederile normei materiale.
Potrivit art. 186 Cod procedură civilă obiecțiile pîrîtului se formulează într-un act procedural numit
referință. Aliniatul 3 al art. 186 Cod procedură civilă prevede elementele de fond ale referinței, potrivit
legii depunerea acesteia obilgatorie însă în caz contrar pîrîtului nu i se stinge dreptul la apărare, ori
cauza civilă va fi examinată pe baza materialelor anexate la dosar.
Acțiunea reconvențională este o modalitate de apărare a pîrîtului în cadrul aceluiași proces declanșat în
care prîrîtul reclamă pretenții proprii împotriva reclamantului potrivit art. 172 Cod procedură civilă
pîrîtul poate intenta conform regulilor generale ale art. 166-171 Cod procedură civilă o acțiune
reconvețională momentul intentării acesteia este pînă la stabilire a termenului de judecare a pricinii.

27
 Depunerea mai tîrziu a acțiunii cererii reconvenționale pînă la stabilirea termenului de examinare în
fond este posibilă dacă pîrîtul demonstrează imposibilitatea obiectivă a depunerii cererii
reconvenționale mai devreme.
Condiții speciale de depunere a acțiunii reconvenționale (art. 173Cod procedură civilă):
1. În cazul în care pretențiile pîrîtului se compensează cu cele ale reclamantului (art. 651-659 Cod Civil).
2. Admiterea acțiunii reconvenționale condiționează respingerea acțiunii inițiale.
3. Acțiunea principală și reconvențională sunt în conexiune reciprocă fapt care facilitează examinarea
rapidă și justă cauzei.
În cazul pretențiilor reconvenționale cu caracter compensatoriu instanța de judecată poate să admită
integral/parțial ambele pretenții, poate să le respingă pe ambele ori să le admită doar pe una din ele
integral sau parțial.
În cazul excluderii pretențiilor reconvenționale instanța nu le poate admite pe ambele însă în funcție de
justificare poate admite una din ele sau le poate respinge.
Pretențiile care se exclud reciproc nu pot fi examinate separat potrivit art. 173 Cod Procedură Civilă.
Pretențiile aflate în conexiune de regulă derivă din litigii diferite, dar de aceiași natură juridică/ cu
reglementare din aceiași ramură de drept.

4. Asigurarea acțiunii civile

Asigurarea acțiunii civile ca institut procedural civil constă dintr-o totalitate de măsuri procedurale
menite să garanteze executarea efectivă hotărîrii în cazul admiterii pretențiilor reclamantului.
Asigurarea acțiunii civile este dispusă la solicitarea participanților la proces. Din oficiu instanța de
judecată poate dispune asigurarea acțiunii doar dacă aceasta este prevăzută de o normă specială: Legea
contenciosului administrativ cînd se poate dispune suspendarea actului administrativ contestat sau în
cazul Legii privind drepturile de autor și drepturile conexe.
Asigurarea acțiunii civile se perfectează printr-o încheiere judecătorească care se execută imediat. În
baza acestei încheieri poate fi emis un titlu executoriu.
Cererea de asigurare a acțiunii poate fi formulată oricînd începînd cu momentul depunerii cererii de
chemare în judecată. Instanța va examina solicitarea privind asigurarea în aceeași zi fără citarea
pîrîtului sau altor participanți la proces.
Instanța de judecată poate aplica măsuri de asigurare a acțiunii prevăzute nelimitativ de art. 175 Cod
de procedură civilă:
a) să pună sechestru pe bunurile sau pe sumele de bani ale pîrîtului, inclusiv pe cele care se află la alte
persoane;
b) să interzică pîrîtului săvîrşirea unor anumite acte;
c) să interzică altor persoane săvîrşirea unor anumite acte în privinţa obiectului în  litigiu, inclusiv
transmiterea de bunuri către pîrît sau îndeplinirea unor alte obligaţii faţă de el;
d) să suspende vînzarea bunurilor sechestrate în cazul intentării unei acţiuni de ridicare a sechestrului
de pe ele (radierea din actul  de inventar);
e) să suspende urmărirea, întemeiată pe un document executoriu, contestat de către debitor pe cale
judiciară.
Instanța poate aplica una sau mai multe măsuri de asigurare a acțiunii prevăzute/ neinterzise de lege
dacă acestea corespund scopului asigurării și nu depășesc valoarea acțiunii.
În instanța de judecată măsurile asiguratorii trebuie aplicate în consecutivitatea art. 176 Cod de
procedură civilă:
a) în primul rînd, pe bunurile care nu participă nemijlocit în  producţie: valori mobiliare, mijloace
băneşti  (în monedă naţională şi în valută străină, inclusiv în numerar), autoturisme, obiecte de design
din oficii şi alte bunuri;
b) în al doilea rînd, pe produsele finite (mărfuri), precum şi pe alte bunuri materiale care nu participă
nemijlocit în procesul de producţie şi care nu sînt destinate utilizării nemijlocite în producţie;

28
 c) în al treilea rînd, pe bunurile imobiliare,  precum şi pe materia primă, materiale, maşini, unelte,
utilaje, instalaţii, echipamente şi alte mijloace fixe, destinate utilizării nemijlocite în producţie;
d) în al patrulea rînd, pe bunurile predate unor alte persoane.

Dacă ne referim la sechestru acestea pot fi opozabile părții neimplicate în litigiu. Măsura de asigurare a
acțiunii își păstrează puterea juridică în cazul respingerii cererii de contestare a aplicării măsurii de
asigurare.
Persoana afectată de o măsură de asigurare a acțiunii civile poate recurge la cîteva mijloace
procedurale pentru a se apăra.
Astfel părţile dispun de următoarele drepturi:
1) Substituirea măsurilor de asigurare art. 179 Cod de procedură civilă, inclusiv prin depunerea cauțiunii.
2) Atacarea încheierii de asigurare a acțiunii la instanța care a emis-o sau la cea care are cauza pe rol
potrivit art 180 Cod de procedură civilă, persoana interesată solicită anularea masurii de asigurare fără
a accede la instanța ierarhic superioară.
3) Atacarea încheierii de asigurare a acțiunii la instanța ierarhic superioară (art.181 Cod de procedură
civilă).
4) La cererea participanţilor la proces, se admite substituirea unei forme de asigurare a acţiunii printr-o
altă formă. Substituirea unei forme de asigurare a acţiunii printr-o altă formă se soluţionează în şedinţă
de judecată. Participanţilor la proces li se comunică locul, data şi ora şedinţei de judecată.
Neprezentarea lor însă nu împiedică examinarea problemei. În cazul asigurării acţiunii prin care se
cere plata unei sume, pîrîtul este în drept ca, în locul măsurilor de asigurare luate, să depună pe contul
de depozit al instanţei suma cerută de reclamant.
5) Măsura anterioară de asigurare a acţiunii poate fi anulată din oficiu sau la cererea pîrîtului de către
judecătorul sau instanţa care a ordonat măsura de asigurare ori de judecătorul sau instanţa  în a căror
procedură se află pricina. Anularea măsurii anterioare de asigurare a acţiunii se soluţionează în şedinţă
de judecată. Participanţilor la proces li se comunică locul, data şi ora şedinţei. Neprezentarea lor
repetată însă nu împiedică examinarea problemei. În cazul respingerii acţiunii, măsurile anterioare de
asigurare a acţiunii se menţin pînă cînd hotărîrea judecătorească devine definitivă. În cazul admiterii
acţiunii, măsurile anterioare de asigurare îşi păstrează efectul pînă la executarea hotărîrii judecătoreşti.
Despre anularea măsurilor de asigurare a acţiunii, judecătorul sau instanţa înştiinţează, după caz,
organul care înregistrează bunul sau dreptul asupra lui.
6) Încheierile de asigurare a acţiunii pot fi atacate cu recurs. Dacă încheierea de asigurare a acţiunii a fost
emisă fără ştirea recurentului, termenul de depunere a recursului se calculează din ziua în care
persoana interesată a aflat despre pronunţarea încheierii. Depunerea recursului împotriva încheierii de
asigurare a acţiunii nu suspendă executarea încheierii. Recursul împotriva încheierii de anulare a
măsurilor de asigurare a acţiunii sau de substituire a unei forme de asigurare cu o alta suspendă
executarea încheierii.
7) Acceptînd asigurarea acţiunii, judecătorul sau instanţa poate cere reclamantului o cauţiune pentru
acoperirea prejudiciilor care ar putea fi cauzate pîrîtului. În cazul în care reclamantul nu depune
cauţiunea în termenul stabilit de instanţă, aceasta din urmă emite o încheiere de anulare a măsurilor de
asigurare a acţiunii, care se execută imediat. Dacă hotărîrea de respingere a acţiunii reclamantului a
devenit irevocabilă, pîrîtul este în drept să intenteze împotriva lui acţiune în reparaţie a prejudiciului
cauzat prin măsurile de asigurare a acţiunii, luate la cererea acestuia, indiferent de vinovăţia
reclamantului. Persoana care a depus cauţiunea are dreptul să solicite restituirea acesteia în cazul în
care partea care se consideră prejudiciată prin măsurile de asigurare a acţiunii nu depune o acţiune
pentru compensarea prejudiciilor în termen de cel mult două luni de la data la care a rămas irevocabilă
hotărîrea judecătorească prin care a fost soluţionată pricina ori s-a emis încheierea judecătorească
irevocabilă prin care a fost încetat procesul sau prin care cererea a fost scoasă de pe rol.

Tema: Intentarea procesului și pregătirea pricinii pentru dezbateri

29
1) Fazele și esența intentării procesului ca fază procedurală
2) Sarcinile pregătirii pricinii pentru dezbateri
3) Acte procedurale care pot fi înfăptuite de judecător la etapa pregătirii pricinii pentru dezbateri.
4) Acte procedurale îndeplinite de participanții la proces
5) Stabilirea termenului pentru dezbateri

1. Fazele și esența intentării procesului ca fază procedurală

Intentarea procesului este sintagma similară noțiunii de adresare în judecată și nu e obligatorie grație
principiului disponibilității. Intentarea acțiunii rezultă din manifestarea în practică accesului la justiție
exercitat în condițiile legii. La etapa intentării procesului se produc două manifestări de voință care vin
de la doi subiecți procedurali:
 Depunerea cererii de chemare în judecată
 Reacția instanței care poate fi diferită în limitele legii
Potrivit art. 168 Cod de procedură civilă instanța va emite o încheiere nesusceptibilă de recurs cu
privire la primirea cererii în termen de cinci zile de la depunerea acesteia, însă dacă se justifică vre-un
temei prevăzut de lege instanța emite în termen de cinci zile o încheiere de refuz / restituire a cererii de
chemare în judecată. Încheierea e recurabilă în toate cazurile, cea de restituire doar în cazul literilor a,
b , c, g art. 170 Cod de procedură civilă. În termen de șapte zile de la depunere instanța emite o
încheiere de a nu da curs cererii printr-o încheiere care nu se supune recursului. În acest caz instanța va
oferi un termen pentru remedierea neajunsurilor.
Efectele material juridic ale inentării procesului:
 Întreruperea prescripției extinctive- art. 277 Cod civil al RM.
 Achitarea altor părți se face nu din momentul pronunțării hotărîrii judecătorești ci din data depunerii
cererii se poate dispune achitarea despăgubirilor pentru pierderea întreținătorului dacă au fost solicitate
după trei ani de la data producerii accidentului.

2. Sarcinile pregătirii pricinii pentru dezbateri

Următoarea etapă indispensabilă a examinării oricărei cauze civile este pregătirea pricinii pentru
dezbateri. În acest context după încheierea de intentare a procesului se va emite o încheiere de
pregătire a pricinii pentru dezbateri (art. 184 Cod de procedură civilă). Această încheiere nu se supune
recursului, iar termenul emiterii acesteia este de cinci zile de la data intentării procesului. Sarcinile
acestei faze procedurale se rezumă la:
a) precizarea legii care urmează a fi aplicată şi determinarea raporturilor juridice dintre părţi;
b) constatarea circumstanţelor care au importanţă pentru soluţionarea justă a pricinii;
c) stabilirea componenţei participanţilor la proces şi  implicarea în proces a altor persoane;
d) prezentarea de probe.
În toate cazurile prima acțiune procedurală pe care o înfăptuiește judecătorul este înștiințarea
pîrîtului despre intentarea procesului. Pîrîtului i se propune să prezinte în judecată o referință și
probele care-i justifică obiecțiile. Pregătirea pricinii pentru dezbateri implică pîrîtul căruia instanța îi
oferă șansa prezentării materialilor necesare pentru examinarea justă și promtă a cauzei. Potrivit
art.186 Cod de procedură civilă pîrîtul este în drept să prezinte referința în formă scrisă cu rechizitele
de fond prevăzute de aliniatul 3 al art. 186 Cod de procedură civilă. În referinţă se indică instanţa la
care se depune, numele sau denumirea reclamantului şi revendicările lui, răspunsul la pretenţiile de
fapt ale acţiunii şi probele aduse împotriva fiecărei revendicări, alte date importante pentru
soluţionarea pricinii, precum şi demersurile pîrîtului. În cazul mai multor pîrîţi, se poate depune o
singură referinţă ori atîtea referinţe cîţi pîrîţi sînt sau cîte grupuri de pîrîţi există. La referinţă se
anexează atîtea copii de pe referinţe cîţi reclamanţi şi intervenienţi există în proces. Pentru instanţa
judecătorească se anexează acelaşi număr de copii certificate de pe înscrisuri şi de pe alte documente
pe care se întemeiază referinţa.

