Când au devenit Botoşani târg al Doamnei?

Prof. dr. Daniel Botezatu

Momentul în care Botoşanii au fost concedaţi ca apanaj uneia dintre doamnele Ţării
Moldovei a suscitat anumite discuţii în istoriografia referitoare la origine şi evoluţia istorică a
târgurilor moldoveneşti, a Botoşanilor în mod special. S-a impus părerea lui Iorga 1, începând cu
care majoritatea celor ce au avut preocupări legate de istoria Botoşanilor au afirmat că prima
Doamnă care a primit ca apanaj târgul Botoşanilor a fost Elena Rareş.
O altă ipoteză este cea a lui Constantin G. Giurescu, potrivit căreia dispoziţia de a da
Botoşanii ca apanaj Doamnei, soţiei domnului, este mai veche decât epoca lui Rareş, „probabil
de la începutul instituţiei domniei”2. Între aceste două opinii se situează cea a geografului Victor
Tufescu, caracterizată însă prin lipsă de consecvenţă. Astfel, dacă într-unul dintre studiile sale
acesta afirma că Botoşanii devin târg al Doamnei în vremea lui Petru Rareş 3, va reveni într-o altă
lucrare, menţionând că datorită veniturilor mari, oraşul este dat ca apanaj doamnelor ţării înainte
de Petru Rareş4.
Revenind la afirmaţia lui Iorga, preluată ulterior de către o bună parte a istoricilor noştri,
subliniem faptul că ea a fost inspirată, în bună măsură, de către două concepţii care ilustrau, într-
adevăr, nivelul de atunci al realităţilor istorice în discuţie. Potrivit celei dintâi dintre aceste
aserţiuni, reluate în mai multe dintre scrierile marelui istoric referitoare la această temă, „în
1496, Botoşanii trebuie să fi fost încă un sat, care se vedea de la Păpăuţi, dar nu se atingea cu
acesta din urmă, strâns în urma clopotniţei lui Ştefan” 5. Aşadar, la acea dată, când Ştefan cel

