Sunteți pe pagina 1din 7

CAPITOLUL 5

VENITURILE PUBLICE ORDINARE

5.1. Modalităţile de finanţare a sectorului public

Orice economie contemporană se finanţează pe seama unor resurse financiare


interne, reprezentate de produsul intern brut, şi pe seama unor resurse financiare externe,
reprezentate de împrumuturile obţinute din străinătate şi de investiţiile străine directe.
Aceste resurse financiare ale unei economii pot fi administrate fie public, fie privat.
Resursele financiare administrate public sunt cele ale statului, ale unităţilor administrativ
teritoriale şi ale societăţilor publice. Pe seama resurselor financiare administrate public se
asigură finanţarea sectorului public. Întrucât resursele financiare administrate public sunt
venituri ale diverselor bugete publice, acestea poartă denumirea de venituri publice.
Veniturile publice reprezintă totalitatea resurselor financiare pe care autorităţile
publice le mobilizează la dispoziţia lor, pentru a realiza rolurile pe care statul le are în
economie: asigurarea unei alocări eficiente a resurselor, a unei distribuţii echitabile a
veniturilor şi averilor între membrii societăţii şi a stabilităţii macroeconomice.
Dintr-o perspectivă strict financiară, veniturile publice pot fi considerate şi ca
resurse financiare pe care autorităţile publice le mobilizează la dispoziţia lor, pentru
acoperirea cheltuielilor publice.
Veniturile publice provin din:
• exploatarea patrimoniului statului şi din activităţile economice ale entităţilor publice –
venituri publice ordinare (obişnuite);
• perceperea de impozite, taxe şi contribuţii de la populaţie şi agenţii economici şi
contractarea de împrumuturi publice – venituri publice derivate.
Atât ca volum, cât şi ca structură, veniturile publice sunt influenţate de:
• factori economici, precum volumul şi dinamica produsului intern brut. În perioadele de
expansiune a economiei, o creştere a produsului intern brut, fiind sinonimă cu o
majorare a bazei de impozitare, va determina în mod automat şi o creştere a veniturilor
publice provenite din impozite şi taxe. În perioadele de recesiune, scăderea produsului
intern brut va determina în mod automat şi o reducere a veniturilor publice provenite
din impozite şi taxe.
• factori monetari, precum masa monetară, dobânda, creditul. Toate aceste variabile
monetare influenţează nivelul preţurilor din economie şi prin aceasta şi volumul
veniturilor publice provenite din impozite şi taxe. De exemplu, o creştere generalizată a
nivelului preţurilor va genera încasări sporite la buget din impozitele şi taxele ce au ca
bază de calcul preţurile tranzacţiilor.
• factori sociali, precum situaţia anumitor categorii sociale. O sporire a numărului celor
ce fac parte din categoriile sociale aflate în dificultate, care, prin lege, beneficiază de
asistenţă din partea statului va determina o majorare a cheltuielilor publice cu destinaţie
socială, ceea ce va impune şi o creştere a veniturilor publice provenite din contribuţiile
obligatorii.
• factori demografici, precum populaţia activă, sporul demografic, structura populaţiei.
Întrucât populaţia reprezintă o bună parte dintre contribuabili şi dintre cei ce subscriu la
împrumuturile publice, dinamica acesteia, atât ca volum, cât şi ca structură, va
influenţa mărimea şi structura veniturilor publice.
• factori politici, precum orientarea ideologică a forţelor politice aflate la putere. De
regulă, guvernele conduse de forţe politice de dreapta sunt orientate spre o intervenţie
redusă a statului în economie şi implementează adesea măsuri de politică fiscală
expansionistă, prin reducerea nivelului fiscalităţii, pentru a impulsiona creşterea
economică. Aceasta va determina, cel puţin pe termen scurt, o comprimare a veniturilor
publice din impozite şi taxe. Guvernele conduse de forţe politice de stânga sunt
orientate spre o intervenţie sporită a statului în economie şi promovează adesea
programe sociale de amploare. Astfel de acţiuni consumă importante resurse financiare
publice, ceea ce necesită o majorare a veniturilor publice, de regulă, prin majorarea
nivelului fiscalităţii sau prin practicarea impozitării în cote procentuale proporţionale.
• factori militari, precum implicarea statului într-un conflict armat. În cazul în care o ţară
este angajată într-un conflict armat, nivelul veniturilor publice va creşte pentru a se
asigura resursele financiare necesare pentru finanţarea cheltuielilor militare.
• factori financiari: precum dimensiunea cheltuielilor publice sau mărimea deficitului
bugetar. De exemplu, o creştere a nivelului cheltuielilor publice implică şi o creştere a
veniturilor publice, fie prin majorarea fiscalităţii, fie prin contractarea de împrumuturi
publice sau emisiune monetară. Acceptarea în prezent a unui deficit bugetar
considerabil, acoperit prin contractarea de împrumuturi publice pe termen lung, va
determina în viitor, atunci când împrumuturile angajate trebuiesc rambursate, o sporire
a nivelului fiscalităţii şi, implicit, a veniturilor publice.

