Sunteți pe pagina 1din 5

Critica religiei la Nietzsche

Basma Andra, Filosofie, anul III, semestrul I


Antichristul, controversata opera a lui Friedrich Nietzsche, este un tratat de
morala a stapanilor, a celor aspri si puternici, care s-au eliberat de josnicia crestina si de
mila pentru cei slabi pe care crestinismul o propovaduia cu atata ravna. In Precuvantare,
Nietzsche ne atentioneaza ca opera de fata apartine si se adreseaza unui cerc restrans de
oameni, unor fiinte singulare si neobisnuite. Lucrarea este o incercare a unei critici a
crestinismului, sistem de credinte si practici care, in viziunea lui Nietzsche, ne-a stimulat
sa involuam ca fiinte umane, sa ne inabusim instinctele si pornirile originare,
convertindu-ne in fiinte slabe, lipsite de tarie morala, de fermitate si energie.
Crestinismul este, pentru Nietzsche, mila pentru cei slabi, care reprezinta cel mai
vatamator viciu iar primul principiu de care trebuie sa tinem cont este ca cei slabi si
neispraviti sa piara. Doar cei neinduplecati si lipsiti de indulgenta au prioritate in
filosofia lui Nietzsche. Acestia sunt oamenii viitorului, cei care “au o constiinta noua
pentru adevarurile ramase mute pana aici”, cei care au “noile urechi pentru o muzica
noua”. Fiinta superioara omenirii, supraomul, a existat dintodeauna, si va exista mereu,
insa in cazuri singulare, deoarece marea majoritate a oamenilor si-au insusit invataturile
rigide si lipsite de nuanta ale crestinismului. Nietzsche critica cu vehementa crestinismul,
deoarece, acest sistem de credinte a avut dintodeauna menirea sa starpeasca germenul
supraomului, amenintand ca toate formele de neobedienta sunt considerate ispite si
pacate.
In viziunea lui Nietzsche, principala forma de manifestare a crestinismului este
mila. Prin mila, omului slab si neispravit, i s-a dat sansa sa supravietuiasca intr-o lumea
care este intr-o continua schimbare. “Mila impiedica in definitiv legea evolutiei, care este
aceea a selectiei.” (Nietzsche – Antichristul). Observam aici ca Nietzsche preia conceptia
evolutionista a lui Darwin privind selectia naturala, folosindu-se de aceasta pentru a
critica si combate crestinismul sub toate formele sale. Principiul selectiei naturale este
reprezentat ca fiind un fenomen natural constand in persistenta si continua evolutie a
speciilor care au o mai mare putere de adaptare de mediu, in detrimentul celor mai putin
dotate. Nietzsche se foloseste de acest principiu pentru a-si sustine teza referitoare la
supraom (omul puternic si ferm) si la omul slab (cel lipsit de energie si fermitate).
Filosoful german face uz de aceasta analogie pentru a scoate din peisaj orice fiinta umana
care este caracterizata prin slabiciune, lipsa de tarie morala, fermitate si energie, facand
loc doar acelora care au atributele supraomului. El acuza crestinismul de promovarea
acestei tipologii umane caracterizate prin slabiciune, obedienta, lipsa de tarie si forta.
Crestinismul este vinovat de privelistea dezolanta din aceasta lume, umbreste orice
speranta de a trai mai bine, blocheaza toate pornirile naturale ale omului, toate
manifestarile sale firesti si degajate. Nietzsche ne atentioneaza ca oamenii slabi se
considera “buni”, caci asa ii numeste crestinismul, si tot in acest fel si-a atras si adeptii,
promitandu-le viata de apoi si curatirea spirituala. Filosoful insa nu crede in puritate si in
curatirea spiritului, pentru el toate acestea sunt himere, sunt plasmuirii ale mintilor
“Preainalte” ,care te amagesc sa traiesti o viata posomorata, lipsita de valorile superioare
ale intelectualitatii,lipsita de vointa puterii. Crestinismul a precedat fenomenul decadentei
omenirii, el este blamabil pentru starea deplorabila in care se afla lumea, pentru putinul
cu care se multumeste omul pentru a supravietui.
Nietzsche critica crestinismul si prin prisma budismului. El totusi recunoaste ca si