1
„Se pare că el (Petru Rareş, n.ns.) dărui noul târg, întemeiat poate cu privilegiu de la dânsul pentru a ţinea
iarmaroace, bâlciuri, Doamnei sale Elena, fata lui Ioan, despotul sârbesc. De acum înainte oraşul fu cârmuit, pe de o
parte, ca toate celelalte, de un şoltuz şi doisprezece pârgari, iar pe de alta de Vornicii Doamnei” (N. Iorga, Un oraş
românesc: Botoşanii, în Botoşanii în 1932- schiţă monografică - vol. îngrijit de Tiberiu Crudu, Liga Culturală-secţia
Botoşani, 1932, p. 2). Cu alt prilej, Iorga îşi reitera teoria, afirmând că Rareş i-ar fi încredinţat doamnei sale, Elena,
veniturile târgului Botoşani, constând în banii adunaţi de la negustorii străini şi localnici într-o vreme când, se pare,
iarmarocul de graniţă faţă de poloni mutându-se la Botoşani, veniturile rezultate de aici depăşeau cu mult cheltuielile
doamnei (idem, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, vol. V-VII, Bucureşti, 1903-1904, p. 651).
2
Principalele argumente ale istoricului sunt existenţa unei curţi a doamnei, atestată prin anumiţi membri ai săi încă
din timpul lui Alexandru cel Bun, precum şi practica medievală de a se acorda membrilor familiei domneşti şi unora
dintre marii dregători veniturile vreunui oraş sau ţinut (Constantin C. Giurescu, Târguri sau oraşe şi cetăţi
moldovene. Din secolul al X-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea, Bucureşti , 1967, p. 196-197).
3
Victor Tufescu, Un oraş în declin – Botoşanii, în „Sociologie românească”, an III (1938), nr. 10-12, p. 478.
4
Idem, Tradiţii şi perspective în dezvoltarea municipiului Botoşani în vol. Botoşani. Istorie şi contemporaneitate,
p. 11.
5
N. Iorga, Un oraş românesc: Botoşanii, p. 2.
Mare ctitorea biserica de la Popăuţi, cu hramul Sf. Nicolae, „satul Botăşanilor nu făcea să se
prevadă prin nimic un viitor mare”6.
Al doilea element pus în discuţie de Iorga şi care a făcut carieră în istoriografia
românească leagă acordarea târgului şi ocolului Botoşanilor prin privilegiu domnesc, de numele
Elenei, soţia lui Petru Rareş voievod7. Principalele argumente a lui Iorga sunt cele două ctitorii
domneşti ridicate prin osârdia şi evlavia doamnei Elena, una cu hramul Sf. Gheorghe, cealaltă a
Uspeniei, prăznuind Adormirea Maicii Domnului şi considerată o adevărată „catedrală” a
oraşului.
Care să fie adevărul? Din păcate, informaţia documentară nu ne este de prea mult folos,
ea fiind puţină, lacunară şi de multe ori interpretabilă. În acest caz, o metodă eficientă de
investigaţie, ale cărei rezultate se pot apropia cel mai mult de adevărul istoric, este cea prin care,
dintre posibilele variante propuse spre analiză, se elimină, rând pe rând, cele cu şansele cele mai
mici de credibilitate.
Intervalul în discuţie, în interiorul căruia Botoşanii au fost concedaţi ca târg al Doamnei
este cel delimitat de a doua jumătate a secolului al XIV-lea şi prima jumătate a secolului al XVI-
lea, aşadar începând cu domnia unuia dintre primii voievozi ai Ţării Moldovei şi sfârşind cu
domnia lui Petru Rareş, când statutul Botoşanilor de târg al Doamnei era deja realitate.
Prima dintre doamnele Moldovei atestată ca stăpânind un teritoriu ce îi fusese concedat
prin poruncă domnească este Margareta - Muşata, al cărei nume de botez a rămas în istoria
noastră un nume patrimonial, desemnând cea mai longevivă dintre dinastiile domnitoare ale Ţării
Moldovei, cea a Muşatinilor. Numele ei este amintit pentru prima dată într-o scrisoare a papei
Grigore al XI-lea, adresată chiar doamnei şi datată 28 ianuarie 1378. Papa i se adresa principesei
moldave cu apelativul „Margarita di Cereth, domina Valachiae Minoris”8. În documentul din 1
mai 1384, Margareta - Muşata scria din „villa Horleganoio, curia matris nostre carrissime”9.
6
Ibidem, p. 1.
7
Ibidem, p. 2. Vezi şi idem, Istoria comerţului românesc, I, p. 173 (Botoşanii erau „moşie a Doamnei Elena a lui
Petru Rareş”).
8
Ştefan Pascu, Contribuţiuni documentare la istoria românilor în sec. XIII şi XIV în „A.I.I.N.C.”, X, 1945, p. 191,
apud Ştefan S.Gorovei, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, 1997, p. 118.
9
DRH, A, Moldova, I (1384-1448), volum întocmit de C.Cihodaru, I. Caproşu şi L. Şimanschi, Bucureşti, 1975, nr.
1, p.1-2. Contrar ipotezei potrivit căreia „villa Horleganoio” ar fi satul Horlăceni, de lângă Siret, credem că este
vorba, mai curând, de târgul Hârlăului, unul din principalele argumente fiind cel oferit de către Ştefan S. Gorovei,
care l-a identificat pe acel „domino Borlo”, din documentul în cauză, cu boierul Bârlă de la Hârlău, menţionat în mai
multe rânduri în timpul domniei lui Alexandru cel Bun (Mihai Costăchescu, Documentele moldoveneşti înainte de
Ştefan cel Mare, vol. I, p. 33, 38, 41-42, 48, 86, 130; ibidem, vol II, p. 625). Alăturăm acestui argument un altul,
oferit tot de analiza textului acestui document, în care, alături de Bârlă, este invocat ca martor şi pan Gyula, maghiar
după nume, al cărui apelativ îl asociem topicului Giuleşti, sat din apropierea Hârlăului (despre sat vezi Alexandru I.
 Trăind încă Margareta - Muşata, fiul ei şi domnul Ţării Moldovei, Petru I al Muşatei se
va căsători, pe la 1375-1377, cu o rudă a lui Vladislav Jagiello, mare duce al Lituaniei, iar din
1382 şi rege al Poloniei 10. Probabil că această soţie a sa era tot de confesiune catolică şi cum
exista deja un apanaj al Doamnei, târgul Hârlăului, iar doamna care stăpânea acest apanaj,
Margareta - Muşata, era încă în viaţă, Petru I va constitui un nou apanaj, probabil târgul
Siretului, unde exista deja o biserică dominicană şi unde se afla sediul unei episcopii catolice,
căruia i-a adăugat teritoriul înconjurător. Neîmpărtăşind credinţa catolică a mamei sale, deşi din
respect pentru ea, dar şi din raţiuni politice, i-a susţinut, până la un punct, iniţiativele de sprijinire
a acestei confesiuni, Petru I Muşatinul a rezidat foarte puţin la Siret 11, în timpul domniei sale
reşedinţa de scaun a Ţării Moldovei fiind mutată, de altfel, la Suceava, acolo unde, în biserica
Mirăuţilor, ctitorită de acelaşi domn, se va încerca şi stabilirea reşedinţei mitropolitane, sub
păstorirea lui Iosif, rudă apropiată a acestuia12.
Dacă în cazul doamnei lui Petru I Muşatinul, existenţa unui apanaj al acesteia, format din
târgul Siretului şi satele dimprejur este doar o presupunere, documentele referitoare la perioada
imediat următoare sunt mai explicite. În primul dintre ele, pe care ultimii săi editori l-au datat 14
aprilie <1419-1421>, Alexandru cel Bun arată că „adevărata sa soţie, Ana, de bunăvoia ei şi cu
cuget bun, chiar înaintea morţii sale, a dăruit mănăstirii Bunavestire, care este la Moldoviţa, şi
unde este egumen Vasilie, satele anume Vaculinţi şi unde Zârnă şi-a făcut curătură, sub pădure,
ca să fie acestei mănăstiri uric cu toate veniturile”13.
Gonţa, Indicele numelui de locuri, p. 110). Concedarea spre administrare, a Hârlăului, doamnei Margareta-Muşata,
pare cu atât mai logică şi de acceptat cu cât acolo locuia o deja numeroasă populaţie catolică, aşadar de aceeaşi
confesiune cu cea din acel moment a doamnei, doi delegaţi ai Hârlăului participând, câteva decenii mai târziu, la
conciliul de la Konstanz, din Baden, în 1415 (cf. C.I.Karadja, Delegaţii din ţara noastră la Conciliul din Constanţa
în anul 1415, în „A.A.R.M.S.I.”, seria III, tom VII, 1927, p. 24). De asemenea, este puţin probabil ca doamnei
Margareta-Muşata, văduvă a lui Costea, fost domn al Ţării Moldovei, nora lui Bogdan I Întemeietorul şi mamă a
altor doi domni, Petru I şi Roman I, primul aflat în scaun la data la care ne referim(menţionăm că în demersul nostru
folosim schema genealogică a familiei domneşti din Ţara Moldovei din secolul al XIV-lea, cf. Ştefan S. Gorovei,
op. cit. , p. 130 şi urm.), să i se fi concedat ca apanaj un sat oarecare în condiţiile în care, în acea vreme, se conturase
deja o clasă socială de mari boieri, care stăpâneau un număr mult mai mare de sate. Este la fel de improbabil ca un
act atât de important, prin care doamna ţării, catolică la acea dată, dăruia ctitoriei sale din Siret, bisericii dominicane
Sf. Ioan Botezătorul, venitul cântarului din acel târg, să fi fost scris la Horlăceni, când mult mai logic era ca actul să
fie dat din oraşul Hârlăului, unde decizia domnului ar fi putut fi influenţată şi de către misionarii catolici de acolo.
10
Cf. Artur Gorovei, op. cit., p. 135.
11
Nici un act domnesc dat de Petru I Muşatinul nu a fost emis din Siret; vezi şi Mircea D. Matei, Cetăţile de piatră
ale lui Petru I Muşatinul, versiunea http://www.icnet.ro/history/archive/mi2001/current11/mi10.htm („Magazin
istoric”, nr. 11, noiembrie 2001).
12
Vezi Istoria Românilor, vol. IV, comitetul de redacţie: acad. Ştefan Ştefănescu şi acad. Camil Mureşanu,
Bucureşti, 2001, p. 252 şi 254.
13
DRH, A, Moldova, vol. I, nr. 46. Coroborând informaţia din acest document cu cea din actul deja menţionat, de la
1 mai 1384, dat, în opinia sa, din satul Horlăceni, istoricul Gh. Pungă lansa ipoteza existenţei în regiune a unui
apanaj al doamnelor Ţării Moldovei (cf. Gh. Pungă, Din nou despre Ringala, soţia lui Alexandru cel Bun (Addenda
 Recăsătorindu-se, la scurt timp după moartea Anei - Neacşa, cu principesa lituaniană
Ringala, sora cneazului Witold al Lituaniei, Alexandru cel Bun îi va dărui acesteia, după
despărţirea de ea, ca apanaj viager, târgul Siret cu ocolul său şi Volhovăţul cu ocolul său, cu
dreptul de a folosi morile şi iazurile de acolo, de a încasa vama cuvenită. În plus, doamna urma
să primească 600 de ducaţi anual14.
Mai târziu, Marinca, doamna lui Iliaş voievod, fiul şi urmaşul la tron al lui Alexandru cel
Bun, ea însăşi cumnată a lui Wladislav Jagiello, regele Poloniei, va primi acelaşi apanaj, deşi
soţul ei nu mai era în viaţă15.
Un alt domeniu domnesc dăruit ca apanaj viager unei femei din familia domnitoare a
Ţării Moldovei a fost cel format din târgul Coţmani, de la ţinutul Ţeţinei, împreună cu toate
cătunele ce ţineau de el, pe care Alexandru cel Bun l-a dăruit, la 6 iulie 1413, cneaghinei
Anastasia, soacră16 sau mătuşă17 a sa, urmând ca după moartea ei „să fie în stăpânirea episcopiei
de Rădăuţi, a sfântului Nicolae, unde sunt îngropaţi moşii noştri” 18. Tot Alexandru cel Bun va
crea un alt apanaj, format din mănăstirea Vişnevăţ (Vişneuţi, azi Căpriana), împreună cu satele
din jur, domeniu pe care voievodul l-a dăruit doamnei Marina, ultima dintre soţiile sale 19, în
142920.
Revenind la doamna Marinca, văduva lui Iliaş voievod şi la apanajul acesteia, format din
domeniul Siretului şi Volhovăţului, trebuie să menţionăm faptul că, în contextul politic tulbure
de după moartea lui Alexandru cel Bun, pe fondul disputelor pentru tron ale urmaşilor acestuia,
regatul polon a încercat să modifice statutul de până atunci al domeniului, anume cel de
posesiune viageră a cneaghinelor din familia domnitoare. O demonstrează o scrisoare din 1456 a
lui Petru Aron, voievodul de atunci al Ţării Moldovei, adresată lui Cazimir al IV-lea, regele
Poloniei, prin care domnul se angaja faţă de suveranul polon să renunţe şi să dea „în chip real şi

