Marian Răzvan

Anul II, EFS, IFR

CELULA

Celula este unitatea de bază structurală, funcțională și genetică a tuturor organismelor vii. Aceasta

a fost descoperită de către Robert Hooke și este unitatea funcțională a tuturor organismelor vii cunoscute.
Este cea mai mică unitate de viață, care poate fi clasificată ca o vietate și este adesea numită bloc de viață.
Unele organisme, cum ar fi cele mai multe bacterii, sunt unicelulare (constau dintr-o singura celula). Alte
organisme, cum ar fi oamenii, sunt multicelulare.
Oamenii au aproximativ 100 bilioane sau 1014 celule; dimensiunea tipică celulei este de 10µm iar
masa tipică celulei este de 1 nanogram. Cea mai lungă celulă umană este de aproximativ 135 µm și se
găsește în cornul anterior din măduva spinării în timp ce celulele granulare din cerebel, cele mai mici, pot
avea circa 4 µm.

Pentru celulă au fost date numeroase definiții. Astfel chiar aceiași autori (Toma C. și Niță Mihaela în
„Celula vegetală”, Editura Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 1995) dau două definiții diferite în funcție
punctul de vedere din care este abordată problema. Aceste definiții sunt:

 „Celula este o unitate morfo funcțională elementară a tuturor organismelor procariote și eucariote.
Ea reprezină un prim nivel de organizare a materiei vii, dotat cu capacitatea de autoreglare,
autoconservare și autoreproducere.”
 „ Privită prin prisma teoriei sistemice, celula poate fi definită ca un sistem biologic deschis,
deosebit de dinamic, aflat în relații de echilibru cu mediul înconjurător – în
cazul protofitelor și protozoarelor – sau ca un subsistem când devine parte componentă a
unui țesut, organ sau organism pluricelular.”

I. ANATOMIA CELULEI

Există două tipuri de celule: procariote și eucariote. Celulele procariote sunt, de obicei, independente,
în timp ce celulele eucariote sunt adesea găsite în organisme multicelulare.

Tabel 1: Comparație între proprietățile celulelor procariote și eucariote

  Procariote Eucariote

Tipuri de
bacterie, archaea protiste, ciuperci, plante, animale
organisme

~ 10–100 µm (spermatozoizi, separați de coadă, sunt

Dimensiuni ~ 1–10 µm
mai mici)

Tipul nucleului fără nucleu individualizat nucleu cu membrană dublă

1
 celular

ADN circular (în general) cromozomi lineari cu proteine histone

ARN-/sinteza sinteză de ARN în nucleu

cuplat în citoplasmă
proteinelor sinteză de proteine în citoplasmă

Ribozomi 50S+30S 60S+40S

Structură structură complexă cu membrane intracitoplasmatice

structură simplă
citoplasmatică și citoschelet

Mișcarea celulelor flagel făcut din flagelină flagelară și ciliară făcută de tubulină;

Metabolism anaerob, aerob de obicei aerob

de la una până la câteva mii (cu toate acestea unele duc

Mitocondria nu are
lipsă de mitocondrii)

Cloroplaste nu are în alge și plante

celule izolate, colonii, organisme evoluate multicelulare

Organizare de obicei celule izolate
cu celule specializate

diviziune binară Mitoză (pentru celulă somatică) 

Diviziunea celulelor
(diviziune simplă) Meioză (pentru formarea gameților)

a. Procariote

Structura celulei procariote

Celula procariotă este mai simplă și mai mică decât o celula eucariotă. Este lipsită de nucleu individualizat
și de cele mai multe organite ale celulei eucariote. Există două tipuri de procariote: bacteriile si archaea;
amândouă au o structură similară. Materialul nuclear al celulelor procariote constă dintr-un singur

2
cromozom, care este în contact direct cu citoplasma. La aceste celule, regiunea nucleară nedefinită din
citoplasmă se numește nucleoid.