30
Legea nu stabilește limitativ ce acțiuni procedurale trebuie sau poate să facă instanța de judecată la
această etapă. Important este ca pentru fiecare cauză concretă să fie prevăzute și înfăptuite toate
acțiunile necesare unei juste și rapide examinări.
Instanața de judecată poate să înștiințeze participanții la proces pentru ca aceștia în ședința de judecată
prestabilite, să contribuie cu bună credință la pregătirea pricinii. Dacă părțile declară că sunt gata
pentru începerea dezbaterilor instanța va pronunța o încheiere stabilind termenul pentru judecarea
pricinii.

Acte procedurale care pot fi înfăptuite de judecător la etapa pregătirii pricinii pentru dezbateri.
Judecătorul, în faza de pregătire a pricinii pentru dezbateri judiciare, îndeplineşte următoarele acte:
a) soluţionează problema intervenirii în proces a coreclamanţilor, copîrîţilor şi intervenienţilor;
b) expediază pîrîtului şi, după caz, intervenientului copiile de pe cererea de chemare în judecată şi de
pe înscrisurile anexate la ea întru confirmarea pretenţiilor reclamantului şi stabileşte data pînă la care
pîrîtul şi, după caz, intervenientul urmează să prezinte o referinţă scrisă privind acţiunea reclamantului
şi toate probele necesare;
c) remite reclamantului şi, după caz, intervenientului copiile de pe referinţă şi de pe înscrisurile
anexate la ea şi stabileşte data pînă la care urmează să fie prezentate toate probele suplimentare;
d) ia măsuri pentru concilierea părţilor;
e) explică părţilor dreptul de a recurge la judecată arbitrală pentru soluţionarea litigiului şi efectele
unui astfel de act;
f) soluţionează problema citării în şedinţă de judecată a martorilor sau îi interoghează la locul aflării
lor, conform art.136 alin.(1);
g) la cererea participanţilor la proces, reclamă organizaţiilor şi persoanelor fizice  probele necesare;
h) la solicitarea părţilor sau în cazurile prevăzute de lege, dispune din oficiu efectuarea expertizei;
i) rezolvă problema introducerii în proces a specialistului sau interpretului;
j) în caz de urgenţă, la cererea părţilor, cercetează la faţa locului înscrisurile şi probele materiale, cu
înştiinţarea participanţilor la proces;
k) trimite delegaţii judecătoreşti;
l) soluţionează problema asigurării acţiunii;
m) efectuează alte acte procedurale.
Legea nu stabilește limitativ ce acțiuni procedurale trebuie sau poate să facă instanța de judecată la
această etapă. Important este ca pentru fiecare cauză concretă să fie prevăzute și înfăptuite toate
acțiunile necesare unei juste și rapide examinări.
Instanața de judecată poate să înștiințeze participanții la proces pentru ca aceștia în ședința de judecată
prestabilite, să contribuie cu bună credință la pregătirea pricinii. Dacă părțile declară că sunt gata
pentru începerea dezbaterilor instanța va pronunța o încheiere stabilind termenul pentru judecarea
pricinii.

Acte procedurale îndeplinite de participanții la proces

La faza de pregătire a cauzei pentru dezbateri judiciare, părțile și participanții pot depune cereri și
demersuri privind efectuarea unor acțiuni procesuale ce vor duce la soluționarea rapidă și justă a
cauzei.
În cadrul pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare, judecătorul stabileşte data pînă la care pîrîtul
urmează să prezinte în judecată referinţa şi toate probele necesare. Depunerea referinţei este
obligatorie. În cazul nedepunerii ei în termenul stabilit de instanţă, pricina este examinată în baza
materialelor anexate la dosar. În referinţă se indică instanţa la care se depune, numele sau denumirea
reclamantului şi revendicările lui, răspunsul la pretenţiile de fapt ale acţiunii şi probele aduse împotriva
fiecărei revendicări, alte date importante pentru soluţionarea pricinii, precum şi demersurile pîrîtului.
În cazul mai multor pîrîţi, se poate depune o singură referinţă ori atîtea referinţe cîţi pîrîţi sînt sau cîte
grupuri de pîrîţi există. La referinţă se anexează atîtea copii de pe referinţe cîţi reclamanţi şi

31
intervenienţi există în proces. Pentru instanţa judecătorească se anexează acelaşi număr de copii
certificate de pe înscrisuri şi de pe alte documente pe care se întemeiază referinţa. Judecătorul explică
pîrîtului că neprezentarea în termen a probelor şi a referinţei nu împiedică soluţionarea pricinii în baza
materialelor din dosar.

Stabilirea termenului pentru dezbateri

Judecătorul, după ce constată că pricina este pregătită suficient pentru dezbateri judiciare,
pronunţă o încheiere prin care stabileşte termenul de judecare a pricinii în şedinţă de judecată,
notificînd părţilor şi altor participanţi la proces locul, data şi ora şedinţei. Termenul de judecată
se stabileşte astfel încît, de la primirea citaţiei, pîrîtul să aibă la dispoziţie cel  puţin 15 zile
pentru a-şi pregăti  apărarea, iar în procese urgente, cel  puţin 5 zile. Dacă părţile declară că sînt
pregătite pentru examinarea pricinii în fond, instanţa poate dispune examinarea ei în prima zi de
prezentare. Pentru zilele de odihnă şi de sărbătoare, şedinţele de judecată se stabilesc numai în
cazuri de urgenţă, cu încuviinţarea preşedintelui instanţei judecătoreşti.
Poate fi stabilit un alt termen pentru şedinţa de judecată, la cererea părţilor, din motive
temeinice, cum ar fi:
a) imposibilitatea părţii de a se prezenta în şedinţă de judecată la data fixată din motive ce
nu depind de voinţa sa;
b) cererea ambelor părţi de a amîna şedinţa de judecată  pentru a decide asupra încheierii
unei tranzacţii.
Problema fixării unei noi date pentru şedinţa de judecată se examinează de judecătorul sau de
completul de judecată în a cărui procedură se află pricina fără dezbateri judiciare la prezentarea
probelor doveditoare. Încheierea privind amînarea începerii şedinţei de judecată trebuie să fie
motivată.

Tema: Dezbaterile judiciare

1. Esenţa şi părţile componente ale şedinţei de judecată.
2. Efectele neprezentării în şedinţa de judecată a persoanelo citate.
3. Judecarea pricinii în fond.
4. Susţinerile orale. Replica.
5. Adoptarea hotărîrii şi pronunţarea ei.
6. Incidente procesuale ce pot să apară în cursul judecăţii. Amînarea procesului (temeiurile).
Suspendarea procesului (felurile şi temeiurile).
7. Terminarea procesului fără adoptarea hotărîrii. Încetarea procesului şi scoaterea cererii de
pe rol (temeiurile şi procedura).
8. Procesul verbal al şedinţei de judecată, cuprinsul şi importanţa lui.

Esenţa şi părţile componente ale şedinţei de judecată.

Esența dezbaterilor judiciare constă în analiza tuturor circumstanțelor importante pentru justa
soluționare a cauzei, administrarea probelor, acțiuni efectuate în baza principiilor disponibilității,
oralității și contradictorialității. Astfel, dezbaterile judiciare reprezintă miezul procesului civil, care
permite stabilirea adevărului și înfăputirea corectă a justiției.
Părțile componente a ședinței de judecată sunt următoarele:
partea pregătitoare a şedinţei, în care se determină dacă sunt întrunite circumstanţele care dau
posibilitate de a examina pricina anume în cadrul acestei şedinţe de judecată;
examinarea pricinii în fond, care are ca scop constatarea cerinţelor înaintate, recunoaşterea sau
nerecunoaşterea acţiunii, constatarea posibilităţii confirmării tranzacţiei de împăcare,examinarea într-
un proces contradictoriu a tuturor probelor;
susţinerile verbale, care au ca scop prezentarea succintă apricinii şi propunerea variantei de soluţie;

32
emiterea şi pronunţarea hotărârii, care este actul final alinstanţei de judecată şi rezultatul
examinării pricinii.

Efectele neprezentării în şedinţa de judecată a persoanelor citate.

Efectele neprezentării participanţilor la proces în şedinţă de judecată:
Participanţii la proces sînt obligaţi să comunice din timp instanţei judecătoreşti motivul imposibilităţii
de a se prezenta în şedinţă de judecată şi să prezinte probele care dovedesc motivul. În cazul
neprezentării în şedinţă de judecată a unui participant la proces despre a cărui citare legală nu există
date, procesul se amînă. Dacă participanţii la proces au fost înştiinţaţi legal despre locul, data şi ora
şedinţei de judecată, iar instanţa consideră motivul neprezentării lor ca fiind întemeiat, judecata se
amînă. Dacă instanţei judecătoreşti nu i s-a comunicat motivul neprezentării în şedinţă de judecată a
participantului la proces citat legal sau dacă instanţa consideră neîntemeiat motivul neprezentării,
pricina se examinează în absenţa acestuia. Părăsirea şedinţei de judecată de către o parte sau de un alt
participant la proces înainte de încheierea dezbaterilor, precum şi prezenţa în sala de şedinţe fără a lua
parte la dezbateri, echivalează cu neprezentare neîntemeiată în şedinţă de judecată.
Părţile au dreptul să solicite instanţei judecătoreşti examinarea pricinii în lipsa lor şi remiterea copiei
de pe hotărîre. Dacă partea solicită să-şi dovedească pretenţiile sau obiecţiile prin ascultarea celeilalte
părţi, instanţa  cere să se prezinte personal în faţa judecăţii.
Dacă reclamantul, înştiinţat legal despre locul, data şi ora şedinţei, nu s-a prezentat în judecată şi nu a
comunicat instanţei motivul neprezentării sau dacă motivele sînt considerate de instanţă ca fiind
neîntemeiate, sau dacă reclamantul nu a solicitat examinarea pricinii în lipsa sa, iar pîrîtul nu cere
soluţionarea pricinii în fond, instanţa scoate cererea de pe rol dacă prin acest act procedural nu se
încalcă dreptul altor participanţi la proces.
Dacă pîrîtul, înştiinţat legal despre locul, data şi ora şedinţei de judecată, nu s-a prezentat în judecată şi
nu a comunicat instanţei motivul neprezentării sau dacă motivele sînt considerate de instanţă ca
fiind  neîntemeiate, sau dacă pîrîtul nu a solicitat examinarea pricinii în lipsa sa, instanţa o examinează
în lipsa acestuia.
Dacă reclamantul şi pîrîtul nu s-au prezentat în judecată din motive neîntemeiate şi dacă nici una  din
părţi nu a cerut examinarea pricinii în absenţa sa, instanţa amînă procesul. Neprezentarea repetată
aduce la scoaterea cererii de pe rol.
Neprezentarea în şedinţă de judecată a reprezentantului, sau a unui alt participant la proces nu
împiedică examinarea pricinii. La solicitarea întemeiată a participantului la proces, instanţa poate
amîna o singură dată judecarea pricinii din cauza neprezentării motivate a reprezentantului acestuia.
În cazul neprezentării nemotivate în şedinţă de judecată a avocatului sau a unui alt reprezentant,
nerespectării îndatoririlor lor legale, dacă în acest mod s-a amînat judecarea pricinii, instanţa poate
obliga vinovatul, la cererea părţii interesate, să repare prejudiciul cauzat prin amînarea procesului.
În cazul neprezentării în şedinţă de judecată a martorului, expertului, specialistului sau interpretului,
instanţa judecătorească, după ce ascultă opiniile participanţilor la proces despre posibilitatea
examinării pricinii în absenţa părţilor enumerate, pronunţă o încheiere privind prelungirea dezbaterilor
judiciare sau amînarea procesului.
Dacă nu s-au prezentat în şedinţă de judecată din motive considerate de instanţă ca fiind neîntemeiate,
martorul, expertul, specialistul şi interpretul, citaţi legal, pot fi supuşi unei amenzi de pînă la 10 unităţi
convenţionale.
În cazul neprezentării nemotivate a martorului după cea de-a doua citare, instanţa judecătorească poate
ordona aducerea lui forţată şi, la cererea părţii interesate, îl poate obliga la reparaţia prejudiciului
cauzat prin amînarea şedinţei de judecată.