et Corrigenda), în „Analele Ştiinţifice ale Universităţii «Al. I. Cuza»” Iaşi, p. 196.

14
Mihai Costăchescu, op. cit. , vol. I, p. 141-146.
15
Ibidem, vol II, p. 773-775. Menţionăm că acest Iliaş voievod era fiul lui Alexandru cel Bun cu doamna Ana-
Neacşa, aşa încât „moştenirea” acestui apanaj poate să fie o consecinţă şi a acestui fapt.
16
DRH, A, Moldova, vol. I, p. 49, nr. 35. Tot soacră a lui Alexandru cel Bun o consideră şi Gh. Pungă, op. cit. , p.
164.
17
Anastasia, fiica lui Laţcu voievod, ar fi fost vara primară a lui Roman I, tatăl lui Alexandru cel Bun; cf. Ştefan S.
Gorovei, op. cit., p. 111.
18
DRH, A, Moldova, vol. I, p. 50, nr.35. De altfel, Anastasia va fi înmormântată în necropola domnească de la
Rădăuţi, cum o arată piatra pe care a pus-o pe mormântul ei, la 1497, Ştefan cel Mare, semn al unei legături de
rudenie directe şi nu prin alianţă, a acestei cneaghine, cu familia domnitoare a Muşatinilor (G. Balş, Bisericile lui
Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1926, p. 281).
19
Vezi Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, vol. I, p. 408.
20
DRH, A, Moldova, vol. I, nr. 84.
cu urmare preastrălucitei principese, doamnei Maria, rămasă pe urma lui Ilie, domnul de
odinioară a Moldovei, în chip de dar şi zestre oraşul Siret, cu suburbia şi satele ce aparţin lui şi
satul Olhovăţ, cu celelalte sate ce aparţin lui din vechime [...]”21. În document se mai arată că
aceeaşi cneaghină avea „scrisori şi privilegii şi întărituri” pentru alte două teritorii moldoveneşti,
de mare importanţă strategică şi economică, anume „pentru Hotin şi Ţeţina şi celelalte bunuri”,
regele Poloniei făcând presiuni asupra lui Petru Aron pentru a confirma, prin privilegiu domnesc,
această situaţie22.
Tendinţele acaparatoare ale suveranului polon, urmărind desprinderea de la trupul Ţării
Moldovei a unor teritorii de importanţă strategică şi economică pentru aceasta, au fost sesizate de
către Petru Aron, care răspunzând probabil unei solicitări venite din partea lui Cazimir al IV-lea,
arăta o oarecare rezervă în ceea ce priveşte Hotinul şi Ţeţina, pentru care „doamna Maria are
scrisori şi privilegii şi întărituri pentru a le folosi ca zestre” 23. Cu câteva luni mai înainte, la 1
octombrie 1455, Petru Aron voievod se angaja faţă de acelaşi suveran polon să-i întărească
Marincăi, văduva lui Iliaş, domeniul Siretului, în schimbul cetăţii Hotinului24.
Se ajunsese aşadar, ca prin această politică sistematică a domnilor moldoveni, de stabilire
a unor alianţe dinastice, prin intermediul căsătoriilor cu prinţese lituaniene şi polone25, combinată
cu practica acordării unor apanaje viagere doamnelor ţării, apanaje constituite din sate, cetăţi şi
oraşe moldoveneşti, să fie pusă în pericol integritatea teritorială a Moldovei. Sesizase acest lucru
şi Petru Aron, care tărăgănase recunoaşterea „zestrei” doamnei Marinca, a răposatului Iliaş
voievod, formată din cetăţile Hotinului şi Ţeţinei, înţelegând că prin aceasta le erau create
polonezilor noi oportunităţi de a lua pentru ei întreaga regiune. Şi spre a fi mai sigur, acelaşi
Petru Aron dăruia Marincăi, prin actul deja menţionat, de la 1 octombrie 1455, târgul Siretului,
vama, morile şi toate veniturile şi Volhovăţul, cu morile, sălaşurile de tătari, loviştele şi morile