O celulă procariota are trei regiuni arhitecturale:

 La exterior, flagel și pilus care se proiectează de pe suprafața celulei. Acestea sunt structuri (nu
sunt prezente în toate celulele procariote) din proteine care faciliteză deplasarea și comunicarea între
celule;
 Ceea ce înconjoară celula este învelitoarea celulară. - în general, constând dintr-un perete
celularcare acoperă o membrană celulară, totuși unele bacterii au în plus un strat suplimentar de
acoperire numit capsida. Învelișul ofera rigiditate celulei și separă interiorul celulei de mediul în care
se află, servind ca un filtru de protecție. Deși cele mai multe procariote au un perete celular, există și
excepții, cum ar fi Mycoplasma (bacterie) și Thermoplasma (archaea). Peretele celular este format
din peptidoglican la bacterii, și acționează ca o barieră suplimentară împotriva forțelor exterioare.
Acesta previne, de asemenea, celulele de la dezvoltarea exagerată și în cele din urmă de spargerea
(citoliza) din cauza presiunii osmotice împotriva unui mediu hipotonic. Unele celule eucariote (celule
de plante și celule de ciuperci) au de asemenea, un perete celular;
 În interiorul celulei este regiunea citoplasmatică care conține genomul celulei (ADN), ribozomi și
diferite tipuri de incluziuni. Un cromozom procariot este de obicei o moleculă circulară (o excepție
este cea a bacteriei Borrelia burgdorferi, care provoacă boala Lyme). Deși nu formează un nucleu,
ADN-ul este condensat într-un nucleoid. Procariotele pot transporta elemente ADN
extracromosomiale numite plasmide, care sunt de obicei circulare. Plasmidele activează funcții
suplimentare, cum ar fi rezistența la antibiotice.

b. Eucariote

Celula eucariotă. Organite celulare: (1) nucleol (2) nucleu(3) ribozomi (4) vezicule, (5) reticul

endoplasmatic rugos, (6) aparatul Golgi, (7) citoschelet, (8) reticul endoplasmatic neted, (9) mitocondrie,
(10) vacuole, (11) citoplasmă, (12) lizozom, (13) centriol.
Plantele, animalele, ciupercile, mucegaiurile, protozoarele și algele sunt toate eucariote. Aceste celule sunt
de aproximativ 15 ori mai mari decât o procariotă tipică și pot avea volumul de 1000 de ori mai mare.
Diferența majoră dintre procariote și eucariote este că celulele eucariote conțin compartimente legate de
membrană în care pot avea loc activități specifice metabolice. Cea mai importantă dintre acestea

3
este nucleul celular, un compartiment delimitat de membrană, care adăpostește ADN-ul celulelor
eucariote. Acest nucleu dă eucariotei numele ei. Alte diferențe pot fi:

 Membrana plasmatică se aseamana cu cea a procariotelor în funcție, cu diferențe minore în

configurare. Pereții celulelor pot fi sau nu prezenți.
 ADN-ul eucariotei este organizat într-unul sau mai multe molecule liniare, numite cromozomi ,
care sunt asociate cu proteine histone. Toate ADN-urile cromozomiale sunt stocate în nucleul celulei,
separate de citoplasma printr-o membrană. Unele organite eucariote, cum ar fi mitocondriile conțin de
asemenea ADN.
 Eucariotele se pot deplasa folosind flagelul. Flagelul acestor celule este mult mai complex decât al
procariotelor.

Tabel 2: Comparație între structurile celulelor animale și vegetale

Celulă tipică animală Celulă tipică vegetală

Organite  Nucleu  Nucleu

 Nucleol (în nucleu)
 Reticul endoplasmatic rugos
 Reticul endolasmatic neted
 Ribozomi
 Citoschelet
 Aparat Golgi
 Citoplasmă
 Mitocondrii
 Vezicule
 Vacuole
 Lizozomi
 Centrozom
 Centrioli
 Nucleol (în nucleu)
 Reticul endoplasmatic rugos
 Reticul endolasmatic neted
 Ribozomi
 Citoschelet
 Aparat Golgi(dictiozomi)
 Citoplasmă
 Mitocondrii
 Plastide
 Vezicule
 Vacuole
 Perete celular

Toate celulele, indiferent dacă sunt procariote sau eucariote, au o membrană care inconjoară celula, separă
interiorul acesteia de mediul său, reglementează ceea ce trece înăuntru și afară (permeabilitate selectivă) și
menține potențialul electric al celulei. Toate celulele posedă ADN (materialul ereditar de gene)
și ARN (care conține informațiile necesare pentru construirea diferitelor proteine cum ar fi enzimele,
mașinăriile primare ale celulelor). În celule există de asemenea și alte tipuri de biomolecule. Lista de mai
jos conține componentele principale ale celulei.

