Creștinii cred și mărturisesc întru Adevărul lui Dumnezeu că: 
Mântuirea este pentru toată lumea numai în Sfânta Treime, ,,întru 
una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică” ‐ ,,Trupul lui 
Hristos” ‐ singura prin care și în care putem ajunge la unirea cu 
Dumnezeu, ,,la unitatea credinței (εἰς τὴν ἑνότητα τῆς πίστεως ‐ is tin 
enotita tis pisteos) și a cunoștinței Fiului lui Dumnezeu, întru bărbat 
desăvârșit, la măsura vârstei plinirii lui Hristos”  
 
 
 
Dorind să mă lămuresc cu privire la mântuirea mea și înțelegând că toată 
lumea  are  nevoie  să‐L  cunoască  pe  Dumnezeu  în  Sfântă  Biserica  Sa,  să  se 
izbăvească  de  toată  robia  și  înșelăciunea  diavolească  și  să  se  unească  cu  El, 
pentru a se putea mântui, m‐am străduit să adun acest ,,material”. Mai mult de 
atât nefiind în stare, ba și aceasta făcând‐o cu greșeli, îi rog pe toți să mă ierte și 
să caute să facă ei ceva mai bun.  
Această lucrare am început‐o cu îndemnul și binecuvântarea Părinților mei 
duhovnici: Cleopa Ilie, Iulian Lazăr și Partenie starețul mănăstirii Sfântul Pavel 
din Sfântul Munte Athos și se dorește a fi cunoscută, corectată și completată de 
mulți.  
Mărturisindu‐mi neputința de a face această lucrare mi s‐a spus să fac cât 
pot  și  să  dau  și  altora  să  corecteze  și  să  completeze.  De  altfel,  se  înțelege  că 
acestea sunt lucruri pe care acum, fiecare dintre noi, se cade să ni le lămurim, 
sunt  cunoștințe  generale  pe  care  noi  toți  trebuie  să  le  avem,  mai  cu  seamă  în 
vremea de acum, când se lucrează lepădarea de credință.  
Cine va avea dragoste să corecteze și să completeze această lucrare, sau să 
facă ceva mai bun și să‐mi trimită, îi mulțumesc și mă rog ca Bunul Dumnezeu 
pentru rugăciunile Preasfintei, Preacuratei, Preabinecuvântatei Stăpânei noastre 
de Dumnezeu Născătoarei și pururea Fecioarei Maria să‐l ducă la Rai.  
Aștept cu drag ceva mai bun de la voi, eu neputinciosul, Iachint Monahul. 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
  
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
  
 
CUPRINS 
 
„Tot așa cum există o lucrare a voinței lui Dumnezeu, și aceasta se cheamă lume, 
la fel și mântuirea oamenilor este voia Lui, și se cheamă Biserică”........................p. 5  
A. Pentru a ne mântui avem nevoie de conștiință trează – conștiința Bisericii..p. 5 
1. Ne trebuie luare aminte, nu putem asculta de oricine……………………………………….p. 6   
2. Suntem chemați să umblăm cu și în Duhul lui Dumnezeu……………………………..p. 7 
3. Numai unindu‐ne în credință cu Hristos, Adevărul lui Dumnezeu, în Biserică 
– Trupul Său putem fi ortodocși, ne putem bucura de mântuire……………………..p. 14 
4.  Datori  suntem  a  mărturisi  că  numai  prin  Credința  și  Botezul  Bisericii 
Ortodoxe vine mântuirea………………………………………………………………………….…….……….p. 26 
5. Mântuirea înseamnă a mărturisi întru Hristos………………………………………………p. 33 
6. Având conștiința Bisericii conștientizăm că suntem cei mai păcătoși  oameni 
de pe pământ și înțelegem datoria noastră de a mărturisi, prin unirea noastră cu 
Hristos,  că  mântuirea  a  toată  lumea  poate  fi  numai  în  unitatea  credinței,  în 
Biserică – Trupul lui Hristos……………………………………………………..…………………………….p. 65 
7. Nimeni nu poate vătăma pe cel ce mai înainte nu se vatămă el însuși………..p. 82 
Biserica  este  lucrarea  Preasfintei  Treimi  în  care  suntem  mântuiți  toți  cei  ce 
credem în ea ca fiind ,,una” ‐ Trupul lui Hristos Dumnezeiesc și omenesc și în ea 
ne unim cu Dumnezeu...................................................................................................p. 91 
Pe  cât  este  de  important  pentru  mântuire  să  credem  că  Iisus  Hristos  este 
Dumnezeu, tot atât de important este să credem că El a venit în trup și că acest 
trup al Său este Biserica.................................................................................................p. 96 
Necesitatea răscumpărării omului.............................................................................p. 102 
Precum Dumnezeu este Unul, tot așa și Biserica este una...................................p. 122 
Tăgăduirea  unității  Bisericii  ‐  Trupul  lui  Hristos  este  tăgăduirea  lucrării  lui 
Dumnezeu  în  lume,  este  lucrare  antihristică.  Pentru  a  nu  pierde  unitatea 
credinței, pentru a nu cădea din unitatea Bisericii, prin Duhul Sfânt în Biserică, 
suntem chemați cu toți să cercetăm duhurile de unde sunt................................p. 135 
Numai în unitatea Bisericii putem ajunge la unitatea credinței........................p. 160 
Mădularele  Bisericii  sunt  cei  în  care  trăiește  și  prin  care  vorbește  Hristos  – 
Adevărul lui Dumnezeu……..........................................................................................p. 188 
Credem  în  Sfânta  Treime  și  ,,întru  una,  sfântă  sobornicească  și  apostolească 
Biserică”,  singura  adevărată  (Simbolul  credinței,  art.  9),  și  mărturisim  într‐un 
Duh  cu  toți  Sfinții  că  această  Biserică  nu  a  fost,  nu  este  și  nu  poate  fi 
dezbinată…………………………………………………………………………………………………………………..p. 279 
Pentru a nu ne pierde sufletul cel mântuit de Domnul nostru Iisus Hristos noi 
toți  avem  trebuință  să  ne  cunoaștem  pe  noi  înșine,  să  ,,cercetăm  duhurile  de 
unde sunt”.......................................................................................................................p. 300 
Tăgăduindu‐se unitatea Bisericii, Dumnezeirea lui Hristos, nădejdea noastră și 
mântuirea, nu putem rămâne nepăsători...............................................................p. 338 
Nu  este  pe  pământ  cinste  mai  mare  decât  aceea  de  a  fi  mădular  al  Bisericii  ‐ 
Trupul lui Hristos și nu este pagubă mai mare decât aceea de a fi despărțit de 
ea.......................................................................................................................................p. 342 
La credința desăvârșită, care este unitatea și părtășia omului cu Dumnezeu, deci 
la  mântuire,  vom  putea  ajunge  numai  de  vom  ține  credința  simplă‐
descoperirea....................................................................................................................p. 348 
Fericit  este  sfârșitul  luptătorilor  pentru  buna‐credință,  a  bine‐cinstitorilor  lui 
Dumnezeu.......................................................................................................................p. 375 
Biserica este zidită pe Piatra Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu..................p. 392 
Părintele Cleopa ne face atenți ca să nu ne lăsăm înșelați de ,,înaintemergătorii 
lui antihrist care tăgăduiesc dumnezeirea lui Hristos” ‐ care tăgăduiesc unitatea 
Bisericii cea ,,una, sfântă, sobornicească și apostolească” a Lui și ne sfătuiește ca 
în vremurile cele grele care vor veni ,,Să nu ne speriem! Noi una să știm: că Piatra 
Hristos este temelia Bisericii și porțile iadului nu o vor birui”...........................p. 406 
Biserica este trupul lui Hristos, pe care a întemeiat‐o prin jertfa Sa pe Cruce și 
Învierea  din  morți,  ea  este  ,,una,  sfântă,  sobornicească  și  apostolească”,  ea 
continuă  viața  Mântuitorului  și  este  semnul  văzut  al  mântuirii  noastre,  în  ea 
trebuie să credem pentru că ne unește cu Dumnezeu.........................................p. 406 
Părintele Cleopa nu a crezut niciodată ereziei că Biserica ‐ Trupul lui Hristos este 
dezbinată și că ar fi nevoie de refacerea unității ei................................................p. 423 
Părintele Cleopa nu a acceptat ca fiind valid botezul celor din afara Bisericii și că 
ar putea fi mântuire și în afara ei și ne îndeamnă a mărturisi adevărul urmând 
Mântuitorului și Tuturor Sfinților............................................................................p. 428 
La unitatea credinței nu se poate ajunge decât în Biserica ‐ Trupul lui Hristos în 
care avem putința unirii cu Dumnezeu…….............................................................p. 442 
Părintele  Cleopa  nu  a  afirmat  niciodată  că  poate  fi  mântuire  în  afara 
Bisericii……………………………………………………………………………………………………………………..p. 446 
Biserica este Împărăția Cerurilor pe pământ.........................................................p. 452 
Părintele Cleopa ne face atenți să nu dăm crezare duhului antihristic care prin 
tăgăduirea unității Bisericii lovește în Hristos ‐ ,,Piatra cea din capul unghiului”, 
tăgăduiește venirea lui Hristos în trup și Dumnezeirea Lui...............................p. 459 
Izbăvirea  din  cursele  duhului  lui  antihrist  o  putem  avea,  după  cum  ne  învață 
Părintele  Cleopa într‐un Duh cu Sfinții Părinți,  numai în Biserica ‐ Trupul lui 
Hristos, lepădându‐ne de sine și îngrădindu‐ne cu Sfânta Cruce....................p. 466 
Cei  care  refuză  să  primească  pecetea  antihristică  și  suferă  pentru  credința  lui 
Hristos, pentru Biserica Apostolească, sunt cei ale căror credință în Biserică nu a 
fost zdruncinată............................................................................................................p. 473 
 
 
 
 
 
 
 
 
 ,,Tot așa cum există o lucrare a voinței lui Dumnezeu,  
și aceasta se cheamă lume, la fel și mântuirea oamenilor este 
voia Lui, și se cheamă Biserică”  (Sfântul Clement al Alexandriei) 
 
A. Pentru a ne mântui avem nevoie de conștiință trează – 
conștiința Bisericii 
 
„Aceasta să știți că în zilele cele de apoi vor veni vremuri cumplite” 
(Timotei 3, 1). „Iar ochii voștri fericiți sunt că văd și urechile voastre că 
aud” (Matei 13, 16)  
 
În această vreme când potrivnicul nostru diavolul, care ,,ca un leu 
răcnind umblă căutând pe cine să înghită” (1Petru 5, 8), se arată a‐și 
face lucrarea cu stăpânire prin ,,mai marii acestei lumi” și i‐au căzut 
pradă nu numai unii dintre creștinii cei simpli ci și unii din cei ce se 
numesc ,,mai marii noștri” și ,,slujitori ai Bisericii”, noi avem sfatul cel 
salvator  al  Mântuitorului  nostru:  ,,Privegheați  și  vă  rugați  ca  să  nu 
intrați în ispită” (Matei 26, 41). De asemenea și sfatul cel dat prin gura 
Sfinților  Săi  Apostoli:  ,,Fiți  treji,  privegheați;  ...stați  împotrivă  întăriți 
fiind  în  credință”  (1Petru  5,  8‐9),  ,,Privegheați,  stați  în  credință, 
îmbărbătați‐vă, întăriți‐vă” (1Cor. 16, 13). 
Și prin Prorocul David, Sfântul Duh, în  psalmul 30, după ce  ne 
arată  că  mântuirea  o  putem  avea  numai  în  Biserica  ‐  Trupul  lui 
Hristos, în „ascunsul feței Lui”, „în cortul Lui”, „în cetatea îngrădirii”, la 
sfârșit ne îndeamnă zicând: 
„Iubiți  pe  Domnul,  toți  οἱ  ὅσιοι  cuvioșii  Lui,  că  ἀληθείας  adevărul 
caută Domnul și  răsplătește τοῖς περισσῶς celor ce de prisosit ποιοῦσιν fac 
ὑπερηφανίαν  mândrie.  Îmbărbătați‐vă  și  κραταιούσθω  să  se  întărească  ἡ 
καρδία ὑμῶν,  inima voastră, toți cei ce nădăjduiți  ἐπὶ Κύριον pe Domnul” 
(Ps. 30, 25‐26). 
Iar Cuvioșii lui Dumnezeu, care L‐au iubit pe Dumnezeu, care au 
privegheat s‐au rugat și au trăit în adevăr pentru Adevărul, între care 
se numără și Sfântul Chiril al Alexandriei, tâlcuind aceste stihuri zic: 
„Dar care adevăr caută Domnul? Dreptatea cea din dogme, fiind prea 
arătat că aceasta este viața cea fără prihană”1. 
Acum,  după  venirea  Mântuitorului,  duhul  înșelăciunii, 
preacurvia, care, mai înainte de venirea Sa, stăpânea lumea, caută să 
își  recapete  stăpânirea  și  lovește,  mai  întâi,  în  credință.  Când  din 
iubire de sine trecem cu vederea Adevărul și îmbrățișăm minciuna 
preacurvim,  ne  pervertim conștiința, ne  unim cu  diavolul. Trecând 
cu vederea Adevărul credinței și acceptând minciuna nu avem cum 
1
 Psaltirea în tâlcuirile Sfinților Părinți, vol. 1, nota. 105, p. 364. 
5
să  scăpăm  de  preacurvia  ce  se  face  și  în  trup  și  de  tot  păcatul,  de 
moarte.  Mântuitorul  ne‐a  avertizat,  ca  să  fugim  de  preacurvie,  în 
care  tot neamul  omenesc zace, zicând:  „Cela ce voieşte să vină după 
Mine, să se lepede de sine, şi să‐şi ia crucea sa, şi să‐Mi urmeze Mie. Că 
cine va vrea să‐şi mântuiască sufletul său, pierde‐l‐va pe el; iar cine‐şi va 
pierde sufletul său pentru Mine şi pentru evanghelie, acela îl va mântui 
pe el. Că ce va folosi omului de ar dobândi lumea toată, şi‐şi va pierde 
sufletul său? Sau ce va da omul schimb pentru sufletul său? Că cine se 
va ruşina de Mine şi de cuvintele mele, ἐν τῇ γενεᾷ ταύτῃ τῇ μοιχαλίδι în 
acest neam preacurvar şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el, când 
va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri” (Marcu 8, 34‐38).  
Acum cei mai mulți oamenii au ajuns să creadă, șoapta diavolului 
transformat  în  înger  de  lumină,  că  noi  toți  am  putea  comunica  cu 
Dumnezeu2, ne‐am putea uni, am putea avea comuniune cu El, ne‐am 
putea mântui fără să ne curățim de păcate, fără Credința Ortodoxă, 
fără să ne botezăm, fără să primim Duhul Său cel Sfânt în Biserica – 
Trupul lui Hristos.  
 
1.  Ne trebuie luare aminte, nu putem asculta de oricine   
 
Acum când până și unii dintre acești ,,mai mari ai noștri, părinți 
și slujitori ai Bisericii”, au ajuns să tăgăduiască unitatea Bisericii lui 
Hristos  și  prin  aceasta  Dumnezeirea  lui  Hristos  și  toată  lucrarea 
Sfintei  Treimi  în  lume  avem  nevoie  de  mare  luare  aminte.  Când 
vedem  cum  trec  cu  vederea  Adevărul  lui  Dumnezeu  și  pledează 
împreună cu vrăjmașii lui Dumnezeu pentru o ,,unitate spirituală a 
lumii”, în afara Bisericii și a lui Dumnezeu; cum cad pradă lucrării 
antihristice,  lipsindu‐se  și  lipsind  de  Harul  și  Adevărul  lui 
Dumnezeu,  cel prin care suntem liberi, pe cei care îi cred și se unesc 
cu ei conștientizăm că ne trebuie mare atenție. Nouă tuturor, celor 
cărora Domnul Dumnezeul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Fiul 
și  Cuvântul  lui  Dumnezeu,  Cel  ce  ,,a  venit  în  trup”  (1Ioan  4,  3), 
mântuind  sufletul  nostru,  arătându‐ne  valoarea  lui  și 
responsabilitatea pe care o avem când zice: ,,Că ce va folosi omului de 
ar dobândi lumea toată și‐și va pierde sufletul său? Sau ce va da omul 
schimb pentru sufletul său?” (Marcu 8, 36‐37),  nu ne rămâne decât 
să fim cu foarte mare luare aminte ca să nu fim rupți din acest Trup 
al Său – Biserica, în care El ne‐a mântuit și ne mântuieşte.  
Mădularele  și  slujitori  ai  Bisericii,  între  care  se  numără  și  Înalt 
Prea Sfințitul Mitropolit Hierotheos Vlachos, arată că: 
,,Toți  creștinii,  clerici  și  mireni,  și‐au  dat  seama  adeseori  că,  de 
2
 Vezi: 2 Cor. 11, 14. Neale Donald Walsch, Conversaţii cu Dumnezeu …etc. 
6
există cumva o problemă arzătoare și o mare necesitate a zilelor noastre, 
aceasta este nevoia de‐a dobândi cugetul Bisericii”.  
Iar  ,,cuvântul  ,,cuget”  (gr.  φρόνιμα  ‐  fronima),  arată  Înalt  Prea 
Sfinția Sa, denotă felul de a gândi și de a ne comporta ca mădular al 
Bisericii Ortodoxe.  
Cugetul nostru trebuie să fie pătruns de cugetul Bisericii. Gândirea 
noastră,  viața,  felul  de  trai,  dorirea  și  voirea  noastră  trebuie 
preschimbate de buna preschimbare săvârșită de viața Bisericii.  
Apostolul Pavel îndeamnă: ,,Aceasta să se gândească întru voi, care 
și  întru  Hristos  Iisus”  (Filip.  2,  5).  Dar  întrucât  Biserica  nu  este  un 
așezământ omenesc, ci sfântul și blagoslovitul Trup al lui Hristos, ni s‐a 
poruncit  și  nouă  să  cugetăm  cu  cugetul  sobornicesc 3 al  Bisericii, 
nefăcând nimic care să se abată de la viața și învățătura ei” . 
Sunt și acum creștini, cât de cât treji, care înțeleg că de nimic mai 
mult  nu  caută  diavolul  să  ne  despartă,  pe  noi  oamenii,  decât  de 
legătura vie cu Dumnezeu pe care o putem avea numai în Biserică, în 
dreapta ei credință, prin buna ei cinstire. Dar din păcate cei mai mulți 
dintre  noi  nu  știm  nici  măcar  ce  este  Biserica  și  nu  înțelegem  că 
despărțirea  de  ea  este  despărțire  de  Dumnezeu,  este  pierderea 
mântuirii. Noi zicem că vrem să ne mântuim. Dar cum? Nu știm Cine 
și cum ne mântuieşte și care este lucrul care depinde neapărat de noi, 
pentru ca făcându‐l să ne poată mântui Dumnezeu, care cu forța nu 
mântuieşte pe nimeni. Unii uneori ne arătăm a da o mai mare valoare 
,,credinței”, alții ,,faptelor”, dar până la urmă se dovedește că nu dăm 
valoare  nici  credinței,  nici  faptelor.  Se  dovedește  că  nici  credința 
noastră nu este credință și nici faptele noastre nu sunt fapte.  ,,Că noi 
cu  Duhul  din  credință  nădejdea  dreptății  așteptăm.  Că  întru  Hristos 
Iisus credința care lucrează prin dragoste folosește” (Gal. 5, 5‐6).  
 
 
2. Suntem chemați să umblăm cu și în Duhul lui Dumnezeu 
 
Se face înțeles acum, din ce în ce mai mult, faptul că ne aflăm în 
așa de multă înșelare datorită slăbirii legăturii vii cu Dumnezeu, prin 
netrăirea credinței, prin netrăirea ca adevărate mădulare ale Bisericii–
Trupul  lui  Hristos,  prin  neumblarea  cu  Duhul,  după  cum  arată 
Sfântul  Apostol  Pavel  (Gal.  5,  25).  Nedând  valoare  credinței, 
neținându‐ne în Duhul și Adevărul Bisericii, trăind în iubire de sine, 
căutând  aranjarea  noastră  în  lumea  aceasta  este  firesc  să  fim  foarte 
ușor înșelați și stăpâniți de duhul lui antihrist, despre care și Apostolul 
dragostei ne atrăgea atenția și ne învăța, încă de atunci, în epistoliile 
3
 Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Cugetul Bisericii Ortodoxe, Introducere, p. 13. 
7
sale sobornicești. El zice că prima noastră grijă trebuie să fie aceea de a 
cerceta  duhurile,  de  a  depista  duhul  lui  antihrist  și  a  nu‐i  da  curs 
lucrării sale în viața noastră. 
,,Iubiților, zice, să nu credeți pe tot duhul, ci cercetați duhurile dacă 
sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulți proroci mincinoși au ieșit în lume. 
Întru  aceasta  să  cunoașteți  Duhul  lui  Dumnezeu:  tot  duhul  care 
mărturisește pe Iisus Hristos că a venit în trup, de la Dumnezeu este; și 
tot duhul, care nu mărturisește pe Iisus Hristos că a venit în trup, de la 
Dumnezeu nu este; și acela este al lui antihrist, de care ați auzit că va 
veni și acum în lume este” (1Ioan 4, 1‐3).  
Și în A doua Epistolă Sobornicească scrie:  
„Bătrânul,  alesei  doamne  și  fiilor  ei,  pe  care  eu  îi  iubesc  întru 
adevăr,  și  nu  numai  eu,  ci  și  toți  care  au  cunoscut  adevărul,  pentru 
adevărul ce petrece întru noi, și cu noi va fi în veac. Fie cu voi har, milă și 
pace de la Dumnezeu Tatăl și de la Domnul Iisus Hristos, Fiul Tatălui, 
întru adevăr și întru dragoste.  
M‐am  bucurat  foarte  căci  am  aflat  din  fiii  tăi  umblând  întru 
adevăr, precum poruncă am luat de la Tatăl. Și acum te rog, Doamnă, 
nu ca și cum aș scrie ție poruncă nouă, ci care avem dintru început, ca 
să ne iubim unul pe altul. Și aceasta este dragostea, ca să umblăm după 
poruncile Lui. Și aceasta este porunca, precum ați auzit dintru început, 
ca întru dânsa să umblați. Pentru că mulți amăgitori au intrat în lume, 
care nu mărturisesc pe Iisus Hristos să fie venit cu trupul; acesta este 
amăgitor și antihrist. Păziți‐vă pe voi înșivă, ca să nu pierdem cele ce am 
lucrat,  ci  să  luăm  plată  desăvârșit.  Tot  cela  ce  calcă  porunca  și  nu 
rămâne întru învățătura lui Hristos, pe Dumnezeu nu are; iar cela ce 
rămâne întru învățătura lui Hristos, acela și pe Tatăl și pe Fiul are. 
Oricine  va  veni  la  voi  și  nu  va  aduce  învățătura  aceasta,  să  nu‐l 
primiți  în  casă  și  să  nu‐i  ziceți  lui:  Bucură‐te;  că  cela  ce‐i va  zice  lui: 
Bucură‐te, se va face părtaș faptelor lui celor viclene” (2Ioan 1‐11). 
Bine, mai găsim pe unii zicând astăzi, dar cine nu crede acum că 
Hristos a venit în trup? Iată că, din păcate, în realitate sunt destui de 
mulți și se înmulțesc, nu numai dintre cei ce nu se numesc creștini, ci 
și dintre cei ce se numesc creștini, mădulare și slujitori ai Bisericii, care 
nu cred în adevăr că Hristos a venit în trup. Toți cei care au acceptat că 
Biserica  ‐  Trupul  lui  Hristos  este  dezbinată  și  că  are  nevoie  de  o 
refacere  care  se  poate  realiza  prin  unirea  creștinilor,  trecând  cu 
vederea adevărul și dragostea ei prin care unitatea ei a fost, este și va fi, 
sunt dovediți de Sfântul Ioan ca tăgăduind venirea lui Hristos în trup.  
După cum înțelegem, cu Duhul în Biserică, a crede în adevăr că 
Hristos a venit în trup înseamnă a căuta, tot timpul, a fi în unire cu El, 
a  fi  adevărat  mădular  în  acest  unic  Trup  al  Său–Biserica  (Ioan  17). 
După  cum  vedem,  tot  cel  care  nu  caută  să  aibă  credința  cea  una  a 
8
Bisericii și nu caută să trăiască ca adevărat mădular al Bisericii celei 
una  care  este  Trupul  lui  Hristos,  cel  care  nu  caută  unirea  cu 
Dumnezeu în credința ortodoxă a Bisericii, nu dovedește credința lui 
în venirea lui Hristos în trup, nu poate fi decât în înșelare, este robit de 
duhul lui antihrist.  
Iar  acum  e  foarte  greu  căci  s‐a  ajuns  până  într‐acolo  încât  nu 
numai  unii  dintre  cei  tineri  care  au  fost  școliți  în  străinătate,  prin 
școlile  ereticilor,  să  fie  influențați,  să  se  depărteze  de  credință,  să 
piardă credința și  Duhul Adevărului, să tăgăduiască unitatea Bisericii 
și să propage pan‐erezia că: ,,Biserica este dezbinată” și într‐un cuvânt 
că Hristos nu a venit în trup, că Hristos nu este Dumnezeu, ci și mulți 
dintre cei care au studiat și studiază în așa zisele ,,Școli de teologie” din 
țară,  preoți  de  mir,  preoți  din  mănăstiri  și  chiar  monahi  și  creștini 
simpli. Vedem  cum duhul apostaziei (lepădării de credință) a pătruns 
peste  tot,  a  pătruns  chiar  și  printre  „cei  aleși”  (Matei  24,  24),  prin 
,,hristoși mincinoși”, cei ce se dau drept re‐făcătorii Bisericii lui Hristos. 
Acești „re‐făcători ai Bisericii” au plecat de la înțelegerea înșelătoare că 
„Biserica este dezbinată”, că „e mântuire și în afara Bisericii”, că sunt 
în Biserică și cei care nu sunt în Cuvântul Adevărului, și acum se luptă, 
constrâng  și  folosesc  toate  mijloacele  pentru  a‐i  lipsi  de  credința 
mântuitoare a Bisericii pe acei puțini care au mai rămas în ea. Acum 
avem nevoie de mare luare aminte și nu trebuie să ne mire, sau să ne 
smintească  în  vreun  fel,  când  vedem  chiar  și  pe  unii  părinți 
îmbătrâniți în slujba Bisericii și în mănăstiri, deci dintre  ,,cei aleși”,  că 
au  ajuns  să  dea  crezare  acestui  duh  și  curs  lucrării  antihristice.  Se 
observă că aceștia fie dintr‐o frică oarecare, ori căutând o pace și liniște 
a  lor,  ori  părându‐li‐se  că  au  o  dreaptă  socoteală,  alții  chiar  din 
neștiință, neînțelegând vicleșugul mascat al diavolului și alții din alte 
motive  lumești,  nedemascând  erezia  și  necombătând‐o,  au  ajuns  să 
cadă în ea, afirmând și ei, precum cei din afara Bisericii, că ,,Biserica 
lui Hristos, cea una, sfântă, sobornicească și apostolească, se menține 
dezbinată  și  fărâmițată  până  în  ziua  de  astăzi”,  că  ,,Mișcarea 
ecumenistă și‐a propus refacere unității bisericești.... Unitatea Bisericii 
nu e posibilă fără refacerea unității de credință, aceea care a existat pe 
durata primului mileniu...”, că ,,S‐a deschis un mare șantier de lucru 
duhovnicesc, pentru care s‐au făcut și mari pregătiri și în care Biserica 
Ortodoxă  este  chemată  să  aducă  rod  ales....  De  mai  mulți  ani  se  fac 
mari eforturi pentru refacerea unității Bisericii lui Hristos. Au început 
Protestanții  cu  Mișcarea  Ecumenică;  au  venit  Catolicii  cu  Dialogul 
teologic  dintre  Ortodocși  și  Catolici....  îi  revine  acum  Ortodoxiei  să 
desăvârșească această lucrare...”.  
Iată dar, că am ajuns vremurile în care suntem îndemnați, chiar 
de unii dintre ,,părinții noștri”, să dăm mâna cu ereticii pentru a reface 
9
Biserica  lui  Hristos,  am  ajuns  vremuri  în  care  ,,părinții  noștri”  nu‐și 
mai recunosc Mama, și desigur aceasta se întâmplă pentru că nu au 
apreciat,  nu  au  ținut  la  darul  cel  mare,  credința  dăruită  nouă  de 
Dumnezeu. În ochii lor Biserica, mama noastră, care ne‐a născut din 
apă și din Duh la Sfântul Botez este dezbinată. Biserica, zic ei, „sunt 
două  surori”  sau  zic  că:  „sunt  mai  multe  Bisericii  despărțite  și  nouă 
fiilor ne revine datoria să o unim”.  
Acum când s‐a ajuns să fie băută ca apa erezia și mai cu seamă 
aceasta  eclesiologică,  de  către  creștini  simpli,  chiar  și  din  cărțile  și 
convorbirile  acestor  „părinți  ai  noștri”,  unii  cu  nume  de  vază,  nu 
putem rămâne indiferenți, sau legați cu o dragoste înșelătoare față de 
aceștia,  ci  avem  mare  nevoie  să  știm  care  sunt  cu  adevărat  părinții 
noștri și să ascultăm de ei. Iar ca să aflăm acum care sunt adevărații 
noștri  părinți  nu  este  ușor  dacă  mai  căutăm  și  altceva  pe  lângă 
mântuire. Numai cine caută sincer mântuirea și numai mântuirea este 
luminat de harul lui Dumnezeu și izbăvit de rătăcire.   
E dureros că aceasta a ajuns să fie ,,credința” unora dintre părinții 
apreciați din Biserica noastră, chiar și a unora care afirmă că nu sunt 
și  că  nu  vor  să  fie  ecumeniști  și  faptul  că  sunt  ascultați  fără 
discernământ, fără a se verifica legătura credinței lor cu Sfinții Părinți, 
cu Biserica. Aceștia tocmai pentru că se arată că nu sunt și nu vor să 
fie ecumeniști dar aleg să meargă pe o cale în ,,duh pervertit”, sau să 
tacă,  când  este  hulit  Dumnezeu,  părându‐li‐se  a  fi  aceasta  ,,dreaptă 
socoteală”, se dovedesc a fi mai periculoși decât ecumeniștii declarați. 
Tacit,  uneori  chiar  fără  să‐și  dea  ei  seama,  se  fac  părtași  ereziei  și  o 
propagă în sufletele cele mai greu de înșelat.  
Găsim și la unii Părinți ai Bisericii exprimări de genul: ,,au sfâșiat, 
au rupt, au dezbinat, au despărțit Biserica”, dar în sensul că s‐au rupt 
și au rupt ereticii de Biserică pe cei ce i‐au crezut și s‐au unit cu ei și 
nicidecum că Biserica ‐ Trupul lui Hristos s‐ar menține dezbinată și că 
ar  avea  nevoie  de  o  refacere.  Nici  un  Sfânt  Părinte  nu  a  acceptat 
născocirea  diavolului  că  Biserica  lui  Hristos  este  dezbinată  și  că  are 
nevoie de refacere. Sfântul Iustin Popovici arată clar că: 
 „Împărțire a Bisericii nu a fost niciodată, nici nu poate să fie, ci au 
fost și vor fi căderi din Biserică, așa cum vițele care de bună voie rămân 
sterpe cad, uscate, din Via Dumnezeu‐omenească cea veșnic vie (v. Ioan 
15, 1‐6)”4.  
 Acum deși se vorbește mult despre ecumenism, deși s‐a arătat ce 
înseamnă  acesta,  sunt  încă  destui  de  mulți  care  nu  cunosc  cât  de 
pierzător de suflete este și mai așteaptă încă roade bune de la el. Sau 
poți întâlni mulți care dacă numai ce ai apucat să pronunți cuvântul 
4
 Sfântul Iustin Popovici, Biserica și ecumenismul, Însușirile Bisericii, p. 38. 
10
ecumenism se și grăbesc a se arăta că sunt lămuriți cu acesta, că nu 
sunt  de  acord  cu  el,  dar  dacă  rămâi  mai  mult  timp  lângă  ei  se 
dovedesc a fi în înțelegerea și duhul duplicitar al acestuia. După cum 
am văzut, unii deși zic că cred în Biserica ‐ Trupul lui Hristos, Una, 
Sfântă,  Sobornicească  și  Apostolească,  îndrăznesc  să  afirme  că  prin 
,,Mișcarea ecumenică” se lucrează refacerea unității Bisericii lui Hristos 
și că ecumeniști sunt cei cu deschidere, cu dragoste către cei din afara 
Bisericii, cum le place de altfel și ecumeniștilor să se recomande, dar 
din păcate nu este și nu poate fi așa. Ecumeniștii declarați și nu numai 
ei, după cum am văzut și mulți alții care declară că nu sunt ecumeniști 
și nu vor să fie, tăgăduind unicitatea și unitatea Bisericii ‐ Trupul lui 
Hristos și prin aceasta tăgăduind dumnezeirea lui Hristos și lucrarea 
Sfintei  Treimi  în  lume,  sunt  în  afara  Bisericii,  s‐au  pervertit  și 
pervertesc, s‐au lipsit și lipsesc de credința cea adevărată și de harul 
Duhului Sfânt, s‐au pierdut și îi duc la pierzare pe cei ce îi ascultă și 
într‐un cuvânt fac lucrare antihristică.  
Sfinții  Părinți  au  vădit  ,,duhul  lui  antihrist”  care  lucrează  în 
ecumenism și ne‐au arătat că de la el și de la cei ce l‐au acceptat nu ne 
putem aștepta la ceva bun; el a fost inventat de diavolul prin slugile 
lui,  cei  rupți  de  Biserică  și  lucrează  lepădarea  de  credință.  Părintele 
Arhimandrit Haralambie D. Vasilopoulos arată foarte clar în cartea sa 
Ecumenismul fără mască, pe care este bine să o citim, că: 
„Ecumenismul, în puține cuvinte, este o infernală mișcare globală, 
politică  și  religioasă,  ce  are  ca  obiectiv  supunerea  umanității  sub  un 
conducător  universal...  și  unirea  tuturor  religiilor  într‐o  panreligie, 
astfel încât să dispară Creștinismul, să dispară mântuitoarea Credință 
Ortodoxă și la sfârșit, în locul adevăratului Dumnezeu, să fie închinat 
satana”5.  
În începutul acestei cărți, Părintele Haralambie, înainte de a arăta 
„istoria din trecut până în prezent (1972) a ecumenismului”, ține, foarte 
bine, să ne arate „care este misiunea ecumenică6 a Bisericii, planul lui 
Dumnezeu pentru mântuirea întregii lumi. 
Unitatea pentru care, chipurile, se luptă ecumenismul actual, scrie 
Sfinția  sa,  o  vedem  nemijlocit  dintru  început.  Dumnezeu  a  făurit 
unitară și armonioasă această lume mare și preafrumoasă, guvernând‐o 
ca  pe  un  tot.  Unită  este  și  lumea  îngerilor  cea  fără  de  număr,  care 
slujește Creatorului. 
Observăm  de  asemenea  o  unitate  și  armonie  uimitoare  și  în 
universul  material,  unde  Creatorul  Atotputernic  și‐a  pus  pecetea 
5
6
 Arhimandrit Haralambie D. Vasilopoulos, Ecumenismul fără mască, Introducere, p. 16. 
 Ecumenic  se referă la toată lumea. Sfintele Sinoade Ecumenice sunt Sfintele Soboare ale Ortodoxiei 
din întreaga lume. Pentru  a crea confuzie, dușmanii Ortodoxiei au născocit termenul  ecumenism, 
ascunzând sub această denumire sincretismul religios (n. ed). 
11
atotînțelepciunii  Sale.  Corpurile  cerești,  foarte  numeroase  și  uriașe  își 
urmează calea în spațiu, într‐o ordine și armonie uimitoare. 
Omul  trăia  la  început  în  cadrul  acestei  unități  superioare  și 
armonii minunate sub acoperământul lui Dumnezeu și unit cu El. Era 
atotfericit.  Trăia  lângă  Dumnezeu  și  unit  cu  El.  Trăia  într‐o  bucurie 
ecumenică  desăvârșită,  în  armonia  universală  a  lumii  cerești  și 
pământești. 
Însă,  dintr‐o  dată,  ca  un  cutremur  înspăimântător,  s‐a  produs 
ruperea acestei unități. Căderea omului a sfâșiat‐o. Atunci a avut loc o 
ruptură între om și Dumnezeu. S‐a ridicat o barieră de netrecut. Astfel 
s‐a produs un rău cutremurător. Cel mai mare rău din lume: ruperea 
omului de Ziditorul său. Omul a căzut în continuare și a ajuns nefericit 
departe de Dumnezeu, a sfârșit prin a fi un sălbatic. 
Parcurgerea  istoriei  popoarelor  divizate  ce  s‐au  mâncat  unele  pe 
altele  relevă  din  plin  acest  lucru.  Lumea  întreagă  plină  de  sciziuni 
plânge, se zvârcolește și suspină sub tirani cumpliți. 
Dumnezeu  însă  n‐o  uită.  Are  în  plan  să  restaureze  unitatea 
zdruncinată  dintre  El  și  om.  „L‐a  trimis  pe  Fiul  Său”  ca  să  creeze  o 
punte peste această prăpastie. Iar Cuvântul Întrupat al Lui Dumnezeu, 
Hristos, „Dumnezeu desăvârșit fiind, om desăvârșit se face. Și le face pe 
toate  noi  și  foarte  noi,  singurul  lucru  nou  sub  soare”,  precum  spune 
sfântul Ioan Damaschin. Dumnezeu se unește iarăși cu umanitatea într‐
un mod mai desăvârșit prin întruparea lui Hristos. 
Iar  Jertfa  de  pe  cruce  a  Dumnezeului‐Om  întinde  o  punte  peste 
hăul abisal pe care l‐a deschis căderea omului, și comuniunea dintre om 
și Dumnezeu începe din nou. Hristos „și‐a întins palmele și le‐a unit pe 
cele despărțite”. De acum omul poate, de voiește, să se apropie iarăși de 
Ziditorul său, să trăiască din nou unit cu acesta și fericit. 
Hristos îi unește pe oameni nu numai cu Dumnezeu, ci și între ei. 
Unirea  aceasta  a  oamenilor  se  realizează  doar  în  Biserica  pe  care 
Dumnezeu‐Omul a întemeiat‐o în acest scop. O unire nemincinoasă a 
oamenilor  poate avea loc numai în Biserică prin Iisus Hristos. Trupul 
tainic al lui Hristos, adică Biserica luptătoare de pe pământ, este calea ce 
duce la unire, mântuire și îndumnezeire. 
Dumnezeu‐Omul S‐a lăsat pe Sine în lume ca Biserică, ca Trup al 
Său,  pentru  ca  omul  să  poată  astfel  să  devină  una  cu  trupul  Său 
teandric, făcându‐se și el părtaș dumnezeieștii firi. 
Ca  atare,  numai  prin  Dumnezeu‐Omul  și  doar  în  Biserica  lui 
Hristos  pot  oamenii  să  se  desăvârșească  și  să  se  unească  atât  cu 
Dumnezeu cât și între ei. În afara Bisericii nu există nici o unire reală, 
nefiind posibilă nici o înfrățire a lumii. 
Iată  marele  plan  al  lui  Dumnezeu!  Iată  misiunea  ecumenică 
adevărată a Bisericii, adică mântuirea tuturor oamenilor prin Biserica 
12
lui Hristos. Aceasta  este ecumenicitatea creștin‐ortodoxă. Drept aceea, 
cu  puțin  înainte  de  Înălțarea  Sa,  Domnul  a  dat  această  poruncă 
apostolilor: „Mergând învățați toate neamurile...”  
Și  după  Învierea  Sa  le  spune:  „Luați  putere,  venind  Duhul  Sfânt 
peste voi, și fiți Mie martori în Ierusalim și în toată Iudeea și Samaria și 
până la marginile pământului” și iarăși le‐a dat poruncă: ,,propovăduiți 
pocăința și iertarea păcatelor la toate neamurile”. De asemenea, aceasta 
a  fost  ultima  Sa  chemare:  „Mergeți  în  toată  lumea  și  propovăduiți 
Evanghelia la toată zidirea” (Marcu 16,15). 
Îi  trimite  la  toate  neamurile.  Vrea  mântuirea  întregii  lumi.  Vrea 
unirea tuturor oamenilor de pe tot pământul (câți doresc, firește) prin 
credința în El, prin Biserică. 
Biserica  lui  Hristos  este  pentru  toți.  Credem  „Întru  una,  sfântă, 
sobornicească  și  apostolească  Biserică”.  Biserica  este  ecumenică,  fiind 
întinsă în toată lumea. Avem și o Patriarhie ecumenică. 
Biserica  este  Împărăția  lui  Dumnezeu  pe  pământ.  Este  un 
organism duhovnicesc prezent în toată lumea. Ea se găsește desigur în 
lume  dar  nu  este  din  lumea  aceasta.  Biserica  nu  este  o  organizație 
lumească  după  cum  vrea  papalitatea  eretică  și  nici  nu  este  destinată 
pentru  un  regim  lumesc  după  cum  voia  iudaismul.  Este  de  la  sine 
înțeles că după schisma papalității, o singură Biserică adevărată există 
în  lume  –  Biserica  Ortodoxă.  Papismul  și  protestantismul  nu  sunt 
Biserici ci comunități și adunări eretice. 
Biserica  lui  Hristos,  Biserica  Ortodoxă  „vrea  ca  tot  omul  să  se 
mântuiască”, îi vrea uniți pe toți cu Trupul Celui ce o conduce. Vrea să‐i 
călăuzească pe toți, din toate neamurile, din toată lumea, la adevărata 
pace  și  la  fericirea  cea  veșnică  ce  se  găsește  numai  aproape  de 
Dumnezeu. 
Vrea  să‐i  unească  pe  oameni  nu  în  întunecatele  și  sataniceștile 
plăsmuiri  mincinoase  ale  ecumenismului,  ci  în  unitatea  veșnică  și 
neclintită  cu  Dumnezeu.  Să‐i  conducă  pe  cei  credincioși  din  Biserica 
luptătoare la cea triumfătoare. 
Aceasta este adevărata ecumenicitate, cea creștin‐ortodoxă. Aceasta 
este misiunea ecumenică a Bisericii”7.       
Iată cum vede un adevărat mădular al Bisericii și cum în puține și 
simple  cuvinte  dezvăluie  totul  cu  privire  la  mântuirea  lui  și  a 
aproapelui  lui.  Din  cele  spuse,  el  dovedește  unirea  sa  cu  Hristos, 
cuvântul său este cuvântul Adevărului, prin care este liber și cu el face 
liberi  de  toată  înșelăciunea  pe  cei  care  îl  ascultă.  Cu  el  s‐a  împlinit 
cuvântul  spus  de  Domnul:  „Cela  ce  crede  întru  Mine,  precum  a  zis 
scriptura,  râuri  de  apă  vie  vor  curge  din  pântecele  lui”  (Ioan  7,  38). 
7
 Arhimandrit Haralambie  D. Vasilopoulos, Ecumenismul fără mască, Partea întâi,  Ecumenicitatea 
creștin‐ortodoxă, pp.19‐21. 
13
Acest  scurt  și  simplu  cuvânt  al  Părintelui  Haralambie  îl  înțelege  tot 
omul credincios, se lămurește cu privire la mântuire și la cursele care i 
se  întind,  aceasta  este  și  înțelegerea  lui  de  altfel,  în  același  Har  al 
credinței,  atât  numai  că  nu  se  poate  exprima  la  fel.  Cuvântul  acesta 
împrăștie întunericul înșelăciunii care caută să pună stăpânire pe noi 
în veacul de acum și mai că ar fi de ajuns, dar este de datoria noastră, 
a fiecăruia dintre noi, ca să ne lămurim și mai bine cele cu privire la 
mântuire și să mergem mai departe.  
 
3. Numai unindu‐ne în credință cu Hristos, Adevărul lui Dumnezeu, 
în Biserică – Trupul Său putem fi ortodocși, ne putem bucura de 
mântuire 
 
„Întru ale Sale a venit, și ai Săi pe Dânsul nu l‐au primit. Iar câți l‐
au primit pe Dânsul, le‐a dat lor stăpânire ca să se facă fii ai lui 
Dumnezeu, celor ce cred întru numele Lui, care nu din sânge, nici din 
poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s‐au 
născut. Și Cuvântul trup s‐a făcut și s‐a sălășluit întru noi, și am văzut 
slava Lui, slavă ca a unui născut din Tatăl, plin de har și adevăr” (Ioan 1, 
11‐14) 
 
