Sunteți pe pagina 1din 7

FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIALE

MASTER Românii în istoria Europei

Masterand NIȚULESCU BOGDAN

ANUL I

Factorii care au condus la romanizarea teritoriului

carpato-danubiano-pontic

Romanizarea teritoriului și a populațiilor daco-getice prezintă o importanță deosebită,


deoarece acest proces,desfășurat în ținuturile carpato-danubiano-pontice, stă la baza formării și
apariției poporului român. În ansamblul ei romanizarea populațiilor autohtone constituie un
proces istoric de mari proporții și consecințe uriașe comparabil ca însemnătate cu
indoeuropenizarea din mileniile III-II î.Hr. și cu migrația popoarelor din mileniul I d. Hr.
Cucerirea romană în Peninsula Balcanică începe cu coastele locuite de iliri, apoi prin
cucerirea Macedoniei și Greciei. În sfârșit împăratul Claudius întindea stăpânirea romană până la
Marea Neagră și la Dunăre,înființând în anul 46 d. Hr. Provincia Moesia.Mai târziu, Domițian va
reorganiza acest teritoriu în două provincii distincte. Romanizarea regiunilor de la Dunăre a mers
foarte repede.Numeroase orașe și sate romane, s-au înființat pe malul fluviului și mai ales
Dobrogea a fost un ținut în care romanizarea a fost foarte intensă.
În urma celor două războaie dintre împăratul Traian și Decebal, o parte a stăpânirii celui
din urmă a devenit provincie romană. Dacia înglobată în cadrul Imperiului cuprindea: aproape
întreaga Transilvaniei, Banatul și vestul Olteniei.Dacia a fost o provincie imperială, adică
guvernată direct de împărat, spre deosebire de provinciile din interiorul imperiului guvernate de
Senat. În genere provinciile imperiale erau acelea care necesitau o pază armată mai însemnată
din cauza amenințării popoarelor barbare de la graniță cum este cazul pentru Dacia. În fruntea
provinciilor imperiale era un guvernator militar cu titlul de legatus augusti, care era de două
grade legatus augusti pro praetore (fost pretor) și legatus augusti pro consule(fost consul).
În general romanizarea a înlăturat diferențele dintre localnici și romani, pe planul culturii
materiale, al vieții politico-religioase, iar limba latină s-a impus ca singura limbă de comunicare
în condițiile unui mediu etnic extrem de divers. Există însă și locuri unde romanizarea nu a șters
multe trăsături regionale, nu a distrus sentimentele de neam, care uneori au izbucnit cu violență. 1
O trăsătură esențială,definitorie a romanizării rezidă în dispariția treptată a graiurilor autohtone și

1
Dumitru Protase, Alexandru Suceveanu (coord.) Istoria românilor, vol. II, București, Editura Enciclopedică, pp.
159-160