COMPONENTELE CELULEI

a. Membrana
Citoplasma celulei este înconjurată de o membrană celulară sau membrană plasmatică. Membrana
plasmatică din plante și procariote este de obicei acoperită de un perete celular. Această membrană are
4
rolul de a separa și de a proteja o celulă de mediul său înconjurător și în general este formată dintr-un strat
dublu de lipide (hidrofil - asemănătoare celulelor de grăsime) și molecule cu fosfor hidrofil; stratul se
numește fosfolipid bistratificat. Integrate în cadrul acestei membrane sunt o varietate de proteine
moleculare care acționează ca și canale și pompe facilitând mișcarea diferitelor molecule la intrarea și
ieșirea din celulă. Membrana are permeabilitate selectivă, în sensul că pot să fie substanțe (moleculă sau
ioni)care pot trece nestingherite, pot trece într-o măsură limitată sau nu pot trece. Membranele de pe
suprafața celulară conțin de asemenea proteine receptoare care permit celulelor să detecteze molecule de
semnalizare externe, cum ar fi hormonii.
La unele celule, citoplasma prezintă diferite prelungiri acoperite de plasmalemă. Acestea pot fi temporare
și neordonate, cum ar fi cazul pseudopodelor (leucocitele), sau permanente: microvili (epiteliul mucoasei
intestinale, epiteliul tubilor renali), cili (epiteliul mucoasei traheei), desmozomi - corpusculi de legătură
care solidarizează celulele epiteliale.

b. Citoplasma
Citoplasma acționează în organizarea și menținerea formei celulei; ancorează organitele în loc; are rol în
timpul endocitozei, absorbția de materiale externe, de către o celulă, și citochineză, separarea celulelor
imature după diviziunea celulară; și mută părți din celulă în procesele de creștere și de mobilitate.
Citoscheletul eucariotelor este compus din microfilamente, filamente intermediare și microtubuli. Există
un număr mare de proteine asociate acestora, fiecare controlând structura unei celule prin îndrumarea,
gruparea și alinierea filamentelor. Citoscheletul procariotelor este implicat în menținerea formei celulei,
polaritate și citochineză.

c. Materialul genetic
Există două tipuri diferite de material genetic: acidului dezoxiribonucleic (ADN) și acidul
ribonucleic (ARN). Cele mai multe organisme folosesc ADN-ul pentru stocarea informaților pe termen
lung, dar unii viruși (de exemplu, retroviruși) au ARN ca material genetic. Informațiile biologice cuprinse
într-un organism sunt codificate în secvența ADN sau ARN. ARN-ul este, de asemenea, utilizat pentru
transportul de informații (de exemplu, mRNA) și funcții enzimatice (de exemplu, ARN ribozomal) în
organisme care utilizează ADN pentru codul genetic in sine. Moleculele ARN de transfer (ARNt) sunt
folosite pentru a adăuga aminoacizi în timpul intepretării proteinelor.
Materialul genetic al procariotelor este organizat într-o moleculă de ADN circular simplu (cromozom
bacterial), în regiunea nucleoidului din citoplasmă. Materialul genetic al eucariotelor este împărțit în
diferite molecule liniare numite cromozomi în interiorul unui nucleu separat, de obicei, cu material genetic
suplimentar în unele organite cum ar fi mitocondriile si cloroplastele.
O celula umana conține material genetic în nucleul celulei (genomul nuclear) și în mitocondrii
(genomul mitocondrial). La om genomul nuclear este împărțit în 23 de perechi de molecule de ADN liniar
numite cromozomi. Genomul mitocondrial este o molecula de ADN circular distinct de ADN-ul nuclear.
Cu toate acestea ADN-ul mitocondrial este foarte mic în comparație cu cromozomi nucleari.
Materialul genetic străin (cel mai frecvent ADN) poate fi, de asemenea, introdus artificial în celulă
printr-un proces numit sintezare. Acest lucru poate fi trecător, în cazul în care ADN-ul nu este introdus în
genomul celulei, sau stabil, în cazul în care există. Anumiți viruși introduc de asemenea materialul lor
genetic în genom.