3. Judecarea pricinii în fond.

Pricinile civile se judecă în primă instanţă în termen rezonabil. Criteriile de determinare a termenului
rezonabil sînt: complexitatea pricinii, comportamentul participanţilor la proces, conduita instanţei

33
judecătoreşti şi a autorităţilor relevante, importanţa procesului pentru cel interesat. Respectarea
termenului rezonabil de judecare a pricinii se asigură de către instanţă.
Judecarea pricinilor civile are loc în şedinţă de judecată cu înştiinţarea obligatorie a participanţilor la
proces despre locul, data şi ora şedinţei.
Persoana care încalcă ordinea în şedinţă de  judecată este avertizată de  preşedintele şedinţei în numele
instanţei.
La ora judecării pricinii, preşedintele deschide şedinţa şi anunţă procesul care se va judeca. Grefierul
raportează preşedintelui şedinţei prezenţa persoanelor citate, motivul neprezentării celor absenţi.
Preşedintele şedinţei verifică identitatea persoanelor prezente, împuternicirile persoanelor cu funcţie de
răspundere şi cele ale reprezentanţilor. Preşedintele şedinţei de judecată prezintă componenţa
completului, numeşte persoanele care participă în calitate de expert, specialist, interpret, grefier şi
informează participanţii despre dreptul lor de a face propuneri de recuzare şi de abţinere de la judecată.
Preşedintele şedinţei de judecată explică participanţilor la proces drepturile şi obligaţiile lor
procedurale, iar părţilor - drepturile lor specificate la art.60, dreptul de a se adresa pentru soluţionarea
litigiului pe cale arbitrală, precum şi efectele unui astfel de act. Cererile şi demersurile participanţilor
la proces în problema judecării pricinii se soluţionează prin încheiere judecătorească, după ascultarea
opiniilor celorlalţi participanţi la proces. Respingerea cererii sau a demersului nu decade persoana
interesată din dreptul de a le înainta din nou pe parcursul dezbaterilor judiciare.
Judecătorul poate să decidă acceptarea probelor în prima şedinţă de judecată dacă participanţii la
proces au fost în imposibilitate să le prezinte în termenul stabilit de instanţă la etapa pregătirii pricinii
pentru dezbateri judiciare. Dacă nu poate depune imediat contraprobe, partea adversă are dreptul să
solicite amînarea procesului.
În cadrul examinării pricinii în fond, preşedintele şedinţei este obligat să creeze condiţii pentru ca
participanţii la proces să-şi expună considerentele referitor la circumstanţele de fapt şi de drept  ale
pricinii, să facă completări şi să prezinte probe în condiţiile prezentului cod. În acest scop, judecătorul
trebuie, după caz, să elucideze împreună cu participanţii la proces circumstanţele importante pentru
soluţionarea pricinii şi să cerceteze probele din dosar. Judecarea pricinii în fond începe cu un
raport asupra pricinii, prezentat de preşedintele şedinţei sau de un judecător. După aceasta, preşedintele
clarifică dacă reclamantul îşi susţine pretenţiile, dacă pîrîtul recunoaşte pretenţiile reclamantului şi
dacă părţile doresc să încheie procesul cu o tranzacţie.
Renunţarea reclamantului la acţiune, recunoaşterea acţiunii de către pîrît, condiţiile tranzacţiei se
consemnează în procesul-verbal al şedinţei de judecată şi se semnează de reclamant, pîrît sau de
ambele părţi. Preşedintele şedinţei trebuie să ia măsuri pentru ca părţile să soluţioneze pe cale amiabilă
litigiul sau unele probleme litigioase. În acest scop, instanţa poate acorda părţilor, la cerere, un termen
de conciliere şi poate cere prezentarea lor personală în judecată chiar dacă sînt reprezentate în proces.
Dacă renunţarea reclamantului la acţiune, recunoaşterea acţiunii de către pîrît sau tranzacţia părţilor
sînt exprimate în cereri scrise, adresate instanţei, ele se anexează la dosar, fapt menţionat  în procesul-
verbal al şedinţei de judecată. Înainte de a admite renunţarea reclamantului la acţiune, recunoaşterea
acţiunii de către pîrît, înainte de a confirma tranzacţia părţilor, instanţa judecătorească explică
reclamantului, pîrîtului sau părţilor efectele acestor acte de procedură. În cazul admiterii renunţării
reclamantului la acţiune sau confirmării tranzacţiei, instanţa judecătorească pronunţă o încheiere prin
care dispune încetarea procesului. Încheierea trebuie să conţină condiţiile tranzacţiei, confirmate de
instanţă. În cazul recunoaşterii  acţiunii de către pîrît şi admiterii ei de către instanţă, se pronunţă o
hotărîre de admitere a pretenţiilor reclamantului. Dacă respinge renunţarea reclamantului la acţiune ori
recunoaşterea acţiunii de către pîrît sau dacă nu confirmă tranzacţia părţilor, instanţa judecătorească
pronunţă în acest sens o încheiere motivată şi examinează pricina în fond.
În cadrul examinării cauzei în fond, se examinează următoarele probe:
Explicaţiile participanţilor la proces:
După prezentarea raportului asupra pricinii, instanţa judecătorească ascultă explicaţiile reclamantului şi
ale intervenientului care participă din partea reclamantului, ale pîrîtului şi ale intervenientului care

34
participă din partea pîrîtului, precum şi ale celorlalţi participanţi la proces. Primii care dau explicaţii
sînt: procurorul, împuterniciţii autorităţilor publice, ai organelor şi organizaţiilor, persoanele
fizice  care, în cazurile prevăzute de lege, au intentat procesul în apărarea drepturilor, libertăţilor şi
intereselor legitime ale unor alte persoane. Participanţii la proces au dreptul să-şi pună reciproc
întrebări. Judecătorii au dreptul să pună participanţilor la proces întrebări în orice moment al
explicaţiilor acestora. Preşedintele şedinţei poate acorda de mai multe ori cuvînt părţilor, după caz.
Procedura de audiere a martorului
Fiecare martor este audiat separat. Preşedintele şedinţei constată atitudinea martorului faţă de
participanţii la proces, îi propune să comunice instanţei tot ceea ce cunoaşte personal despre subiectul
audierii. Martorului i se pot pune întrebări cu permisiunea preşedintelui şedinţei de judecată. Prima
care pune întrebări este persoana la a cărei cerere a fost citat martorul şi reprezentantul acesteia,
urmează ceilalţi participanţi la proces şi reprezentanţii lor. Judecătorii au dreptul să pună întrebări
martorului în orice moment al audierii lui.
Cercetarea înscrisurilor
Înscrisurilor şi proceselor-verbale privind cercetarea înscrisurilor, întocmite la faţa locului în modul
stabilit la art.125, 127 şi 185 alin.(1) lit.j), CPC, li se dă citire în şedinţă de judecată, apoi se prezintă
participanţilor la proces şi reprezentanţilor şi, după caz, experţilor, specialiştilor şi martorilor. După
aceasta, participanţii la proces pot da explicaţii asupra lor.
Cercetarea probelor material
Probele materiale se cercetează de instanţa judecătorească şi se prezintă spre examinare participanţilor
la proces şi reprezentanţilor lor, precum şi experţilor, specialiştilor şi martorilor, după caz. Persoanele
cărora li s-au prezentat probe materiale pot atrage atenţia instanţei judecătoreşti asupra circumstanţelor
aferente actului cercetării. Declaraţiile depuse se consemnează în procesul-verbal al şedinţei de
judecată.
Reproducerea înregistrărilor audio-video
Aceasta are loc în sala de şedinţe sau în o altă încăpere special amenajată, consemnîndu-se în procesul-
verbal al şedinţei de judecată semnele distinctive ale surselor de probă reproductivă şi data
reproducerii. După aceasta, instanţa judecătorească audiază explicaţiile participanţilor la proces.
Reproducerea înregistrării audio-video poate fi repetată în întregime sau parţial.
Cercetarea concluziilor expertului
Concluziei expertului i se dă citire în şedinţa de judecată. Pentru clarificarea sau completarea
concluziei, expertului i se pot adresa întrebări. Prima care adresează întrebări expertului este persoana
la a cărei cerere a fost dispusă efectuarea expertizei şi reprezentantul ei, urmează ceilalţi participanţi la
proces şi reprezentanţii lor. Dacă efectuarea expertizei a fost dispusă din oficiul instanţei, primii care
adresează întrebări expertului sînt reclamantul şi reprezentantul lui. Judecătorii au dreptul să adreseze
întrebări expertului în orice moment al audierii lui.
După examinarea tuturor probelor, preşedintele şedinţei de judecată precizează dacă participanţii la
proces şi reprezentanţii acestora solicită completarea materialelor din dosar. Dacă nu se fac astfel de
cereri, preşedintele declară finalizarea examinării pricinii, instanţa trecînd la susţineri orale.

4. Susţinerile orale. Replica.

Susţinerile orale constau în luările de cuvînt ale participanţilor la proces. În susţinerile orale, primii
care iau cuvînt sînt reclamantul şi reprezentantul lui, urmează pîrîtul şi reprezentantul lui.
Intervenientul principal şi reprezentantul lui iau cuvînt după ce au vorbit părţile şi reprezentanţii lor.
Intervenientul accesoriu şi reprezentantul lui iau cuvînt după reclamant sau pîrît din a cărui parte
intervenientul participă în proces. Procurorul, reprezentanţii sau împuterniciţii autorităţilor publice,
organizaţiilor, precum şi persoanele care au intentat procesul în apărarea drepturilor, libertăţilor şi
intereselor legitime ale unei alte persoane, primii iau cuvînt. Reprezentanţii autorităţilor publice care
participă în proces pentru a depune concluzii iau cuvînt după părţi şi intervenienţi.

35
După susţinerile orale, fiecare participant are dreptul la replică asupra celor expuse în susţineri.
Dreptul la ultima replică îl au pîrîtul şi reprezentantul lui.
Participanţii la susţinerile orale nu au dreptul să apeleze în luările lor de cuvînt la circumstanţe
neexaminate de instanţă şi nici la probe neelucidate în şedinţă de judecată dacă nu s-au referit la astfel
de circumstanţe şi probe în declaraţiile lor de pînă la finalizarea examinării pricinii în fond.
În cazul în care, în timpul susţinerilor orale sau după încheierea lor, consideră că trebuie clarificate noi
circumstanţe importante pentru soluţionarea pricinii sau cercetate noi probe, instanţa dispune, printr-o
încheiere, reluarea examinării pricinii în fond, susţinerilor orale, conform regulilor generale.

5. Adoptarea hotărîrii şi pronunţarea ei.

După încheierea susţinerilor orale, completul de judecată se retrage pentru deliberare. În urma
deliberării, preşedintele şedinţei sau unul dintre judecători pronunţă dispozitivul hotărîrii şi le explică
participanţilor la proces procedura şi termenul de atac al hotărîrii. Dispozitivul hotărîrii trebuie să fie
semnat de toţi judecătorii din completul de judecată şi anexat  la dosar. În cazul în care la adoptarea
hotărîrii se exprimă o opinie separată, aceasta se anexează la dosar. După pronunţarea dispozitivului
hotărîrii, preşedintele şedinţei de judecată declară şedinţa închisă.
Participanţii care nu au fost prezenţi la pronunţarea dispozitivului hotărîrii primesc copia hotărîrii în
decurs de 5 zile. Instanţa de judecată va întocmi hotărîrea integrală dacă:
a) participanţii la proces, în termen de 30 de zile de la pronunţarea dispozitivului hotărîrii, solicită în
mod expres acest lucru. Termenul de 30 de zile este un termen de decădere;
b) participanţii la proces, în termen de 30 de zile de la pronunţarea dispozitivului hotărîrii, depun
cerere de apel;
c) hotărîrea judecătorească urmează să fie recunoscută şi executată pe teritoriul altui stat.
În cazurile prevăzute mai sus, completul de judecată va întocmi hotărîrea integrală în termen de 15 zile
de la data solicitării, atacării sau pronunţării dispozitivului hotărîrii, după caz.
Hotărîrea integrală se remite participanţilor la proces în termen de 5 zile.