1
înlocuirea lor cu latina populară. La fel ca în cazul altor provincii, și în cazul Daciei în noțiunea
de „romanizare” se includ două laturi fundamentale ale aceluiași proces unitar:
a) colonizarea teritoriului daco-getic cu populația romanizată latinofonă, venită din toate
părțile Imperiului Roman, adică romanizare prin colonizare;
b) asimilarea băștinașilor daco-geți în măsura în care aceștia au adoptat limba latină, și-au
însușit felul de viață roman provincial,au preluat obiceiuri și civilizația romană, schimbându-și
mentalitatea și ființa lor etnică.
În Dacia, romanizarea sub ambele aspecte menționate, a fost deplin posibilă și a devenit o
realitate demonstrabilă documentar. Romanitatea dacică se sprijinea pe un fond etno-cultural
omogen, receptiv, pe mulțimea oamenilor pământului, care au atins un nivel ridicat de civilizație,
fapt care a facilitat procesul de asimilare. Ca și în alte provincii mai vechi, romanii au introdus în
Dacia,relații sociale, limba latină, într-un cuvânt întreg sistemul și felul de viață roman
provincial.2
Penetrația elementelor de civilizație romană în mediul geto-dac s-a făcut începând cu
secolul al II-lea,pe măsură ce statul roman se apropia de Dunăre.Deci unele aspecte materiale,
dar și spirituale ale civilizației, nu erau tocmai străine autohtonilor, după cum nici pământul
Daciei nu era tocmai necunoscut romanilor înainte de cucerire.
Primul factor al romanizării teritoriului carpato-danubiano-pontic l-au reprezentat
coloniștii, după cum istoricul Eutropius afirma „infinitas copias hominum ex toto orbe
Romano”. Nu suntem în fața unei exagerări întâmplătoare a istoricului antic. El subliniază faptul
că în Dacia, după cucerire, a existat o situație deosebită, colonizarea a fost masivă și cu urmări
mult mai tranșante și mai rapide, decât în cazul altor provincii, situație bine cunoscută,probabil,
autorilor antici. Prin urmare colonizarea masivă a fost o altă particularitate a Daciei în raport cu
celelalte teritorii intrate timpuriu în Imperiul Roman. Acesta este esența romanizării Daciei și
astfel se explică succesul rapid al integrării Daciei în lumea romană. În linii generale, fenomenul
era deja extrem de avansat la sfârșitul domniei lui Traian. Totuți unele dintre grupurile
colonizate, aveau grade diferite de romanizare. Existau coloniști care se aflau în plin proces de
aculturație, început în alte provincii, atunci când au fost aduși în Dacia. Sosirea pe parcursul
secolului al II d. Hr a altor grupuri de coloniști, a intensificat procesul de romanizare. S-a
constatat că în sudul și estul Transilvaniei au fost colonizați peregrini originari din Noricum, care
practicau o economie semipastorală, utilizau ceramica tradiționalăîn parale cu ceramica romană.
Detalii vestimentare (fibule norico-panonice),ritul funerar (incinerația), atestă proveniența
celticăa acestor comunități sosite.3
Din inscripțiile pe piatră, tăblițele cerate,din diplomele militare și alte categorii de
documente rezultă proveniența unui număr mare de coloniști din regiuni demult romanizate
Hispania, Gallia, Britannia, Dalmatia, Moesia chiar din Italia și din multer alte părți.În zona
auriferă a Munților Apuseni au fost aduși mulți coloniști din regiunea Dalmatiei, aparținând
semințiilor Pirustae, Baridustae,Sardeates, care sunt bine documentați epigrafic și arheologic.
2
Ibidem, p.162
3
Ioan- Aurel Pop, Ioan Bolovan (coord.), Marea istorie ilustrată a României și a Republicii Moldova, București,
Editura Litera, 2020, pp.84-85

