Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Capitolul 1
Evoluţie şi etape în ştiinţa conducerii (în management)
1.1 Necesitatea conducerii ştiinţifice
1.2 Conceptul de management
1.3 Etape şi şcoli în management
1.3.1 Etape în evoluţia gândirii despre conducerea organizaţiilor
1.3.2 Şcoli de conducere
Capitolul 2
Organizaţia şi mediul său extern
2.1 Organizaţia – obiectul exercitării managementului
2.1.1 Ce este o organizaţie?
2.1.2 Funcţiile organizaţiei
2.1.3 Tipologia organizaţiilor
2.1.4 Responsabilitatea organizaţiei
2.2 Mediul extern al organizaţiei
2.2.1 Mediul extern – un mediu complex şi turbulent
2.2.2 Componentele mediului extern al organizaţiei
2.2.2.1 Mediul social
2.2.2.2 Mediul economic
2.2.2.3 Mediul politic
2.2.2.4 Mediul tehnologic
Capitolul 3
Cultura organizaţională - variabilă de management
3.1 Organizaţia ca identitate cu valori proprii
3.2 Cultura organizaţiei şi managementul
3.3 Cultura organizaţională şi managerii
Capitolul 1
Evoluţie şi etape
în ştiinţa conducerii
(în management)
Î sunt "obligaţi" să-şi unească eforturile pentru că numai împreună îşi pot atinge
atât obiectivele comune, cât şi pe cele individuale.
Caracterul social al muncii este, în acest caz, unul din factorii obiectivi
care explică apariţia colectivelor, a întreprinderilor (organizaţiilor) şi, implicit, a
conducerii - ca funcţie specială în mecanismul de funcţionare a acestora.
„Desigur, managementul nu este ceva nou. Napoleon practica
managementul când îşi desfăşura armatele. Vechii egipteni practicau
managementul când construiau piramide. Grădinarii care au construit vestitele
Grădini Suspendate ale Babilonului nu săpau şi sădeau la întâmplare, după cum le
venea prima dată în minte. Ei erau conduşi după un plan.”1
Conducerea a apărut o dată cu munca în colectiv şi este, în continuare, un
proces ce evoluează paralel cu adâncirea diviziunii muncii.2
Specializarea, consecinţă a creşterii complexităţii producţiei, atrage după
sine nevoia unui "aparat" de conducere menit să îndeplinească un dublu rol: pe de o
parte, să asigure ritmicitate şi uniformitate în activitatea tuturor verigilor
(compartimentelor) componente ale întreprinderii şi, pe de altă parte, să ghideze
(orienteze) întreaga activitate spre un ţel comun.
Pe de altă parte, nu este mai puţin adevărat că interesul pentru ştiinţa
conducerii depinde de gradul de dezvoltare a societăţii. Este evident că, o dată cu
dezvoltarea organizaţiilor, cu creşterea complexităţii activităţilor desfăşurate în
cadrul acestora, cerinţele faţă de conducerea activităţii sunt tot mai clar conturate;
în consecinţă, teoreticienii şi practicienii din ţările puternic industrializate
1
Stuart Crainer, 75 din cele mai bune decizii manageriale luate vreodată şi 21 dintre cele mai
rele, Bucureşti, Editura Teora, 2002, pag.VII
2
Emil Mihuleac, în Conducerea. Contribuţii la elaborarea ştiinţei conducerii, Bucureşti, Editura
Academiei, 1977. pag. 59-68, face o amplă analiză a evoluţiei conducerii din comuna primitivă
până aproape în zilele noastre.
Fundamentele managementului firmei
3
Stuart Crainer, op. citat, loc citat.
Fundamentele managementului firmei
4
Emil Mihuleac, în Conducerea. Contribuţii la elaborarea ştiinţei conducerii, Bucureşti, Editura
Academiei, 1977, pag. 13-59, face o pertinentă analiză a diferitelor definiţii ale conducerii.
∗
Vezi, la sfârşitul capitolului, o serie de definiţii cunoscute ale managementului, preluate din
literatura de specialitate.
5
Jean Tezenas, Dictionnaire de l'organisation et de la gestion, Paris, Les Editions d'Organisation,
pag. 115
Fundamentele managementului firmei
6
J.D. Dunn, E. Stephens, J,R. Kelley, Management Essentials: Resource, New York, McGraw-HHI
Book Company, pag. 177-178
7
T. Zorlenţan (coord.), Managementul organizaţiei, Bucureşti, Editura Economică, 1998, pag. 38
Evoluţie şi etape în ştiinţa conducerii (în management)
8
H. B. Maynard (editor), Conducerea activităţii economice, vol. l, Bucureşti, Editura Tehnică, pag.
52 şi următoarele
∗
Aşa cum vom vedea, în capitolele viitoare vom folosi, din raţiuni pedagogice în principal, mai ales
noţiunea de atribute ale conducerii în loc de funcţii ale conducerii (managementului).
Fundamentele managementului firmei
Şcoala empirică
Reprezentanţii acestei şcoli abordează ştiinţa conducerii de pe poziţia
conducătorilor eficienţi, a experienţei şi a modului lor de a acţiona.
