UNIVERSITATEA DIN PETROŞANI

FACULTATEA DE MINE
SPECIALIZAREA Master : GESTIONAREA ȘI PROTECȚIA MEDIULUI

Prof.univ.dr.ing.Mircea GEORGESCU

MANAGEMENTUL RISCURILOR DE
MEDIU
Curs master

Petroşani, 2019

1
 CUPRINS

CAP.1 NOŢIUNI GENERALE................................................................................................................................. .........3

CAP.2 LEGISLAŢIA ÎN DOMENIUL MANAGEMENTULUI RISCULUI....................................................................7
CAP.3 EVALUAREA RISCULUI DE MEDIU................................................................................................................11
3.1. Introducere..........................................................................................................................................................11
3.2. Definiţia şi obiectivele evaluării riscului............................................................................................................12
3.3. Angajarea, realizarea, prezentarea şi analizarea evaluării riscului.....................................................................12
3.4. Tipuri de evaluare a riscului...............................................................................................................................12
3.5. Metodologia generală pentru evaluarea riscului.................................................................................................14
3.6. Metode de evaluare a riscului.............................................................................................................................20
3.6.1. Metode de evaluare bazate pe sisteme de notare..........................................................................................20
3.6.2. Metode de evaluare bazate pe modele..........................................................................................................21
3.6.2.1. Instrumente operaţionale. Abordări şi
metode........................................................................................21
3.6.2.2. Selectarea modelului...............................................................................................................................22
3.6.2.3. Exemple de modele conceptuale generale..............................................................................................23
3.7. Evaluarea pericolului de mediu..........................................................................................................................30
3.8. Exemple de modele matematice pentru evaluarea riscului de mediu.................................................................30
3.8.1. Modele bazate pe studiul evoluţiei şi comportamentului poluantului în sol................................................31
3.8.2. Modele multimedia.......................................................................................................................................31
3.8.3. Modele adaptate siturilor poluate.................................................................................................................33
3.9. Analiza şi evaluarea riscurilor tehnologice în contextul directivelor SEVESO.................................................33
3.10.Evaluarea cantitativă integrată a impactului şi riscului poluării componentelor de mediu...............................36
CAP.4 MANAGEMENTUL RISCULUI DE MEDIU......................................................................................................42
4.1. Introducere..........................................................................................................................................................42
4.2. Principii ale managentului riscului.....................................................................................................................43
4.3. Activităţi specifice ale managementului riscului................................................................................................43
4.3.1. Descriere......................................................................................................................................................43
4.3.2. Etape ale procesului de management al riscului..........................................................................................44
4.3.3. Elaborarea unui program formal de management al
riscului.......................................................................46
4.3.4. Acţiuni pentru managementul riscului........................................................................................................48
4.4. Managementul postdecizional al riscului..........................................................................................................53
4.5. Instrumente ale managementului riscului..........................................................................................................55
4.6. Caracteristicile managementului riscului de mediu...........................................................................................56
4.7. Beneficiile implementării unui sistem de management al riscului de mediu....................................................57
4.8. Modalităţile de implementare a managementului riscului de mediu.................................................................58
CAP.5 PREVENIREA, CONTROLUL ŞI MONITORIZAREA RISCULUI DE MEDIU...............................................60
5.1. Prevenirea riscului de mediu..............................................................................................................................60
5.2. Monitorizarea, raportarea şi actualizarea gestiunii riscurilor.............................................................................62
5.3. Elaborarea planului de monitoring.....................................................................................................................62
5.3.1. Strategia de monitorizare..............................................................................................................................62
5.3.2. Metodologia de monitorizare........................................................................................................................64
5.3.2.1.Parametrii de monitorizat........................................................................................................................65
5.3.2.2. Zone/Parcele...........................................................................................................................................65
5.3.2.3. Inspecţiile...............................................................................................................................................65
5.3.2.4. Prelevare de probe/analiza......................................................................................................................66
5.3.2.5. Colectarea şi compilarea datelor.............................................................................................................66
5.3.3. Analiza, raportarea şi revizuirea...................................................................................................................66
5.3.3.1. Analiza/Evaluarea...................................................................................................................................66
5.3.3.2. Raportarea...............................................................................................................................................67
5.3.3.3. Revizuirea...............................................................................................................................................67
BIBLIOGRAFIE.................................................................................................................................68

2
 CAPITOLUL 1

NOŢIUNI GENERALE
Când se vorbeşte despre securitatea unui sistem dintr-un anumit domeniu, aceasta poate
avea mai multe semnificaţii: pericol, risc, siguranţă, fiabilitate, gravitate şi multe altele.
Prin sistem se înţelege ansamblul elementelor (umane, materiale, logistice) interdependente,
organizate pentru a îndeplini un rol dat şi într-un mediu dat.
În absenţa unui consens general se utilizează mai multe definiţii pentru noţiunile de pericol
şi risc.
Astfel:
 Conform normelor şi literaturii din România:
Pericolul/Hazardul reprezintă proprietatea intrinsecă a materialelor de lucru, a surselor de
energie sau capacitatea echipamentelor tehnice, a metodelor sau practicilor de lucru, de a cauza
daune sănătăţii umane sau/şi mediului.
Riscul este probalitatea/posibilitatea ca dauna (vătămarea sau paguba materială) să se
realizeze în condiţiile concretizării unui efect specific, într-o perioadă specifică sau în circumstanţe
specifice.
 Conform Directivei UE Seveso II (96/82/EC):
Hazardul reprezintă proprietatea intrinsecă a substanţelor periculoase sau a unei situaţii
fizice cu potenţial de alterare a sănătăţii umane şi/sau a mediului;
Riscul este probabilitatea unui efect specific asociat hazardurilor care apare într-o anumită
perioadă de timp sau în anumite condiţii care conduce la un incident/accident tehnologic.
Termenul de „safety”- securitate (siguranţă în funcţionare)- s-a utilizat preferenţial în
strategiile de prevenire a accidentelor de muncă. Conceptul de siguranţă actual se extinde asupra
prevenirii pierderilor (loss prevention) de produse, bunuri materiale şi accidente umane cu rezultate
în îmbolnăviri sau decese ale personalului.
Termenii de securitate, hazard şi risc sunt frecvent utilizaţi în domeniul securităţii proceselor
industriale.
Securitatea sau prevenirea pierderilor se referă la prevenirea accidentelor prin utilizarea
unor metode adecvate de identificare a hazardurilor instalaţiei chimice şi de eliminare a acestora
înainte de producerea accidentelor.
Hazardul se identifică cu orice situaţie cu potenţial de producere a unui accident.
Riscul este probabilitatea ca hazardul existent să se transforme într-un accident.
Astfel, riscul în industria chimică se defineşte sub forma unor pierderi probabile anuale de
producţie sau accidente umane ca rezultat a unor evenimente tehnice neprevăzute.
R = F×C
unde: R – riscul, pierderi; (tone/an)
F – frecvenţa, probabilitatea; (nr.evenimente/an)
C – consecinţa, gravitatea, pierderea medie; (tone/eveniment)
Posibilităţile de aplicare a relaţiei de mai sus depind de următorii factori:
• identificarea riscului,
• determinarea frecvenţei accidentelor (incidentelor),
• determinarea consecinţelor medii pentru un anumit eveniment.
Identificarea riscului este problema cea mai dificilă, datorită multitudinii şi diversităţii
evenimentelor. Posibilităţile de apariţie a evenimentelor se pot estima prin studii statistice.
Şansele de a obţine rezultate sigure prin aplicarea strictă a unor relaţii teoretice sunt, însă,
foarte limitate.
Metodele empirice legate de situaţii punctuale combinate cu analizele teoretice vor avea un
grad de credibilitate mai ridicat. Următoarele elemente caracteristice ale riscului sunt integrate în

3
evaluările de risc: riscul chimic; riscul carcinogen; riscul epidemiologic; riscul contaminării
nucleare; riscul apariţiei fenomenelor naturale.
În limbaj uzual, securitatea este definită ca starea de a fi la un adăpost de orice pericol, iar
riscul ca posibilitatea de a ajunge la un pericol potenţial. Aceste două concepte abstracte sunt
contrare. În realitate sunt stări limită care nu pot fi atinse în mod absolut.
Nu există un sistem absolut sigur în care să nu existe nici un pericol de accident.
Întotdeauna există un risc rezidual.
 Conform Federaţiei Europene de Tehnologie Chimică (grup de experţi în domeniul
nuclear, al petrolului şi chimiei):
Pericolul este starea unui sistem în care sunt reuniţi toţi factorii care pot duce la producerea
unui accident potenţial.
Riscul este măsura nivelului pericolului şi poate fi exprimat analitic prin relaţia:
R = P x G,
unde: P - probalitatea unui accident potenţial şi
G- gravitatea (consecinţele) acestui accident potenţial. Gravitatea este o măsură a
consecinţelor unui accident potenţial. Consecinţele asupra persoanelor sau bunurilor pot fi: grave
(răniţi grav, morţi, distrugeri parţiale a unei unităţi de producţie), suportabile (pagube materiale,
răni uşoare etc.), reparabile imediat etc. După efectul produs asupra sistemului şi/sau mediului său
înconjurător Universitatea Bordeaux I- I.U.T. face următoarea clasificare a gravităţii:
 nivel de gravitate IV- orice eveniment care ar putea pricinui pierderea uneia sau mai
multor funcţii esenţiale ale sistemului prin producerea de daune importante sistemului sau mediului
său încojurător, sau ar putea cauza pentru om decese sau vătămări corporale;
 nivel de gravitate III- orice eveniment care ar putea pricinui pierderea uneia sau mai
multor funcţii esenţiale ale sistemului prin producerea de daune importante sistemului sau mediului
său încojurător, dar care nu prezintă decât un risc neglijabil de deces sau răniri pentru om;
 nivel de gravitate II- orice eveniment care dăunează bunei funcţionări a sistemului fără a
produce pagube notabile şi fără a prezenta un risc important pentru om;
 nivel de gravitate I- orice eveniment susceptibil de a dăuna bunei funcţionări a sistemului
cauzând un prejudiciu neglijabil sistemului sau mediului său, fără a prezenta risc pentru om.
 Din punct de vedere al toxicologiei:
Pericolul este proprietatea sau capacitatea unui xenobiotic (străin vieţii) de a exercita un
efect nedorit sau toxic.
Riscul reprezintă probalitatea ca un eveniment nedorit să survină ca urmare a unei expuneri
la un agent toxic. Riscul ecotoxic înglobează riscul sanitar (risc pentru sănătatea populaţiilor
umane) şi riscul ecologic.
Riscul ecologic (riscul de a nu atinge starea ecologică bună) este definit de cele trei
categorii de risc: poluarea cu substanţe organice, poluarea cu nutrienţi, precum şi de alterările
hidromorfologice. Pentru riscul ecologic evaluarea realizată pe baza elementelor biologice are un
rol primordial, însă în lipsa unor corelaţii exacte dintre presiune/măsuri şi impact, s-au utilizat şi
parametrii abiotici (elemente fizico-chimice şi hidromorfologice). Riscul ecologic se cuantifică
având în vedere cea mai proastă situaţie regăsită în categoriile de risc mai sus menţionate.
 În conformitate cu prevederile standardului AS/NZS 4360:2001, riscul reprezintă
posibilitatea de materializare a unui eveniment care va induce un impact asupra anumitor obiective.
Riscul poate fi generat de un eveniment, o acţiune sau absenţa unei acţiuni, consecinţele posibile
variind de la cele benefice la cele catastrofale. Riscul de mediu se poate manifesta sub forma
stresorilor generaţi de activitatea (sau inactivitatea) umană şi poate genera efecte adverse asupra
mediului, precum şi degradarea sau pierderea durabilităţii.
Este important să se abordeze aceste definiţii şi din punctul de vedere al fenomenelor
naturale. Astfel, D.Bălteanu defineşte hazardul ca „un eveniment ameninţător şi reprezintă
probabilitatea de apariţie, într-o anumită perioadă, a unui fenomen potenţial dăunător pentru om,
pentru bunurile produse de acesta şi pentru mediul înconjurător”.

4
 Hazardurile au origini naturale diverse – geologice, hidro-meteorologice şi biologice.
Evaluările multi-hazard sunt dificil de realizat. De asemenea, calcul riscurilor naturale este laborios
şi abordările analitice în literatura de specialitate sunt puţine.
Vulnerabilitatea este o componentă fundamentală în evaluarea riscurilor. În unele relaţii
apare în mod explicit. Asocierea principală a vulnerabilităţii în managementul riscului poate fi
făcută în cadrul analizei consecinţelor. Vulnerabilitatea este definită uneori drept capacitatea unei
persoane sau grup social de a anticipa, rezista şi reface în urma impactului unui hazard.
Pornind de la definiţiile prezentate şi de la multe altele întâlnite în literatura de specialitate,
se poate spune că riscul reprezintă:
 probabilitatea apariţiei unui efect nociv pentru sănătate, precum şi severitatea acestui efect,
ca urmare a expunerii la pericol;
 eveniment nedorit, care poate conduce la neîndeplinirea (parţială sau totală) a scopului
proiectului, în timpul solicitat, la nivel calitativ cerut şi la costul stabilit.
Riscul este prezent în orice activitate naturală şi umană. Timp de mai multe milenii, până la
revoluţia industrială, riscurile au rămas oarecum aceleaşi, cunoscute şi identificabile de
colectivitate. Ele pot fi împărţite în:
 riscuri colective naturale: cutremure, surpări, incendii etc;
 riscuri colective sociale: război, epidemii etc;
 riscuri individuale: loviri, căzături, boli etc;
 riscuri colective tehnologice: prăbuşiri de poduri, diguri, case etc.
Riscul de mediu rezultă în urma interacţiunii dintre activităţile umane şi mediu.
Riscurile de mediu pot fi încadrate în două categorii:
 Risc pentru mediu. Acest tip de risc admite faptul că activităţile unei organizaţii pot
genera anumite forme de modificare a mediului. Riscul pentru mediu poate viza:
 flora şi fauna;
 sănătatea şi bunăstarea economică a oamenilor;
 bunăstarea socială şi culturală a oamenilor;
 resursele de apă, aer şi sol;
 energia şi clima.
 Riscul pentru organizaţie, din punct de vedere al problematicii de mediu. Această
categorie include riscul neconformării cu legislaţia şi criteriile existente sau viitoare. De asemenea,
în această categorie sunt incluse pierderile pe care afacerile organizaţiei le înregistrează ca urmare a
unui management inadecvat, a scăderii reputaţiei firmei, a costurilor, litigiilor şi a dificultăţilor de a
asigura sau, cel puţin, de a menţine posibilitatea desfăşurării activităţilor operaţionale şi de dezvoltare.
Analiza riscului reprezintă procesul care cuprinde trei componente intercorelate:
 evaluarea riscurilor,
 managementul riscurilor şi
 comunicarea riscurilor
Evaluarea riscurilor de mediu reprezintă o metodă ştiinţifică de evaluare a riscurilor
asociate substanţelor, activităţilor, stilurilor de viaţă şi fenomenelor naturale periculoase, care pot
avea efecte păgubitoare pentru mediu sau pentru sănătatea umană.
Domeniul de evaluare a riscurilor acoperă:
 evaluarea riscurilor pentru sănătate şi siguranţa sănătăţii (spre exemplu, riscurile sociale
produse de activităţile industriale periculoase);
 evaluarea riscurilor asociate terenurilor contaminate (spre exemplu, riscurile pentru
oameni, ecosisteme, proprietate);
 evaluarea riscurilor poluării (spre exemplu, pentru ecosistemele acvatice, tereste şi aeriene);
 evaluarea riscurilor asociate dezastrelor naturale (spre exemplu, inundaţii, cutremure,
erupţii vulcanice).
Tipul de evaluare de risc utilizat, depinde de natura şi sfera de cuprindere a studiului,
volumul de date disponibile şi de alţi factori. De asemenea, gradul de detaliu al evaluării riscului
poate varia de la o simplă analiză calitativă, la analize semi calitative şi chiar evaluări de risc în
întregime cantitative.
5
 Managementul riscului are ca etape principale:
 identificarea pericolelor/hazardelor ca punct de plecare pentru procesul de evaluare a
riscurilor ;
 analiza calitativă şi cantitativă a riscurilor ;
 analiza cost-beneficiu corelată cu managementul schimbărilor şi luarea deciziilor.
Managementul riscului ecologic, care tratează problematica riscurilor generate de către
activităţile umane trecute, prezente şi viitoare asupra florei, faunei şi ecosistemelor, constituie doar
o componentă a managementului riscului de mediu.
Managementul riscului de mediu furnizează un set formal de procese care fundamentează
adoptarea deciziilor privind mediul şi sprijină decidentul în demersul de minimizare a nivelului de
incertitudine.
Problemele de comunicare deţin o importanţă majoră, chiar şi practicile curente trebuie
luate în discuţie din acest punct de vedere. Percepţia de către public a riscului ecologic indus de
poluanţi a fost mai puţin studiată de către specialişti. De cele mai multe ori importanţa recunoaşterii
rolului publicului şi, în general, necesitatea implicării colective a tuturor factorilor ce deţin atribuţii,
competenţe şi responsabilităţi, precum şi a unui nivel de comunicare mai larg, este subestimată atât
de către decidenţi şi de industriue, cât şi de oamenii de ştiinţă.
.

6
 CAPITOLUL 2

LEGISLAŢIA ÎN DOMENIUL MANAGEMENTULUI RISCULUI

Managementul riscului are ca etape principale identificarea hazardurilor, analiza calitativă şi
cantitativă a riscurilor, analiza cost-beneficiu corelată cu managementul schimbărilor şi luarea
deciziilor. Identificarea hazardurilor constituie de obicei punctul de plecare pentru procesul de
evaluare a riscurilor. Există metodologii realizate şi adoptate la nivel european pe care şi România
le implementează ca membră a UE.
Primul standard din lume în domeniul managementului riscului a fost AS/NZS
4360:2001, Risk management, elaborat de Standards Australia şi Standards New Zeeland.
Procesul de management al riscului dezvoltat în standardul menţionat implică stabilirea contextului,
identificarea, analiza, evaluarea, tratarea şi monitorizarea riscurilor, precum şi asigurarea unei
comunicări efective a informaţiilor. De asemenea, sunt discutate beneficiile şi caracteristicile
particulare ale managementului riscului de mediu. Organizaţiile pot utiliza acest cadru general
pentru implementarea managementului riscului de mediu, atât la nivel operaţional cât şi la nivel
strategic.
În conformitate cu prevederile standardului AS/NZS 4360: 2001, riscul reprezintă
posibilitatea de materializare a unui eveniment care va induce un impact asupra anumitor obiective.
Riscul poate fi generat de un eveniment, o acţiune sau absenţa unei acţiuni, consecinţele posibile
variind de la cele benefice la cele catastrofale. Riscul de mediu se poate manifesta sub forma
stresorilor generaţi de activitatea (sau inactivitatea) umană şi poate genera efecte adverse asupra
mediului, precum şi degradarea sau pierderea durabilităţii. Managementul riscului vizează cultura,
procesele şi structurile consacrate în mod efectiv managementului oportunităţilor potenţiale şi
efectelor adverse.
Standardul ISO 14001 solicită dezvoltarea unei metode pentru identificarea posibilelor
accidente. În practică, pentru aceasta, se foloseşte sintagma “analiza riscurilor de mediu”. În
continuare, trebuie elaborate, în legătură cu riscurile identificate, planuri de intervenţie, planuri de
urgenţă, planuri de alarmare etc.
Standardul precizează că:
 organizaţia trebuie să analizeze şi să revizuiască, acolo unde este necesar,
procedurile de pregătire pentru situaţii de urgenţă şi capacitate de răspuns, în special după
producerea accidentelor sau apariţia unor situaţii de urgenţă.
 organizaţia trebuie să testeze periodic astfel de proceduri, atunci când acest lucru este posibil.
Legea protecţiei mediului nr. 137/1995 ulterior modificată şi completată prin Legea nr.
294/2003 reglementează protecţia mediului în România, pe baza principiilor şi elementelor
strategice care conduc la dezvoltarea durabilă a societăţii.
Ordin nr. 191 din 03/07/2003 pentru aprobarea Metodologiei de evaluare rapidă a riscului
pentru mediu şi sănătatea umană şi se aplică la toate unităţile potenţial poluatoare ale apelor, care,
prin tipul de substanţă şi mărimea activităţii de producere, utilizare sau depozitare a substanţelor
chimice periculoase, se încadrează în prevederile din anexa la acest Ordin.
Ordonanţa de Urgenţă nr. 195 din 22.12.2005 privind protecţia mediului scoate în
evidenţă principiul prevenirii de importanţă strategică în managementul riscului.
Prevenirea apare ca principiu de referinţă în strategia şi Planul de Acţiune de la Yokohama
(1994): evaluarea riscului este un pas necesar pentru adoptarea unor politici şi măsuri adecvate şi
de succes privind prevenirea şi reducerea dezastrelor. Principiul este reluat în strategia Conferinţei
Mondiale de la Kobe – Hyogo ( 2005).
Accidentele industriale care implică substanţe periculoase sunt reglementate la nivel
european prin Directivele Seveso. În acest cadru sunt reglementate unitar activităţile legate de

7
producţia, depozitarea, transportul, utilizarea sau deversarea unor substanţe periculoase, în vederea
limitării consecinţelor pentru om şi mediu.
Industria Chimică a provocat în întreaga lume accidente majore. La 10 iulie 1976 a avul loc
un accident industrial de mare amploare la un reactor chimic din incinta unei fabrici de pesticide din
nordul Italiei. Zona afectată (cca. 18km2) cuprindea în special oraşul Seveso, aflat la 15km de
Milano, oraş care ulterior a fost evacuat. În urma accidentului de la Seveso a fost eliberat în
atmosferă un nor de dioxină, substanţă cunoscută pentru efectele ei cancerigene. 37.000 de persoane
au intrat în contact cu aerul contaminat, au fost găsite mii de animale moarte, iar solul a fost
contaminat. În acea zonă au fost îngropate două tancuri de mari dimensiuni în care au fost stocate
cadavrele animalelor, reziduurile fabricii şi porţiuni de sol contaminat şi apoi a fost amenajat un
parc natural.
Gravitatea accidentului (unii l-au comparat cu explozia de la Hiroshima) a determinat
Consiliul Europei să emită aşa-numita Directiva Seveso, prin care s-au introdus reglementări stricte
privind producerea şi stocarea a cca. 80 de substanţe considerate foarte periculoase.
Directiva Consiliului nr. 85/501/CEE aşa numita Directiva Seveso a fost adoptată ca
rezultat al acestui eveniment, în anul 1982, privind accidentele majore înregistrate de anumite
activităţi industriale.
Directiva nr. 96/82/CE- Directiva Seveso II, privind controlul accidentelor majore produse
de substanţe periculoase, a fost adoptată în decembrie 1996 deoarece Directiva Seveso excludea
unele categorii de activităţi sau amplasamente.
Directivă Seveso III (2003/105/CE ) sau Toulouse I modifică Directiva Seveso II prin
luarea în considerare şi a altor activităţi, inclusiv cele legate de industria minieră, ca urmare a unor
accidente tehnologice cu impact transfrontalier şi ecou internaţional. Ea a intrat în vigoare în ţările
membre UE în iunie 2005, modificând sfera de aplicare cu extindere la unele sectoare neincluse în
directiva precedentă şi a limitelor unor substanţe. Directiva Seveso III ( 2003/105/CE ) a fost
transpusă în România prin Decizia Guvernului (H.G. nr. 804/2007) şi stabileşte două clase de risc-
major şi minor- pentru unităţile industriale care folosesc sau depozitează substanţe periculoase.
Scopul Directivei Seveso are două dimensiuni importante: în primul rând este vorba de
prevenirea producerii accidentelor majore ce implică substanţe periculoase; al doilea obiectiv are în
vedere limitarea consecinţelor atât asupra sănătăţii şi siguranţei persoanelor cât şi asupra mediului
acestor tipuri de accidente, odată ce ele s-au produs. Ambele dimensiuni trebuiesc urmărite simultan
în vederea asigurării de o manieră consistentă şi efectivă a unui înalt nivel de protecţie în cadrul
comunităţii. Acolo unde se aplică prevederile Directivei Seveso titularii de activitate au obigaţia să
ia măsuri de prevenire pe baza unor proceduri privind planificarea, raportarea şi accesul publicului
la informaţii.
În România Directiva Seveso este transpusă prin Hotărârea Guvernului 804/2007, dar a
fost pusă în aplicare în august 2003.
În anul 2007 în România existau 281 de obiective industriale care se încadrau în această
directivă (126 în categoria celor cu risc major şi 155 cu risc minor).
Cea mai mare densitate a operatorilor se înregistează în regiunea de Nord-Est (cuprinzând
judeţele Bacău, Iaşi, Neamţ şi Suceava) unde sunt inventariate 22 astfel de instalaţii, cât şi în
Regiunea Centru cu 21 operatori, cele mai multe sunt legate de industia chimică şi petrochimică
Pentru ducerea la îndeplinire a prevederilor H.G. nr. 804/2007 au fost adoptate:
 Ordinul ministrului agriculturii, pădurilor, apelor şi mediului nr. 1084/.2003 ( M.Of.
118/10.02.2004) privind aprobarea procedurilor de notificare a activităţilor care prezintă pericole de
producere de accidente majore în care sunt implicate substanţe periculoase şi respectiv, a
accidentelor majore produse;
 Ordinul ministrului apelor şi protecţiei mediului nr. 1441/2003 (M.Of.
196/26.03.2003) privind înfiinţarea Secretariatelor de risc pentru controlul activităţilor care prezintă
pericole de accidente majore în care sunt implicate substanţe periculoase;
 Ordinul ministrului agriculturii, pădurilor, apelor şi mediului nr. 142/.2004 (M.Of.
191/04.03.2004) pentru aprobarea Procedurii de evaluare a raportului de securitate privind
activităţile care prezintă pericole de accidente majore în care sunt implicate substanţe periculoase
8
  Ordinul ministrului mediului şi gospodăririi apelor nr.251/2005 (M.Of.
298/11.04.2005) pentru organizarea şi funcţionarea secretariatelor de risc privind controlul
activităţilor care prezintă pericole de accidente majore în care sunt implicate substanţe periculoase;
 Ordinul ministrului mediului şi gospodăririi apelor nr.1299/2005 (M.Of.
77/27.01.2006) privind aprobarea Procedurii de inspecţie pentru obiectivele care prezintă pericole
de producere de accidente majore în care sunt implicate substanţe periculoase;
 Ordinul comun nr. 520/1318 din 29.05.2006 al ministrului mediului şi gospodăririi
apelor, respectiv ministrului administraţiei şi internelor (M.Of. 522/16.06.2006) privind
aprobarea procedurii de investigare a accidentelor majore în care sunt implicate substanţe
periculoase.
Prevederile acestor acte normative se aplică activităţilor în care sunt implicate substanţe
periculoase (toxice, foarte toxice, oxidante, explozive, inflamabile, foarte inflamabile, extrem de
inflamabile şi periculoase pentru mediu ).
Nu se aplică aceste prevederi pentru următoarele tipuri de activităţi:
 amplasamentelor, instalaţiilor sau depozitelor militare;
 pericolelor induse de radiaţii ionizante;
 transportului de substanţe periculoase şi depozitării temporare intermediare pe căi rutiere,
căi ferate, căi interne de navigaţie, căi maritime sau căi aeriene, din afara amplasamentelor care
intră sub incidenţa H.G. nr. 804/2007, inclusiv operaţiile de încărcare, descărcare şi transport la sau
de la alte mijloace de transport, docuri, punţi sau staţii de triaj;
 transportului de substanţe periculoase prin conducte, inclusiv în staţii de pompare, situate
în afara amplasamentelor care intră sub incidenţa prevederilor H.G. nr. 804/2007;
 exploatării, respectiv exploatarea, extracţia şi prelucrarea minereurilor în mine, cariere sau
foraje, cu excepţia operaţiunilor de prelucrare chimică şi termică şi depozitării, aferente
operaţiunilor care implică substanţe periculoase;
 explorării şi exploatării maritime ale mineralelor, inclusiv ale hidrocarburilor;
 depozitelor de deşeuri, cu excepţia instalaţiilor funcţionale de eliminare a sterilului,
inclusiv iazurilor de decantare sau barajele, conţinând substanţe periculoase, când sunt folosite la
prelucrarea chimică şi termică a sterilului.
Obligativitatea pentru a lua toate măsurile necesare în vederea prevenirii producerii
accidentelor majore şi pentru a limita consecinţele acestora asupra sănătăţii populaţiei şi asupra
calităţii mediului revine atât operatorilor economici, titulari de astfel de activităţi cât şi autorităţilor
publice.
Ca priorităţi în abordările teoretic legislative din punct de vedere al activităţilor tehnologice
sunt cele potenţial de accident major cu substanţe periculoase (Hotărârea de Guvern nr. 95/2003,
transpunerea Directivei Seveso II).
La nivelul UE, ca urmare a unor accidente industriale (Baia-Mare, Toulouse şi Enschede) a
fost elaborată o nouă directivă 105/2003/EC care include şi unele excepţii de la aplicabilitatea DS II
cum ar fi riscurile provenite din activităţile de depozitare şi procesare din minerit.
O scurtă listă a principalelor acte legislative privind managementul riscurilor este prezentată
în continuare.
Legislaţie europeană
 Council directive 96/82/ec of 9 December 1996 on the control of major-accident
hazards involving dangerous substances;
 Commission decision 98/433/ec of 26 June 1998 on harmonized criteria for
dispensations according to Article 9 of Council Directive 96/82/EC on the control of major-accident
hazards involving dangerous substances;
 Directive 2003/105/ec of the European Parliament and of the Council of 16 December
2003 amending Council Directive 96/82/EC on the control of major - accident hazards involving
dangerous substances.