2
Familiile de origine italică Cominii, Domitii,Varenii, Servii, sunt și ele atestate epigrafic, mai
ales la orașe. Italicii(negustori,meseriași,funcționari) nu lipsesc și din mediul rural.Totuți
numărul italicilor este redus. Antroponimele din inscripții, în proporție de trei pătrimi se
dovedesc a fi romane sau de factură romană. În Dacia au venit și mulți orientali sau oameni din
teritoriile de limbă și cultură greacă, fie ca militari,fie ca civili, care s-au așezat în special în
mediul urban sau în regiunea auriferă de la Alburnus Maior. Onomastica din inscripții, temple și
divinitățiel adorate dovedesc acest lucru cu prisosință. Caracterul eterogen al populației din
Dacia se oglindește în inscripții,unde cele circa 3150 de antroponime, după statistica și
categorisirea actuală se repartizează în: romane peste 2300(70-75%), greco-orientale peste
450(15-16%),ilire peste 130(4%), traco-dace vreo 67(sub 3%),celtice 75(3%), nord- africane,
egiptene și altele –vreo 50(peste 1%). Fără îndoială că antroponimele de factură romană nu
aparțineau exclusiv romanilor sau italicilor, ci ele erau purtate adesea și de provinciali romanizați
sau în curs de romanizare (celți, germani,iliri,orientali, traco-daci) care preferau să-și schimbele
numele vechi cu nume romane.
Fiind o provincie de frontieră, apărarea Daciei necesiata o preocupare continuă pentru
Imperiu și de aceea în provincie au staționat trupe ce totalizau aproximativ 50000 de luptători.
Foarte expusă atacurilor dacilor liberi,sarmaților sau semințiilor germanice,oficialitățile romane
au manifestat întotdeauna solicitudinea ca armata să aibă tehnica de luptă corespunzătoare,să
dispună de efective ridicate, capabile să facă față atacurilor externe și pericolelor de orice fel.
Potrivit normelor administrative și militare romane,toată armata unei provincii se afla sub
comanda supremă a guvernatorului. Acesta era ajutat în conducere de un întreg stat
major,împărțit în diferite servicii cu atribuții militare sau administrative. În vremea domniei lui
Traian armata era unitară și s-a găsit sub comanda primilor doi guvernatori, ambii de rang
consular, Iulius Sabinus și Decimus Terentius Scaurianus, deoarece în provincie se găseau cel
puțin două legiuni. O legiune cu castrul său dispunea de un teritoriu întins asupra căruia își
exercitau autoritatea prin comandantul său. Trei legiuni au staționat mai îndelungat în Dacia
romană: XIII Gemina, IV Flavia Felix și V Macedonica, iar drespre legiunea I Adiutrix nu avem
date suficiente,dar se admite probabilă staționarea sa la Apulum în 114,când este transferată în
Orient, din cauza războiului cu parții.
Ca și în alte provincii armata romană cuprindea și trupe auxiliare, care erau cantonate pe
întreg teritoriul frontierei. Aceste trupe erau de două feluri regulate(cohorte, alae) și
neregulate(numeri, vexillatioși alte formațiuni cu regim special). Dacă în legiuni erau înrolați
numai cetățeni romani, în trupele auxiliare erau peregrini, care primeau cetățenia romană după
îndeplinirea stagiului militar, sau uneori pentru fapte de bravură pe câmpul de bătălie întreaga
trupă era distinsă de către, împărat, cu acordarea cetățeniei.Componența etnică a cohortelor și
alelor din Dacia nu corespunde integral cu etniconul luat la înființare și păstrat în decursul
timpului deoarece ea s-a modificat considerabil prin aplicarea și intensificarea recrutării
teritoriale, începând în special cu Hadrian.Rezultatul a fost că și în Dacia efectivele trupelor
auxiliare s-au putut reîmprospăta masiv cu tineri recrutați din populația locală, coloniști și
autohtoni. Excepție făceau în mare măsură unitățile militare de orientali și de celți, care aduceau
în continuare recruți din regiunile de origine. Cariera militară în auxiliile din interiorul sau afara
3
provinciei-deseori îmbrățișată din tată în fiu,ori e mai mulți membri ai aceleiași familii-era
atrăgătoare , pentru că oferea avantaje, atât pentru coloniști cât și autohtoni. În final ea aducea
cetățenia romană,care conferea un statut social superior,iar solda pe toată durata milităriei, deși
cu mult mai mică decât în legiuni,era permanentă și nu lipsită de oarecare consistență.Foarte
numeroase sunt inscripțiile găsite pe pământul țării noastre,mormintele sau pietrele votive în
onoarea veteranilor. Importanța veteranilor pentru romanizarea Daciei era foarte mare, deoarece
ei ieșeau din armată cu totul romanizați.În limba română cuvântul bătrân derivă din latinescul
veteranus și nu înseamnă numai un om în vârstă, dar în popor bătrân, înseamnă o bucată de
pământ, în amintirea timpului când veteranii erau mici proprietari, cu o bucată de pământ fixată
de stăpânire. de La fel ca în alte provincii-după cum adeveresc inscripțiile și cele vreo 45 de
diplome militare descoperite pe pământul provinciei- veteranii din trupele auxiliare au rămas de
regulă în Dacia, unde au ajuns decurioni și magistrați municipali ori s-au bucurat de proprietăți
sau situații bune în mediul rural.
Sistemul defensiv avea de asemenea un aport deosebit în apărarea provinciei de năvălirile
barbare. Legiunile aveau pe lângă castrul principal, tabere mai mici ținute de detașamente mai
mici răspândite în diferite regiuni ale provinciei. Pentru apărarea provinciei,se ridicau valuri
romane, tranșee de pământ întărite pe alocuri cu turnuri de piatră. Primele castre din Dacia
datează din timpul războaiele de cucerire și în timpul domniei lui Traian, fiind construite din
pământ indiferent dacă adăposteau legiuni sau trupe auxiliare(Berzobis, Apulum, Potaissa).4
Elementele componente ale fortificațiilor și obiectivelor militare din Dacia cuprindeau
castre mari din pământ și piatră și mai rar din cărămidă(castra),castre de dimensiuni
mici(castella) burguri de pământ(burgi),turnuri de observație și pază(turres, speculae),valuri de
pământ(valli)și șanțuri de apărare(fossae), ziduri puternice de piatră(murri), așezate în locurile
cele mai periclitate de pe frontieră, dar și în interiorul provinciei.5
Urbanizarea
Romanii au creat în genere o civilizație predominant urbană, specificul său fiind exportat
cu succes și în provincii, Dacia fiind la rândul său „contaminată”. Primele localități atestate într-
o inscripție în Dacia sunt 2 vici, Napoca și Potaisa(108 d.Hr). Peste 15 ani,Napoca a fost atestată
cu rangul de oraș. Cele două așezări, deși s-a speculat întemeierea lor de autohtoni, cercetările
arheologice au infirmat acest lucru. Așezarea lângă drum, zone de trecere, confereau perspective
de dezvoltare economică și socială. Noile așezări nu au fost clădite pe fundamentelor celor
indigene, romanii preluând toponimia locului. În această perioadă s-a fondat Colonia Ulpia
Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, în Depresiunea Hațegului. În Dacia romană sunt
cunoscute 11 orașe, în afara capitalei(colonia Dacica), de acest statut se bucurau Napoca,
Drobeta,Potaissa, Dierna, Apulum I(Partoș), Apulum II,Ampelum, Porolissum,Tibiscum,
Romula-Malva. Dintre acestea Drobeta a devenit colonia Septimia, Apulum , colonia Aurelia, iar
Potaissa este atestată ca și colonie în vremea împăratului Septimius Severus. Teritoriul provinciei
a fost urbanizat neuniform, zona de vest și sud-vest a Transilvaniei erau puternic urbanizate, iar
sudul și sud-estul Transilvaniei era lipsită de orașe. Principalii propagatori ai urbanizării erau
4
Dumitru Protase, Alexandru Suceveanu (coord.), op.cit., pp. 99-107
5
Ibidem, p.108