Sfântul Iustin Popovici, părinte duhovnicesc al Părintelui Haralambie, arată că:  
,,Tocmai pentru aceasta S‐a pogorât Dumnezeu pe pământ, pentru 
aceasta s‐a făcut om pentru noi ca Dumnezeu‐Om: ca să răspundă la 
toate chinuitoarele, veșnicele noastre întrebări. Din această pricină a și 
rămas întreg pe pământ, în Biserica Lui, căreia El îi este cap, iar ea este 
trupul Lui. Ea e adevărata Biserică a lui Hristos, Biserica Ortodoxă, și în 
ea este întreg Dumnezeu‐Omul, cu  toate bine‐vestirile Sale și cu toate 
desăvârșirile Sale. 
Ce e Ecumenismul în rădăcina și stră‐rădăcina sa, în esența și stră‐
esența sa, în realitățile și năzuințele sale, se va vedea cel mai bine dacă îl 
vom  privi  în  oglinda  Bisericii  lui  Hristos,  celei  uneia  și  adevărate.  De 
aceea e nevoie să arătam, măcar în liniile cele mai de căpetenie și foarte 
pe scurt, învățătura Bisericii Ortodoxe despre adevărata Biserică a lui 
Hristos, Biserica apostolească‐părintească, Biserica Sfintei Predanii”8. 
Așadar,  numai  cei  care  rămân  în  ,,învățătura  Bisericii  Ortodoxe 
despre  adevărata  Biserică  a  lui  Hristos,  Biserica  apostolească‐
părintească,  Biserica  Sfintei  Predanii”  scapă  de  înșelarea  cea 
aducătoare de moarte veșnică. Nu este destul pentru izbăvirea noastră 
din pierzare numai să știm ce fac și ce desfac vrăjmași noștri văzuți și 
nevăzuți,  trebuie  să  știm  și  să  ne  punem  la  adăpost,  trebuie  să  știm 
8
 Ibidem, Partea I, Biserica Ortodoxă, p. 3. 
14
unde ne este salvarea și să o căutăm pe aceasta. În această minunată 
carte a sa,  Biserica Ortodoxă și ecumenismul, pe care este nevoie să o 
citim  noi  toți,  Sfântul  Iustin,  prezintă  cât  se  poate  pe  înțeles  taina 
Bisericii  și  arată  că  oricât  de  multe  și  de  mari  erezii  va  născoci 
vrăjmașul  diavol  prin  oamenii  înșelați  de  el  (precum  este  și 
ecumenismul pe care îl arată a fi „pan erezie”, suma tuturor ereziilor) 
nu  va  putea  distruge  Biserica  și  că  numai  cei  uniți  prin  credință  cu 
Dumnezeu în ea vor putea scăpa din toate cursele și se vor mântui. 
După  cum  bine  vedem,  acum  mai  mult  decât  oricând,  avem 
nevoie de lucrările Sfinților Părinți și ale Părinților contemporani uniți 
într‐un Duh în Biserică, ele ne povățuiesc la unirea cu Dumnezeu, care 
se poate realiza numai în Biserică și ne izbăvesc de toată înșelarea. Ei 
ne arată, cât se poate de clar, că numai în Biserică fiind și având unire 
cu Dumnezeu putem afla izbăvire de înșelare și moarte. Nu este destul 
să  zicem  că  nu  suntem  și  nu  vrem  să  fim  ecumeniști  sau  înșelați, 
trebuie  să  fim  uniți  în  credința  Bisericii  cu  Hristos  și  cu  toți  Sfinții. 
După cum Sfinții Părinți s‐au unit în chip duhovnicesc și sensibil cu 
Hristos Dumnezeu‐Omul, prin credință, tot așa avem nevoie să facem 
și noi.  
Scrierile  părinților  și  scriitorilor  contemporani  ne  sunt  de  folos 
numai în măsura în care ei sunt în Duhul Bisericii, întru totul în unire 
cu  Sfinții  Părinți.  Acum,  mai  mult  decât  oricând,  avem  nevoie  să 
cercetăm toate în duhul Bisericii. Din păcate, cei mai mulți dintre cei 
care scriu și vorbesc în ultima vreme se dovedesc a nu avea conștiința 
Bisericii,  ei  au  la  mai  mare  cinste  părerea  lor  decât  Descoperirea 
dumnezeiască, pe care o avem în Sfânta Scriptură, în Sfânta Tradiție, 
la Sfinții Părinți, și ne pot duce ușor în înșelare. Pentru aceasta datoria 
noastră  a  tuturor  este  ca  dorind  sincer  mântuirea  noastră  și  a 
aproapelui să cercetăm toate în ce duh sunt (1Ioan 4, 1). Oare Sfinții 
Părinți  nu  cunoșteau  că  și  în  celelalte  credințe  sunt  oameni  cu  o 
oarecare trăire, oamenii pe care unii teologi de acum se îngrijesc să n‐i 
prezinte  ca  sfinți  și  prin  aceasta  să  „dovedească”  lucrarea  Harului  și 
mântuirea  și  în  alte  credințe?  La  Sfinții  Părinți  nu  pot  fi  găsite 
afirmații de genul: „Au Har și cei din afara Bisericii”, „sunt și ei într‐un 
fel în Biserică și s‐ar putea mântui și așa”, „să nu‐i judecăm (adică să 
nu îi chemăm în Biserica Ortodoxă) pentru că nimeni nu știe ce poate 
Dumnezeu în afara Bisericii”; „cum poate Dumnezeu să lase pe atâția 
(cei care nu sunt în credința Bisericii) nemântuiți?”.  
Aceste  înțelegeri  înșelătoare,  care  stăpânesc  sufletele  multora 
acum, vedem că au putut fi strecurate chiar și prin unele cărți care din 
titlul  nu  pot  da  de  bănuit  nimic  rău.  Una  dintre  ele:  „Biserica  este 
una”, a lui Alexis Homiakov, i‐a făcut chiar și pe unii renumiți părinți 
din  țara  noastră  să  o  laude  și  să  o  recomande  ca  pe  un  canon  de 
15
înțelegere  a  Bisericii.  Încă  din  „Cuvânt  înainte”,  a  acestei  cărți,  un 
„teolog al vremurilor de acum”, făcând trimitere tot la un teolog mai 
nou  și  mai  puțin  la  Sfinții  Părinți  se  îngrijește  să  ne  scape  de 
„fanatism” și ne arăta că:  
„Deși  Homiakov  consideră  că  nu  există  mai  multe  Biserici, 
întrucât Biserica este una, cea Ortodoxă, el nu este totuși un fanatic. 
Dimpotrivă, chiar afirmă că nu suntem noi în măsură să‐i judecăm pe 
cei  din  afara  Bisericii,  pentru  că  o  astfel  de  judecată  ar  pune  limite 
bunătății lui Dumnezeu: „Legăturile tainice care unesc Biserica de pe 
pământ  cu  restul  neamului  omenesc  nu  ne‐au  fost  descoperite;  de 
aceea nu avem nici dreptul și nici nu dorim să presupunem că toți cei 
ce  rămân  în  afara  Bisericii  văzute  vor  fi  condamnați  cu 9asprime: 
10 o 
asemenea supoziție ar contrazice Bunătatea lui Dumnezeu” .”    
Dar care sunt fanaticii? Cum se poate să fie condamnați cei care 
cred  și  mărturisesc  adevărul  descoperit  de  însuși  Adevărul  lui 
Dumnezeu  și  de  Sfinții  Săi,  și  anume  că:  numai  cei  ce  se  unesc  cu 
Hristos în Biserica ‐ Trupul Său se mântuiesc (Marcu 16, 16), adică toți 
Sfinții și dreptslăvitorii creștini? Oare se poate spune vreodată, de un 
creștin  ortodox,  că  tocmai  această  judecată  a  Bisericii,  a  capului  său 
Hristos, a lui Dumnezeu este nedreaptă? Sau că mărturisirea credinței 
în Iisus Hristos ca fiind Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu care trup s‐a 
făcut și s‐a sălășluit întru noi și așa ne‐a învrednicit și ne învrednicește 
a vedea slava Lui, mântuirea, în harul și adevărul Lui (Ioan 1, 14) ,,pune 
limite  bunătății  lui  Dumnezeu”?  Nu,  nicidecum!  Credința  că 
mântuirea  este  numai  în  Iisus  Hristos,  în  Trupul  Său  –  Biserica, 
ducându‐ne crucea, ne face, pe toți, liberi de toată înșelăciunea și ne 
izbăvește de moartea veșnică. Sfântul Apostol Pavel arată foarte bine 
lucrul acesta, mai cu seamă în Epistola către Efeseni. 
„Har  vouă  și  pace,  zice,  de  la  Dumnezeu  Tatăl  nostru  și  de  la 
Domnul Iisus Hristos. 
Bine  este  cuvântat  Dumnezeu  și  Tatăl  Domnului  nostru  Iisus 
Hristos,  carele  ne‐a  binecuvântat  pe  noi  cu  toată  binecuvântarea 
duhovnicească întru cele cerești întru Hristos, precum ne‐a ales pre noi 
întru  Dânsul  mai  înainte  de  întemeierea  lumii,  ca  să  fim  noi  sfinți  și 
fără de prihană înaintea Lui și întru dragoste; mai înainte rânduindu‐
ne pe noi spre moștenirea fiască prin Iisus Hristos către Sine, după buna 
voință a voii Sale, spre lauda slavei harului Său, cu carele ne‐a dăruit pre 
noi întru cel iubit. Întru carele avem răscumpărarea prin sângele Lui, și 
iertarea păcatelor după bogăția harului Lui pre care l‐a prisosit întru 
noi întru toată înțelepciunea și priceperea, arătând nouă taina voii Sale, 
după  bunăvoința  Sa,  care  mai  înainte  o  a  rânduit  întru  Dânsul  spre 
9
Historie de la philosophie russe des origines a 1950, Payot, Paris, 1956, p. 33. 
 N. O. Losski, 
10
Alexis Homiakov, Biserica este una, pp. 12‐13. 
16
iconomia  plinirii  vremilor,  ca  toate  să  le  unească  sub  un  cap  întru 
Hristos, și cele din ceruri și cele de pe pământ întru Dânsul. Întru carele 
și moștenire am primit, mai înainte fiind hotărâți după rânduiala celui 
ce toate le lucrează după sfatul voii Sale, ca să fim noi spre lauda slavei 
Sale,  care  am  nădăjduit  mai  înainte  întru  Hristos.  Întru  carele  și  voi 
auzind cuvântul adevărului, evanghelia mântuirii voastre, întru care și 
crezând v‐ați pecetluit cu Duhul făgăduinței cel Sfânt, care este arvuna 
moștenirii noastre spre răscumpărarea câștigului, spre lauda slavei Lui.  
Drept aceea, și eu auzind credința voastră întru Domnul Iisus, și 
dragostea  cea  către  toți  sfinții,  nu  încetez  a  mulțumi  pentru  voi, 
pomenire de voi făcând la rugăciunile mele, ca Dumnezeul Domnului 
nostru Iisus Hristos, Tatăl slavei, să dea vouă duhul înțelepciunii și al 
descoperirii, spre  cunoștința  Lui,  luminând ochii minții  voastre,  ca  să 
știți  voi  care  este  nădejdea  chemării  Lui,  și  care  este  bogăția  slavei 
moștenirii Lui întru sfinți, și care este mărimea cea preaînaltă a puterii 
Lui  întru  noi  care  credem,  după  lucrarea  puterii  tăriei  Lui,  care  o  a 
lucrat  întru  Hristos,  sculând  pe  El  din  morți,  și  l‐a  pus  a  ședea  de‐a 
dreapta  Sa  întru  cele  cerești,  mai  presus  decât  toată  începătoria  și 
stăpânirea și domnia, și decât tot numele ce se numește, nu numai în 
veacul acesta, ci și în cel viitor. Și toate le‐a supus sub picioarele Lui, și 
pe  El  l‐a  dat  cap  mai  presus  de  toate  bisericii,  care  este  trupul  Lui, 
plinirea Celui ce toate întru toți plinește.  
Și  pe  voi  care  erați  morți  cu  greșelile  și  cu  păcatele,  întru  care 
oarecând ați umblat după veacul lumii acesteia, după domnul stăpânirii 
văzduhului,  a  duhului  celui  ce  acum  lucrează  întru  fiii  neascultării; 
între care și noi toți am petrecut oarecând întru poftele trupului nostru, 
făcând voile trupului și ale cugetelor, și eram copii din fire ai mâniei ca 
și ceilalți; dar Dumnezeu, bogat fiind întru milă, pentru cea multă a Sa 
dragoste  cu  care  ne‐a  iubit  pe  noi,  și  fiind  noi  morți  cu  păcatele, 
împreună  ne‐a  înviat  cu  Hristos  —  în  har  sunteți  mântuiți  —  și 
împreună cu Dânsul ne‐a sculat și ne‐a pus a ședea întru cele cerești 
întru Hristos Iisus, ca să arate în veacurile cele viitoare bogăția cea mare 
a harului Său întru bunătate spre noi întru Hristos Iisus. Că cu harul 
sunteți mântuiți prin credință; și aceasta nu de la voi, al lui Dumnezeu 
este  darul;  nu  din  fapte,  ca  să  nu  se  laude  cineva.  Că  a  Lui  făptură 
suntem, zidiți întru Hristos Iisus spre fapte bune, carele mai înainte le‐a 
gătit  Dumnezeu  ca  să  umblăm  întru  ele.  Pentru  aceea,  aduceți‐vă 
aminte  că  oarecând  voi,  neamurile  în  trup,  care  vă  chemați  netăiere 
împrejur de către ceea ce se chema tăiere împrejur  în trup, făcută de 
mână, că erați întru acea vreme fără de Hristos, înstreinați de petrecerea 
lui Israil și străini de așezământurile făgăduinței, nădejde neavând, și 
fără  de  Dumnezeu  în  lume.  Dar  acum  întru  Hristos  Iisus  voi  care 
oarecând  erați  departe,  v‐ați  făcut  aproape  prin  sângele  lui  Hristos. 
17
Pentru că El este pacea noastră, care a făcut amândouă una, și peretele 
cel  din  mijloc  al  zidului  a  sfărâmat,  vrajba  în  trupul  Său,  legea 
poruncilor cu dogmele stricând, ca pe amândoi să‐i zidească întru Sine 
într‐un om nou, făcând pace, și pe amândoi să‐i împace într‐un trup cu 
Dumnezeu prin Cruce, omorând vrajba întru dânsa” (Efes. 1, 2‐23; 2, 1‐
16).  
Și  Sfântul  Proroc  David  văzând  mai  dinainte  această  taină,  că 
mila  lui  Dumnezeu  –  mântuirea  ‐  o  primim  numai  în  Biserica  ‐ 
Trupul  lui  Hristos  –  ascunzându‐ne  El  întru  ascunsul  feței  Lui  și 
acoperindu‐ne în cortul Lui, a zis:   
„Bine este cuvântat Domnul, că  ἐθαυμάστωσε  a minunat (minunată 
a făcut) mila  Sa ἐν πόλει περιοχῆς în cetatea îngrădirii” (Ps. 30, 22). 
Acest  stih  tâlcuindu‐l  și  Sfântul  Chiril  al  Alexandriei  zice:  „Prin 
cetate de îngrădire  a înțeles Biserica, pe cea nedoborâtă de Satana, iar 
mila  nu se dă în afara cetății, adică în afara Bisericii, ci celor ce sunt 
într‐însa”11.  
Dar  haideți  să  vedem,  mai  bine,  care  sunt  afirmațiile  lui 
Homiakov și care este adevărul simplu arătat de Sfântul Apostol Pavel, 
la care el greșit face trimitere.  
„Biserica văzută, Biserica pământească”, zice Homiakov, „trăiește 
într‐o  desăvârșită  comuniune  și unitate cu  trupul bisericesc, al cărui 
Cap  este  Hristos.  Ea  are  pe  Hristos  Care  locuiește  întru  ea  și  harul 
Duhului  Sfânt,  în  toată  plinătatea  vieții  Lor,  dar  nu  în  plinătatea 
manifestărilor  Lor,  pentru  că  ea  săvârșește  și  împarte  nu  totul,  ci 
numai cât voiește Dumnezeu. 
Pentru  că  Biserica  pământească  și  văzută  nu  este  încă 
plenitudinea  și  împlinirea  întregii  Biserici,  pe  care  Dumnezeu  a 
rânduit‐o să se descopere în ziua Judecății de Apoi a întregii creații, ea 
făptuiește  și  cunoaște  doar  în  limitele  sale,  „nejudecând  pe  cei  din 
afară”, potrivit cuvintelor Apostolului Pavel  (Epistola către Corinteni 5, 
12),  și  nu  face  decât  să‐i  recunoască  separați  pe  cei  care  singuri  se 
separă  de  ea,  adică  nemaiaparținându‐i.  În  ceea  ce  privește  restul 
omenirii, adică cea străină de Biserică sau legată de ea cu legături pe 
care Dumnezeu nu a dorit să i le descopere, o lasă pentru Judecata din 
ziua  cea  mare.  Biserica  pământească  se  judecă  doar  pe  sine,  după 
harul Duhului și după libertatea dăruită ei prin Hristos, chemând și 
restul  lumii  la  unitatea  și  la  înfierea  dumnezeiască  în  Hristos;  dar 
asupra  acelora  care  nu  aud  chemarea  ei  nu  pronunță  sentințe, 
cunoscând  porunca  Domnului  și  Mântuitorului  12 său:  nu‐i  este  dat 
străinului „să judece sluga altuia” (Romani 14, 4)”  . 
Iată dar, acestea sunt sofismele lui Homiakov, cele îndrăgite astăzi 
11
12
 Psaltirea în tâlcuirile Sfinților Părinți, vol. 1, p. 363. 
Ibidem, 18‐19. 
18
mai  mult  decât  cuvântul  simplu  și  adevărat  al  lui  Dumnezeu 
mărturisit de cei care în credință sunt uniți cu El. Dar oare așa să fie? 
Acestea sunt spuse de Sfântul Apostol Pavel? Acestea care sunt date de 
înțeles de Homiakov și mai mult de adepții și continuatorii ideii lui? 
Oare  Apostolul  spune  să  nu‐i  judecăm  pe  cei  din  afara  Bisericii  ca 
neavând mântuire căci au și ei o legătură, într‐un fel, cu ea, căci sunt și 
ei slugile lui Dumnezeu și îi mântuieşte și pe ei rămânând acolo unde 
sunt și că s‐ar putea la Judecata de Apoi să fie descoperiți în Biserică? 
Noi,  dacă  citim  întreg  capitolul  5  al  Epistolei  întâi  către  Corinteni 
vedem că judecata și cuvântul Apostolului sunt în Duhul Adevărului și 
nu după înțelegerea lui Homiakov. Apostolul fiind liber, fiind adevărat 
mădular  al  Bisericii,  având  conștiința  Bisericii,  judecă  cu  „mintea lui 
Hristos” (1Cor, 2, 16),  pe cei din Biserică și pe cei din afara Bisericii, și 
ne arată că judecata cea dreaptă și în adevăr a Bisericii despre toți și 
„toate” (1Cor, 2, 15) noi toți, cei care „am luat Duhul cel din Dumnezeu” 
(1Cor,  2,  12),  trebuie  să  o  avem.  Adresându‐se  celor  din  Biserică  el 
spune:    
,,Cu adevărat se aude între voi curvie, și curvie ca aceea care nici 
între păgâni nu se numește, ca să aibă cineva pe femeia tatălui său. Și 
voi v‐ați semețit, și nu mai bine ați plâns, ca să se ridice din mijlocul 
vostru cel ce a făcut fapta aceasta. Eu dar nefiind la voi cu trupul, iar cu 
duhul fiind de față acolo, iată am judecat ca și cum aș fi de față, pe cel 
ce  a  făcut  aceasta  așa:  Întru  numele  Domnului  nostru  Iisus  Hristos 
adunându‐vă  voi  și  duhul  meu,  cu  puterea  Domnului  nostru  Iisus 
Hristos, să dați pe unul ca acela satanei spre pierirea trupului, ca duhul 
să se mântuiască în ziua Domnului Iisus. Nu este bună lauda voastră. 
Au  nu  știți  că  puțin  aluat  toată  frământătura  dospește?  Curățiți  dar 
aluatul cel vechi, ca să fiți frământătură nouă, precum sunteți fără de 
aluat. Că paștele noastre Hristos pentru noi s‐a jertfit. Pentru aceea să 
prăznuim,  nu  întru  aluatul  cel  vechi,  nici  întru  aluatul  răutății  și  al 
vicleșugului, ci întru azimele curăției și ale adevărului. Scris‐am vouă în 
epistolie să nu vă amestecați cu curvarii; și cu adevărat, nu cu curvarii 
lumii acesteia, sau cu lacomii, sau cu răpitorii, sau cu slujitorii idolilor, 
că  altmintrele  ar  fi  trebuit  să  ieșiți  din  lumea  aceasta.  Dar  acum  am 
scris  vouă  să  nu  vă  amestecați  dacă  vreunul,  numindu‐se  frate,  va  fi 
curvar,  sau  lacom,  sau  slujitor  idolilor,  sau  ocărâtor,  sau  bețiv,  sau 
răpitor; cu unul ca acesta nici să nu mâncați. Că ce îmi este mie a judeca 
pe cei din afară? Au nu pe cei din lăuntru voi îi judecați? Iar pe cei din 
afară  Domnul  va  judeca.  Deci  scoateți  afară  pe  cel  viclean  dintre  voi 
înșivă (1Cor, 5).  
Deci  se  vede  limpede,  tocmai  din  aceste  cuvinte  de  mai  sus,  că 
Apostolul judecă în  Biserică și îndeamnă și pe celelalte mădulare să 
facă  asemenea  lui.  Ni  se  arată  că  fiecare  la  locul  lui,  în  Biserică,  are 
19
datoria de a judeca spre mântuirea lui și a aproapelui lui. Iar spunând: 
„Că ce îmi este mie a judeca pe cei din afară?” nu interzice să‐i judecăm 
în adevăr pe cei din afara Bisericii, el însuși îi judecă și arată prin chiar 
acest cuvânt ca fiind nefolositoare judecata ce se face celor din Biserică 
pentru cei din afara ei. Aceia neavând harul Duhului Sfânt nu se pot 
îndrepta și nu pot fi judecați spre mântuire ca cei din Biserică. Ei fiind 
în  afara  Bisericii  ‐  Trupul  lui  Hristos,  „întru  aluatul  răutății  și  al 
vicleșugului”,  nu pot fi decât robi păcatului, ai diavolului (Ioan 8, 41‐
44;  1Ioan  3,  8‐10),  nu  se  pot  judeca,  precum  cei  din  Biserică,  spre 
mântuire, și rămân la judecata lui Dumnezeu.  
Iar  în  Epistola  către  Romani  nu  sunt  numiți  slugi  ale 
Mântuitorului  cei  ce  nu  ascultă  chemarea  Bisericii,  precum  zice 
Homiakov,  ci  cei  ce  au  fost  „primiți  de  Dânsul”  și  se  nevoiesc  după 
înțelegerea  și  puterea  lor  slabă.  „Și  pe  cel  slab  întru  credință,  zice, 
primiți‐l,  nu  întru  îndoirea  gândurilor.  Că  unul  crede  că  va  mânca 
toate,  iar  cel  slab  legume  mănâncă.  Cel  ce  mănâncă  pe  cel  ce  nu 
mănâncă să nu‐l defăimeze, și cel ce nu mănâncă pe cel ce mănâncă să 
nu‐l osândească; că Dumnezeu l‐a primit pe dânsul. Tu cine ești care 
judeci  pe  sluga  străină?  Domnului  său  stă  sau  cade.  Și  va  sta,  că 
puternic este Dumnezeu a‐l pune pe dânsul să stea” (Rom. 14, 1‐4). Deci 
nu  ni  se  arată  în  aceste  cuvinte  să  nu‐i  judecăm  pe  cei  din  afara 
Bisericii,  nu  sunt  arătați  aici  a  fi  slugile  lui  Dumnezeu  aceștia,  ci  cei 
slabi din Biserică sunt slugile lui Dumnezeu care nu trebuiesc judecate 
și  nu  este  cazul  a  ne  depărta  de  ei  pentru  unele  neputințe  ale  lor, 
precum am văzut că am fost îndemnați de Apostol în celelalte cazuri 
grave. Aceștia sunt slabi în credință și faptele lor o dovedesc, dar nu 
sunt în erezie și nu petrec în păcate grele cu bună știință și voință. Și 
acum  vedem  că  majoritatea  celor  care  credem  și  prin  darul  lui 
Dumnezeu suntem în Biserica Sa, suntem asemenea acestora, pe care 
El, de ne  vom  pocăi de păcatele  noastre, de vom căuta  tot timpul să 
punem început bun, ne poate face să stăm. Și după cum zice Apostolul 
mai departe „Deci dar fiecare dintre noi de sine va da seamă înaintea lui 
Dumnezeu. Deci mai mult să nu judecăm unul pe altul; ci aceasta să 
judecați, ca să nu puneți împiedicare fratelui sau sminteală” (Rom. 14, 
12‐13). 
Înțelegerea Sfântul Apostol Pavel este că al nostru, al tuturor, este 
a  căuta  unirea  cu  Hristos  în  Trupul  Său  Biserica,  a  judeca  toate  în 
Duhul Bisericii și a‐i ajuta pe  toți să se zidească în ea, conștienți fiind 
că  rămânând  în  afara  ei  nu  putem  avea  mântuire.  Judecând  și 
afirmând noi altceva, decât ceea ce au mărturisit mădularele Bisericii, 
nu  putem  face  decât  „împiedicare  sau  sminteală  fratelui”  nostru  din 
Biserică și celor din afara ei. Al nostru este a nu judeca pe nimeni și a 
judeca  toate  în  Adevărul  lui  Dumnezeu.  A  lui  Dumnezeu  este  a  ne 
20
judeca  pe  noi,  pe  toți  și  El  ne‐a  arătat  prin  Cuvântul  Lui,  Domnul 
nostru Iisus Hristos, că cine nu crede cuvintelor Lui nu El ne va judeca, 
ci  cuvântul  pe  care  n‐i  la  spus  (Ioan  12,  47‐48).  Și  mai  clar  această 
judecata  în  Adevărul  lui  Dumnezeu,  pe  care  trebuie  să  o  avem  cu 
privire la mântuirea noastră, a tuturor,  a celor din Biserică și a celor 
din afara ei, este exprimată de Sfântul Apostol Pavel în  Epistola către 
Efeseni, când zice: 
,,Cela ce S‐a pogorât Acela este carele S‐a și suit mai presus de toate 
cerurile, ca să umple toate. Și Acela a dat pe unii apostoli, iar pe alții 
proroci,  iar  pe  alții,  evangheliști,  iar  pe  alții  păstori  și  dascăli,  spre 
săvârșirea sfinților spre lucrul slujbei, spre zidirea trupului lui Hristos, 
până  ce  vom  ajunge  toți  la  unitatea  credinței  (εἰς  τὴν  ἑνότητα  τῆς 
πίστεως‐  eis tin enotita tis pisteos) și a cunoștinței Fiului lui Dumnezeu, 
întru bărbat desăvârșit, la măsura vârstei plinirii lui Hristos, ca să nu 
mai fim prunci, învăluindu‐ne și purtându‐ne de tot vântul învățăturii 
întru  amăgitura  oamenilor,  întru  vicleșug  spre  meșteșugirea 
înșelăciunii; ci adevărați fiind întru dragoste, să creștem toate întru El, 
care  este  capul,  Hristos,  din  carele  tot  trupul  potrivit  alcătuindu‐se  și 
încheindu‐se  prin  toată  pipăirea  dării,  după  lucrare  întru  măsura 
fiecărui  mădular,  face  creșterea  trupului  spre  zidirea  Sa  singur  întru 
dragoste. Drept aceea, aceasta zic și mărturisesc întru Domnul, ca să nu 
mai umblați voi precum și celelalte neamuri umblă, întru deșertăciunea 
minții lor, întunecați fiind la minte, înstrăinați de viața lui Dumnezeu 
pentru  necunoștința  care  este  întru  ei,  pentru  împietrirea  inimii  lor, 
care  întru  nesimțire  petrecând,  s‐au  dat  pe  sine  înverșunării,  spre 
lucrarea a toată necurăția, întru lăcomie” (Efes. 4, 10‐19). 
Iată,  aceasta  este  judecata  Sfântului  Apostol  Pavel  făcută  cu 
„mintea  lui  Hristos”  și  desigur  că  aceasta  trebuie  să  fie  și  judecata 
noastră,  a  celor  ce  vrem  să  fim  și  să  rămânem  liberi  de  înșelăciune, 
mădulare ale Bisericii. Apostolul judecând în  Adevărul lui Dumnezeu 
că  „celelalte  neamuri,  adică  cei  din  afara  Bisericii,  umblă  întru 
deșertăciunea  minții lor, întunecați fiind la minte, înstrăinați de viața 
lui Dumnezeu pentru necunoștința care este întru ei, pentru împietrirea 
inimii lor, care întru nesimțire petrecând, s‐au dat pe sine înverșunării, 
spre lucrarea a  toată  necurăția, întru lăcomie”,  nu  poate  fi  socotit  de 
nimeni ca fiind fanatic, urâtor de oamenii, sau că ar fi răpit judecata 
lui  Dumnezeu.  Judecata  lui  este  judecata  lui  Dumnezeu  spre 
mântuirea celor din Biserică și a celor din afara ei. Cei drept, pentru că 
nu  am  dobândit  dragostea  lui  Dumnezeu,  de  cele  mai  multe  ori,  cei 
mai mulți dintre noi, cei ce ne numim ortodocși, rănim cu adevărul și 
avem nevoie să ne smerim și să ne rugăm mai mult înainte de a arăta 
adevărul mântuitor, descoperit nouă de Dumnezeu, în Sfântă Biserica 
Sa, aproapelui nostru aflat în înșelare. Iar, apoi, fiindcă adevărul este 
21
aducător de libertate celui cel primește (Ioan 8, 32) nu este de mirare 
că de cele mai multe ori supără pe cei care îl aud. Aceasta știind‐o unii, 
îndreptățindu‐se că au dragoste și că lucrează cu dreaptă socoteală îi 
învinovățesc pe cei ce arată adevărul sincer, cu simplitate, cu dragoste, 
acolo  unde  este  nevoie  și  când  este  nevoie,  ca  având  ură,  ca  fiind 
fanatici,  și  merg  până  într‐acolo  încât  se  rușinează  să  mărturisească 
cuvântul  Adevărului  și‐l  tăgăduiesc,  pierzându‐se  pe  ei  înșiși  și  pe 
aproapele  lor.  Puțini  sunt  cei  duhovnicești,  care  cu  dragostea  lui 
Dumnezeu,  cu  mintea  lui  Hristos,  în  Duhul  lui  Dumnezeu  dau 
mărturia cea bună. Iar, noi toți, deși păcătoși, suntem chemați în toată 
vremea  a  da  mărturia  cea  bună,  în  primul  rând  cu  viața  noastră 
(Matei  5,  16)  și  când  se  ivește  nevoia  și  cu  cuvântul,  cu  smerenie  și 
dragoste  (Luca  12,  8‐9).  Când  aproapele  nostru  este  pe  cale  de  ași 
pierde sufletul și are nevoie de cuvântul nostru nu‐l putem amăgi și 
nici nu putem tăcea îndreptățindu‐ne că suntem păcătoși, aceasta se 
aplică  uneori,  după  cum  am  văzut,  la  cei  din  Biserică  care  sunt 
cuprinși  de  păcate  mai  mici,  de  neputințe,  nu  când  este  vorba  de 
pierderea credinței, de ruperea de Biserică.       
Părintele  Ioan  Romanidis  judecând  în  duhul  Bisericii  cele  scrise 
de Homiakov zice:  
„În  contradicție  față  de  învățătura  despre  creație,  pe  care  o 
primește, Homiakov pune în opoziție spiritualul cu materialul. Tocmai 
aici diferă el de tradiția ortodoxă patristică și teologică, și din pricina 
acestui spiritualism eclesiologia lui este ruptă de soteriologia ortodoxă. 
Eclesiologia  Părinților  este  nedespărțită  de  soteriologie  și 
hristologie.  Punctul  central  al  întregii  lor  gândiri  este  necesitatea 
eliberării de puterile morții și ale Diavolului prin comuniunea cu Izvorul 
vieții din firea umană a lui Hristos... 
Acest  Trup  al  lui  Hristos  este  el  însăși  temelie  a  dogmei....  Din 
această pricină [eclesiologia mișcării slavofile ‐ căreia Homiakov i‐a fost 
un  întemeietor  și  un  gânditor  de  frunte]  a  trecut  cu  vederea  dogma 
patristică a Bisericii ca și comuniune reală dintre oameni în Trupul lui 
Hristos  pentru  un  scop  îndoit:  comunicare  cu  viața  dumnezeiască 
pentru viața de veci și pentru nimicirea puterilor Diavolului”13. 
La  sfârșitul  lucrării  ,,Învățătură  Ortodoxă  despre  Biserică  și 
unitatea ei; O sinteză ecleziologică a Părintelui prof. Dumitru Stăniloae, 
adunate de Mihail Pruteanu”, ca o concluzie, se arată că:  
,,Dumnezeu vrea ca Biserica să fie Una, dar această unitate oamenii 
o privesc diferit. Unii zic că și biserica Romei face parte din Biserică Una 
și separația lor este doar la suprafață. Această părere este susținută de 
un  șir  întreg  de  teologi  ruși  ca:  Alexei  Homiakov,  Nicolai  Afanasiev, 
13
 Părintele Ioan Romanidis,  Eclesiologia ortodoxă după A. Homiakov, Vol. II, No. 1 (1956), p. 70, 66; 
pp. 72‐73. 
22
Gheorghii Florovsky și Alexander Schmemann. 
Alți  teologi,  precum  arhiepiscopul  Serafim  (Sobolev)  și  teologul 
Alexandr Gusev susțin că Biserica a fost dintotdeauna una și unitară și 
niciodată  n‐a  existat  vreo  dezbinare  în  corpul  ei,  ci  a  avut  loc  doar  o 
,,desprindere de organismul ei a unor elemente străine [eretice], exact 
cum se întâmplă în permanență în trupul nostru”14. 
O  adevărată  lămurire  a  acestei  probleme  aduce  Părintele  prof. 
Dumitru Stăniloae, atunci când spune: ,,Mădularul este egal totului, dar 
numai în cadrul totului. Se poate merge mai departe: mădularul nu e 
mai puțin necesar totului decât totul mădularului, dar se înțelege nu în 
sensul că fără unul sau mai multe mădulare ar înceta să mai fie un tot, 
ci în sensul că totul nu poate exista fără mădulare în principiu, aceasta 
se  arată  în  faptul  că  nici  totul  nu  există  înaintea  mădularelor,  nici 
mădularele  înaintea  totului,  ci  ambele  încep  să  existe  odată,  așa  cum 
oul,  oricât  de  nediferențiat  la  început,  cuprinde  în  sine  virtual  toată 
diversitatea sa. Când a luat naștere la Ierusalim prima comunitate, ea a 
avut  caracterul  totului.  Dar  îndată  ce  s‐au  născut  încă  două‐trei 
comunități, ele aveau nevoie de unitatea totului (comuniune) pe care îl 
constituiau  și  totul  avea  nevoie  de  ele”.  Prin  urmare,  ,,Universalitatea 
Bisericii  întemeiată  pe  recapitularea  tuturor  în  același  Hristos  și  pe 
lucrarea  aceluiași  Duh  în  toți  se  manifestă  empiric  prin  mărturisirea 
aceleiași  credințe,  păstrate  neschimbate  de  la  Apostoli.  În  acest  sens 
totul eclezial ,,rămâne ca orice organism, continuu fidel” sie însuși. În 
aceasta  se  arată  nu  numai  unitatea  și  integritatea  Bisericii  15 dintr‐o 
localitate, ci unitatea Bisericii de pretutindeni și de totdeauna” . 
Din această învățătură de credință a Părintelui Dumitru Stăniloae 
desprindem două lucruri: 
1.  Biserica  este  Una  de  la  Cincizecime.  Dacă  cineva  se  alipește 
acestei unități sau se dezlipește de ea, Unitatea în Sine nu este afectată. 
2. Dezlipirea de unitatea Bisericii se produce automat atunci când 
se denaturează Învățătura de credință a Bisericii Celei Una, iar alipirea 
la Biserica Cea Una se poate realiza doar prin renunțarea la învățătura 
greșită și conformarea cu adevărul universal al Bisericii.  
 Același lucru îl desprindem și din forma simbolului de credință. În 
el avem mai întâi expusă despre Tatăl, Fiul Cel de o ființă cu Tatăl și 
născut din Tatăl și Sfântul Duh purces numai din Tatăl, nu și din Fiul, 
cum zic apusenii; și numai după aceea se spune «Și întru Una Sfântă, 
Sobornicească și Apostolească Biserică…», deci este nevoie ca mai întâi să 
avem aceeași înțelegere cu privire la persoanele Sfintei Treimi și numai 
atunci putem avea o singură Biserică, căci «învățătura de credință sau 
mărturisirea  aceleași  credințe  apostolice,  luată  în  totalitatea  ei 
14
15
,,Starocatoliceskii otvet”. 
A. Gusev, 
 Părintele Dumitru Stăniloae, Biserica Universală și sobornicească, în „Ortodoxia” 2/1966. 
23
declarativ‐practică  este  criteriul  Bisericii  universale  adevărate. 
Învățătura  identică,  spune  Părintele  Dumitru  Stăniloae,  e  un  inel  de 
legătură universală. Acesta e criteriul empiric vizibil cel mai cuprinzător 
în  care  se  cuprinde  însăși  Biserica.  Căci  Biserica  nu  se  poate  defini 
numai ca comunitate ce se împărtășește de Domnul (după cum credea 
în mod greșit N. Afanasiev), chiar dacă aceasta ar reprezenta momentul 
culminant  al  ei,  ci  și  ca  comunitatea  celor  ce  s‐au  botezat  pe  baza 
aceleiași  credințe  apostolice  în  Cuvântul  lui  Dumnezeu  cel  întrupat, 
răstignit și înviat, înălțat la ceruri, care va veni să judece viii și morții, 
trecând  pe  16
cei  drepți,  după  învierea  lor  cu  trupul,  în  Împărăția 
Cerurilor» . 
Deci nu ne putem uni, ba nici nu ne putem ruga, spune canonul 33 
de la Laodiceea, cu cei ce nu mărturisesc același adevăr neschimbat și 
care a fost «dat sfinților odată pentru totdeauna»17. 
În  ce  privește  primirea  sau  excomunicare  eterodocșilor  din  sânul 
Bisericii, Sfinții Părinți s‐au folosit atât de acrivia (strictețea) canoanelor, 
cât și de iconomia lor. În prezent, prin avântul pe care l‐a luat mișcare 
Ecumenică,  nu  se  prea  ține  cont  de  prevederile  stricte  ale  Sfinților 
Părinți și aceasta este în primul rând o încălcare a canoanelor, iar în al 
doilea  rând  duce  la  sminteala  «mădularelor  slabe»  ale  Bisericii.  Deși 
Biserica  folosește  principiul  iconomiei,  iar  Biserica  Ortodoxă  nici  nu 
rebotează, nici nu rehirotonește pe romano‐catolicii întorși la ortodoxie, 
,,tainele” lor, afirmă Părintele Prof. Dumitru Stăniloae, nu sunt valabile, 
adică  18nu  au  har  lucrător,  până  ce  aceștia  nu  se  întorc  la  Biserica‐
Mamă .  Hotărârea  privind  aplicare  iconomiei  la  întoarcerea  romano‐
catolicilor, a fost luată la o întrunire a ortodocșilor de la Constantinopol 
în  1718 sub Patriarhul  ecumenic  Ieremia al  III‐lea,  dar  acest  lucru era 
făcut  la  Kiev  încă  din  1646  sub  mitropolitul  Petru  Movilă.  Și  aceasta 
tocmai în scopuri misionare, dar nu pentru agravarea sau evidențierea 
rupturii ce s‐a făcut.  
...Din  cele  relatate  conchidem  că  Biserica  ortodoxă  trebuie  să 
mărturisească  adevărul  ortodox  și  în  spațiul  creștin  eterodox,  dar 
trebuie să‐și  păstreze în același timp identitatea Bisericii celei Adevărate 
și  una.  Chiar  dacă  putem  trece  cu  vederea  unele  lucruri  ce  țin  de 
formele exterioare și care, după cum spune teologul S. Bulgakov, «Sunt 
create  de  oameni  și  pentru  oameni»,  nu  putem  trece  peste  dogme, 
punând adevărul nostru alături de orice minciună eretică. Desigur, unii 
spun că romano‐catolicii (sau chiar protestanții), nu sunt eretici, ci doar 
schismatici,  afirmație  făcută  destul  de  des  în  cadrul,  (sau  în  afara) 
conferințelor Mișcării ecumenice, dar aceasta nu e nici pe departe așa. 
16
17
  Ibidem. 
18
Iuda 3. 
 
 Dogmatica, vol. 3. 
24
Schismă  înseamnă  rupere,  dar  care  nu  are  în  vedere  și  alterarea 
adevărului dogmatic, ci este vorba mai mult de orgoliu și principii care 
ar  putea  fi  depășite  prin  dragoste  și  înțelegere; 19dar  din  moment  ce 
latinii  au  oficializat  dogma  eretică  «Filioque» ,  apoi  multe  alte 
învățături greșite la conciliul din Trident, ei au devenit eretici, de rând 
cu  macedonenii  care  de  asemenea  greșeau  în  privința  Persoanei 
Sfântului Duh; ei s‐au opus în contradicție atât cu Tradiția Bisericii, cât 
și  cu  Sfânta  Scriptură,  lucru  pe  care  nici  un  Sfânt  Părinte  nu  l‐ar  fi 
acceptat ca fiind normal și posibil de trecut cu vederea.  
În  prezent,  sub  masca  unei  false  iubiri  creștine  și  în  baza  unui 
moralism occidental lipsit de spirit autentic creștin, se cam trece peste 
dogme și mai ales peste formularea concretă și strictă a lor. Se încearcă, 
printr‐un  înalt  spirit  speculativ,  de  a  se  da  așa‐numitele  «declarații 
comune»  privind  anumite  învățături  de  credință  creștină,  fără  a  se 
accentua  prea  mult  deosebirile  atât  de  mari  dintre  aceste  confesiuni 
creștine. Totul se bazează pe o formulare cât mai scolastică a învățăturii, 
încât să poată împăca toate taberele. Până la sfârșit nu se rezolvă nimic, 
căci Dumnezeu nu vrea o realizare a unirii creștine bazată pe relativism 
și  interese  politice  sau  materiale.  N‐a  vrut  o  astfel  de  unire  nici  la 
Sinodul  de  la  Constantz  (1414‐1418),  nici  la  cel  de  la  Ferrara‐Florența 
(1438‐1439). Căci și atunci, ca și acum, se uita de faptul că «Adevărul nu 
este conciliabil!»  
Poate că ar trebui să avem mai multă tărie a credinței și mai multă 
bărbăție  pentru  a  apăra  ceea  ce  au  apărat  și  Sfinții,  adică  credința 
Apostolilor.  Nimic  nu  trebuie  să  ne  momească:  nici  călătoriile  în 
occident,  nici  dolarii  occidentalilor.  În  același  timp,  nu  trebuie  să  fim 
nici  absurzi  și  nici  exclusiviști.  Noi  deținem  credința  adevărată,  dar 
avem în același timp, datoria sfântă de a o împărtăși și altora, căci  «cu 
inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturisește spre mântuire» 
(Rom. 10, 10). 
Fie ca Dumnezeul păcii și al iubirii care are voința veșnică ca  «tot 
omul să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină» (1Tim. 2, 4), 
să ne ajute pe toți creștinii «să ne iubim unii pe alții, ca într‐un gând să 
mărturisim: «pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Treimea cea de o ființă 
și nedespărțită»”.20 
Și mai zice Părintele Dumitru Stăniloae în alt loc că:  
„Prin întrupare, Răstignire, Înviere și Înălțare, Hristos pune temelia 
Bisericii în trupul Său. Prin aceasta Biserica ia ființă virtual. Dar Fiul lui 
Dumnezeu nu S‐a făcut om pentru Sine, ci pentru ca din trupul Său să 
extindă  mântuirea  ca  viață  dumnezeiască  în  noi.  Această  viață 
19
20
 Izon, 1274. 
  Învățătură  Ortodoxă  despre  Biserică  și  unitatea  ei,  O  sinteză  ecleziologică  a  Părintelui  prof. 
Dumitru Stăniloae, adunate de Mihail Pruteanu. 
25
dumnezeiască, extinsă din trupul Său în credincioși, e Biserica.[…] 
Biserica, aflată  virtual în  trupul  lui  Hristos, ia astfel ființă  actual 
prin iradierea Duhului Sfânt din trupul Său în celelalte ființe umane, 
fapt  care  începe  la  Cincizecime,  când  Duhul  Sfânt  coboară  peste 
apostoli, făcându‐i primele mădulare ale Bisericii, primii credincioși în 
care se extinde puterea trupului pnevmatizat al lui Hristos.[…] 
Biserica  este  Hristos  extins  cu  trupul  Lui  îndumnezeit  în 
umanitate, sau umanitatea aceasta unită cu Hristos și având imprimat 
în ea pe Hristos cu trupul Lui îndumnezeit”21. 
Iată  că  ne  trebuie  multă  atenție,  nu  putem  primi  tot  ce  citim  și 
auzim,  acestea  sunt  vremurile  în  care  chiar  și  unii  dintre  „cei  aleși”, 
părinți  socotiți  mari,  au  fost  influențați  într‐o  măsură  mai  mică  sau 
mai  mare  de  duhul  ecumenist‐antihristic.  Dacă  nu  suntem  sinceri, 
dacă  mai  căutăm  și  altceva  pe  lângă  mântuire  nu  este  ușor  să 
rămânem în Duhul și Adevărul Bisericii. Dacă, într‐un fel, cu gura, ne 
arătăm a mărturisi credința ortodoxă dar nu ne sârguim să trăim în 
Duhul și Adevărul Bisericii ne este arătat că nu putem afla mântuirea. 
 
4. Datori suntem a mărturisi că numai prin Credința și Botezul  
Bisericii Ortodoxe vine mântuirea 
 
„Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. 
Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se 
va osândi” (Marcu 16, 15‐16) 
 
Însuși  Mântuitorul  ne  învață  că  adevărații  închinători  ai  lui 
Dumnezeu sunt cei născuți de sus, sunt cei născuți din apă și din Duh 
(Ioan 3, 3‐5), sunt în Duh și în Adevăr, născuți fiind din Duh, duh sunt 
și  se  închină  Lui  „cu  duhul  și  cu  adevărul”  (Ioan  4,  23).  Acum,  din 
păcate,  sunt  destul  de  mulți  „episcopi”  care    în  adunările  preoțești 
învață că: „Au și catolicii Sfinte Taine și pot fi făcute cununii mixte” și 
nu se găsește un preot ca să mărturisească adevărul în Hristos”; sau 
înmulțit „slujitorii Bisericii” care nu sunt lămuriți cu privire la Sfântul 
Botez  și  închid  calea  celor  ce  vor  să  primească  Duhul  și  Adevărul 
Bisericii  ca  să  se  mântuiască.  Este  bine  știut  că  în  decursul  istoriei 
Bisericii  unele  Sinoade  au  „aplicat  iconomia”  în  ce  privește  „botezul” 
unor eterodocși,  după cum am văzut și mai sus arătat, însă aceasta, 
după  cum  arată  Sfinții  Părinți,  nu  poate  deveni  regulă  pentru  toți 
ereticii,  precum  vedem  acum  făcându‐se.  De  asemenea  este  știut  că 
Sfinții Părinți, între care se numără și Sfântul Paisie de la Neamț, nu 
acceptau  nici  botezul  prin  stropire,  sau  turnare  săvârșit  în  Biserica 
21
 Părintele  Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, p. 129, 130, 138. 
26
Ortodoxă  și  îi  botezau  pe  cei  care  aveau  acest  botez  neortodox.  Iată, 
Sfinții Părinți au arătat că un asemenea botez nu poate fi îndreptățit 
cu iconomia Bisericii.  
Patriarhul Chiril al V‐lea (septembrie 1748‐iunie 1751; septembrie 
1752‐ianuarie  1757),  deci  care  a  urmat  la  scaunul  patriarhal  al 
Constantinopolului la puțin timp după Patriarhul ecumenic Ieremia al 
III‐lea și a întrunirii ortodocșilor din 1718, care au aplicat iconomia la 
întoarcerea  romano‐catolicilor  la  Ortodoxie,  văzând  că  nu  se  merge 
bine, sa grăbit, încă de atunci, să îndrepte lucrurile, lucru care nu i‐a 
fost deloc ușor, împotriva lui ridicându‐se episcopii cei iubitori de sine 
și legații de lumea aceasta. Cu toate acestea el reușește să semneze, în 
anul 1755, „împreună cu Patriarhul Matei al Alexandriei și cu Partenie 
al Ierusalimului, faimosul „Oros al Bisericii celei Mari a lui Hristos” care 
hotăra  primirea  celor  ce  vin  la  Ortodoxie  prin  „Sfântul  Botez  cel  de‐
Dumnezeu‐dat”  nesocotind,  pe  de  altă  parte,  „botezurile  săvârșite  de 
eretici”.  
Orosul acesta este, în problema aceasta, practica investită cu tărie a 
Marii  22Biserici  a  Constantinopolei  valabilă  oficial  până  în  ziua  de 
astăzi” . 
 Părintele  Gheorghe  Metallinos,  în  cartea  sa  „Mărturisesc  un 
Botez”, arată că: 
„Deși e dovedit că relațiile ecumeniste slăbesc credincioșia față de 
tradiția  patristică,  Biserica  Greciei  nu  s‐a  îndepărtat  de  la  practica 
consfințită,  cel  puțin  la  nivel  de  jos.  În  1932  însă,  sub  păstoria 
arhiepiscopului  Hrisostom  I  Papadopoulos,  pentru  a  înlesni  politica 
ecumenistă,  Biserica  Greciei  n‐a  mai  ținut  seama  de  Hotărârea  de  la 
1755  și  a  introdus  în  Molitfelnic  „Slujba  pentru  cel  ce  se  întoarce  la 
Ortodoxie de la Biserica Catolică” readucând în uz practica de la 1484, 
aceea a primirii prin zapis de lepădare și prin Mirungere a catolicilor 
care  se  întorc.  Dar  și  în  acest  caz  Biserica  Greciei  –  în  acord  cu 
eclesiologia  ei  –  nu  a  considerat  botezul  ereticilor  ca  valid  „în  sine”, 
întrucât Taine sfințitoare și mântuitoare nu există în afara Trupului lui 
Hristos – Biserica cea  una și adevărată. 
Așadar, ceea ce s‐ar putea spune ca și concluzie finală este faptul 
că, pe temelia învățăturii Sinoadelor Ecumenice și a Sfinților Părinți pe 
care scriitorii noștri o expun deosebit de limpede și de deplin, iconomia 
poate  fi  aplicată  în  cazul  întoarcerii  la  (=intrării  în)  Ortodoxie  a 
catolicilor și a creștinilor apuseni în general doar în situația în care o 
anume Confesiune creștină săvârșește botezul prin întreită afundare și 
ridicare din apă, potrivit formei lui apostolice și patristice. Când, însă, 
acest lucru nu se petrece, ci, dimpotrivă, în ciuda cunoașteri adevărului, 
22
  Părintele Gheorghe Metallinos, Mărturisesc un Botez, editura Evanghelismos, București, 2011, p. 25. 
27
este  urmată  cu  rea‐credință  inovația  stropirii  ori  cea  a  turnării  (vezi 
decizia respectivă a Conciliului Vatican II), aplicare acriviei se impune ca 
obligatorie. Îndeosebi în epoca noastră în care toate se relativizează – 
lumea  bisericească  nefăcând  deloc  excepție  ‐,  stăruirea  în  Tradiția 
Părinților  constituie  cea  mai  substanțială  împotrivire  la  declinul 
general, chiar dacă o astfel de atitudine este considerată batjocoritor ca 
„fanatică” și „lipsită de dragoste”23.        
Și Părintele Peter Alban Heers, în Duhul Bisericii, a arătat foarte 
bine,  în  conferința  ținută  la  Sinedriul  Teologic    Inter‐Ortodox  de  la 
Tesalonic, că: 
„Înțelegerea  de  către  Biserica  Ortodoxă  a  „botezului”  neortodox 
vine din și este determinată de o înțelegere proprie, ca fiind acea „una, 
sfântă, sobornicească și apostolică Biserică” ce singură săvârșește unicul 
Botez  întru  moartea  și  învierea  lui 24 Hristos.  Iar  aceasta,  pentru  că 
„Biserica se cunoaște întru Tainele ei” . În și prin Sfintele Taine, Biserica 
viază  și  se  înnoiește  pururea,  i  se  așează  hotarele,  i  se  recunosc 
mădularele.  „Cei  care  își  trăiesc  viața  în  25afara  vieții  Tainice 
(sacramentale) sunt în afara Trupului lui Hristos” . 
Sfântul Botez este poarta de intrare în Trupul lui Hristos, așadar 
temelia și începutul tuturor Tainelor, precum Însuși Domnul a zis:  „De 
nu  se  va  naște  cineva  din  apă  și  din  Duh,  nu  va  putea  să  intre  în 
împărăția  lui  Dumnezeu”  (Ioan  3,  5).  Înțelegerea  26proprie  Bisericii  este 
înfățișată mai întâi de toate în Simbolul Credinței , dar și în veșnicele 
cuvinte ale Apostolului Pavel  ce mărturisesc  „un trup și un Duh... un 
Domn, o credință, un botez, Un Dumnezeu și Tatăl tuturor” (Efes. 4, 4‐
6).  „Acestei  unități  neîntrerupte 
27 îi  aparține  botezul  creștin;  pe  ea  se 
întemeiază  unitatea  Bisericii” .  „Un  [singur]  Domn,  o  [singură] 
credință,  un  [singur]  botez  –  acestea  trei  se 28 cuprind  într‐o  singură 
Biserică, pecetluind o unime de nezdruncinat” . „În afara Bisericii, orice 
s‐ar numi „biserică” este o adunare de eretici care au pierdut singura 
credință în Domnul cel Unul și, prin urmare, botezul săvârșit de ei nu 
poate  fi  asemuit  cu  Botezul  creștin”29.  Pentru  aceasta,  ereticii  și 
23
Ibidem, Epilog, pp. 136‐138.  
24
  Sfântul  Nicolae  Cabasila,  Tâlcuirea  Dumnezeieștii  Liturghii,  Cap.  38,  P.G.  150,  452.  Vezi  și: 
Mεταλληνου, π. Γ.Δ., Δοκίμια Ορθόδοξης Μαρτυρίας, «Εξ ύδατος καί πνεύματος» (Αθήνα: Εκδόσεις Άθως, 
2001), pp. 67‐87. 
25
26
 Romanides, John S., Păcatul strămoșesc (Ridgewood, NJ: Zephyr, 2002), p. 173. 
  „Întru  Una,  Sfântă,  Sobornicească  și  Apostolească  Biserică.  Mărturisesc  un  botez  spre  iertarea 
păcatelor”. Evident, aceste două articole din Simbolul Credinței au fost menite a fi mărturisite unul 
după altul tocmai din pricină că cel din urmă,  „un[ul] botez” este înțeles ca a se petrece doar în cea 
dinainte, 
27
„Una Biserică”. 
  Παπαθανασίου,  Χρήστου,  Το  «Κατ’  Ακριβειαν»  Βάπτισμα  και  Οι  Εξ  Αυτού  Παεκκλησίεις 
(Athena:Grigori 2001), p.258. 
28
29
Ibidem, p. 293. 
Ibidem, p. 258. 
28
schismaticii sunt primiți în Biserică prin botezare. 
Deoarece  Biserica  este  „în  chip  desăvârșit  îngrijitoarea  și 
păstrătoarea  Tainelor  [...]  cade  în  seama  îngrijirii  ei  și  a  iconomiei  să 
facă lucrătoare (valide) – dacă socotește potrivit – tainele săvârșite de 
neortodocși, deși astfel de taine nu sunt taine în sine și se găsesc în afara 
Bisericii Ortodoxe”30. Pentru aceasta, Sfintele Canoane și Sfânta Tradiție 
prevăd  și  aplicare  „iconomiei  bisericești”.  Această  terapie  de  anti‐
canonicitate  se  aplică  particular  celor  bolnavi  în  credință  și  genere 
comunităților  ecleziastice  (de  ex.  ereticii  și  schismaticii),  care  totuși 
„mențin  credința  în  ipostasul  Treimic  31
al  Dumnezeirii  și  păstrează 
neschimbat modul canonic de botez” , adică „administrarea botezului 
prin întreita afundare, potrivit învățăturilor apostolice și patristice”32.  
Aplicare iconomiei, totuși, nu implică în nici un fel „recunoașterea 
validității tainelor neortodoxe per se [în sine]; iconomia este rânduiala 
ce privește doar tainele celor ce intră în Biserica Ortodoxă”33. Aceasta, 
deoarece erezia și schisma atrag după ele desprinderea de Biserica cea 
una  și,  34prin  urmare,  pierderea  succesiunii  apostolice  și  a  preoției 
canonice .  Astfel,  Biserica,  călăuzită  mereu  de  dragoste  păstorească, 
arată iconomia în osebite împrejurări, doar „când ajută la împăcare cu 
neortodocșii,  fără  a  umbri  adevărurile  credinței  ortodoxe”35.  Iconomia 
viază totdeauna înăuntrul învățăturilor de credință, având ca măsură 
scumpătatea  (acrivia)  iar  călăuză  Sfânta  Evanghelie.  „Dacă  iconomia 
poate trece peste un canon, totuși, în nici un caz, nu poate fi împotriva 
lui...  [Ea] 36 poate  fi  îngăduitoare,  însă  niciodată  potrivnică  față  de 
Canoane” . 
Fie că Biserica întrebuințează „κατ’ ακρίβειαν” [acrivia] curățitoare a 
30
  Episcop  Calist  Ware,  Eustratios  Argenti:  A  Study  of  the  Greek  Church  under  Turkish  Rule 
(Oxford: Clarendon Press, 1964), pp. 83‐4 
31
32
 Παπαθανασίου, Χρήστου, Το «Κατ’ Ακριβειαν» Βάπτισμα. pp.296‐7. 
  „Pentru  convertirea  (întoarcerea)  la  Ortodoxie  a  Latinilor  și  a  creștinilor  apuseni  în  general, 
iconomia poate fi folosită doar în caz că o confesiune creștină a administrat botezul prin afundare 
întreită, conform formei sale apostolice și patristice” Pr. Gheorghe Metallinos, I Confess One Baptism 
(Muntele Athos: Mănăstirea Sf. Pavel, 1994), pag. 115. „Iconomia bisericească” nu se întrebuințează în 
orice  caz,  ci  doar  când  se  îndeplinesc  condițiile  formale.  „Se  aplică  în  temeiul  principiilor  care  îl 
prevăd și care îl determină.” (Παπαθανασίου, Το «Κατ’ Ακριβειαν» Βάπτισμα, p.296.) 
33
  Episcop  Calist  Ware,  Eustratios  Argenti,  pp.  84.  Trebuie  notat  că  aplicarea  iconomiei,  a  cărei 
necesitate  este  excepțională  și  îngăduită  de  împrejurări  osebite,  poate  duce  la  ștergerea  hotarului 
între ortodoxie și erezie sau la ridicarea greșelilor din riturile heterodoxe; aplicarea iconomiei este o 
auto‐apărare, în măsura în care iconomia țintește la același lucru ca și strictețea (acrivia), chiar dacă 
în alt mod. 
34
  Vezi primul canon al Sfântul Vasile cel  Mare, în care marele Părinte al Bisericii îl încuviințează 
deplin pe Sfântul Ciprian al Cartaginei, zicând că „cei ce se îndepărtează de Biserică prin schismă nu 
mai  au  harul  Sfântului  Duh,  darul  harului  preoțesc  se  întrerupe,  și  transmiterea  preoției  este 
împiedicată.  Se  întrerupe  succesiunea  apostolică  iar  cei  botezați  de  ei  sunt  considerați  ca  fiind 
botezați de mireni. Prin urmare, nu au autoritate nici să boteze, nici să hirotonească”. 
35
36
Ibidem, p. 85 
  Παπαθανασίου, Το «Κατ’ Ακριβειαν» Βάπτισμα, σ.298. 
29
botezului, sau „κατ’ οικονομίαν” [iconomia] curăţitoare a mirungerii sau 
a  mărturisirii  de  credinţă,  aceasta  nu  aduce  „nici  o  schimbare  în 
învăţătura  de  credinţă  ortodoxă  37privind  Sfintele  Taine,  ci  doar  un 
pogorământ în rânduiala practică” . 
În  contradicție  vădită  cu  înțelegerea  Bisericii  stau  o  serie  de 
hotărâri  și  declarații  referitoare  la  botez  ale  ecumeniștilor  ortodocși 
făcute  în  Australia,  America,  Vatican,  Liban  ş.a.  Această  nouă 
ecleziologie  cuprinde  o  învățătură  asupra  botezului  ereticilor  cu 
rădăcini în teologia romano‐catolică, ce a căpătat legitimitate încă din 
cadrul Conciliului de la Trent și i s‐a dat o nouă exprimare la Conciliul 
Vatican II. 
Papismul  medieval  „își  consfințește  o  stranie  adăugire,  o  taină 
adițională  în  ceea  ce‐l  privește,  ca  organizație  mondială  ale  cărei 
jurisdicții 
38 se  întind  dincolo  de  comunitatea  cea  văzută  a  Trupului  lui 
Hristos” .  Pierzând  unitatea  istorică  cu  Sfânta  Predanie  și  Sfinții 
Părinți, și ajungând să înțeleagă „catolicitatea doar ca ecumenicitate sau 
universalitate  globală”39  ‐  cu  Roma  drept  centru,  romano‐catolicismul  40
„s‐a  depărtat  de  chemarea  tainică  și  viața  veșnică  a  Bisericii”41
, 
realizând astfel „secularizarea sau regionalizarea creștinismului” . 
...Astfel  am  ajuns  la  Romano‐catolicismul  contemporan 42 și 
hotărârile  celui  de‐al  Doilea  Conciliu  de  la  Vatican .  Analizând 
hotărârile de la Vatican II, Părintele John Meyendorf ne aduce în atenție 
două aspecte ale noilor hotărâri ale Romei – hotărâri care puse laolaltă 
creează  neînțelegeri  teologice  fundamentale.  Pe  de  o  parte,  precum  se 
menționează  în  Hotărârea  Bisericii  (III,  22),  acei  episcopi  care  nu  au 
comuniune cu tronul Romei nu au nici un fel de autoritate dogmatică. 
Pe de altă parte, există taine „valabile” săvârșite în afara Romei, încât se 
37
  Episcop Calist Ware, Eustratios Argenti, pp. 85. Mitropolitul Ierothei (Vlahos) de Nafpaktos scrie: 
„Biserica îl  poate  primi pe un eretic  sau altul prin principiul iconomiei, fără  ca  aceasta să  implice 
recunoașterea  comunității  care  l‐a  botezat  inițial  ca  Biserică”.  Ekklesiastike  Parembase,  Nr.  71 
(decembrie 2001) [în greacă]. Tradus și apărut în Orthodox Tradition, Vol XX, Nr 2, pp. 40‐43. 
38
  π.  Ιω.  Ρωμανίδου,  Το  προπατορικόν  αμάρτημα,  Αθήνα  1989,  σ.  173.  Tocmai  acest  universalism 
orizontal, centrat‐geografic și secularizant este cel care dă tonul ecumenismului contemporan. 
39
40
  Μαντζαρίδη, Γεωργίου, Χριστιανική Ηθική (Θεσσαλονίκη: Πουρναρά, 2002), σ. 275. 
41
Ibidem. 
Ibidem. 
42
  Aceste hotărâri, legate de teologia botezului, sunt văzute de Romano‐Catolici ca fiind rodul muncii 
acelor  teologi  care  „fac  loc  teologic  pentru  deschiderea  ecumenică”.  Scampini,  Pr.  Jorge  A,  OP, 
«Mărturisim un botez spre iertarea păcatelor»: De la crezul Bisericii, la provocarea de a accepta un alt 
crez,  precum  Hristos  ne‐a  acceptat  pe  noi  (cf.  Rom.  15:7),  o  prelegere  ținută  la  Comisia  Plenară  a 
Comitetului pentru Credință și Ordine, la întrunirea din 28 iulie – 6 august 2004 ținută la Kuala 
Lumpur, Malaezia, nota 15. În particular, el citează „contribuțiile făcute înainte de Vatican II de către 
teologii asociați cu mișcarea «ecumenismului spiritual», care a răsărit la Lyon, sub inspirația lui P 
Couturier. Vezi P. Michalon, L’étendue de l’Église, Irenikon 20 (1947), pp. 140‐163; L Richard, Une 
thèse fondamentale de l’oecuménisme: le baptême, incorporation visible à l’Église’ în Nouvelle revue 
théologique 74 (1952), pp. 485‐492. Există și o recunoaștere largă a contribuției Cardinalului A. Bea 
în timpul Conciliului... 
30
poate  accepta  ideea  unei  comuniuni  nedesăvârșite43  și  a  unei  practici 
mărginite de comuniunea în taine cu creștinii despărțiți. 
Punând  laolaltă  aceste  două  idei,  apare  „o  înțelegere  legalistă  a 
Bisericii,  ca  o  instituție  mondială  de  control  și  securitate  dogmatică, 
despărțind pe Hristosul Tainelor de Adevărul dogmatic”. Prin urmare, 
„se creează o schismă teologică între prezența sacramentală a lui Hristos 
și  descoperirea  Sa  ca  singurul  Adevăr  […]  autoritatea  de  exprimare 
44 45 a 
învățăturii dogmatice [fiind] despărțită de realitatea Tainelor”  .  
Iată că acum s‐a ajuns ca tot mai mulți să se lase influențați de 
acest duh înșelător și prea puțini sunt preoții și creștinii care îi botează 
pe  eretici  și  îi  mântuiesc,  cei  mai  mulți  îndreptățindu‐se  că  aplică 
iconomia  se  unesc  cu  aceștia,  înșeală  și  se  înșeală.  Sfântul  Vasile  cel 
Mare  arată  foarte  clar,  în  puține  cuvinte,  ce  înseamnă  a  fi  creștin  și 
precum că nu poate fi mântuire pentru cel ce nu renaște prin harul 
Botezului și pentru cel ce acceptă altceva din afara Sfintei Tradiții. El 
scrie:  
„Cum am devenit creștini? Prin credință, ar putea spune fiecare. În 
ce  fel  ne  mântuim?  De  bună  seamă,  renăscându‐ne  prin  harul 
Botezului. Altfel, de unde? Deci, după ce am cunoscut mântuirea prin 
Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, să părăsim învățătura pe care am primit‐o? 
(...)  Fie  că  moare  cineva  fără  să  fie  botezat,  fie  că  acceptă  ceva  care 
lipsește din Tradiție, paguba este egală”.46 
43
  Vezi capitolul 1, nr. 3 din Hotărârea asupra Ecumenismului (Decree on Ecumenism). Acolo citim: 
„Căci  oamenii  care  cred  în  Hristos  și  au  fost  botezați  corect  sunt  într‐un  fel  de  comuniune, 
imperfectă, cu Biserica Catolică”. Iar mai apoi, citim: „Acei frați despărțiți de noi poartă și ei multe 
lucrări liturgice ale religiei creștine. În feluri care diferă potrivit stării fiecărei Biserici sau comunități, 
aceste acțiuni liturgice mai mult ca sigur pot, cu adevărat, da naștere unei  vieți  în har, și, trebuie 
spus, pot asigura accesul la comuniunea mântuirii. Prin urmare, Bisericile și comunitățile despărțite, 
deși credem că suferă de deficiențele deja menționate, nu au fost în nici un fel lipsite de însemnătate 
și importanță în taina mântuirii. Pentru că Duhul lui Hristos nu s‐a oprit să le mai întrebuințeze ca 
mijloace  de  mântuire,  trăgându‐și  eficacitatea  din  însăși  deplinătatea  harului  și  adevărului 
încredințate Bisericii Catolice” (sublinierile ne aparțin). Mai mult, schisma teologică de care vorbește 
Pr. Meyendorf este pusă cel mai bine în evidență atunci când slujirea și rugăciunea în comun este 
interzisă  pentru  a  exprima  unitatea,  însă  este  cerută  pentru  a  dobândi  harul:  „Expresia  unității 
interzice în general slujbele (închinarea) în comun. Harul, spre a fi dobândit, cere uneori aceasta” 
(vezi cap. 2 nr 8). Aceasta, deoarece unitatea nu se exprimă în Euharistie, ci în presupusul vicar al lui 
Hristos pe pământ, Papa.” 
44
  Ορθόδοξος Θεώρησις της Β’ Συνόδου του Βατικανού, Επιμέλεια Μαρίας Δ. Σπυροπούλου, Αθήναι 1967. 
Άρθρα  που  περιλάμβάνονται  από  τους  εξής  συγγραφείς:  Αγουρίδου  Σ.,  Αλιβιζάτου  Α.,  Clement  O., 
Evdokimov P., Zander L., Ιωαννίδου Β., Καλογήρου Ι., Καρμίρη Ι., Kniazeff A., Ματσούκα Ν., Meyendorf 
J.,  Νησιώτη  Ν.,  Ροδοπούλου  Π.,  Schmemann  A.,  Scrima  A.,  p.  79.  Asa  cum  arată  în  mod  corect  Pr. 
Meyendorf, „nu există nici un obstacol esențial în calea comuniunii în Taine în „acele cazuri în care 
«valabilitatea» tainei în comunitatea de altă credință (dogmă) este recunoscută” (p. 80) nu este una 
nouă. Mai degrabă, a fost una dominantă în lumea protestantă vreme de secole, confirmând doar, în 
mod  remarcabil,  vestita  afirmație  a  lui  Alexei  Homiakov:  „Papismul  a  fost  protestant  chiar  de  la 
începuturile sale”. 
45
Conferința  Teologică  Inter‐Ortodoxă  cu  tema:  „Ecumenismul  ‐  Geneză,  Așteptări,  Dezmințiri”, 
Tesalonic, Grecia, 20 ‐ 24 septembrie 2004. 
46
  Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh,  E.I.B.M.B.O.R, București, 1988, Cap. X, p 41. 
31
 Iar Sfântul Ciprian arată că teama de a chema la botez în Biserică, 
pe cei care au fost botezați în afara ei, este o mare înșelare.  
„Nici  să  nu  gândească  cineva,  zice,  că,  deoarece  li  se  impune 
Botezul, ereticii vor fi ținuți departe ca să nu vină către Biserică, de ca și 
cum s‐ar simți ofensați auzind de al doilea Botez; ba chiar din această 
pricină  ei  vor  fi  mai  degrabă  îndemnați  de  trebuința  de  a  veni  prin 
mărturia adevărului ce li s‐a arătat și dovedit. Căci dacă vor vedea că 
este fixat și hotărât de către judecata și sentința noastră că Botezul cu 
care  sunt  botezați  este  drept  și  adevărat  [autentic,  legitim,  n.tr.],  vor 
crede și că sunt cu dreptate și cu adevărat în stăpânirea Bisericii și a 
celorlalte daruri ale Bisericii; nici nu ar avea motiv să mai vină la noi, 
pentru că, din moment ce au Botezul, pot fi liniștiți. Ba mai mult, atunci 
când știu că nu există Botez în afară, și că nu se poate da nici o iertare a 
păcatelor în afara Bisericii, cu atât mai multă nerăbdare și cu bucurie se 
grăbesc  către  noi,  și  cer  darurile  și  foloasele  Maicii  noastre,  Biserica, 
încredințați că în nici un chip nu pot să vadă împlinită în ei adevărata 
făgăduință  a  harului  dumnezeiesc  decât  dacă  mai  întâi  vor  veni  la 
adevărul Bisericii. Și nici ereticii nu vor refuza să fie botezați printre noi 
cu legiuitul și adevăratul Botez al Bisericii, când vor fi aflat de la noi că 
și alții au fost botezați de Pavel, după ce fuseseră botezați cu Botezul lui 
Ioan, așa cum citim în Faptele Apostolilor”47. 
Iată  dar,  că  de  vom  mărturisi  adevărul  că  nu  este  mântuire  în 
afara  Bisericii,  că  nu  este  mântuire  fără  primirea  Sfântului  Botez  în 
Biserica Ortodoxă, nu suntem osândiți de Judecata lui Dumnezeu ca 
unii care am îndrăznit să ne punem în locul Său ca să‐i judecăm pe cei 
din  afara  Bisericii,  precum  au  ajuns  să  zică  astăzi  cei  care  cred  că 
Biserica este dezbinată și că este mântuire și în afara ei, ba dimpotrivă 
aceasta  este  voia  și  porunca  Sa  pe  care  au  ascultat‐o  Sfinții  și 
mântuirea noastră a celor din Biserică și a celor din afară care ascultă 
chemarea ei (Marcu 16, 16‐18; 1Petru 3, 18‐20). Judecând așa, noi nu îi 
osândim pe cei din afara Bisericii, nu zicem că sunt opriți de a veni la 
mântuire,  nu  le  închidem  calea,  ba  dimpotrivă  ne  străduim  a  ne 
împlini datoria de a le arăta  Calea, Adevărul și Viața care este Hristos, 
Biserica  ‐  Trupul  Său,  precum  au  făcut‐o  și  cei  care  s‐au  mântuit 
înaintea  noastră.  Precum  până  acum  toți  cei  ce  s‐au  mântuit,  s‐au 
mântuit prin unirea cu Hristos în Trupul Său Biserica tot așa va fi și de 
acum înainte. Ne vom mântui numai prin unirea în credință cu El, în 
acest Sfânt Trup al Său. După cum știm și din  Viețile Sfinților,  au fost 
și multe cazuri când unii din cei din afara Bisericii crezând în Hristos 
nu au mai apucat să se boteze în Biserică prin apă și prin Duh, pentru 
că  au  fost  degrab  martirizați  pentru  numele  Său,  și  lucru  acesta  nu 
47
  Epistola LXXII, „Către Jubaianus” (24: 1‐2), trad. de Rev. Ernest Wallis, ANF, Vol. 5, p. 385. 
32
poate  fi  adus  ca  argument  că  se  mântuiesc  și  cei  din  afara  Bisericii, 
aceștia  au  crezut  în  Biserică  și  s‐au  mântuit  în  ea,  prin  „Botezul 
sângelui”  ei  s‐au  unit  cu  Dumnezeu.  Cei  care  au  murit  mărturisind 
credința  Bisericii  s‐au  mântuit  prin  Biserică,  ei  nu  s‐au  mântuit  în 
afara Bisericii. Credința lor era credința Bisericii și s‐au unit cu Hristos 
vărsându‐și sângele pentru El.  
Prin  urmare,  este  vădit  căci  cu  această  înșelare,  de  a  nu  arăta 
adevărul  celor  din  afara  Bisericii,  de  a  nu  le  spune  că  rămânând  în 
afara Bisericii nu se pot mântui, diavolul a pierdut pe mulți și pe mulți 
i‐a angajat în lucrarea antihristică.  
 