∗
în legătură cu raportul administrare - management, vezi E. Mihuleac, op. cit, pag. 17
Fundamentele managementului firmei
9
P.F. Drucker, Le management en question, Les Editions d'Organisation, Paris, 1972, pag. 267
Evoluţie şi etape în ştiinţa conducerii (în management)
Şcoala clasică
Cunoaşterea ştiinţifică şi activitatea conducerii întreprinderilor din cele mai
dezvoltate ţări, în special SUA, au condus, o dată cu lansarea în 1911 a cărţii lui
F.W. Taylor: Principiile conducerii ştiinţifice, la apariţia scolii clasice de
conducere.
Cei mai de seamă reprezentanţi ai acestei şcoli, pe lângă F.W. Taylor şi
H. Fayol - creatorii acesteia - sunt consideraţi: H, Towne, F. Gilberth, H. Koontz,
L. Urwick, O. Gelinier, M. Follet, L. Gulick, L. Allen, H. Gantt, M. Weber10.
Toţi reprezentanţii şi-au orientat cercetarea, în principal, asupra structurii
organizatorice şi, în mod deosebit, au elaborat principii la nivelul funcţiei de
producţie.
O analiză a principalelor contribuţii aduse de o serie de specialişti este
revelatoare pentru întreaga şcoală clasică de conducere.
F.W. Taylor, întemeietorul şcolii clasice, şi-a formulat teoriile sale în
volumul menţionat şi în celebra "mărturie" depusă în faţa unei comisii a Camerei
Reprezentanţilor din ianuarie 1912, prin intermediul cărora şi-a făcut publice
concepţiile în privinţa organizării şi conducerii întreprinderilor, concepţii care au
dat naştere la ceea ce numim "sistemul Taylor de organizare a muncii".
Taylor înţelege prin conducere "arta de a şti precis ce trebuie făcut cât mai
bine şi mai ieftin", iar caracteristica stilului său a fost că s-a bazat pe investigaţii
făcute începând de la atelierele de producţie, cele mai simple compartimente ale
unei întreprinderi.
Sistemul elaborat a vizat, în principal, aspecte privind (a) conducerea
activităţii muncitorilor şi (b) organizarea şi conducerea ştiinţifică a întreprinderii.
El a situat în centrul preocupărilor sale necesitatea organizării mai
judicioase a producţiei şi a acordat o mare atenţie "studiului muncii".
10
Este de subliniat rolul deosebit al modelului birocratic creat de Max Weber, în care, aprecia el, prin
birocraţie se atinge perfecţiunea, dat fiind faptul că principalele ei caracteristici sunt: "ierarhia clar
definită, o înaltă diviziune a muncii, înalt grad de specializare, reguli precise privind sarcinile şi
drepturile lucrătorilor, proceduri riguros prescrise, sistem centralizat de documente scrise, imperso-
nalitatea relaţiilor în cadrul organizaţiei, promovarea pe bază de abilitate şi de cunoştinţe de
specialitate" - citat după: N, Postăvaru, Decizie şi previziune, Bucureşti, Editura Matrix Rom,
1998, pag. 15
Fundamentele managementului firmei
11
F.W. Taylor, La direction scientifique des entreprises, Paris, Dunod, 1971, pag. 70
∗
Organism material - totalitatea mijloacelor şi a obiectelor muncii (H. Fayol).
∗∗
Organism social - organizarea relaţiilor dintre oameni în procesul muncii (H. Fayol)
Evoluţie şi etape în ştiinţa conducerii (în management)
Printre cele mai importante contribuţii ale lui H. Fayol, după părerea
noastră, la crearea şi dezvoltarea ştiinţei conducerii, a managementului,
menţionăm:
A reuşit să definească şi să grupeze în mod corespunzător părţile componente
ale întreprinderii din a căror interacţiune se atinge însuşi obiectivul final al
activităţii acesteia.
A identificat şase grupe de activităţi ce trebuie realizate, respectiv operaţii:
tehnice (de producţie), comerciale (de aprovizionare şi desfacere), financiare,
de evidenţă (contabilă şi statistică), de asigurare şi de administrare
(previziune, organizare, coordonare, control şi comandă).
Fayol acceptă însă drept conducere propriu-zisă doar grupa de operaţii de
administraţie: "A administra înseamnă a prevedea (adică a scruta viitorul şi a
elabora programe de acţiune), a organiza (adică a proiecta - "constituer" - un
dublu organism, material şi social, pentru întreprindere), a da dispoziţii sau a
comanda (adică a face personalul să muncească), a coordona (adică a alia, uni,
armoniza toate actele şi toate eforturile) şi a controla (adică a verifica dacă totul
s-a realizat conform regulilor stabilite şi ordinelor date)"12, motiv pentru care el
separă, pentru prima oară, drept cea mai importantă funcţie a întreprinderii, pe cea
administrativă (vezi fig. 1.1), pe care o deosebeşte fundamental de celelalte cinci.
Tehnică Comercială
Administrativă
Asigurare
12
H. Fayol, Administration industrielle et generale, Dunod, Paris, 1970, pag. 5
∗
Trebuie evitată confuzia între cele două accepţiuni ale conceptului de administrare, respectiv: (A) a
conduce şi (B) a executa şi a crea condiţii pentru execuţie, ambele cu o importanţă majoră pentru
atingerea obiectivelor întreprinderii.
Fundamentele managementului firmei
∗
Prin relaţii umane înţelegem relaţiile reciproce ce se stabilesc între indivizi, între indivizi şi
întreaga colectivitate de care aparţin, în toate formele de organizaţii, cu deosebire în cele
economice.
Evoluţie şi etape în ştiinţa conducerii (în management)
*
* *
Evoluţie şi etape în ştiinţa conducerii (în management)