9
 Legislaţie naţională
Transpunere
 Hotărâre de Guvern nr. 804 din 8 august 2007 privind controlul asupra pericolelor
de accidente majore în care sunt implicate substanţe periculoase. 
Implementare
 O.M. 860/2002 pentru aprobarea procedurii de evaulare a impactului asupra
mediului şi de emitere a acordului de mediu;
 O.M. nr. 863/2002 privind aprobarea ghidurilor metodologice aplicabile etapelor
procedurii cadru de evaluare a impactului asupra mediului,
 H.G. nr. 918/2002 privind stabilirea procedurii cadru de evaluare a impactului
asupra mediului şi pentru aprobarea listei proiectelor publice sau private supuse acestei proceduri;
 OM nr.1084 din 22 decembrie 2003 privind aprobarea procedurilor de notificare a
activităţilor care prezintă pericole de producere a accidentelor majore în care sunt implicate
substanţe periculoase şi respectiv a accidentelor produse;
 OM nr.142 din 25 februarie 2004 pentru aprobarea Procedurii de avaluarae a
Raportului de securitate privind activităţile care prezintă pericole de producere   a accidentelor
majore în care sunt implicate substanţe periculoase;
 OM nr. 251 din 26 martie 2005 pentru organizarea şi funcţionarea secretariatelor de
risc privind controlul activităţilor care prezintă pericole de accidente în care sunt implicate
substanţe periculoase;  
 OM nr.647 din 16 mai 2005 pentru aprobarea Normelor metodologice privind
elaborarea planurilor de urgenţă în caz de accidente în care sunt implicate substanţe periculoase;
 OM nr.1299 din 23 decembrie 2005 privind aprobarea Procedurii de inspecţie
pentru obiectivele care prezintă pericole de producere a acidentelor majore în care sunt implicate
substanţe periculoase;
 O.U.G. nr. 152/2005 privind prevenirea şi controlul integrat al poluării, cu
modificǎrile şi completǎrile ulterioare
 OM nr. 520 din 29 mai 2006 privind aprobarea Procedurii de investigare a
accidentelor majore în care sunt implicate substanţe periculoase.
Ghiduri de implementare
 Safety Management System Guidance – Seveso II
 Safety Report Guidance - Seveso II (1998)
 New Guidance on the Preparation of a Safety Report to meet the Requirements of
Directive 96/82/EC as amended by Directive 2003/105/EC (Seveso II) NEW
 Land Use Planning Guidance (1999)
 New Land-Use Planning Guidelines in the context of Article 12 of the Seveso II
Directive, as amended by directive 105/2003/EC, adopted by the Committee of Seveso
Competent Authorities NEW
 Guidance on Inspections
 SEVESO II Article 9(6) - Explanations and Guidelines

10
 CAPITOLUL 3

EVALUAREA RISCULUI DE MEDIU

3.1. Introducere
Necesitatea unor informaţii suplimentare privind riscurile poluării identificate sau ale
activităţilor poluante, desfăşurate pe un amplasament, poate determina autoritatea competentă de
mediu să solicite realizarea evaluării riscului pentru a determina probabilitatea unei daune şi
posibilii pagubiţi prin acea daună. Nu toate amplasamentele afectate de un anumit poluant vor
prezenta acelaşi risc sau vor necesita acelaşi nivel de remediere.
În realizarea studiilor de analiză de risc sunt deosebit de importante următoarele întrebări:
• Ce slăbiciuni pot să apară în managementul sistemului de securitate?
• Ce nu funcţionează?
• Care sunt acţiunile preventive care pot fi întreprinse pentru a controla riscul?
• Cum sunt urmărite aceste acţiuni?
• Cum să se utilizeze mărimile de ieşire pentru a evalua rezultatele şi tendinţele înregistrate,
cu scopul de a determina dacă compania face lucrurile bine, face lucrurile care trebuie făcute
şi îşi atinge obiectivele şi ţintele?
Astfel, sunt necesare repere de referinţă (indicatori sau indici) utilizabile la diferite nivele.
Este evident că nu se poate reduce riscul la zero, de aceea apare ca valoare de maximă importanţă
limita care poate fi suportată de oameni în activităţile curente.
Prevenirea accidentelor prin analiza riscului implică o activitate specifică încă din etapa de
proiectare prin aplicarea de tehnici şi metode calitative şi cantitative bazate pe date existente şi pe
acţiuni sistematice, creative, imaginative.
Există două mari categorii de tehnici în cadrul cărora se disting o serie de componente
generale (tabelul 3.1):
• Analize calitative folosite pentru identificarea hazardurilor (Hazard and Operability Study
- HAZOP). Analiza calitativă are ca obiectiv principal stabilirea listei de hazarduri posibile,
face posibilă ierarhizarea evenimentelor în ordinea riscului şi prezintă primul pas în
metodologia de realizare a analizei cantitative a riscurilor.
• Analize cantitative folosite pentru evaluarea hazardurilor, pentru a decide cum trebuie să se
acţioneze în scopul eliminării sau reducerii riscului (Hazard Analysis - HAZAN).

Tabel 3.1. Diferenţa dintre HAZOP şi HAZAN

HAZOP HAZAN
Identifică hazardurile Evaluează hazardurile
Tehnică preferată pentru utilizare la fiecare Tehnică selectivă: se utilizează în special la
proiect sistemele potenţial expuse accidentelor majore
Calitativă Cantitativă
Realizată de o echipă Realizată de unul sau doi experţi
Denumită şi “Dar dacă?”

Ordinea de aplicare este de la identificarea calitativă la analiza cantitativă.

Exista o gamă largă de metodologii diferite pentru evaluarea riscului, atât calitative, cât şi
cantitative.

11
 3.2. Definiţia şi obiectivele evaluării riscului
Riscul este, aşa cum s-a mai spus, probabilitatea apariţiei unui efect negativ într-o perioadă
de timp specificată şi este adesea descris sub forma unor ecuaţii (v.cap.1).
Evaluarea riscului este definită ca un proces pentru identificarea, analizarea şi controlarea
pericolelor datorate prezenţei unei substanţe periculoase dintr-o instalaţie.
Raportul din 1992 al Societăţii Regale a Marii Britanii explicitează sensul definiţiei date în
Directiva Comisiei Europene 93/67/EEC, prezentând distinct componentele evaluării riscului:
estimarea şi calcularea.
În consecinţă, evaluarea riscului implică o estimare (incluzând identificarea pericolelor,
mărimea efectelor şi probabilitatea unei manifestări) şi calcularea riscului (incluzând cuantificarea
importanţei pericolelor şi consecinţele pentru persoane şi/sau pentru mediul afectat).
Obiectivul general al evaluarii riscului este de a controla riscurile provenite de la un
amplasament, prin identificarea:
 agenţilor poluanţi sau a pericolelor cele mai importante;
 resurselor şi receptorilor expuşi riscului;
 mecanismelor prin care se realizează riscul;
 riscurilor importante care apar pe amplasament;
 măsurilor generale necesare pentru a reduce gradul de risc la un “nivel acceptabil”.

3.3. Angajarea, realizarea, prezentarea şi analizarea evaluării riscului

Angajarea evaluării riscului se face dacă:
 va fi solicitată de către autoritatea de mediu competentă atunci când există o poluare
semnificativă pe un amplasament;
 este necesară o evaluare a riscului.
Realizarea evaluării riscului trebuie să satisfacă următoarele condiţii:
 implică cuantificarea riscului de impact de mediu;
 autoritatea de mediu competentă solicită analize suplimentare ale factorilor de mediu;
 respectarea prevederilor legale.
Prezentarea şi analizarea evaluării riscului vor respecta următoarele prevederi:
 titularul va transmite autorităţii de mediu competente evaluarea riscului;
 procesul analizării evaluării riscului se realizează de către autoritatea de mediu
competentă;
 dacă autoritatea de mediu competentă consideră evaluarea riscului ca fiind satisfăcătoare
se va considera satisfăcută cerinţa pentru bilanţul de mediu.
Când rezultatele evaluării riscului arată că un amplasament, a cărui poluare este
semnificativă, exercită un impact negativ şi acesta este considerat inacceptabil de către autoritatea
de mediu competentă, se va solicita remedierea, care trebuie să fie în conformitate cu instrucţiunile
emise de autoritatea centrală de mediu.
3.4. Tipuri de evaluare a riscului
Multe forme şi întrebuinţări ale evaluării riscului de mediu au fost deja propuse sau sunt în
curs de elaborare. Exemple dintre acestea includ:
 Evaluări ale sănătăţii
Este cea mai importanta dintre evaluările de risc. Dezvoltări recente au avut în vedere
protecţia şi igiena muncii, cu praguri limită stabilite la nivel internaţional pentru a determina
expunerea în siguranţă la diferite substanţe chimice pe anumite perioade de timp. Standardele
Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, de exemplu, au fost dezvoltate pentru nivelurile concentraţiilor
acceptate ale poluanţilor în atmosferă şi pentru limite orientative pentru sănătatea umană şi pentru
cea a mediului, pentru diferiţi parametri.
 Evaluări ecologice
Aceste evaluări compară concentraţiile preconizate ale poluanţilor în mediu cu pragurile
toxice estimate, în scopul evaluării securităţii unei emisii propuse. Evaluarea ecologică a riscului a
dezvoltat metodologii ecotoxicologice pentru compararea riscurilor de mediu sau umane dintr-un
12
eveniment care are loc, folosind diferite instrumente sofisticate cu un număr de sisteme de punctaj
pentru clasificarea amplasamentelor.
Următoarele elemente caracteristice ale riscului sunt integrate în evaluările de risc privind:
 riscul chimic;
 riscul carcinogen;
 riscul epidemiologic;
 riscul contaminării nucleare;
 riscul apariţiei fenomenelor naturale.
În vederea identificării şi analizei riscurilor se impune elaborarea unui Raport de
siguranţă, care are ca scop principal să demonstreze că au fost identificate riscurile de accidente
majore şi au fost luate măsurile necesare pentru prevenirea lor şi pentru limitarea consecinţelor
pentru oameni şi mediu, să descrie scenariile posibile de accidente majore şi probabilitatea lor sau
condiţiile în care au loc şi să evalueze proporţiile şi gravitatea consecinţelor accidentelor majore
identificate.
Conţinutul raportului de siguranţă:
• Descrierea amplasamentului;
• Descrierea mediului înconjurator;
• Descrierea activităţilor, proceselor şi instalaţiilor;
• Inventarul şi caracteristicile substanţelor periculoase;
• Riscul pentru om şi mediu;
• Scenarii şi cauze posibile pentru accidente majore;
• Evaluarea consecinţelor, proporţii şi gravitate;
• Măsuri de prevenire/limitare;
• Planuri în caz de urgenţă.
Rapoartele de siguranţă se caracterizează prin:
• Documente mari, complexe;
• Conţin adesea evaluări cantitative de risc în caz de LPG (Liquefied Petroleum Gas), gaze
toxice ş.a.;
• Sunt pregătite de o echipă de angajaţi şi consultanţi externi;
• Sunt dificil de executat corect;
• Perioada de pregătire poate dura între 6 -12 luni;
• Trebuie revizuite cel puţin la 5 ani sau când au loc schimbări;
• Servesc drept bază pentru fixarea termenelor Consultaţiilor Publice şi a Planificărilor;
• După aprobare, se pun la dispoziţia publicului.
Evaluarea riscului de mediu este o procedura sistematică, obiectivă pentru a identifica:
 Ce se poate întâmpla?
 Cât de des?
 Ce şi cât ajunge în mediu?
 Unde ajunge?
 Care sunt consecinţele?
 Care sunt riscurile?
 Ce trebuie să facă echipa de management?
Evaluarea riscului asupra mediului poate fi cerută de:
• Seveso;
• IPPC (Integrated Pollution Prevention and Control- Prevenirea şi Controlul Integrat al
poluării);
• Sistemul de Management al Mediului.
In contextul Seveso se concentrează asupra potenţialului de accidente cu impact major
asupra mediului.
Ca partea unei autorizaţii IPPC sau a sistemului de management al mediului se poate adresa
accidentelor de toate tipurile şi gradele.

13
 Evaluarea riscului se face deobicei prin consultant sau echipa companiei după următoarea
schemă:
ACTIVITATE

NATURA PERICOLULUI

MĂSURI DE PREVENIRE ŞI CONTROL

FRECVENŢA

CONSECINŢE

RISC

ACŢIUNI DE MANAGEMENT

Gradul de risc al fiecărei activităţi se bazează pe o combinaţie de:

 Consecinţe potenţiale ale accidentului;
 Posibilitatea întâmplării accidentului.
Evaluarea riscului
 Identifică şi prioritizează riscurile pentru ca atenţia managementului să se îndrepte spre
eliminarea/minimizarea riscurilor;
 Pregătirea planurilor de urgenţă;
3.5. Metodologia generală pentru evaluarea riscului
Evaluarea calitativă a riscului va lua în considerare următorii factori:
a.Pericol/sursă - se referă la poluanţii specifici care sunt identificaţi sau presupuşi a exista
pe un amplasament, nivelul lor de toxicitate şi efectele particulare ale acestora.
b.Calea de acţionare - reprezintă calea pe care substanţele toxice ajung la punctul la care au efecte
dăunătoare, fie prin ingerare directă sau contact direct cu pielea, sau prin migrare prin sol, aer sau apă.
c.Ţinta/receptor - reprezintă obiectivele asupra cărora acţionează efectele dăunatoare ale
anumitor substanţe toxice de pe amplasament, care pot include fiinţe umane, animale, plante,
resurse de apă şi clădiri (sau fundaţiile şi folosinţele acestora). Acestea sunt numite în termeni legali
obiective protejate.
Gradul riscului depinde atât de natura impactului asupra receptorului, cât şi de probabilitatea
manifestării acestui impact.
Identificarea factorilor critici care influenţează relaţia sursă-cale-receptor presupune
caracterizarea detaliată a amplasamentului din punct de vedere fizic şi chimic.
Măsura calitativă a consecinţelor se realizează prin încadrarea în cinci nivele de gravitate, o
metodologie acceptată internaţional şi utilizată în studiile de evaluare a riscului. Cele cinci nivele au
următoarea semnificaţie (tabelul 3.2):

Tabel 3.2. Nivele de gravitate a riscurilor

Nr Nivel Efecte
.
crt
.
1. Nesemnificativ • Pentru oameni (populaţie): vătămări nesemnificative;
• Ecosisteme: Unele efecte nefavorabile nesemnificative la puţine specii
sau părţi ale ecosistemului, pe termen scurt şi reversibile;
• Socio-politic: Efecte sociale nesemnificative fără motive de îngrijorare
pentru comunitate.
2. Minor • Pentru oameni (populaţie): vătămări minore;
• Ecosisteme: Unele efecte nefavorabile minore la puţine specii sau părţi
ale ecosistemului, pe termen scurt şi reversibile;
• Socio-politic: Efecte sociale minore fără motive de îngrijorare pentru
14
 comunitate.
3. Moderat • Pentru oameni (populaţie): sunt necesare tratamente medicale;
• Economice: reducerea capacităţii de producţie;
• Emisii: emisii în incinta obiectivului reţinute cu ajutor extern;
• Ecosisteme: daune temporare şi reversibile, daune asupra habitatelor şi
migraţia populaţiilor de animale, plante incapabile să supravieţuiască,
calitatea aerului afectată de compuşi cu potenţial risc pentru sănătate
pe termen lung, posibile daune pentru viaţa acvatică, poluări care
necesită tratamente fizice, contaminări limitate ale solului şi care pot
fi remediate rapid;
• Socio-politic: Efecte sociale cu motive moderate de îngrijorare pentru
comunitate.
4. Major • Pentru oameni (populaţie): vătămări deosebite;
• Economice: întreruperea activităţii de producţie;
• Emisii: emisii în afara amplasamentului fără efecte dăunătoare;
• Ecosisteme: moartea unor animale, vătămări la scară largă, daune
asupra speciilor locale şi distrugerea de habitate extinse, calitatea
aerului impune “refugiere în siguranţă” sau decizia de evacuare,
remedierea solului este posibilă doar prin programe pe termen lung;
• Socio-politic: Efecte sociale cu motive serioase de îngrijorare pentru
comunitate.
5. Catastrofic • Pentru oameni (populaţie): moarte;
• Economice: oprirea activităţii de producţie;
• Emisii: emisii toxice înafara amplasamentului cu efecte dăunătoare;
• Ecosisteme: moartea animalelor în număr mare, distrugerea speciilor
de floră, calitatea aerului impune evacuarea, contaminare permanentă
şi pe arii extinse a solului;
• Socio-politic: efecte sociale cu motive deosebit de mari de îngrijorare
pentru comunitate.

Măsura probabilităţii de producere se realizează tot prin încadrarea în cinci nivele,acceptate

internaţional şi utilizate în diferite variante (tabelul 3.3).

Tabel 3.3. Nivelele probalităţii de producere a riscurilor

Nr.crt Probalitatea Când se poate produce Frecvenţa de apariţie
.
1. Rar (improbabil) doar în condiţii excepţionale mai mică de 10
−12
(o
probabilitate de apariţie anuală în
1012 ani)
2. Puţin probabil s-ar putea întâmpla cândva −8 −12 8
între 10 şi 10 (între 10
12
ani şi 10 ani)
3. Posibil se poate întâmpla cândva −6 −8
între 10 şi 10 (între 106 ani
şi 108 ani)
4. Probabil se poate întâmpla în cele −4 −6
între 10 şi 10 (între 104 ani
mai multe situaţii şi 106 ani)
5. Aproape sigur este aşteptat să se întâmple peste 10
−4
(posibil într-o
în cele mai multe situaţii perioada mai mică de 10.000 de
ani).

15
 Din punct de vedere calitativ nivelul de risc se calculează ca produs între nivelul de
gravitate (consecinţă) şi cel de probabilitate ale evenimentului analizat.
Utilizând informaţiile obţinute din analiză, riscul unui eveniment este plasat într-o matrice
(fig. 3.1).

Consecinţe
Nesemnificative Minore Moderate Majore Catastrofice
1 2 3 4 5
Pro- Improbabil < 1 1 2 3 4 5
−12
ba- 10
bi- Puţin 10−8 2 2 4 6 8 10
li- probabil la
ta- 10
−12

tea 10
−6
Posibil 3 3 6 9 12 15
la
−8
10
Probabil 10−4 4 4 8 12 16 20
la
10−6
Aproape > 5 5 10 15 20 25
sigur 10 −4

Nivele de Definiţie
Acţiuni ce trebuie întreprinse
risc
Risc foarte scăzut
1–4
Conducerea acţiunilor prin proceduri obişnuite, de rutină
5–9 Risc scăzut
Se acţionează prin proceduri standard specifice, cu implicarea
10 – 14 Risc moderat
conducerii de la locurile de muncă
Acţiuni prompte, luate cât de repede permite sistemul normal de
15 – 19 Risc ridicat management, cu implicarea conducerii superioare

Fiind o situaţie de urgenţă, sunt necesare acţiuni imediate şi se vor

20 – 25 Risc extrem
utiliza prioritar resursele disponibile

Fig. 3.1. Matricea de evaluare calitativă a riscului şi nivelele de risc

Extinderea analizei de risc şi intensitatea măsurilor de prevenire şi atenuare trebuie să fie

proporţionale cu riscul implicat. Modele simple de identificare a hazardului şi analiza calitativă a
riscului nu sunt totdeauna suficiente şi ca atare este necesară utilizarea evaluărilor detaliate. Există
mai multe metode pentru realizarea evaluării cantitative a riscului. Alegerea unei tehnici particulare
este specifică scenariului de accident analizat.
Sunt analizate mai detaliat acele scenarii de accidente care în urma analizei calitative sunt
considerate ca fiind potenţial majore, probabilităţi de peste 10-4, adică se pot produce mai repede de
10.000 de ani şi consecinţe majore, deci risc ridicat peste nivelul 15.
Se utilizează metode de estimare a emisiilor accidentale în atmosferă şi modele de simulare
a dispersiei pe baza cărora este evaluată gravitatea eventualelor consecinţe. Sunt aplicate metode de
simulare specifice pentru evaluarea consecinţelor produse de eventuale explozii sau incendii.
Evaluarea cantitativă a riscului cuprinde cinci etape:
 descrierea intenţiei;
 identificarea pericolului;
 identificarea consecinţelor;

16
  estimarea mărimii consecinţelor;
 estimarea probabilităţii consecinţelor.
O parte dintre informaţiile necesare pentru a răspunde la aceste întrebări se identifică în
bilanţul de mediu nivelul I şi nivelul II.
Principalele considerente referitoare la fiecare dintre aceşti factori şi principalele măsuri
pentru executarea evaluării sunt prezentate în cele ce urmează.
Criteriile de apreciere pentru identificarea factorilor sursă-cale-receptor pe un
amplasament contaminat sunt:

a. Sursa şi natura poluantului

 solidă, lichidă, gazoasă, organică, anorganică;
 concentraţia agenţilor poluanţi şi mobilitatea, solubilitatea lor, disponibilitatea şi retenţia în plante:
 în matrice de sol, apă subterană, apă de suprafaţă;
 în depozite generale, bidoane, containere sau structuri îngropate;
 distribuţie spaţială şi volumul total al materialului poluat.
b. Natura pericolului
 corosiv sau alte forme de atac asupra materialelor;
 toxic, carcinogen, iritant dermatologic sau respirator, asfixiant;
 inflamabil, exploziv;
 fitotoxic.
c. Căi de acces la receptori
 contact direct sau ingerarea unor materiale contaminate;  
 migrarea agenţilor poluanţi prin:
 straturi permeabile sau fisurate;  
 apa subterană, apa de suprafaţă şi deversare;
 lucrări miniere: puţuri de mină/galerii de acces;
 transport în afara amplasamentului prin vehicule, ex. nămol/praf de pe drum ;
 generare de praf în aer;
 servicii şi infrastructură.
d. Existenţa barierelor împotriva acestor căi (de exemplu, straturi de permeabilitate
mică).
e.Ţinte/receptori
Includ următoarele categorii principale:
 sisteme de apă subterană;
 cursuri de apă de suprafaţă:
 în afara amplasamentului;
 pe amplasament. 
 receptori umani:
 ocupanţi/utilizatori/vecini existenţi şi viitori ai amplasamentului;
 dezvoltări viitoare. 
 sol şi culturi agricole:
 existente;
 viitoare.
 ecosisteme naturale:
 faună şi floră;
 rezervaţii naturale etc.
f. Date asupra efectelor riscului/pericolului
Sunt necesare informaţii privind efectele, apariţia şi acceptabilitatea diferitelor pericole
prezentate de agenţii poluanţi:
 atunci când nivelurile stabilite de declanşarea acţiunii nu sunt disponibile pentru agentul
poluant în cauză (de exemplu azbestul);
 pentru a suplimenta nivelurile de declanşare a acţiunii, când acestea nu sunt strict
aplicabile situaţiei (de exemplu importanţa cuprului, acolo unde peisajul nu este important).
17
 Pot fi necesare informaţii privind:
 efectele poluanţilor şi calea de expunere prin care se produc aceste efecte;
 efectele specifice asupra oamenilor, materialelor de construcţie şi altor factori de mediu
naturali sau antropici;
 date despre reacţia la doza de expunere, aspecte toxicologice, concentraţii acceptabile şi
durate de expunere.
Adesea este util să se reprezinte rezumatul analizei sursă-cale-receptor sub forma unei
diagrame arbore, înainte de a încerca evaluarea riscului, deoarece aceasta identifică clar acţiunea,
pericolul şi consecinţele.
Pe baza criteriilor de apreciere prezentate se va analiza sistematic fiecare agent poluant în
raport cu căile sale potenţiale de acţiune asupra receptorilor specificaţi şi se va decide dacă există o
relaţie cauzală sau este posibil să existe.
Importanţa riscului fiecarui receptor poate fi apoi evaluată, identificând acele riscuri la care
se impune o formă de remediere, aceasta reprezentând de fapt estimarea riscului.
Calcularea/cuantificarea riscului se poate baza pe un sistem simplu de clasificare unde
probabilitatea şi gravitatea unui eveniment sunt clasificate descrescător, atribuindu-le un punctaj
aleatoriu. Un model simplificat este dat în tabelul 3.4.
Tabel 3.4. Model simplificat de calcul al riscului
Pi Gj Mărimea
Elementele Probalitatea, Gravitatea, riscului, R
riscului mar mic uşoar
medie majoră medie
e ă ă
Punctaj 3 2 1 3 2 1 R  Pi  G j

Aceasta va permite efectuarea unor comparaţii între diferite riscuri. Cu cât rezultatul este
mai mare, cu atât mai mare va fi prioritatea care va trebui acordată în controlarea riscului.
Această tehnică de bază poate fi dezvoltată pentru a permite analize mai serioase prin
mărirea gamei punctajelor de clasificare şi includerea mai multor definiţii perfecţionate a ceea ce ar
trebui considerat a fi de gravitate majoră, probabilitate mare etc.
Când în evaluare există un număr mare de poluanţi importanţi, trebuie să se acorde atenţie
unei modalităţi mai clare de prezentare. Adesea este util să se facă un rezumat al informaţiilor sub
forma unei liste de verificare sau matrice. Un exemplu de matrice este dat în tabelul 3.5.
Tabel 3.5. Matrice pentru analiza relaţiei sursă-cale-receptor
Necesitatea
Agent Importanţa lucrărilor
Pericol(e) Sursă(e) Cale(căi) Ţinte
poluant riscului de
remediere
Dizolvare Ape subterane Medie/Mare Da
şi de suprafaţă
Dizolvare Sănătate umană Medie/Mare Da
Agent Depozit de Extras prin Floră Mică/Medie Nu
poluant 1 Fitotoxic deşeuri rădăcini
(ex.Pb) industriale Extras din Faună Mică Nu
plante
Nici una Clădiri Mică Nu

Agent
poluant X
Agent
poluant Y
Combinaţii
de poluanţi
X +Y

18
 Fiind definit prin două componente, riscul poate fi reprezentat grafic (fig.3.2). Această
reprezentare a criticităţii, denumită diagrama lui Farmer, permite diferenţierea domeniului riscului
acceptabil de cel inacceptabil. Limitele claselor de risc sunt definite prin perechile de valori (P i,Gi ).
Această diagramă prezintă avantajul vizualizării grafice a legii de distribuţie a gravităţilor, fiind mai
apropiată de însăşi definiţia riscului şi mai sugestivă pentru analişti.
În prezent se manifestă tendinţa de a lua în considerare trei domenii, a se vedea figura 3.3.