5.2. Structura veniturilor publice

În literatura de specialitate, teoreticienii au propus numeroase criterii de grupare a


veniturilor publice, dintre care amintim:
A. după regularitatea mobilizării la buget
B. după conţinutul economic
C. după natura juridică
D. după provenienţă
E. după bugetul sau fondul la care se mobilizează
A. După regularitatea mobilizării la buget distingem:
• venituri ordinare (obişnuite), ce se încasează anual la diversele bugete ale statului. Sunt
compuse din:
o venituri fiscale: impozite, taxe, contribuţii;
o venituri nefiscale: amenzi, majorări şi penalităţi de întârziere, prelevări din
veniturile unor entităţi publice, venituri din închirierea sau concesionarea unor
bunuri din patrimoniul statului etc.
• venituri extraordinare, care sunt realizate în situaţii excepţionale, de regulă, pentru
acoperirea deficitului bugetar. Sunt reprezentate de împrumuturile publice şi emisiunea
monetară.
B. Clasificarea veniturilor publice în funcţie de conţinutul lor economic este cea
mai des utilizată în statisticile oficiale sau pentru prezentarea părţii de venituri a bugetului
public. Conform acestui criteriu, veniturile publice se împart în:
• venituri curente, compuse din:
 venituri fiscale, care pot fi defalcate în:
- impozite directe: impozit pe profit, impozitul pe veniturile persoanelor
fizice, impozitul pe dividende, altele;
- impozite indirecte: taxa pe valoarea adăugată, accize, taxe vamale, altele
(taxe şi tarife pentru eliberarea de licenţe şi autorizaţii de funcţionare, taxe
de timbru, taxe pentru activitatea de prospecţiune, explorare şi exploatare a
resurselor minerale etc.);
 venituri nefiscale, precum: amenzi, majorări şi penalităţi de întârziere, prelevări din
veniturile unor entităţi publice, venituri din închirierea sau concesionarea unor
bunuri din patrimoniul statului şi venituri de la instituţiile publice (taxe de
metrologie, taxe consulare, taxe pentru prestaţiile efectuate şi pentru eliberarea
autorizaţiilor de transport în trafic internaţional, altele);
• venituri din capital, care includ elemente precum:
 venituri din valorificarea unor bunuri ale instituţiilor publice;
 venituri din valorificarea unei părţi a stocurilor de la rezervele materiale naţionale
şi de mobilizare;
 venituri din valorificarea unor bunuri ale statului (fondul locativ de stat, vânzarea
activelor la unităţile publice aflate în lichidare);
 încasări din rambursarea împrumuturilor acordate.
C. În funcţie de natura lor juridică, veniturile publice se clasifică în:
• venituri publice de drept privat, care sunt procurate de pe piaţă, în condiţii
concurenţiale şi sunt reglementate de dreptul privat (comercial);
• veniturile publice de drept public, care sunt stabilite prin lege (impozite, taxe,
contribuţii) sau în urma unor condiţii impuse de către stat (împrumuturile publice şi
emisiunea monetară) şi sunt reglementate de dreptul public.
D. După provenienţă, veniturile publice pot fi grupate în:
• venituri publice interne, provenite de la populaţie, agenţi economici şi instituţii
publice;
• venituri publice externe, provenite din împrumuturi externe contractate sau din
recuperarea împrumuturilor externe acordate.
E. Bugetul sau fondul la care se mobilizează constituie un posibil criteriu de
clasificare a veniturilor publice. Structura veniturilor publice rezultată în conformitate cu
acest criteriu diferă de la o ţară la alta, în funcţie de structura sistemului bugetar. În acest
sens, în cazul României, distingem:
• venituri ale bugetului administraţiei centrale de stat;
• venituri ale bugetelor locale;
• venituri ale bugetului asigurărilor sociale de stat;
• venituri ale bugetelor fondurilor speciale.
Pe lângă aceste clasificări teoretice ale veniturilor publice, în statisticile oficiale, la
nivel internaţional, se utilizează şi structura veniturilor publice propusă de Fondul
Monetar Internaţional:
• venituri din impozite şi taxe – toate prelevările fiscale, mai puţin contribuţiile sociale);
• contribuţii sociale – ale angajaţilor, ale angajatorilor, altele;
• venituri din transferuri financiare – primite de la alte guverne, de la organizaţii
internaţionale sau de la autorităţile publice de la un nivel ierarhic inferior;
• alte venituri – din închirieri de proprietăţi ale statului, dividende, amenzi şi penalităţi,
alte transferuri, împrumuturi de stat etc.