21
Mihai Costăchescu, op. cit., vol II, Bucureşti, 1932, p. 786.
22
Ibidem. Hotinul, Ţeţina şi Hmielovul fuseseră cedate, de jure, Poloniei, prin actul din 23 septembrie 1438, dat de
Iliaş voievod cu ocazia depunerii jurământului de credinţă faţă de suveranul polon de atunci, Wladislaw Iagiello
(Constantin C. Giurescu, op. cit. , vol II, p. 19). Un pas mai departe în instaurarea stăpânirii efective a Poloniei
asupra acestor teritorii a fost făcut prin documentul dat din Liov, la 28 februarie 1444, chiar de Marinca, soţia lui
Iliaş voievod, şi nu de către domnul de atunci, Ştefan al II-lea, act prin care cneaghina ceda Poloniei, reprezentată de
Ioan, castelanul de Czyszow şi Petru Odrowaž, palatinul de Liov, cetăţile Hotinului, Ţeţinei şi Hmielovului, în
schimbul moşiilor „ce se cuvin aici, în regatul Poloniei, domnului Ilie şi nouă şi copiilor noştri” (Mihai Costăchescu,
op. cit. , vol II, p. 722).
23
Ibidem, p. 786. Se pare că la acea dată Hotinul, Ţeţina şi teritoriile din jur constituiau un alt apanaj, sau cel puţin
aşa considerau polonii şi doamna Marinca.
24
Ibidem, p. 776.
25
Vezi Ştefan S. Gorovei, op. cit. , p. 131-139.
de acolo, luând în schimb de la apriga cneaghină cetatea Hotinului, stăpânită până atunci de către
ea26.
Cel care a tranşat spinoasa chestiune a apanajului Doamnei şi cel care, orientându-se spre
uniuni matrimoniale cu principese de rit creştin ortodox, a eliminat pericolul ca fostele apanaje
ale doamnelor Ţării să fie acaparate de către alte state, cu precădere de către Polonia, a fost
Ştefan cel Mare27. Tot începând cu domnia lui, statutul acestui apanaj se schimbă. El nu va mai fi
viager, nu se va mai acorda altor cneaghine din familia domnitoare decât soţiei voievodului aflat
pe tron şi va fi constituit dintr-un domeniu stabil, cel format din târgul şi ocolul Botoşanilor.
Doamna primea acest apanaj nu cu titlu de veşnică proprietate, ci ei doar i se concedea dreptul de
a încasa în locul domniei, pentru trebuinţele sale personale, felurite venituri din târg şi din ocol.
Localizarea momentului în care Botoşanii devin târg al Doamnei, în timpul domniei lui
Ştefan cel Mare, se justifică prin câteva mărturii documentare circumstanţiale, dar pline de
substanţă, precum şi prin apelul la logica istorică. O asemenea mărturie indirectă este cea oferită
de o menţiune a lui Miron Costin: „la Botuşani, de când venitul merge la cămara milostivirii ei
doamna, dregătorul nu se numeşte pârcălab, ci vornic” 28. Corelând această informaţie cu recenta
descoperire arheologică din pronaosul bisericii Sf. Nicolae din Popăuţi, anume piatra de
mormânt ce ar fi aparţinut lui „Nurod, vornic de Botoşani” 29 sau, conform unei alte interpretări a
pisaniei, „vornicul Iurod (nebun, n.ns.) din Botoşani”30, afirmăm că în 1492, anul de când
datează lespedea tombală, Botoşanii erau deja târg al Doamnei, administrat de către acest vornic,
din porunca domnului, în interesul atât al domniei – domeniul de competenţe vizând partea
administrativă, juridică, militară şi economică a atribuţiilor sale - cât mai ales al Doamnei, în
partea referitoare la veniturile cuvenite acesteia din acest apanaj.
O altă mărturie în favoarea ipotezei că Botoşanii, cu veniturile lor, sunt concedaţi
Doamnei în timpul lui Ştefan cel Mare, este citată de arhimandritul Narcis Creţulescu, originar
din Costeştii Botoşanilor31, într-una din lucrările sale.