Fig.3.2.Diagrama lui Farmer Fig.3.3.Diagrama lui Farmer modificată

Măsurile care permit trecerea de la riscul inacceptabil la cel acceptabil pot fi încadrate în trei
categorii:
a. Măsuri de prevenire, care constau în acţiuni de reducere a riscului prin diminuarea
probalităţii P de producere a evenimentului nedorit, fără micşorarea gravităţii G a consecinţelor (ex.
modificarea tehnologiei).
b. Măsuri de protecţie, care constau în acţiuni de reducere a riscului bazate pe diminuarea
gravităţii G a consecinţelor unui eveniment nedorit, fără micşorarea probabilităţii P de producere a
acestuia (ex. introducerea unor bariere fizice de protecţie sau timpi de intervenţie minimali în cazul
apariţiei unor disfuncţii în sistem).
c. Asigurarea, care nu îşi propune reducerea probabilităţii sau a gravităţii, ci transferarea
către un terţ (asiguratorul), în totalitate sau parţial, a consecinţelor financiare ale riscului. Efectul
asigurării constă în deplasarea curbei de criticitate în domeniul de acceptabilitate.
Scopul principal al evaluării riscului este de a ajuta la stabilirea priorităţilor controlului
riscului. Acest lucru se poate realiza prin evaluarea fie calitativă, fie cantitativă a riscului.
Evaluarea riscului implică identificarea pericolelor şi apoi aprecierea riscului pe care acestea
îl prezintă, prin examinarea probabilităţii şi consecinţelor (gravităţii) pagubelor care pot să apară din
aceste pericole. Această abordare, prin înmulţirea frecvenţei cu consecinţele, a fost folosită atât în
evaluarea calitativă, cât şi în cea cantitativă. Diferenţa dintre cele două este că evaluarea calitativă a
riscului consideră frecvenţele şi consecinţele în termeni “mici” pâna la “mari”, în timp ce evaluarea
cantitativă a riscului atribuie date de probabilitate statistică părţilor de frecvenţă şi consecinţe ale
ecuaţiei de definiţie a riscului.
In România nu există până în prezent o metoda de evaluare unică a nivelului de riscuri
majore. Estimările care se fac în prezent, sub acest aspect, au la bază analize postaccident, respectiv
indicii de frecvenţă şi gravitate ai acestor evenimente.
Pe plan mondial, ideea unor diagnoze de securitate în unităţi industriale este relativ veche,
dar nici aici nu s-a ajuns, decât în puţine cazuri, la instrumente de lucru operaţionale şi
generalizabile. Diversele procedee şi metode elaborate fie au aplicabilitate redusă, fie sunt
simpliste, neabordând sistematic toată gama de factori de riscuri majore.
Cercetările realizate în domeniu nu sunt bazate pe teoria fiabilităţii pentru securitatea
sistemelor tehnice şi ergonomia sistemelor pentru evaluarea riscurilor majore, de aceea până în
prezent nu au condus la rezultate pentru prezervarea vieţii şi integrităţii omului în procesul muncii,
la prevenirea accidentelor şi a riscurilor majore şi protecţia factorilor de mediu.

19
 Conceptul de risc fiind complex şi cu implicaţii multiple, de aceea pot fi abordate mai multe
metode de evaluare a riscului, fiecare fiind elaborată pentru specificul unei ramuri de calcul:
frecvenţa apariţiei evenimentului de iniţiere, frecvenţa stării de accident şi cantitatea de substanţe
periculoase evacuate din instalaţie, mărimea zonei de impact, consecinţele.
In practica internaţională există trei metode generale de evaluări de risc: calitative,
semicantitative şi cantitative.
In metodele de evaluare calitativă se folosesc calificative pentru a descrie amploarea
posibilelor consecinţe şi probabilitatea apariţiei lor.
In metodele de evaluare semicantitative se utilizează scale calitative.
Metodele de evaluare cantitative folosesc valori numerice atât pentru consecinţe, cât şi
pentru probabilitatea lor de apariţie.
3.6. Metode de evaluare a riscului
3.6.1. Metode de evaluare bazate pe sisteme de notare.
a. Metoda HRS (Hazard Ranking System – Sistem Clasament Hazard)
A fost elaborată la începutul anilor 1980 de Agenţia de Protecţie a Mediului (EPA) din
S.U.A. În principiu, metoda constă în aprecierea riscului aferent unui sit poluat prin note cuprinse în
intervalul 1-l00. Aceste note sunt proporţionale ca mărime cu gradul de periculozitate generat de
poluare. Nota globală rezultă din patru note parţiale, corespunzătoare modului de contaminare cu
poluanţi prin patru căi de transport: ape subterane, ape de suprafaţă, aer şi sol. Fiecare notă parţială
se obţine ca produs al notelor atribuite pentru sursa de poluare, probabilitatea extinderii poluantului
pe sit şi importanţa ţintei. Dacă nota globală depăşeşte valoarea 28,5, situl analizat este trecut pe
lista siturilor care necesită o reabilitare prioritară.
b. Sistemul naţional canadian
Acest sistem de clasificare a locurilor contaminate propune atribuirea unei note globale de
apreciere a pericolului potenţial determinat de un sit poluat. Această notă se obţine prin însumarea
notelor care cuantifică următoarele elemente:
 caracteristicile poluanţilor (toxicitate, cantitate); valoarea maximă a notei este 33;
 căile de transport şi expunere; nota maximă (33) se obţine însumând notele pentru apa
subterană (11), apa de suprafaţa (11) şi contactul direct (11);
 receptorii potenţiali; nota maximă (34) este obţinută prin însumarea a două note: persoane
şi animale (18), medii naturale (16).
Nota rezultantă (max. 100) permite încadrarea unui sit într-una din clasele evidenţiate în
tabelul 3.6.
Tabel 3.6. Clasele de risc în sistemul naţional canadian
Nr. Intervale de integrare a
Clasa de risc
crt. notei globale
1 Risc scăzut 0-37
2 Risc scăzut spre mediu 38-49
3 Risc mediu 50 - 69
4 Risc ridicat 70- 100
c. Metodologia de evaluare B.R.G.M. (Bureau de recherches géologiques et minières)
Se bazează pe evaluarea simplificată a riscurilor la sursă, vector şi ţintă prin atribuirea unei
note fiecărui parametru ce caracterizează situl.
Notele atribuite sunt combinate prin diferite operaţii în scopul obţinerii notei sintetice,
globale. Ţinta principală este omul. Pentru descrierea sursei de poluare şi a impactului potenţial
determinat de acesta sunt utilizaţi circa 30 de parametri. Fiecare parametru poate fi evaluat cu note
de la 0 la 3. Ordinea crescătoare a notelor corespunde ordinii crescătoare a riscului. Notele sunt
repertoriate în grile de evaluare. În total au fost instituite nouă grile de notare globală:
 două grile pentru apele subterane;
 două grile pentru apele de suprafaţă;

20
  două grile pentru soluri (contact direct);
 două grile pentru aer;
 o grilă pentru risc de incendiu şi explozie.
Notele de sinteză corespunzătoare fiecărui component al mediului sunt calculate după un
sistem de ponderare, multiplicare şi însumare a notelor intermediare.
Pe baza celor nouă note de sinteză obţinute, situl studiat poate fi încadrat într-una din clasele
următoare:
 clasa 1: situri prioritare pentru investigaţii aprofundate;
 clasa 2: situri care necesită supraveghere;
 clasa 3: situri obişnuite.
Pentru fiecare component al mediului limitele valorice ale notelor care desemnează aceste
clase sunt date în tabelul 3.7.
Tabel 3.7. Clasele de risc şi notele aferente pentru fiecare component al mediului.
Nr. Notele de delimitare a claselor de risc
Componenţii mediului
crt. Clasa 1 Clasa 2 Clasa 3
1. APE SUBTERANE
1.1. Alimentare cu apă potabilă >45 20-45 <20
1.2. Alte utilizări >50 3-50 <30
2. APE DE SUPRAFAŢĂ
2.1. Alimentare cu apă potabilă >45 22-45 <22
2.2. Alte utilizări >49 32-49 <32
3. SOLURI / CONTACT DIRECT
3.1. Pe sit >49 27 - 49 <27
3.2. In afara sitului >36 20 - 36 <20
4. AER
4.1. Pe sit >49 27-49 <27
4.2. In afara sitului >33 20-33 <20
5. INCENDIU - EXPLOZIE >45 30-45 <30

Aprecierea riscului absolut al unui sit poluat se poate face şi prin trasarea curbei de risc, care
marchează pe abscisă notele şi domeniile de risc, iar pe ordonată frecvenţele cumulate ale notelor
obţinute. Riscul mediu se obţine prin proiectarea pe abscisă a punctului de intersecţie dintre paralela
la abscisă prin ordonata 50 % şi curba de risc.
Concluzii privind sistemele de cuantificare
Caracterul artificial al notării este evident, iar ponderarea este dificil de realizat. Sistemele
de acest tip sunt foarte utile, dar tendinţa de a le complica poate pune sub semnul îndoielii
importanţa clasamentelor astfel obţinute. Hazard Ranking System al agenţiei americane de protecţie
a mediului este un exemplu în acest sens, fiind constant criticat datorită erorilor pe care le poate
induce în stabilirea rezultatelor finale.
Ţările care au o îndelungată experienţă în domeniul gestiunii zonelor poluate şi-au bazat
sistemul lor de clasificare şi obiectivele lor de reabilitare pe ultimele date existente în domeniu.
Chiar dacă studii de ultimă oră au condus la creşterea volumului şi calităţii cunoştinţelor, nu se
dispune încă de baze ştiinţifice solide referitoare la calitatea solurilor şi a apelor subterane din punct
de vedere ecotoxicologic şi uneori chiar toxicologic. In SUA, Canada, Olanda sunt în curs ample
programe de cercetare.
Pe viitor, cercetările păstrează ca obiectiv o mai bună definire a sistemelor de referinţă
pentru evaluarea poluării, cu acordarea unei importanţe sporite domeniului ecotoxicologiei.

21
 3.6.2. Metode de evaluare bazate pe modele

3.6.2.1. Instrumente operaţionale. Abordări şi metode

Evaluarea riscului porneşte de la un minim de informaţii preliminare ce indică existenţa unui
risc potenţial şi implică necesitatea efectuării acestei operaţii, prezenţa confirmată sau posibilă a
poluanţilor, efectele negative decelabile ale poluanţilor etc. Evaluarea se va realiza pornind de la
datele existente (rezultatele testelor standardizate de ecotoxicitate publicate, în general valori tip
DL50 - doza letală 50% sau NOEC - No Observed Effect Concentration), datele generale utilizabile
(rezultatele bio-testelor şi date epidemiologice) şi instrumentele operaţionale (metodologice) de
tipul modelelor.
Diferitele metode aplicabile corespund abordărilor tip „experimentare”, „observare” şi
„modelare”, echivalente trilogiei „testing”, „monitoring” şi „modelling” la care recurg autorii de
limbă engleză:
 modelele experimentale pornesc de la testele clasice privind evoluţia, comportamentul şi
efectele poluanţilor la diferite nivele organizaţionale, adică de la testele de laborator (teste
monospecifice) şi diferitele categorii de teste integrate; pentru diferite tipuri de poluanţi, evoluând
din stare pură până la stadiul de interacţiune complexă cu mediul, se recurge la bio-teste.
Bio-testele reprezintă dispozitive (standuri) experimentale pentru măsurarea în condiţii de
laborator a efectelor mediilor provenind dintr-un sit poluat. Cea mai mare parte a bio-testelor se
derulează în condiţii similare testelor clasice de ecotoxicitate.
Corespunzând „modelelor fizice”, modelele experimentale reprezintă sisteme fizice sau
biologice ce simulează, în condiţii controlate şi simplificate, derularea unei părţi sau a întregului
proces ecotoxic.
 modelele matematice se divid în două categorii:
 modele statistice;
 modele mecaniciste (deterministe sau stochastice).
Modelele statistice au trei aplicaţii de bază: testarea ipotezelor; descrierea evenimentelor şi
a fenomenelor; extrapolarea.
Modelele stochastice sunt fundamentate pe caracterul aleator al evenimentelor şi, totodată,
pe măsurători sistematice în decursul unor perioade variabile de timp.
Modelele deterministe corespund termenului generic consacrat de model, în accepţiunea sa
de formalizare matematică a relaţiilor dintre diferitele elemente ale sistemului (fizice, chimice,
biologice etc.).
Cele două mari tipuri de modele deterministe sunt: modelele de evoluţie şi comportament,
care simulează evoluţia şi transferurile produşilor în mediu, şi modelele ce descriu efectele la
diferite nivele (la nivelul organismului - modele toxicodinamice, spre exemplu - sau la nivelul
populaţiilor).
Validitatea modelelor dezvoltate pentru evaluarea riscului ecologic este interpretabilă, iar
dificultatea rezidă în insuficienta definire. Această echivocitate aparentă poate fi exprimată în
următorii termeni:
 modelul corespunde exact situaţiei reale;
 modelul permite prognozarea satisfăcătoare a situaţiilor viitoare.
Primul criteriu constituie absolutul. Un model poate fi verificat în anumite cazuri precise,
dar el este, prin definiţie, destinat evaluării unei situaţii care nu a mai avut loc. După Covello şi
Merkhofer, un model va fi întotdeauna „fals”. Singura modalitate de a-i conferi validitate este de a-l
aplica unui număr cât mai mare de cazuri. Această abordare este acceptată cu scopul modelării
sistemelor de mărime redusă, de complexitate redusă, corespunzătoare unei situaţii de mică
amploare (spre exemplu, transferul erbicidelor din aceeaşi „familie chimică”), dar irealizabilă din
punct de vedere al timpului şi spaţiului necesar atunci când modelele devin mai complexe.
Raportarea la legislaţia în vigoare este invocată frecvent ca probă supremă de validare a
modelelor. În fapt, aceasta relevă doar faptul că modelele au făcut obiectul unui consens general
(sau au fost impuse...), aceasta neînsemnând că elementele legislative sunt mai bine adaptate
situaţiilor concrete sau mai bine fundamentate ştiinţific.
22
 3.6.2.2. Selectarea modelului
Alegerea modelului depinde, fără îndoială, de scenariul ales, dar posibilitatea de
materializare a unui scenariu este determinată de modelele disponibile. Orice model este construit
pornind de la submodele existente sau generate în cursul evaluării, constituind diferite ramificaţii
ale lanţului cauzal. Datele cuprinse în acest sistem sunt rareori omogene şi, în consecinţă, „arta”
evaluatorului va consta în a ajusta între ele aceste ramificaţii sau acţiuni.
Asemenea modelelor corespondente, scenariile pot fi simple sau complexe, parţiale sau
totale. Multe dintre modelele prezentate în literatură nu sunt decât modele parţiale, reprezentând
doar faza de expunere sau o parte a acesteia. Există modele care descriu doar evoluţia sau
biotransformarea produsului într-un mediu dat, în timp ce altele exprimă doar căile de expunere.
Incorporând un număr mai mare de etape, modelele vor câştiga în totalitate prin luarea în
considerare a unor situaţii speciale. Un model ce leagă concentraţia de mediu de doza internă va fi
mai complet decât altul ce face legătura între concentraţia de mediu şi doza externă. Pentru
elaborarea modelului definitiv se recurge la combinarea modelelor parţiale, în care descrierea
evoluţiei poluantului este asociată modelelor ce caracterizează deplasările spaţio-temporale ale
receptorilor.
3.6.2.3. Exemple de modele conceptuale generale
Formalizarea modelelor conceptuale este de dată relativ recentă, cel mult de 25 de ani. În
primul rând s-au dezvoltat modelele de evaluare a riscului sanitar, prototipul fiind cel stabilit de
Academia de Ştiinţe a S.U.A. în conformitate cu un model mai recent, propus de Covello şi
Merkhofer.
In literatura de specialitate au fost propuse şi alte modele ecologice. Unele dintre acestea,
destul de diferite între ele, au fost dezvoltate în vederea soluţionării unor probleme specifice
(evaluarea riscului generat de utilizarea pesticidelor). Alte modele constituie numai scheme de
evaluare parţială a riscului, ele luând în considerare doar o parte a procesului (în special modele de
expunere). La momentul actual, multe modele reprezintă doar propuneri de ordin conceptual, a
căror capacitate operaţională este încă scăzută sau sunt foarte puţin diferite de modelele precedente.
La originea unor confuzii destul de frecvente se află absenţa unei terminologii unanim
acceptate pentru desemnarea diferitelor etape ale evaluării riscului. Astfel, termeni apropiaţi, ca
„analiză” şi „evaluare”, sunt folosiţi pentru a desemna sensuri diferite. Armonizarea vocabularului
specific reprezintă o necesitate reală, fie şi numai în scopul evitării redefinirii unor noţiuni de
fiecare dată când sunt folosite.
A .Modelul National Academy of Sciences (N.A.S.)
Bazele evaluării riscului au fost stabilite de Academia de Ştiinţe a S.U.A. în 1983 prin
definirea evaluării riscului ca activitatea ştiinţifică ce constă în evaluarea proprietăţilor toxice ale
unui produs chimic şi a condiţiilor de expunere umană la respectivul produs, în scopul constatării
gradului de expunere a omului şi caracterizării naturii efectelor induse.
Procesul comportă trei etape preliminare (fig.3.4):
 identificarea pericolului (determinarea posibilităţii ca un produs chimic să inducă
consecinţe negative asupra sănătăţii);
 evaluarea relaţiei doză-răspuns (determinarea relaţiei dintre nivelul de expunere şi
probabilitatea de apariţie a consecinţei negative analizate);
 evaluarea expunerii (stabilirea nivelului de expunere umană în diferite condiţii).
Fiecăreia dintre etapele menţionate îi corespunde o fază de cercetare destinată sistematizării
datelor existente (obţinute din studii anterioare sau măsurători actuale), cum ar fi testele de
toxicitate efectuate pe animale (DL50 sau NOEC), rezultatele măsurării concentraţiilor de poluanţi
într-un mediu dat şi datele epidemiologice referitoare la populaţiile expuse acţiunii unui poluant.
Rezultatele precedentelor operaţii sunt apoi combinate în vederea caracterizării riscului,
adică a descrierii naturii şi nivelului de risc specific unui individ ce aparţine unei populaţii umane date.
Acest prim model a evoluat rapid deoarece încă din 1986 Task Force on Health Risk
Assessment a admis necesitatea parcurgerii a trei etape, sensibil modificate ca titulatură şi conţinut:
23
  identificarea pericolului: indicarea (şi recunoaşterea implicită) calitativă a existenţei unei
substanţe sau a unei situaţii care poate genera consecinţe nocive pentru sănătatea umană;
 caracterizarea pericolului: evaluarea calitativă şi cantitativă a probabilităţii de expunere a
omului;
 integrarea precedentelor etape într-un mod de calcul, fundamentat ştiinţific, al nivelului
de risc ca bază de adoptare a deciziilor.
Exceptând modelul Covello-Merkhofer, prezentat comparativ cu modelul National
Academy of Sciences (fig.3.5), toate modelele de evaluare a riscului sanitar iau în considerare, în
manieră specifică, aceste etape. Modelul Covello-Merkhofer este considerat ca fiind nu doar cel mai
recent, ci şi cel mai bine fundamentat.

Fig.3.4. Schema generală a riscului sanitar (după Natiomal Academy of Sciences)

24
 Fig.3.5. Analiza comparativă a modelelor National Academy of Sciences şi Covello-Merkhofer

Cele două modele consacrate de evaluare a riscului diferă din mai multe puncte de vedere:
 modelul National Academy of Sciences consideră identificarea pericolului ca primă etapă
a evaluării, pe când Covello şi Merkhofer apreciază că ea reprezintă doar o etapă preliminară, dar cu
caracter decisiv pentru detectarea cauzelor primare şi a înlănţuirilor cauzale ce decurg din acestea;
după autorii menţionaţi, circa jumătate din procesul de evaluare este concentrat în această etapă;
 modelul N.A.S. nu include etapa de identificare a surselor de poluare. Definirea acestei
etape suplimentare se datorează importanţei acordate de către Covello şi Merkhofer accidentelor
industriale, pornind de la realitatea că defectările survenite în sistemele de producţie/fabricaţie,
transport, stocare, manevrare sunt esenţiale pentru evaluarea completă a riscurilor asociate ciclului
de viaţă al unui produs nociv. Includerea acestei etape poate deveni interesantă şi în contextul unei
evaluări retrospective, destinată identificării surselor de poluare şi confirmării certitudinii
eficacităţii măsurilor de decontaminare în vederea evitării riscului de reapariţie a poluării;
 următoarea etapă - evaluarea relaţiei doză-răspuns (modelul N.A.S.,) - se suprapune cu
etapa de evaluare a consecinţelor (modelul Covello-Merkhofer,), cu menţiunea că primul model
face referire exclusivă la riscul sanitar, în timp ce al doilea încorporează şi dimensiunea ecologică;
 în modelul Covello-Merkhofer evaluarea riscului de expunere este plasată înaintea
estimării consecinţelor, conferind coerenţă noţiunii de lanţ cauzal;
 ultima etapă este denumită de Covello şi Merkhofer “estimare”, în loc de „caracterizare”,
pentru a sublinia faptul că „riscul este o caracteristică a lumii în care trăim şi a facilita
comunicarea rezultatelor în termeni comprehensibili, obiectivul evaluării neconstituindu-l
producerea de date abstracte în baza unui model”.
B. Modelul ecologic propus de Environmental Protection Agency (E.P.A.)
Modelul propus de Environmental Protection Agency - EPA, ilustrat în fig.3.6, reprezintă o
viziune generală ce concepe evaluarea riscului ca o operaţie de evaluare a verosimilităţii de
materializare a efectelor ecologice negative în urma expunerii la stresori.

25
 Fig.3.6. Schema generală de evaluare a riscului ecologic în cadrul modelului EPA

Noţiunea de stresor se referă în acest context la o diversitate de efecte fizice, chimice sau
biologice induse de activitatea umană, susceptibile de perturbarea constituenţilor ecosistemelor, în
particular a indivizilor, populaţiilor, comunităţilor. Consecinţele ce pot fi analizate variază între
moartea unui individ şi pierderea funcţiunilor specifice unui întreg sistem. Modelul EPA rămâne
tributar modelelor de evaluare a riscului sanitar, accentuând însă trei puncte:
 este necesară luarea în considerare a efectelor la nivele superioare celor ale indivizilor
dintr-o singură specie, precum şi includerea posibilităţii de manifestare a consecinţelor asupra
populaţiilor sau ecosistemelor;
 nu este acceptabilă recurgerea la un „ansamblu unic” de valori ecologice ce reclamă
protecţie, în special când se poate vorbi de un consens a priori stabilit;
 dezvoltarea unor modele cvasi-generale, care să nu fie valide exclusiv pentru stresorii de
natură chimică, reprezintă o prioritate.
C. Modelele ecologice ale lui Suter
Spre deosebire de EPA, Suter propune două modele distincte pentru a trata evaluarea
prospectivă şi cea retrospectivă. Se va detalia doar modelul retrospectiv, cel prospectiv având o
structură asemănătoare celorlalte modele prezentate. Reprezentat schematic în fig.3.7, modelul
retrospectiv al lui Suter implică două etape de bază: definirea pericolului şi măsurători şi estimări.

26
 Fig.3.7. Schema generală de evaluare retrospectivă a riscului ecologic în modelul lui Suter
D. Modelul Barnhouse
Asemenea modelului EPA, de care diferă esenţial prin terminologie, modelul Barnhouse
comportă patru etape principale.
Prima etapă este identificarea pericolului, în care se stabileşte existenţa pericolului şi
structura informaţiilor suplimentare necesare evaluării. În prezent, autorul este unul dintre puţinii
specialişti care îşi propune încorporarea parametrilor specifici populaţiilor şi ecosistemelor în
procedurile de evaluare a riscurilor ecologice.
A doua etapă - evaluarea relaţiei expunere-răspuns - are ca obiectiv cuantificarea nivelului
de expunere şi a probabilităţii de producere a efectelor negative. Pentru cazul poluanţilor, etapa
include rezultatele testelor de toxicitate efectuate în laborator, datele epidemiologice şi
concentraţiile poluanţilor în mediu, precum şi modelele adecvate analizării datelor.
A treia etapă - evaluarea nivelului de expunere - stabileşte gradul de expunere atât înainte
cât şi după aplicarea măsurilor reglementare.
A patra etapă - caracterizarea riscului - integrează informaţiile obţinute anterior într-o
formă comprehensibilă atât gestionarului riscului, cât şi nespecialiştilor. Ea se prezintă, în general,
sub forma unei descrieri a naturii şi nivelului riscului pentru elementele expuse, precum şi a unei
caracterizări calitative şi cantitative a incertitudinii asociate. Barnhouse insistă asupra diferenţei
dintre punctul final de măsură şi punctul final de evaluare. Punctele finale de măsură sunt definite în
termeni referitori la proprietăţile populaţiilor sau ecosistemelor (dispariţia unei specii sau
modificările survenite în structura unei comunităţi, spre exemplu). Punctele finale de evaluare sunt
considerate ca o parte a operaţiei de identificare a pericolului, rareori măsurabile deoarece evaluarea
este predictivă. Ca atare, este imposibilă cuantificarea efectelor unui nou pesticid asupra
ansamblului populaţiilor de păsări dintr-o regiune. Tranziţia de la punctele finale de măsură la cele
de evaluare necesită extrapolarea bazată pe modele sau pe opiniile experţilor.
E. Modelul Lipton
Modelul introduce o variantă originală în raport cu celelalte, structura sa fiind ilustrată în
fig.3.8. Acest model comportă şapte etape, al căror ansamblu prezintă caracteristici interesante, în

27
special prin modul în care se doreşte încorporarea datelor de ordin ecologic, dar posibilitatea de a
realiza practic toate aceste etape suscită unele dubii.