5
II. FIZIOLOGIA CELULEI

PROPRIETĂȚI FIZIOLOGICE GENERALE

Printre proprietățile care diferențiază materia vie de corpurile lipsite de viață se pot aminti:
a. Metabolismul
Din substanța intercelulară în celulă pătrund substanțe
nutritive: oxigen, glucoză, lipide, apă, săruri, iar din ea se elimină substanțe sub formă de deșeuri.
Substanțele care intră în celulă participă la procesele de biosinteză. Biosinteza semnifică
formarea proteinelor, glucidelor, lipidelor din substanțe mai simple, ce sunt specifice celulei date. De
exemplu, în celulele mușchilor se formează niște proteine speciale, care le asigură contractilitatea. O dată
cu biosinteza, în celule are loc și descompunerea substanțelor organice. În urma descompunerii se
formează niște substanțe de structură mai simplă. Reacțiile de descompunere decurg cu
participarea oxigenului (reacții de oxidare) și sunt însoțite de degajare de energie. Această energie se
consumă în procesul activității vitale a celulei sub formă de energie chimică, termică, mecanică. Procesele
de biosinteză și descompunere constituie metabolismul.
b. Excitabilitatea
Această proprietate a materiei vii este reprezentată prin capacitatea oricărui corp viu de a răspunde, în
mod activ, la unele modificări în mediul său de viață și, în general, la orice acțiune care îi tulbură
echilibrul. Factorii de mediu care provoacă în celula vie tulburări reversibile sunt numiți excitanți. În
celulele excitate se schimbă viteza proceselor de biosinteză și de descompunere a substanțelor, consumul
de oxigen și temperatura. Celulele își îndeplinesc funcțiile lor firești numai în stare de excitație. Celulele
glandulare produc și secretă anumite substanțe, cele musculare se contractă, în celulele nervoase apare un
semnal electric foarte slab numit impuls nervos, care se propagă pe membranele celulare.

CELULA UMANĂ

6
1.Membrana plasmatică

            Membrana plasmatică este interfața dintre o celulă și mediul său extern. Membrana plasmatică
învelește celula, reglează trecerea moleculelor în și dinspre celulă și răspunde la semnale primite din
mediul extern. Transportul prin membrană este facilitat de proteinele prezente în structura ei care au
următoarele funcții: proteine carrier și pompe, canale, receptori, etc.

            Atunci când proteinele și macromoleculele nu pot traversa membrana prin proteinele din structura
care mediază acest transport, celula utilizează un proces denumit endocitoza prin care o porțiune a
membranei se asociază cu materialul ce va fi înglobat, se invaginează, producând o veziculă intracelulară
ce conține materialul ingerat.

            Există două tipuri de endocitoza: pinocitoză și fagocitoză.

Pinocitoza- este o proprietate a tuturor celulelor. Acest proces implică ingestia de fluid și particule
solubilizate prin intermediul unor microvezicule (< 200 nm în diametru) numite vezicule pinocitozice.

Fagocitoza-  este realizată doar de unele tipuri celulare, principalele fiind macrofagele și neutrofilele. În

fagocitoză, regiuni largi ale membranei plasmatice se extind, înglobând particule mari, cum sunt
microorganismele sau resturile celulare. Se formează astfel vacuole (>1μm în diametru) denumite
fagozomi. Fagozomii fuzionează în continuare cu lizozomii, iar conținutul lor este de obicei degradat
datorită enzimelor lizozomale

2.Citoplasma

Citoplasma este formata din doua compartimente: citoplasma nestructurata sau hialoplasma
(substanta fundamentala a citoplasmei), citoplasma structurata sau morfoplasma, reprezentata de organitele
7
celulare. In afara de organitele celulare, in citoplasma se pot gasi incluziunile celulare, produsi de secretie si
acumulari de produsi exogeni.

Reticulul endoplasmatic

Reticulul endoplasmatic prezintă un rol major în procesele de biosinteză celulară. Este prezent în
număr mare în celulele angajate în sinteze de proteine, glucide și lipide, fiind bine dezvoltat în celulele
secretorii exo- și endocrine.

 Este un organit învelit de o singură membrană ce formează o vastă rețea interconectată de

compartimente denumite cisternele RE. Se întinde de la membrană nucleară până la periferia celului.