26
Mihai Costăchescu, op. cit. , vol. II, p. 776.
27
Acest aspect a fost foarte bine sesizat şi explicat de către Gh. Pungă, op. cit. , p. 164.
28
Miron Costin, Opere, ed. P.P. Panaitescu, 1958, p. 390.
29
Voica Puşcaşu, Un inedit personaj al istoriei locale – vornicul Nurod de Botoşani, în “Forum Cultural”, an I, nr.
2, septembrie 2002, p. 8.
30
Sorin Ulea, Un unicat al ortodoxiei: piatra de mormânt din biserica Sf. Nicolae Popăuţi, Editura Axa, Botoşani,
2002, p. 9.
31
Cf. ediţiei electronice http://biserica.org/whoswho/DTR/C/Narcis Creţulescu.htm/; ediţie tipărită de preot prof.
univ. dr. Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor români, Editura Enciclopedică, 1996, litera C.
 Invocând mai multe urice însemnate pe un vechi pomelnic al bisericii Popăuţilor,
pomelnic despre care astăzi nu mai ştim nimic, arhiereul arată că atunci „când Ştefan Vodă cel
Mare au zidit biserica Sf. Nicolae de la Popăuţi, la 1496, septembrie 30, atunci şi Doamna sa,
Maria, a înnoit biserica Sf. Gheorghe din târgul Botoşani şi biserica Învierii de la Mănăstirea
Doamnei şi biserica satului Cişmea”32. Tot Narcis Creţulescu, preluând din însemnările de pe
acel pomelnic, arată că venind Petru Rareş în a doua sa domnie în Moldova, doamna sa, Elena, ar
fi înnoit biserica Sf. Gheorghe, din târgul Botoşanilor, şi tot ea „a înnoit de iznoavă şi biserica
de la Mănăstirea Doamnei, la anul 1552”33.
Existenţa, în apropierea Botoşanilor, a unei mănăstiri a Doamnei, care deja necesita
reparaţii în timpul doamnei Maria - Voichiţa, ne poate conduce cu gândul la o vechime mai mare
a apanajului domnesc al Botoşanilor decât cea presupusă de noi, anume anterioară domniei lui
Ştefan cel Mare. Această idee este, însă, mai mult decât improbabilă, atâta vreme cât, plecând de
la informaţii documentare certe, am arătat că începând cu Margareta - Muşata, continuând cu
Ana - Neacşa şi Ringala, cele două soţii ale lui Alexandru cel Bun, cu cneaghina Anastasia, mai
probabil mătuşa decât soacra lui Alexandru cel Bun, cu Marina, ultima dintre soţiile lui
Alexandru cel Bun şi cu doamna Marinca a lui Iliaş voievod, erau deja constituite apanaje ale
doamnelor ţării, Botoşanii nefăcând parte dintre ele. Cu excepţia Anei - Neacşa, Marinei şi
Anastasiei, primele două soţii, a treia mătuşă a lui Alexandru cel Bun, celelalte cneaghine din
familia domnitoare erau catolice, apanajele lor având şi o certă semnificaţie religioasă, atâta
vreme cât şi la Hârlău şi la Siret existau şi biserici catolice şi o numeroasă populaţie ce
împărtăşea această credinţă.
Oricare ar fi fost Doamna care a miluit pentru prima dată schitul ascuns de codrii deşi din
preajma Botoşanilor, ea trebuie să fi fost de credinţă ortodoxă. În condiţiile disputei aprige dintre
catolicism şi ortodoxie şi ale prozelitismului procatolic al Ungariei şi Poloniei, intermediat chiar
de unii membri ai familiei domnitoare a Muşatinilor, este greu de crezut că dania ar fi aparţinut
vreunei dintre doamnele catolice ale Ţării Moldovei. Le putem aşadar exclude pe Margareta -
Muşata, chiar dacă ea a fost la un moment dat ortodoxă 34, pe doamna lui Petru I Muşatinul, rudă

32
Narcis Creţulescu, Istoria Sfintei Mănăstiri Râşca din ţinutul Suceava, Fălticeni, 1903, p. 52.
33
Ibidem. Vezi și Daniel Botezatu, Mănăstirea Doamnei, un aşezământ monahal de demult, în Revista Muzeului
Judeţean de Istorie Botoşani, 1996, passim.
34
Ştefan S.Gorovei, op. cit. , p.119-120.
a regelui polon catolic Wladislav Iagiello 35, dar şi pe cele ale lui Ştefan I 36, Alexandru cel Bun37
şi Iliaş voievozi38.
Urcând pe tron, Ştefan cel Mare va curma practica aceasta, care se dovedise dăunătoare
intereselor Ţării Moldovei, a constituirii apanajelor viagere, creând în contramăsură un apanaj
nou, format din târgul Botoşanilor şi ocolul acestuia, apanaj de ale cărui venituri se putea bucura
doar soţia domnului în scaun. De asemenea, în prelungirea intenţiei sale de a evita anumite
alianţe matrimoniale ce puteau isca, mai curând, adversităţi politice şi provoca pierderi
teritoriale, dar şi convins, probabil, că prin aceasta respecta credinţa neamului său, Ştefan cel
Mare şi-a ales soţii numai din rândul principeselor ortodoxe: Evdochia de Kiev (1463), Maria de
Mangop (1472) şi Maria - Voichiţa (1478)39.
Probabil că prima dintre beneficiarele acestui apanaj a fost chiar prima dintre doamnele
lui Ştefan, ruteanca Evdochia, sora cneazului Simion Olelkovici 40. Concederea spre administrare
a domeniului format din târgul şi ocolul Botoşanilor putea genera veniturile de care avea nevoie
Evdochia, aflată printre străini, potrivit noului său statut, cel de Doamnă a Ţării. Apanajul ar fi
putut fi apoi preluat de către următoarea soţie a domnului, Maria de Mangop, din neamul
împărătesc al Comnenilor.
Cea care este amintită, fie şi circumstanţial, ca având legătură cu târgul şi ocolul
Botoşanilor este a treia şi ultima dintre doamnele legitime ale lui Ştefan cel Mare, Maria -
Voichiţa, pe care domnul o adusese în captivitate, în Ţara Moldovei, încă de la sfârşitul lui 1473,
după incursiunea din Ţara Românească şi alungarea de pe tron a lui Radu cel Frumos, tatăl
domniţei. Odată cu aceasta, era dusă în prizonierat şi Maria, soţia domnului muntean41.
Căsătoria dintre Ştefan voievod şi Maria - Voichiţa a fost şi cea mai lungă dintre cele
contractate de către domn. Oficiată probabil în 1478, din moment ce la 9 martie 1479 era
menţionat pentru prima dată într-un document Bogdan-Vlad, întâiul născut, căsătoria a luat
sfârşit doar prin moartea lui Ştefan cel Mare, la capătul a peste 25 de ani de convieţuire. Maria -