6. Incidente procesuale ce pot să apară în cursul judecăţii. Amînarea procesului (temeiurile).

Suspendarea procesului (felurile şi temeiurile).
Amînarea procesului se admite în cazul înaintării unei acţiuni reconvenţionale în condiţiile art. 173
alin. (1) lit. b), precum şi în alte cazuri prevăzute de prezentul cod.
În cazul amînării procesului, instanţa de judecată fixează o dată pentru desfăşurarea noii şedinţe, cu
excepţia situaţiei prevăzute la art. 122 alin. (5). Încheierea de amînare a procesului nu poate fi atacată
cu recurs.
Întreruperea procesului. În condiţiile în care şedinţa de judecată a fost deschisă şi examinarea
pricinii în fond a început, pot apărea incidente procesuale care fac imposibilă continuarea examinării
în aceeaşi zi şi determină întreruperea şedinţei de judecată cu posibilitatea continuării acesteia la o altă
dată şi oră, ce vor fi  fixate de instanţa de judecată. Întreruperea şedinţei de judecată se dispune printr-
o încheiere protocolară şi nu afectează integritatea procesului-verbal. În cazul întreruperii şedinţei de
judecată, instanţa, în funcţie de timpul necesar efectuării actului procedural, fixează o dată pentru
continuarea şedinţei de judecată. Data este adusă la cunoştinţa celor prezenţi printr-un act scris, care
este contrasemnat de cei prezenţi în şedinţă. Persoanele care nu s-au prezentat la şedinţă şi cele
implicate recent în proces sînt informate despre locul, data şi ora continuării şedinţei printr-o citaţie
sau prin alte modalităţi prevăzute de prezentul cod.
Suspendarea procesului reprezintă acțiunea procesuală care determină oprirea temporară a
examinării cauzei.
Instanţa judecătorească este obligată să suspende procesul în cazul:
a) decesului sau reorganizării părţii în proces ori a intervenientului principal dacă raportul juridic
litigios permite succesiunea în drepturi;
b) pierderii capacităţii de exerciţiu a părţii în proces;  

36
c) delegării către o instanţă judecătorească străină a efectuării actelor de procedură;
d) situaţiilor prevăzute de Legea insolvabilităţii;
e) ridicării excepţiei de neconstituţionalitate.
Suspendarea procesului invocă suspendarea curgerii tuturor termenelor de procedură, precum
şi încetarea temporară a actelor procedurale, cu excepţia celor de asigurare a acţiunii şi a probelor.
Actele procedurale efectuate în timpul suspendării procesului nu au efect juridic.

La cererea participanţilor la proces sau din oficiu, instanţa judecătorească poate suspenda procesul în
cazul în care:
a) pîrîtul sau reclamantul se află într-o unitate activă a Forţelor Armate sau a altor trupe şi formaţiuni
militare ale Republicii Moldova;
b) partea în proces sau intervenientul principal se află într-o instituţie curativ-profilactică, situaţie
adeverită de instituţia respectivă;
c) pîrîtul este căutat;
d) a dispus efectuarea unei expertize;
e) a dat o delegaţie judiciară unei alte instanţe judecătoreşti din ţară;
f) a dispus autorităţii teritoriale cu atribuţii în domeniul adopţiei efectuarea unui  control al condiţiilor
de trai ale adoptatorilor în pricinile de adopţie şi în alte pricini în care pot fi lezate drepturile şi
interesele copilului;
g)  au încetat  împuternicirile tutorelui  sau  curatorului;
h) pricina nu poate fi judecată înainte de soluţionarea unei alte pricini conexe.

Procesul se suspendă:
a) pînă la determinarea succesorului în drepturi al persoanei ieşite din proces sau pînă la numirea
tutorelului sau curatorului persoanei incapabile sau lipsite de capacitatea de exerciţiu - în cazurile
prevăzute la art.260 lit.a) şi b);
b) pînă la prezentarea de către instanţa străină a delegaţiei de acordare a asistenţei juridice - în cazurile
prevăzute la art.260 lit.c);
c) pînă la data intrării în vigoare a hotărîrii judecătoreşti în cadrul procedurii insolvabilităţii - în
cazurile prevăzute la art.260 lit.d);
d) pînă la data eliberării din rîndurile Forţelor Armate a părţii  în proces sau externării ei din instituţia
curativ-profilactică, pînă  la găsirea pîrîtului ori  încetarea căutării lui, pînă  la prezentarea în instanţă a
raportului de expertiză, a raportului organului de tutelă şi curatelă sau a delegaţiei judiciare - în
cazurile prevăzute la art.261 lit.a), b), c), d), e), f) şi g);
e) pînă la data rămînerii irevocabile a hotărîrii, deciziei, sentinţei sau încheierii judecătoreşti sau pînă
la data hotărîrii emise în baza materialelor examinate pe cale administrativă sau în ordinea jurisdicţiei
constituţionale - în cazurile prevăzute la art.261 lit.h).

În toate cazurile de suspendare a procesului, instanţa pronunţă o încheiere, care poate fi atacată separat
cu recurs. Recursul se poate declara, atît cît durează suspendarea procesului, împotriva încheierii prin
care s-a dispus suspendarea, precum şi împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de repunere pe
rol a pricinii.
După decăderea circumstanţelor care au dus la suspendarea procesului, instanţa judecătorească
dispune, la cererea participanţilor la proces sau din oficiu, reluarea procesului. În acest caz, instanţa
citează participanţii la proces conform regulilor generale.

7. Terminarea procesului fără adoptarea hotărîrii. Încetarea procesului şi scoaterea cererii de

pe rol (temeiurile şi procedura).
Dispoziţiile primei instanţe sau ale judecătorului prin care pricina nu se soluţionează în fond se emit în
formă de încheiere. Aceasta se emite  în camera de deliberare în condiţiile art.48. În cazul soluţionării

37
unor probleme simple, instanţa poate emite încheiere fără a se retrage în camera de deliberare. O astfel
de încheiere se consemnează în procesul-verbal al şedinţei de judecată. Încheierii i se dă citire imediat
după enunţ.
În încheierea judecătorească se indică:
a) locul şi data emiterii;
b) denumirea emitentului, numele membrilor completului de judecată şi al grefierului;
c) date despre participanţii la proces, obiectul litigiului sau pretenţia înaintată;
d) problema asupra căreia se emite;
e) motivele care au determinat concluziile instanţei şi legea guvernantă;
f) dispoziţia instanţei;
g) ordinea şi termenul de atac al  încheierii dacă este susceptibilă de atac.
Încheierea emisă fără retragerea completului în camera de dezbatere trebuie să conţină datele
specificate la alin.(1) lit.d), e), f) şi  g).

Instanţa judecătorească dispune încetarea procesului în cazul în care:

a) pricina nu urmează a fi judecată în procedură civilă;
b) într-un litigiu între aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect şi pe aceleaşi temeiuri s-a emis o
hotărîre judecătorească rămasă irevocabilă sau o încheiere de încetare a procesului în legătură cu
renunţarea reclamantului la acţiune sau cu confirmarea tranzacţiei dintre părţi;
c) reclamantul a renunţat la acţiune, renunţul fiind admis de instanţă;
d) părţile au încheiat o tranzacţie, confirmată de instanţă;
e) într-un litigiu între aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect şi pe aceleaşi temeiuri s-a emis o
hotărîre arbitrală care a devenit obligatorie pentru  părţi, cu excepţia cazului în care instanţa refuză
eliberarea titlului executoriu sau desfiinţează hotărîrea arbitrală;
f) partea în proces persoană  fizică decedează şi  raportul juridic litigios nu admite succesiunea în
drepturi;
g) reclamantului şi/sau pîrîtului îi lipseşte capacitatea de folosinţă, cu excepţia cazurilor prevăzute la
art. 59 alin. (2);
h) cererea de chemare în judecată este depusă de un organ, o organizaţie sau o persoană în vederea
apărării drepturilor, libertăţilor sau intereselor legitime ale unei alte persoane fără ca prezentul cod sau
o altă lege să le confere acest drept.
Instanţa judecătorească dispune încetarea procesului printr-o încheiere, care poate fi atacată cu recurs.
Pronunţînd încheierea de încetare a procesului, instanţa judecătorească menţionează că nu se admite o
nouă adresare în judecată a aceleiaşi părţi cu privire la acelaşi obiect şi  pe aceleaşi  temeiuri.

Instanţa judecătorească scoate cererea de pe rol în cazul în care:

a) reclamantul nu a respectat procedura,  prevăzută prin lege sau prin contractul părţilor, de soluţionare
prealabilă a pricinii pe cale extrajudiciară;
b) cererea a fost depusă de o persoană incapabilă;
c) cererea este semnată sau este depusă în judecată de o persoană  neîmputernicită;
d) litigiul dintre aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect şi pe aceleaşi temeiuri se află în curs de
judecată la aceeaşi instanţă sau la o alta;
e) părţile au încheiat un contract prin care litigiul urmează a fi soluţionat pe cale arbitrală, iar pînă la
examinarea pricinii în fond, pîrîtul a ridicat obiecţii împotriva soluţionării litigiului în judecată;
f) părţile citate legal nu s-au prezentat la şedinţa de judecată după  a doua citare şi nici nu au solicitat
examinarea pricinii în absenţa lor;
g) reclamantul citat legal nu s-a prezentat în şedinţă de judecată, nu a comunicat instanţei  motivele
neprezentării sau motivele sînt considerate de instanţă ca fiind neîntemeiate, sau  nu a solicitat
examinarea pricinii în absenţa sa, iar pîrîtul nu solicită soluţionarea pricinii în fond;

38
h) soţul a înaintat acţiune de desfacere a căsătoriei fără consimţămîntul soţiei în timpul sarcinii ei sau
în decursul  unui an de la naşterea copilului, iar cererea nu a fost restituită reclamantului de către
judecător;
i) persoana în ale cărei interese este pornit procesul, în conformitate cu art.7 alin.(2), art.72 alin.(2) şi
art.73 alin.(3), nu susţine pretenţiile înaintate, nu solicită să intervină în proces  în calitate de
reclamant;
j) persoanele indicate la art.72 şi 73  au  renunţat la acţiune, iar reclamantul care a preluat  acţiunea nu
a plătit  taxă de stat în termenul stabilit de instanţă;
k) instanţa a amînat sau a eşalonat plata taxei de stat, iar reclamantul nu a plătit-o în termenul stabilit
de instanţă;
l) la examinarea pricinii în procedură specială se constată un litigiu de drept ce ţine de competenţa
instanţelor judecătoreşti;
l1) părţile au solicitat examinarea pricinii de către judecata arbitrală, în condiţiile legii;
m) în alte cazuri prevăzute de lege.
Procedura şi efectele scoaterii cererii de pe rol.
În cazul scoaterii cererii de pe rol, procesul se termină printr-o încheiere judecătorească în ea instanţa
indică modul de înlăturare a circumstanţelor specificate la art.267.
Încheierea judecătorească privind scoaterea cererii de pe rol se supune recursului.
După înlăturarea circumstanţelor care duc la scoaterea cererii de pe rol, persoana interesată poate
adresa instanţei o nouă cerere, conform dispoziţiilor generale.
La cererea reclamantului sau a pîrîtului, instanţa poate anula încheierea privind scoaterea cererii de pe
rol emise în temeiul art.267 lit.f) şi g), dacă aceştia depun probe care să confirme imposibilitatea
prezentării lor în şedinţă de judecată şi a înştiinţării instanţei. Cererea se depune în termen de 15 zile
de la data comunicării încheierii.
Încheierea judecătorească de respingere a cererii de anulare a încheierii privind scoaterea cererii de pe
rol poate fi atacată cu recurs.

8. Procesul verbal al şedinţei de judecată, cuprinsul şi importanţa lui.

Pentru fiecare şedinţă de judecată în primă instanţă şi în instanţă de apel, precum şi pentru fiecare act
de procedură îndeplinit  în afara şedinţei (audierea martorului la locul aflării lui, cercetarea
înscrisurilor şi altor probe materiale la locul de aflare sau păstrare etc.), se întocmeşte proces-verbal.
Cuprinsul procesului-verbal:
În procesul-verbal al şedinţei de judecată sau al actului de procedură îndeplinit în afara şedinţei de
judecată se indică momentele esenţiale ale dezbaterii pricinii sau ale efectuării actului procedural.
În procesul-verbal al şedinţei se indică:
a) locul, data şi ora deschiderii, data încheierii şedinţei de judecată;
b) instanţa care judecă pricina, numele membrilor completului de judecată şi al grefierului;
c) pricina;
d) prezenţa participanţilor la proces, a reprezentanţilor, a martorilor, experţilor, specialiştilor şi  a
interpreţilor;
e) faptul că instanţa a explicat drepturile şi obligaţiile procedurale participanţilor la proces,
reprezentanţilor, experţilor, specialiştilor şi interpreţilor;
f) dispoziţiile preşedintelui şedinţei de judecată şi încheierile pronunţate de instanţă fără retragere în
camera de deliberare;
g) declaraţiile, demersurile şi explicaţiile participanţilor la proces şi ale reprezentanţilor lor;
h) depoziţiile martorilor, explicaţiile orale ale experţilor asupra raportului de expertiză, explicaţiile şi
consultaţiile specialiştilor;
i) faptul că s-a dat citire înscrisurilor, datele examinării la faţa locului a  probelor materiale, că s-au
ascultat şi vizionat înregistrările audio-video;
j) raporturile reprezentanţilor autorităţilor publice;

39
 k) conţinutul susţinerilor orale;
l) faptul că s-a dat citire hotărîrii şi  încheierilor, că s-a explicat cuprinsul  hotărîrii şi al încheierilor
pronunţate de instanţă, că s-au dat lămuriri asupra căilor şi termenului de atac al lor;
m) faptul că instanţa a explicat participanţilor la proces dreptul lor de a lua cunoştinţă de procesul-
verbal al şedinţei de judecată şi de a formula observaţii asupra acestuia;
n) data întocmirii definitive a procesului-verbal.
Procesul-verbal se întocmeşte de grefier în şedinţă de judecată sau la efectuarea actului de procedură
în afara şedinţei. Procesul-verbal se scrie la computer şi se păstrează în modul stabilit de Consiliul
Superior al Magistraturii. În cazul în care nu este posibilă utilizarea computerului, procesul-verbal se
scrie de mînă, fiind ulterior scris la computer.
Procesul-verbal al şedinţei de judecată trebuie să fie întocmit  şi semnat în cel mult 5 zile de la data
încheierii şedinţei, iar procesul-verbal privind efectuarea actului de procedură – cel tîrziu a doua zi de
la  efectuare. Cînd există înregistrări audio şi/sau video ale şedinţei de judecată, grefierul le foloseşte
după şedinţa de judecată pentru a verifica exactitatea procesului-verbal.
Procesul-verbal se semnează de preşedintele şedinţei şi de grefier. Modificările, rectificările şi
completările procesului-verbal se menţionează în el şi  se certifică de preşedinte şi  grefier prin
semnătură.
Participanţii la proces şi reprezentanţii lor au dreptul să ia cunoştinţă de procesul-verbal al şedinţei de
judecată şi, în decursul a 5 zile de la data semnării acestuia, să prezinte în scris observaţii asupra lui,
indicînd inexactităţile şi motivele pentru care  îl consideră incomplet. În decursul a 5 zile de
la  prezentare, observaţiile asupra procesului-verbal se examinează de către judecătorul care l-a
semnat  şi care, dacă este de acord cu ele, le confirmă justeţea prin menţiunea "De acord" şi prin
semnătură. În caz contrar, judecătorul pronunţă o încheiere motivată de  respingere totală sau parţială.
În toate cazurile, observaţiile asupra procesului-verbal se anexează la dosar.

