Intervenţia statului în sectorul serviciilor

1. PIAŢA SERVICIILOR – CONCEPT ŞI CARACTERISTICI

Piaţa reprezintă un sistem de relaţii vânzare – cumpărare de bunuri şi servicii

între părţi contractante, care pe de o parte sunt unite prin legături de afaceri, iar pe
de altă parte se află în raporturi de forţă.
Piaţa serviciilor analizată ca o categorie economică este formată din cele
două laturi corelative cererea şi oferta.Ea reprezintă sfera economică în care nevoile
de consum apar sub forma cererii iar producţia sub forma ofertei. Din confruntarea
celor două laturi se finalizează tranzacţii prin intermediul actelor de vânzare-
cumpărare.
Caracteristici:
 nu include în totalitate sfera serviciilor, existând şi servicii non-market
reprezentate pe de o parte de serviciile publice sau private dar care nu se
comercializează, iar pe de altă parte de serviciile „gratuite” pe care şi le fac
oamenii lor înşişi sau unii altora.
 indicatorii prin care se exprimă dimensiunea şi dinamica pieţei serviciilor, spre
deosebire de piaţa bunurilor materiale folosesc o mai mare varietate de
elemente (pe lângă elementele cantitative, în cazul serviciilor o importanţă
deosebită prezintă şi elementele calitative (deseori dificil de evaluat) care
prezintă o mare importanţă în aprecierea poziţiei unei firme sau ţări pe piaţa
serviciilor).
 modul de manifestare a concurenţei prezintă anumite particularităţi:
 este cunoscut faptul că pe piaţă concurenţa se manifestă în
primul rând prin preţuri,
 având în vedere faptul că serviciile nu sunt omogene concurenţa
prin preţuri este o manieră deosebită în aprecierea preţului
întrunind un ansamblu de consideraţii calitative şi psihologice
(subiective, determinate de legăturile, adesea personale, între
prestator-client).
 diferenţierea mare a serviciilor în funcţie de calitatea prestaţiei
face ca preţurile practicate de diferite firme să varieze foarte
mult justeţea lor neputând fi nici confirmată nici infirmată de
costul de producţie.
 Intervenţia statului în sectorul serviciilor

 transparenţa în cazul serviciilor este limitată de caracterul imaterial al

acestora, spre deosebire de bunuri ele nu pot fi „cercetate” de concurenţi
pentru a descoperi noile tehnologii de producţie sau dacă preţurile de vânzare
au fost obiectul unei politici de dumping.
 piaţa serviciilor are o structură caracteristică unei concurenţe imperfecte
fiecare cumpărător dispunând de o mică putere de monopol

Cererea pentru servicii:

Cererea manifestată pe piaţă acoperă numai o parte a nevoilor de consum
şi anume pe acelea care sunt solvabile.
Consumul de servicii are însă şi alte surse în afara pieţei (servicii
necomerciale), prin urmare având o sferă de cuprindere mai mare decât cererea.
Mobilitatea teritorială a cererii de servicii este relativ restrânsă. Astfel, din
punct de vedere al posibilităţilor de migrare a cererii serviciilor pot fi împărţite în 3
categorii:
a) – servicii care nu admit migrarea cererii (servicii legate de întreţinerea şi curăţirea
locuinţei);
b) – servicii care permit în anumite limite migrarea cererii (comerţ, reparaţii, servicii
personale);
c) – servicii care impun migrarea cererii (servicii turistice).
Cererea de servicii prezintă de regulă o elasticitate ridicată în raport cu factorii
care o influenţează şi mai ales în funcţie de venituri – tarife. Aceasta se explică prin
faptul că serviciile satisfac în general nevoi de ordin secundar sau terţiar care sunt
foarte sensibile la modificările intervenite în venituri sau tarife (la creşterea veniturilor
cu 1% cererea este mai mare cu 1%). Elasticitatea scăzută prezintă serviciile care
satisfac nevoi de ordin primar (de transport) – creşte venitul cu 1%, cererea creşte
cu mai mult de 1%. 1
Factorii care influenţează cererea de servicii pentru populaţie
 Veniturile şi timpul liber.
 Oferta de servicii influenţează cererea deoarece apariţia de
servicii noi induce la consumatori dorinţa de a apela la acestea;

1
I. Marculescu – Servicii şi modernizarea economiei romanesti, p. 48
 Intervenţia statului în sectorul serviciilor

iar diversificarea ofertei dă posibilitatea cumpărătorilor de a

alege şi de a-şi satisface cerinţele la un nivel superior.
 Tarifele.
 Factorii demografici.
Concurenţa dintre bunuri-servicii şi self-service. Deoarece cheltuielile pentru
servicii nu au întotdeauna un caracter de primă necesitate, dacă tarifele cresc prea
mult familiile pot fi determinate să renunţe la unele dintre ele.
Factorii psihologici şi sociali. Factorii psihologici precum preferinţele,
gusturile, aspiraţiile diferite ale indivizilor influenţează cererea de servicii atât ca
volum cât şi ca structură.