5. Mântuirea înseamnă a mărturisi întru Hristos 
 
„Tot cel ce va mărturisi ἐν ἐμοὶ întru Mine înaintea oamenilor, și 
Fiul Omului va mărturisi ἐν αὐτῷ întru dânsul înaintea îngerilor lui 
Dumnezeu. Iar cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, lepădat 
va fi înaintea îngerilor lui Dumnezeu” 
(Luca 12, 8‐9) 
 
Acum  când  s‐au  înmulțit  atât  de  mult  cei  înșelați,  care  pe  de‐o 
parte  ne  vorbesc  cu  o  credință  și  o  evlavie  despre  Sfânta  Biserică  și 
Sfânta  Ortodoxie  și  pe  de  altă  parte  se  străduiesc  a  ne  insufla 
înșelătoarea înțelegere că „este de datoria noastră a respecta pe cei de 
altă  credință  și  a‐i  lăsa  în  seama  lui  Dumnezeu  care  ar  putea  să‐i 
mântuiască așa cum sunt și unde sunt” și că: ,,cel mai bine este să ne 
căutăm de păcatele noastre, să ne pocăim, să ascultăm de cei mai mari 
ai noștri și să nu‐i judecăm, că vor da seama ei de faptele lor și noi de 
ale noastre”; și apoi că „ar fi bine să‐i ajutăm în lucrarea lor de refacere 
a unității Bisericii lui Hristos”, noi trebuie să fim cu luare aminte, să 
nu  ne  plecăm  lor,  să  căutăm  sincer  mântuirea  și  numai  mântuirea 
care  ne  vine  prin  unirea  cu  Dumnezeu  în  Adevăr  și  care  se  poate 
realiza numai în Biserica ‐ Trupul lui Hristos, a cărei unitate nu a fost 
zdruncinată niciodată (Marcu 16, 18). 
Da, cu adevărat, bun și de neapărată nevoie pentru mântuire este 
a  nu  judeca  pe  nimeni  și  a  ne  pocăi  de  păcatele  noastre,  dar  nu  ne 
putem îndreptăți cu acestea și să primim erezia. De ne vom lăsa rupți 
de  Biserica  ‐  Trupul  lui  Hristos,  de  vom  pierde  credința  ei  și  deci 
unirea cu Dumnezeu, prin acceptarea în vreun fel a ereziei nu ne vom 
putea  îndreptăți  la  Judecată.  Noi  nu  ne  vom  putea  mântui  pe  noi 
înșine cu grija pentru păcatele noastre, cu o rugăciune făcută oricum și 
prin  ascultarea  de  cei  care  au  pierdut  dreapta  credință  și  Harul  cel 
mântuitor. Pocăința nu o putem face în afara Bisericii și a dreptei ei 
credințe.  Știm  bine  că  locul  cel  rânduit  de  Duhul  Sfânt,  prin  Sfinții 
33
Părinți, celor care se pocăiesc și celor din afara Bisericii, care doresc să 
se unească cu ea, este în pridvorul ei. Deci dacă mă pocăiesc credința 
Bisericii trebuie să fie credința mea, numai în ea și prin ea voi putea fi 
iertat  și  voi  putea  ajunge  la  curățire,  la  luminare,  la  unirea  cu 
Dumnezeu,  la  îndumnezeire.  Părintele  Zaharia  Zaharou  ucenicul 
Cuviosului  Sofronie  Saharov,  vorbind  despre  Sfântul  Siluan,  arătând 
darul lui Dumnezeu de care s‐a învrednicit acest adevărat mădular al 
Bisericii  printr‐o  adevărată  pocăință,  arată  și  faptul  că  a  fi  iertat 
înseamnă a fi dimpreună cuprins cu Hristos și cu oamenii în inimă. 
,,Experiența de mai înainte a flăcărilor iadului, pe care a avut‐o Sfântul 
Siluan,  zice  Părintele  Zaharia,  citându‐l  pe  Cuviosul  Sofronie,  acum 
după  arătarea  lui  Hristos,  a  fost  preschimbată  în  bucurie 
duhovnicească  pascală  și  încântare.  Deșertării  de  sine  de  dinaintea 
vedeniei i‐a luat locul un belșug de dragoste dumnezeiască. Trăia acea 
mare și binecuvântată pace – pacea împăcării cu Dumnezeu. Harul îi 
umpluse  sufletul  și  trupul 48 și  inima  sa  putea  să‐i  primească  pe  toți 
oamenii în ea, cu ușurință . (În greacă, iertare, synchoresis, înseamnă a 
fi dimpreună cuprins în inimă. Aceasta vine de la cuvântul  synchoro, 
care este compus din verbul  choro, însemnând a ocupa un spațiu sau 
un loc, și prefixul  syn,  care înseamnă  pur și simplu împreună; și astfel 
synchoresis  exprimă noțiunea de a fi împreună în același loc, adică în 
inimă .)”.49 
Așadar,  e  de  înțeles  că  a  fi  iertat  cu  adevărat  înseamnă  a  fi 
împreună cuprins cu Dumnezeu și cu aproapele în inimă, înseamnă a 
fi  în  unire  cu  Dumnezeu,  și  că  în  afara  Bisericii,  fără  dreapta  ei 
credință  nu  poate  fi  vorba  de  pocăință.  De  nu  ne  vom  uni  cu 
Dumnezeu prin credință nu vom putea scăpa niciodată de pătimire, 
stricăciune și moarte, nu ne vom putea mântui. În afara Bisericii și a 
credinței ei celei drepte nu vom putea face nimic, nu vom putea ajunge 
niciodată  la  unirea  cu  Dumnezeu.  Numai  în  Biserică  vedem 
împlinindu‐se  cuvântul  zis  de  Domnul:  ,,Eu  sunt  buciumul  viței,  voi 
vițele,  cela  ce  rămâne  întru  Mine  și  Eu  întru  el,  acesta  aduce  roadă 
multă, că fără de Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 5).  
După  acești  Părinți  ai  noștri,  ,,Din  clipa  în  care  Hristos  a 
desăvârșit Trupul Bisericii în istorie, noi nu ne putem mântui, dacă nu 
devenim  mădulare  ale  acestui  Trup.  Mântuirea  este  un  lucru  foarte 
concret înlăuntrul acestui Trup – Biserica ‐, al cărui Cap este Hristos. 
Există un canon care spune că dacă cineva nu participă la Liturghie trei 
săptămâni la rând fără un motiv bine întemeiat, acea persoană nu mai 
este primită la împărtășirea cu Sfintele Taine. Nu trebuie să vedem în 
48
  Viața și învățătura Starețului Siluan Athonitul, scrise de ucenicul său, Arhimandritul Sofronie, pp. 
33‐34. 
49
  Arhimandritul Zaharia, Lărgiți și voi inimile voastre! (2 Cor. 6, 13), pp. 30‐31. 
34
aceasta numai o pedeapsă, ci mai curând o măsură care ne spune cât 
timp poate cineva să rămână viu duhovnicește fără Liturghie50. 
...Atât de strâns se unește omul cu Dumnezeu în rugăciune, încât el 
oglindește  desăvârșirea  dumnezeiască  în  existența  sa  trupească  și  o 
reflectă în felul în care urmează vieții Domnului. 
Rugăciunea  este  întoarcerea  omului  către  Dumnezeu,  tinderea 
zidirii spre lumina Celui Nezidit. Purtând în sine suflarea dătătoare de 
viață  a  lui  Dumnezeu  și  chemând  Numele  Său,  omul  trage  asupră‐și 
„cercetarea” (cf. Iov 7, 18) Lui. Omul de rugăciune devine „biserică a lui 
Dumnezeu” (1Cor. 3, 16), iar Domnul Își întoarce pururea ochii și inima 
către  el  și‐l  pecetluiește  cu  Numele  Său  (cf.  3  Împ.  9,  3).  Această 
împreună‐lucrare  de  întoarcere  a  omului  către  Dumnezeu  și  a  lui 
Dumnezeu  către  om  naște  o  legătură  personală,  o  părtășie  între  ei. 
Pentru om, această legătură este adâncă și dătătoare de viață. Înainte de 
cădere,  această  legătură  era  luminoasă  și  nemijlocită.  Dumnezeu, 
precum scrie Sfântul Grigorie Palama, „S‐a arătat în chip văzut omului 
... ca (omul) să poată urma Lui”51. Însă când omul a pierdut vederea lui 
Dumnezeu,  Acesta  a  venit  El  Însuși  în  lume,  în  chip  de  om.  Așadar, 
rugăciunea este mijlocul cel mai de preț și fără de care părtășia omului 
cu Dumnezeu nu este cu putință. 
...În  ridicare  lumii  zidite  din  căderea  sa,  care  se  săvârșește  prin 
rugăciune, preschimbarea trupului omenesc are o însemnătate aparte. 
Pentru a „schimba” trupul nostru smerit de păcat „în chipul trupului 
slavei Domnului” (cf. Filip. 3, 21), este nevoie de o îndelungată luptă prin 
post și rugăciune... 
Dar  de  unde  își  trage  duhul  omenesc  puterea  să  se  înalțe  spre 
Dumnezeu?  La  fiecare  treaptă  a  descrierii  tainei  vieții  în  Hristos, 
Starețul  Sofronie,  în  felul  său  propriu  stăruie  asupra  imensei 
însemnătăți  a  pocăinței  în  înălțarea  spre  Dumnezeu.  Aceasta  se 
întâmplă  și  în  cazul  rugăciunii,  căci  urmând  credinței  de  obște  a 
Sfinților  Părinți,  starețul  subliniază  cu  aceeași  tărie  că  simțământul 
propriei  păcătoșenii  este  condiția  obligatorie  și  esențială  pentru 
rugăciunea către Dumnezeu... 
Cerința de căpătâi pentru rugăciunea de pocăință este credința în 
Hristos ca  Dumnezeu‐mântuitor  și  păzirea învățăturilor Sale. Credința 
în învățătura lui Hristos duce la recunoașterea obârșiei dumnezeiești a 
Învățătorului. (Adică, până nu avem credința lui Hristos ca Dumnezeu 
Absolut, nu putem să biruim cu adevărat păcatul și moartea și nu ne 
putem  ruga  cum  trebuie.)  Însemnătatea  veșnică  a  acestei  învățături 
descoperă  sărăcia  duhovnicească  a  omului,  iar  simțământul  acestei 
50
51
  Ibidem, Rugăciunea – calea creației, p. 176. 
  Omilia 16: Despre iconomia cea după trup a Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos,  cap. 
9, Omilii vol. 1, p. 229. 
35
sărăcii  îl  face  fericit:  ,,Fericiți  cei  săraci  cu  duhul,  că  a  acelora  este 
împărăția cerurilor” (Matei 5, 3).  Conștientizarea de către om a uriașei 
prăpăstii dintre el și Dumnezeu devine mai acută și îl încredințează că 
rădăcina  a  tot  răul  și  pricina  pentru  care  este  supus  stricăciunii  este 
mândria. Această conștientizare îl călăuzește la smerenie, îl țintuiește pe 
crucea  nevăzută  a  poruncilor  lui  Hristos  și  îi  insuflă  plânsul  și 
rugăciunea de pocăință. 
A  doua  cerință  pentru  o  rugăciune  de  pocăință 52 este  să  „ne 
recunoaștem  pe  noi  înșine  ca  fiind  păcătoși  nevrednici” .  Căutând să 
grăiască cu Dumnezeu, omul începe prin a‐și mărturisi propriul păcat 
și prin a răbda înaintea lui Dumnezeu feluritele stări pătimașe care îi 
subjugă  mintea.  Profunda  conștientizare  a  propriului  păcat  și  a 
nevredniciei  sale  îl  transpune  pe  om  în  planul  tragediei  comune 
întregului  neam  omenesc.  Trăind  tragedia  propriei  sale  căderi, 
împărtășește  experiența  tragediei  căderii  fiecăruia  dintre  urmașii  lui 
Adam,  în  dimensiunile  ei  atotcuprinzătoare  de‐a  lungul  veacurilor53. 
Mărturisind acest fapt cosmic în rugăciunea sa de pocăință, el își asumă 
starea nerătăcitoare a omului înaintea lui Dumnezeu. (Astfel spus, dacă 
există o împrejurare în care omul este fără de greșeală, atunci ea este 
aceea în care își mărturisește păcătoșenia, pentru că în clipa aceea el stă 
în adevăr. Când face aceasta, el atrage la sine Duhul Adevărului, care 
scoate la suprafață toate adâncimile ascunse și păcătoase ale omului și‐l 
curățește „de toată nedreptatea” (1Ioan 1, 9), precum spune Sfântul Ioan 
Cuvântătorul  de  Dumnezeu.)  De  aici  înainte  într‐o  stare  de  adâncă 
încordare,  rabdă  împotrivirea  patimilor  și  se  vede  pe  sine  ca  „cel  mai 
păcătos dintre oameni” (cf. 1Tim. 1, 15) și vrednic de „întunericul cel mai 
dinafară”  (Matei  8,  12;  22,  13;  25,  30).  Însușindu‐și  calea  învățăturii 
Sfântului Siluan,  „Ține‐ți mintea în iad și nu deznădăjdui”,  și trăind pe 
„muchia” acestei smerenii ascetice, omul adună în sine „toată energia cu 
putință a rugăciunii de pocăință”54.  
O  stare  de  rugăciune  de  o  asemenea  intensitate,  care  duce  la 
urmărirea în deaproape a tuturor mișcărilor sufletului, este numită în 
literatura patristică trezvie (nepsis)... 
Desăvârșita  trezvie  ascetică,  la  care  se  ajunge prin rugăciunea  de 
pocăință,  slobozește  omul  de  orișice  simț  al  trecutului  sau  viitorului. 
Acesta  este  cu  totul  absorbit  de  o  singură  grijă:  „să  nu  piardă  un 
asemenea Dumnezeu și înlăuntrul său, omul dăruiește locul de căpătâi 
dragostei lui Hristos”55.  
52
53
   Despre rugăciune, p. 145. 
54
ibid., pp. 13, 20. 
   cf. 
55
  Ibid., p. 149. 
   Arhimandritul Zaharia Zaharou,  Lărgiți și voi inimile voastre!, Rugăciunea – calea creației, pp. 
149‐155. 
36
 Iată  dar,  acesta  este  cuvântul  Adevărului,  cuvântul  adevărat  al 
celor  care  s‐au  pocăit  și  s‐au  rugat  cu  adevărat,  ei  au  arătat  cât  se 
poate de clar că fără credință și în afara Bisericii nu se poate face nimic 
și nu se poate mântui nimeni. Pocăință în afara Bisericii, trecând cu 
vederea Adevărul credinței, nu poate fi făcută. Cuvântul lui Dumnezeu, 
Hristos  Domnul,  tocmai  pentru  aceasta  a  venit  și  tocmai  pentru 
aceasta ne‐a dat credința, ca să ne unim cu El și să ne mântuim. Dacă 
avem credința Lui, avem Adevărul și Puterea lui Dumnezeu, îl avem pe 
El Însuși. Prin credință ne unim cu El și prin El cu Dumnezeu Tatăl în 
Duhul Sfânt. Așadar, vii vom putea fi doar trăind în Biserica care este 
Trupul  Lui,  credința  noastră  fiind  credința  Lui,  trăind  viața  Lui  și 
urmând ascultării Lui, Celui care zice:  ,,Eu de la Mine nu am grăit, ci 
Tatăl Cela ce M‐a trimis pe Mine, Acela poruncă Mi‐a dat, ce voi zice și 
ce voi grăi. Și știu că porunca Lui viață veșnică este” (Ioan 12, 49‐50).  
Părinții noștri din Pateric ‐ adevărații ascultători ai lui Hristos ‐ 
ne fac atenți că: 
,,Adevărata  ascultare  este  asemănătoare  unei  soții  neprihănite  pe 
care  n‐o  atrag  glasurile  străinilor;  iar  urechea  care  se  îndepărtează 
puțin de la adevăr este ca o femeie necredincioasă care se îndepărtează 
de bărbatul său; iar cugetul care se apleacă spre toate dogmele eretice 
este  ca  o  desfrânată  care  ascultă  de  toți  cei  care  o  cheamă.  Să  ne 
lepădăm așadar de cei ce ne smintesc ascultând glasurile străinilor, care 
schimbă numele soțului cel adevărat și care iubesc numele celui care i‐a 
luat  locul,  căci  au  primit  să  poarte  în inima lor un 
56 alt  nume  în  locul 
celui al Domnului nostru, Iisus Hristos” .  
 Iată și ce înseamnă ascultare. Așa au făcut Toți Sfinții ascultare. 
Ascultare înseamnă a avea unitatea credinței, ascultare mântuitoare în 
afara  credinței  Bisericii  nu  există.  A  fi  în  unitatea  credinței  a  fost 
prima grijă a Părinților noștri și pe aceasta ne învață a o căuta și noi. 
Ei  s‐au  lepădat  de  lume  și  în  pocăință  și  rugăciune  tot  timpul  au 
petrecut, căutând izbăvirea lor și a aproapelui lor de către Dumnezeu 
de toată înșelarea, pentru a se uni cu Dumnezeu în credință curată.  
Astăzi, pentru unii, pare un lucru îndrăzneț și nelalocul lui a se 
îngriji  de  unitatea  credinței  lor  și  a  aproapelui  lor  și  aceasta  se 
întâmplă pentru că pe înțelegerea lor este  pusă amprenta ecumenist‐
antihristică. După  ei  unirea  sau unitatea  credinței  înseamnă  „unirea 
credințelor”. „Se cade nouă, zic ei, mai degrabă a ne pocăi, a ne ruga și 
a  umbla  pe  calea  smereniei...”.  Da,  cu  adevărat,  cu  rugăciune  în 
pocăință și în smerenie, se cade a merge noi. Dar unde? Cum? De ce? 
Și care este această cale a pocăinței și a smereniei? Cel care se pocăiește 
cu adevărat este conștient că prin păcat s‐a depărtat de Dumnezeu, a 
56
   Pateric, Ziceri inedite ale Părinților Pustiei, Apoftegme traduse din siriacă, Fundația Anastasia, 
2009, p. 263. 
37
pierdut unirea cu El și că printr‐o viață trăită în credință, în pocăință, 
se curățește, se învrednicește de iertare, de unirea cu Dumnezeu care 
este  Viața  veșnică.  Unul  ca  acesta  este  conștient  că  pocăința  este  un 
dar a lui Dumnezeu și că în afara credinței Bisericii, fără Dumnezeu 
nu  putem face  nimic (Ioan 15, 5).  E clar pentru el  că numai cel  unit 
prin credință cu Dumnezeu, cel a cărui viață este Hristos, este viu, are 
viață veșnică. El înțelege că noi oamenii nu putem și nu avem cum să 
ne  mântuim  numai  printr‐o  pocăință,  făcută  în  afara  credinței 
Bisericii.  El  înțelege  cele  spuse  de  Domnul  nostru  în  Rugăciunea  Sa 
Arhierească: ,,Aceasta este viața cea veșnică, ca să te cunoască pe Tine 
Unul adevăratul Dumnezeu și pe care ai trimis, pe Iisus Hristos” (Ioan 
17, 3).  
Dacă nu venea Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu la noi, dacă nu lua 
trupul nostru, dacă nu ne dăruia credința Lui, în care ne putem uni cu 
El,  noi  nu  aveam  cum  să  ne  mântuim.  Sfântul  Atanasie  cel  Mare 
răspunzând  arienilor  care  ziceau  că:  ,,ar  fi  putut,  chiar  fiind 
Mântuitorul  creatură,  să  zică  numai  Dumnezeu  și  să  dezlege 
blestemul”,  dă  răspuns  și  ,,arienilor”  de  astăzi,  precum  îi  numește 
Sfântul  Iustin  Popovici,  pe  cei  care  tăgăduiesc  unitatea  Bisericii, 
Dumnezeirea  lui  Hristos  și  faptul  că  mântuirea  este  numai  în  acest 
Trup al Său; pe cei care învață că ,,Dumnezeu este bun și mântuieşte 
pe toți și pe cei de alte credințe și în afara Bisericii”; pe cei care s‐au 
predat neștiinței, uitării și nepăsării, prin prietenia cu lumea și nu mai 
vor să asculte pe Mântuitorul a cărui voie și poruncă este: 
,,Mergeți în toată lumea și propovăduiți evanghelia la toată zidirea. 
Cel ce va crede și se va boteza, se va mântui; iar cel ce nu va crede, se va 
osândi” (Marcu 16, 15‐16). ,,Și Eu slava care Mi‐ai dat‐o Mie, am dat‐o lor 
ca să fie una, precum Noi una suntem” (Ioan 17, 22). 
,,Putea  chiar  dacă  n‐ar  fi  venit  El  (Cuvântul  lui  Dumnezeu  în 
trup),  zice  Sfântul  Atanasie,  să  zică  numai  Dumnezeu  și  să  dezlege 
blestemul.  Dar  trebuie  privit  la  ceea  ce  e  de  folos  oamenilor  și  a  nu 
cugeta  în  toate  ceea  ce  e  cu  putință  lui  Dumnezeu.  Fiindcă  putea  și 
înainte  de  corabia  lui  Noe  să  piardă  pe  oamenii  deveniți  atunci 
neascultători.  Dar  a  făcut‐o  după  construirea  corăbiei.  Putea  și  fără 
Moise să zică numai și să scoată poporul din Egipt. Dar era de folos să o 
facă  prin  Moise.  Putea  și  fără  Judecători  să  izbăvească  Dumnezeu 
poporul. Dar era de folos poporului să ridice la vreme potrivită câte un 
Judecător. Putea Mântuitorul să vină și de la început, sau, venind, să nu 
Se predea lui Pilat. Dar a venit la sfârșitul veacurilor și căutat a spus: 
,,Eu sunt” (Ioan 18, 5).  Dar ceea ce face, o face spre folosul oamenilor și 
nu se cuvenea să se facă altfel. Ci se îngrijește de ceea ce e spre folos și se 
cuvine.  Pentru  că  n‐a  venit  ca  să  I  se  slujească,  ci  să  slujească  și  să 
lucreze mântuirea noastră. Deși putea spune Legea din cer, a văzut că e 
38
de  folos  oamenilor  să  o  spună  de  pe  Sinai  și  a  făcut  aceasta  ca  să  se 
poată  urca  și  Moise  și  să  poată  auzi  și  ei  de  aproape  cuvântul  și  să 
creadă mai ușor. Din acestea se poate vedea temeiul binecuvântat a ceea 
ce  s‐a  făcut.  Dacă  Dumnezeu,  vrând  să‐și  arate  puterea,  ar  fi  grăit 
numai,  desigur  blestemul  s‐ar  fi  dezlegat  și  așa,  arătându‐se  puterea 
Celui  ce  ar  fi  poruncit.  Dar  omul  ar  fi  devenit  numai  așa  cum  era  și 
Adam  înainte  de  călcare 
57 poruncii,  luând  harul  din  afară,  neavându‐l 
articulat cu trupul . Căci așa era și atunci, când a fost așezat omul în 
rai.  Ba  poate  ar  fi  fost  și  mai  rău,  pentru  că  învățase  să  păcătuiască. 
Fiind deci astfel, dacă ar fi fost iarăși ispitit de șarpe, s‐ar fi ivit din nou 
trebuința  să  poruncească  și  să  se  dezlege  blestemul.  Și  așa  s‐ar  fi  ivit 
trebuința  aceasta  la  nesfârșit  și  oamenii  ar  fi  rămas  vinovați  mereu, 
robind păcatului. Iar păcătuind pururea, pururea ar fi avut nevoie de 
iertare și niciodată n‐ar fi fost eliberați definitiv, fiind în ei înșiși trupuri 
și pururea supuși legii pentru slăbiciunea trupului lor”58.59. 
Și  mai  zice,  în  altă  parte,  Sfântul  Atanasie  și  Părintele  Dumitru 
Stăniloae în notele de subsolul pagini:  
,,Deci  stricându‐se  și  pierzându‐se  astfel  de  ființe  raționale 
(cuvântătoare),  ce  trebuia  să  facă  Dumnezeu,  Care  e  bun?  Să  lase 
stricăciunea  să  se  întărească  împotriva  lor  și  să  stăpânească  moartea 
asupra lor? Dar atunci ce nevoie ar mai fi fost ca aceste ființe să fi fost 
făcute  chiar  și  la  început?  Ar  fi  trebuit  mai  bine 
60
să  nu  fi  fost  făcute 
decât, odată făcute, să greșească și să se piardă . Căci dacă după ce l‐a 
făcut  pe  om,  ar  privi  cu  nepăsare  stricare  lucrului  făcut,  din  această 
lipsă de grijă s‐ar vedea mai mult slăbiciunea și lipsa Lui de bunătate, 
57
  Precum sentința de la început prin care s‐a hotărât ca omul să moară n‐a fost numai o sentință 
juridică,  ci  o  retragere  a  lui  Dumnezeu  din  omul  care  I  s‐a  închis,  așa  în  Hristos  nu  se  retrage 
sentința de condamnare numai juridic, ci în mod eficient, întrucât Fiul lui Dumnezeu asumă firea 
noastră fără de păcat și o duce la înviere. Numai în calitate de Fiul lui Dumnezeu putea face ambele 
aceste lucruri, dar cu o umanitate care în Adam s‐a închis lui Dumnezeu, iar în Hristos I s‐a făcut 
ascultătoare. 
58
  Din  această  expunere  se  vede  că  o  eliberare  adevărată  de  păcat  și  de  moarte  nu  le  putea  veni 
oamenilor decât din maxima unire a lor cu Dumnezeu. Iar aceasta nu putea fi alta decât asumarea 
firii  umane  de  ipostasul  Fiului  lui  Dumnezeu.  Prin  aceasta  Dumnezeu  S‐a  făcut  om,  iar  omul  s‐a 
făcut Dumnezeu pe veci, fără ca Dumnezeu să Se altereze, fără ca omul să se piardă în Dumnezeu. O 
mai mare unire ca aceasta nu se putea. Fiind noi în comunicare cu Hristos care e om, pentru firea 
noastră asumată de El, din ipostasul dumnezeiesc ce o poartă ni se poate comunica direct puterea 
dumnezeiască. Căci umanitatea Lui comună cu a noastră primește din ipostasul Lui divin tot ce are 
El ca Dumnezeu. În comunicarea cu Hristos sunt deschise pentru oameni toate puterile existente în 
Dumnezeu,  dar  în  formă  omenească.  O  cinste  mai  mare  nu  se  poate  cugeta  pentru  om,  ca 
umanitatea să aibă ca ipostas pe Însuși Fiul lui Dumnezeu, într‐unul din concretizările ei, sau ca Fiul 
lui Dumnezeu să Se facă purtătorul firii omenești, sau Fiu al Omului. Prin aceasta Dumnezeu S‐a 
angajat în păstrarea eternă a umanului la nivelul maxim posibil. 
59
 PSB 15, Sfântul Atanasie cel Mare, Scrieri, Partea I, Trei cuvinte împotriva arienilor, colecția ,,Părinți și 
Scriitori Bisericești” (PSB), nr.15, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane 
(EIBMBOR), pp .306‐307. 
60
  Oamenii au fost făcuți pentru dialog. Dumnezeu a voit să fie în dialog cu noi, să nu fie părăsit de 
noi. 
39
decât dacă nu l‐ar fi făcut la început. Căci dacă nu l‐ar fi făcut, nu ar fi 
fost cineva care să vadă slăbiciunea Lui. Dar o dată ce l‐a făcut și l‐a 
creat ca să existe, era cu totul fără înțeles să se piardă lucrul Său și mai 
ales sub ochii Săi ca ai Celui ce l‐a făcut. Deci nu putea să lase pe oameni 
să fie stăpâniți de stricăciune, căci acest lucru era necuvenit și nepotrivit 
cu bunătatea lui Dumnezeu. 
Dar  așa  cum  nu  trebuia  să  se  întâmple  aceasta,  tot  așa  nu  se 
potrivea  cu  Dumnezeu  nici  contrariul,  adică  să  Se  arate  Dumnezeu 
mincinos  în  legea  cu  privire  la  moarte.  Căci  era  necuvenit  ca  pentru 
folosul și menținerea noastră să Se arate mincinos Dumnezeu, Părintele 
Adevărului61. Deci ce trebuia să se întâmple, așa stând lucrurile? Sau ce 
trebuia să facă Dumnezeu? Să ceară oamenilor să se pocăiască pentru 
neascultare?  Aceasta  ar  fi  fost  potrivit  cu  Dumnezeu,  ar  zice  cineva, 
spunând că precum prin neascultare au ajuns în stricăciune, așa prin 
pocăință  ar fi  ajuns  iarăși la  nestricăciune. Dar  pocăința  nu împlinea 
ceea ce era potrivit cu Dumnezeu, căci El s‐ar fi arătat și în acest caz 
mincinos,  nelăsându‐i  pe  oameni  sub  stăpânirea  morții.  Pe  de  altă 
parte, pocăința nu  putea să‐i ridice pe oameni din cele ale firii62, căci 
face să înceteze doar păcatul. Dacă ar fi fost deci numai păcatul și nu și 
stricăciunea ca urmare a lui, ar fi fost de ajuns pocăința. Dar odată ce, 
după călcare ce a premers, oamenii erau stăpâniți de stricăciunea cea 
după fire și erau dezbrăcați de harul de a fi după chipul lui Dumnezeu, 
ce  trebuia  să  se  întâmple  altceva?  Sau,  de  cine  era  nevoie  pentru 
readucerea  acestui  har,  dacă  nu  de  Cuvântul  lui  Dumnezeu,  Care  a 
făcut la început toate, din cele ce nu sunt? Căci era propriu Lui să aducă 
61
  Nu s‐ar fi cuvenit să fie menținut omul printr‐un dialog mincinos al omului cu Dumnezeu, sau 
fără un dialog. Căci aceasta nu‐i putea comunica acestuia viața. Un dialog mincinos produce întâi 
stricăciunea  și  moartea  spirituală,  apoi,  ca  urmare,  și  pe  cea  trupească.  Pretându‐se  la  un  dialog 
mincinos cu oamenii, Cuvântul însuși ar fi devenit mincinos, sau i‐ar fi lăsat pe oameni să viețuiască 
fără un dialog cu El. Puterea Lui s‐ar fi arătat cu totul slabă. Oamenii ar fi arătat că nu sunt prin 
Dumnezeu. Dar oamenii suferă când nu se simt prin răspunderea lor în dialog cu Cuvântul cel Prea 
Puternic. În minciună nu mai e nici rațiune, nici cuvânt. Dacă adevărul se arată în cuvânt, minciuna 
nu  mai  este  adevărat  cuvânt,  deci  nici  rațiune.  De  aceea  a  avut  dreptate  evanghelistul  Ioan  să 
identifice pe Dumnezeu cu Cuvântul și pe Acesta cu Rațiunea. Dumnezeu e un Tată al cărui Fiu e 
totodată  Cuvântul.  Căci  cui  se  mărturisește  cineva  mai  sincer  decât  fiului  său?  De  aceea  Fiul  și 
Cuvântul e din veci împreună cu Tatăl. Dumnezeu nu e întâi un adânc care nu știe de Sine. Iar știind 
de Sine, Se comunică pe Sine Fiului Său și Sieși, prin Fiul iubit și Cuvântul Său. 
62
  Pocăința omului rămas în sine însuși nu‐l poate înălța de la stricăciunea proprie firii. Numai o 
nouă  comuniune  cu  Dumnezeu,  Care  aduce  omului  puterea  Lui,  poate  să  ridice  pe  om  din 
stricăciunea proprie firii lui. Deci trebuia un act din partea lui Dumnezeu, care să nu însemne totuși 
o  simplă  retractare  a  sentinței.  Un  act  prin  care  să  se  împlinească  sentința  morții  și  totuși  prin 
aceasta să se redea omului nestricăciunea. E o logică pe care o va relua Anselm de Canterbury: Omul 
nu putea scăpa de pedeapsă decât suportând cineva pedeapsa în locul lui. Dar la Sfântul Atanasie, 
cel  ce  suportă  pedeapsa  în  locul  oamenilor  nu‐i  scapă  numai  de  o  sentință  externă,  ci  de  o  lege 
internă. Firea supusă stricăciunii prin ieșirea din comuniunea de viață dătătoare a lui Dumnezeu, 
trebuia să reintre în această comuniune suportând moartea prin cineva care e și om în legătură cu 
oamenii, dar și Dumnezeu, Izvorul vieții. Trebuia învinsă moartea în om prin suportarea ei de către 
unul mai tare ca ea, dar care o poate suporta ca om. 
40
iarăși  pe  cel  stricăcios  la  nestricăciune63  și  să  împlinească  pentru  toți 
ceea ce se cuvenea în fața Tatălui. Căci fiind Cuvântul Tatălui și fiind 
mai presus de toate, era firesc că numai El avea puterea să creeze din 
nou toate64 și să pătimească pentru toți și să fie pentru toți sol vrednic 
pe lângă Tatăl”65.66. 
După  cum  vedem,  acesta  este  adevărul,  Sfinții  Părinți  niciodată 
nu au lăsat să se înțeleagă că ar putea cineva să se mântuiască cu o 
oarecare pocăință, fără dreapta credință, în afara Bisericii, sau că ar fi 
în Biserică și cei care nu au credința ei. Ei ne fac cunoscut adevărul pe 
care  l‐au  trăit,  și  anume  că  de  vrem  să  ne  mântuim  cu  adevărat, 
singura preocupare a noastră în viața aceasta trebuie să fie pocăința, 
cu scopul de a ne învrednici de unirea cu Dumnezeu, conștienți fiind 
că  numai  unindu‐ne  cu  Dumnezeu  putem  afla  izbăvire  de  înșelare, 
stricăciune  și  moarte.  Sfântul  Maxim  Mărturisitorul  în  lucrarea  sa 
Cuvânt ascetic  ne  arată  foarte  bine  acest  lucru.  În  aceste  întrebări  și 
răspunsuri vedem care ar trebuii să fie preocuparea noastră a tuturor, 
care cunoștința, care lucrarea. El scrie:  
„Fratele a întrebat pe bătrânul zicând: rogu‐te, Părinte, să‐mi spui, 
care a fost scopul întrupării Domnului? 
Și bătrânul răspunzând a zis: mă mir, frate, că, deși auzi în fiecare 
zi Simbolul credinței, mă mai întrebi despre aceasta. Totuși îți spun că 
scopul întrupării Domnului a fost mântuirea noastră. 
Iar fratele a spus: în ce fel, Părinte? 
Și a răspuns bătrânul: Omul fiind făcut la început de Dumnezeu și 
așezat  fiind  în  Rai,  a  călcat  porunca  și  prin  aceasta  a  căzut  în 
stricăciunea morții. Pe urmă, fiind cârmuit prin Providența felurită a lui 
Dumnezeu  generație  după  generație,  a  stăruit  totuși  să  sporească  în 
rău, fiind dus de feluritele patimi ale trupului, până la deznădejdea de 
viață.  Din  această  pricină  Fiul  cel  Unul  Născut  al  lui  Dumnezeu, 
Cuvântul cel mai dinainte de veci, care este din Dumnezeu Tatăl, izvorul 
vieții și al nemuririi, ni s‐a arătat nouă celor ce ședeam în întunericul și 
în umbra morții. Întrupându‐se din Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, 
ne‐a  arătat  chipul  unei  viețuiri  de  formă  dumnezeiască.  Și  dându‐ne 
63
  Numai Cel ce a adus pe om la viață îl putea readuce iarăși la viața adevărată, prin revenirea în 
dialogul  nemincinos  cu  el.  Cuvântul  a  adus  pe  om  la  viață  restabilind  în  umanitatea  asumată 
rațiunea responsabilă. 
64
  În aceasta se deosebește gândirea Sfântului Atanasie, de a lui Anselm: Hristos nu numai pătimește 
pentru toți, ca să‐i scape pe toți de osânda morții, ci îi și creează din nou, din firea Lui omenească, 
scăpată  de  moarte  prin  puterea  dumnezeiască  și  umplută  de  această  putere,  pe  care  prin 
comuniunea  cu frații  Săi  întru  umanitate  le‐o transmite,  și‐i  creează din nou ca ființe raționale  și 
responsabile în fața Tatălui. 
65
  El nu numai vorbește din nou oamenilor, ci îi ridică și pe ei în Sine la vorbirea responsabilă către 
Tatăl împreună cu El. Dar vorbirea cea mai responsabilă către Tatăl pentru oameni stă în pătimirea 
Lui pentru ei. 
66
  Sfântul Atanasie cel Mare, Cuvânt despre întruparea Cuvântului..., Ibidem, pp. 97‐98. 
41
porunci  sfinte  și  făgăduind  împărăția  cerurilor  celor  ce‐și  vor  rândui 
viața după ele și înfricoșând cu chinurile veșnice pe cei ce le vor călca, 
iar mai pe urmă suferind patima mântuitoare și înviind din morți, ne‐a 
dăruit  nădejdea  învierii  și  a  vieții  veșnice.  „Prin  aceasta  a  dezlegat 
osânda păcatului strămoșesc al neascultării și a desființat prin moarte 
stăpânirea morții, ca „precum în Adam toți mor, așa în El toți să se facă 
vii” (1Cor. 15, 22). Suindu‐Se apoi la cer și șezând de‐a dreapta Tatălui, a 
trimis pe Duhul Sfânt, ca arvună, a vieții și spre luminarea și sfințenia 
sufletelor  noastre,  ca  și  spre  ajutorul  celor  ce  se  nevoiesc  pentru 
mântuirea lor prin păzirea poruncilor Lui. Acesta este scopul întrupării 
Domnului, spus pe scurt.  
Și fratele a zis: Ce porunci trebuie așadar să împlinesc, Părinte, ca 
să mă mântuiesc prin ele? Aș dori să aud aceasta pe scurt.  
Iar  bătrânul  a  răspuns:  însuși  Domnul  a  spus  după  înviere 
Apostolilor: „Mergând învățați toate neamurile, botezându‐le în numele 
Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându‐le să păzească toate 
câte v‐am poruncit vouă” (Matei 28, 19‐20).  Prin urmare tot omul, care 
s‐a botezat în numele Treimii Dumnezeiești și de viață făcătoare, trebuie 
să  țină  toate  câte  a  poruncit  Domnul.  Din  această  pricină  Domnul  a 
împreunat păzirea tuturor poruncilor cu dreapta credință, știind că nu 
e  cu  putință  să‐i  aducă  omului  mântuirea  numai  una  dintre  ele, 
despărțită de celelalte. De aceea și David, având credința cea dreaptă, a 
zis către Dumnezeu:  „Spre toate poruncile Tale m‐am îndreptat; toată 
calea cea  nedreaptă am urât‐o” (Psalmi  118,  129).  Căci  toate  poruncile 
Domnului ni s‐au dăruit nouă împotriva a toată calea cea nedreaptă. De 
vom  nesocoti  așadar  fie  și  numai  una,  ni  se  va  deschide  îndată  calea 
păcatului, opusă ei. 
Și  a  zis  fratele:  Dar  cine  poate,  Părinte,  să  împlinească  toate 
poruncile, care sunt așa de multe? 
A răspuns bătrânul: Cel ce imită pe Domnul și merge pe urmele 
Lui.  
Și a zis fratele: Și cine poate să imite pe Domnul? Doar Domnul a 
fost Dumnezeu, chiar dacă s‐a făcut om. Iar eu sunt om păcătos, robit 
de zeci de mii de patimi. Cum pot așadar să imit pe Domnul?  
Și a răspuns bătrânul: Nimenea din cei robiți de materia lumii nu 
poate să imite pe Domnul. Dar cei ce pot zice: „Iată noi am lăsat toate și 
am urmat Ție”(Marcu 10, 28), aceștia primesc puterea să‐L imite pe El și 
să împlinească toate poruncile Lui.  
Zice fratele: Toată puterea?  
Răspunse  bătrânul:  Auzi‐L  pe  El  zicând:  „Iată  v‐am  dat  vouă 
putere să călcați peste șerpi și scorpii și peste toată puterea vrăjmașului; 
și nimic nu vă va vătăma pe voi” ( Luca 10, 19). 
Această  putere  și  stăpânire  primind‐o,  Pavel  zice:  „Făceți‐vă 
42
următorii mei precum și eu al lui Hristos” (Filipeni 3, 17). Sau iarăși: „Nu 
este acum osândă asupra celor ce sunt în Hristos, care nu umblă după 
trup, ci după duh” (Rom. 8, 1). Sau iarăși: „Iar de sunt ai lui Hristos, au 
răstignit trupul împreună cu patimile și cu poftele lui” (Gal. 5, 24). Și 
iarăși: „Mie lumea mi s‐a răstignit, ca și eu lumii” (Gal. 6, 24). 
Despre  această  stăpânire  și  ajutor  prorocind  David  a  zis:  „Cel  ce 
locuiește întru ajutorul Celui Preaînalt se va odihni sub acoperământul 
Dumnezeului cerului. Și va zice Domnului: ajutorul meu ești și scăparea 
mea, Dumnezeul meu, și întru El voi nădăjdui” (Ps. 90, 1‐2).  Iar puțin 
după  aceea:  „Peste  aspidă  și  vasilisc  vei  pași  și  vei  călca  peste  leu  și 
balaur, căci va porunci îngerilor Săi pentru tine, ca să te păzească pe 
tine în toate cărările tale” (Ps. 90, 11‐13). Iar cei ce se lipesc de trup și 
iubesc materia lumii, ascultă, ce aud de la Acela: „Cel ce iubește pe tatăl 
său, sau pe mama sa, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine!” 
(Matei 11, 37) Iar după puțin:  „Cel ce nu ia crucea sa ca să‐mi urmeze 
Mie nu este vrednic de Mine”. Și: „Cel ce nu se va lepăda de toate avuțiile 
sale nu poate să îmi fie ucenic” (Luca 14, 33).  
Așadar cel ce vrea să se facă ucenicul Lui și să se afle vrednic de El 
și să primească de la El putere împotriva duhurilor răutății se desface de 
toată  legătura  trupească  și  se  golește  de  toată  împătimirea  după  cele 
materiale  și  așa  ia  lupta  cu  vrăjmașii  nevăzuți  pentru  poruncile  Lui, 
precum Însuși Domnul ni S‐a făcut pe Sine pildă, ispitit fiind în pustie 
de către căpetenia lor, iar după ce a venit în lume, de către cei stăpâniți 
de acela. 
Și a zis fratele: Dar sunt multe, Părinte, poruncile Domnului; și cine 
poate să le țină minte pe toate, ca să se nevoiască pentru toate? Și mai 
ales eu, care sunt puțin la minte? De aceea aș vrea să aud un cuvânt 
scurt ca, ținându‐mă de el, să mă mântuiesc prin el.  
Și  a  răspuns  bătrânul:  Cu  toate  că  sunt  multe,  frate,  ele  sunt 
cuprinse într‐un singur cuvânt:  „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău 
din toată puterea ta și din tot cugetul tău: și pe aproapele tău ca pe tine 
însuți” (Marcu 12, 30). 
 Cel  ce  se  străduiește  să  țină  acest  cuvânt  împlinește  toate 
poruncile.  Dar  cel  ce  nu  s‐a  desfăcut,  precum  s‐a  zis  mai‐nainte,  de 
împătimirea după cele materiale, nu poate să iubească cu adevărat, nici 
pe Dumnezeu, nici pe aproapele. Căci este cu neputință ca cineva să se 
lipească și de cele materiale și să iubească și pe Dumnezeu. Aceasta este 
ceea  ce  zice  Domnul:  „Nimenea  nu  poate  să  slujească  la  doi  Domni!” 
(Matei 6, 24)  Sau:  „Nimeni nu poate să slujească lui Dumnezeu și  lui 
Mamona”  (Luca  16,  13).  Căci  în  măsura  în  care  mintea  noastră  se 
alipește  de  lucrurile  lumii,  e  robită  de  ele  și  nesocotește  porunca  lui 
Dumnezeu, călcând‐o. 
Și a zis fratele: de care „lucruri” zici, Părinte? 
43
 Răspunse  bătrânul:  De  mâncări,  de  bani,  de  avuții,  de  slavă,  de 
rudenii și așa mai departe.  
Și zise fratele: Dar Părinte, nu Dumnezeu le‐a făcut pe acestea? Și 
nu le‐a dat oamenilor spre folos? Cum poruncește atunci să nu se mai 
îngrijească omul de ele? 
Răspunse  bătrânul:  Sigur  că  Dumnezeu  le‐a  făcut  și  le‐a  dat 
oamenilor  spre  întrebuințare.  Și  bune  sunt  toate  cele  făcute  de 
Dumnezeu, ca folosindu‐ne bine de ele, să‐i mulțumim lui Dumnezeu. 
Dar  noi  fiind  slabi  și  trupești  la  înțelegere,  am  ales  mai  mult  cele 
materiale în loc de porunca iubirii, și îngrijindu‐ne de ele, ne războim 
cu  oamenii.  Se  cuvine  deci  să  punem  iubirea  de  orice  om  mai  presus 
decât cele văzute și decât însuși trupul. Căci ea este semnul iubirii de 
Dumnezeu,  precum  Însuși  Domnul  arată  în  Evanghelie:  „Cel  ce  mă 
iubește pe Mine, zice, păzește poruncile Mele” (Ioan 14, 15). Iar care este 
porunca  pe  care  păzind‐o  îl  vom  iubi  pe  El,  auzi  de  la  El  când  zice: 
„Aceasta este porunca Mea, ca să vă iubiți unii pe alții” (Ioan 15, 12). Vezi 
că  iubirea  întreolaltă  întemeiază  iubirea  de  Dumnezeu,  care  este 
plinirea a toată porunca lui Dumnezeu? De aceea poruncește să nu se 
îngrijească de avuții, ci să se lepede de toate ale lui, tot cel ce dorește să‐I 
fie ucenic. 
Și zise fratele: Fiindcă ai zis, Părinte, că trebuie să punem iubirea 
față  de  tot  omul  mai  presus  decât  toate  cele  văzute  și  decât  trupul 
nostru  însuși,  cum  pot  să  iubesc  pe  cel  ce  mă  urăște  pe  mine  și  se 
întoarce de la mine? Și cum pot să‐l iubesc dacă mă pizmuiește și mă 
înțeapă cu ocări și îmi întinde vicleșuguri și îmi pregătește curse? Mi se 
pare, Părinte, că acest lucru este prin fire cu neputință, însăși supărarea 
silindu‐ne în chip firesc să ocolim pe cel ce ne‐a supărat.  
Răspunse  bătrânul:  Târâtoarelor  și  fiarelor,  purtate  încolo  și 
încoace de fire, le este întradevăr cu neputință să nu se ferească de cel ce 
le aduce durere. Dar celor făcuți după chipul lui Dumnezeu și cârmuiți 
de rațiune și învredniciți de cunoașterea lui Dumnezeu, care au primit 
legea de la El, le este cu putință să nu ocolească pe cei ce‐i supără și să 
iubească  pe  cei  ce‐i  urăsc.  De  aceea  și  Domnul  spunând:  „Iubiți  pe 
vrăjmașii voștri, faceți bine celor ce vă urăsc pe voi...” (Matei 5, 44)  și 
celelalte, nu le‐a poruncit ca pe niște lucruri cu neputință, ci ca pe unele 
cu putință. Căci altfel nu ar pedepsi pe cel ce calcă această poruncă. Și 
însuși Domnul ne arată aceasta prin fapte, ca și ucenicii Lui, care toți s‐
au străduit pentru iubirea aproapelui până la moarte și s‐au rugat cu 
căldură pentru cei ce i‐au ucis pe ei. Noi nu putem să iubim pe cei ce ne 
urăsc,  fiindcă  suntem  iubitori  de  materie  și  de  plăcere  și  le  punem 
acestea  mai  presus  de  poruncă.  Ba  de  multe  ori  ocolim  din  pricina 
acestora și pe cei ce ne iubesc, fiind mai răi ca fiarele și târâtoarele. De 
aceea, neputând păși pe urmele lui Dumnezeu, nu putem cunoaște nici 
44
scopul Lui, ca să primim puterea. 
Și  zise  fratele:  Iată,  Părinte,  eu  am  lăsat  toate,  familie,  avuție, 
desfătări și slava lumii, și nu mai am nimic în viață decât trupul. Dar pe 
fratele care mă urăște și mă ocolește nu‐l pot iubi, deși mă silesc în fapt 
să nu răsplătesc răul cu rău. Spune‐mi deci ce trebuie să fac, ca să pot 
să‐l iubesc din inimă, chiar dacă mă necăjește și‐mi întinde tot felul de 
curse.  
Răspunse bătrânul: Este cu neputință să iubească cineva pe cel ce‐l 
necăjește, chiar dacă se arată a se fi lepădat de materia lumii, dacă nu 
cunoaște cu adevărat scopul Domnului. Iar dacă din darul Domnului va 
putea  să‐l  cunoască  și  se  va  sili  să  umble  potrivit  cu  el,  va  putea  să 
iubească din inimă pe cel ce‐l urăște și‐l necăjește, precum și Apostolii, 
cunoscându‐L, l‐au iubit. 
Deci  zise  fratele:  Te  rog,  Părinte,  să‐mi  faci  cunoscut  care  a  fost 
scopul Domnului? 
Răspunse bătrânul: De vrei să cunoști scopul Domnului, ascultă cu 
luare aminte. 
Domnul nostru Iisus Hristos, fiind Dumnezeu prin fire și primind 
să  se  facă  om  pentru  iubirea  de  oameni,  născându‐se  din  femeie,  s‐a 
coborât  sub  lege,  după  dumnezeiescul  Apostol,  ca  păzind  porunca 
întocmai ca un om, să desființeze osânda cea veche a lui Adam. Știind 
așadar Domnul că toată legea și prorocii atârnă în aceste două porunci 
ale legii: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și pe 
aproapele tău ca pe tine însuți” (Marcu 12, 30; Luca 10, 27) s‐a grăbit să 
le  păzească  întocmai  ca  un  om  de  la  început  până  la  sfârșit.  Dar 
diavolul, care a amăgit de la început pe om și avea de aceea stăpânirea 
morții,  văzându‐L  mărturisit  la  botez  de  Tatăl  și  primind  ca  om  pe 
Duhul a pornit împotriva Lui tot războiul, doar va putea cumva să‐L 
facă și pe El să pună materia lumii mai presus de iubirea lui Dumnezeu. 
Știind  prin  urmare  diavolul  că  trei  sunt  lucrurile  în  jurul  cărora  se 
învârtește tot ce‐i omenesc, adică mâncările, avuția și slava, prin care a 
prăvălit totdeauna pe om în prăpastia pierzării, cu aceste trei l‐a ispitit 
și pe El în pustie. Dar Domnul nostru, arătându‐se mai presus ca ele, a 
poruncit diavolului să plece îndărăt. 
Neputând  deci  să‐L  facă  să  calce  porunca  iubirii  de  Dumnezeu, 
prin  cele  ce  I  le‐a  făgăduit,  s‐a  străduit  pe  urmă,  după  ce  a  venit  în 
lume, să‐L facă să calce porunca iubirii de aproapele, prin toate câte a 
uneltit, lucrând prin nelegiuiții iudei. În acest scop, în vreme ce Acela 
învăța  căile  vieții  și  zugrăvea  prin  fapte  chipul  viețuirii  cerești,  vestea 
învierea morților și făgăduia viață veșnică și împărăția cerurilor celor ce 
cred,  iar  pe  cei  necredincioși  îi  înfricoșa  cu  pedeapsa  veșnică  și,  spre 
întărirea spuselor Sale, arăta minunatele semne dumnezeiești, chemând 
mulțimile  la  credință,  diavolul  îndemna  pe  nelegiuiții  Farisei  și 
45
Cărturari  la  feluritele  meșteșugiri  împotriva  Lui,  ca  neputând  răbda 
încercările, cum credea el, să înceapă a urî pe cei ce‐i întindeau viclenii și 
așa să‐și ajungă ticălosul scopul lui, făcându‐L să calce porunca iubirii 
aproapelui. 
Dar Domnul, ca un Dumnezeu, cunoscând gândurile lui, nu a urât 
pe  Fariseii  puși  la  lucru  de  el  (căci  cum  ar  fi  făcut‐o,  fiind  prin  fire 
bun?), ci prin iubirea față de ei, bătea pe cel ce lucra prin ei, iar pe cei 
purtați de el nu înceta să‐i sfătuiască, să‐i mustre, să‐i osândească, să‐i 
plângă  ca  pe  unii  ce  puteau  să  nu  se  lase  purtați  de  el,  ci  răbdau  de 
bunăvoie să fie purtați din pricina nepăsării. Blestemat de ei se purta cu 
îndelungă răbdare, pătimind se arăta îngăduitor și le arăta toate faptele 
iubirii, iar pe cel ce lucra prin ei îl bătea cu iubirea de oameni față de cei 
purtați de el. O, minunat război! În loc de ură arată iubirea și răpune pe 
tatăl răutății prin bunătate. În acest scop, răbdând atâtea rele de la ei, 
sau mai adevărat vorbind pentru ei, s‐a străduit până la moarte în chip 
omenesc  pentru  porunca  iubirii  și,  dobândind  biruința  deplină 
împotriva  diavolului,  a  primit  cununa  învierii  pentru  noi.  Astfel  noul 
Adam  a  înnoit  pe  cel  vechi.  Aceasta  este  ceea  ce  zice  dumnezeiescul 
Apostol:  „Aceasta  să  o  cugetați  întru  voi,  ceea  ce  și  în  Hristos  Iisus...” 
(Filip. 2, 5) ş.a.m.d. 
Acesta a fost așadar scopul Domnului, ca pe de o parte să asculte 
de Tatăl până la moarte, ca un om, pentru noi, păzind porunca iubirii, 
iar pe de alta să biruiască pe diavol, pătimind de la el, prin Cărturarii și 
Fariseii puși la lucru de el. Astfel prin faptul că s‐a lăsat de bunăvoie 
învins, a învins pe cel ce nădăjduia să‐L învingă, și a scăpat lumea de 
stăpânirea  lui.  În  felul  acesta  „Hristos  a  fost  răstignit  din  neputință” 
(2Cor. 13, 4), neputință prin care a omorât moartea și „a surpat pe cel ce 
avea stăpânirea morții” (Evrei 2, 15); în felul acesta era și Pavel slab prin 
el  însuși și  „se lăuda întru neputințele sale, ca să se sălășluiască în el 
puterea lui Hristos” (2Cor. l2, 9). 
Cunoscând chipul acestei biruințe, el zicea scriind Efesenilor:  „nu 
este  lupta  noastră  împotriva  sângelui  și  a  trupului  ci  împotriva 
începătoriilor,  stăpâniilor”  (Efes.  6,  12),  ş.a.m.d.  Și  le  poruncește  „să 
îmbrace  platoșa  dreptății,  coiful  nădejdii,  pavăza  credinței  și  sabia 
Duhului”, ca cei ce poartă războiul cu vrăjmașii nevăzuți să poată stinge 
toate  săgețile  cele  aprinse  ale  vicleanului.  Arătând  cu  fapta  chipul 
războirii zice:  „Eu deci așa alerg și nu orbește. Așa mă lupt, nu bătând 
văzduhul, ci strunesc și supun trupul meu, ca nu cumva vestind altora, 
eu însumi să ajung de lepădat” (1Cor. 9, 20 ‐ 27). 
 Și  iarăși:  „Până  în  ceasul  de  față,  flămânzim  și  însetoșăm,  goi 
umblăm  și  primim  bătăi”  (1Cor.  4,  11).  Sau  iarăși:  „în  osteneală  și  în 
muncă, în privegheri prea adesea, în frig și dezbrăcați, lăsând la o parte 
cele din afară” (1Cor. 4, 11). 
46
 Astfel  luptă  împotriva  dracilor,  care  lucrează  în  trup  plăcerile, 
alungându‐i prin neputința trupului său. El ne arată însă prin fapte și 
chipul biruinței împotriva dracilor care luptă ca să aducă pe credincioși 
la ură și de aceea stârnesc împotriva lor pe oamenii mai nebăgători de 
seamă,  ca  ispitiți  fiind  prin  aceștia,  să‐i  urască  și  să  calce  porunca 
iubirii.  Zice  așadar  Apostolul:  „Ocărâți  fiind,  binecuvântăm;  prigoniți 
noi răbdăm; huliți, noi mângâiem; ca niște lepădături ale lumii ne‐am 
făcut, ca gunoiul tuturor până astăzi” (1Cor. 4, 12 ‐ 14). Dracii au pus la 
cale  oțărârea,  hulirea  și  prigonirea  lui,  ca  să‐l  miște  la  ura  celui  ce‐l 
ocărăște,  îl  hulește  și‐l  prigonește,  având  ca  scop  să‐l  facă  să  calce 
porunca iubirii. Iar Apostolul, cunoscând gândurile lor, binecuvânta pe 
cei ce‐l ocărau, răbda pe cei ce‐l prigoneau și mângâia pe cei ce‐l huleau, 
ca să depărteze pe dracii care lucrau acestea și să se unească cu bunul 
Dumnezeu. Iar pe dracii care lucrau acestea îi bătea prin acest chip al 
luptei,  biruind  pururea  răul  prin  bine,  după  asemănarea 
Mântuitorului. Astfel a slobozit toată lumea de sub puterea dracilor și a 
unit‐o cu Dumnezeu el și ceilalți Apostoli, biruind prin înfrângerea lor 
pe cei ce nădăjduiau să învingă. Dacă deci și tu, frate, vei urmări acest 
scop, vei putea să iubești pe cei ce te urăsc. Iar de nu, este cu neputință.  
Și zise fratele: Cu adevărat, Părinte, așa este și nu altfel. De aceea 
Domnul hulit fiind și pălmuit și celelalte pătimindu‐le, câte le‐a pătimit 
de la iudei, a răbdat, compătimindu‐i pe aceia ca neștiutori și rătăciți. 
De aceea a și spus pe cruce: „Tată, iartă‐le lor, că nu știu ce fac” (Luca 23, 
34). Iar viclenia și amăgirea diavolului și a căpeteniilor lui le‐a biruit pe 
cruce, luptând cu ei pentru porunca iubirii până la moarte, iar biruința 
Lui împotriva lor dându‐ne‐o nouă. Și dărâmând stăpânirea morții, a 
dăruit învierea Lui, spre viață, întregii lumi. Dar roagă‐te pentru mine, 
Părinte, ca să pot înțelege desăvârșit scopul Domnului și al Apostolilor 
Săi și să pot veghea în vremea ispitelor și să nu fiu neștiutor cu privire la 
planurile diavolului și ale dracilor lui. 
Și  răspunzând,  bătrânul  zise:  Dacă  te  vei  îngriji  mereu  de  cele 
spuse mai‐nainte, vei putea să nu fii neștiutor. Iar de vei înțelege, îți vei 
da seama că, precum tu ești ispitit, la fel și fratele tău se ispitește și vei 
ierta pe cel ispitit; iar celui ce vrea să te ispitească, făcându‐te să urăști 
pe cel ispitit, îi vei sta împotrivă, nesupunându‐te uneltirii lui. Aceasta 
este  ceea  ce  spune  Iacob,  fratele  Domnului,  în  Epistolele  Sobornicești: 
„Supuneți‐vă lui Dumnezeu, stați împotrivă diavolului, și va fugi de la 
voi!” (Iacob 4, 7). 
Dacă, precum s‐a zis, vei avea neîncetat, cu mare veghe, grijă la cele 