Tema: Procedura specială

1. Noțiunea procedurii speciale
2. Constatarea faptelor care au valoare juridică
3. Încuviințarea adopției
4. Declarareacapacității depline de exercițiu al minorului
5. Declararea persoanei dispărută fără veste/decedată
6. Declararea incapacității persoanei fizice
7. Încuviințarea spitalizării/tratamentului forțat
8. Încuviințarea examenului psihiatric, spitalizarea în staționarul în staționarul de psihiatrie
9. Procedura de chemare, restabilirea în drepturile ce izvorăsc din titlurile de valoare la purtător/
la ordin pierdute.
10. Contestare a inexactității înscrisurilor în registrele de stare civilă.
11. Reconstituirea procedurii judecătorești pierdute.

Noțiunea procedurii speciale

Procedura specială este necontecioasă în esență din cauza categoriilor care formează scopul urmărit de
către subiecți la înfăptuirea justiției. În cadrul procedurii speciale nu sunt protejate drepturile
prezumate încălcate/contestabile, valoarea protejată prin procedura specială este interesul persoanei
care la rîndul său va facilita în viitor exercitarea efectivă a drepturilor și a obligațiilor sale procesuale.
În cadrul procedurii speciale nu sunt utilizate anumite instituții de drept specifice procedurii
contencioase, de exemplu asigurarea acțiunii, tranzacții de împăcare, recunoașterea acțiunii de către
pîrît sau acțiunea reconvențională. Lipsa litigiului de drept nu exclude conflictele de fapt în cadrul
procedurii speciale. Participanții acestei proceduri sunt petiționarii care și adresează cererea instanței și
persoane interesate care au calitatea de participanți la proces. Aceștia dispun de dreptul la
administrarea probelor. În procesul probațiunii, pot apărea circumstanțe contradictorii. În astfel de

40
 situații apar conflictele de fapt, în consecință principiul contradictorialității are o formă de manifestare
specifică în cadrul procedurii speciale. Dacă se va constata un litigiu de drept, instanța de judecată va
scoate cererea de pe rol cu condiția că tot instanța de judecată e competentă să-l soluționeze (art. 280
alin 3 Codul de procedură civilă). Particularitățile de procedură în cadrul examinării cererilor sunt:
Enumerarea limitativă a posibilităților de soluționare a protecției intereselor legitime. Art. 279 Codul
de procedură civilă enumeră toate cererile ce pot fi depuse conform normelor expres enunțate. Lipsa
procedurii speciale exclude posibilitatea valorificării intereselor în instanța de judecată. Unica
posibilitate de utilizare a prevederilor legale nelimitativ este lit. m) art. 281 Cod de Procedură Civilă,
care prevede sintagma: ”alte fapte cu valoare juridică ca acestea să fie expres prevăzute în vreo lege,
instanțelor le este limitată calificarea în limitele generic stabilite de lege”.
În cadrul procedurii speciale legea identifică cine poate acționa în calitate de petiționar dacă cererile
sunt adresate în judecată de alte persoane instanța nu va examina, fie refuzînd în primirea cererilor fie
scoțîndu-le de pe rol.
Competența examinării princinilor de procedură specială de asemenea este expres enunțată pentru
fiecare categorie de cauză de regulă din punct de vedere jurisdicțional material. Competența le revine
judecătoriilor cu excepția încuviințării adopției.
Din punct de vedere al jurisdicției teritoriale de regulă cererea se depune la instanța domiciliului
petiționarului cu excepția constatării posesiei, dispoziției, folosinței de un bun imobil încuviințarea
adopției.
Persoanele interesate de regulă sunt identificate conform legii de instanța de judecată și sunt înștiințate
pentru a participa la examinare.
Procesul de probație în multe cazuri de procedură specială e conturată în lege fie prin semnalarea
obiectului de probație fie prin enumerarea actelor ce trebuie în mod obligatoriu anexate la cerere.
În procedura specială există rigori imperative cu privire la asistența juridică din oficiu și expertize
obligatorii dispuse de instanțe.
Hotărîrea judecătorească pe proceduri speciale din punct de vedere a conținutului părții dispozitive, nu
este urmată de faza executării forțate, nu se eliberează titluri executorii.

Constatarea faptelor care au valoare juridică

Prin depunerea de petiționar a unor cereri de constatare a faptelor cu valoare juridică trebuie să se
justifice în cumul cîteva condiții:
1. Fapta ce urmează a fi constatată produce, modifică, stinge careva drepturi/ obligații
2. Petiționarul n-are altă posibilitate să certifice fapta cu valoare juridică
3. Constatarea nu presupune și soluționarea unui litigiu de drept.
Dacă instanța de judecată prin hotărîre s-a dispus constatarea faptului cu valoare juridică trebuie să
indice în mod obligatoriu căror instituții vizate i se poate viza hotărîrea la baza căreia a fost pusă la
bază probele.
Art. 281 Cod de Procedură Civilă enumeră nelimitativ faptele care pot avea valoare juridică:
- Raporturile de rudenie – presupun dobîndirea unui drepturile succesiunea, pensie, alte îndemnizații
prevăzute de lege pentru rude.
- Se admite utilizarea tuturor mijloacelor de probă, însă dacă se confirmă existența altor rude ce pot
valorifica drepturile la care aspiră petiționarul dispare valoarea juridică a factorilor de rudenie în
consecință instanța va enunța o hotărîre nefavorabilp petiționarului.
- Întreținerea persoanei presupune admiterea probelor referitor la exercitarea pe parcursul vieții a unei
obligațiii de întreținere a altei inapte de muncă, sub formă bănească și nu numai indiferent de faptul
dacă au locuit sau nu împreună.
- Constatarea înregistrării nașterii, adopției, căsătoriei, divorțului, decesului
În asemenea cazuri cererea se va examina dacă se întrunesc următoarele condiții cumulative:
1. petiționarul nu dispune de nici un document de stare civilă care ar afecta faptul invocat
2. registrele de stare civilă nu s-au păstrat

41
3.organele de stare civilă refuză restabilirea documentului din considerentul anterior
Recunoașterea paternității, condiții cumulative:
a) decesul presupusului tată
b) lipsa căsătoriei legale dintre mamă și presupusul tată
c) recunoașterea de fapt de presupusul tată a paternității pe parcursul vieții
d) decesul la o anumită dată se solicită ca și constatare atunci cînd autoritățile de stare civilă refuză să
înregistreze decesul unei persoane și să elibereze certificatul de deces din cauza lipsei documentelor de
stare civilă
e) refuzul organului de stare civilă de a constata și înregistra procesul indicînd data, ora, locul ori alte
circumstanțe
f) acceptarea unei succesiuni și locul ei de deschidere moștenitorilor legali conform legii materiale care
după decesul unei persoane au acceptat de fapt posedînd și folosind masa succesorală fără a perfecta în
modul cerut de lege actele necesare.
În mod obligatoriu trebuie antrenați ca persoane interesate ceilalți succesori legali/ persoanele care
dispun de dreptul la rezervă succesorală, iar autoritățile pot confirma gestionarea bunurilor de facto.
Procedura constatării unui accident se face în ordine judiciară dacă nu s-au păstrat/ nu s-a întocmit la
momentul oportun actele necesare de autoritățile abilitate. În hotărîrea judecătorească este exclus să se
indice cauza accidentului și nivelul pierderii capacității de muncă aceste fapte se constată în ordine
extrajudiciară de alte autorități.
Posesia, folosința și dispoziția unui bun imobil în proprietate. Acest fapt se consideră temei juridic și
poate fi constatat dacă nu există date oficiale privind înregistrarea la organele cadastrale sau ale
administrației publice locale.
În astfel de cazuri instanța de judecată reconfirmă un drept existent care nu poate fi confirmat din lipsă
obiectivă de date.
Apartenența constatatoare de drepturi a unei persoane a cărei nume indicat în document nu coincide cu
numele indicat în buletin, pașaport, certificat de naștere.
Instanța de judecată nu pot constata inexactități din documentele de stare civile, militare.
Instanța se va implica doar dacă altfel nu poate fi remediată această disconcordanță.
Concubinajul în cazurile prevăzute de lege (Decretul prezidiului sovietului suprem URSS 08.08.1944.
În asemenea cazuri cererile vor fi satisfăcute dacă se probează că de facto căsătoria s-a produs pînă la
data de 08.08.1944 și a continuat pînă la decesul unuia dintre soți. Valoarea juridică a acestui fapt se
rezumă la necesitatea dovedirii ulterioare a descendenței.
Constatarea faptelor represiunilor politice și a detenției în lagărele de concentrare (Legea nr. 1225 din
08.12.1992, Legea nr. 1358din 18.03.1993), persoanele care în perioada 07.11.1917, 23.01.1990 au
fost supuse represiunilor politice pe actualul teritoriu al RM/ cetățenii RM supuși represiunilor politice
ale unui alt stat precum și cetățenii RM participanți la cel de al 2-lea Război Mondial se restabilesc în
drepturi sociale, politice, patrimoniale.
Ca fapt cu valoare juridică instanța de judecată poate constata răspîndirea informației care lezează
onoarea, demnitatea persoanei dacă autorul nu e cunoscut. Petiționarul trebuie să dovedească
răspîndirea în public a informației defăimătoare și caracterul neveridic al acesteia.
Procedura specială e aplicabilă chiar dacă se știe cine a răspîndit informaia defăimătoare dar persoana
nu mai există.
Încuviințarea spitalizării/tratamentului forțat
Potrivit art. 41-45 din Legea ocrotirii sănătății, art. 13, 16 din Legea cu privire la drepturile și
responsabilitățile pacientului, spitalizării și tratamentului forțat pot fi supuse:
a) persoanele care suferă de boli venerice
b) bolnavii de turbeculoză
c) bolnavii de narcomanie
d) persoanele contaminate cu virusul HIV/ SIDA
e) persoanele care refuză ajutorul medical cînd asistența este necesară pentru salvarea vieții

42
 f) persoanele care suferă de tulburări psihice
Petiționarul în astfel de cazuri este instituția medico-sanitară. Competența teritorială a judecătoriei se
identifică după domiciliul sau locul de aflare a persoanei ce urmează a fi spitalizată și tratată forțat.
Cererea urmează a fi examinată în termen nu mai mare de 3 zile lucrătoare cu participarea obligatorie a
autorității medicale și a persoanei vizate.
În funcție de circumstanțe, instanța poate examina în lipsa persoanei vizate respectiva cerere și poate
dispune la aducerea forțată a acesteia.
În mod obligatoriu hotărîrea judecătorească trebuie să conțină durata spitalizării, în funcție de avizul
comisiei medico-sanitare.
Încuviințarea examenului psihiatric, spitalizarea în staționarul de psihiatrie
Potrivit Legii privind sănătatea mintală, Codul de Procedură Civilă, instanța de judecată examinează în
ordinea procedurii civile cereri privind:
- Încuviințarea spitalizării în staționarul de psihiatrie
- Încuviințarea examenului psihiatric
- Prelungirea termenului de spitalizare în staționarul de spsihiatrie
- Externarea înainte de termen din staționarul de spsihiatrie
În aceste cazuri petiționari sunt medicul psihiatru sau instituțiile de psihiatrie. Termenul adresării de
petiționar în instanța de judecată este de maximum 72 de ore de la internare. Condiție obligatorie
pentru soluționarea pozitivă a acestei cereri este avizul scris al medicului psihiatru/ a comisiei de
medici psihiatri. Persoanei vizate instanța îi asigură obligatoriu avocat din oficiu.