Oferta de servicii:
Având în vedere caracterul nematerial şi nestocabilitatea serviciilor pe piaţă,
oferta constă practic în capacitatea organizatorică a furnizorilor de a satisface în
anumite condiţii de calitate, structura şi termene cerinţele beneficiarilor.
 Capacitatea organizatorică este compusă din :
 forţa de muncă,
 baza tehnică,
 sistemul de relaţii între prestatori şi utilizatori.
Se evidenţiază afluenţa exigentă a clienţilor asupra prestatorilor, clientul unei
societăţi putând fi considerat o resursă umană externă cu influenţă esenţială asupra
strategiei firmei, cu atât mai mult cu cât în anumite întreprinderi de servicii clientul
face parte din lanţul de producţie (autoservirea în comerţ, automate bancare).
Această integrare a clientului prezintă avantajul că oferta poate fi mai uşor
adoptată problemelor specifice clientului.
Participarea consumatorilor la producerea serviciilor a condus şi la apariţia de
noi termeni în vocabularul economic (prosumator-prosum, inventat de Toffler).
Succesul firmelor de servicii se bazează pe capacitatea lor de a valorifica raporturile
cu clientela. În cazul unei relaţii strânse între client şi organizaţie, clientul se
identifică adesea cu firma.
Imaginea acesteia trebuie să fie un factor de reuşită deoarece clienţii nu
doresc să se identifice cu o formă care nu se bucură de o bună reputaţie.
Aceste raporturi cu clientela constituie un veritabil avantaj concurenţial, dar numai în
condiţiile unei noi abordări a organizării firmei în formă de piramidă inversă.
 Intervenţia statului în sectorul serviciilor

Pentru clientul unei firme de servicii persoana cea mai importantă este de obicei cea
care se găseşte în contact direct.
Toate celelalte sisteme funcţionale trebuie să acţioneze ca personal de
susţinere, să lucreze pentru persoana din prima linie. Un număr mare de firme îşi
standardizează oferta pentru a administra şi controla mai bine calitatea serviciilor.
Stabilirea unei norme de servicii constituie un angajament de a furniza
serviciul în condiţii precise, fiind stabilite sarcini clare pentru fiecare funcţie în
concordanţă cu aşteptările clienţilor.
Se disting 2 tipuri de norme:
a)norme generale, relative la serviciul de bază (marfa livrată la domiciliu în 24 de
ore);
b) norme particulare ce decurg din norma generală şi se referă la diferite posturi de
muncă. Când nu sunt respectate firma se angajează să repare erorile asupra
clientului.
Caracterul activ se referă la faptul că ea nu poate fi indiferentă faţă de cerere
ci trebuie să se adapteze permanent la aceasta, să o stimuleze şi chiar să o creeze.
În acest sens, un rol important revine cercetărilor de marketing, activităţilor de
publicitate, de promovare a serviciilor, de informare şi influenţare a consumatorilor
potenţiali.
Oferta de servicii are un ritm de creştere superior ofertei celorlalte sectoare
economice. Tendinţa de disociere- asociere (dublă tendinţă) atât în raport cu oferta
de bunuri cât şi în interiorul ofertei de servicii.
Accentul din ce în ce mai puternic este pus pe calitatea serviciilor, tendinţă
impusă de creşterea concurenţei între firmele de servicii şi sporirea exigenţelor
consumatorilor privind calitatea. Cheia reuşitei pentru o firmă de servicii se bazează
în principal pe calitatea şi eficienţa prestării serviciilor, privite din punct de vedere al
clientului. 2
Tendinţa în evoluţia structurii ofertei de servicii evidenţiază pentru ţările
dezvoltate că, serviciile cele mai dinamice sunt cele pentru întreprinderi, serviciile
financiare, cele legate de sănătate şi serviciile hoteliere şi alimentaţie publică.