35
Constantin C.Giurescu, op. cit. , vol. I, p. 350-351.
36
Se pare că şi aceasta era rudă („consaguinea”) a lui Wladislaw Iagiello, regele polon (ibidem, p. 357; vezi şi Ştefan
S. Gorovei, op. cit. , p. 137).
37
Evident, este vorba despre Ringala.
38
Soţia sa, Marinca, era de asemenea principesă catolică, fiind soră a reginei Sofia, soţia lui Wladislaw Iagiello
(Constantin C. Giurescu, op. cit. , vol II, p. 21).
39
Ibidem, p. 76.
40
Ibidem.
41
Istoria Românilor, vol. IV, p.374.
Voichiţa i-a mai supravieţuit soţului său încă şapte ani, după moarte fiind înmormântată alături
de acesta, la mănăstirea Putna42.
Graţie şi răgazului mai mare pe care viaţa orânduită de Dumnezeu i l-a oferit, spre
deosebire de predecesoarele sale, care au „domnit” doar patru, respectiv cinci ani, Maria -
Voichiţa a putut întreprinde la Botoşani actele ctitoriceşti de care am pomenit mai sus: înnoirea
bisericii cu hramul Sf. Gheorghe, din centrul vechi al târgului şi a schitului din vecinătate, de la
Mănăstirea Doamnei. În ipostaza de Doamnă a Ţării, stăpână peste târgul şi ocolul Botoşanilor,
de ale cărui venituri beneficia în 1496 - când presupunem că s-au efectuat reparaţiile la cele două
aşezăminte bisericeşti - de circa 18 ani, Maria - Voichiţa poate că a şi rezidat în anumite perioade
la Botoşani, acolo unde, posibil chiar la îndemnul ei, Ştefan cel Mare ridica biserica Sf. Nicolae
de la Popăuţi, în locul unei construcţii mai vechi, refăcând şi curtea domnească, potrivit rangului
unei soţii de voievod şi înzestrând-o şi cu un impunător turn-clopotniţă, anexă a bisericii, dar ale
cărui rosturi militare sunt evidente.
Elena Rareş, de al cărei nume majoritatea istoricilor noştri, plecând de la Nicolae Iorga, a
asociat concederea, de către domnie, a târgului Botoşani cu ocolul său ca apanaj al Doamnei, va
continua, în fapt, actele ctitoriceşti ale înaintaşei sale, Maria - Voichiţa. Din 1496, anul în care
aceasta din urmă refăcea biserica mănăstirii Doamnei şi cea cu hramul Sf. Gheorghe, din târg, se
scurseseră mai bine de 50 de ani, interval în care asupra Ţării Moldovei, în particular a
Botoşanilor, se abătuseră mai multe năvăliri duşmane, care putuseră afecta serios construcţiile
amintite43. Probabil acelaşi lucru se întâmplase şi în 1496, când Ştefan cel Mare refăcând biserica
şi curţile domneşti de la Popăuţi, în timp ce doamna sa, Maria - Voichiţa, înnoia alte două
lăcaşuri bisericeşti, din târg şi din preajma acestuia, nu făceau altceva decât să înlăture urmările
nefaste ale raidului tătărăsc din noiembrie 1439.
Două au fost, aşadar, doamnele Ţării Moldovei care, prin actele lor ctitoriceşti, au
îndătinat milostenia şi grija faţă de oamenii şi locurile Botoşanilor ca atribute definitorii ale
relaţiei cu apanajul din care, venindu-le o parte însemnată din venituri, înţelegeau să răspundă pe
măsura situaţiei lor, de stăpâne ale acestui apanaj şi potrivit rangului pe care îl aveau, cel de
doamne ale Ţării.