mai‐nainte spuse, vei putea să cunoști scopul Domnului și al Apostolilor 
Săi și să iubești  pe  oameni  și  să  suferi  pentru  ei când  greșesc,  dar  să 
lupți neîncetat împotriva dracilor vicleni prin iubire. Dar dacă suntem 
moleșiți  nebăgători  de  seamă  și  ușuratici  și  ne  scufundăm  cugetul  în 
47
plăcerile trupești nu mai combatem pe draci, ci pe noi înșine și pe frați, 
mai bine zis slujim prin aceștia (prin frați) pe draci, luptând cu oamenii 
pentru draci. 
Și  zise  fratele:  Așa  este,  Părinte.  De  fapt  din  nebăgarea  mea  de 
seamă iau dracii totdeauna prilejuri împotriva mea. Dar te rog, Părinte, 
să‐mi spui cum pot să dobândesc trezvia atenției? Și răspunse bătrânul: 
Negrija  totală  de  cele  pământești  și  ocuparea  neîntreruptă  cu  Sfânta 
Scriptură aduce sufletul la frica lui Dumnezeu. Iar frica lui Dumnezeu 
aduce  trezvia  atenției.  Atunci  sufletul  începe  să  vadă  pe  dracii  care  îl 
războiesc prin gânduri și începe să se apere. Despre aceasta a zis David: 
„Și  a  străbătut  ochiul  meu  în  vrăjmașii  mei”  (Ps.  53,  9).  Spre  această 
faptă îndemnând și Petru, corifeul Apostolilor, pe ucenici, le‐a zis:  „Fiți 
treji, privegheați, că potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un 
leu,  căutând  pe  cine  să  înghită;  căruia  stați‐i  împotrivă,  vârtoși  în 
credință” (1Petru 5, 8). De asemenea Domnul ne spune;  „Privegheați și 
vă rugați, ca să nu intrați în ispită” (Matei 26, 41). Ecleziastul încă zice: 
„Dacă se va urca peste tine duhul stăpânitorului să nu‐ți părăsești locul 
tău”  (Eccl.  10,  4).  Iar  locul  minții  este  virtutea,  cunoștința  și  frica  lui 
Dumnezeu. Minunatul Apostol luptând cu mare trezvie și vitejie, zice: 
„Umblând în trup, nu ne oștim trupește. Căci armele cu care luptăm nu 
sunt  trupești,  ci  puternice  înaintea  lui  Dumnezeu  ca  să  dărâme 
întăriturile;  noi  surpăm  cugetările  și  orice  înălțare  care  se  ridică 
împotriva  cunoștinței  lui  Dumnezeu,  și  tot  gândul  îl  robim  spre 
ascultarea  lui  Hristos;  și  gata  suntem  să  pedepsim  orice  neascultare” 
(2Cor. 10, 4‐6). Dacă așadar vei imita și tu pe sfinți și desfăcându‐te de 
toate  vei  sluji  cu  osteneală  numai  lui  Dumnezeu,  vei  dobândi  trezvia 
atenției. 
Și zise fratele: Dar ce trebuie să facă cineva, ca să poată să se ocupe 
neîncetat numai de Dumnezeu?  
Și răspunse bătrânul: Este cu neputință ca mintea să se ocupe cu 
desăvârșire numai de Dumnezeu, dacă nu va dobândi aceste trei virtuți: 
iubirea,  înfrânarea  și  rugăciunea.  Căci  iubirea  îmblânzește  iuțimea; 
înfrânarea  veștejește  pofta;  iar  rugăciunea  desface  mintea  de  toate 
înțelesurile  și  o  înfățișează  goală  lui  Dumnezeu.  Așadar  aceste  trei 
virtuți  îmbrățișează  toate  virtuțile  și  fără  de  ele 
67 mintea  nu  se  poate 
ocupa de Dumnezeu, slobozită de toate celelalte” .  
Iată  dar,  unirea  noastră  și  a  aproapelui  cu  Dumnezeu,  acesta  a 
fost scopul Domnului nostru Iisus Hristos, acesta a fost scopul Sfinților 
Săi,  acesta  trebuie  să  fie  și  scopul  nostru  a  celor  ce  vrem  să  ne 
mântuim.  Aceasta  este  calea  pe  care  au  mers  Părinți  noștri,  ei  erau 
convinși că:  
67
  Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, Cuvânt Ascetic, pp. 31‐43. După textul din Migne P.G. 90, 
911‐958.   
48
 ,,Un  om  nu  poate  fi  bun  cu  adevărat,  chiar  dacă  arată  voință 
pentru  aceasta  și  își  dă  toată  osteneala,  ci  numai  dacă  Dumnezeu 
68 ,,Nimeni  nu  este  bun,  fără  numai  Unul 
sălășluiește  în  el,  pentru  că 
Dumnezeu” (Marcu, 10, 18)” .  
,,Întrebat‐a  un  frate  pe  Avva  Sisoe:  ,,Cum  mă  voi  mântui?”  Și 
bătrânul zis‐a lui: ,,Dacă vrei să‐i placi lui Dumnezeu, pleacă din lume, 
desprinde‐te  de  pământ,  părăsește  făpturile  și  apropie‐te  de  Ziditor; 
prin rugăciune și lacrimi, unește‐te cu Dumnezeu și vei afla liniștea atât 
în acest veac cât și în cel care va să fie”69.  
Și  ,,Se  spunea  despre  Avva  Sisoe,  că  atunci  când  era  să  se 
săvârșească, șezând Părinții lângă dânsul, a strălucit fața lui ca soarele. 
Și le‐a zis lor: iată Avva Antonie a venit! Și după puțin, a zis: iată ceata 
prorocilor a venit! Și iarăși fața lui, mai mult a strălucit. Și a zis: iată 
ceata apostolilor a venit. Și s‐a îndoit fața  lui iarăși. Și se  părea, ca  și 
cum el ar fi vorbit cu cineva și s‐au rugat bătrânii de el zicând: Cu cine 
vorbești, Părinte? Iar el a zis: iată îngerii au venit să mă ia și mă rog să 
fiu lăsat să mă pocăiesc puțin. Și i‐au zis lui bătrânii: nu ai trebuință să 
te pocăiești, Părinte. Și le‐a zis lor bătrânul: cu adevărat, nu mă știu pe 
mine  să  fi  pus  început.  Atunci  au  cunoscut  toți  că  este  desăvârșit.  Și 
iarăși, de năprasnă s‐a făcut fața lui ca soarele și s‐au temut toți. El le‐a 
zis lor: vedeți, Domnul a venit. Iar Domnul a zis: aduceți‐mi pe vasul 
pustiului!  Și  îndată  și‐a  dat  duhul.  Și  s‐a 70făcut  ca  un  fulger  și  s‐a 
umplut toată casa (locul) de bună mireasmă” . 
De asemenea, Părinții contemporani cu noi ne sfătuiesc că:  
,,Se cuvine deci, dacă nu vrem să ne aflăm în înșelare, ci să rămânem în 
adevăr în această lume trecătoare, să mărturisim, potrivit propovăduirii 
apostolice,  că  ,,Iisus  Hristos  a  venit  în  trup”  (1Ioan  4,  2‐3;  2Ioan  1,  7). 
Dacă dorim să facem din biruința lui Hristos biruința noastră, va trebui 
să  rămânem  neclintiți  în  a  nu  ști  nimic  altceva  fără  numai  pe  ,,Iisus 
Hristos, și pe Acesta răstignit” (1Cor. 2, 2). Ațintirea minții la Hristos cel 
răstignit  atrage  harul  mântuitor,  care  însoțește  această  pomenire  cu 
puterea Lui și o preface în amintire vie a lui Iisus Hristos,  ,,Carele S‐a 
sculat  din  morți”  (2Tim.  2,8).  Apostolul  Pavel,  când  vorbește  despre 
aceeași  taină,  așează  pomenirea  jertfei  lui  Hristos  ca  model  al  vieții 
noastre. Marele Pavel zice:  ,,Că eu am luat de la Domnul, ce am și dat 
vouă, că Domnul Iisus în noaptea întru care S‐a vândut a luat pâine; și 
mulțumind a frânt și a zis: Luați, mâncați; acesta este trupul Meu care 
se frânge pentru voi; aceasta să faceți întru pomenirea Mea. Așijderea și 
paharul  după  cină,  zicând:  Acest  pahar  legea  cea  nouă  este  întru 
sângele Meu; aceasta să faceți de câte ori veți bea, întru pomenirea Mea. 
68
  Pateric, Ziceri inedite ale Părinților pustiei, Fundația Anastasia, 2009, p. 213. 
69
  Ibidem, pp. 211‐212. 
70
  Patericul egiptean, Pentru Avva Sisoe, cuv. 14, p. 243. 
49
Că  de  câte  ori  veți  mânca  pâinea  aceasta,  și  veți  bea  paharul  acesta, 
moartea  Domnului  vestiți  până  când  va  veni”  (1Cor.  11,  23‐26).  Și 
Biserica, prin gura Sfântului Vasile cel Mare, ,,arătător al celor cerești”, 
adaugă că, prin această pomenire, noi nu numai că vestim moartea sa, 
dar  mărturisim  și  Învierea  Sa.  Și  aceasta  este  lucrarea  noastră  de 
căpătâi,  ,,până va veni”,  așa încât să putem rămâne neclintiți în harul 
răscumpărării și să ne arătăm a fi  ,,făptură nouă” în Hristos, cu cuget 
curat,  slobodă  de  faptele  moarte  ale  păcatului,  închinându‐ne 
Dumnezeului  celui  Viu  ,,în  duh  și  adevăr”  (Ioan  4,  23;  cf.  Evr.  9,  14). 
Harul care ne este dat în schimbul recunoștinței cu care facem această 
pomenire deschide inima spre a cuprinde și un alt fapt veșnic, și anume 
cea  de‐a  doua  venire  a  lui  Hristos.  Hristos  a  venit  și  rămâne  cu  noi 
,,până la sfârșitul veacului” (Matei 28, 20), dar va veni din nou cu slavă, 
să  judece  vii  și  morții  (cf.  2Tim.  4,  1).  Și  evenimentul  celei  de‐a  doua 
veniri a lui Hristos este în parte prezent și lucrător chiar acum, dar va fi 
descoperit atunci în toată măreția și slava sa”.71 
Din cele arătate nouă de Sfinții și Părinții Bisericii vedem clar că 
pentru  a  ne  învrednici  de  unirea  cu  Dumnezeu  trebuie  să  fim  în 
credința Lui, dând preț întrupării Lui, întru pocăință petrecând, întru 
totul căutând să împlinim cuvântul Lui, întru totul ascultându‐L așa 
precum  au făcut‐o ei  toți.  Ei  nu  s‐au prefăcut  că  se  pocăiesc, ci  s‐au 
pocăit cu adevărat; văzându‐se păcătoși nu stăteau în nepăsare când 
era hulit Dumnezeu, ci mărturiseau credința lor mântuitoare cu fapta 
și cu cuvântul. Într‐o scrisoare către un arhimandrit, Sfântul Paisie de 
la Neamț scria: 
„Au nu știi că eu deși pe toți oamenii cu păcatele am covârșit,72 dar 
însă, dreaptă și fără prihană a Sfintei noastre Sobornicești și Apostolești 
a  Răsăritului  Biserici  credința  ținând,  spre  mila  lui  Dumnezeu 
nădăjduindu‐mă, nu mă deznădăjduiesc de a mea mântuire. Dar papa 
cel  de  la  apus,  cu  toți  cei  ce  îi  urmează  lui  și  cu  toți  ereticii,  pentru 
multele  sale  cele  fără  de  număr  eresuri  împotriva  lui  Dumnezeu  și 
împotriva  sfintei  noastre  credințe,  afurisit  este,  și  depărtat,  și  ca  un 
mădular putred tăiat de la Sfânta noastră Sobornicească și Apostolească 
Biserică  a  Răsăritului  [...]  Care  împărtășire  avem  către  papa  și  papa 
către noi? Care amestecare are Sfânta noastră Biserică a Răsăritului cu 
al  Apusului  papă?  Au  care  obștire  (împărtășire  ‐  n.n.)  are  lumina  cu 
întunericul?  Au  care  împărtășire  are  Hristos  cu  Veliar?  Care,  dar, 
împărtășire are dreptatea credinței noastre cele sfinte către fărădelegea 
eresului Romei? [...] Ereticii pentru credința lor rea și pentru urmarea 
lor rea asupra Sfintei Biserici sunt afurisiți și veșnicei anateme sunt dați 
71
 Arhimandritul  Zaharia,  Lărgiți  și  voi  inimile  voastre!,  Lucrarea  mântuitoare  a  lui  Dumnezeu  și 
omul, pp. 135‐136. 
72
  Sfinții, având conștiința foarte trează, cu sinceritate se văd pe ei păcătoși. 
50
de la Sfânta noastră Sobornicească și Apostolească Biserică a Răsăritului 
și de sfintele șapte Soboare a toată lumea. Și nu le este lor nădejde de 
mântuire,  dacă 
73    nu  vor  crede  precum  crede  Sfânta  noastră  Biserică  a 
Răsăritului”.
Iar Sfântul Ioan de Kronstadt spune:  
„Necredincioșii  nu  vor  vedea  slava  Ta,  Hristoase,  adică  cei  de rea 
credință, cei care nu cred drept, catolicii cei răi, luteranii cei hulitori de 
Dumnezeu  și  reformații,  evreii,  mahomedanii,  toți  budiștii  și  toți 
păgânii. Dar noi o vom vedea? Acest lucru depinde de viața, de credința 
și de evlavia noastră. Dacă avem Duhul lui Hristos, dacă vom fi făptură 
nouă în Hristos (cf. II Corinteni 5, 17), atunci, fără îndoială, vom vedea 
slava lui Hristos și ne vom desfăta veșnic cu ea.”74  
Deci,  după  înțelegerea  cea  în  adevăr  a  Sfinților  Părinți,  în  afara 
Bisericii,  a  dreptei  ei  slăviri,  nu  poate  fi  vorba  de  pocăință,  de 
creștinism, de mântuire. Și Înalt Prea Sfințitul Hierotheos Vlachos zice: 
„Creștinismul se numește și este Biserică, adică adevăratul Trup al 
lui Hristos, ce îl are drept cap pe Hristos însuși. Biserica este unitatea 
tuturor  lumilor,  cea  pământească  și  cea  cerească,  a  îngerilor  și 
oamenilor, a celor morți și a celor vii. Noi dobândim adevărata părtășie 
cu  Dumnezeu,  participăm  la  energia  cea  necreată  a  lui  Dumnezeu. 
Dumnezeu nu este izolat în cer, cârmuind istoria de acolo, ci cârmuiește 
lumea cu energiile Sale cele nezidite, adică prin energia Sa necreată și 
chivernisitoare. Noi nu încercăm să potolim mânia lui Dumnezeu, ci să 
ne vindecăm, astfel ca vederea lui Dumnezeu să ni se facă lumină, și nu 
foc.  Mai  mult,  în  Biserică  experiem  viața  veșnică  încă  de  acum.  Nu 
așteptăm doar viața ce va să vie, ci ne bucurăm de ea încă de pe acum. 
După  învățătura  Părinților,  împărăția  lui  Dumnezeu  nu  este  viața  de 
după moarte, ci părtășia cu Dumnezeu, vederea Luminii celei necreate... 
Pocăința  adâncă  înseamnă  pătrunderea  harului  necreat  al  lui 
Dumnezeu în inima omului; el arde patimile și‐l face pe om purtător al 
dumnezeieștii  Descoperiri.  Din  această  pricină,  când  citim  scrierile 
patristice trebuie să ne desprindem de cunoștințele și ideile trecutului, 
spre a dobândi o înțelegere clară a Ortodoxiei”75. 
În ultimul timp tot mai mulți s‐au amăgit crezându‐i pe cei care 
afirmă  că  ar  fi  mântuire  și  în  afara  Bisericii,  pe  cei  care  văd  a  fi  în 
Biserică  și  cei  care  nu  au  dreapta  ei  credință,  pe  cei  care  spun  că  și 
„unii Sfinți au avut înțelegere eretică” și că unii dintre cei declarați de 
Sfinții Părinți, cei care au judecat în Duhul Sfânt, la Sfintele Sinoade 
73
74
Cuvinte și scrisori duhovnicești, I, 1998; II, 1999. 
  Sfântul Paisie de la Neamț, 
  Ne  vorbește  Sfântul  Ioan  de  Kronstadt.  Ultimul  Jurnal  mai‐noiembrie  1908,  Carte  tipărită  cu 
binecuvântarea  Prea  Sfințitului  Părinte  Galaction,  Episcopul  Alexandriei  și  Teleormanului,  Ed. 
Cartea Ortodoxă, Ed. Egumenița, p. 43. 
75
  Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Boala și tămăduirea sufletului în tradiția ortodoxă, p. 17‐18. 
51
Ecumenice, a fi eretici, nu au fost înțeleși bine și că ar fi și ei sfinți. Dar 
orice  bine‐cinstitor  știe  bine  că  Toți  Sfinții  au  ținut,  mai  mult  decât 
orice, să fie în credința Bisericii și că pentru aceasta au fost gata tot 
timpul să își dea viața. Și noi urmând lor, crezând Bisericii, înțelegem 
că toți cei care nu au căutat a avea unitatea credinței nu au avut parte 
de unirea cu Dumnezeu și așadar nu poate fi vorba la ei de mântuire și 
sfințenie, iar Toți Sfinții sunt sfinți pentru că prin viața lor dăruită cu 
totul  lui  Dumnezeu,  prin  credință,  s‐au  unit  cu  El,  au  ajuns  la 
,,unitatea credinței (eis tin enotita tis pisteos) și a cunoștinței Fiului lui 
Dumnezeu,  întru  bărbat  desăvârșit,  la  măsura  vârstei  plinirii  lui 
Hristos” (Efes. 4, 13).  
Înalt  Prea  Sfințitul  Hierotheos  Vlachos,  cunoscător  al  operelor 
Sfinților Părinți, ne arată că nu poate fi vorba de înțelegere eretică la 
Sfinți, cunoștința lui Hristos fiind cunoștința lor. 
,,Sfinții  Părinți,  zice  Înalt  Prea  Sfinția  Sa,  simțeau  unitatea 
lăuntrică  a  Bisericii.  Ei  aveau  o  învățătură  de  obște  și  o  cugetare  de 
obște… 
Desigur, sunt unii care susțin că se află chiar și  la Sfinții  Părinți 
unele deosebiri, chiar în probleme dogmatice. Însă acest lucru nu este 
adevărat. Doar cel ce cercetează lucrurile la suprafață vede deosebiri. Cei 
ce susțin asemenea lucruri dau exemplu de felul cuvântului Sfântului 
Chiril  al  Alexandriei,  ,,o  fire  a  Cuvântului  întrupat”,  despre  care  unii 
susțin  că  ar  fi  fost  înrâurită  de  monofiziți.  Însă  oricine  cercetează  cu 
băgare de seamă învățătura Sfântului Chiril se va încredința că, în ce 
privește esența lucrurilor, nu e nici o deosebire. Sfântul Chiril folosește 
termenii  ,,fire”  și  ,,ipostas”  ca  echivalente,  deoarece  în  teologia 
alexandrină  firea  era  legată  cu  ipostasul,  pe  când  în  teologia 
cappadociană  firea  era  legată  cu  ființa  (ousia).  Deosebirea  e  doar 
verbală, e o problemă de terminologie. În fapt Sfântul Chiril este foarte 
ortodox, cum se poate vedea și dintr‐un alt exemplu. În Mărturisirea de 
credință  a  Întâiului  Sobor  Ecumenic  se  poate  vedea  că  ființa  e 
identificată cu ipostasul, pe când la al Doilea Sobor Ecumenic, fără a se 
vedea că avem de‐a face cu o revizuire a primului, ființa a fost despărțită 
de ipostas. Nimeni nu poate spune că Părinții celui de‐al Doilea Sobor 
Ecumenic,  și  mai  ales  cappadocienii,  au  schimbat  învățătura  atletului 
Ortodoxiei, Atanasie cel Mare. Astfel, de‐a lungul vremii, putem avea o 
dezvoltare a terminologiei, dar nicidecum a descoperii dumnezeiești și a 
felului și meșteșugului sfințirii”76.            
Tot  Sfântul  Chiril  al  Alexandriei,  împreună  cu  Sfântul  Maxim 
Mărturisitorul,  Sfântul  Ilarion  de  Poitiers,  Sfântul  Ambrozie  al 
Milanului,  Sfântul  Leon  cel  Mare  și  Sfântul  Grigorie  cel  Mare  sunt 
76
  Cugetul Bisericii Ortodoxe, pp. 52‐53. 
52
prezentați,  de  către  cei  care  în  chip  nedrept  se  numesc  ,,Biserica 
Catolică”,  că  ar  fi  mărturisit  erezia  Filioque.  Și  tot  Sfântul  Maxim 
Mărturisitorul împreună cu alți Sfinții Părinți sunt aduși de aceștia ca 
,,mărturie” că ar fi recunoscut primatul papei de la Roma; dar, după 
cum am văzut, de adevăr se încredințează cel ce citește cu atenție și în 
duhul Bisericii operele lor. În cartea sa,  Sfântul  Maxim Mărturisitorul 
mediator între Răsărit și Apus,  Jean – Claude Larchet, care a studiat 
bine lucrările acestor Sfinți Părinți, aduce de față textele în care sunt 
bănuiți  de  erezie  acești  purtători  de  Hristos  și  mai  multe  texte  din 
operele lor, din care reiese că nu sunt adevărate cele spuse despre ei și 
se arată unitatea credinței lor.  
Cu adevărat, de acest adevăr trăit și arătat de Sfinții Părinți avem 
nevoie noi toți, acum mai mult decât oricând. Descoperirea și trăirea 
lui este lucrarea ziditoare pe care am putea și ar trebui s‐o facă fiecare 
dintre noi. Dacă cei ce studiază astăzi în ,,Școlile de Teologie” ar fi făcut 
aceasta s‐ar fi putut ajuta pe ei și întreaga lume. Dar din păcate, după 
cum vedem, lucrurile au mers prea departe, lor li s‐a dat și li se dă o 
altă direcție și cei mai mulți dintre ,,teologii noștri” o urmează, ei nu 
mai sunt preocupați de unitatea credinței lor, de legătura lor cu Sfinții 
Părinți și deci de a fi ei în unitatea Bisericii, ci mai degrabă de a uni ei 
Biserica lui Hristos și de o ,,unitate în diversitate”. 
La sfârșitul acestei cărți de valoare, la sfârșitul studiului al treilea 
Problema  primatului  Papal,  Jean‐Claude  Larchet,  ne  arată  patru 
lucruri  deosebit  de  importante  în  care  s‐au  ținut  Sfinții  Părinți  și  în 
care este nevoie să ne ținem și noi toți cei ce vrem să ne mântuim.  
,,În concluzie, zice, am dori să subliniem patru aspecte care ne par 
deosebit  de  importante  și  interesante  în  gândirea  ecleziologică  a 
Sfântului Maxim. 
a) Mărturisirea credinței ortodoxe ca și criteriu eclesiologic 
Am putut remarca faptul că Sfântul Maxim insistă în special și în 
mai multe rânduri asupra mărturisirii dreptei credințe. 
…Mărturisirea  credinței  condiționează  în  ochii  săi,  așa  cum  am 
văzut  rolul  privilegiat  pe  care  îl  recunoaște  în  fapt  și  în  principiu, 
Bisericii și papei de la Roma.  
 În  esență,  ea  este  cea  care  condiționează  apartenența  sau 
nonapartenența  la  Biserică,  excluderea  în  afara  acesteia  sau 
reintegrarea în sânul ei, și deci comuniunea sau necomuniunea cu ea. 
Acest principiu este valabil atât pentru persoane în raport cu Biserica, 
dar și pentru Bisericile locale în raport cu Biserica universală. 
Dacă comuniunea mărturisește despre unire, o concretizează și o 
manifestă  în  cel  mai  înalt  grad,  unirea  cu  Biserica  universală nu  este 
determinată și nici condiționată de comuniune (care este o finalitate și 
nu un mijloc), ci de mărturisirea dreptei credințe. 
53
 Pentru Sfântul Maxim, comuniunea este comuniunea cu Hristos și 
în Hristos, iar această comuniune se realizează mai întâi în mărturisirea 
comună a dreptei credințe în El. Dacă Hristos nu este mărturisit corect, 
comuniunea cu El și cu cei care Îl mărturisesc în mod ortodox devine 
imposibilă. Găsim de mai multe ori în opera Sfântului Maxim afirmația 
că  mărturisirea 
77 adevăratei  credințe  condiționează  în  mod  absolut 
comuniunea , căci cel care nu Îl mărturisește pe Hristos în mod corect, 
adică în conformitate cu Sfânta Tradiție, se plasează în afara Lui: ,,acela 
care nu primește pe apostoli, pe proroci și pe învățători, ci nesocotește 
expresiile  și  glasurile  lor,  acela  disprețuiește  pe  Însuși  Hristos”78. 
Comuniunea care se realizează și se manifestă în cel mai înalt grad de 
realitate și perfecțiune în împărtășirea euharistică cu Trupul și Sângele 
Mântuitorului, presupune încă și mai mult dreapta credință, căci dacă 
nu  mărturisim  dreapta  credință,  ,,anulăm  și  răsturnăm  79 marea 
prealuminata  și  slăvita  taină  a  ortodoxiei  creștinilor” ,  invocare 
Sfântului Duh în epicleza Sfintei Liturghii rămâne fără de răspuns și în 
consecință,  Sfintele  Daruri  nu  mai  sunt  sfințite,  așadar  nu  se  mai 
realizează o comuniune adevărată.80  
b) Acordul cu Sfânta Tradiție, criteriu al ortodoxiei credinței 
Dreapta credință ca și criteriu al apartenenței la Biserică nu este 
definit  de  o  Biserică  oarecare,  de  clerul  său,  de  patriarhul  și  de 
credincioșii  ei,  ci  de  întreaga  Tradiție  a  Bisericii  universale.  Criteriu 
ortodoxiei  credinței  este,  cum  afirmă  Sfântul 
81 Maxim  în  nenumărate 
rânduri în textele pe care le‐am analizat , dar și în întreaga sa operă, 
acordul cu  Sfânta Tradiție,  așa  cum este ea  exprimată de învățăturile 
Sfintei  Scripturi,  ale  apostolilor,  sinoadelor  și  ale  Sfinților  Părinți.  Nu 
numai pozițiile dogmatice ale papei, ale patriarhilor și episcopilor, dar și 
chiar  sinoadele 
82
trebuie  primite  și  aprobate  în  relație  cu  credința 
ortodoxă   așa  cum  este  ea  definită  de  Sfânta  Tradiție  în  toate 
componentele ei. 
În  Biserică,  afirmă  Sfântul  Maxim,  învățăm  ,,întreaga  Sfântă 
77
  Relatio motionis (Rel. mot.), VI, PG 90, 120CD [În românește Audierea de la palat (655). Traducere 
de diac. Ioan I. Ică jr. în  Sfântul Maxim Mărturisitorul și tovarășii săi întru martiriu: papa Martin, 
Anastasie  Monahul,  Anastasie  Apocrisiarhul.  ,,Vieți”  –  actele  procesului,  documentele  exilului, 
Editura Deisis, Sibiu, 2004, pp. 115‐137]; Disputatio Bizyae (Dis. Biz.), IV, PG 90, 144C‐140D; XXV, PG 
90, 161D‐164A [În românește  Discuțiile de la Bizya și Regiune (august‐septembrie 656) Traducere de 
diac. Ioan I. Ică jr. în 
78
Sfântul Maxim Mărturisitorul și tovarășii săi..., pp. 137‐139]. 
79
   Ibidem,  9, PG 90, 144C [ Ibidem, p. 144]. 
80
   Opuscula theologica et polemica (Th. Pol.),  XI, PG 91, 140B. 
   Rel.  mot.,  VI,  PG  90,  120CD  (8)  [Audierea  de  la  palat  (655)...,  Sfântul  Maxim  Mărturisitorul  și 
tovarășii săi...,
81
 pp. 115‐137]. 
 Th. Pol., X, 136A; Epistula Anastasii discipuli ad monachous Calaritanos (Ep. Cal.), PG 90, 136B (9) 
[Epistola către monahii din Cagliari (mai 658)...,  Sfântul  Maxim Mărturisitorul și tovarășii săi...,  pp. 
175‐181]; Dis. Biz., IX, PG 90, 144C. (10); XII,145C‐148A (10); Discuțiile de la Bizya și Regiune (august‐
septembrie 656), Sfântul Maxim Mărturisitorul și tovarășii săi...,
82
 pp. 137‐169].  
   Ibidem, XII, PG 91, 145C‐148A (10); [Ibidem, pp. 137‐169]. 
54
Scriptură 83 a  Vechiului  și  Noului  Testament,  Sfinții  Dascăli  și  Sfintele 
Sinoade” . Sfânta Tradiție e constituită prin învățătura pe care a lăsat‐o 
Hristos  ucenicilor  Săi  și  pe  care  aceștia  au  84 transmis‐o  ,,Părinților 
Bisericii Universale,  învățații  de Dumnezeu” .  Sfântul  Maxim  acordă, 
evident,  o  mare  însemnătate  învățăturilor  Sfinților  Părinți.  Pentru  el, 
așa cum remarcă J. Pelikan, ,,identificare doctrinei ortodoxe a Bisericii 
catolice înseamnă limitarea la ceea ce Părinții au transmis prin Tradiție” 
sau,  cum  notează  V.  Croce,  ,,după  Maxim,  tradiția  înseamnă 
esențialmente  <<tradiția  patristică>>”.  Sfântul  Maxim  admite  că 
cuvintele Părinților reprezintă ,,lege și canon pentru Biserică” și afirmă: 
,,cât despre noi, noi urmăm întru‐totul Sfinților Părinți”85. Este necesar 
spune  el,  ca  ,,prin  binecredincioasa  cugetare  și  atotadevărata  opinie 
despre Dumnezeirea și umanitatea Lui [Hristos]… să întărim învățătura 
dreptcredincioasă  a  Sfinților  Părinți  86care  au  predat  acestea  Sfintelor 
Bisericii universale ale lui Dumnezeu” . În fața argumentelor aduse de 
eretici el spune: 
,,Să dovedească mai întâi acestea cu gândirea Părinților și apoi se 
va confirma opinia dogmelor. Iar dacă nu le e cu putință aceasta, să se 
lase  de  acestea  și  să  se  conformeze  împreună  cu  noi  numai  celor 
hotărâte de purtătorii de Dumnezeu Părinți ai Bisericii universale și de 
cele cinci sfinte Sinoade ecumenice”87. 
Cel care admite ceea ce e în conformitate cu credința ortodoxă se 
află  în  acord  cu  Părinții;  invers,  ,,cel  ce  nu  propovăduiește  așa  nu 
primește pe Părinții de Dumnezeu insuflați, ci e vădit cine și ce fel sunt 
cei pe care îi primește”88. 
Mărturisirea  adevăratei  credințe  condiționează,  cum  am  văzut, 
apartenența la Biserică, împărtășirea, primirea Sfântului Duh, unirea cu 
Hristos și apartenența la trupul Său. Ea ne privește deci în mod vital, iar 
mântuirea  noastră  depinde  de  aceasta,  de  aceea  apărarea  dreptei 
credințe  nu  reprezintă  pentru  Sfântul  Maxim  o  discuție  dogmatică 
abstractă, ci o problemă de viață și moarte. 
În acest sens el scrie: 
,,Să păzim marele și primul nostru leac, adică moștenirea cea bună 
a credinței, mărturisind cu sufletul și cu gura cu toată îndrăzneala cum 
ne‐au învățat Părinții următori ei înșiși ai văzătorilor de la început ai 
Cuvântului”89. 
83
84
   Rel. mot., VI, PG 90, 120CD (8) [Audierea de la palat (655), [Ibidem, p. 128]. 
85
   Th. Pol., XV, PG 91, 160C [PSB 81, p. 263]. 
   Disputatio  cum  Pyrrho  (Pyr.),  296D‐297B,  ed.  Doucet,  pp.  552‐  553  [Ibidem,  pp.  320‐356], 
Referitor la ultimul punct, vezi și 
86
Th. Pol., XIX, PG 91, 224D‐ 225A; Epistulae (Ep.), XIII, PG 91, 532C.  
87
   Th. Pol., XVI, PG 91, 209AB [ Ibidem, p. 289]. 
88
   Th. Pol., IX, PG 91, 128B [ Ibidem, p. 248]. 
89
   Th. Pol., XVII, PG 91, 209CD [Ibidem, p. 290]. 
   Ep. XV, PG 91, 465D‐468A [Ibidem, pp. 67‐68]. 
55
 Deși Sfântul Maxim afirmă că, pentru ca o afirmație dogmatică să 
poată  fi  considerată  conformă  dreptei  credințe,  ea  trebuie  să 
corespundă 90 învățăturii  ,,unui  sinod,  a  unui  Părinte  sau  a  Sfintei 
Scripturi” , nici una dintre componentele Tradiției neavând pentru el 
autoritate  absolută,  luată  izolat,  ci  doar  în  acord  cu  celelalte  și  cu 
întregul.  După  cum  subliniază  J.  Pelikan,  pentru  Sfântul  Maxim, 
,,Scriptura are o autoritate supremă, dar doar dacă ea este interpretată 
în  manieră  spirituală  și  ortodoxă.  Părinții  sunt  normativi,  dar  doar 
dacă  sunt  în  armonie  cu  ceilalți  și  cu  Scriptura  din  care  s‐au  hrănit. 
Sinoadele sunt decisive, dar numai în calitate de voce a unicei doctrine 
apostolice, profetice și patristice”91. Sfântul Maxim ar putea subscrie aici 
principiul  binecunoscut  enunțat  de  Sfântul  Vicențiu  de  Lerini:  ,,În 
Biserica  catolică  trebuie  să  avem  grijă  să  ne  limităm  la  ceea  ce  a  fost 
crezut pretutindeni, întotdeauna și de către toți”92, principiu pe care îl 
enunță el însuși chiar, în formule diferite, dar cu același sens, scriind de 
exemplu, că norma dreptei credințe este ,,opinia” sau ,,credința comună 
a  creștinilor”93,  că  această  credință  este  ceea  ce  ,,se  mărturisește 
pretutindeni  de  toți  și  în  mod  neclintit  și  se  crede  în  chip  drept,  pe 
temeiul propovăduirii lor, adică al învățătorilor aleși de Dumnezeu”94, 
sau  încă:  ,,dezacordul  cu  ei  este  abatere  de 95la  dreapta  credință,  iar 
acordul cu ei garantează unitatea de credință” . 
c) Ce este Biserica catolică 
Un alt punct extrem de interesant al gândirii Sfântului Maxim este 
concepția pe care o are despre Biserica catolică. Biserica catolică nu se 
identifică  pentru  el  96a  priori  nici  cu  Biserica  locală,  nici  cu  vreo  altă 
Biserică  în  special ,  nici  cu  Biserica  universală;  problematica 
ecleziologiei  moderne  asupra  raporturilor  dintre  Biserica  locală  și 
Biserica universală îi este străină, ca și concepția latină conform căreia 
Biserica  catolică  ar  fi  Biserica  universală  ca  sumă  sau  totalitate  a 
Bisericilor locale. ,,Biserica catolică” este pentru Sfântul Maxim ,,Biserica 
97
zidită  de  Dumnezeu”98
,  Biserica  lui  Hristos  a  cărei  piatră  unghiulară 
este  (Efes.  2,  20)   sau  al  cărui  cap  îl  constituie  și  pentru  care  ea 
90
91
   Th. Pol., XV, PG 91, 180C. 
 ,,<<Council or Panther or Scripture>>: The Concep of Authority in  the Teology of Maximus the 
Confessor”, p. 287. 
92
93
   Commonitoium, I, 2. 
94
   Th. Pol., XXV, PG 91, 272A; 272C [PSB 81, p. 318]. 
95
   Th. Pol., VII, PG 91, 73B [Ibidem, p. 317]. 
96
   Th. Pol., XV, PG 91, 179A [Ibidem, p. 272]. 
   El distinge în felul său ,,Biserica catolică” de Bisericile locale, vezi: (Th. Pol., VII, PG 91, 77B; X, PG 
91, 136C; XIX, PG 91, 229C; XX, PG 91, 237C; 
97
Dis. Biz., XIII, PG 90, 148A). 
   Cf.  Epistula Anastasii discipuli ad monachos calaritanos (Ep. Cal.),  PG 90, 136A [Sfântul Maxim 
Mărturisitorul și tovarășii săi...,
98
 pp. 175‐181]. 
   Cf.  Quaestiones ad Thalassium (Thal.),  63, PG 90, 501AB, CCSG 7, p. 431 [Traducere de Părintele 
Dumitru  Stăniloae  în  Sfântul  Maxim  Mărturisitorul,  Răspunsuri  către  Talasie,  colecția  ,,Filocalia”, 
volumul 3 (FR 3), Editura Humanitas, București, 1999]. 
56
reprezintă  trupul  (Col.  1,  18,  24)99,  pe  care 
100
El  Însuși  a  stabilit‐o  101
pe 
temelia dreptei mărturisiri a credinței în El , și care este una și unică . 
Ea se caracterizează în mod esențial, cu privire la catolicitatea ei, prin 
faptul că mărturisește credința ortodoxă, așa cum am putut vedea din 
mai  multe  texte  pe  care  le‐am  analizat102,  și  mai  ales  prin  afirmația 
făcută în fața patriarhului Petru și relatată în  Epistola către Anastasie: 
,,Biserica catolică este mărturisirea dreaptă și mântuitoare a credinței în 
El”103. Cea mai mare parte a celorlalte pasaje ale  corpus‐ului maximian 
care utilizează expresia ,,Biserica catolică” o fac într‐un context în care 
prezintă  credința  ortodoxă  în  opoziție  cu  concepțiile  eretice104.  De 
exemplu, Sfântul Maxim evocă în maniera sa caracteristică pe cea care 
,,stând din strămoși pe piatra nesfărâmată a credinței, ca una care n‐a 
fost  învățată  să  respire  nimic  altceva  decât  dreapta  credință  în 
Dumnezeu  propovăduită  de  Biserica  catolică  a  lui  Dumnezeu”105.  Mai 
mult el scrie surorilor care trăiesc în regiunea Cartaginei, care altădată 
rătăciseră în erezie și reveniseră recent la dreapta credință: 
,,Eu socoteam că sunteți bine întărite în adevăr și că aveți temeliile 
sufletului neclintite de la binecredincioasa mărturisire și din nădejdea 
dreptei  credințe  nepătate  și  fără  greșeală  a  lui  Hristos,  din  respectul 
pentru harul lui Dumnezeu, care v‐a chemat pe voi și v‐a unit cu trupul 
viu  și  întreg  și  nepătat  al  sfintei  Biserici  catolice  și  apostolice  și  v‐a 
întărit când vă vestejea boala răcirii și a neștiinței, făcându‐vă mădulare 
ale trupului de obște al Bisericii. Căci prin acest har se vestește cuvântul 
puternic și binecredincios și drept și adevărat al mântuirii”106. 
Părinții  care  mărturisesc  și  apară  credința 107 ortodoxă  o  fac  în 
numele Bisericii catolice și pentru păstrarea ei , ,,pentru cauza Bisericii 
99
   Vezi 
100
Ibidem, PG 90, 672BC, CCSG22, p. 155. 
  Epistula  ad  Anastasium  monachum  discipulum  (Ep.  An.),  PG  90,  132A  (1)  [Sfântul  Maxim 
Mărturisitorul și tovarășii săi..., 
101
pp. 169‐175]. 
102
  Thal., 63, PG 90, 501AB, CCSG 7, p. 431 [ Răspunsuri către Talasie, ,,Filocalia”].  
  Th. Pol., XII, PG 91, 144A‐B (4); IX, PG 91, 140B (7); Rel. mot., VI, PG 90, 120CD (8) [Audierea de la 
palat (655), Sfântul  Maxim Mărturisitorul și tovarășii săi..., pp. 115‐137];  Ep.  XII, PG 91, 464D(3);  Ep. 
Cal.,  PG 90, 136A (9) [Sfântul  Maxim Mărturisitorul și tovarășii săi..., pp. 175‐181];  Ep. An.,  PG 90, 
132A (11) [
103
Ibidem., pp. 169‐175]. 
104
  Ep. An.,  PG 90, 132A (11) [Ibidem., pp. 169‐175]. 
  Th. Pol., IX, PG 91, 140AB ; VII PG 91, 84A, 88C; VIII, PG 91, 89CD, 92D; IX, PG 91, 116B, 128B; XII, 
PG 91, 141A, 143CD, 144A; XV, PG 91, 160C, XVII, PG 91, 209D;  Ep.,  XI, 9 PG 91, 461BC; XII, PG 91, 
464D, 465AB, XIII, PG 91, 532CD, XVII, PG 91, 580C. 581CD; XVIII, PG 91, 584D‐585A  [PSB 81, pp. 9‐
175]; Ep. Cal., PG 90, 136A [Sfântul Maxim Mărturisitorul și tovarășii săi..., pp. 175‐181]; Rel. mot.,  VI, 
PG 90, 120C [Audierea de la palat (655), Ibidem, pp. 115‐137]; în Epistulae, XV, PG 91, Sfântul Maxim 
citează un pasaj din Sfântul Vasile cel Mare în care expresia are aceeași conotație. 
105
  Ep.,  XII, PG 91, 461BC  [PSB 81, p. 65. …Părintele Dumitru Stăniloae a evitat în traducerile sale 
formula καθολική 'Eκκλησία prin ,,Biserica catolică” probabil datoria degradării semantice pe care a 
suferit‐o  în  ultima  perioadă  și  mai  ales,  datorită  interpretări  sale  pur  confesionale.  Însă  trebuie 
precizat  că  atributul  catolicității  sau  sobornicității  Bisericii  este  cel  precizat  ca  atare  în  Simbolul 
niceo‐constantinopolitan (n. ed.)]. 
106
107
  Ep., XVIII, PG 91, 584D‐585A [Ibidem, p, 149, trad. modificată]. 
  Th. Pol., VII PG 91, 84A; IX, PG 128B; XV, PG 91, 160C. 
57
catolice”  au  lucrat  ,,apostolii  Lui  și  Sfinții  Părinți  care  l‐au  urmat,  și 
învățătorii,  și  mucenicii,  slujind  prin  propriile  fapte  și  cuvinte,  prin 
lupte  și 108sudori,  osteneli  și  sângiuiri  și  în  sfârșit,  prin  morțile  lor 
violente” .  Dimpotrivă,  cei  care  mărturisesc  doctrine  eretice  se  opun 
Bisericii catolice și lucrează pentru nimicirea ei109. Unuia dintre acești 
acuzatori, care spune: ,,spunând tu aceste lucruri, ai făcut schismă în 
Biserică!”,  Sfântul  Maxim  răspunde:  ,,Dacă  cel  ce  grăiește  cuvintele 
Sfintelor  Scripturi  și  ale  Sfinților  Părinți  face  ,,schismă”  în  Biserică, 
atunci ce se va arăta făcând Bisericii cel ce se arată suprimând dogmele 
Sfinților, dat fiind că fără de ele nu este cu putință însuși faptul de a 
exista o Biserică?”110. Putem așadar afirma că există la Sfântul Maxim o 
,,identificare a Bisericii catolice cu adevărul de credință”111, care pentru el 
înseamnă  112,,mărturisirea  dreptei  credințe  care  o  întemeiază  și  o 
constituie” .  
Așadar,  ,,catolic”  (καθολικός)  nu  înseamnă  ,,universal” 
(οικουμενικός): Sfântul Maxim ca și ceilalți Părinți din vechime, distinge 
net între cele două noțiuni și se declară de acord cu vechea lor uzanță. 
Într‐adevăr cum remarcă pertinent și G. Florovsky, ,,în documente mai 
vechi,  termenul  εκκλησία  καθολική  nu  era  niciodată  folosit  în  sens 
cantitativ, pentru a desemna expansiunea geografică a Bisericii: el viza 
mai  curând  integritatea  credinței  sau  a  doctrinei,  fidelitatea  <<Marii 
Biserici>>  față  de  întreaga  Tradiție  primară,  în  opoziție  cu  tendințele 
sectare ale ereticilor, care s‐au separat de această plenitudine originară, 
urmând  fiecare  linia  proprie  și  specifică, 
113 însemnând  mai  degrabă 
<<ortodox>>  decât  <<universal>>” .  Catolicitatea,  distinctă  de 
universalitate,  este  inclusă  totuși  într‐un  oarecare  sens.  Dacă  Biserica 
catolică  este  universală,  universalitatea  ei  nu  este  universalitate 
geografică, nici jurisdicțională sau de autoritate, ci o universalitate care 
înglobează, în spațiu și timp, ansamblul adevărurilor care totdeauna și 
pretutindeni constituie credința ortodoxă114, și de asemenea, pe toți cei 
108
109
  Th. Pol., XI, PG 91, 140AB [trad. rom. Laura Enache]. 
110
  Th. Pol., VIII, PG 91, 89CD; XII, PG 91, 143D. 
  Rel. mot.,  V, PG 90, 117D [Audierea de la palat (655),  Sfântul  Maxim Mărturisitorul și tovarășii 
săi...,
111
 pp. 115‐137.  
   V. Croce,  Trandizione e ricerca, Il metodo teologico di San Massimo il Confessore, p. 70; vezi de 
asemenea pp. 71‐72, 79‐80. 
112
113
   Ibidem, p. 80. 
   ,,Le  Corps  du  Christ  vivant”,  Cahiers  theologiques  de  l’actualite  protestante,  HS  4,  1948,  p.  24. 
Vezi, de asemenea: VI. Lossky, A l’image et a la ressemblance de Dieu, cap. IX, ,,Du troisieme attribut 
de l’Eglise”, pp.170‐173. Mai mult, V. Lossky scrie: ,,catolicitatea ne apare ca un atribut inalienabil al 
Bisericii în măsura în care ea posedă Adevărul”, p. 170. 
114
  …Admitem în general că Sfântul Maxim a adus dezvoltări importante hristologiei. El însuși are 
conștiința clară de a nu aduce nici o inovație dogmei creștine. Vezi: (Th. Pol., XIX, PG 91, 224D‐225A). 
La începutul uneia dintre principalele sale epistole teologice, el scrie: ,,Spun ceea ce am învățat de la 
Părinți, neschimbând nimic din învățătura lor” (Ep., XV, PG 91, 544D). El subliniază că ,,fiecare sinod 
al  binecredincioșilor  și  sfinților  bărbați  n‐au  introdus  nicicând  altă  definiție  a  credinței  prin 
58
care, oriunde și oricând, continuă să mărturisească această credință115. 
Numai prin această mărturisire comună a aceleiași credințe în aceeași 
Treime și același Hristos Bisericile locale și credincioșii lor sunt uniți în 
aceeași  Biserică  catolică116;  doar  prin  această  mărturisire  care  unește 
creștinii  de  peste  tot  din  lumea  întreagă  și  de  peste  timp,  cum  scrie 
Sfântul Maxim, [Biserica catolică] adună  
,,tot pământul de sub cer […] și a adăugat la ce a fost dobândit ceea 
ce mai lipsește și a arătat că unul este sufletul și una limba tuturor de la 
o margine a pământului la alta prin Duhul, în unitatea de cuget și de 
grai a credinței”. 117 
În același timp însă, trebuie realizat că, la un moment istoric dat, 
când erezia s‐a răspândit în toate Bisericile sau aproape în toate – ceea 
ce s‐a văzut și probabil că și Hristos a prevăzut: ,,Dar Fiul Omului când 
va  veni,  va  găsi  oare  credință  pe  pământ?”  (Luca  18,  8)  –  Biserica 
catolică s‐a redus la un mic număr de credincioși, chiar, putem spune, 
la unul singur. În acest sens scrie V. Lossky: ,,Fiecare parte, chiar și cea 
mai  mică  a  Bisericii  –  fie  și  un  singur  credincios  –  poate  fi  numită 
<<catolică>>”.  Când  Sfântul  Maxim,  căruia  tradiția  bisericească  îi 
atribuie titlul de Mărturisitorul, răspunde celor care voiau să‐l forțeze să 
se împărtășească cu monoteliții: ,,Dacă întreg universul      (οικουμένη) s‐
ar împărtăși cu voi, eu unul nu m‐aș împărtăși”, el opune catolicitatea 
sa unei ecumenicități presupus eretice118. 
Mărturisind  și  apărând  credința  ortodoxă,  Sfântul  Maxim  are 
conștiința  faptului 
119 că  apără  și  mărturisește  ,,dogma  […]  comună 
Bisericii catolice” , adică credința pe care Apostolii, Părinții, Sinoadele, 
clerul  și  credincioșii  au  mărturisit‐o  mereu  și  pretutindeni.  Cel  care 
introducerea unor cuvinte ale lor, cum susțineți voi, aiuriți și înnebuniți la culme, ci au întărit‐o ca 
singura pe cea legiuită de cei 318 Părinți, ținând‐o pe aceea și tâlcuind‐o și prelucrând‐o pentru cei ce 
o înțelegeau și o răstălmăceau pe aceea și dogmele ei în chip greșit” (Th. Pol., XXII, PG 91, 274A‐260C) 
[PSB 81, pp. 314‐315]. 
115
   Sfântul  Chiril  al  Ierusalimului  adună  aceste  diferite  sensuri  în  definiția  pe  care  o  dă  Bisericii 
catolice.  Cat.,  XVIII,  23,  PG  33,  1044A;  Cateheze,  trad.  de  Părintele  Dumitru  Fecioru,  EIBMBOR, 
București, 2003, p. 333. 
116
  Referitor la mărturisirea dreptei credințe ca principiu al unității Bisericilor, vezi Mystagogia I, PG 
91,  668A,  Sotiropulos,  p.  199.  Traducere  de  Părintele  Dumitru  Stăniloae  în  Sfântul  Maxim 
Mărturisitorul,  Mystagogia – cosmosul și sufletul, chipuri ale Bisericii,  Editura Institutului Biblic și 
de misiune al Bisericii Ortodoxe Romane (EIBMBOR), București, 2000; (Thal., 53, PG 90, 501B, CCSG 
7, p. 431 [Răspunsuri către Talasie, ,,Filocalia”,  volumul 3];  pentru  Sfântul Maxim mărturisirea de 
credință este un principiu al unității înainte de împărtășanie, deoarece ea o condiționează pe cea din 
urmă (Cf.  Rel. mot.,  VI, PG 90, 120C  [Audierea de la palat (655), Sfântul Maxim Mărturisitorul și 
tovarășii săi...,  pp. 115‐137];  Dis. Biz.,  IV, PG 90, 140C‐ 140D; XX, PG 90, 161D‐ 164A  [Discuțiile de la 
Bizya și Rhegium (august‐septembrie 656), Ibidem,
117
 pp. 37‐169]. 
118
  Ep., XVIII, PG 91, 584A [PSB 81, p.149]. 
  A l’image et a la ressemblance de Dieu,  cap. IX, ,,Du troisieme attribut de l’Eglise”, p. 173. Putem 
găsi și un alt exemplu în exclamația Sfântului Vasile cel Mare într‐un moment dificil al luptei pentru 
dogmă: ,,Cine nu‐i cu mine, nu e cu Adevărul”, citat de V, Lossky, 
119
Ibidem, p. 178. 
  Rel. mot.,  VI, PG 90, 120C [Audierea de la palat (655),  Sfântul Maxim Mărturisitorul și tovarășii 
săi..., pp. 115‐137]. 
59
mărturisește  credința  ortodoxă  se  integrează 
120
sau  se  reintegrează 
Bisericii  catolice  și  în  comuniunea  sa ,  cel  care  propovăduiește  o 
doctrină care nu este conformă cu dreapta credință se exclude singur 
din  Biserica  catolică121  și  trebuie  chiar  exclus  din  aceasta122,  Acest 
principiu este valabil pentru persoane, dar și pentru Biserici: ele aparțin 
Bisericii catolice, sau mai curând, se identifică cu aceasta în măsura în 
care mărturisesc dreapta credință, și sunt excluse din ea (chiar dacă ele 
continuă  din  punct  de  vedere  instituțional  să  fie  Biserici  și  să  poarte 
numele  de  Biserică)  dacă  mărturisesc  doctrine  străine  credinței 
ortodoxe așa cum a fost ea definită de Apostoli, Părinți și Sinoade. În 
acest sens identifică Sfântul Maxim Biserica Romei cu Biserica catolică, 
pentru simplu motiv că ea mărturisea credința ortodoxă123 și pentru că 
este  în  perioada  controversei  monoteliste,  singura  care  o  mărturisește 
(iar când apocrisiarii romani par a fi gata a accepta învățătura eretică a 
patriarhului  Petru,  Sfântul  Maxim  apreciază  că  ,,lucrurile  aproape 
întregii  Biserici  catolice  și  apostolice  sunt  în  mare  primejdie”124. 
Dimpotrivă,  Bisericile  Constantinopolului,  Antiohiei,  Alexandriei, 
Ierusalimului se află în afara Bisericii catolice și în afara comuniunii cu 
ea (deși sunt în comuniune între ele) din cauză că aderaseră la erezie125. 
Dacă, din contră, mărturisesc dreapta credință, Bisericile apar ca fiind 
,,Sfintele Biserici catolice”126. 
Dacă  porțile  iadului  nu  pot  face  nimic  contra  Bisericii  zidite  de 
Hristos, asta nu se întâmplă datorită faptului că o Biserică oarecare ar 
reprezenta‐o și nu ar putea cădea în erezie în virtutea unei harisme, a 
unei puteri sau a unui privilegiu special, căci,  așa cum am spus deja, 
nici o Biserică nu se identifică  a priori, nici definitiv cu Biserica. Toate 
Bisericile,  istoria  a  demonstrat‐o,  au  fost  la  un  moment  sau  altul,  în 
erezie,  și  deci  în  afara  Bisericii  catolice.  În  anumite  momente,  toate 
Bisericile au fost chiar în erezie și Biserica catolică nu mai exista decât 
120
  Th. Pol., XII, 144B (4), referitor la Pyrrhus; Epistulae, XII, PG 91, 464D, 465AB (referitor la maicile 
refugiate în regiunea Cartaginei). 
121
122
   Th. Pol., XII, 144A (4). 
  Th. Pol.,  VII, PG 91, 88C [PSB 81, p.227, text modificat], unde Sfântul Maxim vorbind de eretici, 
scrie: ,,Să răsturnăm cu înțelepciune pe cei ce cugetă contrar lor și unii altora și adevărului; și să‐i 
scoatem cu bărbăție din curtea noastră, sau din Biserica catolică și apostolică, și să nu le oferim nici o 
călcare a credinței drepte celor ce uneltesc să surpe hotarele ei, prin părăsirea armelor și dogmelor 
binecredincioase prin care se produce nimicirea și desființarea acelora”. În (Th. Pol., VIII, PG 91, 92A, 
[Ibidem,  p. 228] Sfântul Maxim spune că prin lupta pe care o duce, el caută ,,să surpe vitejește pe cei 
ce prin cuvinte și păreri se ridică împotriva Domnului Atotțiitorul; și alungă din pământul cel bun, 
care e Domnul și Dumnezeul nostru, și una cu credința ortodoxă, temeiul și ființa fermă a dogmelor 
adevărate”. Pământul cel bun simbolizează Biserica identificată aici în același timp cu Hristos și cu 
credința care îl mărturisește. 
123
  Th. Pol., XII, 144A (4). Pe de altă parte, ea e desemnată ca o Biserică locală printre altele, (Vezi Th. 
Pol., 
124
XX, 237C; Dis. Biz., XIII, PG 90, 148A). 
125
  Ep. Cal., PG 90, 136A [Sfântul Maxim Mărturisitorul și tovarășii săi..., pp. 175‐181]. 
126
  Ep. An.,  PG 90, 132A (11) [Sfântul Maxim Mărturisitorul și tovarășii săi..., pp. 169‐175]. 
  Th. Pol., VI, PG 91, 209B. 
60
redusă  la  o  mână  de  credincioși  care  continuau  să  mărturisească 
credința  ortodoxă.  Dacă,  așadar,  porțile  iadului  nu  pot  face  nimic 
contra Bisericii, aceasta se întâmplă datorită harului lui Dumnezeu pe 
care ea îl primește în calitatea ei de trup al lui Hristos, și al cărei cap este 
Acesta127, sau în calitate de mireasă a lui Hristos. Sfântul Maxim scrie că 
,,Biserica  catolică,  mireasa  Domnului  nostru”,  El  Însuși  ,,o  ține 
închegată cu voința Sa prin sângele propriu de viață făcător, ca să fim 
eliberați  de  năvala  vrăjmașilor”128,  Biserica  catolică  nu‐și  poate  pierde 
integritatea, nici catolicitatea sa, pentru că, în mod fundamental, ea este 
o  realitate  mistică,  care  se  identifică  cu  trupul  lui  Hristos.  Această 
viziune  ideală  a  Bisericii  apare  la  începutul  capitolului  63  din 
Răspunsuri către Talasie: 
,,Candelabrul  cu  totul  de  aur  este  Biserica  atotlăudată  a  lui 
Dumnezeu, curată și neîntinată, neprihănită și nealterată, nemicșorată 
și  primitoare  a  adevăratei  lumini.  Căci  se  spune  că  aurul  fiind 
inalterabil, dacă e scufundat în pământ nu se înnegrește și nu e ros de 
rugină iar dacă e ars nu se micșorează. Afară de aceea, el întărește și 
înnoiește  prin  forța  sa  naturală  puterea  văzului  celor  ce  și‐o  ațintesc 
asupra lui. Așa este și Biserica atotslăvită a lui Dumnezeu, care întrece 
în chip real cea mai curată natură a aurului. Ea e nealterată, ca una ce 
nu are nici un amestec străin în învățătura ei tainică despre Dumnezeu, 
mărturisită prin credință; e curată, întrucât strălucește de lumina și de 
slava  virtuților;  e  neîntinată,  nefiind  pătată  de  nici  o  murdărie  a 
patimilor;  e  neprihănită, 
129 ca  una  ce  nu  are  atingere  cu  nici  unul  din 
duhurile rele” . 
d) Conștiința ca ultim criteriu al apartenenței la Biserica catolică 
Un alt aspect deosebit de important al gândirii Sfântului Maxim, a 
cărui originalitate a fost deja recunoscută, este concepția potrivit căreia 
criteriul ultim al mărturisirii dreptei credințe, și deci, criteriul ultim al 
apartenenței  la  Biserica  catolică  și  apostolică  este  conștiința.  Această 
concepție  este  exprimată  cel  mai  concis  în  afirmația  următoare:  ,,Nu 
există  nimic  mai  silnic  decât  o  conștiință 130care  te  acuză  și  nimic  mai 
îndrăzneț decât o conștiință care te apără” . Cele afirmate până acum 
ne  permit  o  mai  bună  înțelegere  a  modului  în  care  înțelege  Sfântul 
Maxim  conștiința.  Aceasta,  așa  cum  am  notat  deja,  nu  e  conștiința 
individuală,  conștiința  strâns  legată  de  propria  voință  sau  ceea  ce 
Sfântul  Maxim  numește  gnome,  conștiința  particularizată,  prin  care 
fiecare individ tinde să se pună în valoare, să‐și afirme originalitatea sau 
127
128
Thal., 63, PG 90, 672B‐D, CCSG 22, p. 155‐ 157 [Răspunsuri către Talasie, ,,Filocalia”, vol. 3]. 
  