2. STATUL ÎN ECONOMIA ROMÂNEASCĂ

2
Idem, p. 56
 Intervenţia statului în sectorul serviciilor

2.1. Statul şi funcţiile sale

Conceptul de stat desemnează o colectivitate umană situată pe un teritoriu

bine delimitat şi supusă unei autorităţi suverane , deţinând un sistem de instituţii
politice şi administrative prin intermediul cărora îşi exercită funcţiile , comandă şi
acţionează în sensul satisfacerii nevoilor comune ale populaţiei sale , respectivale
naţiunii pe care o reprezintă .
Statul se implică în economia modernă într-o triplă perspectivă economică:
consumator de bunuri şi servicii, proprietar şi întreprinzător; dacă adăugăm şi
perspectiva juridică a reglementării cadrului de evoluţie al economiei ajungem la
concluzia că rolul statului este încă relativ important în economia şi societatea
contemporană.
Doua dintre rolurile principale ale statului se refera la reglementarea preturilor
si productia in sectorul public.
Implicarea sectorului public în activitatea economicã ajutã la derularea
eficientã şi echitabilã a fluxurilor economice şi se reflectã schematic prin apariţia
altor circuite economice.
În primul rând, guvernul obţine venituri din activitatea agenţilor economici
producãtori. Este vorba despre impozitele pe profit şi alte taxe percepute sub forma
unor plãţi publice de genul taxelor de parcare sau plãţilor pentru utilitãţi.
În al doilea rând, sectorul public mai obţine venituri şi din activitatea agenţilor
economici consumatori. În acest caz, se includ impozitele pe venituri ale menajelor.
De asemenea, statul asigurã unele bunuri şi servicii ca orice ofertant pe piaţa privatã
si obţine venituri pentru aceastã activitate.
În al treilea rând, existã o legãturã între stat şi agenţii economici, prin
intermediul sectorului financiar sau pieţei de capital. Desigur, statul obţine venituri în
urma tranzacţiilor pe piaţa capitalurilor, adicã se împrumutã şi intrã în relaţii de
concurenţã cu ceilalţi participanţi la schimburi. Pentru aceste fonduri, statul plãteşte
dobândã ca orice debitor.
În al patrulea rând, sectorul public participã direct la schimburile de pe piaţa
factorilor de producţie, la fel ca un agent privat, atrãgând şi cumpãrând resursele
necesare, atunci când este producãtor.
 Intervenţia statului în sectorul serviciilor

În al cincilea rând, statul se aflã şi în ipostaza de cumpãrãtor de bunuri,

participând astfel la schimburile de pe piaţa mãrfurilor şi serviciilor. Pentru plata
acestor bunuri, statul foloseşte fonduri acumulate prin taxe şi impozite sau
împrumuturi. Aceste bunuri cumpãrate de stat sunt destinate fie direct unor
consumatori menaje sau firme fie indirect, activitãţii de producţie publicã.
În al şaselea rând, guvernul se implicã în economie şi prin transferul plãţilor,
de exemplu, prin sistemul asigurãrilor sociale.

Funcţiile statului
Sectorul public îndeplineşte câteva funcţii [1] majore:
a) funcţia de alocare
b) funcţia de distribuţie a veniturilor
c) funcţia de stabilizare
Funcţia de alocare se referã la implicarea statului în mecanismul pieţei în
vederea determinãrii tipului şi calitãţii unui serviciu public şi la posibilitãţile de
creştere a veniturilor pentru acoperirea cheltuielilor necesare prestãrii acestuia.
Desigur, atunci când piaţa asigurã o utilizare eficientã a resurselor, implicarea
statului este minorã şi constã în acţiuni menite sã încurajeze concurenţa şi libera
intrare pe piaţã. Dimpotrivã, atunci când nu existã o competiţie eficientã şi se
manifestã o situaţie de monopol sau externalitãţi, implicarea publicã este necesarã
pentru reglementarea activitãţii economice. Aceasta se face fie prin producţie publicã
directã, fie prin sprijinirea firmelor private în adoptarea deciziilor privind tipul,
cantitatea şi calitatea producţiei. În acest sens, se face distincţia între producţia
directã de stat în care întreaga activitate de realizare a unui bun este asiguratã de
sectorul public şi producţia publicã indirectã în care bunul se realizeazã de firme
private pe baza unor decizii publice. De exemplu, echipamentele militare sunt în
general asigurate de sectorul public, prin comenzi la firme private.
Distribuţia veniturilor se referã la implicarea statului pe piaţã prin procesul de
ajustare a veniturilor şi avuţiei acumulate din tranzacţii economice. Deşi analiza
economicã nu oferã indicii în ceea ce priveşte corectitudinea acestei repartiţii,
principiile de echitate socialã şi justã reglementare a avuţiei stau la baza politicilor
fiscale şi a cheltuielilor publice. Distribuţia veniturilor se asigurã în practicã în special
prin sistemul impozitelor progresive care constã în perceperea unor impozite mai
ridicate asupra veniturilor mai mari. În acest fel, sectorul public încaseazã fonduri ce
 Intervenţia statului în sectorul serviciilor