Există două tipuri de RE: RE granulos sau rugos și RE neted sau agranular care diferă prin forma
cavităților limitate de membrane și prin prezența sau absența ribozomilor pe fața externă.

Reticulul endoplasmatic rugos (REr)- Este un ansamblu de structuri canaliculare și veziculare

membranare, cu diametru de aproximativ 20 nm, pe suprafața cărora se găsesc atașați ribozomi, prin
subunitatea mare și care sintetizează proteine de export. Este prezent la toate celulele nucleate, abudent în
celule specializate în sinteza proteinelor. Toate lamelele sunt formate din două membrane care delimitează o
cavitate în formă de sac aplatizat. Membranele REr se continuă cu membrană externă a învelișului nuclear
Prezintă spații neacoperite de ribozomi, din care se vor formă vezicule de tranziție care vor asigura
transportul intracelular (RE tranziție).

Reticulul endoplasmatic neted (Ren)- este format dintr-un labirint de tubuli sau canalicule fine
ramificate și anastomozate, care comunică cu sacii REr și la nivelul cărora nu se atașează ribozomi.
Membranele REN au aceeași structura că și a REr doar că din loc în loc prezintă fenestrari asemănătoare
porilor nucleari. În celulă musculară striata, REN, poartă numele de reticul sarcoplasmatic.

Funcțiile RE:

REn                 -în metabolizarea lipidelor (biosinteza, degradarea) producând lipidele

membranare
-detoxificarea celulară
- funcții speciale (depozit dinamic de ioni de calciu)

REr                   -în biosinteza unor proteine membranare, proteine destinate a

funcționa în RE, în aparatul Golgi, sau lizosomi, proteine destinate exportului;
-prelucrarea proteinelor sintetizate în RE;
-sortarea și transportul către aparatul Golgi.

Ribozomii sau Corpusculii lui Palade

Aceștia sunt  generați de nucleoli sunt constituiți din ARN. Ei se găsesc liberi

în citoplasma celulară sau atașați reticulului endoplasmatic, formând cu acesta reticulul endoplasmatic
rugos. Ribozomii sunt sediul biosintezei proteinelor specifice. Ribozomii celulelor procariote au
dimensiuni mai mici decat la eucariote. Nu prezinta membrana la periferie și sunt alcătuiți din 2 subunități
(una mică si una mare). În timpul procesului de sinteză, ribozomii acționează ca punct de legatură între
toate moleculele implicate, precis poziționate unele față de celelalte. Diametrul ribozomilor este de
aproximativ 20 nm.

8
 Ribozomii au dimensiuni de aproximativ 20 nm în diametru și sunt compuși în 65% din ARN
ribozomal și 35% din proteine ribozomale (cunoscute și sub numele de ribonucleoproteine). Rolul lor este
de a decoda ARN mesager pentru construcția lanțurilor polipeptidice din aminoacizi aduși de ARN de
transport.
Ribozomii construiesc proteinele necesare pentru informația genetică conținută în ARN-ul de
transport. Ribozomii liberi se găsesc suspendați în citosol (partea semi-fluidă a citoplasmei), pe când
ceilalți ribozomi sunt legați de reticolul endoplasmatic rugos, dându-i acestuia aspectul caracteristic. Cum
ribozomii sunt alcătuiți majoritar din ARN, se crede că ei sunt o remineșcență a “lumii ARN”. Catalizarea
legăturilor peptidice implică C2 hidroxilaza de la nivelul situsului P al ARN-ului, implicând un mecanism
de transport proteic. Intreaga funcție a ribozomului se bazează pe schimbările pe care le face la nivelul
conformației proteinelor. Ribozomii sunt considerați de multe ori organite, însă acest termen se referă la
componentele sub-celulare, subcomponenete ce se găsesc în relație cu membrana fosfo-lipidică,
subcomponenete din care ei nu fac parte sau nu sunt atașați. De aceea de multe ori se face referire la
ribozomi ca fiind componente „non-membranare”.