budismul este o religie a decadentei la fel ca si crestinismul, dar cu toate acestea
budismul este “de o suta de ori mai rece, mai demn de crezare, mai obiectiv” (Nietzsche –
Antichristul). De ce face Nietzche astfel de afirmatii? El considera ca budismul este cu
desavarsire mai pozitiv si mai realist decat toate religiile ce exista, prin insasi dispozitiile
sale. Din punctul de vedere al filosofiei budiste, lumea si existenta prezinta trei
caracteristici importante: impermanenta (nu exista suflet vesnic, existenta este relativa, nu
exista viata dupa moarte, in schimb exista reincarnarea), non-sinele (sinele este supus
schimbarilor si efemeritatii, nu este permanent, este lipsit de substanta) si insatisfactia
(viata este un izvor continuu de suferinte, dureri si iluzii). Budismul este mai realist
deoarece nu fagaduieste vesnicia sufletului sau a sinelui, recunoaste efemiritatea sinelui si
a constiintei, admite suferinta mundana ca mod de existenta. Aceasta religie nu se apara
de nimic, nu cere razboi impotriva necredinciosilor ei, nu stabileste imperative categorice
sau constrangeri. Budismul incurajeaza viata in aer liber, in miscare, igiena, cumpatarea,
odihna, meditatia, iar prin ceea ce este bun se intelege ceea ce este in favoarea sanatatii.
Crestinismul, in schimb, propovaduieste dispretul fata de cultura si spirit, tortura
sufleteasca si trupeasca, imbolnavirea si slabirea fiind principalele procedee de
imblanzire a civilizatiei. In cadrul crestinismului se dezvolta sentimentul de dusmanie
fata de realitate, fata de tot ceea ce este genuin si firesc, fata de impulsurile naturale
umane. De asemenea, aceasta religie transpune centrul de greutate a-l vietii in lumea de
dincolo, reusind sa iluzioneze omenirea ca existenta transendentala este mai demna de
trait decat aceasta existenta pamanteasca. Izbutind sa fure pana si entuziasmul existentei
mundane, crestinismul propaga ideile unei lumi celeste, care va apartine doar acelora care
se vor mantui, acelora fara de pacat. Dar crestinismul nu se opreste aici, ci dimpotriva, el
pregateste o mutare si mai indrazneata, pentru a raspandi frica si teroarea in sanul
omenirii. Cei care nu isi regreta faptele abominabile, cei care traiesc in pacat si care nu se
mantuiesc, dupa moarte, vor trai o vesnicie intr-o lume plina de chinuri si torturi.
Nietzsche acuza impetuos teologii si preotii, considerandu-i pe toti mincinosi si perfizi.
Desi ei atesta ca D-zeu este singurul judecator al tuturor timpurilor, totusi judeca si ei la
randul lor, invelindu-se in vesmintele smereniei si a supuseniei fata de divinitate. In acest
fel, crestinismul a reusit sa domine sufletul omului si sa troneze asupra mintii sale.
Paginile care releva portretul Mantuitorului Iisus din perspectiva lui Nietzsche
sunt remarcabile. Nietzsche nu este preocupat de ceea ce a facut Iisus sau cum a murit, ci
de tipul Sau psihologic. El conchide ca, Mantuitorul, nu este in realitate asa cum era
descris in Evanghelie, ci descrierea Sa si a vietii Sale a suferit adaugiri de-a lungul
timpului, iar cei care Ii atesta existenta nu fac decat sa se concentreze, in scrierile lor, pe
supraomenescul Iisus. In viziunea lui Nietzsche, Iisus este Cel care a aratat cum se
vietuieste, iar invataturile Sale nu au servit doar pentru formarea spirituala a adeptilor
Sai. Mantuitorul a murit pe cruce, a murit in felul in care a si vietuit. Modul Sau de
existenta nu a contrzis invataturile pe care le transmitea celorlalti. Evenimentul venirii
Mantuitorului nu a avut ca scop salvarea omenirii din pacat, ci a urmarit trasarea unui nou
mod de existenta, care sa purifice spiritul si sa indrume umanitatea spre binefacere.
Critica lui Nietzsche se rasfrange asupra intregii istorii, comentand diferite evenimente si
ipostaze in care crestinismul si-a facut aparitia in mod sesizabil.
In Antichristul, Nietzsche exprima in mod direct stari afective personale. In