129
  Th. Pol., VIII, PG 91, 92D. 
  Thal.,  63, PG 90, 672B‐673D, CCSG 22, p. 155‐ 157 [Răspunsuri către Talasie,  „Filocalia”, vol. 3, p. 
336].  
130
 Rel.  mot.,  IX,  PG  90,  124D  (8)  [Audierea  de  la  palat  (655),  Sfântul  Maxim  Mărturisitorul  și 
tovarășii săi..., pp. 129.  
61
superioritatea și să se opună astfel celorlalți, ceea ce constituie în rândul 
oamenilor  sursa  de  scindări  și  opoziții131.  Conștiința  de  care  vorbește 
Sfântul  Maxim  este  o  conștiința  duhovnicească,  ale  cărei  valori  de 
referință  sunt  cele  ale  Sfintei  Tradiții,  și  care  este  iluminată  de 
Dumnezeu.  Sfântul  Maxim  subliniază  în  mai  multe  rânduri  că 
principiile pe care le apără, spre deosebire de cele ale ereticilor, nu au ca 
scop  a  se  distinge,  nici  a  se  opune,  nu  sunt  invenții  individuale,  nu 
reflectă  propriile 
132 sale  idei,  nu  urmăresc  realizarea  unui  proiect 
individual ,  ci  sunt  în  întregime 133conforme  cu  Sfânta  Scriptură,  cu 
Sinoadele și cu învățătura Părinților  și dau mărturie despre o realitate 
care  îl  depășește  și  la  care  el  însuși  se  supune.  Pe  scurt,  conștiința 
personală reflectă conștiința eclesială, cea a Bisericii catolice, în spatele 
căreia aceasta se șterge cu umilință și față de care se face în întregime 
transparent.  Eu,  afirmă  Sfântul Maxim,  n‐am o  dogmă proprie,  ci  pe 
cea comună a Bisericii universale. Fiindcă n‐am lăsat vreo expresie ca să 
fie numită dogma mea proprie”134. Această conștiință eclesială nu este o 
conștiință  naturală.  Ea  se  formează  în  Biserica  catolică,  în  fidelitatea 
învățăturilor  sale,  în  conformarea  smerită  (și  de  care  dă  dovadă 
permanent  Sfântul  Maxim)  față  de  Sfânta  Tradiție,  și  într‐o  viață 
duhovnicească în care asceza să permită inimii și duhului să fie curățite 
și în consecință, să primească iluminarea harului. Sfântul Maxim, după 
exemplul  Sfinților  Părinți,  subliniază  că,  în  apărarea  135
și  ilustrarea 
dreptei credințe, ei au fost ,,de Dumnezeu insuflați” , nemaivorbind de 
ei  înșiși,  ci  de  Hristos  care  locuia  în  ei,  Hristos:  ,,devenit  suflet  al 
sufletului lor, arătându‐se prin toate faptele, cuvintele și cugetările lor, 
încât  toți  socoteau  că  cele  ce  pornesc  din  ei 136nu  sunt  ale  lor,  ci  ale  lui 
Hristos, Care Se substituie acelora prin har” . Astfel încât nu se poate 
vorbi de o autoritate personală a Părinților, ci de cea a Adevărului care a 
vorbit și vorbește prin ei137. 
Următoarele  reflecții  ale  lui  Vladimir  Lossky  exprimă  foarte  bine 
ceea ce caracterizează conștiința catolică a Părinților, conștiință la care 
Sfântul  Maxim  însuși,  înconjurat  de  erezii,  face  apel  ca  la  un  ultim 
punct de referință: ,,Conștient de Adevăr este cel care nu mai e supus 
131
  Ep., II, PG 91, 396B‐400B.  
132
 Th. Pol., XIX, PG 91, 224D‐225A. 
133
 Vezi de exemplu Ep., XV, PG 91, 544D: ,,Nu voi spune nimic de la mine. Ci spun ceea ce am învățat 
de la Părinți, neschimbând nimic din învățătura lor” [PSB 81, p. 120]. 
134
 Rel. mot.,  VII, PG 90, 120C [Audierea de la palat (655),  Sfântul  Maxim Mărturisitorul și tovarășii 
săi...,
135
 pp. 125]. 
 Pater,  PG 90, 881B, CCSG 23, p. 38 [Traducere de Părintele Dumitru Stăniloae în: Sfântul Maxim 
Mărturisitorul,  Scurtă  tâlcuire  a  rugăciunii  Tatăl  nostru,  colecția  ,,Filocalia”,  volumul  2  (FR  2), 
Editura Humanitas, București, 1999, p. 254]. 
136
 Ambigua ad Thomam,  Prol., PG 91, 1033A [Traducere de Părintele Dumitru Stăniloae în: Sfântul 
Maxim Mărturisitorul, 
137
Ambigua, PSB 80, p. 45].  
 Ambigua ad Ioannem, 42, PG 91, 1341A [PSB 80, p. 290]. 
62
conștiinței  sale  proprii.  Atunci,  Adevărul  pe  care‐l  mărturisim  se 
prezintă în obiectivitatea lui; nu ca o părere proprie, ca ,,propria mea 
teologie”,  ci  ceea  ce  este  propriu  Bisericii,  acel  kath'  olon,  ca  Adevăr 
Catolic  […]  Este  conștiința  unora,  cele  câteva  conștiințe  care  fac  să 
biruiască  Adevărul  în  întregul  Bisericii,  pentru  că  ele  sunt  curate  de 
orice subiectivitate: căci conștiința celor care nu vorbesc în numele lor 
propriu, ci în numele Bisericii, este cea care vorbește, făcând din Biserică 
subiectul unic al conștiințelor personale multiple. Dacă voim să aplicăm 
noțiunea de conștiință realității bisericești, va trebui deci să găsim mai 
multe  conștiințe  personale,  dar  un  singur  subiect  de  conștiință,  o 
singură  ,,conștiință  de  sine”,  care  este  Biserica.  În  acest  sens  Părinții 
Bisericii  și  toți  cei  care  merg  în  pas  cu  ei  138
eliberându‐se 
139 de  limitările 
individuale sunt părinții conștiinței Bisericii” ” .  
Iată cât de clar ni se lămuresc toate în Biserica Catolică, în Biserica 
–  Trupul  lui  Hristos,  în  Biserica  Ortodoxă,  în  duhul  și  înțelegerea 
Sfinților  Părinți.  Vedem  arătat  în  viața  și  cuvintele  lor  că  în  vremea 
când  se  cultivă  confuzia  și  se  propagă  înșelarea  prin  care  diavolul 
caută a ne rupe de Biserică, trebuie să fim cu luare aminte și să nu ne 
predăm  oricui  și  oricum.  Nici  chiar  ierarhilor  sau  preoților,  rânduiți 
nouă păstori, nu se cade să ne predăm oricum, ci se cade să‐i cercetăm 
cu  foarte  mare  luare  aminte,  ca  să  nu  fim  rupți  de  Biserică  –  de 
Hristos.  După  cum  am  văzut,  neascultând  de  aceștia,  când  ei  învață 
împotriva  Bisericii,  nu  înseamnă  că  ne  rupem  de  Biserică.  Tocmai 
pentru ca să nu fim rupți de Biserică ne despărțim de aceștia. Este de 
datoria  noastră  a  ne  păzi  credincioșia  față  de  Dumnezeu,  a  avea 
conștiința Bisericii și a nu ne pleca urechea, a nu avea legătură cu cei 
care  își  permit  să  spună  orice,  cu  cei  care  amestecă  adevărul  cu 
minciuna.  Al  nostru  este  a  asculta  numai  de  Sfinții  și  de  adevărații 
noștri Părinți în Biserică. Sfântul Ioan Scărarul ne face atenți că nu ne 
putem preda, pentru ascultare, oricui. 
,,Având de gând să ne plecăm grumazul în Domnul și să credem 
altuia, în scopul smeritei cugetări sau al mântuirii de la Domnul, înainte 
de intrare (în stadion), zice, dacă se află în noi vreo neîncredere și vreun 
gând (de îndoială), să cercetăm pe întâistătător și să‐l judecăm și, ca să 
zic așa, să‐l cercăm, ca nu cumva încredințându‐ne corăbierului ca unui 
cârmaci și celui pătimaș ca unuia fără patimă și mării ca portului, să ne 
pricinuim un naufragiu sigur”140.  
138
 A  l’image  et  a  la  ressemblance  de  Dieu,  cap.  X:  ,,La  conscience  catholique”,  pp.  190‐192. 
[,,Conștiința catolică. Implicații antropologice ale dogmei Bisericii” în Vladimir Lossky,  După chipul 
și  asemănarea  lui  Dumnezeu,  trad.  de  Anca  Manolache,  Ed.  Humanitas,  București,  1998,  pp.  185‐
187]. 
139
 Jean – Claude Larchet,  Sfântul Maxim Mărturisitorul mediator între Răsărit și Apus, Problema 
primatului roman, Mărturisirea credinței ortodoxe ca și criteriu eclesiologic esențial, pp. 199‐215. 
140
 Filocalia 9, Scara, Capitolul IV, Despre fericita și pururea pomenita ascultare, Cuvântul 7, p. 81.  
63
 Și un alt Părinte din Pateric zice că: ,,Trebuie să‐i alungăm pe toți 
făcătorii de nedreptate, fie ei prieteni sau chiar neamuri, chiar de vor fi 
preoți ori chiar prinți; căci fuga de tovărășia lor ne va aduce apropierea 
și prietenia lui Dumnezeu”141. 
Acum, în aceste vremuri, desigur că nu este al nostru a umbla de 
colo colo, a căuta să găsim scăpările și căderile de la dreapta credință și 
de  la  rânduielile  Bisericii,  ale  unora  și  ale  altora  și  a  căuta  să  îi 
îndreptăm, amăgindu‐ne pe noi înșine că am putea și că am fi un fel 
de  mărturisitori,  cum  vedem  pe  unii  având  aceasta  pe  primul  plan, 
căci  și  aceasta  este  o  înșelare  mare  care  ne  abate  de  la  calea  cea 
dreaptă.  Acum  înșelările  sunt  de  multe  feluri  și  este  firesc  să  fie  așa 
când  până  și  unii  din  „slujitorii  Bisericii”  nu  știu  în  adevăr  ce  este 
Biserica,  când  nu  cunosc  „legătura”  ei  și  au  ajuns  să  propage  erezia 
împotriva ei. În aceste vremuri duplicitatea și viclenia a pus stăpânire 
pe mulți. Neînțelegând că a fi în Biserică, cu adevărat, înseamnă a fi în 
Hristos, cel care se numește mădular al Bisericii, lăsându‐se stăpânit 
de  mândrie  se  fățărnicește,  petrece  în  duh  pervertit:  acum  se  arată 
dreptcredincios,  acum  negociază  cu  cele  ale  credinței,  acum 
disprețuiește pe ecumeniști, acum îi laudă, acum este cu ,,Da”, acum 
este cu ,,Nu”, este după placul oamenilor, este cu toți, nu este cu nici 
unul,  nu  este  nici  cu  Dumnezeu.  Iar  alții  înainte  de  a  căuta  sincer 
mântuirea, împinși și de slava deșartă, neavând conștiința Bisericii, cu 
conștiința  lor  naturală,  arătându‐se  temători  de  toți  și  de  toate  și 
neîncrezându‐se în purtarea de grijă a lui Hristos pentru mădularele 
Trupului  Său,  caută  ei  să‐i  ,,îndrepte”  și  să‐i  ,,mântuiască”  pe  toți, 
crezând minții lor și impunându‐și părerile.  
 
 
 
 
 
6. Având conștiința Bisericii conștientizăm că suntem cei mai 
păcătoși  oameni de pe pământ și înțelegem datoria noastră de a 
mărturisi, prin unirea noastră cu Hristos, că mântuirea a toată lumea 
poate fi numai în unitatea credinței, în Biserică – Trupul lui Hristos 
 
