Sunteți pe pagina 1din 4

Politica externă a lui Ștefan cel Mare reflectată în documente

Încheiată la 2 iulie 1504, domnia de 47 de ani a lui Ștefan cel Mare, are marele merit de a
fi lăsat urmașilor, o țară prosperă, cu o identitate conservată în ciuda vicisitudinilor vremurilor.
Ajuns pe tronul părintesc la o vârstă fragedă, bravul voievod moldav, a ținut piept primejdiilor,
ce amenințau țara, din toate zările, alternând confruntările militare cu tratativele diplomatice, față
de uriașele forțe vecine, puterea Semilunei la sud, la vest regatul ungar și la nord Uniunea
polono-lituaniană. Menținerea ființei statale a reprezentat țelul suprem al domniei sale,
regăsindu-se în rândurile izvoarelor istorice.
Evident nu a fost numai lumină în cei patruzeci și șapte de domnie. Începutul a cerut
unele concesiuni, a impus unele renunțări. Până să-și asigure tronul, cel atât de râvnit de atâția,
Ștefan a trebuit să accepte unele situații care nu se potriveau mândriei sale.
După ocuparea tronului, Ștefan încheia la 4 aprilie 1459, la Overchelăuți, un tratat cu
trimișii regelui polon, Cazimir, cu scopul evitării complicațiilor prezenței lui Petru Aron acolo.
Prudența a caracterizat prima parte a domniei lui Ștefan, mai ales față de Imperiul Otoman,
căruia i se achita tribut din 1456. Această tactică comporta riscuri, deoarece Înalta Poartă putea
acționa indirect prin două căi, la sud prin voievodul muntean Radu cel Frumos, un supus
obedient, iar în est prin Hanatul Crimeii.
Merită amintite relațiile încordate cu regele Ungariei, Matei Corvin, care aveau la origine
mai multe cauze precum: legăturile lui Ștefan cu Polonia, cucerirea Chiliei în 1465 sau
sprijinirea răscoalei ardelenilor împotriva sa. Aceste lucruri au contribuit decisiv la organizarea
expediției de represalii organizate de craiul maghiar. După comportarea barbară a oștirii
maghiare pe teritoriul Moldovei, s-a ajuns la lupta de la Baia „târgușor pașnic”, cum îl descrie
Nicolae Iorga, din decembrie 1467. Voievodul moldovean într-o scrisoare către regele Poloniei
descrie deznodământul luptei „Și carele și corturile și diferite bombarde, mașini și tunuri mari și
mici, pe toate le-am luat, aducând laudă lui Dumnezeu”. De asemenea Letopisețul de la Putna
vorbește despre rezultatul bătăliei „Și i-a dat Dumnezeu în mâinile lui Ștefan și ale oștirii sale și
foarte mulți fură tăiați,iar alții arși în casele ce se aflau pe ulițele târgului.”
Prezența lui Radu cel Frumos, pe scaunul Țării Românești, necesita măsuri energice,
Ștefan arzând Brăila în 1471, iar la insistențele lui Radu cel Frumos, turcii îi trimit pe tătari într-o
expediție de represalii. 1
Letopisețul de la Bistrița, redă confruntarea de la Soci „Și-au biruit Ștefan voevod-și au
omorât mare mulțime dintre ei. Și toate steagurile lui au fost luate, chiar marele schiptru al lui
Radu a fost luat.” Cronica în limba germană și cronica moldo-polonă întresc și ele această
afirmație. Conflictul moldo-muntean s-a acutizat, iar în 1473, Ștefan îl zdrobește pe Radu cel
Frumos, pe pârâul Vodnău și îl alungă din scaunul voievodal, înlocuindu-l cu Laiotă Basarab.
1
Constantin C Giurescu, Istoria românilor, ediția a IV-a, vol. II, București, Editura Fundația Regală pentru Literatură
și Artă, 1943, p. 52