   Aparatul Golgi

Aparatul Golgi, denumit și complexul Golgi este un organit celular delimitat de endomembrane,
structurat sub formă unei stive de cisterne recurbate prezentând polaritate morfologică și biochimică, cu rol
cheie în precesele de biogeneză a membranelor, în maturarea, sortarea și distribuirea de molecule și/sau
macromolecule atât către locurile celulare cărora le sunt destinate cât și în calea secretorie. Face parte din
sistemul de organite implicat în traficul intracelular al membranelor, care începe cu reticulul endoplasmic și
se termină la membrana celulară. Principala functie a aparatului Golgi este de a prelucra proteinele si
lipidele sintetizate de RE. De asemeni are rol in transportul  proteinelor secretate de celula in exterior printr-
un proces de secretie. Are rol important in sinteza lizozomilor.

Mitocondriile

Mitocondria este responsabilă cu transformarea nutrimentelor în energie; această funcție cunoscută

și ca respirația aerobă, este motivul pentru care mitocondria este numită uzina energetică a celulei; energia
este înmagazinată sub formă de ATP (adenozin trifosfat).

Formă sferică, formate din două membrane trilamelare: membrana externă și membrana internă care
trimite în interior prelungiri ce formează crestele mitocondriale, sau criste mitocondriale. Forma lor este, de
regulă, aceea de falduri, orientate perpendicular pe axul lung al organitului.

Respirația celulară  este un proces prin care celulele produc energia necesară pentru a supraviețui. În
respirația celulară, celulele folosesc oxigen pentru a descompune glucoză și pentru a îi reține energia în
molecule de adenozintrifosfat(ATP). Respirația celulară este esențială pentru supraviețuirea celor mai multe
organisme întrucât energia conținută în glucoză nu poate fi folosită în celule fără a fi stocată în ATP. Cele
două componente esențiale ale respirației sunt oxigenul și glucoză. Animalele obțîn glucoză mâncând
plante.  Respirația celulară transferă cam 40% din energia glucozei în ATP. Restul energiei din glucoză este
eliberat sub formă de căldură, pe care omul o folosește pentru a-și menține temperatura corporală. Respirația
celulară este uimitor de eficientă comparată cu alte procese de conversie a energiei, că arderea benzinei, la
care doar 25% din energie este utilizată.

Mitocondria este organitul responsabil de producerea ATP-ului. O varietate de cai de metabolism au

loc în mitocondrie, incluzând β-oxidarea acizilor grași, fosforilarea oxidativă și ciclul Krebs. Atât prin ciclul
Krebs cât și prin oxidarea acizilor grași se produc substraturi pentru sinteză ATP.

Ciclul Krebs reprezintă o serie de reacții chimice produse în celule al căror rezultat final este
descompunerea moleculelor din hrană în energie, apă și dioxid de carbon. Se manifestă la toate animalele, la

9
plantele superioare și în cele mai multe bacterii. În organismele ale căror celule au nucleu, ciclul are loc în
mitocondrii, structura deseori numită uzina energetică a celulei.

Lizozomii

Sunt structuri de formă veziculară care conțin enzime digestive și funcționează că un sistem digestiv
intracelular.

Membrana limitanta este asemănătoare cu plasmalema. Conțin peste 40 de enzime digestive

(proteaze, nucleaze, glicozidaze, fosfataze etc). Cu aceste enzime lizozomii pot distruge majoritatea
constituientilor celulari și țesuturi.

Lizozomii unei celule sunt organizați într-un sistem lizozomal, tot ce intră în lizozomi fiind apoi
folosit în metabolismul celulei. Substanțele care ajung în lizozomi sunt aduse fie din exteriorul celulei prin
fagocitoză și pinocitoză sau din interirul celulei.

Enzimele lizozomale iau naștere în complexul Golgi, de unde sunt împachetate în vezicule mici.
Astfel lizozomi au rol important în apărarea organismului (fagocitoza microorganismelor), reînnoirea
celulelor, metabolismul intracelular al colesterolului.

Datorită funcțiilor digestive lizozomii sunt implicați în numeroaze boli patologice, datorate lipsei
uneia sau mai multor enzime (acumularea de acid uric în lizozomi-guță, sau acumulare de silicați).

Peroxizomii

Peroxizomii se prezintă sub formă de vacuole sferice sau ovoide, uneori de forme neregulate cu
prelungiri. Ei sunt delimitați de o endomembrana și conțîn o matrice în granulată uneori cu un cristaloid.
Cristaloidul poate apărea format din mănunchiuri paralele de tubuli care în secțiune transversală dau
imaginea unui fagure de miere. Peroxizomii se formează prin reticulul endoplasmic – complexul Golgi și au
rol în metabolismul peroxidului.