42
Constantin C. Giurescu, op. cit. , vol. II, p. 76.
43
La 11 martie 1500, lupta decisivă dintre armata lui Ştefan cel Mare şi polonii conduşi de Jan Albert a avut loc
chiar în târgul Botoşanilor. Polonii mai ajung la Botoşani în toamna lui 1506, vara lui 1507 şi după 1531, de fiecare
dată cronicile menţionând distrugerile şi teroarea aduse de aceştia. Poate şi în toamna lui 1538, când Rareş a fost
nevoit să-şi părăsească tronul şi ţara, trupele turceşti să fi trecut prin Botoşani, în drumul lor spre Suceava.
 Prima dintre aceste doamne a fost Maria -Voichiţa, mlădiţă a Basarabilor munteni, în
amintirea cărora ea, împreună cu soţul său, Ştefan cel Mare voievod, i-au pus întâiului lor născut
şi moştenitorului tronului numele Bogdan-Vlad. Bănuim că Maria - Voichiţa, pribeagă şi
singură, s-a ataşat de locurile de aici şi oamenii săi. În perioadele de absenţă ale soţului ei, mai
rare spre sfârşitul domniei, doamna se va fi recules la ctitoriile sale de aici, rugându-se pentru
iertarea păcatelor tatălui său, răposatului Radu cel Frumos, ale ei şi maicii sale, ale domnului ei,
Ştefan voievod, precum şi pentru sănătatea şi biruinţa întru toate ale fiului lor, Bogdan-Vlad, în
care se îngemănau, simbolic, nobilele stirpe ale Muşatinilor şi Basarabilor44.
A doua dintre aceste doamne este învăţata şi evlavioasa Elena Rareş, descendentă a
neamului Brancovici, care a dat Serbiei mai mulţi despoţi. Cele două ctitorii ale sale, care îşi
înalţă turlele către cer, consacră practic noul statut al Botoşanilor, cel de târg al Doamnei. Tot
Elena Rareş va reface şi micuţa bisericuţă de lângă târg, făcându-i probabil şi danii, dar şi
întărindu-le pe cele vechi, astfel încât această ipostază a sa, de ctitor al acestui aşezământ, va fi
menţionată documentar o sută şi ceva de ani mai târziu, când lăcaşul este pomenit sub numele de
„mănăstirea Doamnii Ilenii”45.
Am fi nedrepţi dacă nu am aminti-o în acest context şi pe doamna Ana, a lui Mihai
Racoviţă voievod, cea care prin grija deosebită arătată mai vechilor ctitorii din târg şi din
preajma acestuia a continuat o practică deja îndătinată. Astfel, doamna Ana a refăcut biserica
„surpată, descoperită, pustie” a Sf. Nicolae de la Popăuţi şi „înzestrând-o şi cu argintării, alte
lucruri besericeşti, au rădecat-o şi Înălţime Sa în mai înnaltă stare, puind-o în rândul mănăstirilor
şi înzestrând-o cu moşie Tătăraşii”46. La îndemnul aceleiaşi doamne, Mihai Racoviţă voievod,
soţul său, va reface pe la 1724-1725 bisericile Uspeniei şi Sf. Gheorghe, va da un hrisov de
apărare a mănăstirii Doamnei „de toate dările şi angheriile ce sânt pe alte mănăstiri şi lăcuitori” 47

44
Pioşenia şi vocaţia de ctitor a doamnei Maria-Voichiţa sunt ilustrate, de altfel, de dania pe care o făcea, în 1493,
„cu dorinţa tânjind pentru dragostea lui Hristos şi iubitoare a cuvintelor lui Hristos fiind”, anume scrierea şi
împodobirea unui Tetraevanghel pentru ctitoria soţului ei, biserica de la Pătrăuţi. Aceeaşi doamnă, văduvă fiind,
dăruia în toamna lui 1504 mănăstirii Putna, unde odihnea de veci Ştefan cel Mare, un acoperământ pentru tretrapod
(cf. Maria Magdalena-Székely, Femei-ctitor în Moldova medievală, în http://www.itcnet.ro/history/archive/mi
1999/current 3/mi70.htm; articolul a fost publicat în „Magazin istoric”, nr. 3, martie 1999.
45
Document din 21 noiembrie 1672, dat de Maria, soţia lui Ştefan Petriceicu voievod, pentru satul Costeşti, al
mănăstirii (ASI, Documente, CCLXXXII/11); vezi şi Daniel Botezatu, op. cit., passim.
46
ASBT, Documente, II/15.
47
Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. VIII, Bucureşti, 1894 (întocmit de I. Slavici), p. 762,
nr. DCCL; menţ. şi la Theodor Codrescu, Uricariul, vol. II, p. 235-236.
şi va întări călugărilor de acolo, la 14 februarie 1724, satul Costeşti, pe Teişoara şi jumătate
dintr-un heleşteu din hotarul târgului48.
Ajunşi la capătul demersului nostru şi pentru a răspunde întrebării formulate în chiar titlul
acestuia, credem că momentul în care Botoşanii devin târg al Doamnei se petrece în timpul
domniei lui Ştefan cel Mare. Înainte de aceasta, după cum am arătat mai sus, existând de mai
mult timp, chiar de la începuturile statului moldovenesc, această practică a concederii unui
apanaj unora dintre femeile din familia domnitoare, anumite teritorii ale Ţării Moldovei au fost
acordate, în această formă, cneaghinelor voievodale, pe întreaga durată a vieţii lor.
Cum politica de alianţe matrimoniale a domnilor moldoveni a făcut ca multe dintre soţiile
acestora să fie de origine polono-lituaniană şi de credinţă catolică, se ajunsese la un moment dat
la o situaţie periculoasă pentru ţară, care putea aduce pierderea teritoriilor concedate ca apanaj în
beneficiul statului polon. Sesizase acest aspect şi Petru Aron, dar opoziţia sa a fost minimă. Abia
Ştefan cel Mare va schimba statutul acestui apanaj, impunând principiul „moştenirii” lui numai
de către soţiile voievozilor în scaun49.
Nu ştim exact ce anume a determinat alegerea Botoşanilor ca loc ale cărui venituri să fie
folosite în interesul personal al Doamnei. Fără îndoială că o pondere însemnată în această
opţiune a avut-o potenţialul economic al regiunii formate din târgul Botoşanilor şi satele din care
Alexandru cel Bun şi - mai târziu - Ştefan cel Mare, vor constitui ocolul corespunzător. În timpul
domniei lui Ştefan cel Mare, Botoşanii erau deja un punct nodal în comerţul intern şi de tranzit al
Ţării Moldovei. Poate tot din timpul lui Ştefan cel Mare, dacă nu chiar în perioada de dinaintea
sa, la Botoşani se desfăşura iarmarocul cel mare de vite, veniturile obţinute de aici putând avea
rolul determinant în alegerea sa ca târg al Doamnei.
A contat şi faptul că la Botoşani existau, cel puţin din timpul domniei lui Alexandru cel
Bun, o curte domnească şi o capelă a acesteia, refăcute mai târziu de Ştefan cel Mare. De
asemenea, populaţia de aici era majoritar necatolică, formată în cea mai mare parte din români şi
armeni, lucru care nu îl puteau lăsa indiferent pe Ştefan cel Mare, fervent apărător al credinţei
creştine ortodoxe şi domnul care - renunţând la tradiţionalele alianţe dinastice moldo-polone –
îşi va alege, de fiecare dată în cele trei rânduri când s-a căsătorit, doamnă de aceeaşi credinţă cu
el.