4
coloniștii și armata. Dacă în vremea lui Traian veteranii au jucat un rol primordial în fondarea
primei colonia, în vremea lui Hadrian, Napoca, Drobeta, Romula, au fost ridicate la rang de
municipiu,prima evoluând dintr-o aglomerare de coloniști romani civili, a doua dezvoltându-se
lângă un castru auxiliar, iar a treia tot în zona unor castre. Viteza urbanizării în Dacia a fost
ridicată, în raport cu provincii ajunse anterior în granițele Imperiului, de pildă Pannonia, unde
existau civitates indigene , când și-au început existența romană, fiind atestate cu rang de
municipium abia în vremea împăratului Hadrian. Topografia orașelor din Dacia este puțin
cunoscută, doar la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, s-au făcut cercetări în anii ’90. În aceeași
categorie urbanistică, pot fi încadrate și acele pagus, cu statut juridic inferior, ca de exemplu
pagus Miciensis, cu amfiteatru din lemn și piatră, sau Germisara, o stațiune termală, cu bazine
săpate în stâncă,clădiri cu ziduri de piatră, inscripții votive, monumente sculpturale,între care o
statuie de marmură a Dianei.6
Religia. Având în vedere componența etnică a zonei, în Dacia romană, spiritualitatea s-a
manifestat sub forme variate. Pătrunderea și practicarea cultelor greco-romane în mediul
autohton al Dunării de Jos, declanșează alături de colonizare, urbanizare, de viața militară, de
practici artistice și comerciale etc, un puternic proces de romanizare. Calea cea mai lesnicioasă a
asimilărilor și împământenirii diverselor divinități era facilitată de o interpretatio Romana,
modaliate de adaptări ale unor credințe și practici artistice la mediul local. Viața religioasă se
organizează de timpuriu, începutul fiind dat și de impunerea cultului imperial condus de
archiereus sau sacerdos provinciae, așezat în fruntea adunării provinciale de la Troesmis. Multe
dintre divinitățile grecești fuzionaseră cu cele romane chiar în mediile mediteraneene. Pe țărmul
Pontului Euxinus, se realizează o altă sinteză: divinitățile greco-romane sunt receptate de
localnicii traco-geți, iar băștinașii contribuie la alambicarea credințelor din provincie, din
moment ce principala lor divinitate Cavalerul Trac(Eroul Trac) este adoptat de noii veniți.7
În mediile rurale, ca și-n cetățile aflate pe malul Dunării și în canabae își fac apariția mai
ales prin soldați, zeii oficiali romani: Iupiter Optimus Maximus,Iuno Regina. Sunt repede
asimilați, în numele lor sunt ridicate temple, așacum întâlnim în teritoriile de la Noviodunum și
de la Durostorum. Preocupările agrare ale locuitorilor din regiune, fac posibile asimilări de
zeități venite din Italia, adapatate realităților din regiune. Așa sunt Silvanus, amintit în înscripții
în forma Silvanus Sator(Semănătorul),ca zeu al pădurilor, care devine agrest, Dionysos, foarte
popular, prezent și pe reprezentări în mediul rustic,singur sau asociat.Asociatul său Priap, apare
în statuarie,în mai multe centre ale provinciei. Zeița Ceres,singură sau asociată cu Liber Pater,
sau Pluto și Proserpina. Numeroase alte zeități sunt menționate în inscripții sau documente,
Nemesis, Heracles, fondatorul legendar al orașului Callatis,Minerva, Apollo, Marte,Mars
Conservator, Mars Ultor(răzbunătorul) de pe monumentul triumfal de la Adamclisi,Neptunus
Augustus, Fortuna Redux,Nimfele,Genius Loci, Genius Vici. Multe divinități originare din medii
mai îndepărtate se vor dubla prin sens și semnificație cu cele găsite la fața locului, de unde
explicația dubletelor: Liber Pater-Bacchus, Sabazios-Dionysos. Sărbătorile consecrate unor
divinități celebrate în epoca elenistică,se mențin și se amplifică în epoca romană, precum
6
Ioan-Aurel Pop, Ion Bolovan (coord.), op.cit., pp. 79-84
7
Petre P. Panaitescu, Istoria românilor, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1943, pp. 33-34