Procedura de chemare, restabilire în drepturile ce izvorăsc din titlurile de valoare la purtător/ la

ordin pierdute
Poate fi făcută prin procedura specială dacă titlurile au fost pierdute sau au devenit inutilizabile efectiv.
Cererea se depune de petiționar în instanța de la sediul instituției care a emis titlul de valoare, instanța
emite o încheiere obligatorie prin care interzice instituțiilor bancare să efectueze plăți în baza acestui
titlu. Instanța emite o încheiere din contul petiționarului privind emiterea unei înștiințări de chemare în
judecată a persoanei care a găsit titlul de valoare pierdut în decurs de 3 luni de la data publicării. În
instanță se poate prezenta deținătorul de facto a titlului de valoare și cererea se scoate de pe rol,
instanța de judecată admite cererea petiționarului și declară documentul nul dacă nu se prezintă nimeni
timp de 3 luni.

Tema: Procedura în ordonanță

Pe lîngă CPC, procedura în ordonanță este descrisă în Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție nr.
18 din 31.05.2004 cu privire la unele chestiuni ce vizează procedura de eliberare a ordonanței
judecătorești
Procedura în ordonanță este un fel separat de procedura necontencioasă alternativă celei generale, care
are ca finalitate eficientizarea executării creanțelor incontestabile prevăzute de lege.
Particularitățile procedurii în ordonanță sunt: caracterul simplificat, adică procedura în ordonanță nu se
citează părțile, nu se țin dezbateri, nu se întocmește proces verbal, există termene prevăzute de lege de
scurtă ca durată/taxa de stat se achită în proporții de 50% din cît ar fi trebuit să se plătească în
procedura generală (art. 346 alin.(2), 350 Codul de Procedură Civilă).
Caracter alternativ (art. 348 alin.(4), 353 alin. (2) Codul de Procedură Civilă) derivă din principiul
disponiabilității care permite titularului de drept să valorifice oricare din cele 2 feluri de proceduri în
funcție de posibilități și interese proprii. Procedura în ordonanță nu este prealabilă celei generale și nici
n-o exclude în eventualitatea adresării aceleiași persoane în baza acelorași pretenții.
Procedura în ordonanță se poate desfășura doar în baza temeiurilor expres prevăzute de lege, care nu se
interpretează extensiv (art. 345 Codul de Procedură Civilă) cu referire la evacuarea bunurilor/a
persoanelor din imobilele gajate, în temeiul pct. 9 Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție nr. 18
din 31.05.2004 cu privire la unele chestiuni ce vizează procedura de eliberare a ordonanței

43
 judecătorești se consideră obligatorie această prevedere în dispozitivul ordonanței ea însă contravine
limitelor art. 345 Codul de Procedură Civilă.
Legea nu limitează numărul și conținutul probelor scrise, necesare, însă formulează criteriul care ar
permite aprecierea pretenției ca incontestabilă.
Procedura în ordonanță se intentează doar împotriva debitorilor care se află sub jurisdicția RM
Aflarea sub jurisdicția țării sunt persoanele:
- Domiciliul permanent/temporar indiferent de cetățenie
- Aflarea bunurilor pe teritoriul RM indiferent delocul aflării debitorului
- Lipsa căilor de atac firești procedurale, ordonanța poate fi anulată de către instanța care a emis-o în
condițiile legii printr-o încheiere.
Ordonanța judecătorească este un act de dispoziție dat unipersonal de judecător cu referire la încasarea
bunurilor/banilor de la debitor în favoarea creditorului. Ordonanța judecătorească în acelaș timp este și
act executoriu. Doar pentru încasarea taxei de stat de la debitor instanța va emite titlu executoriu.
Ordonanța judecătorească este cu efect obligatoriu executoriu, incontestabil. Celelalte efecte nu pot fi
atribuite ordonanței din lipsa de prevederi și din cauza caracterului alternativ.
Caracterul obligatoriu și executoriu al ordonanței judecătorești nu este deplin similar hotărîrii propriu-
zise, dar se limitează doar la teritoriul RM. Caracterul incontestabil e mai pronunțat decît în cazul unei
hotărîri judecătorești, căile de atac sînt aplicabile.
Etapele procedurii în ordonanță :
1. intentarea procedurii în ordonanță
2. examinarea cererii și adoptarea ordonanței
3. înștiințarea debitorului cu privire la procedura în ordonanță
4. formularea obiecțiilor și anularea/neanularea ordonanței
5. executarea ordonanței neanulate
Credirorul depune în instanță de judecată o cerere de eliberare a ordonanței judecătorești în temeiul art.
346-347 Codului de Procedură Civilă. În termen de 5 zile judecătorul trebuie să decidă dacă nu dă curs
cererii din cauza lipsei elementelor de fond și formă, dacă credirorul nu înlătură neajunsurile
constatate, urmează o hotărîre de restituire a cererii de chemare în judecată. Judecătorul poate refuza
primirea cererii de eliberare a ordonanței printr-o încheiere irevocabilă în temeiul art. 169, 170, 348
Cod de Procedură Civilă. Efectul refuzului în cazul ordonanței e mai blînd decît în cazul hotărîrii astfel
credirorul oricînd se poate readresa cu aceleași temeiuri, aceiași cerere, împotriva aceluiași debitor.
Dacă nu se refuză/ restituie cererea judecătorul adoptă ordonanța judecătorească pe care imediat o
trimite debitorului printr-o scrisoare cu aviz recomandat (art. 352 Cod de Procedură Civilă). În termen
de 10 zile debitorul depune obiecții motivînd recunoașterea sau nu a ordonanței. Dacă debitorului
recunoaște obiecțiile sau obiecțiile nu sînt motivate, judecătorul eliberează 2 exemplare de ordonanță
cu putere executorie. Dacă debitorul formulează în termen obiecții motivate, instanța printr-o încheiere
care nu se supune nici unei căi de atac anulează ordonanța adoptată anterior.
Debitorul este în drept să formuleze obiecții tardive solicitînd repunerea în termen și suspendarea
executării ordonanței judecătorești.
În funcție de motivațiile debitorului instanța va repune și va păstra/nu valabilitatea ordonanței
adoptate anterior.
Obiecțiile tardive au impact deosebit asupra procedurii executorii, astfel instanța poate decide
suspendarea acesteia cu întoarcerea executării efectiv înfăptuite în condițiile codului de executare.

Tema: Căile de atac

1. Noțiunea, importanța căilor de atac.
2. Clasificarea căilor de atac.
3. Reguli comune de exercitare a acestora.

44
 Noțiunea, importanța căilor de atac
Căile de atac în cadrul procesului-civil sunt mijloacele juridice oferite de lege prin intermediul cărora
se solicită verificarea legalității și termeniciei hotărîrii judecătorești în scopul remedierii erorilor
judecătorești admise.
Importanța căilor de atac în cadrul procesului de înfăptuite a justiției se rezumă la garantarea
respectării drepturilor omului.
În al 2 lea rînd grație căilor de atac e posibilă remedierea erorilor comise fie că se referă la conduita
părților fie la atitudinea și aprecierea instanței de judecată.
În al 3 lea rînd căile de atac asigură calitatea actelor de justiție.
În al 4 lea rînd se uniformizează practica judecată cu referire la aplicarea legilor materiale și
procedurale se asigură securitatea raporturilor juridice.
Clasificarea căilor de atac
Clasificarea căilor de atac implică mai multe criterii. În funcție de posibilitățile de exercitare accedere
a căilor de atac se divizează în: ordinare și extraordinare.
Căi ordinare- pot fi utilizate în cazul unui simplu dezacord, legea conâinînd temeiuri simple pentru cei
interesați, din acest punct de vedere apelul și recursul secțiunea I sunt căi ordinare de atac din
următoarele considerente:
1. pot fi valorificate din cauza dezacordului cu hotărîrea pronunțată pentru eficiența căii de atac,
dezacordul trebuie motivat, în apel legiuitorul nu indică motivațiile ce pot fi utilizate de apelanți,
2. Celelalte 2 căi de atac recurs secțiunea II, revizuire- extraordinare din cauza posibilității de accedere
recurs secțiunea II- alin. (2), (3) art. 400 Cod de Procedură Civilă și revizuire art. 449 Cod de
Procedură Civilă.
În funcție de posibilitățile revederii fondului de către instanța ierarhic superioară căile de atac sunt
devolutive și nedevolutive.
În apel instanța competentă poate revedea fondul integral cu toate acestea grație principiului
disponibilității instanța reacționează adecvat doar la temeiul și argumentele reclamantului cu referire la
temeinicia hotărîrii și privitor la legalitatea acesteia. Instanța de apel verifică din oficiu orice temei
invocat sau ce ar fi putut invocat de apelant (se admit probe noi, se revăd probele examinate în instanța
de fond).
Recursul împotriva încheierilor are efect devolutiv, dar nu integral. Existența devoluției în această
categorie de recurs se datorează posibilității de contestare atît a temeiniciei cît și a legalității încheierii,
însă deși legalitatea se verifică din oficiu ea nu depășește limitele prevăzute de lege.
Recurs secțiunea II, revizuirea-instanța competentă apreciază doar temeiul în drept care a fost invocat
de subiecții interesați.
În funcție de instanța competentă să examineze căilor ordinare de atac: apelul, recursul, sînt calificate-
căi de reformare (adică de competența instanței ierarhic superioare).
Revizuirea de regulă- competența instanței care s-a pronunțat ultima cu referire la hotărîrea, astfel fiind
calificată drept cale de retractare.
În funcție de impactul căii de atac asupra procedurii executorii:
Apelul - cale suspensivă de executare însă în mod diferit. Astfel potrivit art. 363 Cod de Procedură
Civilă termenul de apel precum și exercitarea apelului în termen suspendă executarea cu excepțiile
executărilor imediate.
Recursul secțiunea II, revizuirea sunt condiționat suspensive de executare, întrucît doar în cîteva cazuri
alin. (1) art. 435 Cod de Procedură Civilă, exercitarea căilor respective de atac duce implicit la
suspendarea executării în restul cazurilor exercitarea căilor de atac va suspenda executarea hotărîrii
doar dacă partea interesată o cere.
În pricinile patrimoniale suspendarea din motivul exercitării recursului secțiunea II e condiționată de
depunerea unei cauțiuni în mărimea valorii acțiunii admise prin hotărîrea contestată (art. 435-451 Cod
de Procedură Civilă).

45
 Reguli comune de exercitare a căilor de atac
Legalitatea căilor de atac (art. 119 Constituția RM, art. 15 Cod de Procedură Civilă ) titularii de
drepturi, considerați justițiabili pot valorifica doar căile de atac prevăzute de lege și doar în ordinea
reglementărilor de aceasta.
În contextul practicii Curții Europene s-ar putea întîmpla ca unele căi de atac prevăzute de legile
naționale să contravină principiilor de înfăptuirea justiției și în acest fel să fie calificate ca neligitime.
Căile de atac sunt ierarhizate pentru funcționalitatea piramidală a sistemului judecătoresc. Unicitatea
exercitării căilor de atac. O cale de atac poate fi utilizată doar o singură dată cu referire la o cauză
concretă, utilizarea acesteia nu permite repetarea înfăptuirii justiției de către instanța ierarhic
superioare. În revizuire, însă pot fi utilizate diferite temeiuri, potrivit art. 451 alin. (4) Cod de
Procedură Civilă. Neagravarea situației părții în propria cale de atac, principiu aplicabil apelului, cu
excepția neatacării hotărîrii de alte persoane sau nemanifestării consimțămîntul expres al titularului.

Tema: Apelul împotriva hotărîrilor judecătoriilor..

1. Elementele, obiectul, temeiurile și subiecții.
2. Termenele de declarare a recursurilor și a instanței competente să le judece, limitele judecării
recursurilor
3. Procedura examinării apelului.
4. Împuternicirile instanțelor de apel.