Citoscheletul (aparatul locomotor)

           

Citoscheletul (sau scheletul celular) reprezintă o structură subcelulară complexă formată din

microtubuli, microfilamente și fibre intermediare, alcătuite din molecule proteice specializate. Acesta
conferă celulei formă proprie și susținere. De-asemenea, citoscheletul are rol în locomoția celulară, în
transportul intracelular și în schimbul de substanțe cu mediul extern si cu alte celule. 

 Filamente de actina- actina se găsește în cele mai multe celule în proporție de 10% din totalul
proteinelor celulare. Cantitatea ei în celule diferă după gradul de activitate al acestora.. Filamentele de
actina se asocieaza în parte cu endomembranele și se leagă de obicei de membrană celulară de suprafață.

Filamente de miozină -miozina se găsește în cantitate redusă în celulele nemusculare, fiind de

formă și mărime diferită în aceeași celulă. Legarea microfilamentelor de membrană de suprafață se
realizează prin diferite proteine (alfa-actinina și vilina). Legarea microfilamentelor este esențială pt
formarea citoscheletului precum și pt unele procese celulare de baza ca citokinezia.

10
 Filamente intermediare -sunt prezente în celulele eucariotelor fiind diferite de microfilamentele
de actina și microfilamentele de miozină. Sunt numite intermediare pt că diametrul lor este situat între cel
al microfilamentelor mici de actina și cel al microfilamentelor mari de miozină După proteinele
componente sunt de mai multe tipuri: microfilamente formate din precheratina – cheratină; microfilamente
ce conțîn vimentina; microfilamente ce conțîn desmina sau scheletina.

Microvili, stereocili, cili, flageli -microvilii reprezintă o formă de organizare stabilă a

microfilamentelor, fiind prezenți în diferite tipuri de celule nemusculare. Microvilii sunt formățiuni ale
membranei celulare de suprafață, prezenți de obicei la polul sau polii liberi, nejonctionali, ai unor celule
foarte acive în transportul celular. Microvilii se găsesc astfel bine reprezentați la enterocite sau la
nefrocite. De obicei microvilii au o formă de deget de mănușă, au înălțimi și grosimi egale sau inegale.
Cilii apar de obicei sub formă de prelungiri celulare dispuse la unul din polii celulei, fiind alcătuiți din
citoplasmă și membrană celulară. Cilii pot fi mobili și imobili(stereocili). Flagelii prezintă o structura
asemănătoare cililor. La om ei sunt reprezentați numai prin gameții sexuali masculini (spermatozoizi)

Microtubuli-sunt prezenți sub formă de cilindri subțiri în citoplasmă celulelor animale și vegetale.
Că și microfilamentele, ei pot apărea grupați sau izolați în citoplasmă. Ei au rol în formarea citoscheletului
împreună cu microfilamentele, contribuind la menținerea formei celulei.

Centriolii, centrul celular -centriolii sunt organite microtubulare stabile în citoplasmă celulelor.

Centrul celular poate conține unul sau frecvent doi centrioli ce sunt înconjurați de o zona citoplasmatică
mai clară. Centrul celular este responsabil în celulă de inițierea și declanșarea diviziunii celulare (mitoza
sau meioza) formând fusul de diviziune. De asemenea generează mișcarea cililor și flagelilor prin faptul
că la baza acestora se găsește întotdeauna prezent un centriol denumit corpuscul bazal.

3.Nucleul

În biologia celulară, nucleul (din limba latină nucleus, însemnând miez) este un organit

celular înconjurat de o membrană dublă întâlnit la celulele eucariote. El conține cea mai mare parte din
materialul genetic, aranjat sub forma mai multor molecule de ADN împreună cu o mare varietate
de proteine, precum histonele, care ajută la formarea cromozomilor. Genele din interiorul acestor
cromozomi reprezintă genomul nuclear. Funcția nucleului este aceea de a menține integritatea acestor gene
și de a controla activitățile celulei prin reglarea exprimării genetice. Așadar, se poate spune că nucleul este
cel care controlează celula. Componentele nucleului sunt: învelișul nuclear (anvelopa nucleară) format din
două membrane nucleare (cea externă având pori), nucleoplasma (citoplasma nucleului sau carioplasma)
alcătuită dintr-o parte solidă numită cromatină și o parte lichidă numită cariolimfă, nucleol (poate fi unul
singur sau pot fi mai mulți). Nucleul are dimensiuni de 10-40 µm, în funcție de dimensiunile celulei.