pot fi folosite pentru acordarea de bonuri sau bilete de masã celor cu venituri mici
sau pentru oferirea de locuinţe de stat, mai ieftine.
Stabilizarea reprezintã o funcţie a sectorului public care vizeazã crearea
cadrului legal ce asigurã şi protejeazã tranzacţiile economice publice şi private.
Obiective precum creşterea ocupãrii forţei de muncã, stabilitatea preţurilor, creşterea
3
economicã se aflã în centrul politicilor macroeconomice.
Ocuparea forţei de muncã este un proces care poate fi privit în strânsã
legãturã cu fenomenul şomajului şi politicile de diminuare a acestuia. Stabilizarea
preţurilor este o cerinţã a unei economii de piaţã solide şi prospere şi se asigurã prin
controlarea inflaţiei şi adoptarea pachetelor de mãsuri pentru diminuarea inflaţiei.
Creşterea economicã este un proces complex care apare ca o consecinţã a
consolidãrii economiei şi se reflectã sintetic, prin creşterea producţiei totale şi pe
locuitor, care se exprimã în creşterea produsului naţional brut pe locuitor.
Implicarea statului în economie prin exercitarea funcţiilor de alocare,
distribuţie şi stabilizare trebuiau sã vizeze corelarea permanentã a deciziilor şi
acţiunilor publice. Aceasta, deoarece uneori pot sã aparã contradicţii între obiectivele
publice. Impozitarea progresivã poate conduce la scãderea incitaţiei la muncã şi
chiar ineficienţã, funcţia de distribuţie fiind astfel, în relaţie conflictualã cu cea de
alocare. Stabilizarea ca funcţie esenţialã a sectorului public se poate concretiza ea
însãşi în prevederi conflictuale de legislaţie, ştiut fiind faptul cã legile sunt
interpretabile, mai ales dacã normele metodologice de aplicare apar mai târziu decât
momentul intrãrii în vigoare. Astfel, stabilizarea poate avea ca efect descurajarea
unor agenţi economici sau chiar o încãlcare a principiului distribuţiei, dacã sunt
4
favorizate anumite categorii sociale.
Cu alte cuvinte, implicarea statului în economie nu asigurã automat eficienţa
economicã şi echitatea socialã. Eliminarea unor dezechilibre prin decizia publicã se
realizeazã în contextul în care alte imperfecţiuni se menţin. Dar aceasta nu
înseamnã cã trebuie ignorat rolul sectorului public în viata economicã.

3
Anca Dodescu - Statul si economia de piata

4
Ibidem
 Intervenţia statului în sectorul serviciilor

2.2. Politica bugetară

Politica bugetară se înscrie în cadrul reglării conjuncturale. Aceasta din urma

se straduieste sa atingă pe termen scurt rata de creştere şi un nivel al angajării celei
mai ridicate, toate acestea cu mentinerea marilor echilibre: o slaba inflatie, echilibrul
comertului exterior, stabilirea ratei de schimb etc.
În vederea promovării politicilor sale în general, si in special a celor legate de
cheltuieli publice si de investitii, guvernul trebuie sa dispuna de resurse financiare pe
care apoi sa le utilizeze in scopurile urmarite. Aceste doua aspecte, formarea si
utilizarea resurselor financiare, sunt realizate si urmarite prin intermediul bugetului
central, care este folosit de puterea executiva, respectiv de guvern si de bugetele
locale, instrumente la dispozitia administratiei locale.
Se vorbeşte de multiplicatorul bugetar (sau multiplicatorul keynesist) pentru a
descrie legatura care exista intre o crestere a cheltuielilor publice si cresterile de
venit national care rezulta. Multiplicatorul este egal cu coeficientul care masoara
variatia proportionala a venitului.
Teoria keynesista propune, pentru a lupta contra somajului, o relansare a
activitatii economice prin deficitul bugetar. Aceasta din urma poate lua doua forme:
 Creşterea cheltuielilor la nivelul incasarilor fiscale neschimbate (defcit prin
crestere);
 Diminuarea impozitelor la nivelul cheltuielilor identice (deficit prin scadere).

Logica politicilor contraciclice se bazeaza pe schema urmatoare:

 când economia merge prost, apare utilizarea redusa a fortei de
munca si trebuie relansata activitatea (scaderea impozitelor si a
ratelor dobanzii);
 când economia creste prea repede (in raport cu capacitatile de
productie disponibile) inflatia se accelereaza si se convine
franarea activitatii (cresterea impozitelor si a ratei dobanzii).
Aceste politici de inspiratie keynesista au ca obiectiv mentinerea activitatii
economice pe o baza regulatoare de crestere.
Sursele de venituri sunt urmatoarele (in ordinea importantei lor respectiv a
ponderii ce o detin) :
 impozite si taxe pe venituri provenite din profituri, salarii ş.a;
 Intervenţia statului în sectorul serviciilor

 cotizatii pentru asigurari sociale;

 profiturile obţinute de la intreprinderile de stat,respectiv de la intreprinderile
aflate în proprietate publică;