Iată, noi toți ne arătăm că avem conștiință și că ascultăm glasul ei. 
Dar  ce  fel  este  această  conștiință?  Este  ea  conștiința  Bisericii?  Din 
păcate, cei mai mulți dintre noi ne amăgim pentru că, după cum am 
văzut,  înainte  de  a  căuta  cu  adevărat  a  avea  conștiința  Bisericii  ne 
încredem  în  conștiința  noastră  căzută,  „conștiința  individuală, 
141
 Pateric, Ziceri inedite ale Părinților pustiei, Fundația Anastasia, 2009, p. 183. 
64
conștiința  strâns  legată  de  propria  voință  sau  ceea  ce  Sfântul  Maxim 
numește  gnome,  conștiința  particularizată,  prin  care  fiecare  individ 
tinde să se pună în valoare, să‐și afirme originalitatea sau superioritatea 
și  să  se  opună  astfel  celorlalți,  ceea  ce  constituie  în  rândul  oamenilor 
sursa de scindări și opoziții”. 
Sfântul  Apostol  Pavel  ne  arată  că  se  cade  nouă  142 ca  ,,având  taina 
credinței întru καθαρᾷ συνειδήσει  curată conștiință … să ne ispitim și 
să  ne  cunoaștem  mai  întâi  pe  noi  înșine,  căutând să  trăim  cucernic, 
fiind neclevetitori, nelimbuți, fără de prihană, trezvitori și credincioși 
întru toate, știind  cum trebuiește în casa lui Dumnezeu a petrece, care 
este  Biserica  Dumnezeului  celui  viu,  stâlp  și  întărire  a  adevărului…; 
mărturisind  că:  μέγα  ἐστὶ  τὸ  τῆς  εὐσεβείας    μυστήριον    mare  este 
bunacinstire  a  tainei:  Dumnezeu  S‐a  arătat  în  trup,  S‐a  îndreptat  în 
Duhul, S‐a văzut de îngeri, S‐a propovăduit întru neamuri, S‐a crezut în 
lume, S‐a înălțat întru slavă”.  
Sfântul  Apostol,  cunoscând  starea  în  care  am  ajuns  noi  astăzi, 
pentru  că  nu  am  bine‐cinstit  această  mare  taină  a  întrupării  lui 
Dumnezeu, a Bisericii, punându‐ne în gardă zice mai departe:  
,,Iar Duhul arătat grăiește, că în vremile cele de apoi se vor depărta 
unii  de  la  credință,  luând  aminte  la  duhurile  cele  înșelătoare  și  la 
învățăturile cele drăcești ale celor ce întru fățărnicie grăiesc minciuni; 
arși fiind la a lor συνείδησιν  conștiință…  
Acestea  toate  de  le  vei  spune  fraților,  bun  slujitor  vei  fi  lui  Iisus 
Hristos, hrănindu‐te cu cuvintele credinței și ale bunei învățături căreia 
ai urmat; iar de basmele cele spurcate și băbești te ferește și te nevoiește 
pe  tine  spre  εὐσέβειαν    buna‐cinstire.  Că  nevoința  cea  trupească  spre 
puțin  este  folositoare,  iară  εὐσέβεια    buna‐cinstire  spre  toate  este 
folositoare,  făgăduință  având  a  vieții  celei  de  acum  și  a  celei  viitoare. 
Credincios este cuvântul și de toată primirea vrednic. Că spre aceasta ne 
și  ostenim  și  suntem  ocărâți,  căci  am  nădăjduit  întru  Dumnezeul  cel 
viu,  carele  este  Mântuitor  tuturor  oamenilor,  mai  vârtos  celor 
credincioși” (1Timotei 3, 9‐11, 15‐16; 4, 1‐2, 6‐10). 
Prin  urmare,  înțelegem  că  mântuirea  nu  stă  în  a  ne  arăta 
dreptcredincioși în fața oamenilor, ci în faptul de a fi dreptcredincioși 
cu  adevărat,  adică  în  a  fi  bine‐cinstitori.  Bine‐cinstitorii  se  unesc  cu 
Dumnezeu. În Dumnezeiasca Liturghie, înainte de a ne împărtăși cu 
Trupul  și  Sângele  Domnului  nostru  Iisus  Hristos,  în  Duhul  Sfânt  ne 
rugăm:  ,,Κύριε  σῶσον  τοὺς  εὐσεβείς  Doamne  mântuieşte  pe  cei  bine‐
cinstitori”.  
Acum înșelarea caută să pună stăpânire pe noi în diferite chipuri. 
Este primejdios și înșelare a rămâne numai și a ne făli cu o dreaptă 
142
 Συνειδήσει    se  traduce  conștiință  nu  cunoștință  precum  eronat  îl  găsim  tradus  acest  cuvânt  în 
unele din cărțile noastre.  Γνώσεις se traduce cunoștință,  
65
credință,  pe  care  ne  închipuim  că  o  avem  și  a  intra  în  sufletul 
aproapelui nostru, de aceeași credință, chipurile cu durere, găsindu‐i 
căderi  și  arătându‐ne  mântuitori.  Și  iar  mare  înșelare  este  a  fi 
nepăsător față de soarta aproapelui, fie el din Biserică sau din afara 
Bisericii.  Una  este  a  arăta  aproapelui  că  mântuirea  este  numai  în 
Biserică,  având  conștiința  ei,  a‐l  ajuta  când  este  ispitit  să  cadă  de  la 
legătura  vie  cu  Dumnezeu,  și  alta  este  a  face  demonstrații  de 
dreptcredincios,  intrând  în  sufletul  aproapelui  impunându‐mă  cu 
psihologia și părerile mele. A arăta adevărul că mântuirea este numai 
în  credința  ortodoxă  a  Bisericii,  aceasta  nu  este  părere,  acesta  este 
adevărul Cuvântului Adevărului pe care avem nevoie să îl știm noi toți 
și să‐l arătăm tuturor, aceasta este iubire. Un suflet care caută sincer 
mântuirea,  niciodată  nu  va  fi  nepăsător  față  de  aproapele  său, 
înțelegând  că  salvarea  este  numai  prin  unirea  cu  Dumnezeu  în 
credința ortodoxă a Bisericii, va dori, va face ce depinde de el și se va 
strădui  să  îi  aducă  pe  toți  la  aceasta.  Un  suflet  ca  acesta  nu  se 
îndreptățește  spunând  că  a  lui  este  a‐și  vedea  de  pocăință  și  nu  de 
unitatea credinței, căci el înțelege că aceasta este una și se lucrează în 
același  duh.  Nu  există  pocăință  în  afara  unității  de  credință.  După 
cum  am  văzut,  în  cele  arătate  de  Sfântul  Maxim  Mărturisitorul,  toți 
avem nevoie să dobândim ,,conștiința eclesială care nu este o conștiință 
naturală. Ea se formează în Biserica catolică, în fidelitatea învățăturilor 
sale,  în  conformarea  smerită  față  de  Sfânta  Tradiție,  și  într‐o  viață 
duhovnicească în care asceza să permită inimii și duhului să fie curățite 
și  în  consecință,  să  primească  iluminarea  harului”.  Aceasta  deci  este 
calea cea nerătăcitoare pe care au mers Sfinții Părinți, pe aceasta este 
nevoie să mergem și noi și a o arăta aproapelui.  
Deci noi acum, neputincioși fiind, nu putem face mai mult pentru 
aproapele  decât  a‐i  arăta  că  salvarea  mea  și  a  lui  este  în  dreapta 
credință  a  Bisericii  –  Trupul  lui  Hristos,  prin  închinarea  în  ,,duh  și 
adevăr”,  prin  unirea  cu  Dumnezeu,  în  unire  cu  Sfinții  Părinți  și  cu 
adevăratele mădulare ale Bisericii.  
Să  nu  ne  lăsăm  intimidați  de  nici  un  duh,  care‐i  robește  pe 
oameni, fie ei și ,,ai Bisericii” ci să iubim sincer, mărturisind cuvântul 
adevărat al celui ce este  Cuvântul  și  Adevărul lui Dumnezeu,  precum 
au  făcut  Sfinții  Apostoli.  Ei  au  răspuns  ,,mai  marilor  Bisericii”  de 
atunci, care le cereau să nu mai învețe adevărul: „De este drept înaintea 
lui Dumnezeu a asculta pe voi mai vârtos decât pe Dumnezeu, judecați; 
pentru că nu putem noi cele ce am văzut și auzit să nu grăim” (Fapte. 4, 
19‐20). Să nu ne lăsăm înșelați cu nici un chip de unii ca aceștia care, în 
vremea  de  acum,  când  suntem  puși  la  încercare,  își  îndreptățesc 
atitudinile și caută să ne tragă la părerea lor, în duhul lor, aducând 
cuvinte  din  Sfânta  Scriptură  și  de  la  Sfinții  Părinți.  Să  nu  ne  lăsăm 
66
înșelați  de  cei  care,  când  este  vorba  de  erezie,  când  suntem  rupți  de 
Adevărul lui Dumnezeu, când suntem puși în situația de a da sau a nu 
da  curs  lucrării  antihristice  în  viața  noastră,  când  este  nevoie  să 
mărturisim adevărul și să acționăm în lepădare de sine, speculând și 
dezacordurile  care  se  fac  între  oamenii  iubitori  de  sine  care  judecă 
trupește, se grăbesc a ne învăța că este mai bine ,,să stăm liniștiți”, „să 
ne căutăm de trăirea noastră lăuntrică” și că „fapta bună aduce pace și 
unitate, nu tulburare”. Da, cu adevărat așa este! Dar când aduce fapta 
bună pace și unitate? Oare când este auzită de omul iubitor de sine, și 
când  este  chemat  acesta  să  o  împlinească?  Nu,  desigur,  de  cele  mai 
multe ori nu. Puțini sunt aceia care auzind îndemnul la fapta bună se 
învinovățesc, se descoperă pe ei înșiși, se pocăiesc, primesc Har și devin 
liberi. Apoi, chiar dacă se mai află și între oamenii iubitori de sine unii 
asemenea lui Irod, despre care se zice că  ,,ascultându‐l pe Sfântul Ioan 
Botezătorul, multe făcea și cu dragoste îl asculta pe el” (Marcu 6, 20), 
pentru că nu caută sincer mântuirea și numai mântuirea, la vreme de 
ispită  se  găsesc  asemenea  acestuia,  trădându‐și  sau  ucigându‐și 
binefăcătorul. Cei mai mulți dintre oamenii iubitori de sine când aud 
de lepădare de sine, când aud de jertfă, de fapta bună, pe Domnul nu‐
L cheamă, se tem de frică unde nu este frică (Ps. 52,6), intră în panică, 
se tulbură, se înfricoșează, se îndreptățesc, viclenesc, fac zid între ei și 
Dumnezeu și se pierd. Dar nu se pierd numai pe ei, ci trag și pe alții de 
aproape ai lor și cu cât de mult se arată a fi oameni ai Bisericii, oameni 
duhovnicești, cu atât sunt mai periculoși.        
Sigur că îndemnul la fapta bună este bine primit și aduce pace și 
unitate, adică unire cu Dumnezeu, celui credincios, care caută sincer 
mântuirea și numai mântuirea. Iar faptă bună, cu adevărat, este cea 
care se săvârșește după voia lui Dumnezeu, în Duhul și Adevărul Lui, 
în  Biserică.  Numai  atunci  fapta  bună  este  faptă  bună  și  pacea  și 
unitatea pe care o aduce ea nu cade niciodată. Deci Duhul și Adevărul 
lui Dumnezeu sunt pacea și unitatea noastră, care se sălășluiesc în noi 
după război. Domnul ne‐a arătat că:  ,,împărăția lui Dumnezeu bine se 
vestește și fiecare spre aceea se silește” (Luca 16, 16); „împărăția cerurilor 
se silește, și silitorii o răpesc pe ea” (Matei 11, 12). Iar cu păruta pace și 
unitate,  cu  care  diavolul  îi  înșeală  pe  oameni,  noi  nu  trebuie  să  ne 
lăsăm  amăgiți. Domnul însuși ne‐a  atras  atenția asupra  acestui fapt 
zicând:  
,,Au vi se pare că am venit să dau pace pe pământ? Nu, zic vouă, ci 
împărțire.  Că  vor  fi  de  acum  înainte  cinci  întru  o  casă  împărțiți,  trei 
împotriva  a  doi,  și  doi  împotriva  a  trei.  Se  va  împărți  tatăl  împotriva 
feciorului  și  feciorul  împotriva  tatălui;  mama  împotriva  fetei  și  fata 
împotriva mamei; soacra împotriva nurorii și nora împotriva soacrei. Și 
zicea  și  noroadelor:  când  vedeți  norul  ridicându‐se  de  la  apus 
67
numaidecât  ziceți,  că  ploaie  mare  vine,  și  este  așa.  Și  când  austrul 
suflând, ziceți, că zăduf va să fie, și este. Fățarnicilor, fața cerului și a 
pământului știți a cerca; dar vremea aceasta cum n‐o cercați? Căci nu 
judecați și întru voi ce este drept?” (Luca 12, 51‐57).    
Deci  nu  ne  vom  putea  îndreptăți  la  judecată  că  ,,am  făcut 
ascultare”, că „am ascultat sfatul celui mai mare al meu”, când era pus 
în  joc  sufletul  meu,  după  cum  vedem  că  Mântuitorul,  cunoscând 
aplecare  noastră,  ne  întreabă  mustrător  pe  noi  pe  toți,  spune 
„noroadelor”: „vremea aceasta cum n‐o cercați?”, ,,nu judecați și întru 
voi ce este drept?”.  
Așadar, să nu ne amăgim cu nici un chip și să urmăm dragostei 
Sfântului Apostol Pavel, care când l‐a văzut pe Sfântul Apostol Petru 
căutând o pace și unitate înșelătoare cu cei în‐creștinați dintre evrei, 
cei din tăierea împrejur, nu s‐a îndreptățit spunând: „Cine sunt eu să 
îl învăț pe acesta care a fost ucenicul de aproape a lui Hristos și peste 
care s‐a pogorât Duhul Sfânt”. Nu a zis: „Eu fac ascultare”. Sau: ,,Lasă 
că  știe  și  el,  doar  Dumnezeu  i‐a  descoperit  despre  chemarea 
neamurilor la credință (Fapte 10, 10‐16), și apoi pentru faptul că a stat 
la  masă  cu  cei  netăiați  împrejur  a  dat  seamă  înaintea  Apostolilor  și 
deci știe bine hotărârile luate cele cu privire la acestea (Fapte 11; 15, 1‐
29). Nu a preferat „pacea și unitatea”, nu și‐a zis că a lui este a‐și căuta 
de  „faptele  bune”,  de  „trăirea  lăuntrică”,  și  l‐a  îndreptat  după  cum 
vedem  că  relatează  în  Epistola  către  Galateni  2,  11‐14,  unde  arată  că: 
„Nu se îndreptățește omul din faptele legii, ci numai prin credința lui 
Iisus Hristos, și noi întru Hristos Iisus am crezut, ca să ne îndreptățim 
din credința lui Hristos, iar nu din faptele legii; că nu se va îndreptăți 
din faptele legii tot trupul” (Gal. 2, 16).  
Prin urmare, numai în credința și prin credința lui Iisus Hristos 
putem ajunge la unirea cu Dumnezeu, la mântuire. Cine caută sincer 
mântuirea își dă toată silința să fie și să rămână în unitatea credinței, 
în unire cu Dumnezeu și așa El ne va izbăvi de dezbinare și înșelare 
precum a făcut‐o și cu Sfinții noștri Părinți. Știm că unii Sfinți precum 
Ioanichie cel Mare și Gherasim de la Iordan au fost înșelați de erezie în 
vremea lor, dar pentru că au căutat sincer mântuirea Dumnezeu nu i‐
a lăsat în înșelare, s‐au lepădat degrabă de ea și s‐au unit cu Biserica. 
Cuviosul Iosif Isihastul care în viața lui a crezut, o perioadă de timp, că 
mai bine este să rămână pe calendarul pe stil vechi, pentru că a căutat 
sincer  mântuirea,  unirea  cu  Dumnezeu,  a  fost  luminat  de  El  și 
înțelegând că se află în primejdia de a fi rupt de Biserica – Trupul lui 
Hristos, s‐a îndreptat143.  
Noi  știm  de  la  Sfinții  Părinți  că,  deși  instituția  Bisericii  se  poate 
143
  Vezi Starețul meu Iosif Isihastul, de Arhimandrit Efrem Filotheitul, Despre calendar, pp. 301‐303. 
68
prăbuși, Biserica – Trupul lui Hristos însă nu se va clătina în veac. Și 
că  grija  noastră  de  căpetenie  trebuie  să  fie  nu  atât  aceea  de  a  fi  în 
unitate cu instituția și cu statul în care diavolul prin oamenii iubitori 
de sine își poate face lucrarea, ci aceea de a fi uniți cu Hristos în acest 
Trup al Său. 
Sfântul Ignatie Briancianinov scria: ,,Nu năzuiți ca ridicând mâna 
voastră  slabă  să  curmați  torentul  stihinic  al  apostaziei.  Evitați‐o, 
apărați‐vă de ea și aceasta vă este de ajuns. Căutați să cunoașteți duhul 
vremurilor,  cercetați‐l  ca  să‐i  puteți  evita  influența  oricând  este  cu 
putință. Se poate presupune că instituția Bisericii, care de multă vreme 
se clătină, se va  prăbuși cumplit  și  cu  grăbire.  Într‐adevăr  nimeni  nu 
este  în  stare  să  stăvilească  sau  să  se  împotrivească  acestui  lucru. 
Mijloacele  adoptate  pentru  a  sprijini  Biserica  instituțională  sunt 
împrumutate de la stihiile (elementele) acestei lumi, lucruri care‐i sunt 
potrivnice Bisericii, iar urmarea va fi că mai curând îi vor grăbi căderea, 
decât s‐o împiedice. Fie ca Domnul Cel Milostiv să‐i apere pe cei rămași 
care cred în El. Însă această rămășiță este micuță și se micșorează tot 
mai mult”144. 
Nouă,  celor  care  prin  darul  și  mila  lui  Dumnezeu  ne  aflăm  în 
Biserică, Toți Sfinții ne arată și ne învață, în primul rând prin însăși 
viața lor, ce înseamnă a fi în Biserică, și că ea a fost, este și va fi cea în 
care Dumnezeu ne‐a mântuit, ne mântuieşte și ne va mântui, până la 
sfârșitul vremii acesteia, pe toți cei ce vom crede drept în ea.  
După  înțelegerea  ortodoxă,  Biserica  este  ,,Trupul  lui  Hristos 
dumnezeiesc  și  omenesc”,  ,,trupul  lui  Hristos  primit  de  la  Maica 
Domnului și îndumnezeit căruia sfinții și credincioșii s‐au învrednicit a‐
i  fi  mădulare”145.  Biserica  este  cea  în  care  Dumnezeu  Tatăl  prin 
Cuvântul lui Dumnezeu în Duhul Sfânt ne‐a lucrat mântuirea și ne‐o 
lucrează. În această Biserică sunt chemate la mântuire de către Capul 
ei Hristos, prin mădularele ei, toate popoarele. ,,Mergeți în toată lumea, 
zice Domnul, și propovăduiți evanghelia la toată zidirea. Cel ce va crede 
și se va boteza, se va mântui; iar cel ce nu va crede, se va osândi” (Marcu 
16,  15‐16).  Pe  această  Biserică  zidind‐o  Dumnezeu  Tatăl  prin  și  în 
Hristos, Fiul și  ,,Cuvântul lui Dumnezeu” când  ,,trup s‐a făcut” (Ioan 1, 
14),  și  organizând‐o prin Duhul Sfânt, mântuirea tuturor oamenilor, 
prin zidirea în ea, prin unirea cu Dumnezeu în credința ei, numai în 
ea ne‐a arătat. Mai lămurit această înțelegere o vedem exprimată prin 
Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Efeseni. 
 ,,Cela ce s‐a pogorât, zice Apostolul Pavel, Gura lui Hristos,  Acela 
este carele s‐a și suit mai presus de toate cerurile, ca să umple toate. Și 
Acela a dat pe unii apostoli, iar pe alții proroci, iar pe alții, evangheliști, 
144
 Apostazia și Antihristul,  După învățăturile Sfinților Părinți, pp. 155‐156.  
145
 Cugetul Bisericii Ortodoxe, Mitropolitul Hierotheos Vlachos, p. 36. 
69
iar pe alții păstori și dascăli, spre săvârșirea sfinților spre lucrul slujbei, 
spre  zidirea  trupului  lui  Hristos,  până  ce  vom  ajunge  toți  la  unitatea 
credinței  (εἰς  τὴν  ἑνότητα  τῆς  πίστεως‐  eis  tin  enotita  tis  pisteos)  și  a 
cunoștinței  Fiului  lui  Dumnezeu,  întru  bărbat  desăvârșit,  la  măsura 
vârstei  plinirii  lui  Hristos,  ca  să  nu  mai  fim  prunci,  învăluindu‐ne  și 
purtându‐ne de tot vântul învățăturii întru amăgitura oamenilor, întru 
vicleșug spre meșteșugirea înșelăciunii; ci adevărați fiind întru dragoste, 
să creștem toate întru El, care este capul, Hristos, din carele tot trupul 
potrivit  alcătuindu‐se  și  încheindu‐se  prin  toată  pipăirea  dării,  după 
lucrare  întru  măsura  fiecărui  mădular,  face  creșterea  trupului  spre 
zidirea Sa singur întru dragoste” (Efes. 4, 10‐16). 
Precum  în  Biblia,  ediția  1914,  așa  și  în  unele  cărți  mai  vechi, 
cuvântul  „εἰς τὴν ἑνότητα τῆς πίστεως”  care cel mai corect se traduce  ,,la 
unitatea credinței”, îl găsim tradus ,,la unirea credinței”, sau mai corect 
,,la unimea credinței”.  
Dar deși cel mai corect tradus ar fi ,,la unitatea credinței”, nu sunt 
rele  nici  cele  două  forme  de  traducere,  dacă  le  înțelegem  așa  cum 
trebuie. Numai că, din păcate, aceste cuvinte sunt înțelese greșit de cei 
mai mulți dintre cei ce ne numim mădulare ale Bisericii și lăsând la o 
parte  faptul  că  se  vrea,  de  către  vrăjmașii  Bisericii,  a  nu  ști  noi  ce 
înseamnă aceasta în adevăr, trebuie să recunoaștem că lucrul acesta ni 
se întâmplă desigur, așa după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, 
din cauză că nu cunoaștem ,,cu exactitate legătura ce ne unește”, nu o 
trăim cum ar trebui, nu experiem această unire a credinței, care este 
unirea cu Dumnezeu în credință și prin credință. Toți Sfinții cunosc 
această legătură și ne arată că la unirea  duhovnicească și sensibilă cu 
Dumnezeu nu putem ajunge decât în credință și prin credință. Cine se 
unește cu Dumnezeu în credința și prin credința Bisericii – Trupul lui 
Hristos devine ,,una” cu Dumnezeu și cu toți cei uniți cu Dumnezeu în 
Biserică, unii ca aceștia au ajuns, cu adevărat, la unitatea credinței și 
sunt  în  unitatea  Bisericii.  Nu  este  destul  să  zicem  că  credem  ca  să 
ajungem la unitatea credinței, unitatea credinței care începe la Sfântul 
Botez  se  desăvârșește  prin  „desăvârșita”  unire  cu  Dumnezeu.  Deci 
pentru a  cunoaște  această  legătură:  „unitatea credinței”, avem  nevoie 
să  credem  cu  adevărat,  adică,  să  trăim  credința.  Numai  primind 
cuvintele  Mântuitorului,  cuvintele  credinței  și  trăindu‐le  în  Duhul 
Bisericii  noi  ne  unim  cu  Dumnezeu  și  unindu‐ne  cu  Dumnezeu 
ajungem  „la unitatea credinței”  și la „cunoștința Fiului lui Dumnezeu, 
întru  bărbat  desăvârșit,  la  măsura  vârstei  plinirii  lui  Hristos”.  Adică 
devenim  ,,una”  cu Dumnezeu, așa după cum ne‐a arătat a fi voia Lui. 
Numai  prin  Cuvântul  Lui  Dumnezeu,  în  credința  Lui,  putem  deveni 
una cu Dumnezeu, putem fi vii.  
La  noi,  în  românește,  găsim  explicat  acest  cuvânt  „unirea 
70
credinței”  și  de  Sfântul  Ioan  Gură  de  Aur,  care  în  cărțile  mai  vechi 
arată astfel:  
,,La  unirea  credinței,  zice,  adică,  până  ce  vom  dovedi  că  avem  o 
singură credință. Aceasta e unirea credinței, când toți suntem una, când 
toți  vom  cunoaște  cu  exactitate  legătura  ce  ne  unește;  până  atunci 
trebuie a lucra fiecare. Deci dacă pentru aceasta ai primit harul, ca pe 
alții să zidești, vezi ca nu cumva să te distrugi însuți invidiind pe altul. 
Dumnezeu te‐a cinstit, și te‐a pus ca să desăvârșești pe un altul, pentru 
că și apostolul pentru aceasta a fost dat, și profetul ca să profetizeze și 
să convingă, și evanghelistul ca să evanghelizeze, pentru aceasta a dat și 
pe  păstor  și  dascăl;  tuturor, în  fine,  li  s‐a  încredințat același lucru de 
îndeplinit.  Când  cu  toții  credem  deopotrivă,  numai  atunci  este  unire. 
Cum  că  aceasta  înțelege  apostolul  când 146ne  spune  despre  bărbat 
desăvârșit, este mai presus de orice îndoială” . 
Biserica  ‐  Trupul  lui  Hristos  a  fost,  este  și  rămâne  singurul  loc 
prin care și în care unindu‐ne cu Dumnezeu devenim  ,,una”  cu El și 
prin El cu toți cei care cred și se unesc cu El. Cei care trăiesc credința 
Bisericii  înțeleg  această  legătură,  care  este  după  voia  și  în  iubirea 
Sfintei Treimi, așa după cum ne‐a arătat Însuși Hristos, Domnul, Fiul 
și  Cuvântul  lui  Dumnezeu,  Mijlocitorul  nostru  în  Rugăciunea  Sa 
Arhierească, când S‐a rugat Tatălui zicând:  
,,Și nu mai sunt în lume, iar aceștia în lume sunt și Eu la Tine vin. 
Părinte Sfinte, păzește‐i pe dânșii întru numele Tău pe care i‐ai dat Mie, 
ca să fie una, precum și Noi. ...Ca toți una să fie; precum Tu, Părinte, 
întru  Mine,  și  Eu  întru  Tine,  ca  și  aceștia  întru  Noi  una  să  fie;  ca  să 
creadă lumea că Tu M‐ai trimis. Și Eu slava care Mi‐ai dat‐o Mie, am 
dat‐o lor ca să fie una, precum Noi una suntem; Eu întru ei și Tu întru 
Mine, ca să fie ei desăvârșit întru una, și ca să cunoască lumea că Tu M‐
ai trimis și i‐ai iubit pe ei, precum pe Mine M‐ai iubit” (Ioan 17, 11, 21‐23).    
Prin urmare, din cele zise de Însuși Domnul nostru Iisus Hristos 
înțelegem că unitatea Bisericii este realizată în Dumnezeu și voia Lui 
este ca noi să fim  „desăvârșit întru una”, și că prin această unitate a 
Bisericii  se  face  cunoscută  lumii  întregi  iubirea  lui  Dumnezeu. 
Unitatea Bisericii este deci slava lui Dumnezeu: ,,slava care Mi‐ai dat‐o 
Mie, am dat‐o lor, zice, ca să fie una, precum Noi una suntem”. Această 
unitate  a  Bisericii  este  așadar  dovada  clară  pentru  toată  lumea  că 
Domnul nostru Iisus Hristos este  ,,Dumnezeu adevărat din Dumnezeu 
adevărat”,  este  dovada  clară  că  ,,Hristos  a  venit  în  trup”.  În  această 
unitate  a  Bisericii  este  arătată  iubirea  Tatălui  unită  cu  a  lui  Hristos, 
Fiul  lui  Dumnezeu,  unită  cu  a  Sfântului  Duh.  Domnul  nostru  Iisus 
Hristos,  Fiul  și  Cuvântul  lui  Dumnezeu  iubindu‐i  pe  oameni 
146
 Sfântul Ioan Gură de Aur,  Comentariile sau Explicarea Epistolei către Efeseni,  Omilia XI, pp. 111‐
112. 
71
împlinește voia Tatălui celui iubitor de oameni și îi unește cu El prin 
Duhul  Sfânt  și  prin  El  cu  Tatăl  pe  toți  cei  ce  cred  în  El,  prin  și  în 
Biserica – Trupul Său. Astfel, după cum vedem că zice Domnul, prin 
această  unitate  a  credinței,  ce  se  află  în  Biserică,  poate  ,,să cunoască 
lumea că Tu M‐ai trimis și i‐ai iubit pe ei, precum pe Mine M‐ai iubit”. 
Adică, pe de o parte, poate să cunoască iubirea lui Dumnezeu creștinii 
din  Biserică,  prin  unirea  lor,  prin  credință  și  în  credință,  cu 
Dumnezeu,  iar  pe  de  altă  parte,  văzând  lumea  unitatea  Bisericii, 
unitatea  credinței  noastre  în  Biserică  și  într‐un  cuvânt  în  tot  chipul 
mărturisită fiind de noi, să vină și ei la această unitate a credinței, căci 
numai dobândind ei această unitate a credinței vor putea cunoaște cu 
adevărat iubirea Sfintei Treimi.   
Dar durere cea mare este că tocmai această unitate a credinței și a 
Bisericii, realizată de Dumnezeu, acum a ajuns să fie tăgăduită chiar și 
de unii dintre cei ce se numesc mădulare și slujitori ai Bisericii, adică  
chiar  de către cei prin care ea ar fi trebuit să se arate lumii. Tocmai 
prin unii ca aceștia, printre care, de ne vom cerceta sincer, vai că într‐o 
oarecare  măsură  ne  vom  găsi  și  pe  noi,  s‐a  ajuns  ,,să  se  hulească 
numele  lui  Dumnezeu  printre  neamuri”.  Acum  vedem  împlinindu‐se 
cele  spuse  în  Apocalipsă  la  capitolul  13,  acum  vedem  hulindu‐se 
Dumnezeu  și  Biserica  Sa  și  această  lucrare  antihristică  este  văzută 
bună, i se zice „de refacere a Bisericii”. Slujitorii și mădularele Bisericii 
au  ajuns  în  înșelarea  de  a  căuta  „refacerea  unității  credinței  și  a 
Bisericii”  prin  unirea  lor  cu  ereticii.  Netrăind  mădularele  Bisericii 
credința și neajungând la unitatea ei, necunoscând această ,,legătură”, 
nu s‐au oprit aici, ci tăgăduind unitatea Bisericii, care este ,,mai presus 
de fire”, așa după cum o numește  Învățătura de credința Ortodoxă, s‐
au apucat de o ,,refacere” a ei, hulind prin aceasta pe Dumnezeu cel 
prin care ea a fost, este și va fi. Apoi, desigur că răutatea își urmează 
cursul și cei care nu cred Adevărului lui Dumnezeu, prin care unitatea 
cea  adevărată  a  fost,  este  și  va  fi,  se  grăbesc  să  îi  învinuiască  de 
dezbinare pe cei care aleg să trăiască în lepădare de sine, nefăcându‐se 
părtași  lucrării  antihristice,  pe  cei  care  sunt  și  vor  să  rămână  în  ea. 
Cuvântul „εἰς τὴν ἑνότητα τῆς πίστεως” se poate traduce și înțelege foarte 
bine  „în unitatea credinței”,  prepoziția  εἰς  se  traduce:  în,  la,  pe,  spre. 
Unitatea credinței este în Biserica–Trupul lui Hristos dintru început, 
Biserica nu are nevoie de refacerea unității credinței ei, ci noi toți avem 
nevoie să ajungem la unitatea credinței în unitatea credinței ei, adică 
unitatea credinței noastre să fie unitatea credinței ei.   
Sfinții  Părinți  trăind  credința  au  ajuns  la  unitatea  credinței  și 
sunt în unitatea Bisericii, ei cunoscând această unitate o mărturisesc 
slăvind  pe  Dumnezeu.  Între  aceștia  se  numără  Sfântul  Dionisie 
Areopagitul  și  Sfântul  Maxim  Mărturisitorul,  ei  ne  prezintă  această 
72
minunată  lucrare  a  lui  Dumnezeu  în  Biserică  și  arată  că:  ,,Sfânta 
Biserică este icoana și chipul lui Dumnezeu”. 
,,Sfânta Biserică, scrie Sfântul Maxim Mărturisitorul, este așadar, 
cum  zicea  acel  fericit  bătrân  (Sfântul  Dionisie  Areopagitul),  după  un 
prim  înțeles  spiritual,  chip  și  icoană  a  lui  Dumnezeu,  ca  una  ce  are 
aceeași lucrare ca El, prin imitare și închipuire.  
Dumnezeu, după ce a făcut și a adus toate la existență cu putere 
nesfârșită, le susține, le adună, le cuprinde și le strânge întreolaltă și la 
Sine prin purtarea de grijă, atât pe cele cugetabile cât și pe cele supuse 
simțurilor. Ținându‐le în jurul Său, ca pricină, început și scop, pe toate 
cele  care  sunt  distanțate  întreolaltă  după  fire,  le  face  să  concorde 
întreolaltă  prin  unica  putere  a  relației  față  de  El,  ca  început.  Prin 
aceasta  toate  sunt  aduse  la  identitatea  nestricată  și  netulburată  a 
mișcării și a ființării, nici un lucru nerăzvrătindu‐se și nedezbinându‐se 
la început față de altul în temeiul deosebirii după fire sau mișcare. Toate 
există în împreunare cu toate fără confuzie, în temeiul legăturii unice și 
indisolubile  în  care  le  ține  începutul  și  cauza  unică,  și  al  pazei,  căci 
legătura aceasta domolește și acoperă toate relațiile particulare văzute în 
toate  după  firea  fiecărui  lucru,  nu  alterându‐le  și  desființându‐le  și 
făcându‐le să nu mai fie, ci covârșindu‐le și arătându‐se mai presus de 
toate cum apare întregul față de părți, sau mai bine zis cauza întregului, 
în temeiul căreia se arată și există atât întregul cât și părțile întregului. 
Acestea  arată  întreaga  cauză  strălucind  mai  presus  de  ele  și  precum 
soarele supraluminos acoperă firea și lumina stelelor, așa cauza acelora 
le acoperă existența lor, ca a unor lucruri cauzate. Căci precum părțile 
există  propriu‐zis  și  se  cunosc  din  întreg,  așa  există  și  se  cunosc  din 
cauză  cele  cauzate,  și  particularitatea  lor  ia  odihnă  când,  fiind 
îmbrățișate de referința față de cauză, sunt străbătute de ea și primesc 
cu totul calificare ei, prin puterea cea unică a relației față de ea, precum 
s‐a spus. Astfel Dumnezeu, Care este în măsură infinită mai presus de 
toate, fiind toate în toate, va fi numai El singur văzut de cei curați la 
înțelegere, când mintea, cugetând contemplativ sensurile lucrurilor, va 
sfârși  la  Dumnezeu  Însuși,  ca  la  cauza,  începutul  și  scopul  ultim  al 
nașterii  și  devenirii  tuturor,  și  ca  la  sânul  adânc  și  nedepărtat  al 
întregului cuprins.  
În același chip și Sfânta Biserică a lui Dumnezeu ni se arată făcând 
aceleași lucruri cu noi ca și Dumnezeu, imitându‐L cum imită o icoană 
modelul său. Căci sunt mulți și nesfârșiți la număr cei ce fac parte din 
ea și sunt renăscuți și recreați în Duh: bărbați, femei și copii, despărțiți 
și foarte deosebiți după gen și înfățișare, după neamuri și graiuri, după 
viață, vârstă, păreri, meșteșuguri, chipuri, moravuri și aptitudini, după 
știință și slujbe, după soartă, caracter și deprinderi. Dar tuturor Biserica 
le  dă  deopotrivă  o  singură  formă  și  numire  dumnezeiască,  adică 
73
existența și numele de la Hristos; și o sigură și neîmpărțită relație prin 
credință, simplă și fără părți, care nu lasă să fie cunoscute relațiile cele 
multe  ale  fiecăruia,  nici  măcar  că  sunt,  din  pricina  raportării  și 
concentrării universale a tuturor spre ea. În temeiul acestuia nici unul 
nu este câtuși de puțin despărțit prin nimic de ceea ce‐i comun, ca să fie 
de sine. Toți există împreună unii cu alții și sunt uniți prin unicul Har și 
unica putere simplă și neîmpărțită a credinței.  ,,Căci era în toți, zice, o 
inimă și un suflet” (Fapte 4, 32), precum din felurite mădulare este și se 
cunoaște  un  singur  trup,  vrednic  de  Hristos  Însuși,  Care  este  cu 
adevărat  Capul  nostru;  ,,în  Care,  zice  dumnezeiescul  apostol,  nu  este 
bărbat,  nici  femeie,  nici  iudeu,  nici  elin,  nici  tăiere  împrejur,  nici 
netăiere împrejur, nici barbar, nici scit, nici rob, nici slobod, ci toate și în 
toate El” (Gal. 3, 28). Acesta le închide toate în Sine prin unica putere 
simplă și nesfârșit de înțeleaptă a bunătății, ca un centru al unor linii 
drepte  pornite  din  El,  în  calitatea  de  cauză  și  putere  unică  și  simplă, 
nelăsând  să  se  despartă  începuturile  lucrurilor  odată  cu  capetele  lor 
finale și circumscriind în cerc extinderile lor și adunând la Sine Însuși 
distincțiile  lucrurilor  făcute  de  El.  Și  aceasta  o  face  ca  să  nu  se 
înstrăineze cu totul între ele și să se învrăjbească creaturile și făpturile 
aceluiași  Dumnezeu,  nemaiavând  în  jurul  a  ce  și  unde  să‐și  arate 
iubirea  și  pacea  și  identitatea  întreolaltă,  și  să  fie  primejdie  ca  însăși 
existența lor să cadă în neființă, prin despărțirea de Dumnezeu.  
Prin urmare, Sfânta Biserică este icoană a lui Dumnezeu, precum s‐
a  spus,  ca  una  ce  înfăptuiește  aceeași  unire  ca  Dumnezeu  între  cei 
credincioși,  chiar  dacă  cei  unificați  în  ea  prin  credință  sunt  deosebiți 
după însușirile lor și sunt din diferite locuri și feluri. Este aceeași unire 
pe  care  o  înfăptuiește  și  Dumnezeu  Însuși  în  chip  neamestecat  între 
ființele lucrurilor, îndulcind și aducând la identitate deosebirea dintre 
ele, precum s‐a arătat, prin raportarea lor la El și prin unirea cu El, ca 
pricină, început și scop”147. 
Și  tot  Sfântul  Maxim  Mărturisitorul  răspunzând  la  ,,Întrebarea 
48”, lui Talasie ne arată, mai concret, cum se realizează unirea noastră 
cu Dumnezeu în credința Bisericii. Întrebarea lui Talasie este:   
,,A doua parte a Paralipomenelor zice despre Ozia: ,,A făcut ce este 
drept înaintea Domnului și l‐a căutat pe Domnul în zilele lui Zaharia, 
care  îl  sfătuia  în  frica  Domnului;  iar  Domnul  i‐a  făcut  parte  de 
propășire… și a zidit Ozia turnuri în Ierusalim și la poarta unghiului și 
peste  unghiul  văii  și  peste  unghiuri;  și  le‐a  întărit  pe  ele.  Și  a  zidit 
turnuri în pustie și a săpat fântâni multe, că avea multe turme în Sefila 
și  în  câmpie  și  lucrători  la  viile  din  munți  și  din  Carmel,  fiindcă  era 
lucrător de pământ” (2Paralip. 26, 4‐5, 9‐10).  Ce sunt turnurile, ce este 
147
 Sfântul  Maxim  Mărturisitorul,  Mistagogia  Duhului Sfânt,  Capitolul  I,  Cum  și  în  ce  chip  Sfânta 
Biserică este icoana și chipul lui Dumnezeu?, pp. 6‐8.  
74
poarta unghiului, ce este valea și unghiul ei și ce sunt iarăși unghiurile, 
și  turnurile  din  pustie?  Ce  sunt  fântânile  săpate  și  turmele?  Ce  este 
Sefila  și  câmpia?  Cine  sunt  lucrătorii  la  vie  și  ce  este  muntele  și 
Carmelul? Și ce înseamnă: ,,Că era lucrător de pământ?” 
 Răspuns  
Vino, preaslăvite Cuvinte ale lui Dumnezeu, și ne împărtășește, pe 
măsura  puterilor  noastre,  descoperirea  cuvintelor  Tale.  Înlăturând 
grosimea  învelișurilor,  arată‐ne,  Hristoase,  frumusețea  înțelesurilor 
spirituale.  Ia‐ne  de  mâna  dreaptă,  adică  de  puterea  minții  noastre,  și 
,,ne călăuzește pe cale poruncilor Tale” (Ps. 119, 35). Și ne du 148,,la locul 
cortului Tău cel minunat, până înlăuntrul casei lui Dumnezeu , în glas 
de bucurie și de mărturisire a zvonului de sărbătoare” (Ps. 42, 5),
149  ca și 
noi, prin mărturisirea făptuirei și prin bucuria contemplației , să fim 
învredniciți  a  veni  la  locul  negrăit  al  ospățului  Tău  și  să  ne  ospătăm 
împreună cu cei ce prăznuiesc acolo duhovnicește, cântând cunoștința 
celor  negrăite  cu  glasurile  netăcute  ale  minții.  Și  mă  iartă  pe  mine, 
Hristoase,  că  îndrăznesc,  la  porunca  slujitorilor  Tăi  celor  învredniciți, 
ceea ce este peste puterea mea. Luminează cugetarea mea neluminată, 
spre înțelegerea locului de față, ca să fii și mai mult slăvit, ca unul ce dai 
,,orbilor vedere și faci limba bâlbâiților să grăiască cu claritate. 
Socotesc, așadar, că precum, până la un loc, Solomon a fost chipul 
lui  Hristos  Dumnezeu,  așa  a  fost  și  Ozia  până  la  un  loc  chipul 
Mântuitorului.  Căci  numele  lui  Ozia,  tălmăcit  în  grecește,  înseamnă 
tăria  lui  Dumnezeu.  Iar  tăria  naturală  și  puterea  ipostatică  a  lui 
Dumnezeu și Tatăl, este Domnul nostru Iisus Hristos. Acesta s‐a făcut 
piatra cea din capul unghiului. Iar unghiul este Biserica. Căci precum 
unghiul  face  prin  sine  legătura  dintre  două  ziduri,  la  fel  Biserica  lui 
Dumnezeu se face unirea a două popoare, a celui dintre neamuri și a 
celui dintre iudei. Și această unire are ca legătură pe Hristos150. Acesta a 
148
 Scolii: 1. Prin cortul minunat înțelege sfântul trup al lui Dumnezeu, pe care l‐a luat din firea noastră, 
întrucât i‐a dat existență în Sine însuși, fără de sămânță. Iar casa e sufletul Lui mintal, căci Cuvântul 
făcându‐se om și‐a unit Sieși, în chip negrăit, un trup înzestrat cu suflet mintal, ca să curețe ceea ce‐i 
asemenea prin asemenea. Iar locul este însuși Cuvântul, care a fixat în Sine, după ipostas, firea noastră, 
în chip neschimbat. La acest cort sau trup să străbatem deci, sfințind trupul nostru prin virtuți. Căci 
prin acestea poate deveni, după harul Duhului, de aceeași formă cu trupul slavei Lui. Și să pătrundem 
înlăuntrul casei lui Dumnezeu, sau în contemplația curată de orice amestec, prin cunoștința simplă și 
neîmpărțită, ajungând la însuși sufletul mintal al Domnului, ca să avem și noi  ,,mintea lui Hristos” 
(Filip. 3, 20; 1Cor. 2, 16), cum zice Apostolul, prin împărtășirea de Duhul Sfânt. Atunci vom fi devenit 
după har și noi pentru El, ceea ce s‐a făcut El, prin fire, după iconomie, pentru noi (Prin virtuți, dar nu 
fără har, ajungem la trupul Domnului, adică trupul nostru se modelează după trupul Lui în toate 
simțurile sale; prin cunoștința simplă și nedivizată ajungem la sufletul Lui, sufletul nostru aflându‐se 
într‐o  contemplare  pură  a  lui  Dumnezeu.  Atunci  avem  ,,mintea  lui  Hristos”  cea  umană,  adică  ne 
urcăm  până  acolo,  până  unde  s‐a  coborât  El,  ne  întâlnim  cu  El  în  punctul  de  intersecție  al 
dumnezeirii cu omenitatea, în starea omului îndumnezeit). 
149
150
 Prin cele două trepte ale urcușului. 
 2. Piatra din capul unghiului este legătura unghiului, adică a Bisericii.  
75
zidit  ,,turnurile  în  Ierusalim”,  adică  a  înălțat,  ca  niște  întărituri,  ,,în 
locul de unde se vedea pacea” cele dintâi cuvinte (rațiuni) dumnezeiești 
și  de  nedărâmat  ale  dogmelor  despre  dumnezeire.  Iar  ,,la  poarta 
unghiului”  a  înălțat  cuvintele  (rațiunile)  dogmelor  despre  întrupare. 
Căci  poartă  și  ușă  a  Bisericii  e  tot  El151,  fiindcă  zice:  ,,Eu  sunt  ușa”. 
Această  poartă  este  înconjurată  de  turnuri,  adică  de  întăriturile 
dogmelor  dumnezeiești  despre  întrupare,  arătând  că  cei  ce  vreau  să 
creadă drept trebuie să intre înăuntrul unghiului, adică în Biserică, prin 
întăriturile  acestea  și  să  fie  apărați  de  ele.  Căci  cel  ce  e  asigurat  de 
turnurile dogmelor dumnezeiești, ca de niște întărituri ale adevărului, 
nu se teme de gândurile și de dracii care‐l amenință cu pierzarea. 
,,Și peste unghiul văii”.  Valea este trupul. Iar unghiul acestuia este 
unirea lui cu sufletul , prin legătura în duh153. Peste această unire se 
152
zidesc turnurile, adică întăriturile poruncilor și învățăturile pe care le 
scoate  dreapta  socoteală  din  ele,  ca  prin  acestea  să  se  păzească 
nedesfăcută unirea trupului cu sufletul, ca un unghi.  
,,Și  a  zidit  turnuri  peste  unghiuri”.  Unghiuri  poate  a  numit 
Scriptura  diferitele 
154
uniri  dintre  făpturile  despărțite,  care  s‐au  realizat 
prin Hristos . Căci El a unit pe om înlăturând tainic în duh, deosebirea 
dintre bărbat și femeie, întrucât a eliberat în amândoi rațiunea firii de 
caracteristicile crescute din patimi155. A unit apoi pământul, înlăturând 
deosebirea dintre paradisul sensibil și pământul pe care‐l locuim156. A 
unit  de  asemenea  pământul  cu  cerul,  arătând  astfel  firea  lucrurilor 
sensibile ca una singură ce gravitează spre ea însăși. A unit iarăși cele 
sensibile  cu  cele  inteligibile,  dovedind  că  și  firea  celor  create  este  una 
singură,  aflându‐se  într‐o  strânsă  legătură  printr‐o  oarecare  rațiune 
tainică, în sfârșit a unit într‐un mod și după o rațiune mai presus de 
fire toată firea creată cu Creatorul. Și peste fiecare din aceste uniuni sau 
151
  3. Prin poarta unghiului înțelege întruparea, care e poarta Bisericii; iar prin turnuri, dogmele drepte 
despre întrupare. 
152
 Imaginea unghiului pentru unitatea ce se realizează între două lucruri, care totuși nu se confundă, 
este cât se poate de potrivită. Unghiul e un întreg, în care se disting totuși părțile unite. Linia dreaptă 
n‐ar putea exprima această noutate, ci ar arăta o contopire a celor unite. 
153
 4. Prin unghiul văii, înțelege unirea cea după fire a trupului cu sufletul și legătura cea după duh a 
sufletului cu trupul, când acesta e slujitor al virtuții. 
154
 5.  Unghiuri  numește  în  general  diferitele  uniri  ale  făpturilor,  adică  unirile  diferitelor  naturi  mai 
generale între ele, spre a da o unică armonie. 
155
 Τῶν ἐν τοῖς πάθεσιν ίδιομάτων. Rațiunea firii umane e aceeași în bărbat și femeie. Dar patimile au 
grefat pe ea caracteristici deosebite în bărbat și femeie. De aceste caracteristici provenite din patimi 
curăță Hristos rațiunea firii omenești, arătând‐o la fel în bărbat și femeie. Dar această uniformizare 
se realizează numai în duh, adică numai dacă se copleșește în ei viața trupească ‐ a simțirii ‐ prin 
duhul care s‐a deschis în adâncul lor prin Duhul dumnezeiesc și‐a inundat toată existența lor. În 
duh bărbatul și femeia sunt la fel, numai trupul cu simțurile corespunzătoare îi diferențiază. 
156
 Pământul acesta poate redeveni prin viața noastră curată și prin buna înțelegere dintre oameni 
paradisul  sensibil,  care  a  fost  la  început.  Nu  o  graniță  geografică  desparte  paradisul  originar  de 
pământul ce‐l locuim, ci granița păcatului. Prin Hristos pământul a redevenit un paradis în potență 
și deci în dezvoltare, așa cum în om s‐a inaugurat ordinea învierii. 
76
unghiuri a zidit turnurile întărite ale dogmelor dumnezeiești, care să le 
susțină și să le lege strâns157. 
,,Și a zidit turnuri în pustie”. Pustia este firea celor, văzute, adică 
lumea aceasta în care Cuvântul a zidit drept turnuri opiniile cucernice 
despre lucruri, dăruindu‐le celor ce le cer, cu alte cuvinte a sădit în duh 
rațiunile juste ale dogmelor contemplației naturale. 
,,Și a săpat fântâni multe, că avea multe turme în Sefila și în câmpie 
și  lucrători  la  viile  din  munți  și  din  Carmel,  fiindcă  era  lucrător  de 
pământ”.  Pustia  este,  cum  am  spus,  lumea  sau  firea  oamenilor,  în 
aceasta a săpat fântâni, prin aceea că a scos pământul din inimile celor 
vrednici, le‐a curățit de greutatea și de cugetul pământului și le‐a lărgit 
ca să poată primi ploile dumnezeiești ale înțelepciunii și ale cunoștinței, 
ca  să  adape  turmele  lui  Hristos,  adică  pe  cei  ce  au  nevoie,  pentru 
pruncia sufletului, de învățătura morală158. 
,,Turmele  din  Sefila”.  Sefila  se  tâlcuiește  căldare  strâmtă.  Acestea 
indică  pe  cei  ce  se  curățesc  prin  încercările  fără  voie  și  se  spală  de 
întinăciunile sufletului și ale trupului. Aceștia au nevoie să bea ca pe o 
apă învățătura despre răbdare159. 
Iar turmele  ,,din câmpie” arată pe cei ce propășesc, bucurându‐se 
de  lărgime,  întrucât  lucrurile  cele  de‐a  dreapta  își  desfășoară  cursul 
potrivit  cu  dorința  lor;  sau  pe  cei  ce  propășesc  în  bine  pe  drumul 
virtuților și se lărgesc fără patimă în împlinirea poruncilor, umblând pe 
calea sau în legea lor. Aceștia încă au nevoie să se adape din cuvântul 
care îi adapă la smerenie, la comuniunea și la împreuna pătimire cu cei 
mai neputincioși și la mulțumirea pentru cele hărăzite lor160. 
,,Lucrători  la  viile  din  munți”  sunt  cei  ce  cultivă  pe  culmile 
contemplației  rațiunea 
161
dumnezeiască  și  extatică  a  cunoștinței,  care 
înveselește inima . Iar  ,,lucrătorii la viile din Carmel” sunt cei ce prin 
contemplație se exercită în chip înalt în știința desăvârșitei curățiri, cu 
157
 6. Fiecare unire a făpturilor pomenite se face după o rațiune a înțelepciunii. Pe acestea Scriptura le 
numește  turnurile  unghiurilor.  Căci  rațiunea  ființială  pe  care  o  cunoaștem  în  fiecare  făptură  (ὄ  τε 
κατ᾿ουσίαν  τῆς    ἐπ'  αὐτῷ  γνώσεω.  Deci  s‐ar  putea  traduce  și  așa:  rațiunea  cea  după  ființă,  pe  baza 
căreia  cunoaștem  făptura  respectivă.  Fie  într‐un  sens,  fie  într‐altul,  rațiunea  oricărei  făpturi  e  o 
fortificație care nu poate fi dărâmată, sau alterată. Rațiunea aceasta ține laolaltă ca un turn părțile 
unei  făpturi.  Tot  așa  face  și  rațiunea  mai  generală  a  mai  multor  lucruri,  că  acestea  ca  un  turn  al 
fiecăreia  dintre  făpturi)  și  rațiunea  care  le  leagă  pe  toate  împreună  într‐o  singură  armonie,  e  ca  o 
fortificație și ca un turn al fiecăreia dintre făpturi. 
158
 7. Fântâni a numit inimile care primesc darurile cerești ale sfintei cunoștințe, după ce au fost săpate 
prin cuvântul tare al poruncilor. Ele au lepădat ca pe niște bolovani, iubirea față de patimi și afecțiunea 
firii  față  de  lucrurile  sensibile  și  s‐au  umplut  de  cunoștința  cea  în  duh,  venită  de  sus,  care  spală 
patimile și dă viață virtuților. 
159
 8.  Turmele  din  Sefila  sunt  cei  ce  învață  prin  multe  strâmtorări  filosofia  morală  și  au  nevoie  de 
cuvintele (rațiunile) care îndeamnă la răbdare. 
160
 9. Turmele din câmpie sunt cei ce înaintează lesnicios pe drumul virtuților și rămân nevătămați de 
rău. Aceștia au nevoie de cuvintele (rațiunile) care îndeamnă la mulțumire.   
161
 10. Prin munți în general înțelege contemplarea înaltă a naturii în duh. Pe aceasta o cultivă cei ce au 
lepădat nălucirile sensibile și au străbătut la rațiuni, prin mijlocirea virtuților. 
77
înlăturarea  totală  a  celor  create.  Căci  Carmelul  se  tâlcuiește: 
,,recunoașterea (acceptarea) tăierii împrejur”. Deci cel ce cultivă via în el, 
cultivă  ideea  mistică  a  tăierii  împrejur  prin  cunoaștere,  tăind 
dimprejurul minții tot ce e materie și toate cele materiale, dar fără să‐și 
socotească  în  chip  iudaic  rușinea  drept  slavă162.  Scriptura  zice  că  și 
aceștia  au  trebuință  de  apa  dumnezeieștii  înțelepciuni  din  fântânile 
săpate în pustie, ca, pe măsura credinței, fiecare să primească cuvântul 
potrivit  pentru  cele 163crezute,  adică  harul  prin  care  să  învețe  pe  alții 
cuvântul  mântuitor .  Căci  prin  acesta  Domnul  nostru  Iisus  Hristos 
îngrijește în chip minunat de sufletul fiecăruia, dat fiind că El este și se 
face  fără  încetare  agricultorul  cel  bun  și  priceput,  care  lucrează  toate 
cele spuse mai înainte pentru mântuirea noastră. 
Acesta este pe scurt unul din înțelesurile cuvintelor de mai înainte. 
Acest înțeles are în centru pe Iisus Hristos. După alt înțeles ele se referă 
la  mintea  fiecăruia,  descriind 
164 desăvârșirea  celor  întăriți  de  frica  și  de 
iubirea  lui  Dumnezeu .  Înainte  însă  de  a  înfățișa  acest  înțeles  al 
cuvintelor, trebuie să‐mi arăt mirarea că s‐a putut spune de Ozia, care, 
potrivit istoriei, era regele Iudeii, că avea lucrători la viile din Carmel, 
știut fiind că acest munte nu se afla în împărăția lui Iuda, ci cădea în 
împărăția lui Israel, însăși capitala lui Israel fiind zidită pe vârful lui165. 
Dar, precum se vede, Scriptura, vrând să stârnească cugetarea noastră 
leneșă la cercetarea adevărului, a amestecat în țesătura istoriei ceea ce n‐
a existat niciodată. 
Ozia,  așadar,  e  mintea  care  a 166dobândit  tăria  dumnezeiască  în 
vederea  făptuirii  și  a  contemplației .  Căci,  precum  am  spus,  Ozia  se 
tălmăcește  prin  ,,tăria  lui  Dumnezeu”.  ,,Și  l‐a  căutat,  zice,  Ozia  pe 
Domnul în zilele lui Zaharia, care îl sfătuia în frica Domnului”. Zaharia 
se tălmăcește:  „pomenirea lui Dumnezeu”. Deci mintea, până are în ea 
vie pomenirea lui Dumnezeu, caută prin contemplație pe Domnul. Dar 
nu  oricum,  ci  în  frica  Domnului,  adică  prin  împlinirea  poruncilor167. 
Căci cel ce îl caută printr‐o contemplație fără fapte, nu află pe Domnul, 
162
 11.  Carmelul  e  înălțimea  recunoașterii  tăierii  împrejur  (Înălțimea  recunoașterii  necesității  tăierii 
împrejur). Iar tăierea împrejur e înlăturarea afecțiunii naturale față de cele ce se schimbă (ἡ τῆς κατά 
φύσιν  σχέσεως  πρός  γένεσιν  αφαίρεσις.  E  plăcerea  pentru  lucrurile  prinse  în  șuvoiul  devenirii.  Sau 
plăcerea pentru fenomenul apariției și creșterii lucrurilor și tristețea pentru fenomenul vestejirii și 
dispariției lor) și suprimarea legăturii afectuoase a minții față de făpturi. Vița de vie a acestei stări este 
rațiunea Providenței, care hărăzește  extazul sobru.  Pe aceasta o  cultivă  bărbații  sau  gândurile ce se 
mișcă numai în jurul monadei simple și fără de început. Căci cel ce se mișcă numai spre aceasta a tăiat 
de la sine, ca pe un prepuț, afecțiunea care acoperă cauza creării lucrurilor. 
163
 S‐ar putea traduce și așa: ,,ca, pe măsura credinței, fiecare să primească rațiunea cuvenită din cele 
crezute, adică harul învățăturii mântuitoare”. 
164
165
 12. Alt înțeles al acestora. 
166
 13. Se arată cu curaj că e cu neputință să se fi petrecut istoria lucrurilor în conformitate cu acest loc. 
167
 În vederea celor două trepte ale urcușului duhovnicesc. 
 14. Prin frica lui Dumnezeu a indicat filosofia activă, arătând sfârșitul prin început. Căci ,,începutul 
înțelepciunii este frica lui Dumnezeu”( Prov. 1, 7). 
78
pentru că nu l‐a căutat în frica Domnului. 
,,Iar  Domnul  i‐a  făcut  parte  de  propășire”.  Domnul 
168 hărăzește 
propășire  oricui  săvârșește  fapte  întru  cunoștință ,  învățându‐l 
modurile 169poruncilor  și  descoperindu‐i  rațiunile  adevărate  ale 
lucrurilor . 
,,Și a zidit Ozia turnuri în Ierusalim”. Cel ce propășește în căutarea 
Domnului  prin  contemplație,  împreună  cu  frică,  adică  cu  împlinirea 
poruncilor, zidește turnuri în Ierusalim, înălțând adică, în starea simplă 
și pașnică a sufletului rațiunile despre Dumnezeire170.  
,,Și  peste  poarta  unghiului”.  171Poarta  unghiului,  adică  a  credinței 
bisericești,  este  viața  evlavioasă .  Căci  prin  aceasta  intrăm  la 
moștenirea bunurilor. Deasupra ei mintea gnostică (ce se îndeletnicește 
cu  cunoașterea)  zidește,  ca  niște  turnuri  puternice  și  nebiruite, 
întăriturile dogmelor despre întrupare, constând din diferite învățături, 
ca în tot atâtea pietre; de asemenea diferitele moduri ale virtuților, prin 
care se asigură împlinirea poruncilor. 
,,Și  peste  unghiul  văii”.  Valea  este  trupul.  Iar  unghiul  acestuia  e 
unirea lui cu sufletul prin legea poruncilor. Peste această unire zidește 
mintea, ca pe un turn, cunoștința, care supune trupul sufletului, prin 
legea duhului172. 
,,Și peste unghiuri”. Multe, zice, sunt unghiurile peste care mintea 
cea  puternic  întărită  în  Dumnezeu  a  zidit  turnurile.  Unul  din  aceste 
unghiuri  este  unirea  celor  particulare  cu  cele  generale  de  aceeași  fire, 
prin  aceeași  rațiune  a  existenței.  Așa  se  unesc  de  pildă  indivizii  cu 
speciile, speciile cu genurile și genurile cu ființa. În felul acesta marginile 
se împreună în chip unic173. Peste aceste concretizări particulare și prin 
ele se străvăd rațiunile generale, realizându‐se, ca niște unghiuri, unirile 
multe și variate ale celor ce se deosebesc între ele174. Un altfel de unghi 
este unirea minții cu simțirea, a cerului cu pământul, a celor sensibile cu 
cele  inteligibile  și  a  firii  cu  rațiunea  ei175.  Peste  toate  acestea  mintea 
contemplativă își înălță concepțiile adevărate prin știința ei, zidind cu 
168
 Sau: oricui împreună făptuirea cu cunoștința, sau caută să pătrundă înțelesul poruncilor pe care le 
împlinește. 
169
 Modurile  poruncilor:  modurile  de  aplicare  practică;  rațiunile  lor  sau  ale  lucrurilor:  înțelesurile, 
rosturile lor în ansamblul Universului și al existenței. 
170
171
 15. Gândul înalt despre Dumnezeire este turn în suflet, întărit prin implicarea poruncilor. 
172
 16. Ce este poarta unghiului? 
 Cunoștința de aici nu e gnoza în general, prin care e cunoscut Dumnezeu, ci διάγνωσις, prin care 
omul  recunoaște  unirea  dintre  trup  și  suflet  și  drept  urmare  necesitatea  ca  trupul  să  se  supună 
sufletului. 
173
 Μοναδικῶς. În fiecare individ se întâlnește particularul cu universalul într‐un chip unic, care nu se 
mai repetă. 
174
 17.  Rațiunile  celor  particulare,  în  împreunare  cu  cele  generale,  înfăptuiesc  unirile  celor  deosebite, 
deoarece rațiunile mai generale îmbrățișează în chip unitar rațiunile celor particulare, la care se referă 
în mod firesc lucrurile particulare.  
175
 18. Există și între acestea o rațiune a relației în duh, care înfăptuiește unirea lor întreolaltă. 
79
înțelepciune  turnurile  spirituale  peste  aceste  unghiuri, 
176
adică  ridicând 
deasupra acestor uniuni dogmele care le susțin .  
„Și le‐a întărit pe ele, și a zidit turnuri în pustie și a săpat fântâni 
multe”.  Cel  ce  a  putut  să‐și  elibereze  simțurile  de  patimi  și  să‐și 
izbăvească sufletul  din  robia simțurilor,  a reușit să ridice  zid  în calea 
intrării diavolului în minte prin mijlocirea simțurilor. De aceea se spune 
că a înălțat în pustie, adică în contemplația naturală, ca pe niște turnuri 
întărite, opiniile evlavioase despre lucruri, în care refugiindu‐se, nu se 
teme  de  dracii,  care  tâlhăresc  în  pustia  aceasta,  adică  în  firea  celor 
văzute  și 177amăgesc  mintea  prin  simțuri,  trăgând‐o  spre  întunericul 
neștiinței .  
,,Și a săpat fântâni multe”, adică diferite deprinderi în cele bune, 
capabile  să  primească  prin  cunoștință  (prin  gnoză)  pentru  a  le 
împărtăși altora, învățăturile hărăzite de sus.  ,,Că avea multe turme în 
Sefila și în câmpie și lucrători la viile din munți și din Carmel, fiindcă 
era  lucrător  de  pământ”.  Cel  ce  luptă  după  lege  pentru  adevăr,  prin 
armele de‐a dreapta și de‐a stânga, împrospătează puterea de răbdare a 
turmelor din Sefila, adică mișcările sufletului dedicate trupului, care se 
exercită în purtarea încercărilor fără de voie, adăpându‐le cu temeiuri 
de rezistență  din deprinderile felurite ale virtuții și ale cunoștinței, ca 
niște  fântâni  săpate;  iar  pe  cele  din  câmpie,  adică  mișcările  sufletului 
care prosperă în cele de‐a dreapta, sau în lărgimea virtuților, le adapă 
cu rațiuni (cu gânduri) de smerenie și de cumpătare, ca să nu cadă nici 
în cele de‐a stânga și să nu fie scoase nici din cele de‐a dreapta. 
,,Și lucrători la viile din munți și din Carmel”. 
178 Lucrătorii de la viile 
din munți sunt gândurile  evlavioase ale contemplației, care zăbovesc 
pe înălțime și cultivă cunoștința extatică și tainică179. Iar cei din Carmel 
sunt gândurile care cultivă știința nepătimirii și a curățirii desăvârșite, 
prin înlăturarea tuturor lucrurilor și a grijilor, ca pe prepuț ce trebuie 
tăiat,  întrucât  învăluie  puterea  de  rodire  a  sufletului.  Aceste  gânduri 
taie cu totul dimprejurul minții, prin cunoștință, afecțiunea ei față de 
lucrurile  pământești180.  Căci  Carmelul  înseamnă  ,,acceptarea 
(recunoașterea) tăierii împrejur”. 
La sfârșit se spune de Ozia că e agricultor. Aceasta pentru că toată 
mintea, care a dobândit tăria lui Dumnezeu în vederea contemplației, 
este  ca  un  agricultor  adevărat,  păzind  curate  de  neghină  semințele 
176
177
,,a întărit”. 
 19. Observă cum trebuie să se înțeleagă cuvântul 
20. Cel ce a dobândit o opinie cucernică despre fiecare lucru, nu se mai teme de dracii care înșeală pe 
oameni prin cele văzute. 
178
179
 În grecește gândurile sunt de genul masculin λογισμοί. 
 21. Via face vin, vinul produce beție,  iar beția extaz. Prin urmare și rațiunea activă, care este via, 
cultivată prin virtuți, naște cunoștința; iar cunoștința, extazul fericit, care scoate mintea din legătura 
cu simțirea (lucrarea simțurilor). 
180
 Relația sau legătura minții cu lucrurile pământești. 
80
dumnezeiești ale celor bune, prin silința și prin îngrijirea sa, până ce are 
în  sine  pomenirea  lui  Dumnezeu  care  o  susține.  Căci  zice:  ,,și  era 
căutând  pe  Domnul  în  zilele  lui  Zaharia,  întru  frica  Domnului”.  Iar 
Zaharia  tălmăcit  în  limba  grecească,  înseamnă  pomenirea  lui 
Dumnezeu. De aceea să ne rugăm neîncetat Domnului, ca pomenirea 
lui mântuitoare să rămână în noi pururea, pentru ca izbânzile noastre 
duhovnicești să nu ne strice sufletul, făcându‐l să se înalțe cu mândrie și 
să îndrăznească lucruri mai presus de fire, ca Ozia”181. 
 Înțelegem deci cu toții, din cele arătate nouă de Sfinții Părinți, că 
de  vom  căuta  și  noi  unirea  cu  Dumnezeu,  în  unitatea  credinței,  în 
Biserică, precum au făcut ei, bunul Dumnezeu ne va putea trece peste 
toate cursele care vor veni și ne va mântui. Precum până acum, prin 
credință, cu Harul Lui Dumnezeu, în Biserică am fost izbăviți din toate 
cursele vrăjmașului, la fel vom putea fi izbăviți și de acum încolo din 
toate câte vin asupra noastră. Noi nu avem nevoie de alți izbăvitori, de 
cei  ce  se  arată  a  fi  izbăvitorii  lumii.  Noi  nu  trebuie  să  ascultăm  de 
oamenii care „rânduiesc” și ne robesc împotriva lui Dumnezeu. Noi toți 
suntem  chemați  să  devenim  liberi,  să  dobândim  „mintea lui Hristos” 
(1Cor. 2, 16),  în Biserica care este Trupul Său. Înainte de a se înălța la 
ceruri Domnul nostru Iisus Hristos ne‐a încredințat de acest adevăr pe 
care îl găsim foarte frumos exprimat de Părinții Bisericii în  Troparul 
Praznicului. Acest adevăr: 
„Înălțatu‐Te‐ai  întru  slavă  Hristoase  Dumnezeul  nostru  bucurie 
făcând  ucenicilor  cu  făgăduința  Sfântului  Duh;  încredințându‐se  ei 
prin binecuvântare, că Tu ești Fiul lui Dumnezeu, ὁ λυτρωτής τοῦ κόσμου 
Izbăvitorul  lumii”,  l‐au  înțeles  și  îl  înțeleg,  l‐au  trăit  și  îl  trăiesc 
mădularele  Bisericii.  Ei  nu  au  căutat,  nu  caută  și  nu  vor  căuta  altă 
izbăvire  sau  alt  izbăvitor,  decât  pe  aceasta  adevărată  care  ne‐a  venit 
prin Acesta, care ne‐a izbăvit și ne izbăvește „ἐν ράβδῳ σιδηρᾷ  în toiag de 
fier” (Ps. 2, 7), adică în Crucea Sa. Domnul, Păstorul nostru, adevăratul 
izbăvitor, nu ne forțează libertatea și nu ne‐o ia, tocmai și atunci când 
se arată că ne‐o dă, precum fac acești mincinoși izbăvitori. Libertatea și 
izbăvirea  Lui  și  toate  darurile,  pe  care  le  avem  în  Biserică,  sunt 
adevărate, ele ne‐au venit prin patima Sa de bunăvoie pe Cruce și noi 
le putem avea prin lepădare de sine, cinstind Sfânta Cruce, ducându‐
ne împreună cu El a noastră cruce. Izbăvitoare ne‐a făcut‐o nouă pe 
Maica Sa. Dacă Maica Domnului și Maica noastră nu se învrednicea 
să‐L nască pe Cel ce este Viața noastră și nu se ruga pentru noi lumea 
aceasta se pierdea demult. Întru adevăr și cu dreptate îi cântăm și ne 
rugăm ei până la sfârșitul veacului în Biserică: 
„Întru  naștere  fecioria  ai  păzit,  întru  adormire  lumea  nu  o  ai 
181
 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, Filocalia 3, pp. 198‐209. 
81
părăsit,  de  Dumnezeu  Născătoare.  Mutatu‐te‐ai  la  viață,  fiind  Maica 
Vieții,  și 182cu  rugăciunile  tale  λυτρουμένη  izbăvești  din  moarte  sufletele 
noastre”  .  
 