Fig.3.8. Schema generală de evaluare a riscului ecologic în modelul lui Lipton

Identificarea receptorilor debutează printr-o evaluare preliminară a distribuţiei stresorilor în

diferitele compartimente pe elemente vii şi continuă cu elaborarea modelelor simplificate ale
ecosistemelor afectate, în scopul caracterizării structurii sistemului şi a elementelor vii prezente.
Identificarea pericolului are drept obiectiv, ca în cazul modelului National Academy of
Sciences, să stabilească dacă expunerea la un agent dat poate induce efecte negative asupra sănătăţii
şi care sunt acestea. în cazul riscului ecologic pericolele vor trebui identificate pentru receptorii şi
nivelele de organizare biologică stabilite în precedenta etapă a evaluării.
Identificare punctelor finale porneşte de la receptorii şi pericolele identificate în
precedentele două etape, cu luarea în considerare a elementelor biologice, economice şi socio-
culturale. Evaluarea riscului realizată pentru a răspunde exigenţelor reglementare se va baza pe
puncte finale standardizate, pentru a conferi demersului mai multă coerenţă şi a elimina variaţiile
inevitabile asociate identificării exacte a punctelor finale în sistemele naturale.
Evaluarea relaţiilor ecologice constă în evidenţierea relaţiilor dintre receptori, a buclelor
retroactive între diferitele elemente vii şi, dacă este cazul, încoiporarea în proces a receptorilor
secundari şi terţiari.
Evaluarea expunerii şi evaluarea răspunsului sunt două etape ce au corespondenţă în
modelul National Academy of Sciences. Etapa de evaluare doză-răspuns este denumită în acest
model „evaluarea răspunsului” pentru a se ţine seama de faptul că numeroase date nu sunt
accesibile sub formă de valori ale concentraţiei şi că anumiţi stresori nu pot fi exprimaţi sub formă
de doză (efectul de seră, introducerea organismelor modificate genetic etc.).
Caracterizarea riscului şi analiza de incertitudine. Estimările nivelului de risc sunt calculate
şi prezentate împreună cu gradul de incertitudine asociat.
F. Modele de tip PEC/PNEC
Reglementarea 1488/94 a Uniunii Europene stabileşte principiile de evaluare a riscului
prezentat de substanţele existente pentru om şi mediu. Principiile de evaluare a riscului, prezentate
în cadrul acestui paragraf, nu sunt specifice numai Uniunii Europene, ele sunt în deplină
28
concordanţă cu o abordare de tip PEC-Predicted Environmental Concentration (Concentraţie de
mediu prognozată)/PNEC- Predicted No Effect Concentration (Concentraţie prognozată fără efect).
Alte modele generale de evaluare, bazate pe abordări de acelaşi tip, pot fi regăsite în lucrările
elaborate sub egida OCDE(Organisation for Economic Co-operation and Development). Elaborarea
acestor principii de către Uniunea Europeană a fost dictată de următoarele realităţi:
 necesitatea existenţei unui sistem de evaluarea a riscurilor;
 necesitatea existenţei unor principii comune tuturor statelor membre;
 „evaluarea riscurilor pentru om trebuie să ţină seamă de proprietăţile fizico-chimice şi
toxicologice ale substanţei” şi „evaluarea riscurilor pentru mediu trebuie să ţină seama de
incidenţele ecologice”;
 „rezultatele unei evaluări a riscurilor trebuie să constituie fundamentul deciziilor adoptate”.
Reglementarea menţionată stabileşte şi o serie de definiţii:
Identificarea pericolelor: identificarea consecinţelor indezirabile pe care o substanţă le
poate provoca intrinsec.
Evaluarea raportului doză (concentraţie) - răspuns (efect): determinarea emisiilor, a
căilor de transfer şi a vitezelor de deplasare a unei substanţe, precum şi a modului de transformare
şi degradare a acesteia, în scopul evaluării concentraţiilor/dozelor la care populaţiile umane sau
componentele mediului (acvatic, terestru şi atmosferic) sunt expuse sau sunt susceptibile de a fi
expuse”.
Caracterizarea riscurilor: estimarea incidenţei şi a gravităţii consecinţelor nedorite,
susceptibile de a se produce într-o populaţie umană sau o componentă a mediului în raport cu
expunerea, reală sau previzibilă, la acţiunea unei substanţe; caracterizarea poate include
«estimarea riscului» în sensul cuantificării probabilităţii.
În contextul unei abordări PEC/PNEC, valoarea PEC se calculează cu ajutorul unui model
matematic ce descrie evoluţia şi comportamentul produşilor într-un mediu dat. Rezultatul oferit de
un asemenea model este o valoare sau o scurtă serie de valori ce caracterizează concentraţiile de
mediu maximale sau medii admisibile. PNEC este o valoare unică pentru specia cea mai sensibilă
sau o combinaţie a valorilor specifice atunci când se analizează un ansamblu de specii.
G .Modele aplicabile siturilor contaminate
Mai multe tipuri de modele generale, printre care modelul EPA şi modelul retrospectiv al lui
Suter, pot servi drept cadre conceptuale pentru evaluarea siturilor contaminate.
Pot fi însă menţionate modelele specifice destinate exclusiv acestei finalităţi şi prezentăm în
continuare modelul EPA şi modelul canadian, cel din urmă fiind cel mai recent în domeniu.

a. Modelul EPA
Prin studiul direct al siturilor care constituie obiectul analizei, modelul EPA poate fi aplicat
încă din fazele incipiente ale procesului de caracterizare a zonelor poluate. Abordarea generală
porneşte de la admiterea faptului că pentru stabilirea unui lanţ cauzal care să pună în legătură
existenţa unei zone poluate şi efectele ecologice induse, sunt necesare trei tipuri de informaţii:
 analize chimice ale mediilor poluate, în scopul stabilirii naturii şi modului de variaţie a
concentraţiei poluanţilor;
 anchete ecologice;
 teste de toxicitate, pentru a putea interconecta valorile concentraţiilor cu efectele asociate.
În absenţa acestor relaţii, se estimează că nu este posibilă eliminarea unor factori de
confuzie precum variaţia naturală a elementelor vii sau efectul perturbaţiilor naturale.
Obiectivul îl reprezintă obţinerea unei evaluări a efectelor ecologice la nivelul populaţiilor şi
comunităţilor pornind de la un ansamblu de puncte finale ecologice, care vor fi acceptate drept
„indicatori raţionali” ai stării acestor populaţii şi comunităţi.
Obiectivele acestei evaluări sunt următoarele:
 realizarea unei inventarieri a stării actuale a punctelor finale ecologice dintr-un sit;
 estimarea efectelor negative constatate;
29
  aprecierea nivelelor şi a modului de variaţie a efectelor negative;
 în măsura posibilului, efectele negative constatate vor fi atribuite anumitor poluanţi
prezenţi în zonă şi nu factorilor naturali sau altor perturbaţii.
Autorii modelului admit cu prudenţă faptul că o evaluare corectă nu este posibilă fără a lua în
considerare datele chimice, ecologice şi toxicologice, deşi nu se pot elimina complet factorii de confuzie.
In cadrul modelului sunt sistematic excluse anumite elemente:
 prognozarea consecinţelor viitoare;
 o reală analiză a riscului, chiar dacă datele studiului pot fi o componentă a evaluării riscului;
 studiile vizând optimizarea acţiunilor de reabilitare, evaluarea efectelor parţiale asupra
sănătăţii umane şi aprecierea evoluţiei produşilor prezenţi în sit;
 studiile ecologice exhaustive.
Modelele conceptuale de evaluare a riscului ecologic îşi propun în sens strict obţinerea unei
evaluări probabilistice a nivelului de risc. Practic însă, nu există un exemplu bine documentat care
să confirme că nivelul de evaluare propus ar fi fost atins, fapt recunoscut explicit de autorii
modelului, care din acest motiv se referă la Ecological Assessment şi nu la Ecological Risk
Assessment.
b. Modelul canadian
Modelul canadian se integrează în strategia globală de gestiune a siturilor poluate, denumită
Programme National d’Assainissement des Lieux Contamines, care are ca ultim obiectiv adoptarea
unei decizii privind necesitatea reabilitării unui sit. De cele mai multe ori, definirea criteriilor de
calitate a mediului, bazată pe valori maxim admisibile, este considerată suficientă. Aceste criterii
pot fi diferenţiate în funcţie de particularităţile zonei supuse evaluării. Totuşi, după caracterizarea
preliminară a zonei, va fi necesară o evaluare a riscului ecologic.
O particularitate semnificativă a abordării canadiene constă în opunerea unei strategii
ierarhizate, bazată pe nivele de evaluare din ce în ce mai detaliate. Informaţiile necesare pentru
parcurgerea celor trei nivele ale modelului canadian sunt redate grafic în fig.3.9.
Global, nivelul 1 este caracterizat prin modele calitative şi cantitative simple, bazate în
primul rând pe date existente. Nivelul 2 furnizează informaţii semnificative pornind de la modele
standard şi abordări specifice. Nivelul 3, cel mai complex, se bazează pe date specifice şi pe
modelarea prognostică pentru obţinerea rezultatelor exprimate cantitativ.

30
 Fig.3.9. Structura modelului Canadian
3.7. Evaluarea pericolului de mediu
Spre deosebire de evaluarea pericolului generat de instalaţiile industriale, evaluarea
pericolului de mediu se bazează pe un proces secvenţial şi iterativ de comparare a două valori ce
caracterizează concentraţii „de mediu” şi praguri limită (măsurate sau estimate), luând în
considerare intervalele de încredere asociate acestor mărimi. Distincţia între evaluarea pericolului şi
cea a riscului devine extrem de dificilă în practică.
Abordarea - de fapt consacrată - care stabileşte concentraţii de mediu previzibile (PEC) şi
concentraţii fără efecte previzibile (PNEC) este rezultatul practicii de evaluare a pericolului şi nu a
evaluării riscului. Se poate vorbi de evaluarea pericolului dacă se ţine seamă doar de proprietăţile
intrinseci ale moleculei şi de evaluarea riscului dacă se ia în considerare şi nivelul de expunere.
Abordarea PEC/PNEC îşi manifestă utilitatea când sunt necesare estimări de natură prospectivă la
scară regională, fiind mai puţin eficientă la nivel local şi retrospectiv (cazul siturilor poluate).
3.8. Exemple de modele matematice pentru evaluarea riscului de mediu
Tipurile principale de modele sunt bazate pe ecuaţii diferenţiale deterministe şi stochastice
(ecuatii diferenţiale ordinare, ecuaţii cu derivate parţiale), ecuaţii algebrice statice, reţele Petri,
programare matematică, programare stochastică, teoria controlului optimal, lanţuri Markov, procese
Markov, simulare Monte Carlo, modele bazate pe reguli etc.
In cele ce urmează vor fi prezentate:
- sinteza modelelor ce descriu evoluţia şi comportamentul substanţelor poluante în sol şi a
modelelor special adaptate siturilor poluate;
31
 - sinteza modelelor multimedia, cu accent pe modelele de fugacitate Mackay;
- câteva exemple de algoritmi de expunere a plantelor şi animalelor; selecţia acestor
exemple nu s-a bazat pe utilizarea unor criterii vizând valoarea sau pertinenţa modelelor prezentate.
3.8.1. Modele bazate pe studiul evoluţiei şi comportamentului poluantului în sol
Această categorie de modele a cunoscut o continuă dezvoltare în ultimii 25 ani, marea lor
majoritate bazându-se pe abordări deterministe clasice, deşi o abordare stohastică a fenomenelor ar putea
reprezenta o modalitate interesantă de descriere a fenomenelor în medii eterogene de tipul solurilor.
Tabelul 3.8 sintetizează câteva modele de bază. Solul este considerat un mediu fie omogen
(modelele BAM şi PESTFADE), fie eterogen, în acest caz profilul pedologie fiind decupat în mai
multe substrate orizontale. Toate aceste modele ţin seamă de pierderile de apă prin evaporare şi
transpiraţie, cu excepţia modelului BAM. Modalităţile privind transportul apei sunt descrise în trei
maniere diferite:
- transportul în regim staţionar, curgerea fiind verticală şi descendentă (BAM);
- asimilarea stratelor din sol cu rezervoare, apa infiltrându-se de la un strat la altul prin
efectul piston (CMLS) sau prin efect de preaplin (PRZM şi VARLEACH);
- utilizarea ecuaţiilor lui Richards (LEACHM şi PESTFADE).
Tabel 3.8.Modele utilizate pentru descrierea comportamentului unor poluanţi organici în sol
Transportul apei Transportul
Modelul substanţelor
Infiltraţie Evaporare şi transpiraţie
dizolvate
B.A.M. flux staţionar de apă nu convecţie
straturi - rezervor de
C.M.L.S. zilnică efect piston
sol - efect piston
straturi - rezervor de
P.R.Z.M. zilnică convecţie
sol - preaplin
straturi - rezervor de zilnică (se poate calcula
C.M.L.S. sol - preaplin (apa pornind de la latitudine convecţie
mobilă şi staţionară) şi altitudine)
L.E.A.C.H.M ecuaţia Richards săptămânală convecţie-dispersie
L.E.A.C.H.M ecuaţia Richards zilnică convecţie-dispersie

Procesele de transfer al substanţelor dizolvate pot fi încorporate în marea majoritate a

acestor modele în funcţie de parametrii cunoscuţi K d (coeficient de distribuţie) şi Koc (Soil Organic
Carbon-Water Partitioning coefficient). Anumite modele pot fi aplicate studiilor privind scurgerea
apelor pluviale cu luarea în considerare a fenomenului de interceptare a acestora pe frunziş.
Pe lângă aceste modele, în conformitate cu cele afirmate de Mackay şi Paterson, mai pot fi
amintite modelele SESOIL (Seasonal Soil Transport Model), PESTAN {Pesticide Analitical
Model) şi JURY.
3.8.2. Modele multimedia
Cele mai multe modele din această categorie au fost dezvoltate începând cu anii 1980, cu
grade variabile de complexitate, de la măsurarea valorilor de echilibru ale unui produs degradabil
până la modele statice sau dinamice ale evoluţiei poluanţilor.
Descrierea succintă a celor mai reprezentative modele se va prezenta în cele ce urmează în
baza lucrărilor lui Mackay şi Paterson. Detalii suplimentare vizând acest subiect pot fi găsite şi în
alte documente de specialitate (rapoartele OCDE).
Modelul de persistenţă dezvoltat în Canada, este destinat evaluării operative a evoluţiei
pesticidelor în mediu acvatic şi se bazează pe patru compartimente: apă, sedimente, peşti şi materii
solide în suspensie. Sediul standard, un lac sau un iaz, sunt definite astfel încât modelul să ţină
seamă de fotodegradare, de volatilizare şi hidroliză în fază lichidă, de biotransformările apărute la
peşti şi procesele de biodegradare microbiană survenite în materiile aflate în suspensie. Rezultatele

32
obţinute sunt prezentate sub forma unor valori specifice stării de echilibru şi a unor parametri
cinetici.
Modelul GEOTOX, realizat în S.U.A., permite calculul distribuţiei poluanţilor în diferite
medii, estimarea intensităţii reacţiilor de degradare şi a fenomenelor de transport activ şi de difuzie.
Mediul luat în considerare în mod implicit este cel din sud-estul S.U.A., modelul putând fi aplicat,
cu anumite ajustări, şi pentru alte regiuni, ca urmare a posibilităţii de adaptare la surse de poluare
variabile sau constante şi la calculul concentraţiilor de mediu cinetice sau la echilibru.
Concentraţiile de mediu pot fi ulterior folosite la evaluarea expunerii umane totale sau a expunerii
datorate diferiţilor vectori (inhalare, ingerare etc).
Modelul Toxscreen a fost conceput de Environmental Protection Agency ca un instrument
de selecţie preliminară în evaluarea nivelului de expunere umană la acţiunea poluanţilor organici.
Contaminarea solului este estimată prin modelul SESOIL, iar concentraţiile poluanţilor în apă sunt
evaluate prin modelul SESAMS. Modelul presupune cunoaşterea informaţiilor referitoare la
caracteristicile mediului şi ale emisiilor, fiind incluse şi fişierele de date privind condiţiile climatice
şi caracteristicile solurilor în numeroase regiuni.
Modelul EEP (Environmental Exposure Potentials) poate fi aplicat în cazul emisiilor
continue generate de surse multiple sau difuze. Sunt luate în considerare trei tipuri de dispersie, în
funcţie de cantitatea produsă industrial:
 maxim 3 % din cantitatea de poluant produsă ajunge în mediu;
 maxim 10 % ajunge în mediu;
 întreaga cantitate de poluant se va regăsi, într-o formă sau alta, în mediu.
Modelul nu asigură determinarea concentraţiilor de mediu şi nu ţine seamă de procesele de
degradare abiotică. Datele necesare aplicării modelului constau exclusiv în proprietăţile fizico-chimice ale
produşilor poluanţi.
Modelul MNSEM (Multi-phase Non-steady State Equilibrum Model) este un model cinetic
simplificat, dezvoltat în Japonia în scopul prognozării evoluţiei poluanţilor, în condiţiile stării de
echilibru, pentru o sursă de emisie uniformă. Modelul permite calculul concentraţiei, al distribuţiei,
persistenţei şi al timpului de revenire la nivelul iniţial după încetarea emisiilor.
El incorporează diferite compartimente şi sub-compartimente: aer (picături de ploaie), apă
de suprafaţă (particule solide în suspensie şi organisme vii), sol (fazele lichidă, solidă şi gazoasă) şi
sedimente (apa interstiţială şi faza solidă) Procesele de transfer prin difuzie şi transport activ
(ploaie, torente, depuneri de sedimente) sunt caracterizate prin constantele specifice de viteză. Sunt,
de asemenea, luate în considerare şi procesele de degradare prin oxidare, fotoliză, hidroliză şi
biodegradare.
Datele de bază necesare sunt solubilitatea, presiunea vaporilor, coeficientul de adsorbţie
standardizat (Koc) şi factorul de bioconcentrare (BCF), iar magnitudinea surselor este estimată
pornind de la datele de producţie.
Modelele de fugacitate
Fugacitatea caracterizează tendinţa unui produs de a pătrunde într-un compartiment de
mediu (receptor sau fază fizică). Această mărime fizică este direct proporţională cu concentraţia şi
se exprimă în unităţi de presiune (Pa). Relaţia dintre fugacitate F şi concentraţie C este:
F = C/Z
unde: Z reprezintă constanta de fugacitate (mol.m-3.Pa), dependentă, la presiunea şi temperatura
dată, de natura produsului şi de caracteristicile fazei.
Modelul SIMPLESAL, dezvoltat în Olanda, este un model de fugacitate destinat evaluării
concentraţiilor la echilibru sau evoluţiei moleculelor organice şi metalelor. Compartimentele
considerate sunt solul, sedimentele, aerul, apa cu particule în suspensie şi speciile acvatice. Modelul
ţine cont de fenomene ca transportul activ sau prin difuzie, bioconcentrarea, scurgerea către pânzele
freatice etc. Datele necesare constau în nivelele de emisie la sursă şi proprietăţile fizico-chimice ale
poluanţilor.
Modelul ENPART {Environmental Partitioning Model) a fost conceput ca un prim
instrument de selecţie a substanţelor chimice. Bazat pe conceptul de fugacitate, modelul permite
calculul distribuţiei dinamice sau în stare de echilibru a produşilor organici între diferite
33
compartimente de mediu, determinarea persistenţei şi a posibilităţilor de bioconcentrare. Rezultatele
obţinute nu reprezintă valori absolute, ci raporturi între concentraţiile existente în diferitele medii
studiate.
3.8.3. Modele adaptate siturilor poluate
Modelul AERIS (Senes Consultants, 1989) este un model multimedia destinat estimării
concentraţiilor de mediu şi expunerii umane în proximitatea siturilor poluate, fiind conceput ca un
sistem expert, interactiv, în care utilizatorul poate „dialoga”, prin întrebări „adresate” modelului. Se
determină valorile la echilibru ale contaminanţilor în aer sau în pânza freatică în funcţie de
concentraţia contaminanţilor în sol, asigurându-se o abordare coerentă pentru stabilirea liniilor
directoare de reabilitare.
Modelul RAPS (Remedial Action Priority System) a fost conceput pentru a facilita definirea
priorităţilor în materie de identificare şi reabilitare a siturilor poluate.
Concentraţiile de mediu se calculează pentru patru compartimente potenţial poluate: aer, sol,
apă şi sedimente. Fără a putea fi considerat un veritabil model multimedia, întrucât modulele
corespunzătoare diferitelor medii sunt independente, modelul are ca avantaj simplitatea incorporării
unor inovaţii metodologice. Concentraţiile de mediu servesc la calculul nivelului de expunere
umană şi la determinarea indicelui de pericol potenţial (Hazard Potenţial Index, HPI).
Pentru modelarea expunerii, SEAM recomandă utilizarea GEMS (Graphical Exposure
Modelling System), care cuprinde diferite submodele destinate cu preponderenţă modelării evoluţiei
poluanţilor în sol, cum sunt SESOIL, AT123D (Analytical Transient 1,2,3- Dimensions Model),
acesta din urmă permiţând simularea transportului şi evoluţiei poluanţilor în 300 de situaţii diferite,
dar necesitând un volum mare de date.
3.9. Analiza şi evaluarea riscurilor tehnologice în contextul directivelor SEVESO
Orice studiu de analiză de risc are ca obiectiv principal stabilirea limitelor acceptabile.
În realizarea studiilor de analiză de risc sunt deosebit de importante următoarele întrebări:
 ce slăbiciuni pot să apară în managementul sistemului de securitate, adică ce nu
funcţionează;
 care sunt acţiunile preventive care pot fi întreprinse pentru a controla riscul;
 cum sunt urmărite aceste acţiuni;
 dacă operatorul economic face lucrurile bine, face lucrurile care trebuie făcute, îşi atinge
obiectivele şi ţintele în realizarea studiilor de analiză de risc.
Indicatorii de risc cei mai utilizaţi sunt:
 indicele Dow (este un instrument de evaluare obiectivă a posibilităţii reale de apariţie a
unui incendiu, explozie şi reactivitatea echipamentelor de proces în industria chimică; scopul său
este de a servi ca un ghid în alegerea metodei de protecţie adecvată şi să furnizeze informaţii
esenţiale pentru a ajuta la evaluarea riscului global de incendiu şi explozie);
 indicele hazardului substanţelor ( SHI);
 indicele hazardului materialelor (MHI );
 indicele expunerii chimice (CEI);
 indicele accidentelor fatale ( FAR );
 indicele timpului pierdut ca urmare a accidentării ( LTI);
 frecvenţa severităţii timpului pierdut ca urmare a accidentării (LTIS);
 frecvenţa accidentelor în transport şi distribuţie;
 frecvenţa absenteismului (ABS);
 indicele MOND ( Crowl, 1990)(consideră toxicitatea substanţelor ca factor independent,
luând în considerare efectele substanţelor toxice prin contact cu pielea sau prin inhalare. Acesta,
spre deosebire de indicele Dow este, în general, mai detaliat, luând în considerare mai mulţi
parametri de risc).
Astfel, sunt necesare repere de referinţă (indicatori) utilizabili la diferite nivele. Este evident
că nu se poate reduce riscul la zero, de aceea apare ca valoare de maximă importanţă limita care
poate fi suportată de oameni în activităţile curente.
34
 Studiile de specialitate au stabilit o curbă de acceptabilitate a riscului (fig.3.10). Această
curbă permite diferenţierea riscului acceptabil de cel inacceptabil. Astfel, riscul de producere a unui
eveniment A, cu consecinţe grave, dar frecvenţă foarte mică, situat sub curba de acceptabilitate, este
considerat acceptabil, iar riscul evenimentului B, cu consecinţe mai puţin grave, dar cu o
probabilitate mai mare de apariţie, ale cărui coordonate se situiază deasupra curbei, este
inacceptabil.

