Sunteți pe pagina 1din 1

A fost ce-a fost.

A fost odată un împărat și împăratul acela a avut o fată, ce o chema Ileana. Și ea așa a fost de
frumoasă, că mai frumoasă n-a putut să fie în lume. Și se vede că frumusețea are mulți oameni
răi, căci după Ileana s-au bătut doisprezece zmei s-o fure.
Tatăl său, dacă a apucat de veste ce apă curge pe vale, s-a pus să o păzească și n-a știut ce să facă
alta, cum s-o păzească, ci a făcut deasupra ei o casă de fier și zi și noapte a pus cătane s-o
străjuiască.
În casă nici ușă nici fereastră nu era, numai o strunguță, cît să încapă ulcica cu cofa și pîine.
Încolo om cu trup și suflet nu putea să intre.
Într-o seară, cînd au fost florile mai mîndre, se miră ea pe ferestruța ei către cele flori și zice
atunci către cătana ce o străjuia:
— Pasă și-mi adă o floare, s-o miros.
Cătana se duce și-i aduce o floare și cum o miroase, se și pornește în altă stare, și cînd i-a venit
vremea să nască pruncul din ea a început a plînge, mai jalnic și mai amar să-ți rupă inima. Ea a
zis atunci așa:
— Nu plînge, pruncul meu, că de-i fi fată, te-oi găta ca pe o domnișoară în haine de mătasă și te-
oi purta la joc și te-oi mărita după cutare baron.
Și tot a plîns.
— Nu plînge, pruncul meu, zice iară, că de-i fi fată, te-oi îmbrăca frumos, ca pe fetele cele de
români cu poale cu altiță, împănate cu fluturi și cu pene, ți-oi lua cîrpă roșie, cisme roșii... Și tot
a plîns.
— Nu plînge, zice ea, că de-i fi fecior, te-oi spăla ca pe un fecior de împărat și te-oi îmbrăca cu
nădragi de mătasă, cu căputac de mătasă, cu pălărie sclipicioasă și ți-oi căuta oarece fată de
împărat și-ți fi gazde.
Și tot a plîns.
— Nu plînge, pruncul meu, zice ea iară, că de-i fi fecior, ți-oi lua suman ca la feciorii cei de
români și țundră; în picioare opincuțe de hodină, peste brîu curea lată cu cătărămi de argint și în
cap căciulă de miel de la Paști, cu pană de curcan, ca să te alegi viteaz.
Și tot a plîns.
— Nu plînge, pruncul meu, zice în urmă, că de-i fi fecior ți-oi lua de muiere pe Floarea florilor,
Doamna zînelor.
Atunci îndată a tăcut și îndată l-a născut și l-a botezat Floarea florilor, pentru că din floare l-a
avut.
— Noa, maică, zice el după ce l-a botezat, mi-ai făgăduit de muiere pe Floarea florilor, spune-mi
unde să o găsesc, și ți-o aduc de noră!
— O, dragul mamei, zice ea, nu te lua după făgăduința aceea, ce am zis-o într-un ceas slab, ca să-
ți alin plînsul, căci poate așa fată nici nu este, ori dacă este, nu știu în care parte de lume să fie.
— Ba numai mi-o spune, că dacă-i treaba așa, eu tot ducu-mă în lume pînă o voi afla și-o voi lua
de nevastă, că eu fără ea din ceasul acesta nu pot și nu vreau să trăiesc.
Floarea florilor, Doamna zînelor