2.3. POLITICA FISCALA

Politica fiscala consta in a utiliza parghia fiscala in scopuri anticiclice. Astfel, in

faza de recesiune, se recomanda reducerea fiscalitatii ( gradul de impozitare a
veniturilor si de taxare a consumului), lasand mai multe venituri agentilor economici,
ceea ce are menirea sa incurajeze consumul si investitiile. In faza de boom se
procedeaza de regula la majorarea fiscalitatii, pentru a frana cererea de consum si
investitiile private. In felul acesta se asigura, printre altele, si incasari suplimentare la
buget, menite sa acopere deficitele acumulate in faza de recesiune.
Abordate in legatura lor reciproca, politica cheltuielilor publice si politica
fiscala formeaza politica bugetara a statului. Pana la inceputul anilor ’70, politicile
monetare si de credit, precum si cea fiscala au fost promovate in mod corelat, cu
scopul de a influenta cererea agregata, in functie de fazele ciclului – fie in sensul
cresterii, pentru a determina relansarea sau expansiunea, fie in sensul stabilizarii
sau temporizarii, pentru a frana expansiunea economiei. Ele au fost denumite politici
economice conjuncturale, bazate pe cerere, sau politici de tipul „stop and go”.
 Intervenţia statului în sectorul serviciilor

3. INTERVENŢIA STATULUI ÎN SECTORUL SERVICIILOR

Statul se implică în economia modernă într-o triplă perspectivă economică:

consumator de bunuri şi servicii, proprietar si întreprinzator; daca adaugam si
perspectiva juridica a reglementarii cadrului de evolutie al economiei ajungem la
concluzia ca rolul statului este înca relativ important în economia si societatea
contemporană.
Două dintre rolurile principale ale statului se referă la reglementarea preţurilor
si producţia în sectorul public.
Reglementarea preturilor
Dacă analizăm ultimele decizii luate de prezentul Parlament şi Guvern în
sfera economică, devine evidenta tendinta de controlare a economiei nationale,
interventia necorespunzatoare a statului în activitatea agentilor economici din diferite
ramuri si în final tendinta tot mai evidenta de reglementare a preturilor atât în
sectorul de stat, cât si în cel privat. Astfel devine actuala întrebarea daca, din punct
de vedere economic, este adecvata interventia statului în reglementarea preturilor
produselor si serviciilor oferite de sectorul de stat si în special de cel privat, care sunt
scopurile unei politici unice de reglementare a preturilor, precum si consecintele ei.
Reglementarea preţurilor poate avea doua forme: stabilirea prin lege a preturilor
maximale pentru o serie de produse si servicii (de obicei de prima necesitate si de
larg consum) şi stabilirea unor preturi minime pentru unele produse sau servicii (asa
ca stabilirea salariului minim). Vom abordat problema stabilirii preturilor maximale.
Orice analiză a unei politici publice începe cu studiul scopurilor cu care este
adoptata. Astfel stabilirea unor preturi maximale în economie este de obicei realizata
de stat în vederea protectiei consumatorului, dar vom vedea mai târziu daca
consecintele unei asemenea politici sunt cele dorite. O alta explicaţie poate fi
necesitatea de a realiza doleantele alegatorilor, dar iarasi vom analiza în continuare
daca politica mentionata poate asigura interesele consumatorilor si a paturilor social
vulnerabile sau nu.
Deoarece una dintre funcţiile preţului este nu numai recuperarea cheltuielilor
de producere, dar si recompensarea antreprenorului pentru activitatea sa, o
asemenea politica va duce la crearea unor segmente de piata cu o rata mica a
profitului, deci va elimina mulţi agenti economici deja existenti pe piata si nu va
favoriza deloc intrarea altor agenti economici pe piata. Eliminarea concurentei este
 Intervenţia statului în sectorul serviciilor