1
Complicațiile în politica externă survin rapid după ce Laiotă Basarab, trădează cauza
antiotomană și acceptă vasalitatea otomană, acesta își justifica demersul într-o scrisoare față de
brașoveni din 26 iunie 1473 „M-am dus la Turci, la marele împărat și mi-am făcut pace și bine
m-am nevoit și pentru binele vostru. Deci să vă pară și vouă bine….”
Refuzul achitării tributului deschidea ostilitățile cu otomanii, aflați atunci, în Europa la
asediul fortăreței albaneze, Shkoder.
Comandantul desemnat cu organizarea expediției de readucre a Moldovei în orbita
Semilunei era, beglerbegul Rumeliei, Soliman Hadâmbul. Practic, cu 1473, era inaugurată a doua
etapă a domniei lui Ștefan cel Mare, lupta antiotomană. Turcii au organizat în pripă, campania,
total atipic, pe timp de iarnă, dispunând totuși de efective importante, de prezența vasalilor sârbi,
de contigentul muntean condus de Laiotă Basarab. Ștefan cel Mare dispunea de aproximativ
40000 de oameni, plus alte ajutoare din partea aliaților, 5000 de secui, 1800 de unguri și 2000 de
polonezi. Lupta de la Podul Înalt, din 10 ianuarie 1475, reprezintă o mostră de măiestrie militară,
voievodul moldovean atrăgând puhoiul otoman într-o zonă îngustă și mlăștinoasă, neprielnică
desfășurării unor forțe numeroase. Rezultatul a fost o victorie de răsunet, pe care Letopisețul de
la Bistrița o prezintă astfel „..și au căzut nenumărate mulțime de oameni și mulți fără de număr
au fost prinși de vii, cari mai apoi au fost tăiați: numai pe unul îl lasără viu, pe fiul lui Sac-
bașa”. Cronicarul turc Seadedin descrie fără echivoc rezultatul „A fost un grozav măcel și puțin
a lipsit ca să nu fie cu țoții tăiați în bucăți și numai cu mare greutate Soliman-pașa și-a schimbat
viața prin fugă”. Dimensiunea dezastrului este confirmat și de cronicarul polonez Jan Dlugosz
„Foarte puțini turci și-au putut găsi mântuirea prin fugă”, sau de constatarea sumbră a unei rude
a sultanului „Niciodată armatele turcești nu au suferit un dezastru atât de mare”.
Același cronicar polonez îi întocmește lui Ștefan cel Mare un portret elogios „O, bărbat,
demn de admirat…” Cu toate acestea Creștinătatea apuseană s-a rezumat în gratularea și
omagierea domnului român, fără a întreprinde un proiect de ajutor antiotoman.
Scrisoarea-circulară către toți monarhii creștini avea scopul de a arăta Europei izbânda sa,
dar și solicita un ajutor ferm pentru cauza creștină
„…De aceea, ne rugăm de domniile voastre să ne trimiteți pe căpitanii voștri într-ajutor
împotriva dușmanilor creștinătăți, până mai este vreme, fiincă Turcul are acum mulți potrivnici
și din toate părțile are de lucru cu oameni ce-i stau împotrivă cu sabia în mână…”.
Și papa Sixt a IV-lea îi trimite lui Ștefan cel Mare un răspuns măgulitor, dar fără vreun
efect concret în economia luptei antiotomane:
„Faptele tale săvârșite….cu înțelepciune și vitejie contra turcilor infideli, inamicii
comuni, au adus atâta celebritate numelui tău, încât ești în gura tuturor și ești în unanimitate
foarte mult lăudat”.2
Anul următor o mare armată otomană se pune în mișcare către Moldova, comandată
personal de sultan. Auspiciile războiului erau crâncene pentru Moldova, deoarece tătarii din
Crimeea devin vasali ai Imperiului Otoman, iar coloniile genoveze de la Marea Neagră, Caffa și
Mangop sunt ocupate. Despre lupta de la satul Războieni, de pe pârâul Valea Albă, vorbesc