48
ASI, Documente, CCLXXXII/12.
49
Gh. Pungă, op. cit. , p. 164.
 Alegând târgul Botoşanilor şi ocolul său ca apanaj al Doamnei, Ştefan cel Mare a creat,
practic, o unitate fiscală şi administrativă distinctă, parte a ţinutului Hârlău, dar ea însăşi embrion
al viitorului ţinut Botoşani, administrată de către doi vornici ce îi reprezentau, în egală măsură,
atât pe domn cât şi pe soţia acestuia.
Situaţi în apropierea cetăţii de scaun a Sucevei, Botoşanii erau un oraş în care Doamna
putea ajunge deseori, distanţa neconstituind un impediment. Locul oferea şi o anumită siguranţă,
fiind fapt constatat că aici atacurile duşmane îşi pierdeau mult din consistenţa iniţială, stingându-
se de cele mai multe ori în urma intervenţiei trupelor moldovene venite în ajutor dinspre
Suceava.
Statutul deosebit al Botoşanilor este evidenţiat şi de existenţa în acest târg, la jumătatea
secolului al XVI-lea, a celor trei biserici domneşti de piatră, în vreme ce la Hârlău, bunăoară,
oraşul - reşedinţă al ţinutului din care făceau parte şi Botoşanii, nu existau în aceeaşi vreme decât
două biserici domneşti de zid, una ridicată la 1492, de către Ştefan cel Mare 50, în vreme ce
cealaltă, cu hramul Sf. Dumitru, va fi ctitorită de către Petru Rareş, în a doua sa domnie 51. Lor li
se adaugă, e drept, o biserică de zid de rit catolic, menţionată la 20 iulie 1606 într-un raport
redactat de către un anonim catolic italian 52, biserică a cărei vechime trebuie să fi fost mai mare
într-un oraş care, la 1415, trimitea reprezentanţi ai populaţiei sale catolice la conciliul de la
Konstanz.
O ultimă observaţie a noastră o are în vedere, din nou, pe doamna Elena a lui Petru Rareş.
După moartea soţului ei, în 1546, deşi nu mai era soţie a voievodului în scaun, singura calitate în
care, potrivit regulii instituite de Ştefan cel Mare, putea avea Botoşanii ca apanaj al său, doamna
va continua să se considere protectoarea oraşului. A contat foarte mult faptul că atât Iliaş Rareş,
cât şi Ştefan, fratele său, care i-au urmat la tron tatălui lor, erau necăsătoriţi, aşa încât Elena
Rareş, care a şi tutelat, de altfel, cele două domnii, continua să se considere Doamnă a Ţării
Moldovei. Iar faptul că bisericile pe care în această calitate le-a ctitorit la Botoşani au fost
ridicate la cinci, respectiv şase ani după moartea lui Petru Rareş, constituie o dovadă indirectă că

50
Conform pisaniei slavone aflate pe peretele dinafară, la intrarea în biserică, ridicarea construcţiei a durat
aproximativ şase luni, de la 1 mai la 28 octombrie 1492: „era al domniei sale anul treizecişişaselea curgătoriu”
(Melchisedec, Notiţe istorice şi arheologice adunate de pe la 48 de mănăstiri şi biserici antice din Moldova ,
Bucureşti, 1885, p. 287).
51
Ca stil, biserica este întrutotul asemănătoare ctitoriei lui Ştefan din acelaşi oraş; cf. Grigore Ionescu, Istoria
arhitecturii româneşti, Bucureşti, 1937, p. 317-318.
52
În relatarea acestui călător străin, Hârlăul avea la 1606 „câteva biserici, una singură romană, făcută din zid, însă şi
aceasta fără preot” (Hurmuzaki, op. cit. , vol. VIII, Bucureşti, 1894, p. 307).
nu în timpul lui Rareş Botoşanii au devenit târg al Doamnei, Elena Rareş „moştenind” acest
apanaj constituit în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, pentru una dintre soţiile sale. După Elena
Rareş, principiul pe care s-a întemeiat statutul deosebit al Botoşanilor va fi respectat, fără
excepţii, de către toţi domnii şi doamnele Ţării Moldovei.

SUMMARY

The one who blotted out the spiny matter of the pincess's appange was Stephen
the Great by opting for matrimonial unions with christian orthodox princesses. By doing
so, he eliminated the threat of the appanages belonging to the previous princesses of the
country to be forestalled by other states, especially Poland. Also, begining with his reign,
the status of the appanage changes. It will no longer be for a lifetime, it will not be given
to any other princess from the reigning family except for the wife of the current ruling
prince and it will be represented by a stable domain, the one constituted by the fair and
surroundings of Botoșani. The princess recieved this appanage not as a lifetime proprety -
she only was entitled with the right of cashing in on the money made at the fair and on
the land. 
Pinpointing the moment in which Botoșani became the ruling lady 's fair as
somewhere during the reign of Stephen the Great justifies itself through some
circumstantial written proof, but full of essece, and also through the call at historical
logic. The fact that the churches built by Elena Rareș, Petru Rareș 's widow, on the
grounds of Botoșani five years after the death of her husband constitutes an indirect proof
that not during the time of Petru Rareș Botoșani became the princess 's fair, Elena Rareș
inheriting this appanage formed in the time of Stephen the Great for one of his wives.
After her ruling period, the principle after which the outstanding status of Botoșani was
established will be respected, whithout any exceptions, by all the coming rulers of
Moldavia.