foarte periculoasa, odata ce anume ea este garantia cea mai buna a existentei unor
produse si servicii de calitate buna la preturi maximal reduse.
Deşi politica de reglementare a preturilor de catre stat are drept scop protectia
consumatorului, o asemenea politica îi cauzeaza aceluiasi consumator numeroase
prejudicii: facându-l sa stea în rând pentru a putea procura anumite produse la un
pret mai mic – exact ca în timpul URSS, sa apeleze la economia tenebra si sa
cumpere produse si servicii de calitate joasa la un pret ridicat si fara nici un fel de
garantii pentru consumator, sa sufere de pe urma diminuarii cresterii economice,
deci si a unui buget de stat mai mic decât anterior, precum si sa sufere de pe urma
reducerilor de personal, a salariilor mai mici si a riscului de a pierde serviciul etc.
Astfel, ca si în multe alte cazuri, scopul politicii date este complet opus efectului pe
care îl va avea asupra potentialilor beneficiari: în loc sa fie protejate interesele
consumatorului, vor fi create conditii absolut contrare intereselor sale.
Totuşi care sunt alternativele politicii de stabilire a preturilor maximale atunci
când statul doreste sa aiba grija de populatie? Rolul statului în economie trebuie sa
tina de: crearea cadrului legislativ corespunzator economiei de piata libere, a
mecanismelor si institutiilor de aplicare a legilor respective, eliminarea monopolului
(privat si de stat), anume monopolul fiind responsabil de mentinerea unor preţuri
mari asociate şi unei calităţi joase.
Este foarte importantă asigurarea concurentei libere pe piata, precum si a
liberei intrari a noilor agenti economici pe segmentul de piata dorit. Concurenta
maximal apropiata de concurenta perfecta, fapt ce poate si trebuie asigurat de stat,
este întotdeauna însotita de coborârea preturilor în paralel cu cresterea calitatii. În
cazul în care statul doreste sa protejeze consumatorii din paturile social vulnerabile,
ar fi mult mai bine sa le dea acestora direct niste plati lunare compensatorii decât sa
introduca reglementarea preturilor, astfel afectând negativ întreaga economie. Dar
chiar pentru a putea oferi aceste compensatii, statul are nevoie de niste venituri
suplimentare care pot fi asigurate doar prin cresterea economica si taxarea
economiei tenebre, fapt ce va duce si la cresterea încasarilor bugetare necesare
pentru o politica de protectie a paturilor social vulnerabile.
Ipoteza formării libere a preţurilor este o etapă necesară pentru a înţelege
funcţionarea de principiu a pieţei. În orice economie sunt şi situaţii în care formarea
liberă a unor preţuri, exclusiv sub incidenţa „mâinii invizibile”, nu este încă posibilă
 Intervenţia statului în sectorul serviciilor

ori, probabil, nici oportună. În consecinţă, chiar şi în cele mai liberale economii au loc
intervenţii ale statului în domeniul preţului:
1. Prin intermediul preţurilor, statul îşi asigură o parte substanţială din
impozite şi taxe. Mărirea TVA, a accizelor vor aduce majorarea încasărilor bugetare,
dar şi a preţurilor, deşi nu în aceeaşi proporţie.
2. Sunt situaţii când producătorii din anumite ramuri sunt greu afectaţi de
concurenţa externă sau de anumite fenomene naturale şi, ca atare, trebuie protejaţi.
3. Alteori, societatea consideră oportună stimularea consumului anumitor
bunuri (bunurile de merit) sau, din contră, să inhibe consumul altora.
4. Sunt anumite categorii ale populaţiei, cu venituri mai scăzute, care trebuie
sprijinite pentru a-şi asigura un minim de subzistenţă, prevenind astfel apariţia unor
probleme sociale dificile ş.a.m.d. Acestea sunt doar câteva argumente pe care
administraţiile publice – dar şi o parte a societăţii civile – le invocă pentru ca statul să
se implice în domeniul preţurilor, care sunt, de altfel, instrumentul economic care
5
sensibilizează la cel mai înalt grad toate categoriile de interese.
Deşi există numeroase argumente pro şi contra intervenţiei statului în domeniul
preţurilor este necesară evaluarea lucidă a efectelor respectivelor măsuri; totdeauna
ele sunt contradictorii pentru că sunt judecate din perspectiva unor interese diferite,
iar alegerile private (individuale) şi cele publice rareori coincid.
Intervenţia statului în domeniul preţurilor se realizează în modalităţi diverse:
acţiuni de fixare a nivelului efectiv al unor preţuri sau plafoane (limite) de preţ;
reglementări privind modul de formare a preţurilor, politica comercială şi a
concurenţei; acţiuni de influenţare, după caz, a cererii şi ofertei etc. Pe baza
experienţei mondiale, dar şi a celei recente din România, modalităţile de intervenţie
a statului în domeniul preţurilor pot fi grupate în:
a. intervenţie indirectă;
Intervenţia indirectă a statului în domeniul preţurilor se bazează pe ipoteza că
preţurile sunt libere şi formate sub incidenţa raportului dintre cerere şi ofertă. În
consecinţă, statul poate influenţa evoluţia preţurilor acţionând, după caz, asupra
ofertei sau cererii sau a ambelor, pe care, în funcţie de situaţie, le inhibă sau le
stimulează.

5
Prof.univ.dr. Constantin POPESCU; Prof.univ.dr. Ilie GAVRILA; Prof.univ.dr. Dumitru CIUCUR- Teorie
economica generala -Volumul II- Macroeconomie
 Intervenţia statului în sectorul serviciilor

b. intervenţii directe
Intervenţiile directe se bazează, în principal, pe fixarea unor plafoane de preţuri,
diferite de nivelul de echilibru; plafoane maxime, peste care preţurile nu pot creşte,
pentru a-i favoriza pe consumatori şi plafoane minime, sub care preţurile nu pot să
scadă, pentru a-i sprijini pe producători
În toate ţările, guvernele practică şi alte acţiuni în domeniul preţurilor, inclusiv
fixarea nivelului efectiv al preţului pentru anumite bunuri (transportul local şi pe calea
ferată, ţigări, unele medicamente, unele prestaţii notariale). Amploarea şi modalităţile
intervenţiei guvernului în domeniul preţurilor sunt influenţate în mare măsură şi de
doctrina politică a guvernanţilor (social-democrată, liberală, conservatoare etc.).
Dincolo de acestea, intervenţiile sunt efective în toate ţările, dar ele au o tendinţă de
restrângere, mai ales pe fondul înclinaţiei spre liberalizare, de reglementare şi
globalizare economică.