2
Ibidem, pp. 60-62

2
Letopisețul de la Bistrița, pisania din biserica ridicată de voievod după bătălie. Cronicarul
Seadedin descrie fortul ridicat de Ștefan cel Mare pentru a rezista forțelor turcești net superioare
„un șanț foarte adânc, în dosul căruia erau mărăcini….și bune baterii cu soldați armați”. Ștefan
înțelesese că lui îi venise ceasul luptei cu moartea. De nicăieri nimeni nu se mișca pentru dânsul.
Sfântul Scaun, Veneția, Polonia și Ungaria nu i-au oferit cel mai mic ajutor, trebuind să facă față
primejdiei doar cu curtea sa, undeva la cel mult 20000 de oameni. Pisania bisericii amintește o
listă lungă de boieri care au pierit în această bătălie. Cu toate acestea cetățile Moldovei au
rezistat cu strășnicie apărate de Șendrea la Suceava, Luca Arbore la Neamț și unchiul său Vlaicu
la Hotin. Bolile au năpădit în oștirea vrăjmașă, topindu-le ca un blestem, mai mult dinspre Ardeal
înaintau 30000 de unguri în frunte cu judecătorul regal Ștefan Bathory.3
Retragerea grabnică din țără, poruncită de sultanul Mahomed al II-lea, este descrisă într-o
scrisoare de solul venețian aflat la Brașov, Gerardo: „Sultanul a ieșit din țară cu cetele sale fără
a fi luat o singură cetate și fără altă pagubă pentru Moldova decât paguba ce a dus cu sine”.
Refacerea frontului otoman este continuată de Ștefan cel Mare, care îl alungă în noiembrie 1477,
pe Laiotă Basarab și-l înlocuiește cu Basarab Țepeluș.
Prăbușirea sistemului defensiv al Moldovei a suferit o mare lovitură, când în 1484,
sultanul Baiazid al II-lea ocupă cele două cetăți, Chilia și Cetatea Albă.
Sperând la recuperarea lor, Ștefan a prestat la Colomeea jurământul de vasaliate față de
regele Poloniei, Cazimir al IV-lea, fără nici un efect notabil. Noul rege polonez în complicitate
cu frații săi, a dorit să ocupe Moldova, încercând să înșele vigilența lui Ștefan cel Mare.
Din 1489 , Ștefan cel Mare încheiase pace cu Imperiul Otoman.
Diferendul cu Polonia, era deschis acum de problema Pocuției, veche de 150de ani, pe
care Ștefan o ocupase în 1490.
Noul rege al Poloniei, Ioan Albert a dorit pedepsirea lui Ștefan și își mascase demersul,
prin dorința de recucerire a Chiliei și Cetății Albe și oferirea lor Moldovei. Ștefan a bănuit
intenția necurată a craiului polonez și a mobilizat forțele disponibile. Regele Ioan Albert și-a
arătat intențile când a arătat pe cei doi soli polonezi la Nistru și a ordonat un asediu puternic
asupra cetății Sucevei. Cronicarul polonez Wapowski,vorbește despre rezistența cetății Suceava:
„Zidul care se dărâma în timpul zilei, era reparat peste noapte de ostașii din garnizoană. Odată
s-a făcut în zid o spărtură, pe care moldovenii au reparat-o cu lemne tari de stejar, cu pământ și
cu alte materiale, căci și ei aveau tunuri…..cu multe instrumente de război.”4
Ariergarda poloneză este surprinsă la data de 26 octombrie 1497, într-o ambuscadă la
Codrii Cosminului, suferind pierderi groaznice, mai ales în rândul cavalerilor în armuri.
Medicul regelui Ioan Albert consemna: „Și mare și nemăsurată jale a fost din Polonia
din cauza unei atât de nenorocite îmtâmplări.” Altă mențiune asupra dezastrului ne-a parvenit de
la cronicarul prusian Necker „Oastea regelui a suferit o catastrofă; cea mai mare parte au fost
omorâți și prinși și toate carele, cu tot ce aveau în ele, au fost pierdute.”5
3
Nicolae Iorga, Istoria lui Ștefan cel Mare, București, Institutul de Arte Grafice, 1904, p. 65
4
Constantin C. Giurescu, op.cit., pp. 80-81
5
Șerban Papacostea, Ștefan cel Mare, domn al Moldovei (1457-1504), București, Editura Enciclopedică, 1990, p.
123

3
Peste trei zile a avut loc o nouă confruntare moldo-polonă, la Lențești, terminată cu
victoria lui Ștefan cel Mare, iar la Cernăuți, letopisețul de la Bistrița, vorbește de o nouă
înfrângere a regelui polonez „Au fugit cu puțini ostași și de abia au scăpat”. Țara lui Ioan Albert
plătea cu vârf și îndesat ofensa adusă ilustrului voievod. Tratatul de la Hîrlău (12 iulie 1499),
anula omagiul vasalic de la Colomeea și era încheiat pe poziții de egalitate.
Ultimile tentative din 1500, ale lui Ștefan cel Mare de a redeschide lupta antiotomană nu
au avut efectele scontate.
Sfârșitul domniei, îl găsește pe Ștefan cel Mare în plin diferend cu polonezii din pricina
Pocuției, pe care o ocupă în 1502, după ce Comisia mixtă moldo-ungaro-polonă de mediere a
tergiversat lucrările. Ambiția și demnitatea voievodului stau mărturie în vorbele răspicate
adresate solului polonez „…e țara mea, căci se ține de Moldova din vremuri depărtate și am
asupra ei drept sigur”. Abia după moartea lui Ștefan, în vremea succesorului său, Bogdan al III-
lea, Moldova ceda de bunăvoie acest teritoriu, disputat de cele două state timp de 150 de ani.
Chiar dacă s-a închinat otomanilor, fiind izolat militar, Ștefan a lăsat urmașului său un
stat distinct, dezvoltat economic și cultural, evitând soarta crudă a popoarelor balcanice.6

6
Ibidem, pp. 123-124