5.3. Prelevările fiscale şi efectele fiscalităţii

5.3.1. Conţinutul prelevărilor fiscale

Prelevările fiscale sunt reprezentate de totalitatea resurselor financiare pe care


autorităţile publice le procură din sectorul privat, prin constrângere.
În economiile contemporane, prelevările fiscale sunt reprezentate de: impozite, taxe
şi contribuţii.
A. Impozitul reprezintă o categorie financiară cu caracter istoric concret, legată de
existenţa statului şi a banilor.
Etimologic, cuvântul impozit îşi are originea în latinescul „impositum”, cu sensul
de obligaţie publică.
De-a lungul timpului, teoreticienii şi practicienii din domeniul finanţelor au
încercat să definească într-un mod cât mai corespunzător noţiunile de impozit sau taxă.
Astfel, s-a apreciat că impozitul reprezintă:
• „preţul de cumpărare pentru asigurarea păcii şi apărării statului”1;
• „o prestaţie pecuniară pretinsă cetăţenilor cu scopul acoperirii cheltuielilor de interes
general”2;
• „procedeul de repartizare a creanţelor bugetare între cetăţeni, în funcţie de capacităţile
lor contributive”3;
• „preţuri stabilite prin constrângere pentru serviciile guvernamentale”4;
• „prelevare obligatorie şi fără contrapartidă directă, efectuată de stat sau de autorităţile
locale, pentru asigurarea cheltuielilor publice”5.
În opinia noastră, impozitul reprezintă o formă de prelevare silită la dispoziţia
statului, fără contraprestaţie directă şi cu titlu nerestituibil a unei părţi din veniturile sau
averea persoanelor fizice sau/şi juridice, în vederea acoperirii unor necesităţi publice.
Definiţia anterioară ne permite să identificăm principalele caracteristici ale
impozitului:
• este prelevare silită, cu caracter obligatoriu, efectuată în numele suveranităţii statului;
• nu presupune o contraprestaţie directă şi imediată din partea statului;
• este nerestituibil (sau nerambursabil).
În economiile contemporane, dreptul de a institui impozite revine Parlamentului –
la nivel naţional şi Consiliilor locale – la nivelul colectivităţilor locale.
B. Cuvântul taxă îşi are originea în grecescul „taxis”, având iniţial acelaşi înţeles
cu noţiunea de impozit. Ulterior, noţiunea de taxă a evoluat, ajungând să desemneze fie
diverse tipuri de prelevări obligatorii (fiscale şi parafiscale), fie preţul unor operaţiuni de
natură economică, financiară, monetară (de ex. taxă de scont, taxă de locaţie, taxă de
timbru, taxă de înregistrare).
În prezent, taxa reprezintă un transfer de valoare obligatoriu la dispoziţia statului,
cu echivalent direct şi imediat, cu titlu definitiv.
De regulă, taxele sunt datorate de către persoanele fizice şi juridice în schimbul
unui serviciu public instituţional. În acest caz, transferul de valoare este direct şi imediat,
întrucât plătitorul taxei beneficiază în schimbul acesteia, pe loc, de un serviciu al unei
instituţii publice sau dobândeşte un drept.