Fig.3.10 Curba de acceptabilitate a riscului

Probabilitatea producerii unui risc tehnologic a fost determinată pe grupe de intervale

precizate în CEI – 812/ 1985 şi sunt:
-7 -1
 extrem de rare : p < 10 h ;
-7 -5 -1
 foarte rare: 10 < p < 10 h ;
-5 -4 -1
 rare : 10 < p < 10 h ;
-4 -3 -1
 puţin frecvente: 10 < p < 10 h ;
-3 -2 -1
 frecvente: 10 < p < 10 h ;
-2 -1
 foarte frecvente: p > 10 h .
Se atribuie fiecărei grupe o clasă de probabilitate de la 1 la 6. Astfel, se obţin două scale de
cotare a frecvenţei respectiv a severităţii (gravităţii) consecinţelor acţiunii factorilor de risc.
În cazul instalaţiilor industriale severitatea (gravitatea) este un element important pentru
evaluarea riscului tehnologic. În consecinţă, corespunzător celor 7 clase de gravitate se pot asocia 7
niveluri de risc, în ordine crescătoare, respectiv 7 niveluri de securitate (invers proporţionale).
Astfel nivelul 1 – nivel minim de risc acceptabil, iar nivelul 7 de risc reprezintă un nivel
critic (tabel 3.10). Dincolo de această limită, siguranţa tinde către zero, deci desfăşurarea procesului
nu mai poate avea loc datorită pericolului de producere a accidentului.
Tabel 3.10. Nivele de risc şi securitate
Nivel de risc ( N ) medi foarte
i minim foarte mic mic mare maxim
u mare
Nivel de securitate maxi mar medi
(S) foarte mare mic foarte mic minim
i m e u

Nu există o limită de risc precisă. În SUA limitele de risc sunt stabilite astfel:
 Congresul SUA precizează că nici un risc nu este acceptabil, dar deleagă acceptarea
limitelor către diverse agenţii guvernamentale;
35
  Food and Drug Administraţion (FDA), agenţia pentru alimente şi medicamente, consideră
6
o substanţă cancerigenă, dacă va provoca boala la un caz din 10 durate de viaţă printre cei expuşi;
-5
 Environmental Protection Agency (EPA) stabileşte ca limite acceptabile intervalul 10 -
-6
10 .
Pentru un obiectiv economic care îşi propune proiectarea unei instalaţii noi, mărirea
capacităţii sau a modernizării celei existente, pentru asigurarea siguranţei şi securităţii în
funcţionare este necesară analiza hazardului încă din faza de proiectare prin stabilirea listei de hazarde
posibile. Este de fapt primul pas în metodologia de realizare a studiilor de hazard şi risc la nivel
cantitativ.
La analiza acestor studii de hazard este important de luat în seamă şi eroarea umană.
Accidentele produse în anii 1970 şi 1980 au focalizat atenţia comunităţilor asupra contribuţiei
erorilor umane la aceste catastrofe. Celebrele accidente de la Flixborough, Seveso, Bhopal,
Cernobîl, au crescut conştientizarea că intervenţia umană poate să cauzeze sau să dezvolte
consecinţele negative ale accidentelor.
Pentru identificarea potenţialelor accidente majore specifice unui obiectiv, se procedează la
o evaluare calitativă a riscului asociat scenariilor de accidente.
Metodele prestabilite de analiză a riscurilor urmează schema logica :
 se presupune o eroare de la condiţiile normale operative;
 se identifică posibilele cauze ;
 se identifică posibilele consecinţe;
 se verifică dacă exista protecţii;
 se evaluează riscul asociat ;
 se decid intervenţiile preventive şi ameliorante.
Identificat evenimentul, se poate determina probabilitatea incidentului prin intermediul
schemei logice:
 crearea unor scheme logice de continuitate a evenimentelor elementare care pot să
conducă la accident ;
 desemnarea valorilor evenimentelor elementare (de la literatură la experienţa istorică);
 evaluarea probabilităţii accidentului pornind de la probabilitatea evenimentelor elementare
şi de succesiunea logică a acestora.
Evaluarea consecinţelor se execută prin intermediul sistemelor de calcul, a extinderii
spaţiului temporal al zonei efectelor contrare, înţelese ca şi câmpuri de radiaţie termică, câmpuri de
presiune, concentrare de substanţe toxice, raportate la valorile de limită cărora le corespunde un
nivel de daună.
Extinderea analizei de risc şi intensitatea măsurilor de prevenire şi atenuare trebuie să fie
proporţionale cu riscul implicat.
Măsurile de prevenire reprezintă măsurile corespunzătore de diminuare a probabilităţii de
începere a unui accident (ex.: montare de supape, senzori, dirijarea deşeurilor etc.)
Măsurile de atenuare reprezintă măsurile corespunzătore de diminuare a consecinţelor unui
accident (ex.: instalaţii şi echipe anti-incendiu, proceduri de gestiune a siguranţei etc.)
Metodele simple de identificare a pericolului şi analiză a riscului nu sunt întotdeauna
suficiente şi ca atare uneori este necesară utilizarea evaluărilor detaliate.
Conform prevederilor H.G. nr. 804/2007, privind controlul asupra pericolelor de accident
major în care sunt implicate substanţe periculoase, este considerat orice incendiu sau explozie ori
eliberare accidentală a unei substanţe periculoase implicând o cantitate de cel puţin 5% din
cantitatea relevantă precum şi orice accident care are cel puţin una din următoarele consecinţe:
1. Vătămarea persoanelor sau daune asupra proprietăţii:
a. un deces;
b. rănirea a 6 persoane din interiorul obiectivului şi spitalizarea acestora pentru cel puţin 24 de ore;
c. spitalizarea unei persoane din afara obiectivului pentru cel puţin 24 de ore;

36
 d. producerea de daune asupra unei/unor locuinţe din afara obiectivului care să o/le facă
inutilizabilă(e) ca rezultat al accidentului;
e. evacuarea sau adăpostirea unor persoane pentru mai mult de două ore (persoane x ore):
valoarea calculată trebuie să fie de cel puţin 500;
f. întreruperea serviciilor de furnizare a apei potabile, electricităţii, gazului sau de
telecomunicaţii pentru mai mult de două ore ( persoane x ore): valoarea calculată trebuie să fie de
cel puţin 1000;
2. Efecte nocive imediate asupra mediului
- Daune permanente sau pe termen lung asupra habitatelor terestre:
a. 0,5 ha sau mai mult dintr-un habitat cu valoare ecologică sau de conservare, protejat prin lege;
b.10 ha sau mai multe hectare dintr-un habitat mai extins, incluzând teren agricol;
- Daune semnificative sau pe termen lung asupra habitatelor de apă curgătoare sau marine:
a.10 km sau mai mult dintr-un râu sau canal;
b.1 ha sau mai mult dintr-un lac sau iaz;
c.1ha sau mai mult dintr-o deltă;
d. 2 ha sau mai mult dintr-o zonă de coastă sau interior de mare;
- Daune semnificative aduse unui acvifer sau apelor subterane:
a.1 ha sau mai mult.
- Daune asupra proprietăţii:
a.daune aduse proprietăţii în cadrul amplasamentului de cel puţin 2 milioane euro;
b.daune aduse proprietăţii în afara amplasamentului în valoare de cel puţin 0,5 milioane euro;
- Daună transfrontieră – orice accident care implică în mod direct o substanţă periculoasă
care determină efecte în afara teritoriului naţional.
În astfel de situaţii se notifică Comisiei Europene accidentele sau incidentele considerate ca
prezentând un interes tehnic special pentru prevenirea accidentelor majore şi pentru limitarea
consecinţelor acestora.

3.10. Evaluarea cantitativă integrată a impactului şi riscului poluării componentelor

de mediu
O strategie eficientă de abordare a preocupărilor privind calitatea componentelor de mediu şi
identificarea priorităţilor locale, regionale şi naţionale este evaluarea impactului şi a riscului.
Evaluarea riscului reprezintă un proces gradual, pas cu pas, pentru compararea riscurilor
relative ale aplicării unor acţiuni diverse legate de decontaminarea unor perimetre contaminate.
Evaluările de risc pot fi realizate pe diverse nivele, de la investigaţii pe scară foarte largă care
compară amplasamente diferite, până la analize detaliate specifice unui amplasament. Această
abordare este utilă acolo unde lipsesc resursele pentru refacerea ecologică a zonei şi unde trebuie
identificate acţiunile prioritare pentru asigurarea sănătăţii umane şi a protecţiei factorilor de mediu.
Evaluarea impactului şi riscului asupra mediului este un instrument important în procesul de
decizie, care are drept scop identificarea şi selectarea proceselor tehnologice de pe un anumit
amplasament, care trebuie să respecte toate cerinţele de mediu impuse de autorităţile competente.
Procedura integrată de evaluare a impactului şi riscului de mediu este un mecanism ideal
folosit pentru estimarea şi stabilirea valorilor cantitative pentru parametrii de calitate folosiţi în
evaluarea impactului şi riscului, atât înainte de derularea proiectului, cât şi în etapa de operare şi
post-operare a proiectului pentru care se realizează evaluarea de mediu.
Astfel de evaluări de impact şi risc de mediu implică în mod deosebit colectarea de date
despre calitatea mediului, în general şi despre calitatea componentelor de mediu (aer, apa, sol etc.),
în particular. Pentru aceasta, se efectuează numeroase analize ale componentelor de mediu ce ar
putea fi afectate de activităţile industriale evaluate (aer, apa, sol, zgomot etc.), analize biologice şi
socio-economice pentru predicţia impacturilor şi riscurilor semnificative, pentru identificarea
posibilelor impacturi şi riscuri de mediu şi evaluarea acestora folosind o scară de evaluare, iar în
final, pentru propunerea unui plan de management de mediu (Environmental Management Plan).
Studiile de impact asupra mediului se referă la: calitatea ecosistemelor de pe sit-ul evaluat,
poluarea componentelor mediului (apa de suprafaţă şi subterană, aer, sol etc.), componenta estetic şi
37
componenta om, ca parte integrată în mediu, considerat un sistem unitar. Toate aceste categorii de
mediu, la rândul lor pot prezenta alte subcategorii caracterizate de indicatorii de calitate.
Astfel, pentru componentele:
- apa subterană şi de suprafaţă indicatorii de calitate specifici pot fi:
CBO 5 , NO−3 , NO−2 , PO 3− 2−
CCO−Cr , Mn, 4 , SO 4 , reziduu fix, hidrocarburi
petroliere etc.
- aer indicatorii de calitate specifici pot fi: CO, NOx, SO2, pulberi în suspensie etc.
- sol indicatorii de calitate specifici pot fi: carbon organic, substanţe extractibile,
metale grele etc.
- om indicatorii de calitate specifici pot fi: analize toxicologice, zgomot etc.
Metoda propusă pentru evaluarea integrată a impactului şi riscului de mediu are la bază
principiile de evaluare a impactului de mediu caracteristice metodei Battelle Columbus, care au
consituit punctul de plecare în perfecţionarea unei noi metode pentru cuantificarea impactului şi
riscului de mediu, prin introducerea unui algoritm, descris folosind programul Excel.
Metoda de acordare a scorurilor de mediu este caracterizată de un grad mare de
subiectivitate şi de aceea, este absolut necesară folosirea unui model matematic în diminuarea pe cât
posibil a subiectivităţii evaluarii de impact. De asemenea, s-au avut în vedere principiile de evaluare
a impactului asupra mediului prin metoda matricii “importanţă”, din care s-a preluat noţiunea de
“importanţă” acordată componentei de mediu evaluată, precum şi modul de calculare al acesteia.
Sistemul de evaluare a mediului (Environmental Evaluation System) cuprinde estimarea şi
cuantificarea impacturilor de mediu evaluate în termeni de unităţi măsurabile ca fiind unităţi de
importanţă de mediu (UI). Scorurile de impact de mediu acordate în evaluările de impact asupra
mediului au la bază două componente: magnitudinea impacturilor de mediu şi importanţa.
Calitatea componentei de mediu evaluată (Q) este determinată ca fiind raportul dintre
concentraţia maximă admisă (CMA), conform legislaţiei în vigoare, şi concentraţia determinată în
mediu (Cdet) la un moment dat pentru un anumit poluant.
Q = CMA/ Cdet
Când parametrul calitatea componentei de mediu are valori cu mult sub 1, atunci se
consideră calitatea componentei de mediu foarte săracă, iar când are valori apropiate de 1 sau mai
mari, atunci calitatea componentei de mediu este bună spre foarte bună. Valorile indicatorilor de
calitate pentru componentele de mediu din zona evaluată trebuie să fie conform standardelor
naţionale (sub limita maximă admisă). Există, totuşi, un anumit stress, perceput ca posibil impact,
hazard asupra calităţii componentelor de mediu, atunci când se ating valorile pragului de alertă
(70% din concentraţia maximă admisă), ceea ce face să apară un risc pentru componentele de mediu
evaluate.
Deoarece metodele de evaluare a impactului asupra mediului se caracterizează printr-un
grad ridicat de subiectivitate, specialiştii de mediu au decis că este imperativ folosirea unor metode
statistice de minimizare a subiectivităţii. Metoda perfecţionată pentru evaluarea impactului şi
riscului asupra mediului s-a realizat pentru patru componente de mediu: apa de suprafaţă, apa
subterană, aer şi sol. Pentru caracterizarea calităţii componentelor de mediu considerate în evaluarea
impactului s-au avut în vedere indicatorii de calitate specifici fiecărei componente de mediu
evaluate, precum şi specificul activităţii/instalaţiei evaluate.
Într-o primă etapă se stabilesc componentele de mediu considerate în evaluarea
impactului şi a riscului, în acest caz: apa subterană, apa de suprafaţă, aerul şi solul.
După care se atribuie gradul de importanţă fiecărei componente de mediu luate în calcul,
acordat de către evaluatorul de mediu, pe o scară de la 0 la 1, unde valoarea 1 reprezintă importanţa
cea mai mare.
Pentru a se reduce gradul de subiectivitate în calcularea unităţilor de importanţă se foloseşte
metoda matricii de calcul, obţinându-se mai întâi scoruri normate şi apoi unităţi de importanţă
pentru fiecare componentă de mediu. Un exemplu este dat în tabelele 3.11 şi 3.12.
Există mai multe proceduri de atribuire a importanţei în evaluarea impacturilor de mediu.

38
 Metoda folosită aici este similară cu cea utilizată în sistemul de evaluare a mediului, metoda
listelor BEES. Prin această metodă, ponderile relative ale aspectelor individuale de mediu sunt
exprimate în unităţi de importanţă ale parametrilor utilizate ulterior în cuantificarea impactului .
Totalul de 1000 de unităţi de importanţă este utilizat ca estimare a ponderii.

Tabel 3.11 Calcularea importanţei fiecărei componente de mediu

Componenta Gradul de Importanţa unei componente de mediu în raport cu Suma
de mediu importanţă celelalte componente de mediu importanţelor
(exemplu Apa Apa de Aer Sol
posibil) subterană suprafaţă
Apa subterană 1,00 1,00/1,00= 1/0,80= 1/0,60= 1/0,40=
1,00 1,25 1,67 2,50 6,42
Apa de 0,80 0,80/1,00= 0,80/0,80= 0.80/0.60= 0,80/0,40=
suprafaţă 0,80 1,00 1,33 2,00 5,13
Aer 0,60 0,60/1,00= 0,60/0,80= 0,60/0,60= 0,60/0,40=
0,60 0,75 1,00 1,50 3,85
Sol 0,40 0,40/1,00= 0,40/0.80= 0,40/0,60= 0,40/0,40=
0,40 0,50 0,67 1,00 2,57

Tabel 3.12 Calcularea unităţilor de importanţă

Componenta Scoruri normate (pentru Unităţi de importanţă
de mediu importanţa acordată) UI = SN x 1000
SN = 1/Suma importanţelor
Apa subterană 0,156 156
Apa de suprafaţă 0,195 195
Aer 0,260 260
Sol 0,389 389
Total (verificare) 1,000 1000

Magnitudinea impacturilor de mediu depinde de parametrul calitatea mediului. Astfel,

impactul indus asupra fiecărei componente de mediu evaluate (IM), în general este dat de
produsul dintre calitatea componentei de mediu (Q) şi unităţile de importanţă (UI) obţinute de
fiecare componentă de mediu:
IM = Q⋅ UI

Pentru situaţia când se evaluează un număr m (j=1....m) de componente de mediu, fiecare

având un număr n (i=1...n) de indicatori de calitate reprezentativi, relaţia generală, care exprimă
impactul de mediu indus, poate fi scrisă astfel:
n
∑ IM j, i
IM j = i=1
n
unde:
IM j - impactul de mediu indus asupra componentei de mediu „ j”,
n – numărul total de indicatori de calitate consideraţi reprezentativi,
IM j ,i - impactul indus asupra componentei de mediu „ j ”considerând indicatorul de
calitate „ i ”,
IM j ,i = Q j , i⋅UI j
Q j ,i - calitatea componentei de mediu „ j” în funcţie de indicatorul de calitate „ i ”
CMA j ,i
Q j , i=
C det, j ,i
39
 CMA j, i - concentraţia maxim admisă pentru indicatorul de calitate „ i ”, în conformitate cu
legislaţia naţională, indicator aferent componentei de mediu „ j ”,
C det, j,i - concentraţia determinată (analizată) la un moment dat în mediu pentru indicatorul
de calitate „ i ”, indicator aferent componentei de mediu „ j ”,
UI j - unităţi de importanţă obţinute de către componenta de mediu „ j ”.
Fiecărui impact de mediu calculat în funcţie de indicatorul de calitate „i”, îi este asociat
un risc de mediu. Odată ce au fost cuantificate impacturile induse asupra fiecărei componente de
mediu, se calculează riscurile asociate acestor impacturi definite astfel:
RM j =IM j⋅P j
unde:
RM j – riscul indus asupra componentei de mediu „ j ”,
IM j – impactul indus asupra componentei de mediu „ j ”,
P j – probabilitatea calculată ca impactul să se producă asupra componentei de mediu „ j
”.
Probabilitatea de producere a impacturilor de mediu se calculează aplicând aceeaşi matrice
de calculare a “unităţilor de importanţă” pentru fiecare componentă de mediu (v.tabelele 3.11 şi
3.12).
Evaluatorul de mediu acordă valori de la 0 la 1 pentru probabilitatea ca impactul să se
producă asupra unei componente de mediu şi este descrisă în tabelul 3.13.
Tabel 3.13 Descrierea probabilităţii
Probabilitate Descriere Unităţi de
probabilitate
Cu siguranţă se realizează în 99% din cazuri 0,91-1,0
Aproape sigur s-ar putea realiza în 90% din cazuri 0,61-0,9
Probabil se poate întâmpla în 50% din cazuri 0,31-0,6
Puţin probabil se întâmplă uneori, în 10% din cazuri 0,05-0,3
Rar se poate întâmpla în cazuri excepţionale,1% <0,05

Fiecărui impact de mediu calculat funcţie de un anumit indicator de calitate îi corespunde un

risc de mediu, care poate fi calculat fie pentru fiecare impact indus în mediu şi ulterior ca o medie a
valorilor obţinute, fie direct, considerând valoarea medie a impactului indus asupra componentei
respective de mediu.
În tabelul 3.14 se prezintă un exemplu de calcul al impacturilor de mediu funcţie de câţiva
indicatori de calitate stabiliţi şi riscurile de mediu asociate fiecărui impact luând valorile stabilite
pentru unitatea de importanţă şi probabilitate din tabelele 3.12 şi 3.13. Calculul se poate face
automat într-un program Excel.

Tabel 3.14 Calculul impacturilor şi a riscurilor de mediu

Componenta Indicatorul de CMA1 Cdet2 Q3 UI4 IM5 P6 RM7
de mediu calitate
CCO-Cr, mgO2/l 25 28,90 0,87 135,72 33,93
CBO5 ,mg/l 5 1,87 2,67 416,52 104,13
Reziduu, mg/l 500 1257, 0,40 62,40 15,60
Apa subterană 5 156 0,25
Amoniu, mg/l 0,3 0,1 3,00 468,00 117,00
Cr total, mg/l 0,002 0,02 0,10 15,60 3,90
Pb, mg/l 0,001 0,2 0,01 1,56 0,39
183,30 45,82
Impactul şi riscul de mediu induse ∑ /n
CCO-Cr, mgO2/l 5,00 13,51 0,37 72,15 49,06
CBO5 ,mg/l 5,00 3,75 1,33 259,35 176,36
40
 Reziduu, mg/l 800 1425 0,56 109,20 72,26
Apa de Amoniu, mg/l 0,5 0,1 5,00 195 975,00 0,68 663,00
suprafaţă Cr total, mg/l 0,05 0,02 2,50 487,50 331,50
Pb, mg/l 0,01 0,22 0,05 9,75 6,63
318,82 216,80
Impactul şi riscul de mediu induse ∑ /n
NOx mg/m3 350 57,8 6,06 1575,6 661,75
0
Aerul COV mg/m3 50 30,5 1,64 260 426,40 0,42 179,09
Pulperi susp 5 8,7 0,57 148,20 62,24
mg/m3
716,73 301,03
Impactul şi riscul de mediu induse ∑ /n
Cu, mg/kg 500 329,5 1,52 591,28 378,42
3
Ni, mg/kg 500 540,3 0,93 361,77 231,53
Solul 7 389 0,64
Cd, mg/kg 10 14,65 0,68 264,52 169,29
Cr total 600 550,5 1,09 424,01 271,37
8
Pb, mg/kg 1000 821,5 1,22 474,58 303,73
4
423,23 270,87
Impactul şi riscul de mediu induse ∑ /n
1–concentraţie maxim admisă conform legislaţiei naţionale în vigoare, 2 – concentraţie determinată, 3–calitatea
componentei de mediu, funcţie de indicatorul “i” din “n” indicatori de calitate; 4 – unitatea de importanţă obţinută de
componenta de mediu; 5 – impactul de mediu calculat funcţie de parametrul “calitatea mediului”, 6 – probabilitatea
calculată ca impactul să se producă asupra componentei de mediu; 7 – riscul de mediu asociat fiecărui impact.

Metoda folosită cuantifică automat şi simultan atât impactul, cât şi riscul de mediu asociat
fiecărui impact, plecând de la concentraţiile determinate în mediu la un moment dat, fără ca
evaluatorul de mediu să influenţeze sau să intervină în obţinerea rezultatelor finale.
După cuantificarea impactului şi riscului de mediu se face o clasificare a acestora (Tabel
3.15).
Tabel 3.15 Clasificarea impactului şi riscului de mediu
Impact de Descriere Risc de Descriere
mediu mediu

<100 mediu degradat, impropriu formelor de riscuri majore, sunt necesare

viaţă <200 măsuri de prevenire
100-250 mediu grav afectat de activităţile
umane
250-350 mediu supus efectelor activităţilor 200-350 riscuri medii, sunt necesare
umane provocând tulburări formelor de măsuri de prevenire
viaţă
350-500 mediu suspus efectelor activităţilor 350-700 riscuri medii la un nivel
umane provocând stări de disconfort acceptabil, trebuie
monitorizate
500-1000 mediu supus efectelor activităţilor 700-1000 riscuri minore, dar trebuie
umane în limite admisibile avute în vedere/monitorizate
>1000 mediu neafectat de activităţile >1000 riscuri
umane/calitate naturală neglijabile/nesemnificative

41
 În cazul sit-ului analizat în tabelul 3.14, ca exemplu, şi luând în considerare clasificarea din
tabelul 3.15 se pot trage următoarele concluzii:
- după componenta de mediu apa subterană, mediu este grav afectat de
activităţile umane, cu riscuri majore care impun măsuri de prevenire;
- după componenta de mediu apa de suprafaţă mediului îi sunt provocate
tulburări ale formelor de viaţă, cu riscuri medii care necesită măsuri de prevenire;
- după componenta de mediu aer mediu este supus efectelor activităţilor umane în
limite admisibile, cu riscuri medii care necesită măsuri de prevenire;
- după componenta de mediu sol, mediul este supus efectelor activităţilor umane
provocând stări de disconfort, cu riscuri medii care necesită măsuri de prevenire.
Se face precizarea că dacă impactul, respectiv riscul de mediu au obţinut valori mici, aceasta
denota faptul că impactul asupra mediului este negativ semnificativ, iar riscul asociat este major.
Prin urmare, cu cât valorile obţinute sunt mai mari, cu atât impactul, respectiv riscul de mediu sunt
minore, aceasta sugerând depărtea impacturilor/riscurilor faţă de componentele de mediu. Valori
mari pentru impact/risc de mediu indică o bună calitate a mediului.
Metoda poate fi extinsă sau restrânsă la mai multe, respectiv mai puţine componente de
mediu condiderând mai mulţi sau mai puţini indicatori de calitate pentru caracterizarea
componentelor de mediu evaluate.
Se face observaţia că pot există cazuri în care impactul deşi este în limite admisibile, riscul
are valori care îl încadrează la riscuri medii spre majore. Acest lucru subliniază faptul că este
recomandat să fie evaluat şi riscul, chiar dacă impactul este în limite admisibile. De asemenea, se
menţionează că atunci când concentraţia unui anumit poluant în mediu este zero (ceea ce implică o
calitate a componentei de mediu foarte bună, considerând numai indicatorul de calitate respectiv),
metoda a fost astfel concepută încât să ignore indicatorul de calitate respectiv şi să nu influenţeze
rezultatele finale.
Se concluzionează că metoda integrată de evaluare a impactului şi riscului de mediu prezintă
avanatajele:
 este uşor de aplicat, fără să depindă în mod expres de experienţa evaluatorului de mediu;
 impacturile şi riscurile de mediu sunt calculate plecând de la concentraţiile poluanţilor,
determinate în mediu la un moment dat, ceea ce face să reflecte realitatea într-un mod obiectiv;
 metoda integrată de evaluare impact – risc de mediu nu este o metodă subiectivă,
subiectivismul metodei, generat de experienţa evaluatorului de mediu este diminuat urmând paşii
matematici, iar experienţa evaluatorului de mediu nu influenţează rezultatele finale, ceea ce
facilitează procesul decizional de monitorizare, prevenire poluare sau închidere instalaţie.

42
 CAPITOLUL 4

MANAGEMENTUL RISCULUI DE MEDIU

4.1. Introducere
Evaluarea şi managementul riscului (EMR) reprezintă un instrument de control pentru
angajarea oricărui proiect major. În cadrul evaluării impactului asupra mediului (EIM) sunt căutate
răspunsuri la întrebări precum:
• Poate funcţiona în condiţii de siguranţă, fără riscul major de accidente sau efecte asupra
sănătăţii pe termen lung?
• Mediul înconjurător din zona aferentă local va putea face faţă deşeurilor şi eventualei
poluări suplimentare ce ar putea apărea ca urmare a executării proiectului?
• Va intra amplasarea proiectului în conflict cu destinaţia terenului din împrejurimi sau va
exclude dezvoltările ulterioare din zonă?
• Ce resurse umane va necesita sau va înlocui şi ce efecte sociale poate avea asupra
comunităţii?
• Ce pagube accidentale poate provoca ecosistemelor?
Implicarea conducerii la vârf este esenţială în dezvoltarea unei filozofii a managementului
organizaţional al riscului şi în creşterea gradului de conştientizare a riscului la diferite niveluri ale
organizaţiei.
Implementarea managementului riscului într-o organizaţie impune elaborarea unor programe
de management al riscului, corespunzătoare fiecărui nivel organizaţional. Proceselor de comunicare
a politicii şi programelor de mediu trebuie să li se acorde o atenţie particulară. Procesul de
management al riscului trebuie integrat în celelalte activităţi de planificare şi de management.
Managementul integrat al riscului este un proces continuu, proactiv şi sistematic pentru
înţelegerea, gestionarea şi comunicarea riscului dintr-o perspectivă largă, în sensul că este posibilă
luarea de decizii care să contribuie la realizarea obiectivelor globale ale unui sistem/organizaţie.
Responsabilitatea şi autoritatea persoanelor implicate în activitatea de management al
riscului, precum şi relaţiile dintre acestea, trebuie să fie stabilite prin documente clare, în special
pentru persoanele cărora le revin una sau mai multe dintre următoarele responsabilităţi:
 iniţierea acţiunilor de prevenire şi reducere a consecinţelor riscurilor;
 controlul regimului de tratare a riscurilor până la trecerea acestora în domeniul de
acceptabilitate;
 identificarea şi înregistrarea problemelor legate de managementul riscurilor;
 iniţierea, recomandarea sau furnizarea soluţiilor, prin intermediul modalităţilor de
comunicare prestabilite;
 verificarea modului de implementare a soluţiilor;
 comunicarea şi consultarea internă şi externă.
Managementul riscului de mediu ar trebui să constituie o parte integrantă a sistemului global
de management. Stabilirea modalităţilor de integrare sau de interacţiune a sistemului de
management al riscului cu sistemul de management de mediu sau cu alte sisteme de management
implementate de organizaţie nu trebuie să conducă la majorarea resurselor necesare acestui proces.
Sistemul de management de mediu al organizaţiei poate fi un sistem de tip formal, relativ
informal sau restricţionat la proceduri specifice, proiectat pentru a fi în conformitate cu legislaţia
(de exemplu, cu prevederile referitoare la stocarea în condiţii de securitate a substanţelor toxice).
43
Un sistem de management de mediu formal, elaborat şi implementat în conformitate cu prevederile
standardului ISO 14001, impune existenţa următoarelor cerinţe: politică de mediu; planificare;
implementare şi funcţionare; verificare şi acţiune corectivă; analiză de management.
Analiza şi evaluarea aspectelor privind managementul riscului permit identificarea şi
ierarhizarea riscurilor pe care organizaţia le poate controla. Această ierarhizare sprijină atât
adoptarea deciziilor privind opţiunile de tratare cât şi planificarea modului de realizare a
îmbunătăţirii continue a performanţelor de mediu, în corelaţie cu sistemul de management al
mediului.
Managementul riscului reprezintă un proces continuu, care poate fi utilizat iniţial ca
instrument decizional destinat identificării riscurilor care necesită realizarea unei analize detaliate.
Acest instrument implică o analiză calitativă a riscurilor ierarhizate.
Analiza preliminară va permite să se verifice dacă există suficiente date pentru ca procesul
de evaluare şi management să fie aprofundat. În alte cazuri, analiza preliminară furnizează
suficiente informaţii pentru a se adopta decizii în cunoştinţă de cauză (de exemplu, prin
identificarea riscurilor care sunt inacceptabile doar într-o anumită locaţie particulară).
Uneori este posibil să se stabilească dacă un risc este acceptabil doar pe baza unei analize
preliminare calitative.
Deoarece puţine riscuri de mediu au un caracter static, întregul ciclul de management al
riscului trebuie reluat în mod regulat. Reluarea procesului pe baza unor criterii de acceptabilitate din
ce în ce mai riguroase asigură, în acelaşi timp, îmbunătăţirea continuă a managementului riscurilor
de mediu.
Managementul riscului vizează cultura, procesele şi structurile consacrate în mod efectiv
managementului oportunităţilor potenţiale şi efectelor adverse.
Managementul riscului implică toate categoriile de personal, nefiind niciodată
responsabilitatea exclusivă a conducerii la vârf sau a organizaţiilor care oferă consultanţă în
domeniul riscurilor. Derularea procesului de management al riscului necesită atât angajamentul şi
energia decizională a conducerii la vârf cât şi implicarea angajaţilor, deoarece aceştia din urmă pot
identifica primii un incident, un pericol potenţial sau o oportunitate de îmbunătăţire. De asemenea,
în acest proces pot fi implicate şi părţile afectate/interesate.