Producţia în sectorul public

Faptul că finanţarea bunurilor publice este destinata bugetului public nu
înseamna, în mod necesar, ca aceste bunuri nu pot fi produse decât în sectorul
public. Bunurile publice se regasesc în orice economie, iar piata, alaturi de sectorul
public, este implicata tot mai mult în asigurarea lor. Unele bunuri de natura publica
sunt finantate de la bugetul statului, însa sunt produse în sectorul privat, asa cum se
întâmpla, de pilda, în cazul serviciilor de sanatate din Marea Britanie. Într-o prima
faza, recunoasterea fenomenului externalitatilor si al bunurilor publice, implicit a
limitelor pietei, a fost un suport al propulsarii etatismului si dirijismului; daca piata
este ineficienta, ea nu putea fi corectata decît prin interventia organismelor statale.
Cu toate acestea, trebuie tinut cont ca orice actiune guvernamentala, oricît de
restrînsa ar fi, exercita o influenta asupra alocarii resurselor deoarece ea însasi
implica, inevitabil, un consum de resurse si deci, atîta vreme cît resursele sunt
limitate, un cost de oportunitate. Acest cost de oportunitate se masoara în functie de
cantitatea din alte bunuri economice care s-ar fi putut produce cu resursele folosite
de actiunea guvernamentala.
Pe de alta parte, prin rolul constitutional ce poate sa favorizeze alegerile în
afara regulilor în detrimentul alegerilor în cadrul regulilor, statul îsi poate permite, de
foarte multe ori, sa depaseasca în actiunile sale pragul alocarii optime a
resurselor.17 Aceasta va avea, în mod evident, consecinte negative asupra eficientei
 Intervenţia statului în sectorul serviciilor

alocative si, deci, a bunastarii sociale. Ulterior însa, s-a demonstrat ca nu numai
piata dar si statul înregistreaza un fenomen de faliment sau esec, denumit, în
general, esec guvernamental. Statul poate deplasa echilibrul pietei în directia
echilibrului paretian dar, în acest proces, statul însusi genereaza costuri.
Pe de altă parte, prin rolul constituţional ce poate să favorizeze alegerile în
afara regulilor în detrimentul alegerilor în cadrul regulilor, statul îşi poate permite, de
foarte multe ori, să depăşească în acţiunile sale pragul alocării optime a
resurselor.17 Aceasta va avea, în mod evident, consecinţe negative asupra eficienţei
alocative şi, deci, a bunăstării sociale. Ulterior însă, s-a demonstrat că nu numai
piaţa dar şi statul înregistrează un fenomen de faliment sau eşec, denumit, în
general, eşec guvernamental. Statul poate deplasa echilibrul pieţei în direcţia
echilibrului paretian dar, în acest proces, statul însuşi generează costuri; nu ne
referim numai la costurile de administrare, adică de întreţinere a unor funcţionari
guvernamentali, ci şi la costurile de interdependenţă socială, adică acele costuri care
cuprind costurile de decizie (costurile efectuate în procesul elaborării deciziilor
publice de către cetăţeni sau reprezentanţii lor) şi costurile externe de decizie
(costuri pe care majoritatea le poate impune minorităţii, costuri care nu ar fi existat
dacă această sferă decizională nu intră în domeniul deciziei publice).
Determinarea marjei de implicare a statului în economie decurge din aşa-
numitul criteriu de arbitraj stat/piaţă. Derivat din criteriul de optim al lui Pareto şi
testul de compensare Hicks - Kaldor, criteriul de arbitraj stat/piaţă arată că
implicarea statului trebuie stabilită în funcţie de amploarea limitelor pieţei în alocarea
resurselor, astfel încît pierderea de bunăstare pe care o generează acţiunea publică
să fie inferioară pierderii de bunăstare determinată de disfuncţiunile de alocare ale
pieţei. Acest criteriu are la bază teoria lui Samuelson derivată din filosofia utilitaristă
a lui Bentham, conform căreia statul urmăreşte maximizarea unei „funcţii obiectiv de
bunăstare socială“.
Dacă potrivit criteriului de arbitraj stat/piaţă s-a ales piaţa, deciziile de alocare
a resurselor şi de redistribuire vor fi luate în mod descentralizat, pe baza sistemului
de preţuri. Dacă, dimpotrivă, soluţia este statul, gradul de etatizare depinde de încă
două alegeri suplimentare:
1 statul trebuie să aleagă între producţia publică şi producţia privată;
2 statul trebuie să decidă principiul de finanţare, adică să aleagă între a acorda
gratuit prestaţia sau a o finanţa, total sau parţial, prin vînzarea acesteia. Din
 Intervenţia statului în sectorul serviciilor