5
Hermaia dedicată lui Hermes,celebrate de asociația tinerilor efebi, Targheliile în cinstea lui
Apollo și Artemidei, Dionysiile pentru Dionysos etc. Orizontul mistic mult lărgit în epoca
păgână, permite apariția și proliferarea unor sincretisme mistice de sorginte orientală-siriană și
evreiască-care modifică treptat substratul tradiției păgâne. În părțile de vest ale Pontului Euxinus
se produce de timpuriu marea operă de evanghelizare, chiar din adoua jumătatea a secolului I d.
Hr, potrivit scriitorului creștin Tertulian. Din versetul biblic desprins din Epistola Sf.Apostol
Pavel către Coloseni, mai aflăm că „acolo unde nu mai este elin și iudeu, tăiere împrejur și
netăiere, barbar,scit, rob ori liber, ci toate și întru toți Christos”.8
Dreptul
După cucerirea Daciei de către romani s-a aplicat și în noua provincie, din aceleași
considerente economic-politice valabile pentru întregul imperiu,dreptul roman.
Izvoarele noului sistem introdus în Dacia constau în edictele guvernatorilor și în
constituțiile imperiale. Edictele cuprindeau reguli de drept roman, dar și unele dispoziții din
dreptul autohton geto-dac. La rândul lor constituțiile se materializau fie în mandate, ordine date
de împărat guvernatorilor,fie în edicte imperiale,dispoziții valabile pe tot timpul domniei
împăratului care le-a emis și pe întreg Imperiul Roman.
Înainte de promulgarea edictului, împăratului Caracalla, în 212, cetățenii Daciei romane,
erau fie cetățeni romani, fie latini, fie peregrini. Latinii se bucurau de prerogativele dreptului
roman, dar nu aveau drepturi politice și nici nu se puteau căsători în conformitate cu legea
romană. Instituția familiei era reglementată pentru cetățenii romani din Dacia, de dreptul roma,
iar pentru peregrini de dreptul lor național. Diplomele militare preciza că soldații necetățeni
primeau odată cu cetățenia și dreptul de a contracta o căsătorie dupălegea romană cu latinele sau
peregrinele cu care urmau să se căsătorească în viitor. Sclavii, nu puteau, ca oriunde în lumea
romană să realizeze o căsătorie,fiind în esență o uniune(conturbenium).
Dar romanizarea nu se reduce numai la schimbări în cultura materială,oricât de radicale
ar fi ele,ci ea este în mare măsură o mutație lingvistică,etnică, de habitus spiritual,de mod de
gândire și de viață.Privită în totaliate cultura materială a Daciei, este romană prin excelență, cu o
oarecare coloratură locală,imprimată de componenta autohtonă, mai ales în olărie,în caracterul
așezărilor rurale și incintele funerare. După 170 de ani de ani de viață romană intensă,victa
Dacia împreună cu locuitorii săi adevenit Dacia Romană în deplinătaea de sens a noțiunii și pe
toate planurile etno-cultural, material,spiritual,lingvistic, în modul de gândire și de viață. S-a
produs benefica sinteză daco-romană, baza evoluției spre românitate.9
BIBLIOGRAFIE

1. Protase, Dumitru, Suceveanu, Alexandru (coord.), Istoria românilor, București,


Editura Enciclopedică, 2001;

8
Dumitru Protase, Alexandru Suceaveanu (coord.), op.cit., pp. 367-371
9
Ibidem, pp. 219-222

6
2. Pop, Ioan-Aurel, Bolovan, Ion (coord.),Marea istorie ilustrată a României și a
Republicii Moldova,București, Editura Litera, 2020;
3. Panaitescu,P., Petre, Istoria românilor, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1943;