C. Contribuţia reprezintă un transfer de valoare obligatoriu la dispoziţia statului,


fără echivalent direct şi imediat, cu titlu definitiv şi cu destinaţie prestabilită.
Fondurile publice constituite prin intermediul contribuţiilor se utilizează în vederea
acoperirea unor cheltuieli publice cu destinaţie socială (ajutoare sociale, ajutoare de şomaj,
burse, alocaţii, pensii etc.).
Totalitatea prelevărilor fiscale (impozite, taxe, contribuţii), alături de reglementările
referitoare la acestea şi instituţiile care le administrează constituie sistemul fiscal al unei ţări.
În economiile contemporane, configuraţia exactă a sistemului fiscal diferă de la o ţară
la alta, în funcţie de opţiunile politice, economice şi sociale ale forţelor politice aflate la

1
Thomas Hobbes, Leviathan, Penguin Books, Harmondsworth, 1968.
2
Gaston Jèze, Cours de science des finances et de legislation financière française, IV – ème Ed. Paris, 1922.
3
Louis Trotabas, Finances publiques, Dalloz, Paris, III - ème Ed., 1969.
4
Alvin Hansen, fiscal and Business Cicles, New York, 1941.
5
Yves Bernard, Jean-Claude Colli, Vocabular economic şi financiar, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994.
guvernare. Din punct de vedere teoretic, conform lui Anthony Atkinson şi Joseph Stiglitz6,
caracteristicile unui sistem fiscal bine structurat sunt următoarele:
• eficienţă economică – prelevările obligatorii nu trebuie să împiedice alocarea eficientă
a resurselor
• administrare simplă – impozitele şi taxele trebuie să fie uşor şi ieftin de administrat
• flexibilitate – sistemul fiscal trebuie să răspundă şi să poată fi ajustat uşor la
modificările condiţiilor economice
• transparenţa - indivizii trebuie să fie capabili să perceapă facil povara fiscală, cu
condiţia ca aceasta să fie tolerată de către societate
• echitate - sistemul fiscal trebuie să asigure tuturor indivizilor un tratament fiscal just

5.3.2. Elementele tehnice ale prelevărilor fiscale

La introducerea în practica fiscală a unor noi impozite sau taxe trebuiesc precizate
o serie de elemente, ce sunt comune tuturor prelevărilor fiscale. Aceste elemente, ce
prezintă importanţă atât pentru autorităţile fiscale, cât şi pentru contribuabili, poartă
denumirea de elemente tehnice şi se referă la:
• subiectul prelevării fiscale sau contribuabilul;
• suportatorul prelevării fiscale;
• obiectul prelevării fiscale;
• sursa prelevării fiscale;
• unitatea de impunere;
• cota prelevării fiscale;
• asieta fiscală;
• termenul de plată.
1. Subiectul prelevării fiscale sau contribuabilul este reprezentat de persoana
fizică sau juridică obligată prin lege la plata acesteia.
2. Suportatorul prelevării fiscale este reprezentat de persoana fizică sau juridică
din ale cărei venituri se suportă în mod efectiv prelevarea fiscală. Trebuie menţionat şi faptul
că în cazul impozitelor directe suportatorul coincide cu subiectul, pe când în cazul
impozitelor indirecte suportatorul este diferit de subiect.
3. Obiectul prelevării fiscale (sau materia impozabilă) îl constituie un bun, un venit
sau o activitate pentru care se datorează impozitele directe, precum şi vânzarea, punerea în
circulaţie sau valorificarea unor produse, bunuri şi servicii în cazul impozitelor indirecte.
4. Sursa prelevării fiscale indică din ce anume se plăteşte aceasta, adică din venit
(salar, profit, dividend, etc.) sau din avere (bunuri mobile sau imobile).
5. Unitatea de impunere este reprezentată de unitatea în care se exprimă mărimea
obiectului impozabil.
6. Cota impozitului este reprezentată de mărimea prelevării fiscale stabilite pentru
o unitate de impunere. Aceasta poate să fie stabilită în sumă fixă, în cotă procentuală sau
într-o formă combinată (sumă fixă şi cotă procentuală).
În ceea ce priveşte utilizarea cotelor procentuale de impunere în vederea stabilirii
mărimii prelevării fiscale, aplicarea acestora se pate realiza folosind următoarele tehnici:
• Impunerea în cotă procentuală proporţională;
• Impunerea în cote procentuale progresive;
• Impunerea în cote procentuale regresive;
• Impunerea în cote procentuale degresive.
Impunerea în cotă procentuală proporţională presupune ca asupra valorii materiei
impozabile să se aplice o singură cotă de impozit.