1. Elementele, obiectul, temeiurile, subiecții.

Hotărîrile susceptibile de apel pot fi atacate, pînă a rămîne definitive, în instanţa de apel care, în baza
materialelor din dosar şi a celor prezentate suplimentar, verifică corectitudinea constatării
circumstanţelor de fapt ale pricinii, a aplicării şi interpretării normelor de drept material, precum şi
respectarea normelor de drept procedural, la judecarea pricinii în primă instanţă. Hotărîrile pronunţate
în primă instanţă de judecătorii pot fi atacate cu apel la curţile de apel de drept comun.
Hotărîrea primei instanţe se casează sau se modifică de instanţa de apel dacă:
a) circumstanţele importante pentru soluţionarea pricinii nu au fost constatate şi elucidate pe deplin;
b) circumstanţele importante pentru soluţionarea pricinii, pe care prima instanţă le consideră
constatate, nu au fost dovedite cu probe veridice şi suficiente;
c) concluziile primei instanţe, expuse în hotărîre, sînt în contradicţie cu circumstanţele pricinii;
d) normele de drept material sau normele de drept procedural au fost încălcate sau aplicate eronat.
O hotărîre legală în fond nu poate fi casată numai din motive formale.
Se consideră că normele de drept material sînt încălcate sau aplicate eronat în cazul în care instanţa
judecătorească:
a) nu a aplicat legea care trebuia să fie aplicată;
b) a aplicat o lege care nu trebuia să fie aplicată;
c) a interpretat eronat legea;
d) a aplicat eronat analogia legii sau analogia dreptului.
Hotărîrea primei instanţe urmează a fi casată, independent de argumentele cererii de apel, dacă:
a) pricina a fost judecată de un complet de judecată compus ilegal;
b) pricina a fost judecată de instanţă în absenţa unui participant la proces căruia nu i s-a comunicat
locul, data şi ora şedinţei de judecată;
c) în judecarea pricinii au fost încălcate regulile cu privire la limba procesului;
d) instanţa a soluţionat problema drepturilor unor persoane neantrenate în proces;
f) hotărîrea nu este semnată de judecător sau de cineva din judecători ori hotărîrea este semnată nu de
acel judecător sau de acei judecători care sînt menţionaţi în hotărîre;
g) în dosar lipseşte procesul-verbal al şedinţei de judecată;
h) în dosar lipseşte procesul-verbal privind efectuarea unui act procedural.
i) pricina a fost examinată cu încălcarea competenţei jurisdicţionale.

46
Săvîrşirea altor încălcări decît cele consemnate la alin.(1) constituie temeiul casării hotărîrii numai
dacă ele au dus sau au putut duce la soluţionarea eronată a pricinii.
Hotărîrile pronunţate în primă instanţă de Judecătoria Comercială de Circumscripţie pot fi atacate cu
apel la Curtea de Apel Chişinău.
Sînt în drept să declare apel:
a) părţile şi alţi participanţi la proces;
b) reprezentantul în interesul  apelantului, dacă este împuternicit în modul stabilit de lege;
c) martorul, expertul, specialistul şi interpretul, reprezentantul cu privire la compensarea cheltuielilor
de judecată ce li se cuvine.
2. Termenele de declarare a recursurilor și a instanței competente să le judece, limitele judecării
recursurilor.
Termenul de declarare a apelului este de 30 de zile de la data pronunţării dispozitivului hotărîrii, dacă
legea nu prevede altfel.Termenul de apel se întrerupe prin decesul participantului la proces care avea
interes să facă apel sau prin decesul mandatarului căruia i se comunicase hotărîrea. În astfel de cazuri,
se  face o nouă comunicare la locul deschiderii succesiunii, iar termenul de apel începe să curgă din
nou de la data comunicării hotărîrii. Pentru moştenitorii incapabili şi pentru cei limitaţi în capacitatea
de exerciţiu sau pentru cei dispăruţi fără urmă termenul curge din ziua în care se numeşte tutorele sau
curatorul.Repunerea în termen de apel se face de către instanţa de apel în cazurile şi în ordinea
prevăzute de art.116.
Instanţa de apel verifică, în limitele cererii de apel, ale referinţelor şi obiecţiilor înaintate, legalitatea şi
temeinicia hotărîrii atacate în ceea ce priveşte constatarea circumstanţelor de fapt şi aplicarea legii în
primă instanţă.În limitele apelului, instanţa de apel verifică circumstanţele şi raporturile juridice
stabilite în hotărîrea primei instanţe, precum şi cele care nu au fost stabilite, dar care au importanţă
pentru soluţionarea pricinii, apreciază probele din dosar şi cele prezentate suplimentar în instanţă de
apel de către participanţii la proces.În cazul în care motivarea apelului nu cuprinde argumente sau
dovezi noi, instanţa de apel se pronunţă în fond, numai în temeiul celor invocate în primă instanţă.
Instanţa de apel nu este legată de motivele apelului privind legalitatea hotărîrii primei instanţe, ci este
obligată să verifice legalitatea hotărîrii în întregul ei. Instanţa de apel este obligată să se pronunţe
asupra tuturor motivelor invocate în apel.Apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o
situaţie mai dificilă decît aceea din hotărîrea atacată cu apel, cu excepţia cazurilor cînd consimte şi
cînd hotărîrea este atacată şi de alţi participanţi la proces.

3. Procedura examinării apelului.

Dispoziţiile de procedură privind judecarea pricinilor civile în primă instanţă se aplică şi în instanţa de
apel în măsura în care nu sînt contrare dispoziţiilor prezentului capitol.Rolul instanţei de apel se
afişează pînă la şedinţa de judecată.Preşedintele şedinţei de judecată deschide şedinţa şi
anunţă  pricina, numele apelantului, instanţa a cărei hotărîre este atacată, constată prezenţa
participanţilor la proces şi reprezentanţilor, determină identitatea celor prezenţi, verifică
împuternicirile persoanelor cu funcţie de răspundere şi ale reprezentanţilor.
Părţile şi alţi participanţi la proces au dreptul să prezinte noi probe dacă au fost în imposibilitatea să o
facă la examinarea pricinii în primă instanţă.Instanţa de apel nu are dreptul să administreze probele
care au putut fi prezentate de participanţii la proces în primă instanţă, cu excepţia situaţiei stabilite mai
sus. În cazul în care părţile şi alţi participanţi la proces invocă necesitatea administrării de noi probe,
aceştia trebuie să indice probele respective, mijloacele prin care ele pot fi administrate, precum şi
motivele care au împiedicat prezentarea lor în prima instanţă.Pot fi citaţi în instanţă de apel martorii
audiaţi în primă instanţă dacă în cererea de apel se contestă depoziţiile lor.
În apel nu se poate schimba calitatea procedurală a părţilor, temeiul sau obiectul acţiunii şi nici nu pot
fi înaintate noi pretenţii. Se pot cere însă dobînzi, rate, venituri ajunse la termen şi orice alte
despăgubiri apărute după emiterea hotărîrii în primă instanţă, se poate solicita o compensaţie legală.

47
 Neprezentarea în şedinţă de judecată a apelantului sau intimatului, a reprezentanţilor acestora, precum
şi a unui alt participant la proces, citaţi legal despre locul, data şi ora şedinţei, nu împiedică judecarea
apelului. Instanţa însă este în drept să amîne şedinţa dacă va constata că neprezentarea este motivată.
După examinarea pricinii în fond, preşedintele şedinţei de judecată oferă participanţilor la proces şi
reprezentanţilor posibilitatea de a face demersuri sau completări. După ce soluţionează demersurile,
instanţa trece la susţineri orale.
4. Împuternicirile instanțelor de apel.
Instanţa de apel, după ce judecă apelul, este în drept:
a) să respingă apelul şi să menţină hotărîrea primei instanţe;
b) să admită apelul şi să modifice  hotărîrea primei instanţe;
c) să admită apelul şi să caseze integral sau parţial hotărîrea primei instanţe, emiţînd o nouă hotărîre;
d) să admită apelul, să caseze integral hotărîrea primei instanţe şi să trimită pricina spre rejudecare în
primă instanţă doar în cazul în care s-au încălcat temeiurile prevăzute la art. 388 alin. (1) lit. d) şi i). La
solicitarea participanţilor la proces, instanţa de apel poate trimite pricina spre rejudecare în prima
instanţă în cazul prevăzut la art. 388 alin. (1) lit. b);
e) să admită apelul şi să caseze integral sau parţial hotărîrea primei instanţe, dispunînd încetarea
procesului ori scoaterea cererii de pe rol dacă există temeiurile prevăzute la art. 265 şi 267.
În cazul în care pricina este trimisă spre rejudecare, cu acordul tuturor participanţilor la proces,
instanţa de apel indică actele procesuale rămase valabile, celelalte fiind desfiinţate de drept.

Tema: Recursul împotriva încheierilor judecătoreşti.

1. Elementele, obiectul, temeiurile, subiecții
2. Termenele de declarare a recursurilor și a instanței competente să le judece.
3. Procedura examinării recursului
4. Împuternicirile instanțelor de recurs

1. elementele, obiectul, temeiurile, subiecții

Încheierea dată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, separat de hotărîre, de către părţi şi de
ceilalţi participanţi la proces în cazurile prevăzute de prezentul cod şi de alte legi, precum şi în cazurile
în care încheierea face imposibilă desfăşurarea de mai departe a procesului. Ea se examinează în recurs
conform regulilor stabilite de prezentul capitol.
Împotriva celorlalte încheieri pronunţate în primă instanţă nu se poate face recurs.Curţile de apel
examinează recursurile declarate împotriva încheierilor emise de judecătorii.Colegiul civil, comercial
şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie examinează recursurile declarate împotriva
încheierilor emise de către curţile de apel;Încheierile Curţii Supreme de Justiţie rămîn irevocabile de la
momentul emiterii.
4. Termenele de declarare a recursului.
Termenul de declarare a recursului împotriva încheierii este de 15 zile de la pronunţarea ei sau după
caz 15 zile de la comunicare, cum ar fi cazul încheierilor privind asigurarea acțiunii, pronunțate în
lipsa părților.
5. Procedura examinării recursului.
Recursul împotriva încheierii se depune şi se examinează în modul stabilit pentru recursul secțiunea a
II-a, cu excepţiile stabilite prin regulile speciale pentru categoria recurs I. Recursul se depune la
instanţa a cărei încheiere se atacă. Recursul împotriva încheierii se examinează în termen de 3 luni
într-un complet din 3 judecători, pe baza dosarului şi a materialelor anexate la recurs, fără examinarea
admisibilităţii şi fără participarea părţilor.
6. Împuternicirile instanţei la examinarea recursului împotriva încheierii
Instanţa de recurs, după ce examinează recursul împotriva încheierii, este în drept:
a)  să respingă recursul şi să menţină încheierea;

48
b)  să admită recursul şi să caseze integral sau parţial încheierea, restituind pricina  spre
rejudecare;
c)  să admită recursul şi să caseze integral sau parţial încheierea, soluţionînd prin decizie
problema în fond.
Decizia instanţei de recurs emisă după examinarea recursului împotriva încheierii rămîne
irevocabilă din momentul emiterii. Decizia se plasează pe pagina web a instanţei la data emiterii.
Copia deciziei se remite părţilor în termen de 5 zile de la data emiterii.

Tema: Recursul împotriva deciziilor instanţelor de apel.

1. Elementele, obiectul, temeiurile, subiecții
2. Termenele de declarare a recursurilor și a instanței competente să le judece.
3. Procedura examinării recursului.
4. Împuternicirile instanțelor de recurs

1. Elementele, obiectul, temeiurile, subiecții

Pot fi atacate cu recurs deciziile pronunţate de curţile de apel în calitatea lor de instanţe de apel, cît şi
hotărîrile pronunţate de curţile de apel în procedura de insolvabilitate. Încheierile date în apel pot fi
atacate cu recurs numai o dată cu decizia, cu excepţia cazurilor cînd, potrivit legii, pot fi atacate
separat cu recurs şi cînd încheierea face imposibilă desfăşurarea de mai departe a procesului. Recursul
împotriva deciziei se consideră declarat şi împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost emise după
pronunţarea hotărîrii atacate cu recurs.Nu pot fi atacate cu recurs deciziile de trimitere a cauzei la
rejudecare ce nu se supun nici unei căi de atac, nici hotărîrile în a căror privinţă persoanele indicate la
art.430 nu au folosit calea de apel, din moment ce legea prevede această cale de atac, sau  în  privinţa
cărora  apelul a fost retras în modul prevăzut la art.374.
Părţile şi  alţi participanţi la proces sînt în drept să declare recurs în cazul în care se invocă încălcarea
esenţială sau aplicarea eronată a normelor de drept material  sau a normelor de drept procedural.Se
consideră că normele de drept material au fost încălcate sau aplicate eronat în cazul în care instanţa
judecătorească:
a) nu a aplicat legea care trebuia să fie aplicată;
b) a aplicat o lege care nu trebuia să fie aplicată;
c) a interpretat în mod eronat legea;
d) a aplicat în mod eronat  analogia legii sau analogia dreptului.
Se consideră că normele de drept procedural au fost încălcate sau aplicate eronat în cazul în care:
a) pricina a fost judecată de un judecător care nu avea dreptul să participe la judecarea ei;
b) pricina a fost judecată  în absenţa unui  participant la proces căruia nu i  s-a comunicat locul,
data şi ora şedinţei de judecată;
c) în judecarea pricinii au fost încălcate regulile privind limba de desfăşu-rare a procesului;
d) instanţa a soluţionat problema drepturilor unor persoane care nu au fost implicate în proces;
e) în dosar lipseşte procesul-verbal al şedinţei de judecată;
 f) hotărîrea a fost pronunţată cu încălcarea competenţei jurisdicţionale.
Săvîrşirea altor încălcări decît cele indicate mai sus, constituie temei de declarare a recursului doar în
cazul şi în măsura în care acestea au dus sau ar fi putut duce la soluţionarea greşită a pricinii sau în
cazul în care instanţa de recurs consideră că aprecierea probelor de către instanţa judecătorească a fost
arbitrară, sau în cazul în care erorile comise au dus la încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale omului.
Temeiurile indicate mai sus se iau în considerare de către instanţă din oficiu şi în toate cazurile.
Cererea de recurs se consideră inadmisibilă în cazul în care:
a) recursul nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 432 alin. (2), (3) şi (4);
b) recursul este depus cu omiterea termenului de declarare prevăzut la art.434;
c) persoana care a înaintat recursul nu este în drept să-l declare;  