Nucleul este centrul vital al celulei eucariote, este sediul informației genetice înscrisă în moleculă
de ADN (este informația pe baza căreia se sintetizează proteinele).

-este sediul copierii mesajului genetic (acest lucru se numește autoreplicarea ADN-ului)

-este sediul transcripției mesajului genetic (sediul biogenezei ARN-ului mesager)

-nucleul coordonează toate reacțiile chimice legate de desfășurarea proceselor vitale din celulă prin
controlul asupra sintezei protein-enzimelor. El coordonează însăși organizarea celulei prin controlul
asupra sintezei proteinelor de structura, căci nu există structuri celulare fără proteine.

11
DIVIZIUNEA CELULARĂ

Diviziunea (în latină divisio, divisionis = diviziune, împărțire) se realizează pe două căi:

 - directă (amitoză)
 - indirectă (mitoză și meioză).

Diviziunea este procesul prin care o celulă ajunsa la maturitate (celula mamă) va da naștere la doua celule
identice (celulele fiice) care vor avea cromozomi identici cu aceasta.
Diviziunea directă: Amitoza
Diviziunea amitotică este caracteristică procariotelor. Ea reprezintă diviziunea care are loc fără fus de
diviziune. Se poate întâlni și la unele eucariote cum ar fi: unele ciuperci (drojdiile), alge albastre verzi
(alga Pleurococcus - verzeala zidurilor), celule maligne, celule pe cale de regenerare, în gale (țesuturi ale
plantelor).
Amitoza la procariote decurge astfel:

 cromozomul bacterian se atașează de peretele celulei divizându-se și formându-se astfel doi

cromozomi identici;
 apariția celor 2 cromozomi fie va determina creșterea celulei; între cromozomi fie se va stabili un
perete despărțitor ce îi va separa în final;
 separarea cromozomilor și formarea celor două celule fiice.

Amitoza poate decurge prin două moduri:

 prin clivare: apariția unui perete transversal sau longitudinal la nivelul ecuatorial al celulei
mamă, avansarea acestuia prin membrana celulară și peretele celular, până la formarea celor
două celule fiice;
 prin ștrangulare: apariția unei ștrangulări la nivelul zonei mediane a celulei mamă, avansarea
acesteia prin membrana celulară, citoplasmă și nucleu, până la formarea celor două celule
fiice.

Diviziunea indirectă
Diviziunea indirectă se realizează în prezența fusului de diviziune. Fusul de diviziune se formează din
centrozom. Fusul de diviziune este format din fibre polare (mențin distanța dintre cei doi poli ai celulei) și
kinetocorale(de acestea se atașează centromerii cromozomilor). Fusul de diviziune asigură distribuția
echilibrată a cromozomilor în cele două celule fiice.
Diviziunea indirectă este de două tipuri:

1. Mitoza: diviziune ecvațională/equațională;

2. Meioza: diviziune reducțională.

Mitoza este diviziunea prin care din celula mamă iau naștere două celule fiice cu numărul de cromozomi
egal cu cel al celulei mamă.
Mitoza presupune:

12
 1. Diviziunea nucleului: Cariokineza/Cariochineza;
2. Diviziunea citoplasmei: Citokineza/Citochineza.

Meioza este procesul prin care, dintr-o celulă mamă iau naștere 4 celule fiice, fiecare având numărul de
cromozomi redus la jumătate față de celula mamă.

Are două etape:

1) Etapa reducțională (meioza I): în această etapă, celula se divide formând două celule fiice cu
numărul de cromozomi redus la jumătate; această etapă este heterotipică.
2) Etapa ecvațională (meioza II): se realizează ca o mitoză în celulele haploide (n).

Între meioza I și meioza II are loc o interfază scurtă fără sinteză de ADN, deoarece cromozomii
sunt deja bicromatidici.

Bibliografie:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Celulă_(biologie)

http://www.rasfoiesc.com/educatie/biologie/Nucleul-Rolul-lui-in-celula75.php

http://www.creeaza.com/referate/biologie/CELULA-UMANA836.php#

13