4.2. Principii ale managementului riscului

Managementul riscului este un proces de luare a deciziilor în urma căruia rezultatele din
estimarea riscului sunt integrate cu principii economice, tehnice, sociale şi politice pentru generarea
unor strategii de reducere a riscului.
Managementul riscului se bazează pe următoarele principii:
• Obligativitate,
• Abordare formală, structurată şi sistematizată,
• Acoperirea tuturor operaţiilor pe întregul lor ciclu de viaţă,
• Integrarea cu managementul global al unităţii,
• Integrarea în managementul mediului,
• Continuitate
Unul din cele mai importante aspecte ale managementului riscului il reprezintă integrarea şi
includerea intereselor şi valorilor publice, realizarea unei medieri a grupurilor de interese, agenţii de
administrare locală, alte instituţii responsabile pentru stabilirea criteriilor specificate de evaluare a
strategiilor prioritare.

4.3. Activităţi specifice managementului riscului

4.3.1. Descriere
Managementul riscului este, la modul general, o activitate pe care o efectuează fiecare din
noi, în fiecare zi, pentru a decide, din mii de alternative, ce trebuie făcut la un moment dat. Adesea
aceste activităţi sunt realizate ca urmare a acţiunii subconştientului, dar indiferent de forţa motrice
care le generează, contribuie la modificarea comportamentului în situaţiile în care un eveniment

44
ce implică risc începe să se manifeste. Alegerea unei opţiuni de comportament depinde de
atitudinea în faţa riscului.
Managementul riscului pentru mediu (Environmental Risk Management, ERM) se referă la:
- politici, proceduri şi practici aplicate în mod sistematic pentru identificarea hazardelor;
- consecinţe ale acestor hazarde;
- estimarea riscului (calitativ şi cantitativ);
- evaluarea nivelelor de risc în funcţie de criterii şi obiective relevante;
- luarea de decizii în legătură cu riscurile identificate şi diminuarea lor.
Deciziile privind managementul riscului au implicaţii majore, de ordin operaţional şi
financiar, cât şi un potenţial serios în ceea ce priveşte impactul asupra mediului. Până nu demult
aceste decizii au fost luate mai mult pe baze intuitive, sprijinite pe multă experienţă, care nu au dat
rezultate bune în asigurarea unui management optim al riscului. La ora actuală există
preocupări majore pentru realizarea de analize sistematice privind expunerea la risc şi elaborarea
unui program de management al riscului cu ţintă precisă, eficient din punctul de vedere al acţiunilor
şi costurilor. Aceste abordări sistematice oferă beneficii considerabile care includ:
- performanţe sporite în ceea ce priveşte protecţia mediului şi optimizarea utilizării
resurselor;
- măsuri privind managementul riscului specifice fiecărui caz în parte şi eficiente din
punctul de vedere al costurilor.
Există numeroase situaţii care au precedat şi impulsionat activităţile specifice estimării şi
managementului riscului:
• recunoaşterea, după anii ‘60 a semnificaţiei impactului asupra mediului şi a
reglementărilor asociate acestuia pentru protecţia mediului înconjurător;
• elaborarea unor metodologii de control şi management a hazardelor de mediu bazate pe
risc.
Iniţial, măsurile de protecţie a mediului s-au limitat la controlul poluării şi au favorizat calea
reglementărilor ca au stabilit limite de poluare. Acestea au condus la plata unor penalităţi
importante pentru poluatori, dar cu consecinţe uneori incomensurabile asupra calităţii mediului.
Drept urmare, în paralel cu controlul poluării s-au elaborat cerinţe riguroase pentru evaluarea
impactului pentru mediu, atât pentru unităţi existente cât şi pentru cele noi, ce urmează a fi
amplasate. Analizele bazate pe risc s-au dovedit utile pentru eliminarea unor incertitudini în privinţa
investiţiilor noi. Evaluările de risc şi managementul riscului se realizează ţinând cont de faptul că nu
pot fi eliminate complet consecinţele negative ale unei acţiuni sau activităţi. De aceea s-a considerat
necesar să se aprecieze:
- severitatea şi probabilitatea producerii acestor efecte adverse;
- eficienţa, din punctul de vedere al costurilor a măsurilor de control şi aplicabilitatea lor;
- acceptabilitatea sau tolerabilitatea riscului rezidual, după ce au fost aplicate măsurile de
control de care s-a dispus.
Analizele bazate pe risc au fost utilizate mai întâi în industria nucleară şi apoi în întreg
spaţiul industrial, caracterizat printr-o complexitate sporită în comparaţie cu alte sisteme.
Orientarea spre reglementări bazate pe performanţa în protecţia mediului au stimulat
managementul de mediu bazat pe evaluări de risc, care s-au considerat necesare pentru a demonstra
că au fost luate în calcul toate problemele relevante pentru un sistem şi că au fost aplicate măsuri
pentru un management rezonabil. În acelaşi timp, aplicând managementul riscului se identifică,
pentru un proces dat, măsurile eficiente pentru diminuarea sau eliminarea unui anumit hazard şi
reducerea riscului la un nivel acceptabil.

4.3.2. Etape ale procesului de management al riscului

Procesul de management al riscului cuprinde mai multe etape, dar simpla parcurgere a
acestora nu asigură, într-o măsură suficientă, un program eficient de management al riscului.
Managementul riscului este un proces continuu care implică identificarea riscului, analiza,
utilizarea, monitorizarea, planificarea, documentarea continuă pe întreaga desfăşurare a procesului.

45
Interacţiunea dintre diferite activităţi conţinute în managementul riscului este prezentată în figura
4.1, care ilustrează natura, interdependenţele şi nevoia de comunicare eficientă.
Principalele etape ale procesului de management al riscului sunt:
a. Planificarea
Este procesul de elaborare şi documentare pentru o realizarea unei strategii organizate,
cuprinzătoare şi interactive pentru identificarea şi urmărirea riscurilor, elaborarea planurilor de
tratare a riscurilor, efectuarea evaluării continue a riscului, asigurarea unor resurse adecvate pentru
identificarea şi diminuarea riscurilor.
b. Identificarea riscului
Este procesul de examinare a zonelor critice pentru evenimentele care reprezintă riscuri
potenţiale în vederea asigurării costurilor, programelor, obiectivelor de performanţă.

c. Analiza riscului
Este procesul de evaluare a fiecărui risc care să permită atât descrierea acestuia prin
probabilitatea de producere, severitatea consecinţelor şi relaţia cu alte zone sau procese cu risc , cât
şi stabilirea unor priorităţi.
d. Caracterizarea riscului
Este procesul de identificare, evaluare, selectare şi aplicare a căilor de diminuare a riscului,
a transferabilităţii, permisivităţii sau acceptanţei opţiunilor de asigurare a unui nivel acceptabil al
riscului, condiţionat de constrângerile şi limitările din program.
e. Monitorizarea riscului
Este procesul de urmărire şi evaluare sistematică a performanţelor acţiunilor de manipulare a
riscului comparativ cu limitele prevăzute în program.
f. Documentarea în legătură cu sistemele de risc
Este procesul de înregistrare, menţinere şi raportare a datelor în legătură cu riscul, a
succesului aplicării tehnicilor de tratare a riscului, rezultatele analizelor de risc, comunicarea
rezultatelor acestor activităţi membrilor echipei de management al riscului.
g. Perfecţionare continuă
Este procesul de revizuire şi perfecţionare a proceselor de management al riscului prin
rafinarea calificărilor şi definirea nevoilor de viitor.

Fig. 4.1. Diagrama procesului de management a riscului

46
 Procesul de management al riscului este de tip iterativ, fapt ilustrat prin buclele de feed-back
din figura 4.2. El poate fi repetat în condiţiile introducerii unor criterii modificate sau suplimentare
de evaluare a riscurilor, rezultând un proces de îmbunătăţire continuă.

Fig. 4.2. Modelul procesului de management al riscului (AS/NZS 4360:2001)

Pe plan mondial există şi alte modele de management al riscului care implică etape similare,
dar care recurg la o terminologie uşor diferită. Un exemplu în acest sens îl constituie modelul 7 Cs,
propus de Beer şi Ziolkowski.

4.3.3. Elaborarea unui program formal de management al riscului

Subiectul managementului de risc este un domeniu larg care include domeniile discutate mai
sus, dar şi altele. Elementele dintr-un program global de management al riscului vor fi integrate în
toate zonele locului de muncă ele fiind:
 Identificarea pericolului (hazardului)
 Evaluarea (analiza) riscului
 Controale administrative
 Controale inginereşti
 Planificarea acţiunilor în caz de urgenţă
 Instruirea privind exploatarea şi acţiunea în caz de urgenţă
 Investigarea accidentelor şi incidentelor
 Evaluarea eşecurilor
 Audituri interne şi externe
 Feedback şi iterare
Protecţia siguranţei, sănătăţii mediului necesită implicarea continuă a fiecăruia.
Managemanetul efectiv al riscului asigură un răspuns obiectiv şi consistent la riscurile
identificate. Aceasta cere o riguroasă planificare, organizare, implementare şi control pentru a
realiza un program de succes privind managementul riscului. Există un număr de metode de analiză.
Aceste metode se bazează pe procesele de luare a deciziilor pentru a da recomandări privind gradul
de risc ca rezultat al expunerii la pericole. Evaluările pot de asemenea să asigure abilităţi privind
măsurile de control în vederea reducerii riscurilor. Recunoaşterea pericolelor potenţiale cer o
familiarizare considerabilă cu operaţiile şi procesele corespunzătoare, depozitarea şi distribuţia
materialelor şi produselor şi activităţile relevante din domeniu. Locurile de muncă constituie o
situaţie dinamică. Ele sunt într-o continuă schimbare în privinţa operaţiilor, proceselor şi altor
47
cerinţe privind lucru. Există pericole potenţiale, raportate la factori umani, situaţionali şi de mediu.
Aceste pericole trebuie să fie recunoscute, cuantificate şi controlate.

Furnizorii trebuie să ofere o notificare scrisă privind datele de siguranţă a oricărei substanţe
chimice. Examinarea unui proces, operaţie şi instalaţie, din punctul de vedere al pericolelor
potenţiale, constituie o sarcină complexă. În general, cel mai indicat este să se înceapă cu diagrama
fluxului procesului şi un plan de amplasare. Acestea, împerună cu procedeele standard de
exploatare, vor furniza o descriere importantă a operaţiilor pentru studiu şi evaluare.
Orice program de management al riscului trebuie să permită revizuirea şi modernizarea
permanentă. În acest sens este necesară elaborarea unui program complet de management al
riscului.
Etapele de elaborare a unui plan robust de management al riscului sunt:
1. evaluarea tehnicilor existente de management al riscului ;
2. perfecţioanrea tehnicilor existente de management al riscului şi elaborarea unor procese
adiţionale necesare creeerii unui proces integrat de management al riscului;
3. implementarea unei maniere active de abordare pentru identificarea, evaluarea şi
managementul programelor de risc pentru a se asigura un proces de management consistent precum
şi reproductibilitatea identificării riscurilor;
4. elaborarea unor tehnici aplicabile în evaluarea unor strategii de tratare a riscului;
5. elaborarea unui manual pentru procesul de management al riscului, care să descrie
procedurile de identificare, analiză, manipulare, monitorizare a riscurilor şi pentru asigurarea
posibilităţilor de perfecţionare continuă a procesului de management al riscului;
6. aplicarea unor instrumente software pentru a permite managerilor de risc să analizeze
riscul, din punct de vedere cantitativ, utilizând tehnici bazate pe statistică şi simulare, pentru
modelarea impactului riscului asupra unor activităţi anterioare sau ulterioare;
7. instruirea managerilor de risc asupra modalităţilor de utilizare eficientă a instrumentelor
de analiză, modelelor de simulare şi a altor metode cantitative de monitorizare şi a impactului
diminuării riscului, transferului, permisivităţii sau strategiei de acceptare;
8. stabilirea procedurilor de pregătire a planurilor de management al riscului şi definirea
dimensiunii, costurilor sau consecinţelor aplicării acestor planuri;
9. furnizarea de informaţii organizaţiilor de arbitraj în domeniul riscului într-un format
consistent, astfel încât membrii acestor organizaţii să aibă posibilitatea să evalueze riscurile
monitorizate perioadă cu perioadă sau proiect cu proiect;
10. asigurarea unei comunicări permanente între managementul riscului şi comunitatea de
management a programelor de dezvoltare pe baza unui document de lucru care să permită analiza şi
identificarea periodică a riscului;
11. elaborarea şi conducerea acţiunilor de instruire în domeniul procesului de management
al riscului.
Un sistem de management al riscului capabil să furnizeze instrumentele de determinare a
probabilităţii cu care se produce un eveniment, impactul pe care evenimentul l-ar avea asupra unui
program, costul măsurilor de prevenire reprezintă întotdeauna un avantaj în competiţia dintre
sistemele socioeconomice. Aceste instrumente sporesc capacitatea factorilor de decizie să aprecieze
incertitudinile, să monitorizeze rezultatele şi efectele asupra costurilor şi a altor performanţe
nefinanciare.
În fig. 4.3 se prezintă schematic cadrul managementului riscului.

48
 Fig. 4.3. Cadrul de realizare a managementului riscului

4.3.4. Acţiuni pentru managementul riscului

• definirea sistemului (entităţii) pentru care se realizează managementul în general şi,
de risc, în particular:
Există numeroase motive pentru iniţierea unui program ERM. Acestea pot fi intrinseci sau
extrinseci în funcţie de reglementările existente sau de alte cerinţe externe. Dacă, de exemplu, un
proces de evaluare a impactului pentru o mină nouă sau pentru extinderea uneia existente include şi
necesitatea unui ERM, scopul poate fi stabilit anterior cu claritate. Altfel, scopul şi obiectivele ar
putea definite într-o manieră ambiguă. Procesul ERM ar putea fi iniţiat şi de producerea unui
incident sau recunoaşterea faptului că este necesară rezolvarea unei probleme critice. Chiar şi atunci
când este iniţiat cu un singur scop, ERM poate fi considerat ca un exerciţiu ce poate oferi beneficii
suplimentare pe măsură ce include alte aspecte ale riscului. Dependent de scopul şi obiectivele
propuse, acest xerciţiu se poate extinde pe câteva operaţii sau poate fi limitat la o singură operaţie.
De asemenea este posibil ca un exerciţiu ERM ar putea fi limitat la un hazard particular sau un set
de hazarde sau la o consecinţă particulară sau la o clasă de consecinţe. Când ERM este limitat la o
parte a unei organizaţii, operaţie sau intreprindere este recomandabil să se stabilească contextul
organizaţional sau operaţional al entităţii care trebuie condusă şi să i se definească limitele.
Definirea clară a entităţii constituie un sprijin în conştientizarea faptului că limitarea scopului nu
constituie o pierdereşi că părtţi excluse la un moment dat din întreg pot fi incluse treptat în funcţie
de necesităţi.
• definirea scopurilor urmărite în realizarea studiului, a obiectivelor şi a
sistemelor/subsistemelor investigate:
Definirea scopurilor urmărite în realizarea studiilor din cadrul ERM este un aspect deosebit
de important, deoarece adesea pot exista constrângeri legate de timp şi resurse. Scopul şi metodele
selectate pentru realizarea studiilor necesită armonizarea cu aceste constrângeri. Trebuie avut în
vedere că limitarea studiului afectează calitatea sa şi a valorii rezultatelor sale. Faptul că studiul este
preliminar sau final trebuie menţionat în definirea scopurilor acestuia. Cu toate că scopul studiilor
separate este limitat, fiecare dintre ele trebuie să se ocupe de analiza interacţiunilor şi
interdependenţelor dintre anumite părţi ale sistemului în studiu şi alte părţi aceluiaşi sistem şi
sisteme extene. În paralel cu definirea scopurilor se vor selecta metodele şi personalul destinat
efectuării studiului. Toţi cei responsabili cu studiul şi cei care vor avea un rol major în realizarea lui
ar trebui să aibă posibilitatea de a influenţa stabilirea scopului înainte ca acesta să devină definitiv.
În mod similar scopului, resursele şi metodele se vor influenţa reciproc, procesul căpătând un
caracter iterativ.

49
 • familiarizarea membrilor echipei cu sistemul generator de risc şi descrierea acestuia:
Un stadiu important al analizei de risc îl constituie familiarizarea cu sistemul, cu contextul
său de mediu şi operaţional şi descrierea acestuia. Volumul de muncă necesar în acest stadiu va
depinde de modul de abordare de către personalul responsabil şi nivelul de acutateţe necesar. Dacă
sistemul este studiat de persoane deja familiare cu acesta, s-ar putea spune că este necesar un efort
minim de familiarizare cu sistemul în discuţie. Experienţa arată totuşi că există un grad mare de
variabilitate în perceperea individuală a diferitelor aspecte ale unui sistem. Aceasta include o
înţelegere insuficientă a modului de proiectare şi funcţionare a unui echipament fizic şi a
infrastructurii adiacente precum şi şi a procedurilor şi practicilor operaţionale. În această etapă a
analizei se acumulează cunoştinţe, informaţii fundamentale din care se pot deduce anumite
recomandări pentru etapele ulterioare.
Dacă sistemul este analizat de persoane mai puţin familiarizate cu acesta (personalul din
conducerea companiei sau din altă instituţie ori consultanţi), atunci familiarizarea este cu atât mai
importantă. Familiarizarea cu sistemul şi elborarea unei descrieri a acestuia sunt necesare pentru
structurarea studiului ERM. Studiile pot fi structuraze în mai multe moduri, de exemplu:
- fie în jurul etapelor operaţionale ale unui proces minier;
- fie în jurul zonelor operaţionale sau ale echipamentelor.
Aceste aspecte pot fi combinate în diferite moduri astfel încât să rezulte o structură logică şi
sistematică care să cuprindă toate aspectele sistemului ce trebuie studiat. Structura trebuie să
permită şi interconexiuni (servicii, echipament, comunicaţii). Procesul de familiarizare se bazează
pe utilizarea unei documentaţii care include desene, hărţi, proceduri, rapoarte ale unor studii
anterioare şi cercetări care include documentaţii ale evaluărilor de impact (EIA) şi rapoarte de audit.
Pentru operaţiile existente o inspecţie de tip audit ar putea fi o sursă importantă de date. Descrierea
sistemului trebuie să fie profundă şi cuprinzătoare în limitele scopului, altfel va fi dificil de realizat
identificarea hazardului. Importanţa corectitudinii acestor etape iniţiale nu poate fi exagerată,
deoarece ele sunt baza pe care se fundamentează etapele ulterioare şi ERM în ansamblu.
• identificarea hazardelor asociate cu posibilele riscuri, inclusiv elaborarea unor
scenarii ale unor accidente posibile:
Identificarea hazardelor ar trebui să fie un proces structurat, care funcţionează sistematic pe
baza elementelor instalaţiei sau sistemului de studiat (aşa cum au fost identificate în procesul
familiarizare/descriere). Aceasta va maximiza gradul de descoperire/identificare a tuturor
evenimentelor şi împrejurărilor care ar putea conduce la rezultate adverse semnificative. Pentru
fiecare element ales din instalaţie sau sistem trebuie acordată o atenţie deosebită în legătură cu:
- evenimente sau împrejurări care ar putea iniţia pericole;
- consecinţele acelor evenimente sau împrejurări;
- elemente tehnice, operaţionale şi de organizare pentru siguranţă şi control, de care se
dispune;
- posibilitatea de apariţie a evenimentului sau împrejurării iniţiatoare;
- posibilitatea de transformare a acestuia/acesteia în rezultate adverse semnificative, dacă se
utilizează elemente de siguranţă şi control;
Identificarea hazardelor trebuie să cuprindă, printre altele:
♦ hazarde asupra tuturor factorilor de mediu potenţial afectaţi , care include:
- ape de suprafaţă şi subterane;
- aer (praf, cenuşă, fum);
- atmosferă (efectul de seră, reducerea statului de ozon), zonele naturale, flora şi fauna,
incluzând speciile vulnerabile şi ecosistemele;
- păduri, terenuri agricole şi păşuni, cu animale şi recolte;
- sol (contaminare, eroziune, degradare);
- structuri geologice;
- ecosisteme acvatice;
- structuri antropice;
- securitatea şi sănătatea umană;
50
 - valori estetice şi culturale.
♦ toate tipurile de hazarde care includ:
- incendii;
- explozii;
- deversări de materiale toxice şi poluante;
- schimbări ale cursurilor de ape;
- introducerea unor specii de plante şi animale exotice sau patogene;
- fisurarea barajelor;
- alunecări de teren;
♦ emisii continue, nu numai accidentale ;
♦ deşeuri şi produse secundare.
Există diferite metode de identificare şi evaluare a hazardelor, precum şi modalităţi diferite
de prezentare a informaţiilor legate de acestea. Cea mai bună metodă de lucru este cea a evaluării
din perspectiva altora. Aceasta se aplică în particular atunci când cei care identifică hazardul nu sunt
asociaţi operaţional cu instituţia sau sistemul considerat. Uneori, ca de exemplu în cazul metodei
Hazard and Operability (HAZOP), se aplică pentru identificarea hazardelor procedeul
brainstorming, care poate permite participarea directă a tuturor părţilor relevante, incluzând
consultanţi, manageri, proiectanţi, supervizori, operatori şi specialişti din exteriorul sistemului.
Trebuie subliniat faptul că, deşi hazardele sunt identificate în totalitate, unele aspecte vor
trebui reexaminate pentru a le clarifica în faza de analiză a posibilităţii de producere sau analiză a
consecinţelor, sau chiar în estimarea sau evaluarea riscului.
• analiza consecinţelor:
Analiza consecinţelor cuprinde nu numai rezultatele, dar şi paşii care
conduc la acestea. De exemplu, pentru aprecierea efectului unei furtuni asupraunui baraj, analiza
consecinţelor se referă la:
􀂃 consecinţele furtunii asupra volumului de apă primit de baraj;
􀂃 gradul de inundare şi posibilitatea de cedare a barajului;
􀂃 consecinţele poluanţilor deversaţi şi concentraţiile/persistenţa în apă, după tecerea de
baraj;
􀂃 consecinţele asupra speciilor acvatice şi ecosistemelor.
Pentru fiecare element trebuie luate în considerare mai multe aspecte:
- mărimea;
- răspândirea;
- gravitatea;
- durata.
Ca parte a acestei analize poate fi considerată şi acţiunea de elaborare a unui cadru de
înţelegere a rezultatelor /consecinţelor evenimentului iniţiator.
Analiza consecinţelor are întotdeauna componente calitative şi cantitative. Unele pot fi
măsurate, estimate sau proiectate cu o precizie relativă, în timp ce altele se vor baza mai mult pe o
analiză calitativă. Limitele cunoştinţelor cunoaşterii şi ale capacităţii de modelare cresc, în general
cu fiecare etapă, de la cea iniţială până la cea finală.
Analiza consecinţelor prin prisma “stării finale” este prea dificilă şi consumatoare de timp,
iar incertitudinile inerente prea mari. Prin urmare, calea de abordare uzuală este realitzarea analizei,
în detaliu, până într-un stadiu intermediar.
Analiza celor mai grave cazuri este des utilizată pentru a testa limitele impacturilor
potenţiale. Dacă această analiză nu indică un potenţial serios a impacturilor semnificative, atunci
acestea pot fi ignorate.
• analiza posibilităţilor de concretizare:
Aceste posibilităţi/probabilităţi includ:
- frecvenţele evenimentului iniţiator;
- probabilitatea ca elementele de siguranţă să nu răspundă necesităţilor;
- posibilitatea ca un eveniment care produce un accident să producă şi căderea sistemului de
siguranţă;
51
 - posibilitatea producerii de erori umane;
- posibilitatea producerii unor fenomene meteorologice (vânturi puternice, averse de ploaie
intense, frecvente sau de durată);
- probabilităţi de deces/vătămare, pentru oameni şi alte specii.
Arborii logici (arborele evenimentelor sau arborele defecţiunilor) cuprind o metodă analitică
adesea utilizată pentru a formula o apreciere asupra componentelor ce constituie intrări pentru
eveniment sau ieşiri care interesează din punctul de vedere al ERM. Ca şi în cazul analizei
consecinţelor, sursele de date pot fi numeroase şi variate. Există baze de date bine stabilite pentru
elemente precum părţi ale unor echipamente (pompe, valve), bazate pe experienţa industrială, dar
sunt şi situaţii în care nu se dispune de informaţii calitative şi atunci se apelează la extrapolări,
compilări, manipulări de date. Indiferent de sursa de provenienţă a datelor, este necesară acordarea
unei atenţii sporite selectării acestora, deoarece rezultatul analizei poate fi influenţat negativ de
selectarea/generarea frecvenţelor şi probabilităţilor.
• estimarea şi caracterizarea riscului, inclusiv identficarea generatorilor de risc, a
oportunităţilor de reducere a riscului şi analiza de sensibilitate:
Estimarea sau caracterizarea riscului necesită combinarea rezultatelor analizei consecinţelor
şi probabilităţilor, astfel încât să poată fi generată o estimare sau indicare a posibilităţii de
producerea rezultatelor adverse. Estimarea riscului este termenul utilizat în mod curent atunci când
analiza are o componentă cantitativă substanţială. Caracterizarea se foloseşte când este vorba de
aprecieri calitative. Estimatele de risc sunt exprimate în mod obişnuit ca şansele ca un rezultat
advers să apară într-un an (ca rezultate finale sau intermediare), cum ar fi, de exemplu, unu la un
milion per an şansa de deces într-un amplasament specificat.
Rezultatele calitative pot fi descrise prin ierarhizări, de la foarte redus la extrem de mare.
Aceste ierarhizări se bazează pe combinarea severităţilor înalte şi reduse, a probabilităţilor mari şi
mici sau prin perechi de descriptori cum ar fi severitate înaltă/probabilitate mare, probabil/minor,
foarte improbabil/catastrofal.Adesea se pot folosi scoruri numerice prin adăugarea sau multiplicarea
consecinţelor alocate şi scorurilor de probabilitate.
Riscul poate fi materializat printr-un rezultat individual sau un grup de rezultate. În general
este recomandabil să se folosească rezultate cumulate – risc cumulat.
Nivelele cantitative de risc pot fi prezentate grafic în diferite moduri:
􀂃 contururi de risc (izorisc) şi variante cum ar fi reprezentări tridimensionale şi benzi de
culoare şi gradienţi, atunci când impactul riscului acoperă o zonă;
􀂃 diferite tipuri de grafice (ex. curbele de risc social).
Rezultatele pot fi, de asemenea tabelate, în special atunci când generatorii de risc sunt
identificaţi şi ierarhizaţi. Ca alternativă, rezultatele pot fi descrise sub formă de text sau se pot
combina graficele, tabelele şi textul.
• evaluarea riscului pe baza unor obiective şi/sau criterii:
Procesul de evaluare înseamnă, la modul simplu spus, compararea rezultatelor riscului cu
anumite criterii şi obiective. În practică sunt necesare o serie de interpretări care să ducă la concluzii
utile pentru diminuarea riscului. Acolo unde criteriile nu sunt satisfăcute se revizuieşte analiza şi se
rafinează.
• dacă obiectivele/criteriile nu satisfac cerinţele unei evaluări corecte, se revizuiesc
datele privind sensibilitatea sistemului la modificarea ipotezelor de lucru şi se identifică
măsuri
suplimentare de management al riscului şi de identificare a hazardelor, după care se repetă
treptele analizei;
• dacă criteriile/obiectivele satisfac cerinţele privind managementul riscului se
finalizează recomandările privind măsurile strategiile, sistemele şi programele ERM şi se
elaborează aceste sisteme/programe.
•tratarea riscului, aplicarea recomandărilor şi acţiunilor specifice
programelor/sistemelor ERM:

52
 “Tratarea” riscului acoperă sensul acţiunilor de eliminare, minimizare, reducere,
monitorizare, ameliorare, adesea considerate ca reprezentând de fapt “managementul riscului”. De
aceea se foloseşte acest termen “tratare” pentru a evita confuzia cu “managementul”.
Răspunsurile la apariţia riscului includ:
- acceptarea riscului;
- eliminarea hazardelor;
- evitarea riscului;
- reducerea consecinţelor;
- reducerea probabilităţii;
- transferul riscului;
- auditul;
- monitorizarea;
- planurile de urgenţă.
• auditul hazardelor apărute, monitorizarea, revizuirea şi schimbarea managementului
(inclusiv prin revenirea la etapele de analiză anterioare şi ajustarea managementului riscului
pe măsură ce apar modificări şi se dispune de informaţii şi sensuri noi;
• comunicarea în legătură cu riscul, activitate ce se desfăşoară în paralel cu celelate
elemente ale procesului de management al riscului:
Aceasta poate fi partea cea mai dificilă a procesului ERM. Comunicarea în legătură cu riscul
este sau ar trebui să fie un proces în dublu sens.
Pe măsură ce fiecare din aceste elemente se continuă cu următorul, analiza din aval,
evaluarea sau managementul riscurilor de mediu sunt limitate de calitatea şi profunzimea studiului
precedent. Aceasta afectează direct valabilitatea şi eficacitate tuturor etapelor ulterioare cu un
impact puternic asupra tuturor treptelor ERM. Folosind acest cadru metodologic sunt posibile
diferite moduri de abordare şi metodologii a managementului riscului. Cadrul metodologic este
aplicabil atât pentru sistemele existente cât şi pentru cele noi, deşi modul de aplicare diferă.
Importantă este şi maniera în care sunt abordate caracteristicile de proiectare şi operaţionale
în momentul studiului iniţial. Pentru operaţiile existente, aceasta va reduce posibilitatea de a face
schimbări fără a implica şi costuri semnificative.
Aceste diferenţe subliniază beneficiile care provin din acţiunea de iniţiere a analizei şi
evaluării de risc cât mai devreme posibil, când se planifică o nouă dezvoltare/extindere a unui
sistem sau se modifică operaţiile existente.
Atributul cheie al unui proces acceptabil de management al riscului îl reprezintă aplicarea
unei tehnologii capabile să asigure la timp date relevante pentru utilizatori. De regulă acest proces
este unul iterativ, cu bucle de revenire de la evaluarea şi tratarea riscului la procesul de identificare
a hazardelor (fig. 4.4).
Aceste reveniri sunt esenţiale dacă nu s-a pornit de la ipoteza că schimbările ce privesc un
anumit hazard sau un anumit nivel al riscului sunt cele mai potrivite cu acel tip de risc. De
asemenea, dacă sistemul nu este static, sunt esenţiale schimbări ale strategiei de realizare a
managementului riscului şi revizuiri periodice, precum şi examinarea riscului rezidual după ce au
fost aplicate măsurile de diminuare a riscului. O importanţă deosebită în managementul riscului o
are comunicarea în etapa de tratare a riscului (fig. 4.5). Întrucât această etapă se poate combina cu
treapta de identificare a riscului, comunicarea obiectivelor este etichetată cu instrucţiunea
Acţionează! Această acţiune se desfăşoară pe întreg parcursul etapei de management al riscului,
deoarece fiecare treaptă a procesului necesită o versiune la scară redusă a întregului proces, iar
managenetul riscului ia în considerare toate problemele şi necesităţile sistemului investigat.

4.4. Managementul postdecizional al riscului

Numeroşi manageri cred că managementului riscului se realizează după luarea unei decizii
privind cursul unei acţiuni, fără să ţină seama că, după ce decizia a fost luată, rezultatele devin
certitudini, deşi practica a dovedit în nenumărate rânduri că este dificil de influenţat rezultatele în
timpul desfăşurării procesului sau după aceea. Managrii au la îndemână o mulţime de instrumente
pe care le pot utiliza pentru a înclina situaţia în favoarea lor, cum ar fi: modificări ale modului de
53
lucru, exercitarea de presiuni asupra subcontractorilor, influenţarea clienţilor etc. Abilitatea de a
realiza managementul riscului după luarea unei decizii face parte din calităţile de manager.

Fig. 4.4. Acţiuni în cadrul metodologiei ERM

54
 Fig. 4.5. Etape ale managementului riscului

În figura 4.6. sunt prezentate acţiunile pe care le poate intreprinde managerul de program în
raport cu riscul, după luarea unei decizii. Aceste acţiuni sunt paralele cu procesele din fig.4.5.
Succesul managementului post-decizional al riscului este condiţionat de informaţii oferite cu
promptitudine, prin infrastructura de management a informaţiei din cadrul organizaţiei care se
ocupă de managementul riscului. În caz contrar, managerii de program şi managerii de risc pot lucra
"off-line".

Fig. 4.6. Ilustrarea procesului de management al riscului postdecizional

4.5. Instrumente ale managementul riscului

Dacă procesul de estimare a riscului răspunde la întrebarea „Cât de serioasă este
problema?”, atunci procesul de control al riscului răspunde la întrebarea „Ce poate fi făcut şi ce
trebuie făcut in problema dată?”. În contrast cu managementul riscului, estimarea riscului se referă
mai mult la luarea deciziilor ştiinţifice. Cercetatorii şi alte persoane implicate în procesul de
55
estimare a riscului utilizează datele ştiinţifice existente pentru identificarea naturii şi gradului de
risc cauzate de diferite substante chimice sau tipuri de activităţi. Managementul riscului se referă
mai mult la procesul de luare a deciziilor referitor la ce trebuie făcut pentru a reduce riscul asupra
mediului, sănătăţii sau integritatii organismului uman. Managementul riscului include de obicei
aplicarea standardelor si luarea deciziilor importante pentru controlul riscului. Una din problemele
importante ce apare în procesul decizional ca parte integrantă a managementului riscului este
stabilirea instrumentelor efective de lucru în procesul de control al riscului.
Taxele de plată includ sistemele de plată ce sunt stabilite asupra materialelor, produselor sau
activităţilor care produc poluare.
Subvenţiile şi creditele includ măsurile care reduc costul controlului poluării şi prevenirea
deteriorării habitatelor.
Alte instrumente de control a riscului se referă la stimulatori ai activităţii de piaţă ( înlătură
barierele dezvoltării activităţii de piaţă) şi au efecte benefice asupra mediului. De exemplu:
stimularea comercializarii unor tehnologii benefice pentru mediul ambiant sau schimbarea
standardelor de poluare.
Reglementările convenţionale sau acele de control şi comandă reprezintă acele reglementări
impuse de guvern sau de sectorul privat şi care duc la minimizarea poluării. Aceste reglementări pot
include tehnologiile de control a poluării, restricţiile, specificarea produselor sau declaraţiile
publice. Restricţiile sau interdicţiile se referă la substante chimice specifice sau procese. Astfel este
obligatorie specificarea conţinutului şi calitatilor produselor ca de exemplu conţinutul de sulf în
combustibil sau a reziduurilor de pesticide din produsele alimentare.
Declaraţiile publice reprezintă acele declaraţii care stabilesc urmarirea si aplicarea
standardelor minime de poluare, în practică.
Alături de instrumentele tradiţionale de comandă şi control în acest proces sunt necesare şi
alte instrumente ca de exemplu:
1. Noutăţi ştiinţifice şi tehnice (invenţiile şi inovaţiile ştiinţifice şi tehnice);
2. instrumentele de informare a grupărilor prioritare care sunt afectate de risc, asistenţă
tehnică şi expertiza ecologică.
Asistenţa tehnică include asistenţa tehnică propriu-zisă şi instructajele tehnice ce se folosesc
pentru minimizarea sau chiar rezolvarea problemelor mediului ambiant (de exemplu instalaţiile de
reducere a deşeurilor sau operatori care participă la ameliorarea problemelor legate de deşeurile
menajere). Expertiza sau revizia ecologică se referă la vizite ale expertilor la locurile unde are loc
poluarea şi identificarea căilor de soluţionare a problemelor apărute.
Procesul de control al riscului include de asemenea procedurile şi activităţile sau
reorientarea tehnologiilor şi proceselor spre minimizarea, controlul şi eliminare a riscului. Dintre
strategiile de reducere a riscului pentru sănătate se pot menţiona următoarele:
1. Controlul expunerii prin:
a. controlul tehnologic (de exemplu ventilarea, tehnologiile în circuit închis etc.)
b. schimbarea procesului, incluzând reducerea utilizării substanţelor toxice sau substituirea
acestora cu materiale mai puţin toxice ;
c. instruirea personalului;
d. monitorizarea nivelelor de expunere;
e. utilizarea mijloacelor personale de protecţie (mănuşi, măşti de gaze etc.).
2. Minimizarea efectelor
a. Selectarea şi analiza efectelor toxice (screening).
b. Monitorizarea dozei
4.6. Caracteristicile managementului riscului de mediu
Ca rezultat al evaluării riscului este posibil să se identifice şi să se prioritizeze acele riscuri
care nu se pot accepta. În aceste cazuri, atunci când este posibil, pot fi propuse măsuri de remediere
şi/sau de implementare a monitorizării adecvate.

56
 Managementul riscului se referă la procesul de luare a deciziilor şi implementarea acestuia
privitor la riscurile acceptabile sau tolerabile, şi minimizarea sau modificarea acestora ca parte a
unui ciclu repetitiv.
Poluarea industrială poate fi definită ca prezenţa substanţelor toxice în aer, apă sau sol, fiind
adesea rezultatul unor deficienţe în procesele de producţie. Aceste substanţe pot prezenta un risc
pentru sănătatea oamenilor sau a sistemelor ecologice. Riscuri diferite pot fi estimate şi comparate
folosind evaluarea riscului. În consecinţă, evaluarea riscului poate servi la stabilirea clasificării după
prioritate a problemelor de poluare, pe baza mărimii riscului pe care îl prezintă fie pentru fiinţele
umane, fie pentru sistemele ecologice. Acest proces poate fi apoi folosit ca bază pentru
managementul riscului. 
Managementul riscului se defineşte ca totalitatea metodelor sau mijloacelor prin care este
gestionată incertitudinea, ca bază majoră a factorilor de risc, în scopul îndeplinirii obiectivelor
descrise în cadrul proiectului.
Managementul riscului de mediu diferă semnificativ de managementul altor tipuri de risc,
deoarece caracteristicile sale particulare reflectă complexitatea mediului. Numărul mare de
ecosisteme şi organisme, modul în care acestea interacţionează între ele sau cu sistemele limitrofe
generează atât un grad înalt de complexitate cât şi un nivel semnificativ de incertitudine.
De cele mai multe ori, deciziile se referă la perioade lungi de timp şi sunt fundamentate pe
ipoteze multiple privind impactul potenţial, cum ar fi, de exemplu, efectul asupra generaţiilor
viitoare.
Datorită dificultăţii de a formula ipoteze precise, deciziile sunt adesea adoptate în condiţiile
de incertitudine ştiinţifică asupra consecinţelor posibile.
Factorii care afectează managementul riscului de mediu includ:
 absenţa datelor sau existenţa unui volum redus de date;
 necesitatea formulării unor ipoteze;
 variabilitatea naturală;
 utilizarea unor concepte, tehnici şi metode noi, care provin din domenii ştiinţifice
insuficient dezvoltate şi care constituie obiectul a numeroase dispute şi controverse în ceea ce
priveşte acţiunile care trebuie întreprinse;
 duratele mari de timp (de exemplu, deşi trebuie să se ţină seama de generaţiile viitoare,
modificările ecologice se pot produce lent, datorită decalajului temporal dintre acţiunea cauzelor şi
materializarea efectelor);
 efectele potenţiale asupra mediului şi a bunăstării economice la scară locală, regională,
naţională, internaţională, globală şi posibilitatea producerii unor consecinţe ireversibile;
 absenţa unei legături directe şi clare între anumite cauze şi efecte asupra mediului.

4.7. Beneficiile implementǎrii unui sistem de management al riscului de mediu

Managementul riscului de mediu facilitează o abordare structurată şi sistematică a
procesului de adoptare a deciziilor în domeniul mediului. Valoarea şi forţa abordării manageriale a
riscului rezidă în faptul că ea combină diverse tehnici de evaluare şi de consultare, unindu-le într-un
ansamblu care conferă consistenţă demersului de adoptare a deciziilor.
Managementul riscurilor conferă oricărei organizaţii capacitatea de a-şi înţelege mai bine
modul de derulare a operaţiilor şi abilitatea de a răspunde mai eficient la schimbările
circumstanţelor interne şi externe.
Managementul riscului de mediu poate conduce la beneficii directe pentru orice organizaţie,
prin îmbunătăţirea informaţiilor disponibile. Astfel, managementul riscului de mediu poate:
 reduce cheltuielile şi adăuga valoare;
 minimiza expunerea organizaţiei la riscuri;
 creşte probabilitatea continuării în condiţii normale a activităţii şi obţinerii de noi avize şi
autorizaţii;
 demonstra mai simplu conformitatea cu legislaţia în vigoare;
 îmbunătăţi imaginea şi reputaţia organizaţiei.

57
 Organizaţiile pot să implementeze sistemul de management al riscului de mediu în vederea
atingerii următoarelor obiective:
 adoptarea deciziilor în cunoştinţă de cauză;
 planificarea sistemului de management în baza ierarhizării riscurilor de mediu;
 alocarea şi utilizarea mai eficientă a resurselor disponibile;
 creşterea capacităţii manageriale din perspectiva obligaţiilor care îi revin unei organizaţii
care îşi desfăşoară activitatea într-un mediu concurenţial;
 obţinerea unui nivel ridicat de transparenţă a procesului de management şi de adoptare a
deciziilor;
 asigurarea unui grad de flexibilitate mai mare pentru acţiunile alternative, ca urmare a unei
mai bune înţelegeri a surselor de risc;
 conformarea cu cerinţele legislaţiei relevante;
 fundamentarea unei abordări privind modul de management al incertitudinii;
 asigurarea unei mai bune identificări şi puneri în valoare a oportunităţilor.
Beneficiile posibile pe termen lung includ:
 planificarea strategică eficientă, ca rezultat al nivelului ridicat de cunoaştere şi înţelegere a
factorilor cheie de expunere la risc;
 diminuarea costurilor, ca urmare a prognozării efectelor nedorite şi adoptării măsurilor
adecvate de prevenire a acestora;
 asigurarea unui grad sporit de pregătire pentru punerea în valoare a consecinţelor pozitive;
 îmbunătăţirea proceselor de auditare şi creşterea gradului de valorificare a rezultatelor
revizuirilor interne şi externe;
 rezultate mai bune în termeni de eficienţă, eficacitate şi adecvare a programelor; de
exemplu, un management de mediu îmbunătăţit şi o mai bună alocare a resurselor disponibile
(umane, financiare şi materiale);
 asigurarea unei baze eficiente de comunicare între organizaţii şi părţile afectate/interesate,
în vederea formulării direcţiilor şi conceperii programelor prioritare de acţiune;
 realizarea unui management durabil.
Nivelul de complexitate al programului de management al riscului de mediu trebuie să
menţină un echilibru între costurile asociate managementului riscului şi beneficiile prezumate.
4.8. Modalităţile de implementare a managementului riscului de mediu
Managementul riscului de mediu poate fi implementat la toate nivelurile unei organizaţii,
inclusiv la nivel strategic şi operaţional.
Implementarea la nivel strategic
În general, managementul riscului de mediu la nivel strategic implică abordarea problemelor
legate de mediu din perspectiva modului în care acestea pot afecta afacerile şi activităţile
desfăşurate de organizaţie, adică riscul pentru organizaţie indus de problemele legate de mediu.
Implementarea managementului riscului de mediu la nivel strategic poate include:
 crearea sau actualizarea politicii de mediu a organizaţiei şi a sistemelor de management,
prin includerea în cadrul acestora a obiectivelor şi a principiilor de management al riscului;
 realizarea planificării strategice a organizaţiei, prin utilizarea abordării bazate pe risc;
 încorporarea conceptelor şi proceselor specifice managementului riscului în cadrul
sistemului de management de mediu;
 stabilirea criteriilor de acceptabilitate a riscului, în concordanţă cu cerinţele legislaţiei în
vigoare;
 managementul integrat al riscului.
Implementarea la nivel operaţional.
Managementul riscului de mediu la nivel operaţional implică concentrarea pe riscurile de
mediu specifice.
Implementarea managementului riscului de mediu la nivel operaţional poate include:
 determinarea nivelului de risc pentru un ecosistem în care se desfăşoară anumite activităţi
şi operaţii;
58
  utilizarea principiilor de management al riscului pentru realizarea evaluării impactului
asupra mediului;
 stabilirea conformităţii cu criteriile sau standardele de acceptabilitate a riscului;
 furnizarea informaţiilor necesare raportărilor de mediu.
Managementul operaţional al riscului este într-o strânsă legătură cu activităţile cotidiene ale
organizaţiei, în cadrul cărora deciziile se adoptă pe baze continue. De exemplu, în acest context
poate fi inclusă utilizarea metodelor de analiză destinate evaluării riscului indus de către obiectivele
existente sau proiectate asupra ecosistemelor. Acest risc poate fi generat de impactul direct al
construcţiilor sau de impactul indirect produs prin pierderea sau modificarea treptată a habitatului,
diminuarea calităţii aerului, apei sau solului etc.

CAPITOLUL 5
59
PREVENIREA, CONTROLUL ŞI MONITORIZAREA RISCULUI DE MEDIU
Evoluând într-o piaţă tot mai concurenţială, companiile au început să acorde o atenţie sporită
problematicii riscului de mediu, din cauza potenţialului său de a genera cheltuieli neprevăzute cu
efect destabilizator şi prejudicii grave de imagine. Legislaţia europeană impune cerinţe stricte în
ceea ce priveşte protecţia mediului şi încurajează dezvoltarea unor instrumente de garanţie
financiară şi de asigurare pentru a acoperi responsabilităţile companiilor în cazul producerii unor
prejudicii.
În cadrul Uniunii Europene, obligaţia de a proteja mediul înconjurător şi habitatul natural a
fost statuată prin Directiva privind responsabilitatea pentru prevenirea şi remedierea daunelor aduse
mediului. Prin aria de aplicabilitate, aceasta măreşte considerabil posibilitatea ca o companie să fie
trasă la răspundere pentru prejudicii cauzate mediului înconjurător. Eficienţa sa va depinde însă de
calitatea infrastructurii pe care ţările UE o vor crea şi utiliza în cadrul procesului de implementare
(acte normative interne, autorităţi de reglementare, aparat de control etc.).
Abordarea UE va avea un impact major asupra companiilor, pentru că focalizarea pe produs
sau sub-componentă a acestuia extinde cercul celor care pot fi traşi la răspundere în cazul producerii
unui eveniment de risc. În aceste condiţii, managementul adecvat al riscului de mediu presupune ca
o companie să aibă o viziune globală asupra ciclului de viaţă al produselor şi operaţiunilor sale.
Fără îndoială, presiunile externe au un rol covârşitor pentru adoptarea unei atitudini
responsabile faţă de mediu. Activismul mass-media, implicarea comunităţii, sistemul de guvernanţă
corporativă sunt tot atâţia factori care determină o responsabilitate sporită din partea companiilor.
Canalizate şi mediatizate corespunzător, aceste eforturi reprezintă o sursă importantă de avantaj
competitiv. Un sistem performant de management al riscului de mediu facilitează accesul la resurse
financiare, asigură conformitatea cu reglementările în vigoare şi reduce substanţial riscul unor
acţiuni legale împotriva companiei. În plus, o serie de state europene încurajează aşa-numitele
investiţii verzi şi producţia de bunuri ecologice prin stimulente fiscale.
Din punct de vedere operaţional, riscurile de mediu pot genera întreruperi ale activităţii
(producerea unor accidente, suspendarea sau anularea licenţei etc.), cu urmări grave pentru
companie. Măsurile de adaptare la cerinţele de mediu contribuie la optimizarea operaţiunilor şi
reduc posibilitatea unor sancţiuni din partea autorităţilor.
Riscul reputaţional la care se expune o companie cu practici neconforme sau care generează
evenimente de risc are consecinţe financiare greu de estimat şi durabile în timp.
O situaţie aparte o prezintă tranzacţiile de fuziuni şi achiziţii, unde riscul de mediu a devenit
un element de mare interes. În evaluarea patrimonială a entităţilor este necesară cunoaşterea şi
analiza atentă a practicilor istorice pentru a identifica potenţialele daune care ar putea apărea în
viitor, starea activelor (posibila contaminare), precum şi modul în care riscurile de mediu au fost
transferate prin asigurare.
5.1. Prevenirea riscului de mediu
Un element de noutate introdus de Directiva europeană privind responsabilitatea faţă de
mediu este acela că extinde principiul „poluatorul plăteşte” asupra acţiunilor de prevenire şi
remediere a prejudiciilor produse mediului. O altă îmbunătăţire o reprezintă acoperirea unor
categorii noi de pagube, şi anume cele privind speciile protejate, habitatele naturale, solul (riscuri
semnificative pentru sănătate) şi apa (efecte adverse semnificative).
Privită în ansamblu, Directiva se focalizează asupra prevenirii daunelor, eliminării efectelor
adverse asupra mediului înconjurător şi recuperării elementelor prejudiciate prin reabilitare,
refacere sau înlocuirea resurselor naturale (inclusiv furnizarea unui echivalent).
Operatorul a cărui activitate cauzează ameninţări iminente asupra mediului are obligaţia de a
întreprinde fără întârziere măsurile preventive necesare. Dacă s-au produs deja prejudicii, prin
măsurile de remediere primară trebuie să se asigure reluarea serviciilor sau refacerea resurselor
naturale la condiţia anterioară. Acolo unde remedierea primară nu este posibilă, în sensul restabilirii
integrale a situaţiei anterioare, operatorii sunt obligaţi să acţioneze pentru remedierea
complementară. Între momentul producerii pagubei şi acela în care remedierea primară îşi produce
60
efectele, trebuie întreprinse măsuri de remediere compensatorie, în scopul acoperirii pierderii
temporare a resurselor naturale sau a serviciilor.
Directiva europeană privind responsabilitatea faţă de mediu deschide noi oportunităţi de
dezvoltare pentru industria de asigurări, prin aceea că încurajează crearea şi utilizarea unor
instrumente de protecţie financiară şi de asigurare care să permită operatorilor să îşi îndeplinească
responsabilităţile care decurg din aceste reglementări.
La nivelul UE, garanţia financiară sau asigurarea sunt obligatorii. Germania are o legislaţie
specifică introdusă înaintea iniţiativei europene care, pentru anumite activităţi potenţial dăunătoare,
prevede obligativitatea încheierii unei asigurări de mediu.
Pentru adaptarea la cerinţele pieţei, marii asigurători oferă poliţe de răspundere civilă cu
acoperire pentru poluarea accidentală. Cu titlu de exemplu, sunt acoperite cheltuielile de degajare şi
curăţare a arealului afectat şi a împrejurimilor, despăgubirile pentru vătămări corporale şi daune
aduse proprietăţii, prejudiciile produse terţilor prin întreruperea activităţii, vătămarea biodiversităţii.
La nivelul UE se utilizează şi asigurările pentru poluare graduală, care răspund într-o măsură mult
mai mare cerinţelor reale ale companiilor, dar costurile sunt ridicate.
În România, lipsa unei culturi a protecţiei mediului şi legislaţia laxă au făcut ca asigurările
pentru poluare să fie foarte puţin utilizate. În etapa actuală, accesarea poliţelor pentru poluare
accidentală ar fi un mare pas înainte, pentru ca, în perspectivă, protecţia pentru poluare graduală să
câştige teren.
Transferul riscului de mediu prin asigurare reprezintă o soluţie eficientă din punct de vedere
financiar, dar nu elimină cauzele care stau la baza producerii prejudiciilor. Pe lângă colaborarea cu
societăţi mari de asigurare-reasigurare care pot prelua riscurile de mediu, MARSH Risk Consulting
oferă companiilor suport pe latura preventivă şi de conformitate cu legislaţia UE şi standardul ISO
14001 (Sistemul de Management al Riscului de Mediu).
În cadrul măsurilor de prevenire, MARSH a derulat o serie de proiecte de pre-audit al
riscului de mediu pentru companii interesate să obţină certificarea ISO 14001. Implementarea
recomandărilor formulate în urma analizei practicilor curente ale companiei a generat efecte
pozitive nu numai prin diminuarea riscurilor de mediu, ci şi prin îmbunătăţirea sistemului global de
management al riscurilor companiei.
În pregătirea tranzacţiilor de fuziuni, achiziţii şi privatizare, procesul de due-dilligence de
mediu are un rol important pentru evitarea problemelor generate de răspunderea pentru prejudicii
aduse mediului ca urmare a unor evenimente produse anterior. În cadrul unor proiecte de privatizare
în industria de prelucrare, unde riscul de mediu şi răspunderea poluatorului reprezintă probleme
reale, MARSH a realizat componenta de due-dilligence de mediu, cu efecte semnificative asupra
preţului tranzacţiei.
Alinierea la cerinţele Directivei privind responsabilitatea pentru prevenirea şi remedierea
daunelor aduse mediului începe să preocupe tot mai mult şi companiile româneşti. Dacă latura
financiară poate fi protejată prin asigurarea specifică de răspundere, în scopul atingerii obiectivelor
strategice ale companiei, MARSH pledează şi oferă suport pentru dezvoltarea unui sistem de
management al riscului de mediu care să canalizeze eforturile mai mult către activităţile de
prevenire, al căror rol trebuie să devină prioritar.
Prevenirea riscurilor poate fi realizată, în special, prin:
•stimularea investiţiilor pentru reabilitarea mediului fizic, inclusiv pentru terenurile
contaminate, afectate de deşertificare, situri de tip brownfield;
• dezvoltarea infrastructurii pentru protecţia biodiversităţii şi investiţii în situri NATURA 2000;
• stimularea eficienţei energetice şi a producerii energiei regenerabile, precum şi dezvoltarea
unui sistem eficient de management al energiei;
• promovarea transportului public ecologic şi durabil, în special în zonele urbane;
•dezvoltarea planurilor şi măsurilor pentru prevenirea riscurilor naturale şi a celor
tehnologice;
• protecţia patrimoniului natural şi cultural în vederea susţinerii dezvoltării socio-economice
şi promovării bunurilor naturale şi culturale pentru un turism durabil.