49
 d) recursul se depune în mod repetat după ce a fost examinat.
Sînt în drept să declare recurs:
a) părţile şi alţi participanţi la proces;
b) martorul, expertul, specialistul, interpretul şi reprezentantul, cu privire la compensarea
cheltuielilor de judecată ce li se cuvine.
2. Termenele de declarare a recursurilor și a instanței competente să le judece.
Recursul se declară în termen de 2 luni de la data comunicării hotărîrii sau a deciziei
integrale.Termenul de 2 luni este termen de decădere şi nu poate fi restabilit.
Examinarea recursului împotriva deciziilor instanţelor de apel ţine de competenţa Curţii Supreme de
Justiţie.Asupra admisibilităţii recursului decide un complet din 3 judecători.Recursul considerat
admisibil se examinează într-un complet din 5 judecători de la Colegiul civil, comercial şi de
contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie.Judecătorii care au examinat admisibilitatea
recursului pot participa şi la examinarea recursului în cauză.
3. Procedura examinării recursului.
După intentarea procedurii în recurs, Curtea Supremă de Justiţie solicită, în cel mult 10 zile, dosarul de
la instanţa respectivă.După parvenirea dosarului, un complet din 3 judecători decide asupra
admisibilităţii recursului, dispune expedierea copiei de pe recurs intimatului, cu înştiinţarea despre
necesitatea depunerii obligatorii a referinţei timp de o lună de la data primirii acesteia. În cazul
neprezentării referinţei în termenul stabilit, admisibilitatea recursului se decide în lipsa
acesteia.Judecătorul raportor verifică încadrarea în prevederile legii a temeiurilor invocate în recurs
şi face un raport verbal în faţa completului de judecată.
În cazul în care se constată existenţa unuia din temeiurile prevăzute la art.433, completul din 3
judecători decide în mod unanim, printr-o încheiere motivată irevocabilă, asupra inadmisibilităţii
recursului. Încheierea se emite conform prevederilor art. 270 şi nu conţine nicio referire cu privire la
fondul recursului.Încheierea privind inadmisibilitatea recursului se plasează pe pagina web a Curţii
Supreme de Justiţie la data emiterii şi se transmite tuturor participanţilor la proces şi reprezentanţilor
acestora.Asupra admisibilităţii recursului se decide fără prezenţa participanţilor la proces sau a
reprezentanţilor acestora, prin emiterea unei încheieri nemotivate despre care se face o menţiune pe
pagina web a Curţii Supreme de Justiţie.Judecînd recursul declarat împotriva deciziei date în apel,
instanţa verifică, în limitele invocate în recurs şi în baza referinţei depuse de către intimat, legalitatea
hotărîrii atacate, fără a administra noi dovezi. 
Recursul se examinează fără înştiinţarea participanţilor la proces. Completul din 5 judecători poate
decide invitarea unor participanţi sau reprezentanţi ai acestora pentru a se pronunţa asupra problemelor
de legalitate invocate în cererea de recurs.
4. Împuternicirile instanțelor de recurs
Instanţa, după ce judecă recursul, este în drept:
a) să respingă recursul şi să menţină decizia instanţei de apel şi hotărîrea primei instanţe, precum şi
încheierile atacate cu recurs;
b) să admită recursul şi să caseze integral sau parţial decizia instanţei de apel şi hotărîrea primei
instanţe,  pronunţînd o nouă hotărîre;
c) să admită recursul, să caseze integral decizia instanţei de apel şi să trimită pricina spre rejudecare în
instanţa de apel în toate cazurile în care eroarea judiciară nu poate fi corectată de către instanţa de
recurs;
d) să admită recursul şi să caseze integral decizia instanţei de apel şi hotărîrea primei instanţe, trimiţînd
pricina spre rejudecare în prima instanţă doar în cazul în care a constatat încălcarea sau aplicarea
eronată a normelor de drept procedural specificate la art. 432 alin. (3) lit. d) şi f). La solicitarea
participanţilor la proces, instanţa de recurs poate trimite pricina spre rejudecare în prima instanţă în
cazul prevăzut la art. 432 alin. (3) lit. b);
e) să admită recursul şi să caseze decizia instanţei de apel şi hotărîrea primei instanţe, dispunînd
încetarea procesului ori scoaterea cererii de pe rol dacă există temeiurile prevăzute la art.265 şi 267;

50
f) să admită recursul şi să modifice decizia instanţei de apel şi/sau hotărîrea primei instanţe;
g) să admită recursul, să caseze decizia instanţei de apel şi să menţină hotărîrea primei instanţe.
Hotărîrea sau decizia casată nu are nici o putere legală. Actele de asigurare sau de executare făcute în
temeiul unei astfel de hotărîri sau decizii îşi pierd puterea legală dacă instanţa de recurs nu dispune
altfel. În cazul în care pricina este trimisă spre rejudecare, cu acordul tuturor participanţilor la proces,
instanţa de recurs indică actele procesuale rămase valabile, celelalte fiind desfiinţate de drept.În urma
examinării recursului, instanţa de recurs emite o decizie care rămîne irevocabilă din
momentul emiterii. Decizia se consideră a fi emisă din momentul plasării acesteia pe pagina web a
Curţii Supreme de Justiţie.Copia deciziei instanţei de recurs se remite părţilor în termen de 5 zile de la
data emiterii.

Tema: Revizuirea
1. Elemente
2. Termene, instanța competentă să examineze cererile de revizuire
3. Limitele judecării revizuirii
4. Procedura de examinare
5. Împuterniciri
Pot fi supuse revizuirii hotărîrile, încheierile şi deciziile irevocabile ale tuturor instanţelor
judecătoreşti, în condiţiile prezentului capitol.
Revizuirea e o cale de atac extraordinară de retractare utilizată doar în condiiile legii cu scopul
pronunțării unor hotărîri în baza tuturor circumstanțelor valabile la momentul judecării inițiale despre
care nu s-a știut/nu s-a putut ști.
Revizuirea are ca obiect potrivit art. 446 Cod de Procedură Civilă hotărîrea/încheierea/decizia
irevocabilă ale tuturor instanțelor de judecată.
Încheierile irevocabile fac obiectul revizuirii doar dacă au valoare desinestătătoare cu referire la
proces.
Subiecții revizuirii
Sînt în drept să depună cerere de revizuire:
a) părţile şi alţi participanţi la proces;
b) persoanele care nu au participat la proces, dar care sînt lezate în drepturi  prin hotărîrea, încheierea
sau decizia judecătorească;
c) Agentul guvernamental, în cazurile prevăzute la art. 449 lit. g) şi h).
Instanţele competente.
Cererea de revizuire împotriva unei hotărîri sau încheieri rămase irevocabilă prin neatacare se
soluţionează de instanţa care s-a pronunţat asupra fondului.Cererea de revizuire împotriva unei hotărîri
care, fiind supusă căilor de atac, a fost menţinută, modificată sau casată, emiţîndu-se o nouă hotărîre,
se soluţionează de instanţa care a menţinut, a modificat hotărîrea sau a emis o nouă hotărîre.Cererea de
revizuire declarată în temeiurile prevăzute la art.449 lit.g) şi h) se examinează în toate cazurile de
Curtea Supremă de Justiţie, în conformitate cu prevederile art.453.Cererile de revizuire împotriva
deciziilor curţilor de apel în privinţa cărora Curtea Supremă de Justiţie s-a pronunţat printr-o decizie
asupra inadmisibilităţii se examinează de Curtea Supremă de Justiţie.
Temeiuri de revizuire
Revizuirea se declară în cazul în care:
a) s-a constatat, prin sentinţă penală irevocabilă, comiterea unei infracţiuni în legătură cu pricina care
se judecă;
b) au devenit cunoscute unele circumstanţe sau fapte esenţiale ale pricinii care nu au fost şi nu au putut
fi cunoscute revizuientului, dacă acesta dovedeşte că a întreprins toate măsurile pentru a afla
circumstanţele şi faptele esenţiale în timpul judecării anterioare a pricinii;
c) instanţa a emis o hotărîre cu privire la drepturile persoanelor care nu au fost implicate în proces;

51
e) s-a anulat ori s-a modificat hotărîrea, sentinţa sau decizia instanţei judecătoreşti care au servit drept
temei pentru emiterea hotărîrii sau deciziei a căror revizuire se cere;
g) Curtea Europeană a Drepturilor Omului sau Guvernul Republicii Moldova a iniţiat o procedură de
reglementare pe cale amiabilă într-o cauză pendinte împotriva Republicii Moldova;
h) Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat, printr-o hotărîre, fie Guvernul Republicii
Moldova a recunoscut, printr-o declaraţie, o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale care
poate fi remediată, cel puţin parţial, prin anularea hotărîrii pronunţate de o instanţă de judecată
naţională.
Termenul depunerii cererii de revizuire.
Cererea de revizuire se depune:
a) în termen de 3 luni din ziua în care sentinţa penală a devenit irevocabilă –în cazul prevăzut la art.
449 lit. a);
b) în termen de  3 luni din ziua în care persoana interesată a luat cunoştinţă de circumstanţele sau
faptele esenţiale ale pricinii  care nu i-au fost şi nu puteau   să-i fie  cunoscute anterior, dar nu mai
tîrziu de 5 ani de la data rămînerii irevocabile a hotărîrii, încheierii sau deciziei – în cazul prevăzut la
art. 449 lit. b);
c) în termen de 3 luni din ziua în care persoana interesată a luat cunoştinţă de circumstanţele respective
–  în cazul prevăzut la art. 449 lit. c);
d) în termen de 3 luni din ziua în care persoana interesată a luat cunoştinţă de hotărîrea, sentinţa sau
decizia anulată sau modificată care a servit drept temei pentru emiterea hotărîrii sau deciziei a căror
revizuire se cere – în cazul prevăzut la art. 449 lit. e);
e) în interiorul  termenului de derulare a procedurii de reglementare pe cale amiabilă la Curtea
Europeană a Drepturilor Omului – în cazul prevăzut la art. 449 lit. g);
f) în termen de 6 luni de la pronunţarea hotărîrii sau deciziei Curţii Europene a Drepturilor Omului – în
cazul prevăzut la art. 449 lit. h).
Cererea de revizuire se depune în scris de persoanele menţionate la art.447, indicîndu-se în mod
obligatoriu temeiurile consemnate la art.449 şi anexîndu-se probele ce le confirmă.
Cererea de revizuire se depune la instanţa competentă prevăzută la art.448.Nu se admite depunerea
repetată a cererii de revizuire în aceleaşi temeiuri.
Instanţa de revizuire este în drept să suspende executarea hotărîrii a cărei revizuire se cere dacă se
depune o cauţiune în condiţiile art.435.

Procedura de examinare.
Instanţa examinează cererea de revizuire în şedinţă publică în conformitate cu normele de examinare a
cererii de chemare în judecată.Dezbaterile sînt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care
se întemeiază.Participanţilor la proces li se comunică locul, data şi ora şedinţei. Neprezentarea lor însă
nu împiedică examinarea cererii de revizuire.
Împuternicirile şi actele de dispoziţie ale instanţei de revizuire
După ce examinează cererea de revizuire, instanţa emite unul din următoarele acte de dispoziţie:
a) Încheierea de respingere a cererii de revizuire ca fiind inadmisibilă;
b) încheierea de admitere a cererii de revizuire şi de casare a hotărîrii sau deciziei supuse revizuirii.
Încheierea de admitere a cererii de revizuire se pronunţă în camera de deliberare  şi se supune căilor de
atac o dată cu fondul, în condiţiile legii.
Încheierea de respingere a cererii de revizuire poate fi atacată cu recurs în instanţa ierarhic superioară,
cu excepţia cazurilor în care cererea de revizuire este examinată de Curtea Supremă de Justiţie.
În cazul în care o hotărîre sau o decizie neexaminată în recurs a fost supusă revizuirii, pricina se
judecă, după casarea hotărîrii sau deciziei, conform regulilor generale stabilite de prezentul cod, de
către instanţa care a admis revizuirea.

52
În cazul în care o hotărîre examinată în recurs pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul a fost
supusă revizuirii, pricina se trimite, după casarea hotărîrii, la rejudecare în instanţa care a emis
hotărîrea sau, după caz, în instanţa de recurs.
În cazul în care o hotărîre examinată anterior în apel şi în recurs a fost supusă revizuirii, pricina se
trimite, după admiterea cererii de revizuire, la rejudecare în apel, în recurs sau în primă instanţă, după
caz .
În urma judecării cauzei după admiterea cererii de revizuire, instanţa adoptă o hotărîre, care poate fi
supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărîrea revizuită.

53