7. Nimeni nu poate vătăma pe cel ce mai înainte nu se vatămă el 
însuși 
 
Cine  nu  înțelege  acum  cât  de  bine  era,  pentru  noi  toți,  dacă 
ascultam primul sfat al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, și anume: 
,,Pocăiți‐vă  și  credeți  în  Evanghelie”  (Marcu  1,  15);  ,,Pocăiți‐vă,  că  s‐a 
apropiat împărăția cerurilor”  (Matei 4, 18)?  Iată  că  de  îl  ascultam  pe 
Domnul  nostru  ajungeam  toți  uniți  cu  Dumnezeu,  Cel  în  Sfânta 
Treime slăvit și închinat, în Biserica ‐ Trupul Său, aveam cunoștința Sa 
și  toate  dumnezeieștile  daruri.  Sfinții  L‐au  ascultat  și  se  bucură  de 
toate în Dumnezeu, în veci. Dar cei mai mulți dintre noi pentru că nu 
L‐am  ascultat  și  ne‐am  plecat,  mai  mult  spre  „știința  care  este 
izvodirea diavolului”, după cum arată Sfântul Nil Izvorâtorul de Mir, 
căutând noi a ne aranja mai bine în lumea aceasta, am ajuns să fim 
robiți celui viclean. Și așa, iată‐ne pe noi, cei de Dumnezeu făcuți liberi, 
ajunși  iarăși  robi  și  morți  cu  grija  nebună  de  a  ne  aranja  bine  pe 
pământ. 
Sfântului  Apostol  și  Evanghelist  Ioan  fiindu‐i  descoperite  cele 
despre vremurile acestea de acum a zis:  
,,Și am stătut pe nisipul mării, și am văzut suindu‐se din mare o 
fiară,  care  avea  capete  șapte  și  coarne  zece,  și  peste  coarnele  ei  zece 
steme, și peste capetele ei nume de hulă. Și fiara care o am văzut era 
asemenea pardosului și picioarele ei ca și ale ursului și gura ei ca gura 
leului. Și a dat ei balaurul puterea sa și scaunul său și stăpânire mare. Și 
am văzut unul din capetele ei ca și cum ar fi junghiat spre moarte, și 
rana morții ei s‐a vindecat. Și s‐a mirat tot pământul dinapoia fiarei și s‐
au închinat balaurului, celui ce a dat stăpânire fiarei, și s‐au închinat 
fiarei zicând: Cine este asemenea fiarei? Cine poate să se bată cu ea? Și 
s‐a  dat  ei  gură  care  grăia  mari  și  hule  și  s‐a  dat  ei  stăpânire  să  facă 
război luni patruzeci și două. Și a deschis gura sa spre hulă asupra lui 
Dumnezeu, ca să hulească numele lui și cortul lui, și pe cei ce locuiesc în 
cer. Și s‐a dat ei să facă război cu sfinții și să biruiască pe ei, și s‐a dat ei 
stăpânire peste toată seminția și limba și neamul. Și se vor închina ei toți 
cei ce locuiesc pe pământ, ale căror nume nu sunt scrise în cartea vieții 
Mielului celui înjunghiat de la întemeierea lumii. De are cineva ureche, 
auză. De va duce cineva în robie, în robie va merge; de va ucide cineva 
cu sabia, trebuie și el de sabie să se ucidă. Aici este răbdarea și credința 
182
 Troparul la praznicul Adormirea Preasfintei, slăvitei, Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarei 
și pururea Fecioarei Maria, 15 August. 
82
sfinților. Și am văzut altă fiară suindu‐se de pe pământ, și avea două 
coarne  asemenea  mielului  și  grăia  ca  un  balaur.  Și  toată  stăpânirea 
fiarei celei dintâi o face înaintea ei, și face pământul și pe cei ce locuiesc 
pe dânsul ca să se închine fiarei celei dintâi, a căreia rana cea de moarte 
s‐a vindecat. Și face semne mari, ca și foc să facă să se pogoare din cer pe 
pământ  înaintea  oamenilor,  și  înșală  pe  cei  ce  locuiesc  pe  pământ 
pentru semnele carele i s‐au dat ei să facă înaintea fiarei, zicând celor ce 
locuiesc pe pământ să facă chip fiarei, care are rana sabiei și a trăit și s‐a 
dat ei a da duh chipului fiarei, ca să și grăiască chipul fiarei, și să facă ca 
câți nu se vor închina chipului fiarei să se omoare. Și face pe toți, pe cei 
mici și pe cei mari, și pe cei bogați și pe cei săraci, și pe cei slobozi și pe 
cei  robi,  ca  să  le  dea  lor  semn  peste  mâna  lor  cea  dreaptă  sau  peste 
frunțile lor și ca nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără numai cel 
ce  are  semnul  sau  numele  fiarei,  sau  numărul  numelui  ei.  Aici  este 
înțelepciunea. Cel ce are minte socotească numărul fiarei, că număr de 
om este, și numărul ei șase sute şaizeci și șase” (Apocalipsa 13, 1‐18). 
Iată, așadar, aceasta este vremea în care fiara ,,și‐a deschis gura sa 
spre hulă asupra lui Dumnezeu, ca să hulească numele Lui și cortul lui, 
și pe cei ce locuiesc în cer”.  Adică, ea hulește pe Dumnezeu și Biserica 
Sa. Sfântul Andrei al Cezareei în Comentariu la Apocalipsă, tâlcuind 
aceste cuvânt zice că: ,,Cortul lui Dumnezeu este sălășluirea Cuvântului 
în trup, adică întruparea Sa, și odihna Sa întru sfinți, împotriva cărora, 
precum  și  împotriva  îngerilor,  își  va  îndrepta  fiara  blasfemia  ei”183. 
Acestea  sunt  vremurile  în  care  s‐au  înmulțit  cei  care,  tăgăduind 
unitatea  Bisericii,  tăgăduiesc  întruparea  lui  Hristos  și  hulesc  pe 
Dumnezeu. Și mai mult decât toți oamenii aceasta o face Papa, cel care 
de atâta timp spune că el este ,,locțiitorul lui Hristos”, că el este „Capul 
Bisericii”, că el este  ,,Biserica”, că el este Hristos, că el este Dumnezeu. 
Papa Pius al XI‐lea (1922‐1939) a ajuns la atâta nebunie încât a spus: 
„Voi  știți  că  sunt  Sfântul  Părinte,  reprezentantul  lui  Dumnezeu  pe 
pământ, Vicarul lui Hristos, ceea ce înseamnă că eu sunt Dumnezeu pe 
pământ.”184  
„Substratul  dogmei  catolice  despre  plenitudinea  și  supremația 
autorității papale în Biserică și în întreaga lume, îl constituie tendința 
papalității  spre  expansiune  și  dominare  universală.  Căci 
contaminându‐se de duhul Romei imperialiste și lăsându‐se inspirați 
și conduși de  pornirile cele  mai josnice ale naturii  omenești: orgoliul 
sau înfumurarea trufașe lumească, iubire de stăpânire, lăcomia, ‐ papii 
s‐au lăsat să fie stăpâniți cu totul de tendința spre dominație totală. 
Sub  impulsul  tendinței  de  dominare  imperialistă  absolută, 
183
184
Comentariu la Apocalipsă, cap. 36. 
 Sfântul Andrei al Cezareei, 
 Cf  Viața și nevoințele celui între sfinți Părintelui nostru Marcu Evghenicul Mitropolitul Efesului, 
Ed. Cartea Ortodoxă, Ed. Egumenița, p. 196‐197. 
83
papalitatea  nu  se  limitează  la  dominația  bisericească,  ci  tinde  să‐și 
extindă  influența  sa  și  asupra  autorității  civile.  Căci  din  dogma 
infailibilității papale, ea a tras concluzia că nu numai toate Bisericile 
trebuie să cadă în genunchi în fața papei, ca în fața lui Dumnezeu, ci și 
toate  popoarele,  pentru  că  nimeni  altul  nu  poate  să  guverneze 
popoarele decât tocmai acela care este infailibil. De aceea papii vor să 
domine toată lumea.”185  
Iată dar, acestuia, care a rupt de la Biserica ‐ Trupul lui Hristos și 
a adus la închinarea la el, la apostazie și înșelare o lume întreagă, au 
ajuns  să  i  se  închine  și  să‐i  sărute  mâna  până  și  „ierarhi  ortodocși”, 
cerșind unire cu el, recunoscându‐l deocamdată ca „primul între egali” 
și „cap Bisericii”. Și acestea toate s‐au făcut și se fac, chipurile, pentru 
refacerea unității credinței și a Bisericii. Adică într‐un fel ni se spune: 
„Iată Mântuitorul Bisericii, să ascultăm de el și de cine ne zice el, ca să 
fim în unitate și să avem prosperitate în toate”.  
Dacă  Papa  nu  se  făcea  antihrist  și  nu  făcea  această  lucrare 
antihristică, adică de a se rupe și de a‐i rupe pe oameni de Biserică, de 
Har, de lumină, de Hristos și a‐i lega de el ‐ omul înșelat și de lumea 
aceasta,  Antihrist  nu  ar  fi  putut  să‐i  înșele  pe  oameni.  De  asemenea 
dacă păstorii ortodocși nu ar fi acceptat hula împotriva lui Dumnezeu 
și a Bisericii Sale, lumea nu s‐ar fi aflat astăzi în întunericul în care se 
află și ar fi putut recunoaște lucrarea duhului lui antihrist (1Ioan 4, 3). 
După cum știm, acestea ne‐au fost arătate de Sfântul Apostol Pavel în 
Epistola a doua către Tesaloniceni, capitolul 2. 
,,Și vă rugăm pe voi, fraților, zice, pentru venirea Domnului nostru 
Iisus Hristos, și a noastră adunare la Dânsul,  ca nu degrab să vă clătiți 
voi din minte, nici să vă spăimântaţi, nici prin duh, nici prin cuvânt, 
nici prin epistolie ca și cum ar fi trimisă de la noi, cum că ar fi sosit ziua 
lui  Hristos.  Să  nu  vă  amăgească  cineva  pe  voi  nici  într‐un  chip  că  va 
veni, de nu va veni  ἡ ἀποστασία πρῶτον  mai întâi apostazia (depărtarea 
de credință), și de nu se va arăta omul păcatului, fiul pieririi, protivnicul 
și  care  se  va  înălța  mai  presus  de  tot  cel  ce  se  zice  Dumnezeu,  sau 
închinăciune;  așa  cât  să  șadă  el  în  biserica  lui  Dumnezeu,  ca  un 
Dumnezeu, arătându‐se pe sine cum că ar fi el Dumnezeu. Au nu vă 
aduceți aminte că încă fiind eu la voi acestea am zis vouă? Și acum ce îl 
oprește știți, ca să se arate el la vremea sa. Că iată taina fărădelegii se 
lucrează; numai cel ce oprește acum până se va lua din mijloc. Și atunci 
se va arăta acel fărădelege, pe care Domnul îl va omorî cu duhul gurii 
sale,  și  îl  va  pierde  cu  arătarea  venirii  sale;  a  căruia  venire  este  după 
lucrarea satanei întru toată puterea și semne și minuni ale minciunii, și 
întru toată amăgirea nedreptății întru cei pieritori; pentru că dragostea 
185
 Ibidem, p. 542. 
84
adevărului n‐au primit ei ca să se mântuiască. Și pentru aceea va trimite 
lor Dumnezeu lucrarea înșelăciunii, ca să creadă ei minciunii; ca să se 
judece toți care n‐au crezut adevărului, ci au binevoit întru nedreptate. 
Iar  noi  datori  suntem  pururea  a  mulțumi  lui  Dumnezeu  pentru  voi, 
fraților iubiți de Domnul, căci au ales pe voi Dumnezeu din început spre 
mântuire întru sfințirea Duhului și întru credința adevărului; la care au 
chemat pe voi prin evanghelia noastră, spre câștigarea slavei Domnului 
nostru Iisus Hristos. Drept aceea, fraților, stați, și țineți predaniile care 
v‐ați  învățat,  ori  prin  cuvânt,  ori  prin  epistolia  noastră.  Iar  însuși 
Domnul  nostru  Iisus  Hristos,  și  Dumnezeu  și  Tatăl  nostru,  carele  au 
iubit pe noi, și ne‐au dat mângâiere vecinică și nădejde bună prin har, 
să mângâie inimile voastre, și să întărească pe voi întru tot cuvântul și 
lucrul bun.”  
Și  Arhiepiscopul  Averchie  Taușev  comentând  cele  scrise,  mai 
departe, în capitolul 13 la Apocalipsă zice: ,,În aceste versete este descris 
modul în care își va desfășura activitatea Antihristul. Se va remarca prin 
blasfemii și violențe împotriva celor care nu i se supun; „i s‐a dat să facă 
război  asupra  sfinților  și  să‐i  biruie”,  adică  i  s‐a  dat  putere  să‐i 
constrângă  să  i  se  supună,  desigur,  într‐un  mod  cu  totul  exterior, 
fiindcă  doar  aceia  „ale  căror  nume  nu  sunt  scrise  în  cartea  vieții 
Mielului”  i se vor închina lui Antihrist. Sfinții vor putea să se apere de 
Antihrist  doar  prin răbdare  și  credință.  Ei  sunt  mângâiați  de  Sfântul 
Ioan cu încredințarea că „cine ucide cu sabia, de sabie trebuie ucis”, ceea 
ce înseamnă că pe Antihrist îl așteaptă o dreapta răsplată (vezi Matei 10, 
22: „Cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui)”186. 
Acestea le vedem lucrându‐se, în duhul lui antihrist, și acum în 
vremea noastră. Cei ce caută sincer mântuirea, cei ce țin să se unească 
cu  Dumnezeu  în  dreapta  credință  a  Bisericii,  prin  buna‐cinstire,  în 
harul Lui fiind, recunosc lucrarea antihristică și îi îndeamnă pe cei de 
aproape ai lor să nu se teamă de cei ce pot ucide trupul și să acționeze 
în lepădare de sine ca să nu‐și piardă sufletul (Matei 10, 28; 16, 24‐26; 
Marcu 8, 34‐36; Luca 9, 23‐25; Ioan 12, 25), să nu se lase cuprinși de 
apostazie  și  să  nu  dea  curs,  sub  nici  un  chip,  lucrării  antihristice  în 
viața lor, care se face și prin actele biometrice cu cip și prin cele ce au 
să mai vină, să nu se robească duhului lui antihrist (1Ioan 4, 1‐3). Însă 
aceștia  sunt  arătați  a  fi  dezbinători  și  tulburători,  sunt  prigoniți  și 
lepădați,  sunt  chiar  și  pedepsiți  cu  oprirea  de  la  lucrarea  lor 
duhovnicească și amenințați cu caterisirea de mai marii lor, care deși 
se  numesc  slujitori  și  păstori  ai  Bisericii  și  afișează  o  duhovnicie,  au 
ales  să  slujească  și  să  se  închine  instituției,  statului,  organizațiilor, 
uniunilor, partidelor, omului și nu lui Dumnezeu, Cel care prin ei, de 
186
 Arhiepiscop Averchie Taușev, Apocalipsa Sfântului Ioan, Un comentariu ortodox, pp. 179‐180.  
85
ar fi crezut Lui, de ar fi căutat numai unirea cu El în Biserica Sa ar fi 
putut să ajute instituției, statului și întregii lumi.  
Iată,  vedem  astăzi  câtă  dreptate  avea  Părintele  nostru  Cleopa 
când ne zicea că este o ,,prostie” să ne așteptăm la punerea peceți cu 
666 cu forța pe frunțile și mâinile noastre și că cel mai bine este să ne 
păzim ca să nu ne ștampilăm cu 666 nevăzut. Aceasta, zicea Sfinția sa, 
se face, după cum arată Sfinții Părinți, între care se numără și Sfântul 
Maxim  Mărturisitorul,  când  ne  lăsăm  stăpâniți  de  „pofta  fără  de 
minte” (adică când alegem, acționăm, trăim viața în iubire de sine), de 
,,închipuire pripită” (adică când nu trăim viața în  „duh și adevăr”, în 
credința Bisericii, ci în afara ei în înșelare), de ,,mânie fără de judecată” 
(adică de ură și răutate de tot felul și în primul rând de aceasta care 
este  îndreptată  împotriva  adevăratelor  mădulare  ale  Bisericii  care 
mărturisesc  adevărul)187.  După  cum  arăta,  Sfinția  sa,  așa  și  vedem 
împlinindu‐se, cine se lasă stăpânit de aceste patimi nu mai vede rea 
lucrarea antihristică, ci bună și nevinovată.  
Acum cei care au fost indiferenți și au acceptat erezia că Biserica 
este dezbinată nu văd nici un rău în acceptarea actelor biometrice cu 
cip și spun că ,,doar nu ni se cere lepădare de credință”, „să nu speriem 
lumea degeaba”, „să ne căutăm de pacea și rugăciunea noastră și să nu 
ne  intereseze  despre  cip”.  Dar  unde  scrie  în  Sfânta  Scriptură  că  mai 
înainte de a pune pecetea, Antihrist, cere lepădare de credință? Pentru 
a ne lepăda de credință „duhul lui Antihrist” lucrează de la întemeierea 
Bisericii (1 Ioan 4, 3), și este arătat clar în  Apocalipsa că oamenii cei 
slabi în credință, cei care mai‐naite s‐au lăsat stăpâniți de patimi, au 
dus o viață în iubire de sine, acționează și în acel moment tot în iubire 
de  sine  și  acceptă  pecetea  pentru  ca  să  „poată  cumpăra  sau  vinde” 
(Apoc.  13,  15‐18).  Iată,  așadar,  după  cum  vedem,  că  neprețuind  noi 
ortodoxia, credința lui Hristos și în Hristos, acest dar neprețuit dăruit 
nouă  în  Biserica  –  Trupul  Său,  de  Dumnezeu  –  Tatăl  și 
nemărturisind‐o prin buna‐cinstire, nu putem fi decât în ,,închipuire 
pripită”  (Ioan  12,  46‐50),  alegem  în  iubire  de  sine,  alegem  să plăcem 
lumii, suntem stăpâniți de ,,pofta fără de minte”, nu vrem și nu putem 
să  vedea  lucrarea  antihristică  și  ajungem  să‐i  socotim  fără  de 
discernământ, dezbinători, înșelați, răi, răzvrătiți și ne ,,mâniem fără 
de judecată” pe cei sinceri, care caută, mai mult decât orice, unirea cu 
Dumnezeu și prin El pricep și mărturisesc cele adevărate.      
Deci, avem nevoie de  mare atenție, ca să  nu fim  prinși în cursa 
„duhului  lui  Antihrist”,  care,  după  cum  ne  arata  Sfântul  Ioan 
Apostolul  Dragostei,  de  atunci,  de  la  întemeierea  Bisericii,  în  lume 
este și își face lucrarea de rupere a noastră de Biserica – Trupul lui 
187
 Ne vorbește Părintele Cleopa, vol. 3, p. 69. 
86
Hristos,  prin  tăgăduirea  unității  Ei,  adică,  prin  tăgăduirea  lucrări 
Lui  în  Ea  și  deci  prin  tăgăduirea  venirii  Lui  în  trup  (1  Ioan  4,  3). 
Apostolul ne face atenți că avem nevoie să cercetăm toate cu duhul 
nostru,  luminat  de  Duhul  lui  Dumnezeu,  în  ce  duh  se  lucrează,  și 
acest dar îl putem avea numai dacă rămânem în unitatea credinței, 
în unitatea  Bisericii,  în  Hristos,  în  Duhul Adevărului.  A  „umbla cu 
duhul”  înseamnă  a  ne  cunoaște  starea  noastră  de  păcătoșenie  și  a 
petrece toată viața în pocăință, a împlini lucrarea noastră firească în 
care ne‐a pus Dumnezeu, adică, aceea de mărturisitori, a mărturisi 
tot timpul, în orice împrejurare, în orice încercare că suntem făcuți 
după  chipul 
188 Său,  cu  minte,  cu  cuvânt,  cu  duh,  „cu  rațiune  și  liber 
arbitru”  și căutarea noastră de a ne asemăna cu El (Facere 1, 26‐
27).  Sfântul  Apostol  Pavel  zice:  „Cu  duhul  să  umblați,  și  pofta 
trupului nu o veți săvârși” (Gal. 5, 16). Sfaturi de genul acesta: „Să nu 
vă intereseze, fiți indiferenți față de lucrarea antihristică, nu vă pot 
vătăma cu nimic cipurile, da‐ți Cezarului cele ce sunt ale Cezarului 
și lui Dumnezeu cele ce sunt a lui Dumnezeu, fiți oameni ai inimii, 
oameni de rugăciune, nu vă tulburați cu acestea” nu sunt în Duhul 
lui  Dumnezeu,  cum  nu  este  nici  frica,  întristarea  pese  măsură, 
deznădejdea,  ele  sunt  în  duhul  iubiri  de  sine.  Nu  poți  sfătui  pe 
cineva, care are de umblat o cale, cu multe curse întinse de vrăjmași, 
să meargă, numai rugându‐se, și să nu se uite deloc pe unde calcă. 
Mântuitorul  zice:  „Βλέπετε,  Vedeți,  ἀγρυπνεῖτε  καὶ  προσεύχεσθε· 
privegheați  și  vă  rugaţi”  (Marcu  13,  33)  și  că:  „tot cel ce  va mărturisi 
întru Mine înaintea oamenilor, și Fiul Omului va mărturisi întru dânsul 
înaintea îngerilor lui Dumnezeu. Iar cel ce se va lepăda de Mine înaintea 
oamenilor, lepădat va fi înaintea îngerilor lui Dumnezeu” (Luca 12, 8‐9). 
După  cum  vedem,  avem  nevoie  să  fim  întru  Domnul  nostru  Iisus 
Hristos, adică, în Biserica – Trupul Său, uniți cu El prin credință, ca să 
putem  vedea  toate  cum  sunt,  ca  să  putem  judeca  duhovnicește  cu 
mintea Lui (1 Cor. 2, 15‐16), ca să mărturisim adevărul.  Viața noastră 
nu poate fi în necunoștință, în indiferență, în frică, ci viața noastră 
poate  fi 189 viață  numai  întru  mărturisire  întru  Hristos.  Αμαρτία 
amartia ‐  păcatul,  după  cum  arată  cuvântul  grecesc,  este  lipsa 
armoniei,  a  mărturisiri  noastre  întru  Hristos,  Adevărul  lui 
Dumnezeu.  
Așadar, lucrarea noastră este să cercetăm toate în ce duh sunt și 
să dăm mărturia cu gândul, cuvântul și fapta că suntem în Hristos, 
mântuirea  noastră.  Suntem  chemați,  tot  timpul,  să  mărturisim  și 
totodată  să‐L  lăudăm  pe  Dumnezeu,  precum  Prorocul  David: 

188
189
Despre om, p. 59. 
 Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Cap. XII, 
 Μαρτυρία‐martiria se traduce mărturie. 
87
„Ἔδωκάς  μοι  ὑπερασπισμὸν190  σωτηρίας  μου  Mi‐ai  dat  mie  apărător 
mântuirea mea, şi dreapta Ta m‐a sprijinit” (Ps. 17, 35). Cu mintea, cu 
cuvântul, cu duhul este nevoie, aceasta este firesc, să ne rugăm, să ne 
mărturisim și să‐L mărturisim, adică, să‐L lăudăm pe Dumnezeu și 
aceasta n‐o putem face, cu adevărat, decât în Biserica – Trupul lui 
Hristos, decât în Duhul Adevărului în Ea. Domnul  „a spus către toți: 
Oricine va vrea să vie după Mine, să se lepede de sine și să‐și ia crucea sa 
în toate zilele și să‐Mi urmeze Mie” (Luca 9, 23). Noi conștientizăm și 
mărturisim că iubitori  de sine fiind nu suntem în stare decât a ne 
lepăda  de  Dumnezeu  și  că  lepădarea  de  sine  o  putem  face  numai 
prin  dragostea  Sa,  prin  care  ne  aduce  la  simțirea  cea  sănătoasă. 
Avem nevoie să ne mărturisim Lui, în rugăciune, neputința noastră, 
precum  ne‐a  arătat,  cu  fapta,  Mântuitorul,  în  grădina  Ghetsimani 
(Matei 26, 39‐44), să ne predăm voi Lui și nu frici și deznădejdi în 
greutăți.  Așa  făcând  noi,  în  deznădejdea  noastră,  El,    „ușa  cea 
strâmtă” (Matei 7, 13‐14; Luca 13, 24), „uşa oilor” (Ioan 10, 7),  ne va fi 
nădejdea, ne va mântui.  
Altfel  de  vom  face,  de  vom  da  curs  lucrări  antihristice  în  viața 
noastră, după cum arată Părintele nostru Iustin Pârvu, degeaba ne 
spovedim, degeaba ni se face dezlegarea de către preoții care se tem 
și acționează în iubire de sine ca și noi, care se arată că „ne înțeleg” 
și  ne  împărtășesc.  Nu  ne  putem  îndreptăți  că  ne  spovedim,  ne 
împărtășim,  ne  rugăm  și  nu  ne  vatămă  cu  nimic  dacă  suntem 
indiferenți  față  de  lucrarea  antihristică,  dacă  îi  dăm  curs  în  viața 
noastră.  Noi  nu  putem  rămâne  indiferenți,  menirea  omului  191 de  la 
Dumnezeu  este  să  fim  icoană  a  Lui,  „adică  gânditor  și  liber” ,  să 
mărturisim. Dacă noi rămânem indiferenți  „duhul lui antihrist” nu 
rămâne  indiferent  față  de  noi,  ba,  tocmai  indiferența  noastră 
dovedește că i‐am dat drepturi asupra noastră. Cei care nu aleg să 
trăiască ca adevărate mădulare ale Bisericii lui Hristos, cei care aleg 
să  trăiască  bine  în  viața  aceasta,  robiți  fiind  de  iubirea  de  sine,  de 
plăceri,  de  slavă  deșartă, se  fac  uneltele  diavolului  și  al  slugilor lui 
care  fac  lucrul  lui.  Diavolul  și  slugile  lui,  care  au  pus  stăpânire  pe 
bogățiile  pământului,  cu  înșelăciune,  sunt  bucuroși  să  controleze 
lumea și s‐o supună; dar cei ai lui Hristos se supun Lui, nu se sperie 
de  vremurile  care  vin,  învățați  de  Duhul  Sfânt  îi  mărturisesc 
puterea,  zicând,  cu  Prorocul  David:  „Împrejur  necinstitorii  192 umblă; 
după înălţimea Ta ai înmulţit pe fiii oamenilor” (Ps. 11, 8) .  Diavolul 
190
191
 Ὑπερασπισμὸς se traduce apărare cu scutul, ocrotire, patronare. 
192
 Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Cap. IV, p. 130; Cap. XV, p. 152; Cap. XVI, p. 154. 
 Vezi tâlcuirea acestui Psalm din Psaltirea în tâlcuirile Sfinților Părinți, vol. I, p.164. 
Puterea  acestor  cuvinte,  insuflate  de  Duhul  Sfânt,  înțelegând‐o  diavolul  a  avut  grijă  ca  prin  cei 
necinstitori să le scoată și să bage în locul lor cuvintele în „duhul lui Antihrist”: „Căci, atunci când se 
ridică  sus  oamenii  de  nimic,  nelegiuiţii  mişună  pretutindeni”  (Ps.11,  8).  Acestea  se  găsesc  scrise  în 
88
și  slugile  lui  au  înșelat  și  înșelă  lumea  că  mântuirea  vine  prin 
oameni,  prin  legiuirile  lor,  prin  Antihrist,  dar,  creștinii  cred  și 
mărturisesc  că  mătuirea  lor  este  în  Biserica  –  Trupul  lui  Hristos, 
prin ascultare de Hristos și slujitorii Lui, cei uniți cu El, a căror viață 
este  viața  Lui,  care  se  socotesc  „slugi  netrebnice”  (Luca  17,  10). 
Niciodată printr‐un om, chiar de ar fi el și slujitor în Biserică! Știm 
că  Antihrist,  întru  început,  se  va  arăta  credincios 193Bisericii, 
binefăcător și că va câștiga încrederea multora din Biserică .  
După cum vedem, și acum este văzută bine de unii din Biserică, 
mai ales, de cei care și‐au făcut studiile în școli străine de ortodoxie, 
„ordinea”  ce  se  face,  în  lume,  în  „duhul  lui  antihrist”.  Dar  cei  care 
caută sincer mântuirea înțeleg primejdia, aleg în lepădare de sine și 
ajung să se bucure precum Sfinții că li s‐a oferit cinstea să trăiască 
în aceste vremuri, nu se tem de greu, ci se tem să nu fie despărțiți în 
vreun chip de Hristos.  
Din toate cele arătate nouă înțelegem adevărul că numai cei scriși 
,,în  cartea  vieții  Mielului  celui  înjunghiat  de  la  întemeierea  lumii”, 
numai cei care caută sincer mântuirea și numai mântuirea, numai cei 
ce  se  unesc  cu  El  în  Sfânt  Trupul  Său  –  Biserica,  prin  credință  și 
răbdare, află mântuirea. Dezbinarea, frica și nestatornicia, care au fost 
și  sunt  astăzi  între  cei  din  Biserica  Ortodoxă,  se  datorează  tocmai 
faptului  că  nu  căutăm  și  nu  trăim  în  adevăr  această  ,,legătură”‐
„unitatea credinței” (Efes. 4, 13).  
Pentru vremurile care vor veni Preacuviosul nostru Părinte Cleopa 
ne‐a învățat:  
,,Să nu ne speriem ! Noi una să știm: că Piatra Hristos este temelia 
Bisericii și porțile iadului nu o vor birui (Matei 16, 18). ,,Să nu vă temeți, 
zice Sfântul Atanasie cel Mare, când se vor înmulți vrăjmașii Bisericii! 
Că  și  în  vremea  sfârșitului  și  oricând  Hristos  va  sprijini  pe  cei 
credincioși”. Deci totdeauna să țineți credința cu statornicie. Un Domn, 
Psaltirea ediție nouă, versiunea masoretică.  
„Masoreții  au  fost  evrei  din  primele  veacuri  creștine,  care  în  polemica  anticreștină,  au  respins 
versiunea  grecească  a  Septuagintei  (deși  ea  a  fost  tradusă  tot  de  învățați  ai  poporului  evreu  din 
secolul  III  î.Hr.),  deoarece  aceasta  era  o  foarte  bună  mărturie  a  proorocirilor  mesianice  care  s‐au 
împlinit în Hristos, respective a adevărului hristologic revelat în general, mărturii despre valoarea ei 
fiind de găsit în tot Noul Testament. Versiunea lor s‐a definitivat cândva după secolul VIII d.Hr. În 
demersul  lor,  ei  n‐au  avut  la  bază  textul  original  paleoebraic  (acesta  fiind  pierdut  cu  mult  timp 
înaintea  venire  lui  Hristos),  ci  pe  cel  aramaic,  o  versiune  târzie,  Septuaginta  fiind  în  schimb  o 
variantă în limba greacă a textului paleoebraic. Nu întâmplător această polemică anticreștină, sau 
mai bine zis antitradițională, a renăscut o dată cu Reforma protestantă, ai cărei corifei au luat de 
bază  textul  Aramaic,  „îndreptat”  de  masoreți.  Masoreții  (de  la  masora  =  însemnări  marginale  pe 
marginea textului) n‐au făcut decât să adauge vocalele, punctuația și paragrafele textului Scripturii 
în versiunea aramaică” (Vezi: Psaltirea în tâlcuirile Sfinților Părinți, vol. I, p. 10). 
193
 Vezi: Tâlcuire la Apocalipsă a Sfântului Ierarh Ermoghen, Antihristul și pecetea lui, Ed. Centrul de 
Misiune „Sfântul Ioan Maximovici”, pp. 53‐55.  În pragul sclaviei universale sau ultima pagină din 
istoria libertății, pp. 113‐115. 
89
o credință și un Botez”194.   
Deci nu avem de ce să ne temem, vedem că Bunul Dumnezeu a 
zidit Biserica Sa și în ea poate să mântuiască toată lumea într‐o clipită. 
Numai viclenia din noi nu‐L lasă s‐o facă. Aceasta o știm bine, El ne‐a 
arătat (Luca 9, 23). Decât numai noi, căci am ales în iubire de sine, am 
ales  să  trăim  cum  vrem  și  cum  ne  place,  după  poftele  inimi  noastre 
pătimașe, îndreptățind aceasta, la nu vreau spunând nu pot, făcând 
zid între noi și El. 
Cel care, cu adevărat, înțelege că este păcătos, că este nimic și nu 
poate nimic, înțelege că nu este în stare decât a se lepăda, dar nu dă 
înapoi,  nu  se  încrede  în  el  însuși,  nu  se  încrede  în  oameni  și  nu 
deznădăjduiește, se aruncă în brațele lui Dumnezeu, se predă cu totul 
Lui,  printr‐o  viață  trăită  în  lepădare  de  sine  și  viața  lui  prin  cruce 
devine o minune. 
 
Slavă Ție Preasfântă Treime, Dumnezeul nostru, slavă Ție.  
Slavă Doamne Crucii și Învierii Tale, slavă Ție.  
Slavă Doamne Bisericii și Maicii Tale, icoană a Bisericii, slavă Ție. 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
194
 Ibidem, vol. 7, pp. 117‐124. 
90
 Biserica este lucrarea Preasfintei Treimi în care suntem mântuiți 
toți cei ce credem în ea ca fiind ,,una”‐ Trupul lui Hristos Dumnezeiesc 
și omenesc și în ea ne unim cu Dumnezeu 
 
După  Domnul  nostru  Iisus  Hristos,  Sfinții  Apostoli  și  Sfinții 
Părinți ca mădulare ale Bisericii ‐ Trupul lui Hristos, în Duhul ei, care 
nu este altul decât Duhul lui Hristos, 
195 ,,Duhul Sfânt, Domnul de viață 
făcătorul, Care din Tatăl purcede” , ne‐au descoperit adevărul, taina și 
slava  cea  de  nezdruncinat  a  Bisericii,  arătând‐o  ca  fiind  ,,una”, 
,,singura” în care Dumnezeu cel ,,Unul” ne mântuieşte. Și noi toți, cei ce 
vrem să ne mântuim, credem și mărturisim în  Simbolul credinței  ceea 
ce Sfinții Părinții au dogmatizat la primele două Sinoade Ecumenice, și 
anume că, credem în Sfânta Treime și ,,Întru una, Sfântă, sobornicească 
și apostolească Biserică”.  
Iar acum, dacă noi credem și mărturisim în adevăr, dacă suntem 
în Duhul Bisericii, trebuie să avem conștiința Bisericii, cunoștința ei și 
despre ea și să fim în stare a da răspuns, oricând este nevoie, despre 
această  credință  a  noastră.  Sfântul  Apostol  Petru  zice:  „Să  fiți  gata 
pururea spre răspuns la tot cel ce vă întreabă cuvânt pentru nădejdea 
cea întru voi” (1Petru 3, 15). Și Înalt Prea Sfințitul Mitropolit Hierotheos 
Vlachos, fiind într‐un Duh și o înțelegere cu Sfinții Părinți, în cartea sa 
Cugetul  Bisericii  Ortodoxe,  scriind  despre  ,,Obârșia  și  descoperirea 
Bisericii”, în concluzie, ne arată că:      
a)  ,,Numai  în  Hristos  este  mântuire.  Întrucât  sfinții  Vechiului 
Legământ au văzut pe Cuvântul neîntrupat, iar Sfinții Noului Legământ 
au văzut și văd pe Cuvântul întrupat, fiind în deplină părtășie cu El, 
înseamnă că mântuirea omului are loc numai prin Hristos. Și întrucât 
Hristos  este  a  doua  persoană  a  Sfintei  Treimi,  iar  mântuirea  este 
împreună‐lucrarea Dumnezeului Treimic înseamnă că suntem mântuiți 
atunci când avem părtășie cu Sfânta Treime, când harul Dumnezeului 
Treimic pătrunde în ființa noastră, când  ,,harul Domnului nostru Iisus 
Hristos  și  dragostea  lui  Dumnezeu  și  Tatăl,  și  împărtășirea  Sfântului 
Duh” sunt cu noi.      
b)  Biserica  nu  este  un  așezământ  omenesc,  ci  dumnezeiesc  și 
omenesc.  Nu  este  o  asociație  omenească,  ci  Trupul  dumnezeiesc  și 
omenesc  al  lui  Hristos.  Obârșia  Bisericii  este  Dumnezeu  Însuși  iar 
mântuirea omului are loc înăuntrul ei. Nu este o născocire a omului, nu 
este  roadă  și  urmarea  unei  nevoi  sociale  a  omului,  ci  singurul  loc  al 
mântuirii  sale...  Sfântul  Clement  al  Alexandriei  observă:  ,,căci  tot  așa 
cum există o lucrare a voinței Sale, și aceasta se cheamă lume, la fel și 
mântuirea oamenilor este voia Lui, și se cheamă Biserică”. Înseamnă că 
195
 Ioan 15, 26; Simbolul credinței, art. 8 
91
Biserica  nu  va  înceta  vreodată  să  existe,  în  ciuda  oricăror  greutăți  și 
împrejurări potrivnice. 
c) În Biserică toate problemele își află dezlegare. Nu vorbim despre 
un creștinism abstract, legat de o ideologie, ci despre o Biserică care este 
părtășie între Dumnezeu și om, îngeri și oameni, cele pământești și cele 
cerești,  om  și  lume.  Biserica  este  ,,întâlnirea  cerului  și  pământului”. 
Pacea, dreptatea și celelalte nu sunt doar convenții sociale, ci daruri ce 
se  dau  în  Biserică.  Atât  pacea  cât  și  dreptatea,  ca  și  toate  virtuțile, 
precum dragostea etc. sunt experieri ale Bisericii. În Biserică experiem 
adevărata  pace,  dreptate  și  dragoste,  care  sunt  energii  ființiale  ale  lui 
Dumnezeu.      
d) Biserica este Trupul lui Hristos, avându‐L pe Hristos drept Cap, 
iar membrii Bisericii sunt mădularele Trupului lui Hristos. Mădularele 
Bisericii există în toate vremurile și vor exista până la sfârșitul vremii. 
Iar  când  mădularele Bisericii încetează  să  mai  existe,  va  veni sfârșitul 
lumii. Căci noi trăim laolaltă cu mulți oameni; poporul lui Dumnezeu 
însă înfățișează adevărata părtășie... Pe Sfântul disc la Liturghie se află 
mai multe persoane: Maica Domnului, îngerii, prorocii, Sfinții Părinți, 
marii mucenici și, îndeobște, mărturisitorii credinței, Sfinții și nevoitorii, 
viii  și  morții  care  au  parte  de  curățitoarea,  luminătoarea  și 
îndumnezeitoarea energie necreată a lui Dumnezeu. Nu suntem singuri. 
Nu  suntem  ,,străini  și  nemernici,  ci  împreună  cetățeni  cu  Sfinții  și 
deaproape ai lui Dumnezeu” (Efes. 2, 19).          
A aparține Bisericii este cel mai mare dar al harului pe care îl avem. 
A ne afla în marea Familie este cel mai mare dar. Trebuie să prețuim 
acest dar, trebuie să ne simțim adânc mișcați și să ne silim a rămâne în 
Biserică, experiind harul ei cel sfințitor și arătând prin viețile noastre că 
ne aflăm în locul său de izbăvire și sfințire. Astfel vom dobândi și marele 
dar al unui ,,sfârșit binecuvântat”, când ne va fi dat să zăcem adormiți 
,,în mijlocul Bisericii”196. 
,,În  Vechiul  Legământ,  mai  spune  Înalt  Prea  Sfinția  Sa,  erau 
oameni  drepți,  precum  judecătorii,  prorocii  și  sfinții,  ce  fuseseră 
blagosloviți cu descoperirea și vederea dumnezeiască. Ei L‐au văzut pe 
Dumnezeu.  Și  întrucât  vederea  lui  Dumnezeu,  după  învățătura 
Părinților Bisericii, este totuna cu îndumnezeirea și părtășia omului cu 
Dumnezeu, spunem că în Vechiul Legământ Biserica exista, rămășita ei 
s‐a  păstrat...  Știm  din  învățătura  sfinților  că  toate  manifestările  lui 
Dumnezeu  în  Vechiul  Legământ  sunt  manifestări  ale  Cuvântului,  a 
doua  persoană  a  Sfintei  Treimi.  Deosebirea  între  manifestările  din 
Vechiul și  Noul Legământ este aceea că în primul avem manifestări ale 
Cuvântului neîntrupat, pe când în  Noul Legământ avem manifestările 
196
 Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Cugetul Bisericii Ortodoxe, Obârșia și descoperirea Bisericii, pp. 
32‐33. 
92
Cuvântului întrupat. 
...Sfântul  Ioan  Gură  de  Aur,  vorbind  despre  drepții  Vechiului 
Legământ,  spune  că  și  ei  aparțin  Trupului  lui  Hristos,  căci  ,,și  ei  au 
cunoscut  pe  Hristos”.  De  altfel,  prin  întruparea  Sa,  cum  spune  iarăși 
Sfântul Ioan Gură de Aur, Hristos ,,a luat carnea Bisericii”. Trupul lui 
Hristos este unul singur și Biserica este una singură. Sfântul Ioan Gură 
de Aur întreabă: ,,Ce înseamnă un singur trup?” și el însuși răspunde, 
în chip grăitor: ,,Credincioșii din toată lumea, cei ce sunt, cei ce au fost și 
cei ce vor fi. Și încă, toți cei ce au plăcut lui Dumnezeu înainte de venirea 
lui  Hristos  sunt  un  singur  trup”.  Mai  mult,  atât  Vechiul  cât  și  Noul 
Legământ  sunt  insuflate  de  același  Duh.”  De  aceea  Sfântul  Părinte 
spune din nou: ,,Vechiul și Noul Legământ sunt în același duh, și același 
Duh ce a grăit atuncea a vorbit și aici”. 
Așadar,  după  cum  vedem,  Înalt  Prea  Sfințitul  Mitropolit 
Hierotheos  nu  face  altceva  decât  să  ne  prezinte  înțelegerea  Sfinților 
Părinți  despre  Biserică,  aceea  că  nimeni  nu  poate  să  ajungă  la 
îndumnezeire  în  afara  Bisericii,  că  nimeni  nu  s‐a  mântuit  în  afara 
Bisericii,  fără  împărtășire  din  Jertfa  lui  Hristos.  Iar  deși  sfinții 
Vechiului  Legământ  au  cunoscut  îndumnezeirea,  ,,îndumnezeirea 
prorocilor,  zice,  era  vremelnică,  căci  moartea  nu  fusese  încă  nimicită, 
astfel  că  au  fost  duși  în  iad,  iar  contemplația  lor  se  afla  în  afara 
Trupului Hristosului dumnezeiesc și omenesc”.  
După  Patima,  Învierea  și  Înălțarea  Mântuitorului  la  ceruri,  ,,la 
Cincizecime ni se face însă acest mare dar. Ucenicii au văzut slava lui 
Dumnezeu în chip lăuntric, adică prin îndumnezeire, dar și dinăuntrul 
Trupului  dumnezeiesc  și  omenesc  al  lui  Hristos,  căci  prin  venirea 
Duhului  Sfânt  se  făcuseră  mădulare  ale  Trupului  lui  Hristos.  La 
Cincizecime, Trupul lui Hristos nu era în afara Apostolilor, cum fusese 
la  Schimbarea  la  Față,  ci  lăuntric,  în  înțelesul  că  ucenicii  se  făcuseră 
mădulare  ale  Trupului  lui  Hristos  și 197ca  mădulare  ale  Trupului  lui 
Hristos erau vrednici de această trăire” .   
Așadar, după cum vedem clar arătat, și Sfinții Apostoli în Biserică 
fiind, deci mădulare ale ei ‐ ale Trupului lui Hristos, s‐au învrednicit a‐
L vedea pe Dumnezeu și s‐au unit cu El. Așa a fost, așa este și așa va fi 
voia lui Dumnezeu până la sfârșitul veacului, ca numai în Biserică care 
este  Trupul  lui  Hristos,  prin  unirea  cu  El  să  dobândim  noi  oamenii 
mântuirea. Sfântul Apostol Pavel arată aceasta când zice:  
,,Că erați întru acea vreme fără de Hristos, iar acum întru Hristos 
Iisus voi care oarecând erați departe, v‐ați făcut aproape prin sângele lui 
Hristos. Pentru că El este pacea noastră, care a făcut amândouă una și 
peretele cel din mijloc al zidului a sfărâmat; vrajba în trupul Său, legea 
197
 Ibidem, pp. 26‐29. 
93
poruncilor cu dogmele stricând ca pe amândoi să‐i zidească întru Sine 
într‐un om nou, făcând pace; și pe amândoi să‐i împace într‐un trup cu 
Dumnezeu prin Cruce omorând vrajba întru dânsa. Și venind a vestit 
pacea vouă celor de departe și celor de aproape. Că printr‐Însul avem 
amândoi apropierea într‐un Duh către Tatăl. Pentru aceea dar de acum 
nu mai sunteți străini și nemernici, ci împreună cetățeni cu sfinții, și de 
aproape  ai  lui  Dumnezeu.  Zidiți  fiind  pe  temelia  apostolilor  și  a 
prorocilor,  fiind  piatra  cea  din  capul  unghiului  însuși  Iisus  Hristos; 
întru  care  toată  zidirea  alcătuindu‐se  crește  într‐un  locaș  sfânt  întru 
Domnul; întru care și voi împreună vă zidiți spre locaș al lui Dumnezeu 
întru Duhul” (Efes. 2, 12‐22). 
Și Părintele Porfirie, care nu avea studii, dar prin care ne vorbește 
Dumnezeu cu care s‐a unit în Biserică, zice:  
„Biserica  este  fără  de  început,  fără  de  sfârșit,  veșnică,  precum 
întemeietorul ei, Dumnezeu Cel în Treime, este fără de început, fără de 
sfârșit, veșnic. Biserica este nezidită, precum Dumnezeu este nezidit. Ea 
exista mai înainte de veci, mai înainte de îngeri, mai înainte de crearea 
lumii. „Înainte de întemeierea lumii” (Efes. 1, 4), spune  Apostolul Pavel. 
Este  așezământ  dumnezeiesc  în  care  „locuiește  toată  plinătatea 
dumnezeirii”  (Col.  2,  9).  Este  închipuirea  înțelepciunii  celei  de  multe 
feluri a lui Dumnezeu. Este taina tainelor. Ea exista în chip nevădit, și s‐
a  făcut  vădită  „în  anii  cei  mai  de  pe  urmă”  (1Petru  1,  20).  Biserica 
rămâne neclintită, deoarece este înrădăcinată în iubirea și în înțeleapta 
pronie a lui Dumnezeu. 
Cele trei Persoane ale Sfintei Treimi alcătuiesc Biserica cea veșnică. 
În  gândirea  și  în  iubirea  Dumnezeului  Celui  în  Treime  existau  de  la 
început  și  îngerii  și  oamenii.  Noi,  oamenii,  nu  ne‐am  născut  acum; 
înlăuntrul atotcunoașterii lui Dumnezeu existam mai înainte de veci. 
Iubirea  lui  Dumnezeu  ne‐a  plăsmuit  după  chipul  și  după 
asemănarea  ei.  Ne‐a  cuprins  în  Biserică,  deși  cunoștea  dinainte 
lepădarea noastră. Ni le‐a dat pe toate, ca să ne facă și pe noi dumnezei 
după har și în dar. Cu toate acestea, noi, folosind rău libertatea noastră, 
am pierdut frumusețea cea dintâi, dreptatea cea dintâi, și ne‐am rupt 
de  Biserică.  În  afara  Bisericii,  departe  de  Sfânta  Treime,  am  pierdut 
Raiul, totul. Însă în afara Bisericii nu există mântuire, nu există viață. 
Pentru aceasta, milostiva inimă a lui Dumnezeu‐Tatăl nostru nu ne‐a 
lăsat afară de iubirea Lui. A deschis iarăși pentru noi ușile Raiului, în 
anii cei mai de pe urmă, și s‐a arătat în trup. 
Prin  dumnezeiasca  întrupare  a  Fiului  Cel  Unul‐Născut  al  lui 
Dumnezeu, s‐a descoperit oamenilor din nou planul cel mai înainte de 
veci al lui Dumnezeu pentru mântuirea omului. Spune Apostolul Pavel 
către  Timotei:  „Cu  adevărat  μέγα  ἐστὶ  τὸ  τῆς  εὐσεβείας  μυστήριον  mare 
este taina bunei cinstiri: Dumnezeu S‐a arătat în trup, S‐a îndreptat în 
94
Duhul,  a  fost  văzut  de  îngeri,  s‐a  propovăduit  întru  neamuri,  a  fost 
crezut  în  lume,  S‐a  înălțat  întru  slavă”  (1Tim.  3,  1‐16).  Cuvintele 
Apostolului Pavel sunt bogate în noime, cuvinte dumnezeiești, cerești!  
Dumnezeu în nețărmurita Lui iubire, ne‐a unit iarăși cu Biserica Sa 
în  persoana  lui  Hristos.  Intrând  în  Biserica  cea  nezidită,  venim  către 
Hristos,  pătrundem  în  nezidit.  Adică,  suntem  chemați  și  noi, 
credincioșii,  să  devenim  nezidiți  prin  har,  să  ne  facem  părtași  ai 
dumnezeieștilor  lucrări  ale  lui  Dumnezeu,  să  pătrundem  în  taina 
Dumnezeirii,  să  depășim  modul  nostru  lumesc  de  gândire,  să  murim 
după  „omul  cel  vechi”  (Col.  3,  9;  Rom.  6,  6;  Efes.  4,  22)  și  să  ne 
îndumnezeim. Când trăim în Biserică, Îl trăim pe Hristos. Aceasta este o 
temă foarte delicată, n‐o putem înțelege. Numai Duhul Sfânt ne poate 
învăța”198. 
Și în alt loc zice Părintele: „Biserica este viață nouă în Hristos. În 
Biserică nu există moarte, nu există iad. În Evanghelia lui Ioan se spune: 
„Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac” (Ioan 
8, 5). Hristos desființează moartea. Cel ce intră în Biserică se mântuieşte, 
devine veșnic. Viața este una, o curgere fără de sfârșit în care nu există 
moarte.  Cel  ce  urmează  poruncilor  lui  Hristos  nu  moare  niciodată. 
Moare  după  trup,  după  patimi,  dar  se  învrednicește  a  trăi  încă  din 
această viață în Rai, în Biserica noastră, iar apoi în veșnicie. Cu Hristos, 
moartea devine puntea pe care va trebui să o trecem cândva pentru a 
continua să trăim în lumina cea neînserată. 
Și  eu,  după  ce  m‐am  făcut  monah,  am  crezut  că  nu  mai  există 
moarte. Așa am simțit și simt mereu, că sunt veșnic și nemuritor. Cât de 
frumos! 
În Biserică, prin Tainele care ne mântuiesc, nu există deznădejde. 
Chiar dacă suntem foarte păcătoși, ne spovedim, ne citește preotul și așa 
suntem iertați, înaintăm către nemurire fără nici o frământare, fără nici 
o teamă.      
  Când îl iubim pe Hristos, trăim viața lui Hristos. Îndată ce izbândim 
aceasta,  cu  harul  lui  Dumnezeu,  trăim  o  altă  stare,  una  de  invidiat. 
Pentru  noi  nu  există  nici  o  spaimă.  Nici  moarte,  nici  diavol,  nici 
pierzanie.  Toate  acestea  există  pentru  oamenii  care  se  află  departe de 
Hristos, pentru cei ce nu sunt creștini. Pentru noi, creștinii, cei ce facem 
voia Lui, aceste lucruri nu există. Adică există, dar atunci când ucidem 
în noi pe omul cel vechi,  „dimpreună cu patimile și cu poftele lui” (Gal. 
5, 24),  nu mai dăm însemnătate nici diavolului, nici răului. Nu ne mai 
preocupă.  Ceea  ce  ne  preocupă  este  iubirea,  slujirea  lui  Hristos  și  a 
aproapelui  său.  Îndată  ce  ajungem  la  măsura  de  a  simți  bucuria, 
iubirea,  slujirea  lui  Dumnezeu  fără  nici  o  teamă,  atunci  putem  să 
198
 Ne vorbește Părintele Porfirie, Despre Biserică, pp. 149‐151. 
95
spunem:  „Nu  mai  trăiesc  eu,  ci  Hristos  trăiește  în  mine” 
199
(Gal.  2,  20). 
Nimeni nu ne împiedică să pătrundem această taină” .  
 