paginile lucrarii sale, el manifesta o atitudine repulsiva fata de crestinism, cat si fata de
adeptii si sustinatorii ei. Exprimarile sale, uneori chiar furtunoase si violente, releva o ura
intensa fata de acest sistem de credinte, iar ratiunile pentru care se mentine ferm pe
aceasta pozitie ni le expune de-a lungul intregului sau tratat. Incercand sa raman intr-o
oarecare masura obiectiva, consider ca atitudinea sa respingatoare si categorica fata de
crestinism este oarecum exagerata. Nu contest ca in anumite circumstante, crestinismul
cat si sustinatorii sai, s-au folosit de doctrinele lor dar si de naivitatea umana, pentru a-si
spori castigurile finaciare, si nu doar atat, au incercat sa beneficieze de mai multi adepti
prin manipulare afectiva. De asemenea, cred ca, crestinismul in stadiile sale rudimentare,
a constrans frecvent populatia sa adere la aceasta doctrina prin intermediul terorii si al
torturii. Procedeele de intimidare ale crestinismului neevoluat, se intindeau de la torturi
fizice (pedepse corporale, schingiuri, pedepse capitale) la torturi psihice (suferinte
morale, spirituale). In acest stadiu incipient consider ca aceasta religie ce urma invaturile
lui Christos, era neindreptatita in a se considera morala si neviciata. In ciuda atator lipsuri
si imperfectiuni (chiar si in zilele noastre), crestinismul a oferit oamenilor sansa de a
deveni mai buni si mai intelegatori cu cei din jur (nu in toate cazurile, binainteles). Dar
un lucru demn de luat in seama, pe care crestinismul (si in general religiile) l-a obtinut
este acela ca a oferit oamenilor o speranta, un scop. A daruit oamenilor sentimentul ca nu
sunt niste fiinte coplesite de instincte (cum sustineau unele teorii) si conditionate de
natura lor animala. Astfel, omul si-a redobandit increderea in natura sa si in posibilitatea
ca sufletul sau poate deveni din nou neprihanit si integru. In acest fel, omenirea si-a gasit
imboldul de a lupta nu doar pentru a-si castiga hrana, de a perpetua specia sau de a
supravietui, ci si pentru a-si salva sufletul si a deveni moral si spiritual intr-o lume
viciata. Fundamentul credintei crestine este cu totul pozitiv, desi de-a lungul timpului a
suferit diverse adaugiri si retusuri care i-au diminuat din credibilitate si consistenta. De
asemenea, aparitia unor noi fete bisericesti care nu erau de acord in totalitate cu sistemul
crestin originar, a ghidat crestinismul pe un drum presarat de nenumarate interpretari,
care a condus in final la Marea Schisma (1054), impartind crestinismul in doua ramuri:
crestinismul ortodox si crestinismul catolic. De aici, a mai fost doar un pas spre
favorizarea formarii diferitelor secte, care cu trecerea timpului s-au inmultit in mod
uimitor.
Incercarile lui Nietzsche de a critica crestinismul si de a demasca intentiile
necinstite ale fetelor preotesti, ale teologilor, sunt justificate si multe afirmatii pe care
filosoful le face isi au corespondentul in realitate. Insa, cu toate aceastea, nu pot fi in
totalitate de acord cu ceea ce el sustine. Nietzsche, cand critica crestinismul si pe
sustinatorii sai, generalizeaza intr-un mod ce depaseste limitele normalului. El nu admite
nici macar o latura a crestinismului ca fiind buna si nici un teolog ca fiind virtuos. Cu
toate ca isi are lipsurile sale, crestinismul, a avut si are un continut pozitiv, care a calauzit
omul spre o viata mai buna, spre un bine universal. Intr-un mod onest, afirm ca, nu
indraznesc sa ma gandesc ce ar fi fost de aceasta lume si de locuitorii ei daca crestinismul
nu ar fi triumfat. Lumea noastra nu e perfecta, oamenii nu sunt perfecti, deci, prin urmare,
nici sistemele construite si dirijate de niste fiinte nedesavarsite nu pot fi perfecte. Opera
intodeauna va semana sau, macar, va dispune de anumite atribute ale creatorului ei.
Bibliografie

Fr.Nietzsche, Antichristul, Bibli. Apostrof, Cluj-Napoca, 1996, 1998

http://ro.wikipedia.org/wiki/Budism