6
Anthony Atkinson, Joseph Stiglitz – Lectures in Public Eeconomics, McGraw-Hill Inc., New York, 1980,
pag. 243.
Impunerea în cote procentuale progresive presupune utilizarea unor cote
procentuale de impozit ce cresc odată cu creşterea materiei impozabile, într-un ritm
constant sau într-un ritm variabil. Această tehnică de impunere are două variante de
aplicare:
• impunerea în progresie simplă presupune aplicarea asupra întregii materii impozabile a
cotei de impozit ce corespunde acesteia în baremul de impozitare;
• impunerea în progresie compusă presupune împărţirea materiei impozabile în mai
multe tranşe, în conformitate cu baremul de impozitare, şi impunerea cu cote diferite a
acestora, impozitul datorat fiind suma impozitelor datorate pentru fiecare tranşă.
Impunerea în cote procentuale regresive presupune aplicarea asupra valorii
materiei impozabile a unor cote procentuale de impozit ce scad pe măsură ce creşte
valoarea materiei impozabile.
Impunerea în cote procentuale degresive presupune aplicarea asupra valorii
materiei impozabile a unor cote procentuale de impozit ce cresc până ce materia
impozabilă atinge un anumit nivel, după care scad pe măsură ce creşte materia impozabilă.
7. Asieta fiscală cuprinde totalitatea operaţiunilor realizate de organele fiscale
pentru identificarea subiecţilor impozabili, stabilirea mărimii materiei impozabile,
determinarea cuantumului prelevărilor fiscale şi perceperea efectivă a acestora.
Evaluarea mărimii materiei impozabile se poate realiza prin următoarele metode:
• metoda evaluării directe, care se poate aplica în două variante:
 pe baza declaraţiei unei terţe persoane (când o terţă persoană cunoaşte
dimensiunea materiei impozabile şi este obligată prin lege să o declare la
organele fiscale);
 pe baza declaraţiei contribuabilului (când contribuabilii sunt obligaţi prin lege
să ţină o evidenţă contabilă, să întocmească bilanţuri şi declaraţii fiscale din
care să reiese clar dimensiunea venitului sau averii supuse impozitării).
• metoda evaluării indirecte, care se poate aplica în trei variante:
 pe baza semnelor sau a indiciilor exterioare ale obiectului impozabil (în special
pentru impozitele reale);
 evaluarea forfetară (organele fiscale, de acord cu contribuabilul, stabilesc o
valoare aproximativă a obiectului impozabil);
 evaluarea administrativă (organele fiscale stabilesc valoare obiectului impozabil
pe baza datelor şi elementelor din propriile evidenţe).
Stabilirea prelevării fiscale datorate se face diferenţiat:
• pentru impozitele de repartiţie sau de contigentare - se stabilesc de către autorităţile
fiscale într-o sumă globală ce trebuie încasată de pe întreg teritoriul ţării, sumă ce se
defalcă, de sus în jos, pe fiecare unitate administrativ-teritorială, iar în cadrul acestora
pe subiecţi plătitori;
• pentru impozitele de cotitate - se stabilesc pentru fiecare obiect impozabil şi pentru
fiecare plătitor, prin utilizarea unor sume fixe sau cote procentuale, sau combinat, sume
fixe şi cote procentuale.
Perceperea la buget a unei prelevări fiscale constă în încasarea efectivă a acestora
la termenele şi în modalităţile specifice prelevării fiscale respective, prin intermediul unui
aparat specializat al statului:
• direct de la plătitori – prin prezentarea acestora la casieria fiscului (“sistem portabil”)
sau prin deplasarea organului fiscal la domiciliul sau sediul plătitorului (“sistem
cherabil”);
• electronic – prin intermediul internetului;
• prin stopaj la sursă – calcularea, reţinerea şi virarea impozitului la buget se face de
către o terţă persoană, în patrimoniul căreia se formează materia impozabilă;
• prin aplicarea de timbre fiscale – pentru actele şi acţiunile notariale, administrative,
judecătoreşti, consulare.
8. Termenul de plată precizează data până la care prelevarea fiscală trebuie plătită.
În unele lucrări, în literatura de specialitate, ca elemente tehnice ale prelevărilor
fiscale sunt prezentate şi următoarele:
• autoritatea publică - puterea publică ce instituie prelevarea fiscală;
• beneficiarul prelevării fiscale - veriga bugetară la care se încasează prelevarea fiscală;
• posibilitatea prelevării fiscale – măsura în care se ţine cont de capacitatea contributivă
a contribuabililor;
• facilităţile fiscale acordate contribuabililor;
• sancţiunile aplicabile contribuabililor în cazul nerespectării obligaţiilor legale;
• căile de contestaţie sau de atac pe care contribuabilii le au la dispoziţie în situaţia în
care nu sunt de acord cu sancţiunile ce le-au fost aplicate de către organele fiscale.