61
 5.2. Monitorizarea, raportarea şi actualizarea gestiunii riscurilor
Acest proces are scopul de a urmări şi de a raporta cu privire la eficacitatea tuturor etapelor
procesului de management al riscurilor, fiind în responsabilitatea persoanei desemnată ca manager
al riscurilor.
Managementul riscurilor este o activitate continuă, ciclică. Schimbările de context sau pur şi
simplu descoperirea unor informaţii mai bune poate face ca evaluarea iniţială să devină depăşită (de
ex. pot interveni schimbări legislative sau un furnizor nu mai poate livra un anumit echipament).
Pe durata întregului proiect trebuie realizate revizuiri ale riscurilor, rezultatul acestor
activităţi putând fi:
- identificarea unor riscuri noi;
- eliminarea riscurilor care nu mai sunt aplicabile;
- refacerea clasificării riscurilor existente, dacă probabilitatea sau impactul au crescut sau au
scăzut.
Raportarea privind riscurile trebuie efectuată la intervale prestabilite, finanţatorul putând
cere astfel de raportări.
Monitorizarea şi raportarea riscurilor trebuie să trateze două aspecte: progresele înregistrate
în tratarea riscurilor semnificative identificate şi, respectiv, urmărirea apariţiei unor riscuri noi şi
înregistrarea acestora în registrul riscurilor.
De buna gestionare a instrumentelor de management al riscurilor depinde în mod covârşitor
succesul unui proiect. Uşurinţa în utilizarea lor se capătă o dată cu experienţa de lucru în proiecte,
căci fiecare lecţie învăţată serveşte, prin încorporarea de cunoştinţe, la evitarea greşelilor,
prevenirea riscurilor sau contracararea la timp a efectelor lor adverse.
5.3. Elaborarea planului de monitoring
Elaborarea planului de monitoring trebuie să se bazeze pe un cadru format din trei secţiuni,
respectiv:
1. Strategia de monitorizare;
2. Metodologia de monitorizare;
3. Analiza, raportarea şi revizuirea.

5.3.1. Strategia de monitorizare

Strategia de monitorizare reprezintă identificarea efectelor potenţiale care pot apărea ca
urmare a producerii unor evenimente, gradul în care acestea necesită să fie monitorizate, abordările
adecvate şi durata activităţii de monitorizare.
Strategia de monitorizare trebuie să ia în considerare examinarea probabilităţii apariţiei unor
efecte directe, indirecte, imediate sau întîrziate ale acestor evenimente asupra unui mediu receptor.
Efectele directe sunt efectele primare asupra sănătăţii oamenilor sau asupra mediului, care
rezultă de la acest eveniment, în sine, şi care nu apar ca urmare a unui lanţ cauzal de evenimente.
Efectele indirecte se referă la efectele asupra sănătăţii oamenilor sau asupra mediului,
apărute în urma unui lanţ cauzal de evenimente. Efectele indirecte pot include interacţiuni între
anumite organisme şi mediu, care să facă mai dificilă anticiparea oricărui efect potenţial. În acest
caz, şi observarea efectelor indirecte poate fi, de asemenea, întârziată.
Efectele imediate se referă la efectele asupra sănătăţii oamenilor sau asupra mediului, care
sunt observate în perioada producerii evenimentului. Efectele imediate pot fi directe sau indirecte.
Efectele întârziate sunt acele efecte asupra sănătăţii oamenilor sau asupra mediului, care nu
se pot observa în perioada producerii evenimentului, dar care se manifestă, ca efect direct sau
indirect, fie într-un stadiu ulterior al producerii, fie după încheierea acesteia.
Efectele întârziate sau imediate pot fi, ele însele, directe sau indirecte, dar implică o anumită
perioadă de timp. Efectele directe este probabil să apară, la un nivel detectabil, imediat sau pe
termen scurt. Efectele indirecte pot apărea după o perioadă mai lungă de timp, dar ele trebuie avute
în vedere.

62
 Monitorizarea specifică (de caz) serveşte la confirmarea corectitudinii ipotezelor ştiinţifice
formulate în evaluarea riscului asupra mediului, cu privire la efectele adverse potenţiale,
determinate de un anumit eveniment.
Această abordare trebuie:
- să se concentreze pe efectele potenţiale asupra sănătăţii oamenilor şi asupra mediului
identificate în evaluarea de risc, ţinându-se seama de locaţiile diferite, de tipurile de sol, de
condiţiile climatice, şi
- să definească perioada specifică de timp pentru care trebuie să se înregistreze rezultatele.
Prima etapă în elaborarea planului de monitoring în cazul monitorizării specifice (de caz)
este determinarea obiectivelor specifice (de caz), ale strategiei de monitorizare. Aceasta cuprinde
definirea ipotezelor referitoare la apariţia şi impactul efectelor adverse potenţiale ale evenimentului,
aşa cum apar în evaluarea riscului asupra mediului, şi care trebuie confirmate de monitorizarea
specifică (de caz).
Dacă concluziile evaluării de risc relevă absenţa riscului sau un risc neglijabil, atunci
monitorizarea specifică poate să nu fie solicitată.
Efectele adverse potenţiale, identificate în evaluarea riscului asupra mediului, trebuie incluse
în planul de monitoring, deoarece monitorizarea trebuie să contribuie la confirmarea sau infirmarea
ipotezelor asociate cu acele efecte.
După identificarea obiectivelor pe baza efectelor adverse potenţiale, etapa următoare este de
identificarea parametrilor de măsurat, pentru atingerea acestor obiective. Atât parametrii, cît şi
metodele utilizate pentru măsurarea şi evaluarea lor, trebuie să fie corecte şi potrivite scopului
urmărit.
Supravegherea generală se bazează, în principal, pe observaţii de rutină (de tip observare) şi
se utilizează pentru identificarea apariţiei unor efecte adverse neprevăzute, asupra sănătăţii
oamenilor sau asupra mediului şi care nu au fost prevăzute în evaluarea de risc.
Acest tip de monitorizare e posibil să implice observarea caracteristicilor fenotipice, dar nu
sunt excluse şi analize mai detaliate.
Spre deosebire de monitorizarea specifică de caz, supravegherea generală trebuie:
- să identifice şi să înregistreze orice efecte adverse indirecte, întârziate şi/sau cumulative,
neprevăzute în evaluarea de risc;
- să se desfăşoare pe o perioadă mai lungă de timp şi, eventual, pe o arie mai largă.
Tipul de supraveghere generală, inclusiv locaţiile, suprafeţele şi orice parametri de măsurat,
depind, în cea mai mare măsură, de tipul de efecte adverse neprevăzute, care fac obiectul studiului.
Supravegherea generală ar putea să utilizeze, dacă sunt compatibile, practici de
supraveghere de rutină, precum monitorizarea culturilor agricole, a produselor fitosanitare,
veterinare şi medicinale, precum şi cele cuprinse în programele de monitorizare ecologică,
supraveghere a mediului sau de conservare a naturii.
Planul de monitoring poate, de asemenea, să furnizeze detalii cu privire la modul în care pot
fi obţinute sau puse la dispoziţie titularului autorizaţiei, informaţiile relevante, colectate prin
practicile obişnuite de observare, de rutină.
Dacă pentru supravegherea generală se folosesc alte practici de supraveghere, de rutină,
acestea trebuie descrise, împreună cu eventualele lor adaptări, necesare pentru a realiza o
supraveghere-generală relevantă.
Determinarea situaţiei existente a mediului receptor este indispensabilă pentru identificarea
şi evaluarea schimbărilor observate prin monitorizare. Situaţia existentă reprezintă situaţia de
referinţă şi foloseşte ca punct de pornire pentru compararea oricăror efecte produse de un anumit
eveniment .
Situaţia de referinţă trebuie determinată înainte de a se încerca detectarea sau monitorizarea
oricăror efecte.
Înainte de implementarea programelor de monitorizare şi a acţiunilor legate de politicile de
mediu, pot fi necesare informaţii asupra stării mediului receptor, obţinute pe baza sistemelor de
observare ecologică, adecvate.

63
 Programele de observare ecologică sunt concepute să ia în considerare relaţiile în cadrul
unui ecosistem, dovedite sau presupuse şi pot fi utile pentru a determina:
- starea mediului şi schimbările lui;
- cauzele schimbărilor;
- evoluţia prevăzută privind starea mediului.
Ca exemple de indicatori ai stării mediului receptor se menţionează animalele, plantele şi
microorganismele din diferite grupe de organisme şi ecosisteme. Se vor lua în considerare indicatori
relevanţi.
Monitorizarea trebuie să se desfăşoare pe o durată de timp suficient de mare, încât să
permită detectarea, nu doar a efectelor potenţiale imediate, dacă este cazul, ci şi a efectelor
întârziate, identificate în evaluarea asupra riscului de mediu.
Trebuie luată în considerare, de asemenea, şi interacţiunea dintre nivelul estimat al riscului
şi durata introducerii în mediu. O durată mai mare a introducerii poate creşte riscul efectelor
cumulative. Neapariţia efectelor imediate după o perioadă mai lungă de timp, pe de altă parte, poate
permite o mai bună concentrare a monitorizării asupra efectelor indirecte sau întârziate.
Trebuie luată în considerare, dacă este necesar, prelungirea duratei planului de monitoring,
peste perioada stabilită prin autorizaţie. Acesta ar putea fi, de exemplu, cazul când persistenţa unei
noxe în mediu tinde să devină semnificativă.
Durata propusă a planului de monitoring trebuie să fie precizată, indicîndu-se şi frecvenţa
inspecţiilor/vizitelor şi intervalele de revizuire a planului de monitoring. Acestea trebuie să ţină
seama de probabilitatea apariţiei oricăror efecte potenţiale indicate în evaluarea de risc.
Planificarea inspecţiilor depinde, în cea mai mare măsură, de tipul de efect care se
monitorizează. Spre exemplu, efectele datorate transferului de polen sunt vizibile doar după
perioada de înflorire, deşi este important ca zona să fie vizitată şi înainte, pentru a se stabili gradul
de răspândire în arii învecinate a speciilor compatibile sexual. La fel, monitorizarea în vederea
identificării apariţiei samulastrei (florei spontane) în anotimpurile de creştere următoare va fi legată
de momentul scuturării seminţelor, precum şi de persistenţa şi germinaţia stocului de seminţe
rezultat.
După caz, se pot efectua vizite anterioare începerii monitorizării, pentru a se stabili o situaţie
de referinţă corectă.
Planurile de monitoring şi durata lor nu trebuie definite o dată pentru totdeauna, ci trebuie
revizuite şi modificate în conformitate cu rezultatele obţinute prin programul de monitorizare.
Responsabilitatea pentru fiecare etapă a planului de monitoring trebuie clar stabilită la
elaborarea notificării. Această condiţie este aplicabilă, atât monitorizării specifice (de caz), cât şi
supravegherii generale, ca parte a planului de monitoring.
Agentul economic este responsabil de punerea în practică a monitorizării, dar aceasta nu
exclude posibilitatea implicării în monitorizare a consultanţilor sau utilizatorilor, pentru anumite
sarcini cerute de planul de monitoring.
Există posibilitatea extinderii sistemelor existente de monitorizare şi supraveghere generală,
legat de efectele adverse potenţiale rezultate. Aceste sisteme pot include programe de observare în
domeniile agriculturii, supravegherii alimentelor, al protecţiei mediului, al sistemelor de
monitorizare ecologică pe termen lung, al programelor de observare ecologică şi supraveghere
veterinară.
5.3.2. Metodologia de monitorizare
Cele de mai jos pot fi considerate ca un Îndrumar privind parametrii şi elementele care se
pot identifica şi monitoriza, ca parte a programului de monitorizare, precum şi metodele de
efectuare a monitorizării, inclusiv zonele care trebuie monitorizate şi frecvenţa monitorizării.
5.3.2.1. Parametrii de monitorizat
În primul rând, este necesară identificarea parametrilor/elementelor de monitorizat, cu
justificarea adecvată a selectării lor. Aceasta va depinde în mare măsură de concluziile evaluării
riscului asupra mediului.
64
 Decizia privind parametrii şi elementele de monitorizat se ia pentru fiecare caz în parte, în
funcţie de caracteristicile evenimentului în cauză.
Totuşi, există şi elemente nespecifice, care pot fi luate în considerare în planul de
monitoring, astfel de elemente nespecifice sunt prezentate mai jos, fără a exclude şi existenţa altora
de acelaşi tip:
- efecte asupra organismelor nevizate, provenite din modificarea genetică, incluzând
dezvoltarea unei rezistenţe de către speciile sălbatice înrudite sau de către dăunători, schimbarea în
spectrul de organisme gazdă sau în răspândirea dăunătorilor şi a viruşilor, dezvoltarea de noi viruşi;
- schimbări neprevăzute în comportamentul de bază al organismului, spre exemplu,
schimbări în modalitatea de reproducere, în numărul de descendenţi, în procesul de creştere sau în
capacitatea de supravieţuire a seminţelor;
- modificări ale biodiversităţii (spre exemplu în numărul sau componenţa speciilor).
5.3.2.2. Zone/Parcele
Planul de monitoring trebuie să cuprindă detalii cu privire la zona de monitorizat şi la
întinderea acesteia. Aceste indicaţii pot fi la nivelul întregului teritoriu al ţării, la nivel de regiune
geografică, parcelă sau orice altă unitate topografică, considerată ca fiind corespunzătoare.
Trebuie identificate zonele şi/sau parcelele de monitorizat, în legătură cu efectele potenţiale
rezultate în urma introducerii pe piaţă, de exemplu, a unui OMG (Organism Modificat Genetic),
inclusiv zonele şi/sau parcelele de referinţă sau pentru control, care trebuie să fie suficient de
reprezentative din punct de vedere ecologic şi al condiţiilor de utilizare. În plus, metodologiile de
parcelare trebuie să fie corecte, din punct de vedere ştiinţific şi statistic. În aceste condiţii, datele
obţinute pot furniza informaţii importante cu privire la variaţia indicatorilor, ceea ce va mări
eficacitatea detectării efectelor.
La alegerea zonelor de monitorizare privind, de exemplu, o specie de cultură modificată
genetic, determinarea habitatelor de monitorizat se poate face ţinând cont, atât de caracteristicile lor
(cele native şi cele modificate), cât şi de modul de reproducere şi de răspândire şi de tipurile de
ecosisteme care pot fi afectate.
Zonele relevante de monitorizat ar trebui să includă terenurile agricole selectate, unde
cultura respectivă este crescută în scopuri comerciale, precum şi habitatele înconjurătoare.
Se poate dovedi necesar să se extindă monitorizarea/supravegherea la zonele adiacente sau
apropiate, cultivate şi necultivate, la supravegherea post recoltare pentru flora spontană (samulastră)
sau la arii protejate. Anumite tipuri de habitate, cum ar fi zonele perturbate sau comunităţile de
plante bogate în specii, sunt mai vulnerabile în faţa invaziilor, decît celelalte.
Zonele perturbate, cu vegetaţie săracă şi unde ierburile sunt abundente, se efectuează un
mod special la monitorizare.
În primul rând, ele sunt foarte frecvente şi se găsesc adesea în vecinătatea zonelor agricole
intens cultivate.
În al doilea rând, aceste zone sunt tipice pentru marginile şoselelor, pentru şanţurile de
drenare sau ale terenurilor cultivate, locuri în care sunt cel mai probabile pierderile şi răspîndirea
accidentală de seminţe.
Totodată, poate fi luată în considerare monitorizarea privind posibilitatea transferului de
material genetic către culturi ecologice sau convenţionale, compatibile sexual. Pentru aceasta, este
necesară o evaluare a ponderii acestor tipuri de culturi în zone adiacente sau aflate în vecinătate.
5.3.2.3. Inspecţiile
Planul de monitoring trebuie să indice frecvenţa necesară a inspecţiilor. El poate cuprinde un
calendar, care să precizeze datele şi numărul de vizite pentru o anumită parcelă. În acest sens, este
important să se ţină seama de momentul în care probabilitatea de apariţie a efectelor adverse
potenţiale este cea mai mare şi de zona (zonele) de monitorizat.

65
 5.3.2.4. Prelevare de probe / analiza
Metodologia pentru monitorizarea parametrilor/elementelor trebuie, de asemenea, clar
identificată şi descrisă, incluzând tehnicile de prelevare de probe şi de analiză.
Metodologia standard, aşa cum este definită de standardele europene pentru monitorizarea
organismelor în mediul înconjurător, trebuie respectată, ori de cîte ori este posibil; de asemenea,
trebuie specificată sursa metodologiei utilizate.
Metodele folosite pentru monitorizare trebuie să fie fundamentate ştiinţific şi adaptate
condiţiilor experimentale în care urmează a fi aplicate; astfel, urmează să se ţină seama de
caracteristicile metodelor, cum sunt: selectivitate, specificitate, reproductibilitate, precum şi de orice
limitări, praguri de detecţie, ca şi de disponibilitatea probelor martor, adecvate.
Planul de monitoring trebuie, de asemenea, să indice modalitatea prevăzută pentru actualizarea
metodologiei, dacă este cazul, în conformitate cu abordarea/strategia de monitorizare aleasă.
Se poate utiliza, de asemenea, analiza statistică pentru elaborarea metodei potrivite de
prelevare probe şi de analiză, în vederea determinării dimensiunii optime a probelor prelevate şi a
duratelor minime de monitorizare, pentru a asigura nivelul statistic necesar detectării efectelor.
5.3.2.5. Colectarea şi compilarea datelor
Planul de monitoring trebuie să indice, atât pentru monitorizarea specifică (de caz), cât şi
pentru supravegherea generală, modul în care, de către cine şi cu ce frecvenţă trebuie colectate şi
compilate datele. Acest lucru este extrem de important atunci când sunt implicate terţe părţi pentru
colectarea datelor.
Agentul economic/titularul autorizaţiei trebuie să furnizeze mecanisme, formulare şi
protocoale standard de colectare şi de înregistrare a datelor, pentru a asigura coerenţa acestora. Se
pot utiliza fişe de înregistrare standard sau se poate asigura o conectare directă pentru înregistrarea
datelor pe fişiere standard, direct pe calculatoare portabile.
Agentul economic/titularul autorizaţiei trebuie să specifice, de asemenea, cum anume
trebuie compilate datele şi, foarte important, modalităţile de accesare a datelor de la consultanţi sau
utilizatori.
Trebuie, de asemenea, specificate termenele limită şi intervalele de raportare a rezultatelor
monitorizării.
5.3.3. Analiza, raportarea şi revizuirea
Planul de monitoring trebuie să indice cît de des se revizuiesc datele şi se discută în cadrul
unei analize globale.
5.3.3.1.Analiza/ Evaluarea
Evaluarea datelor, acolo unde este cazul, trebuie să includă analiza statistică, cu valori
corespunzătoare ale abaterii standard, astfel ca deciziile ulterioare să se ia pe o bază corectă.
Acestea includ deciziile referitoare la corectitudinea estimărilor evidenţiate în evaluarea
riscului. În acest sens, este esenţial să se dispună de date de referinţă corecte şi/sau probe martor
corecte, privind starea mediului receptor.
Utilizarea analizei statistice trebuie, de asemenea, să furnizeze informaţii asupra
corectitudinii metodologiei, inclusiv privind prelevarea probelor şi analiza.
Evaluarea rezultatelor monitorizării şi a observaţiilor poate indica ce alţi parametri mai
trebuie monitorizaţi în cadrul programului.
Trebuie avută în vedere şi posibila necesitate de a adopta măsuri adecvate, ca urmare a unor
rezultate preliminare, în special dacă acestea sugerează un potenţial impact negativ asupra unor
grupuri de organisme sau unor habitate vulnerabile.
Interpretarea datelor colectate prin monitorizare trebuie să ia în considerare şi alte condiţii şi
activităţi care se desfăşoară în mediu. Dacă se observă schimbări în mediu, poate fi necesară o
evaluare ulterioară, pentru a se stabili dacă acestea sunt rezultatul altor factori de mediu, fără
legătură cu activităţile anterioare. În acest sens, poate fi necesară reevaluarea situaţiei de referinţă
utilizate pentru comparaţie.
66
 Planul de monitoring trebuie structurat în aşa fel, încât atât rezultatele monitorizării
specifice (de caz), ca şi ale supravegherii generale, cât şi cercetările suplimentare să poată fi
utilizate în procesul decizional privind reînnoirea autorizaţiei pentru acele produse.
5.3.3.2. Raportarea
Agentul economic trebuie să descrie în planul de monitoring, condiţiile de raportare a
rezultatelor.
În planul de monitoring trebuie să se specifice modul în care vor fi puse la dispoziţia
titularului autorizaţiei informaţiile relevante, colectate prin practici de observare stabilite.
Agenţii economici/titularii autorizaţiei trebuie să asigure transparenţa rezultatelor şi a
măsurilor prevăzute în programele de monitorizare, iar planul de monitoring trebuie să specifice
modul de raportare/publicare a informaţiilor colectate.
Acest lucru se poate realiza prin:
- fişe cu informaţii pentru utilizatori sau alţi factori implicaţi;
- seminare de prezentare şi schimb de informaţii cu factorii implicaţi;
- documente arhivate ale companiilor;
- afişarea pe pagina de internet a companiei;
- publicaţii comerciale şi ştiinţifice.
În conformitate cu prevederile legale, dacă devin disponibile noi informaţii cu privire la
riscuri, provenind de la utilizatori sau din alte surse, agentul economic/titularul autorizaţiei are
obligaţia de a lua măsuri imediate de protecţie a sănătăţii oamenilor şi a mediului şi de a informa
Organismele abilitate.
În plus, agentul economic/titularul autorizaţiei are obligaţia de a revizui informaţiile şi
condiţiile menţionate în notificare.
5.3.3.3. Revizuirea
Planurile de monitoring nu sunt instrumente statice. Este important ca planul de monitoring
şi metodologia asociată să fie revizuite la intervale corespunzătoare şi, dacă este cazul, actualizate
sau adaptate.
Punerea în aplicare a planului de monitoring revizuit reprezintă obligaţia agentului
economic/titularului autorizaţiei.
În cazul revizuirii trebuie să examineze eficienţa măsurătorilor şi colectării datelor, inclusiv
a prelevării probelor şi analizării lor. Ea trebuie, de asemenea, să evalueze dacă măsurile de
monitorizare sunt eficiente în raport cu evaluarea riscului şi dacă răspund întrebărilor rezultate din
evaluarea riscului.
Dacă se utilizează modele specifice pentru scopuri de prognoză, poate fi întreprinsă o
validare, pe baza datelor colectate şi a evaluării lor. La fel, trebuie avută în vedere evoluţia
tehnicilor de prelevare şi de analiză, dacă este cazul.
În urma revizuirilor, poate fi necesară ajustarea metodelor, a scopurilor monitorizării şi a
programului de monitorizare; ajustarea se realizează prin adaptare sau actualizare, după cum este
cazul.

Bibliografie

1. Băbuţ, G., Moraru, R.- Cadrul general al managementului riscului de mediu, Buletin AGIR
nr.3/2006
2. Bădără, V.- Analiza şi evaluarea riscurilor tehnologice în contextul directivelor Seveso.2010
67
3. Bălteanu, D., Rădiţa, A., - Hazarde naturale şi antropogene, Ed.Corint, Bucureşti, 2001
4. Bogdan, D.- Managementul şi evaluarea riscului în privinţa realizării obiectivelor propuse
într-un proiect industrial de îmbunătăţire tehnologică, 2006
5. Gavrilescu Maria- Estimarea şi managementul riscului, Editura EcoZone, Ed. a II-a, Iaşi, 2006
6. Ilie, Gh.- Securitatea proceselor şi calitatea vieţii- managementul riscului -2007
7. Moraru, R. ş.a. – Evaluarea riscului ecologic, Editura INFOMIN Deva, 2000
8. Moraru, R., Băbuţ, G.- Analiza de risc, Editura UNIVERSITAS Petroşani, 2000
9. Perşu, I., Predescu, I.- Managementul riscurilor majore in industrie, 2005
10. Robu Brânduşa - Integrated impact and risk assessment induced in the environment by
industrial activities, Ecozone Press, Iaşi, 2005

11. x x x- Legislaţie referitoare la riscul de mediu.

68