punct de vedere a alocării resurselor, comercializarea prestaţiilor publice este

preferabilă, însă, în multe situaţii ea nu se poate realiza.
Furnizarea bunurilor publice este o problemă de decizie colectivă, accesul
fiind gratuit şi nediscriminatoriu. Aceasta nu înseamnă că oferta de bunuri publice nu
implică anumite costuri. De asemenea, nu întotdeauna cei care beneficiază de pe
urmă bunurilor publice sunt şi cei care plătesc, prin taxe şi impozite, pentru
furnizarea acestora. În ultimă instanţă, potrivit teoriei bunurilor publice, distincţia
curentă între piaţă şi stat este, uneori, greşit interpretată, prin faptul că anumite
domenii ar trebui rezervate de drept guvernului. Din ipotezele teoriei bunurilor
publice nu rezultă, în mod necesar, următoarele:
1 că numai un monopol legal al statului trebuie să furnizeze bunul public;
2 că toţi cetăţenii trebuie constrânşi, prin impozitare, să contribuie la
producerea acestuia cu atât cât doreşte guvernul.
Din acest punct de vedere, problema bunurilor publice se reduce la a stabili,
pe de o parte, dacă acestea trebuie produse de către stat şi, pe de altă parte, ce
volum al resurselor publice trebuie statul să aloce pentru bunurile publice respective.
În economiile moderne, sectorul public oferă o multitudine de bunuri şi servicii
pe care firmele private nu le oferă din diverse motive. Atunci când excluderea de la
utilizarea acestora este posibilă, bunurile respective capătă un preţ iar sectorul
public devine generator de venituri, prin preţurile care se formează pentru aceste
bunuri. Este cazul utilităţilor publice: servicii de apă, electricitate, gaz, telefon. Este
considerată utilitate publică acea societate comercială care are statut de unic
ofertant (monopol legal) pentru anumite bunuri şi servicii esenţiale. Serviciile care
reprezintă utilităţi publice sunt în general asigurate de companii publice sau firme
private reglementate de stat. Sectorul public oferă numeroase bunuri şi servicii pe
care le furnizează şi sectorul privat, sau pe care acesta din urmă ar putea să le
asigure dacă nu ar fi reglementări prohibitive. Câteva exemple în acest sens vizează
învăţământul, serviciile sanitare, colectarea deşeurilor sau producţia unor băuturi
alcoolice.
Producţia publică este strâns legată de resursele financiare pe care guvernul
reuşeste să le colecteze din taxe şi impozite. De regulă, există o relaţie de strictă
proporţionalitate între nivelul de dezvoltare al unei ţări şi capacitatea guvernului
acesteia de a colecta taxe şi impozite. Însă, ţările în curs de dezvoltare prezintă
 Intervenţia statului în sectorul serviciilor

unele caracteristici instituţionale care reduc capacitatea administrativă de a genera

venituri prin impozitare:
- mare parte din populaţie este răspândită pe arii largi în mediul rural;
- dualism între un sector urban, dinamic şi un sector rural, tradiţional, care
creează o segmentare a pieţei muncii şi distorsionează mecanismele pieţei;
- pronunţată inegalitate a veniturilor, ceea ce determină rate de impozitare
mai mari aplicate sectorului formal, ceea ce înseamnă creşterea presiunii fiscale
asupra acestuia şi dezvoltarea evaziunii fiscale;
- capacitate limitată de administrare a impozitării şi a finanţelor publice, ceea
ce sporeşte foarte mult costurile acţiunilor administrative.
 Intervenţia statului în sectorul serviciilor

BIBLIOGRAFIE

1. Prof.univ.dr. Constantin POPESCU; Prof.univ.dr. Ilie GAVRILA; Prof.univ.dr.

Dumitru CIUCUR- Teorie economica generala -Volumul II- Macroeconomie
2. - Eugen Prahoveanu - Economie politica.Fundamente de teorie economica
3. Anca Dodescu - Statul si economia de piata
4. Stefan Gheorghe - Fundamente economice , volumul I
5. Http://www.insse.ro
6. I. Marculescu – Servicii şi modernizarea economiei romanesti
 Intervenţia statului în sectorul serviciilor

CUPRINS

1. Piaţa serviciilor – concept şi caracteristici

2. Statul în economia românească
2.1. Statul şi funcţiile sale
2.2. Politica bugetară
2.3. Politica fiscală
3. Intervenţia statului în sectorul serviciilor

Bibliografie