Pe cât este de important pentru mântuire să credem că Iisus Hristos este 
Dumnezeu, tot atât de important este să credem că El a venit în trup și 
că acest trup al Său este Biserica 
 
Sfinții  Părinți  ne  arată  că  „Sfântul  Ioan  încă  de  la  începutul 
Evangheliei  sale  după  ce  descoperă  direct  Dumnezeirea  lui  Hristos  și 
arată caracterul de comuniune personală a lui Dumnezeu zicând:  ,,La 
început  era  Cuvântul”  și  celelalte,  arată  imediat  după  aceea  că: 
,,Cuvântul trup S‐a făcut și S‐a sălășluit întru noi” (Ioan 1, 14), lucru care 
este tot atât de important pentru mântuirea noastră.  
Acest cuvânt tâlcuindu‐l ei, conglăsuind, ne fac cunoscută, pe cât 
ne este cu putință, taina Bisericii. Ei toți ne arată că venirea Domnului 
nostru  Iisus  Hristos  în  trup  este  mântuirea  noastră.  Dacă  Unul 
Născut, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, nu s‐ar fi făcut trup și nu ne‐
ar fi zidit în acest Trup al Său, care este Biserica, în care prin credință 
unindu‐ne  cu  El  putem  ajunge  ,,toți  la  unitatea  credinței  și  a 
cunoștinței  Fiului  lui  Dumnezeu,  întru  bărbat  desăvârșit,  la  măsura 
vârstei plinirii lui Hristos”, omenirea căzută în stricăciune și moarte nu 
putea avea nicidecum mântuire (Efes. 4, 10‐19).   
Sfântul  Atanasie  cel  Mare  arată  lămurit  în  scrierile  sale  cât  de 
important  este  faptul  că  Cuvântul  a  venit  în  trup,  precum  și  că 
mântuirea noastră este numai în acest Trup al Său ‐ Biserica ‐ de care 
Hristos, Fiul lui Dumnezeu nu poate fi despărțit.  
Părintele  Dumitru  Stăniloae,  ale  cărui  note  explicative  însoțesc 
foarte bine textul Sfântului Atanasie, prezintă că dacă în scrierea sa, 
,,Cuvânt împotriva elinilor, Sfântul Atanasie a arătat cum Dumnezeu a 
zidit  toate  prin  Cuvântul  Său  cel  ipostatic  și  cum  în  armonioasa  și 
raționala lor întocmire era prezentă lucrarea Lui, cu toate că, îndemnați 
de patimi, oamenii nu vedeau această prezență și lucrare a Cuvântului. 
...În  scrierea  aceasta  (Despre  întruparea  Cuvântului)  Sfântul  Atanasie 
arată  cum  același  Cuvânt,  Care  e  totodată  Rațiunea  personală  și 
Subiectul care vorbește prin toate oamenilor, văzând pe oameni căzuți 
de la vederea Lui și comunicare cu El prin zidire, a venit în mod mai 
arătat între oameni prin întrupare, ca să Se facă mai cunoscut lor. El le 
va vorbi acum oamenilor mai clar, dar va și curăți trupul omenesc de 
patimi, ca mintea oamenilor să poată vedea mai limpede prezența Lui și 
să audă mai vădit cuvintele Lui. Toată teologia Sfântului Atanasie este o 
teologie  a  Logosului  văzut  ca  Persoană  dumnezeiască  egală  cu  Tatăl. 
199
 Ibidem, În Biserică înaintăm către nemurire, pp. 154‐155. 
96
Logosul  ca  Persoană,  Care  e  și  Rațiunea  din  care  iradiază  rațiunile 
tuturor lucrurilor, și Cuvânt, Care vorbește prin toate lucrurile, vrând 
să‐i lege pe oameni de Sine, este atât Creatorul și Proniatorul lumii, cât 
și  Mântuitorul  ei.  Din  Cuvântul  lui  Dumnezeu  ca  Rațiune  decurg 
sensurile  tuturor;  în  același 
200 timp  în  comuniunea  cu  El,  ca  subiect  al 
cuvintelor, au viață toate” .  
,,Drept  urmare,  fericite  și  cu  adevărat  iubitorule  de  Hristos,  zice 
Sfântul Atanasie, să istorisim, potrivit dreptei noastre credințe, și cele 
despre  întruparea  Cuvântului  și  să  înfățișăm  dumnezeiasca  arătare  a 
Lui către noi, pe care iudeii o bârfesc, iar elinii o iau în râs, dar căreia 
noi  ne  închinăm.  O  facem  aceasta,  ca  din  părută  micșorare  a 
Cuvântului să câștigi o și mai mare și mai dreaptă credință în El. Căci 
cu cât e mai luat în râs de necredincioși, cu atât dă o mai mare mărturie 
despre dumnezeirea Lui. Pentru că cele pe care nu le cuprind oamenii, 
socotind 201că  sunt  cu  neputință,  pe  acestea  le  dovedește  El  ca  fiind  cu 
putință ; și cele ce oamenii le batjocoresc, ca necuvenite lui Dumnezeu, 
pe acelea le face El ca întru totul cuvenite bunătății Lui; și cele pe care 
oamenii, făcând pe înțelepții, le iau în râs ca fiind omenești, pe acelea le 
arată  dumnezeiești  prin  puterea  Lui,  risipind  prin  Cruce  nălucirea 
idolilor, cu păruta Lui smerenie și înduplecându‐i pe nevăzute, pe cei ce 
râd de El și nu cred, să recunoască dumnezeirea și puterea Lui202. 
Dar  istorisirea  acestora  cere  o  reamintire  a  celor  spuse  înainte. 
Numai așa vei putea cunoaște cauza arătării în trup a Cuvântului celui 
atât de mare și atât de minunat al Tatălui și nu vei crede că Mântuitorul 
a  purtat  trup  în  virtutea  firii203,  ci  că  fiind  netrupesc  prin  fire  și 
Cuvântul însuși, din iubirea de oameni și din bunătatea Tatălui Său, S‐a 
arătat nouă, pentru a noastră mântuire, în trup omenesc. 
Deci se cuvine ca, înfățișând noi această faptă a Lui, să vorbim întâi 
despre crearea tuturor și despre Dumnezeu, Creatorul tuturor, ca astfel 
să  se  înțeleagă  că  și  înnoirea  zidirii  s‐a  cuvenit  să  se  facă  de  către 
Cuvântul care a creat‐o la început. Căci nu se va arăta nimic protivnic în 
faptul că Tatăl a lucrat mântuirea creațiunii prin Acela prin Care a și 
200
 Părinți  și  scriitori  bisericești  (PSB)  15,  Sfântul  Atanasie  cel  Mare,  Scrieri,  Partea  I,  Editura 
Institutului biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române (EIBMBOR), București, 1987,  Cuvânt  
despre întruparea Cuvântului, 
201
p. 89, nota 1, a Părintelui Dumitru Stăniloae. 
 Tocmai în faptul că, întrupându‐se, Cuvântul S‐a făcut așa de mic și de smerit, El a făcut un lucru 
pe care nu‐l pot face oamenii și de aceea a dovedit chiar prin smerenia Lui că e Dumnezeu (ca să nu 
mai vorbim de faptele minunate și de învierea săvârșite prin trupul Lui). 
202
 Oamenii  râd  de  smerenia  lui  Hristos  și  de  crucea  suportată  de  El,  ca  de  niște  lucruri  prea 
omenești, deci  nedemne de Dumnezeu.  Dar chiar în  acestea  s‐a  arătat puterea  Lui dumnezeiască, 
pentru că nici un om nu le‐ar fi suportat cum le‐a suportat El, prin puterea dumnezeiască. De aceea 
chiar, prin ele i‐a atras pe oameni la credința în El. 
203
 Mântuitorul  Hristos  a  avut  trup  nu  pentru  că  era  prin  fire  om;  sau  Fiul  lui  Dumnezeu  S‐a 
îmbrăcat în trup nu pentru că firea Lui dinainte de întrupare îl mâna fără voie la aceasta, printr‐o 
lege sădită în El. Aceasta ar fi un fel de identificare monofizită sau panteistă, a lui Dumnezeu, cu 
lumea. 
97
creat‐o. 
Producerea  lumii  și  zidirea  tuturor  au  înțeles‐o  mulți  în  chip 
felurit.  Și  fiecare  a  înfățișat‐o  precum  a  voit.  Unii  spun  că  toate  s‐au 
produs de la sine și din întâmplare; ...care‐și închipuie că nu există o 
purtare  de  grijă  a  tuturor  de  către  cineva,  vorbind  contrar  semnelor 
limpezi și vădite. Dar dacă toate s‐ar fi produs fără o providență, ar fi 
trebuit ca toate să fie în chip simplu și la fel, fără deosebiri între ele204. 
Ca într‐un corp simplu, toate ar fi trebuit să fie soare sau lună; iar la 
oameni totul ar fi trebuit să fie mână sau ochi, sau picior. Dar nu este 
așa.  Căci  vedem  că  o  parte  e  soare,  alta  lună,  alta  pământ,  iar  în 
trupurile  oamenilor  o  parte  e  picior,  alta  mână,  alta  cap.  Iar  această 
întocmire  arată  că  ele  nu  s‐au  făcut  de  la  sine,  ci  că  le‐a  premers  o 
cauză. Din aceasta poate fi cunoscut Dumnezeu, Care le‐a întocmit și le‐
a făcut pe toate205. 
Alții, între care este și Platon, cel mare la elini, spun că Dumnezeu 
le‐a făcut  pe toate  dintr‐o  materie mai înainte existentă și  nefăcută,... 
Dacă  ar  fi  așa,  Dumnezeu  ar  fi,  după  ei,  numai  un  meșter,  și  nu 
Creatorul  care  dă  existență  tuturor,  o  dată  ce  numai  ar  prelucra  o 
materie  mai  înainte  existentă,  dar  nu  ar  fi  El  însuși  și  cauzatorul 
materiei. Astfel, nici n‐ar mai trebui să Se numească Creator, dacă nu 
creează materie din care a făcut cele create. 
Iar unii dintre eretici își plăsmuiesc un alt făcător al tuturor decât 
Tatăl  Domnului  nostru  Iisus  Hristos,  susținând  aceasta  dintr‐o  mare 
orbire.  Dacă  Domnul  a  spus  către  iudei:  ‐  ,,N‐ați  citit că  Ziditorul i‐a 
făcut pe ei de la început bărbat și femeie?” și a adăugat: ‐ ,,Pentru aceea 
va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa și vor fi 
amândoi un trup”, numind apoi pe Făcătorul: ,,Deci, ceea ce Dumnezeu 
a împreunat omul să nu despartă” (Matei 19, 4), ‐  cum socotesc aceștia 
că zidirea este străină de Tatăl? Iar dacă, după Ioan: ,,Toate printr‐Însul 
s‐au  făcut  și  fără  de  El  nimic  nu  s‐a  făcut”  (Ioan  1,  3),  ‐  cum  ar  fi 
făcătorul altcineva decât Tatăl lui Hristos? 
Aceștia scornesc astfel de mituri. Dar învățătura dumnezeiască și 
credința  cea  întru  Hristos  disprețuiește  grăirea  lor  deșartă  ca  pe  un 
produs al necredinței. Nu de la sine s‐a produs (lumea), căci nu e lipsită 
de o providență; nici dintr‐o materie mai dinainte existentă, căci nu e 
slab  Dumnezeu.  Ci  toate  le‐a  știut  și  le‐a 206putut  face  Dumnezeu  prin 
Cuvântul, din cele ce nu existau nicidecum . Căci zice prin Moise: ,,La 
204
 Sfântul Atanasie scoate din varietatea și armonia tuturor un argument pentru un Făcător al lor 
înzestrat cu rațiune. Întâmplarea le‐ar fi lăsat pe toate la fel, neavând la origine o rațiune personală 
plină de imaginație și prin care le armonizează pe toate. 
205
 Raționalitatea lumii trimite la un Subiect rațional care a cugetat‐o, armonizarea varietăților într‐o 
unitate  a  universului  trimite  la  un  Subiect  rațional  care  le‐a  făcut  gândindu‐le  ca  o  unitate  în 
diversitate. 
206
 Facerea lumii a fost un act conștient și atotputernic al lui Dumnezeu. Facerea ei prin Cuvântul, 
98
început  a  făcut  Dumnezeu  cerul  și  pământul”  (Fac  1,  1).  Iar  în  cartea 
prea folositoare a Păstorului se spune:  ,,înainte de toate, crede că Unul 
este Dumnezeu cel care a făcut și le‐a întocmit pe toate și le‐a adus la 
existență,  din  ceea  ce  nu  este”.  La  fel  spune  și  Pavel:  ,,Prin  credință 
cunoaștem că s‐au întocmit veacurile cu Cuvântul lui Dumnezeu, că s‐
au făcut cele văzute din cele ce nu se văd” (Evr. 11, 3). 
Căci Dumnezeu este bun, mai bine‐zis, izvorul a toată bunătatea. 
Iar cel bun nu pizmuiește pe nimeni. De aceea, nepizmuind existența 
nimănui, a făcut toate din cele ce nu sunt, prin Cuvântul Său, Domnul 
nostru  Iisus  Hristos.  Dintre  ele,  înainte  de  toate  El  S‐a  milostivit  de 
neamul oamenilor de pe pământ. Căci știind că, datorită simplului fapt 
că e făcut, nu se poate menține pururea, le‐a dăruit lor ceva mai mult; 
adică  nu  i‐a  creat  pe  oameni  pur  și  simplu  ca  pe  toate  animalele 
necuvântătoare,  ci  i‐a  făcut  după  chipul  Lui,  împărtășindu‐le  și  din 
puterea  Cuvântului  Său,  pentru  ca,  fiind  ca  un  fel  de  umbre  ale 
Cuvântului și fiind cuvântători, să se poată menține în fericire, trăind  
în  rai  viața  cea  adevărată,  și  anume,  cea  a  sfinților207.  Iar  știind  că 
libertatea de alegere a oamenilor poate înclina în amândouă părțile a 
voit să le asigure de mai înainte harul dat lor prin lege. Căci așezându‐i 
în raiul Său, le‐a dat lor lege. Aceasta, pentru ca, dacă vor păstra (ce au 
primit) și vor rămâne buni, să aibă în rai viața neîntristată, nedureroasă 
și fără griji; ba pe lângă aceasta să aibă și făgăduința nestricăciunii din 
ceruri. Iar dacă vor călca porunca și întorcându‐se, se vor face răi, să știe 
că vor avea să sufere în moarte stricăciunea cea după fire și nu vor mai 
viețui  în  rai, 
208 ci  murind  vor  rămâne  în  afara  acestuia,  în  moarte  și  în 
stricăciune . 
Aceasta  le‐o  spune  de  mai  înainte  și  dumnezeiasca  Scriptură, 
arătând  pe  Dumnezeu  ca  poruncind:  ,,Din  tot  pomul  din  rai  veți 
mânca, dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mâncați. Căci 
în ziua în  care veți  mânca, cu moarte  veți  muri” (Fac 2, 16‐17).  Iar  ,,a 
muri cu moarte”‐  ce este altceva decât nu numai a muri, ci și a rămâne 
Care  e  și  Rațiune,  înseamnă  și  această  calitate  conștientă  și  atotputernică  a  actului  creator.  Căci 
Cuvântul înseamnă peste tot, pentru Sfântul Atanasie, atât Rațiune, cât și Cuvânt. Dumnezeu a făcut 
lumea cugetând‐o în chip rațional și a făcut‐o numai prin rostirea Cuvântului, printr‐o împreună 
hotărâre cu Cuvântul Său, fără nici o oboseală. 
207
 Părinții socotesc că omul e făcut capabil de viața veșnică prin faptul că e creat ca ființă rațională 
sau  cuvântătoare.  Căci  cine  raționează  și  vorbește,  sau  gândește  și  comunică  ceva  nu  se  satură 
niciodată  de  a  raționa  și  a  comunica  prin  cuvânt,  pentru  că  e  pus  în  legătură  cu  infinitatea  lui 
Dumnezeu, de care nu se satură și nu termină niciodată de a o cunoaște și comunica. În aceasta se 
arată că este în legătură cu Dumnezeu‐Cuvântul, Care Se comunică omului prin toate lucrurile ca 
încorporări ale rațiunilor Lui adâncite în infinitatea Lui, dar și în mod direct, ca partener de iubire, 
nesfârșit în conținutul Lui, capabil de a Se tălmăci, după întrupare și înviere, în sensuri raționale, 
nesfârșite, accesibile lor. Aceasta înseamnă că omul e făcut 
208
,,după chipul lui Dumnezeu”. 
 Prin fire oamenii au stricăciunea. Numai prin har sunt ridicați din ea. Iar cum oamenii au, prin 
Cuvântul dat lor ca chip al Cuvântului, un fel de veșnicie (prin setea interminabilă de a ști și de a 
comunica), deși ajung în stricăciunea morții, păstrează un fel de veșnicie în ea. 
99
în stricăciunea morții? 
Poate  te  vei  mira  pentru  ce,  pornind  să  grăim  despre  întruparea 
Cuvântului, vorbim acum despre începutul oamenilor. Dar nici aceasta 
nu este ceva străin de scopul istorisirii. Căci e de trebuință ca, vorbind 
despre  arătarea  Cuvântului  nouă,  să  grăim  și  despre  începutul 
oamenilor,  ca  să  cunoști  că  noi  am  fost  motivul  pogorârii  Lui,  și 
neascultarea noastră a făcut iubirea de oameni a Cuvântului ca Domnul 
să vină la noi și să Se arate între oameni. Pentru că noi am fost pricina 
întrupării Lui și pentru a noastră mântuire S‐a lăsat mișcat de iubirea 
de oameni ca să Se sălășluiască în trup omenesc și să Se arate în el. Căci 
Dumnezeu  a  făcut  pe  om  și  a  voit  să  rămână  în  nestricăciune.  Dar 
oamenii  nesocotind  aceasta  și  întorcându‐se  de  la  cunoașterea  Lui  și 
gândind și născocind răutatea pe seama lor, cum s‐a spus mai înainte,‐ 
au căzut sub osânda morții cu care au fost amenințați mai înainte, și 
deci n‐au mai rămas cum au fost făcuți. Ci s‐au făcut stricăcioși, potrivit 
cu  ceea  ce  au  gândit,  și  moartea  a  pus  stăpânire  pe  ei.  Căci  călcare 
poruncii i‐a întors pe ei la starea cea după fire, ca așa cum neexistând 
au  fost  aduși  la  existență,  așa  să  suporte  209
precum  se  cuvine,  și 
stricăciunea spre neființă în cursul timpului
210
. Căci dacă având odată 
drept fire neființa , prin prezența și iubirea de oameni a Cuvântului au 
fost  chemați  la  existență211,  în  chip  firesc,  golindu‐se  de  gândul  la 
Dumnezeu și întorcându‐se spre cele ce nu sunt ‐ căci cele rele sunt cele 
ce nu sunt, iar cele bune sunt cele ce sunt212 ‐ o dată ce s‐au despărțit de 
Dumnezeu, Care este, s‐au golit și de existență. De aceea, desfăcându‐se, 
rămân în moarte și în stricăciune. Căci omul este după fire muritor, ca 
unul ce a fost făcut din cele ce nu sunt. Dar pentru asemănarea lui cu 
Cel ce este, pe care ar fi putut‐o păstra prin gândirea la El, ar fi slăbit 
stricăciunea  după  fire  și  ar  fi  ajuns  nestricăcios213.  Căci  zice 
209
 Stricăciunea duce pe oameni spre moarte în cursul timpului vieții lor. Iar stricăciunea și moartea le 
vin din păcat, ca încetare a cunoașterii infinite a lui Dumnezeu și a comunicării infinite cu El și cu 
semenii. 
210
 Se vorbește despre firea potențială a oamenilor înainte de a fi fost aduși la existentă. Pe de o parte 
ea era una cu nimicul. Dar prin puterea Cuvântului firea lor potențială una cu nimicul a fost adusă 
la existență. 
211
  Fiul lui Dumnezeu l‐a chemat pe om la existență și prin cuvânt în sens propriu, prin prima intrare 
în  dialog  cu  el.  Cuvântul  lui  Dumnezeu  rostit  către  om  e  plin  de  o  putere  prin  care  îi  comunică 
acestuia  viața,  intrând  în  comuniune  cu  el.  Cuvântul  cheamă  pe  om  la  existență  ca  pe  o  ființă 
existând prin Dumnezeu virtual, dar în sine însuși neexistând încă. Dacă cuvântul semenului îmi dă 
curaj  în  tristețea  mea,  îmi  întărește  viața,  de  ce  n‐ar  putea  Cuvântul  suprem,  Izvorul  tuturor 
cuvintelor dătătoare de putere ale semenilor, să‐mi dea chiar existența. 
212
 Cele rele sunt dezordini și știrbiri ale ființei, răni canceroase ale ființei, dar nu desființări totale ale 
ei. Căci, ceea ce nu e deloc nu e nici rău. Dar o ființă umană, odată existentă, nu mai ajunge niciodată 
la totala neexistență. Ea progresează în rău, deci în știrbirea existenței, dar nu ajunge niciodată la 
sfârșitul total al existenței. Ea trebuie să sufere etern de știrbirea existenței. Acesta e răul. E neființa 
grefată pe ființă. 
213
 Ar fi rămas în har (omul) cum era la început și deci pe calea nestricăciunii. Gândirea la Dumnezeu 
l‐ar fi ținut și în har. Părinții socotesc că gândirea statornică la Dumnezeu este o legătură cu El, ca 
100
înțelepciunea: ,,Luarea aminte la legi este întărirea în nestricăciune” ‐ 
(Inţ.  Sol.  6,  18).  Și  fiind  nestricăcios,  ar  fi  viețuit  ca  Dumnezeu,  cum 
arată și dumnezeiasca Scriptură zicând: ,,Eu am zis: dumnezei sunteți și 
fiii Celui Prea‐înalt. Iar voi muriți ca niște oameni și cădeți ca unul din 
căpetenii” (Ps. 81, 6‐7). 
Căci Dumnezeu nu ne‐a făcut numai din cele ce nu sunt, ci ne‐a 
dăruit  și  viețuirea  după  Dumnezeu  prin  harul  Cuvântului214.  Dar 
oamenii  depărtându‐se  de  la  cele  veșnice 215 și  prin  sfatul  diavolului 
întorcându‐se  spre  cele  ale  stricăciunii ,  s‐au  făcut  lor  înșiși 
pricinuitori ai stricăciunii morții. Căci fiind, precum am zis, după fire 
stricăcioși, ar fi scăpat de ceea ce sunt după fire, prin împărtășirea după 
har  de  Cuvântul,  dacă  ar  fi  rămas  buni216.  Deci,  datorită  Cuvântului 
care era cu ei, stricăciunea cea după fire nu s‐ar fi apropiat de ei217. Așa 
zice și înțelepciunea: ,,Dumnezeu a creat pe om întru nestricăciune și ca 
chip  al  veșniciei  Lui.  Dar 
218 prin  pizma  diavolului,  moartea  a  intrat  în 
lume” (Inţ. Sol. 2, 23‐24) . 
Iar  aceasta  întâmplându‐se,  oamenii  mureau  și  stricăciunea 
fiind expresia acestei legături sau producând‐o. O gândire la Dumnezeu este exercitarea răspunderii 
față de El. Iar aceasta îl ține pe om în legătură cu Dumnezeu. 
214
 Harul  ce  ni  se  dă  este  în  mod  special  harul  Cuvântului.  Căci  e  harul  prin  care  Dumnezeu 
comunică cu noi și noi comunicăm cu Dumnezeu‐Cuvântul, prin rațiune și cuvânt răspunzător; e 
harul prin care Cuvântul adresându‐se conștiinței noastre și răspunderii noastre și născându‐le și 
întreținându‐le ne ține în legătură cu El.  
215
 În loc de a rămâne în comuniune cu Dumnezeu Cel netrecător, (omul) s‐a întors spre lucrurile 
inconștiente și stricăcioase, spre plăcerile trupești produse de ele.  
216
 Împărtășirea de Cuvântul ar fi fost prin har, nu prin fire, căci Cuvântul e transcendent omului și 
nu e de aceeași fire cu omul, în sens panteist. Împărtășirea aceasta are sens de comuniune, dacă e 
prin har sau prin bunăvoința Cuvântului. Dar omul ar fi rămas în împărtășire sau în comuniune cu 
Cuvântul prin har, dacă ar fi rămas bun, adică ascultător de El. Deci dacă ar fi făcut și el din partea 
lui ceva pentru a rămâne în comuniune cu El, prin răspunsul la apelul Lui. 
217
 Învățătura  Sfântului  Atanasie  despre  omul  stricăcios  prin  fire  pare  a  contrazice  pe  cea  care 
socotește pe om bun prin fire. Dar ultima Învățătură ia drept fire a omului viețuirea lui în unire cu 
harul. Căci spre aceasta e rânduit omul. Pe de altă parte, nu s‐ar putea socoti Dumnezeu ca fiind cu 
voia autorul unei firi stricăcioase, ci, întrucât creatura are o fire limitată în puteri, deci stricăcioasă, 
Dumnezeu nu poate face o fire care să fie în ea însăși nemărginită în putere și deci nestricăcioasă. De 
aceea  El  a  rânduit  ca  firea  creată,  limitată  prin  ea  în  puteri,  deci  stricăcioasă,  să  se  mențină 
nestricăcioasă,  deci  în  veci,  prin  împărtășirea  de  El.  Dumnezeu  a  creat  în  special  pe  om  pentru 
comuniunea  permanentă  cât  și printr‐o  ascultare de  El. Aceasta  e  ultima consecință  a faptului că 
Dumnezeu  singur  e  necreat,  pe  când  opera  Lui  e  creată.  O  cugetare  contrară  nu  poate  scăpa  de 
panteism. Dar pe când în cugetarea creștină despre Dumnezeu cel necreat și lumea creată se asigură 
nestricăciunea acesteia prin Dumnezeu cel necreat, în panteism totul e într‐o curgere continuă, într‐o 
facere și desfacere de nedepășit, lipsită de orice sens. În timp ce învățătura creștină despre Dumnezeu 
cel transcendent menține zona infinită a nestricăciunii, din care se pot împărtăși prin comuniune și 
oamenii creați, în toate felurile de panteism o astfel de zonă nu există. Datorită lui Dumnezeu cel 
nestricăcios, stricăciunea dată potențial în firea creată n‐ar fi devenit actuală în ea, nu s‐ar fi apropiat 
de ea dacă ar fi rămas în dialog de comunicare cu Dumnezeu. Deci stricăciunea ține pe de o parte de 
firea oamenilor, dar întrucât ei sunt făcuți cu aspirația spre veșnicie și cu putința de a o avea, pe de 
altă parte stricăciunea nu le e firească. 
218
 Diavolul  rupe  dialogul  omului  cu  Dumnezeu,  deci  legătura  lui,  prin  responsabilitate  cu 
Dumnezeu. Omul se însingurează prin aceasta, rămâne cu viața moartă, ne‐mai‐folosind Cuvântul 
pentru a răspunde și deci pentru a comunica cu Dumnezeu și cu semenii la nesfârșit. 
101
prindea  putere  împotriva  lor  și  era  mai  tare  ca  firea în  tot  neamul219, 
încât ducea înainte împotriva lor și amenințarea lui Dumnezeu pentru 
călcare poruncii. Și de fapt, oamenii nu se menținură, datorită greșelilor 
lor,  în  anumite  margini,  ci,  întinându‐se  treptat,  au  ajuns  la  lipsa  de 
orice  măsură220.  La  început  ei  s‐au  făcut  născocitorii 
221 răutății  și  au 
chemat împotriva lor moartea și stricăciunea . Pe urmă, abătându‐se 
tot mai mult spre nedreptate și întrecând toată nelegiuirea, neoprindu‐
se la un singur rău, ci născocind prin altele noi pe toate cele noi222, s‐au 
făcut  nesătui  în  a  păcătui.  Se  întinseseră  peste  tot  preacurviile  și 
furturile; tot pământul era plin de ucideri și de răpiri. Nu se mai gândea 
nimeni  la  lege,  în  pornirea  spre  stricăciune  și  spre  nedreptate.  Se 
războiau  cetăți  împotriva  cetăților  și  se  ridicau  popoare  împotriva 
popoarelor. Toată lumea era sfâșiată de răzvrătiri și de lupte; fiecare se 
întrecea în călcări de lege. Nu lipseau nici faptele protivnice firii, ci, cum 
a  spus  Apostolul  martor  al  lui  Hristos:  ,,Femeile  lor  și‐au  schimbat 
fireasca  rânduială  împotriva  firii;  asemenea  și  bărbații,  lăsând 
întrebuințarea cea după fire a femeii, s‐au aprins unii de alții în poftele 
lor, bărbații lucrând urâciunea în bărbați și luând în ei înșiși răsplata 
rătăcirii lor” (Rom. 1, 26‐27). 
 
Necesitatea răscumpărării omului 
 
Moartea  întărindu‐se  prin  acestea  tot  mai  mult  și  stricăciunea 
stăruind,  datorită  acestora,  împotriva  oamenilor,  neamul  omenesc  se 
strica, și omul rațional, zidit după chipul lui Dumnezeu, dispărea, iar 
lucrarea făcută de Dumnezeu se pierdea. Căci moartea, precum am zis, 
se întărea împotriva noastră prin lege223. Și nu era cu putință a scăpa de 
219
220
 Stricăciunea era mai tare ca firea, deci în fire era și o anumită tendință de a dura. 
 În firea omului era o stricăciune așa zicând ontologică, datorită creaturalului ei. Dar era ținută în 
(noi) de legătura cu Dumnezeu. Dar oamenii au făcut‐o să se actualizeze (și să‐și) desfășoare lucrarea 
mai  repede,  sporind  în  păcatele  lor.  Dacă  la  început  ea  mai  era  ținută  oarecum  în  frâu  printr‐o 
anumită legătură cu Dumnezeu, cu timpul au promovat ei (înșiși) cu voia tot mai mult lucrarea ei. La 
început  oamenii  trăiau  mai  mult,  pe  urmă,  tot  mai  puțin.  Există  grade  și  în  lucrarea  stricăciunii 
datorită gradelor de slăbire a legăturii cu Dumnezeu. 
221
 Nu Dumnezeu a produs moartea și stricăciunea, ci oamenii au produs‐o. Dar putința ei era dată 
în mărginirea creaturii. Însă oamenii ar fi putut să se apere de ea, prin comuniunea cu Dumnezeu, 
Izvorul nemuririi și al vieții, rămânând în legătură responsabilă cu Cuvântul. 
222
 Răul  este  o  născocire  a  omului.  Este  produsul  imaginației  sale  că  poate  trăi  și  fără  legătura 
responsabilă cu Cuvântul, căutându‐și plăcerile în lumea creată, prin imaginație. De aceea duce la o 
însingurare. Ea produce forme noi în existență, dar forme producătoare de dezordine, de slăbiciune 
și de neputință chinuitoare. Orice formă nouă de răutate deschide perspectiva unei noi forme. E o 
coborâre  progresivă  în  neputință,  opusă  urcușului  progresiv  în  bine,  în  viață,  descris  de  Sfântul 
Grigorie de Nyssa (epectaza). Lumea fiind din nimic, poate fi dusă de om tot mai mult spre nimic. 
223
 Căzând din legătura cu Dumnezeu prin spirit sau prin comunicarea responsabilă cu Cuvântul lui 
Dumnezeu, trupul rămas fără puterea spiritului asupra lui se descompune ca printr‐o rânduială sau 
lege firească. Unde nu mai lucrează Dumnezeu, se înaintează spre nimic; unde nu mai e legătura 
prin rațiunea și cuvântul responsabil cu Dumnezeu‐Cuvântul, crește în om slăbiciunea produsă de 
102
această  lege,  dat  fiind  că  Dumnezeu  o  orânduise  din  pricina 
neascultării.  Astfel,  ceea  ce  se  petrecea  era  ceva  de  neînțeles,  dar  care 
trebuia să se petreacă și în același timp era ceva cu adevărat necuvenit. 
Era de neînțeles, dar trebuia să se producă, pentru că Dumnezeu care a 
grăit  s‐ar  fi  arătat  că  a  mințit  dacă,  legiuind  ca  omul  cu  moarte  să 
moară  de  va  călca  porunca,  acesta  n‐ar  fi  murit  după  călcare  ei,  ci 
Cuvântul Lui s‐ar fi făcut deșert. Dumnezeu n‐ar fi grăit adevărul, dacă 
spunând  că  noi  vom  muri,  omul  n‐ar  fi  murit.  Dar  era  totodată 
necuvenit  ca  cele  odată  create  ca  ființe  raționale  (cuvântătoare)  și 
părtașe de Cuvântul să se piardă și să se întoarcă iarăși prin stricăciune 
la neexistență. Nu era potrivit cu bunătatea lui Dumnezeu să se strice 
cele  făcute  de  El,  datorită  înșelăciunii  uneltite  de  diavol  împotriva 
oamenilor.  De  altfel  era  cu  totul  necuvenit  ca  măiestria  arătată  de 
Dumnezeu în ființa oamenilor să dispară, fie prin negrija lor, fie prin 
înșelăciunea dracilor224. 
Deci  stricându‐se  și  pierzându‐se  astfel  de  ființe  raționale 
(cuvântătoare),  ce  trebuia  să  facă  Dumnezeu,  Care  e  bun?  Să  lase 
stricăciunea  să  se  întărească  împotriva  lor  și  să  stăpânească  moartea 
asupra lor? Dar atunci ce nevoie ar mai fi fost ca aceste ființe să fi fost 
făcute  chiar  și  la  început?  Ar  fi  trebuit  mai  bine  să  nu  fi  fost  făcute 
decât, odată făcute, să greșească și să se piardă. Căci dacă după ce l‐a 
făcut  pe  om,  ar  privi  cu  nepăsare  stricare  lucrului  făcut,  din  această 
lipsă de grijă s‐ar vedea mai mult slăbiciunea și lipsa Lui de bunătate, 
decât dacă nu l‐ar fi făcut la început. Căci dacă nu l‐ar fi făcut, nu ar fi 
fost  cineva  care  să  vadă  slăbiciunea  Lui.  Dar  odată  ce  l‐a  făcut  și  l‐a 
creat ca să existe, era cu totul fără înțeles să se piardă lucrul Său și mai 
ales sub ochii Săi ca ai Celui ce l‐a făcut. Deci nu putea să lase pe oameni 
să fie stăpâniți de stricăciune, căci acest lucru era necuvenit și nepotrivit 
cu bunătatea lui Dumnezeu. 
Dar  așa  cum  nu  trebuia  să  se  întâmple  aceasta,  tot  așa  nu  se 
potrivea  cu  Dumnezeu  nici  contrariul,  adică  să  Se  arate  Dumnezeu 
mincinos  în  legea  cu  privire  la  moarte.  Căci  era  necuvenit  ca  pentru 
folosul și menținerea noastră să Se arate mincinos Dumnezeu, Părintele 
Adevărului. Deci ce trebuia să se întâmple, așa stând lucrurile? Sau ce 
trebuia să facă Dumnezeu? Să ceară oamenilor să se pocăiască pentru 

egoismul singurătății. 
224
 Era  nepotrivit  cu  bunătatea  lui  Dumnezeu  să  se  distrugă  cele  făcute  de  El  prin  uneltirea 
diavolului; dar și mai nepotrivit ar fi fost pentru Dumnezeu, ca minunata măiestrie arătată de El în 
alcătuirea omului să se piardă prin aceeași amăgire și legătura mai puternică a omului cu Dumnezeu 
prin Cuvântul să se desființeze. Dumnezeu S‐ar fi dovedit că Se lasă biruit de diavol. Deci trebuia să 
găsească  un  mijloc  și  mai  măiestrit  în  dejucarea  măiestriei  diavolului  de  a  distruge  opera  lui 
Dumnezeu.  Se  aștepta  ca  Dumnezeu  să  găsească  acest  ceva  și  mai  măiestrit,  ținând  seama  de 
măiestria pusă în alcătuirea ființei omenești, ceva care să câștige complexa ființă omenească mereu 
însetată de infinit, pentru a cărei amăgire și diavolul s‐a folosit de o măiestrie deosebită. 
103
neascultare?  Aceasta  ar  fi  fost  potrivit  cu  Dumnezeu,  ar  zice  cineva, 
spunând că precum prin neascultare au ajuns în stricăciune, așa prin 
pocăință  ar fi  ajuns  iarăși la  nestricăciune. Dar  pocăința  nu împlinea 
ceea ce era potrivit cu Dumnezeu, căci El s‐ar fi arătat și în acest caz 
mincinos,  nelăsându‐i  pe  oameni  sub  stăpânirea  morții.  Pe  de  altă 
parte, pocăința nu putea să‐i ridice pe oameni din cele ale firii, căci face 
să  înceteze  doar  păcatul.  Dacă  ar  fi  fost  deci  numai  păcatul  și  nu  și 
stricăciunea ca urmare a lui, ar fi fost de ajuns pocăința. Dar odată ce, 
după călcare ce a premers, oamenii erau stăpâniți de stricăciunea cea 
după fire și erau dezbrăcați de harul de a fi după chipul lui Dumnezeu, 
ce  trebuia  să  se  întâmple  altceva?  Sau,  de  cine  era  nevoie  pentru 
readucerea  acestui  har,  dacă  nu  de  Cuvântul  lui  Dumnezeu,  Care  a 
făcut la început toate, din cele ce nu sunt? Căci era propriu Lui să aducă 
iarăși pe cel stricăcios la nestricăciune și să împlinească pentru toți ceea 
ce se cuvenea în fața Tatălui. Căci fiind Cuvântul Tatălui și fiind mai 
presus de toate, era firesc că numai El avea puterea să creeze din nou 
toate  și  să  pătimească  pentru  toți  și  să  fie  pentru  toți  sol  vrednic  pe 
lângă Tatăl”225.  
 Iar ca o continuare la cele zise mai sus, găsim în lucrarea Sfântul 
Atanasie, ,,Trei cuvinte împotriva arienilor”, următoarele: 
,,Arătând  deci  adevărul  că  Cuvântul  nu  e  creatură  după  fire 
urmează să arătăm cum s‐a spus că e început al căilor. Fiindcă prima 
cale,  cea  prin  Adam,  s‐a  pierdut  și,  în  loc  de  a  rămâne  în  rai,  ne‐am 
abătut spre moarte, am auzit cuvântul:  ,,pământ ești și în pământ vei 
merge”.  De aceea Iubitorul de oameni Cuvântul lui Dumnezeu, cu voia 
Tatălui  a  îmbrăcat  trupul  creat,  ca  pe  acest  trup  pe  care  l‐a  omorât 
primul om prin neascultare, să‐l facă El viu prin sângele trupului Său226 
și să ne deschidă nouă  ,,o cale nouă și vie”,  cum a zis Apostolul,  ,,prin 
catapeteasmă, adică prin trupul Său” (Evr. 10, 20).  Aceasta arătând‐o și 
în alt loc, zice: ,,așadar de e cineva în Hristos zidire nouă, cele vechi au 
trecut,  iată  toate  noi  s‐au  făcut”  (2Cor.  5,  17).  Iar  de  s‐a  făcut  cineva 
zidire nouă, trebuia să fie Fiul ca început al acestei zidiri. Deci nu putea 
fi acesta un om simplu și numai pământesc, cum ne‐am făcut noi prin 
neascultare.  Căci  oamenii  creați  s‐au  făcut  prin  ei  necredincioși  și  au 
pierdut  acea  primă  creație.  Era  trebuință  deci  de  altcineva  ca  să  o 
înnoiască pe cea dintâi și pe cea făcută nouă să o păstreze. Dar nu s‐a 
creat  ca  început  și  cale  a  noii  zidiri  altcineva,  ci  însuși  Domnul,  din 
iubirea Sa de oameni. De aceea cu dreptate zice:  ,,Domnul M‐a zidit pe 
Mine început al căilor Sale pentru lucrurile (făpturile) Lui” (Pilde 8, 22), 
225
 Ibidem, pp. 86‐99. 
226
 Primind în trupul nostru sângele curat al trupului Său, mai zice Părintele Dumitru Stăniloae, în 
notele de la subsolul pagini, la lucrarea Sfântului Atanasie cel Mare, Trei cuvinte împotriva arienilor, 
trupul nostru se face viu, căci în sângele primit e și puterea ipostasului dumnezeiesc care‐l poartă. 
104
ca  să  nu  mai  viețuiască  omul  potrivit  căii  dintâi,  ci  existând  acum 
începutul nou al zidirii și având pe Hristos ca început al căilor acesteia, 
227 urmeze  de  aici  înainte  Lui,  Care  zice:  ,,Eu  sunt  calea”  ‐  (Ioan  14, 
să‐I 
6) .  Aceasta învățând‐o și fericitul Apostol în Epistola către Coloseni, 
zice:  ‐  ,,El  este  Capul  trupului  Bisericii,  Care  este  începătura,  Primul 
născut din morți, ca să fie El în toate întâiul” (Col. 1, 18). 
Deci,  dacă,  precum  s‐a  spus,  pentru  învierea  Lui  din  morți  se 
numește  El  începutul,  iar  învierea  s‐a  săvârșit  atunci  când,  purtând 
trupul nostru, S‐a dat pe Sine însuși morții pentru noi, e vădit că și ceea 
ce s‐a spus despre El: ,,M‐a zidit început al căilor Sale”228 nu indică ființa 
Lui, ci venirea Lui în trup. Căci moartea era proprie trupului. Și precum 
e proprie trupului moartea, așa e proprie îmbrăcării Lui în trup ceea ce 
s‐a  spus:  ,,Domnul  M‐a  zidit  pe  Mine  început  al  căilor  Sale.”  Deci 
creându‐se astfel după trup și făcându‐se începătură a celor creați din 
nou și având noi drept pârgă trupul Lui omenesc pe care l‐a îmbrăcat, 
urmează că după El și poporul viitor se creează așa cum spune David: 
,,Să se scrie aceasta întru alt neam (pentru altă generație) și poporul cel 
zidit (creat) va lăuda pe Domnul” (Ps. 101, 19). Și iarăși în  Ps. 21: ,,Vesti‐
se‐va Domnului neamul care vine; și vor vesti dreptatea Lui poporului ce 
se va naște, pe care l‐a făcut Domnul” (vers. 34). Căci nu vom mai auzi: 
,,Iar în ziua în care veți mânca din el cu moarte veți muri” (Fac. 2, 17), ci: 
,,Unde sunt Eu și voi veți fi” (Ioan 14, 3).  Încât putem zice: 
229 ,,Căci a Lui 
făptură suntem, zidiți spre fapte bune” (Efes. 2, 10) . 
Deci  fiindcă  lucrul  lui  Dumnezeu,  adică  omul  creat  desăvârșit,  a 
ajuns  prin  neascultare  într‐o  stare  plină  de  lipsuri  și  făcut  mort  prin 
păcat, dar nu se cuvenea să rămână lucrul lui Dumnezeu nedesăvârșit, 
de  aceea  și  toți  Sfinții  se  rugau  pentru  aceasta,  zicând:  ,,Doamne,  vei 
răsplăti  pentru  mine;  Doamne,  lucrurile  mâinilor  Tale  nu  le  trece  cu 
vederea” (Ps. 137, 8). Cuvântul  desăvârșit al lui Dumnezeu a îmbrăcat 
227
 Fiul  lui  Dumnezeu  trebuia  să  Se  facă  om  nou,  ca  început  al  noi  creații.  Căci  nici  unul  dintre 
oameni nu putea face aceasta. Pentru aceasta Fiul lui Dumnezeu trebuia să Se facă creatură, dar să 
rămână și Dumnezeu, Care conduce umanitatea luată în Sine pe drumul cel nou, nemailăsând‐o să 
se abată de la el. Dacă nu S‐ar fi făcut Fiul lui Dumnezeu însuși om creat, ci ne‐ar fi arătat numai din 
afară drumul cel nou, noi nu puteam merge pe el. Fiul lui Dumnezeu Se face parte din creație, Se 
așează în centrul ei. Dacă nu conducea firea omenească ca pe propria fire și, alipiți de ea, și pe cei ce 
cred în El, acest drum nu putea fi urmat. 
228
 Nu poate avea loc învierea dacă nu se posedă un trup muritor. Dar un trup muritor nu poate avea 
decât  cine  e  creat  după  trup  și  poartă  în  el  urmele  păcatului.  Deci  pentru  a  avea  ocazia  să  învie, 
Domnul a trebuit să ia un trup creat, purtător al urmărilor păcatului omenesc. 
229
 După  Sfântul  Atanasie,  Hristos  plătește  cu  moartea  pentru  păcatul  nostru,  dar  nu  ca  să  fim 
scăpați de moarte prin faptul că moartea Lui se socotește în locul morții noastre, ci prin faptul că 
viața restabilită în umanitatea Lui ni se transmite și nouă dacă ne deschidem Lui prin credință. Fiul 
lui  Dumnezeu  ia  în  Sine  firea  noastră  imprimată  de  insuficiențele  urmărilor  păcatului  ce  duc  la 
moarte,  mărginită  de  limita  morții,  ca  să  împlinească  insuficiențele  ei,  ca  s‐o  elibereze  de  limita 
morții, de toate limitele, nu desființând‐o ca fire creată, ci punând‐o în comuniune cu izvorul infinit 
al vieții dumnezeiești. 
105
trupul nedesăvârșit și se spune că S‐a creat pentru lucruri, ca, plătind 
datoria  pentru  noi,  să  împlinească  prin  Sine  cele  ce  lipsesc  omului.  și 
acestuia îi lipsea învierea și calea spre rai. Și aceasta este ceea ce s‐a spus 
de  Mântuitorul:  ,,Eu Te‐am proslăvit pe pământ; lucrul pe care Mi l‐ai 
dat  ca  să‐l  împlinesc,  l‐am  împlinit  (l‐am  desăvârșit)”  (Ioan  17,  4).  Și 
iarăși:  ,,Lucrurile ce Mi le‐a dat Tatăl ca să le împlinesc (desăvârșesc), 
aceste lucruri înseși pe care le fac mărturisesc despre Mine” (Ioan 17, 4). 
Iar  lucrurile  de  care  spune  aici  că  I  le‐a  dat  Lui  Tatăl  spre  împlinire 
(desăvârșire) sunt acelea pentru care Se creează El, spunând în Pilde: 
,,Domnul M‐a zidit pe Mine început al  căilor Sale spre lucrurile Lui”. 
Aceasta este egal cu a zice:  ,,Tatăl Mi‐a dat lucrurile”  și  ,,Domnul M‐a 
zidit pentru lucruri”. 
Când a luat deci lucrurile ca să le desăvârșească, o dușmanilor ai 
lui Dumnezeu? Căci din aceasta se va cunoaște și ceea ce înseamnă ,,M‐
a  creat”.  De  veți  spune  că  la  început,  când  le‐a  adus  din  nimic  la 
existență, e o minciună. Căci încă nu erau făcute. Dar El apare vorbind 
de  ele  ca  existând  deja.  Dar  nu  e  îngăduit  a  vorbi  nici  de  timpul 
dinainte de a Se fi făcut Cuvântul trup, ca să nu pară că venirea Lui în 
trup  a  fost  de  prisos;  căci  venirea  Lui  s‐a  făcut  de  dragul  lor.  Deci 
rămâne să se spună că atunci când S‐a făcut om a primit lucrurile. Căci 
atunci  le‐a  și  desăvârșit,  vindecând  rănile  noastre  și  dăruindu‐ne 
învierea din morți230. Iar dacă s‐au dat Cuvântului lucrurile când El S‐a 
făcut  trup,  e  vădit  că  atunci  când  S‐a  făcut  om  S‐a  și  creat  pentru 
lucruri. Deci  ,,M‐a zidit”  nu se referă la ființa Lui, ci la facerea trupului 
Lui.  Căci  atunci,  deoarece  lucrurile  se  făcuseră,  prin  neascultare, 
nedesăvârșite  și  ciuntite,  se  spune  că  S‐a  creat  trupește,  ca 
desăvârșindu‐le și făcându‐le întregi să înfățișeze Tatălui Biserica, cum 
zice Apostolul, neavând nici pată, nici zbârcitură, sau ceva din acestea, 
ci Sfântă și fără prihană. Deci s‐a desăvârșit în El și s‐a restabilit neamul 
omenesc precum era făcut la început, sau mai vârtos printr‐un și mai 
mare har. Căci înviind El din morți, nu ne mai temem de moarte, ci în 
Hristos  vom  împărăți  veșnic  în  ceruri231.  Iar  aceasta  s‐a  făcut,  fiindcă 
însuși  Cuvântul  lui  Dumnezeu,  fiind  propriu  al  Tatălui  și  din  El,  a 
îmbrăcat  trupul  și  S‐a  făcut  om.  Căci  dacă  S‐ar  fi  făcut  om,  fiind 
creatură, ar fi rămas umanitatea cum era, nefiind unită cu Dumnezeu. 
Căci  dacă  ar  fi  fost  El  creatură,  cum  s‐ar  fi  unit  ea  prin  făptură  cu 
230
 Două lucruri a săvârșit Cuvântul venind în trup: ne‐a scăpat de rănile patimilor, căci acestea sunt 
adevărate răni, sau insuficiențe ale firii noastre; și ne‐a scăpat de moarte, ca urmare a acestor răni. A 
scăpat trupul de moarte, scăpându‐l întâi de rănile păcatului. 
231
 Biserica e neamul omenesc scăpat de rău, de păcate și de moartea veșnică, prin unirea în Hristos 
cu  Dumnezeu.  Numai  în  această  comuniune  cu  Dumnezeu  în  Hristos,  Capul  creat  din  nou  al 
umanității noastre, vom împărăți veșnic, nesupuși păcatelor și morții, împreunați cu Tatăl și cu Fiul. 
Numai unul din Treimea veșnică a Persoanelor dumnezeiești putea da învierea persoanelor omenești. 
În panteism aceasta nu e posibil. De aceea apără Sfântul Atanasie deoființimea Fiului cu Tatăl. 
106
Creatorul? Sau ce ajutor ar fi venit de la cei asemenea celor asemenea, 
având și ei trebuință de același ajutor? Sau cum, dacă Cuvântul ar fi 
fost o creatură, ar fi putut să abroge hotărârea lui Dumnezeu și să ierte 
păcatul?232  Căci  s‐a  scris  de  către  proroci  că  aceasta  e  propriu  lui 
Dumnezeu:  ,,Cine  e  Dumnezeu  ca  Tine,  Care  poate  ridica  păcatele  și 
birui fărădelegile?” (Mih. 7, 18). Căci Dumnezeu a zis: ,,Pământ ești și în 
pământ vei merge” (Fac. 3, 9).  Și așa oamenii s‐au făcut muritori. Deci 
cum  ar  fi  putut  să  fie  dezlegat  păcatul  de  către  cei  creați?  Dar  l‐a 
dezlegat Domnul însuși, cum însuși a spus:  ,,Dacă vă va elibera pe voi 
Fiul, cu adevărat liberi veți fi” (Ioan 8, 36). Și prin aceasta Fiul care ne‐a 
eliberat  a  arătat  cu  adevărat  că  nu  e  creatură,  nici  dintre  făpturi,  ci 
Cuvântul  propriu  și  Chipul  ființei  233 Tatălui,  Care  a  dat  și  la  început 
sentința și singur a iertat păcatele . Deoarece prin Cuvântul s‐a spus: 
,,Pământ ești și în pământ vei merge”, se cuvine ca prin același Cuvânt și 
în El să se aducă eliberarea și dezlegarea osândei. 
...Și iarăși dacă Fiul ar fi creatură omul ar fi rămas muritor, nefiind 
unit  cu  Dumnezeu.  Căci  nu  creatura  a  unit  vreodată  creaturile  cu 
Dumnezeu, având și ea să caute pe cineva care să o unească cu El234. Nici 
nu  poate  o  parte  a  creației  să  fie  mântuitoarea  creației,  având  și  ea 
nevoie  de  mântuire.  Deci  neputându‐se  întâmpla  aceasta,  trimite 
Dumnezeu pe Fiul Său și Acesta Se face Fiul omului, luând trupul creat, 
ca, deoarece toți sunt supuși morții, Acesta, fiind altul decât toți, să‐și 
predea propriul trup morții pentru toți; și așa, întrucât toți mor prin 
El235, să se împlinească sentința (căci toți au murit în Hristos), și toți să 
232
 Sfântul Atanasie consideră important că Hristos e Fiul lui Dumnezeu cel întrupat nu pentru că 
prin  această  valoare  a  Lui  a  putut  da  Tatălui  o  satisfacție  egală  sau  chiar  mai  mare  decât  ofensa 
făcută Lui de oameni prin păcat, ci pentru că prin asumarea umanității noastre de însuși ipostasul 
dumnezeiesc,  aceasta,  și  deci  noi  toți  când  credem,  suntem  uniți  pe  veci  cu  Fiul  lui  Dumnezeu  și 
înfiați  de  Tatăl.  Juridismul  soteriologiei  lui  Anselm  a  avut  urmarea  de  a  fi  schimbat  doar  situația 
juridică a oamenilor în raport cu Dumnezeu, catolicismul impunându‐le și lor unele obligații juridice 
mai mici, iar protestantismul, considerându‐i eliberați de orice obligație de a mai face ceva și ei, odată 
ce nici nu au primit de la Hristos vreo putere pentru aceasta. În Biserica răsăriteană omul unit intim 
cu Hristos primește puterea de a duce și el o viață nouă. Hristos, Care a scăpat umanitatea Sa de 
păcat și de moarte, ne dă și nouă puterea pentru o viață după chipul vieții Lui. 
233
 Nici  aici  nu  e  vorba  de  o  abrogare  juridică  a  sentinței  divine  de  condamnare  prin  satisfacerea 
onoarei lui Dumnezeu de către Hristos. Căci în teoria ,,satisfacției” se spune că Hristos a plătit totul 
pentru oameni în mod juridic. Aici se spune că sentința a fost abrogată pentru că omenirea a fost 
înnoită în Hristos, și din puterea Lui noi toți putem duce o viață înnoită. El a ridicat umanitatea din 
păcat și din moarte. Prin aceasta s‐a abrogat sentința divină de condamnare a umanului. 
234
 Numai  Cel  necreat  poate  lega  cu  Sine  ceea  ce  e  creat,  în  așa  fel  ca  să‐l  scape  de  amenințarea 
nimicului din care a fost adus la existență. Între existentul necreat și nimic este o prăpastie, pe care 
numai Necreatul existent o poate trece, putând aduce la existență creatura din nimic. Dar putând 
face  aceasta,  Dumnezeu  poate  rămâne  continuu  prezent  cu  puterea  Sa  în  creatură,  în  vreme  ce 
creatura  nu  poate  ieși  prin  ea  din  nimic  ca  să  se  unească  cu  Dumnezeu,  nici  nu  poate  sili  pe 
Dumnezeu să rămână unit cu ea. 
235
 ,,Toți au murit în Hristos”,  căci umanitatea Lui e în centrul firii noastre comune. De aceea am și 
înviat toți în El. Dar acestea s‐au făcut în El pentru noi potențial. Noi trebuie să actualizăm moartea 
și învierea Lui în noi. Unitatea noastră după fire (umană) cu El nu desființează importanța însușirii 
107
se facă prin El liberi de păcat și de blestemul pentru El și să viețuiască 
cu  adevărat  pururea,  ca  unii  ce  au  înviat  din  morți  și  au  îmbrăcat 
nemurirea  și  nestricăciunea  (nealterarea).  Căci  Cuvântul  îmbrăcând 
trupul,  precum 236s‐a  arătat  de  multe  ori,  s‐a  vindecat  toată  mușcătura 
șarpelui din el . Și orice rău odrăslea din mișcările cărnii s‐a tăiat, și 
împreună  cu  ele  s‐a  desființat  moartea  ca  urmare  a  păcatului.  Căci 
Domnul însuși zice:  ,,Vine stăpânitorul lumii acesteia și nu află nimic 
întru Mine” (Ioan 14, 30). Sau cum spune Ioan: ,,Spre aceasta s‐a arătat, 
ca să strice lucrurile diavolului” (1Ioan 3, 8).  Iar acestea fiind desfăcute 
de la trup, toți am fost eliberați pentru înrudirea trupului237. Și așa ne‐
am  unit  și  noi  cu  Cuvântul.  Iar  unindu‐ne  cu  Dumnezeu,  nu  mai 
rămânem pe pământ, ci, precum a spus El, unde este El și noi vom fi 
(Ioan  14,  3).  Și  astfel  nu  ne  vom  mai  teme  de  șarpe,  căci  s‐a  golit  de 
putere,  fiind  gonit  din  trupul  propriu  de  Mântuitorul,  Care  spune: 
,,Mergi  înapoia  Mea,  satano!”  (Matei  4,  10);  și  așa  e  aruncat  în  afara 
raiului, în focul cel veșnic. Nu vom mai avea să ne ferim nici de femeia 
care încearcă să ne ispitească. Fiindcă ,,la înviere nici nu se însoară, nici 
nu se mărită, ci vor fi ca îngerii” (Matei 22, 20). Și în Hristos va fi zidire 
nouă (Gal. 6,15); nici bărbat, nici femeie, ci în toți va fi Hristos (Gal. 3, 
28; 1Cor. 15, 28). Iar unde e Hristos, ce temere și ce primejdie va mai fi? 
Iar aceasta nu s‐ar fi săvârșit, dacă Cuvântul ar fi fost creatură. Căci cu 
creatura  s‐ar  fi  luptat  pururea diavolul,  care  e  și  el  creatură.  Și  omul 
aflându‐se la mijloc, ar fi fost pururea supus morții. Căci n‐ar fi avut pe 
cineva 
238 în  care  și  prin  care  să  fie  unit  cu  Dumnezeu  și  liber  de 
239orice 
frică . Deci adevărul arată că Cuvântul nu e dintre cele făcute , ci e 
noastre de către noi în mod personal a ceea ce avem virtual de la El. 
236
 Orice păcat, orice patimă e o rană purulentă în noi, în care a avut un rol și mușcătura demonilor. 
Invidia e o rană dureroasă în sufletul nostru produsă și de o mușcătură a șarpelui spiritual. Gândul 
rău despre altul e și el o mușcătură, care lasă o rană în mine. Dar manifestată în cuvânt, în faptă față 
de  altul  produce  și  în  acela,  ca  o  mușcătură,  o  rană  purulentă.  Mândria  mă  chinuiește  ca  o  rană 
adâncă.  Toate  sunt  în  același  timp  insuficiențe,  neputințe  ce  ne  duc  spre  moarte.  Și  nu  le  putem 
vindeca prin noi înșine. Dimpotrivă, le înmulțim, le adâncim. Fiul lui Dumnezeu, luând firea noastră, 
a  vindecat  aceste  răni  din  ea.  Se  vede  și  din  aceasta  înțelesul  ontologic  al  mântuirii  în  gândirea 
Sfântului Atanasie. Cu cât rațiunea care se plasticizează în existența mea e mai tare, cu atât menține 
mai  tare  existența  mea  realizată  prin  puterea  lui  Dumnezeu.  De  aceea  Cuvântul  dumnezeiesc, 
suprema Rațiune, după al cărei chip e și rațiunea plasticizată în mine, poate vindeca plasticizarea 
realizată de aceasta în firea omenească asumată de El și prin puterea iradiată din aceasta și în noi. 
237
 Desprinse fiind patimile din trupul asumat de Cuvântul, ne‐am putut elibera și noi de ele, datorită 
înrudirii comunicante συγγένεια după trup, sau a unității de natură între trupul Lui și al nostru. E o 
mare taină unirea neconfundată a firii diferitelor persoane omenești. Persoanele umane nu au nici o 
fire despărțită, nici o fire nerepetată în fiecare. E o comunicare de la una la alta, chiar fără cuvinte și 
acte. Ce se întâmplă cu fiecare are repercusiuni asupra tuturor, fie bun, fie rău. Totuși are și voința 
un rol, slăbind comunicarea dar neanulând‐o, ci strâmbând‐o, dar putând‐o și întări și adânci în 
bine. 
238
 E  afirmat  aspectul  ontologic,  nejuridic  al  mântuirii.  Suntem  scăpați  de  moarte  nu  pentru  că  a 
satisfăcut Hristos, murind, datoria noastră de a muri; ci pentru că suntem uniți în El cu Dumnezeu, 
izvorul  vieții,  ca  Unul  ce  nu  e  creat  din  nimic,  nici  supus  apariției  și  dispariției  fără  rost  a 
individuațiunilor, ca în sistemele panteiste. 
108
mai  vârtos  Făcătorul  lor.  Astfel  a  luat  și  trupul  făcut  și  omenesc,  ca, 
înnoindu‐l în calitate de Făcător, să‐l îndumnezeiască în Sine, și așa să 
ducă în împărăția cerurilor pe toți după asemănarea aceluia. Dar nu s‐
ar fi îndumnezeit omul unindu‐se tot cu o creatură, deci dacă Fiul n‐ar 
fi fost Dumnezeu adevărat. Nici n‐ar fi îndrăznit omul să stea în fața 
Tatălui,  dacă  n‐ar  fi  Cuvântul  prin  fire  și  adevărat  al  Lui,  Cel  ce  a 
îmbrăcat trupul. Și precum nu ne‐am fi eliberat de păcat și de blestem, 
dacă trupul pe care l‐a îmbrăcat Cuvântul n‐ar fi fost trup omenesc240 ‐ 
căci  nu  avem  nimic  comun  cu  ceea  ce  ne  este  străin  ‐  așa  nu  s‐ar  fi 
îndumnezeit omul dacă Cuvântul care S‐a făcut trup n‐ar fi fost prin 
fire din Tatăl și cu adevărat și propriu al Lui. Căci de aceea s‐a făcut 
această unire, ca omul prin fire să se unească cu Cel prin fire Dumnezeu 
și  mântuirea  omului  și  îndumnezeirea  lui  să  fie  sigură.  Deci  cei  ce 
tăgăduiesc  că  Fiul  este  prin  fire  din  Tatăl  și  propriu  ființei  Lui  să 
tăgăduiască și că a luat trupul adevărat omenesc din Pururea‐Fecioara 
Măria. Căci n‐am mai fi avut nici un folos nici dacă Cuvântul n‐ar fi fost 
Fiul  prin  fire și adevărat al lui  Dumnezeu,  nici  dacă  n‐ar fi  fost trup 
adevărat  cel  pe  care  l‐a  luat.  Dar  a  luat  trup  adevărat,  chiar  dacă  se 
înfurie Valentin. Și Cuvântul a fost prin fire și cu adevărat Dumnezeu, 
chiar  dacă  se  înfurie  arienii.  Și  în  trupul  acesta  a  fost  începutul  noii 
noastre zidiri. Căci L‐a creat ca om pentru noi și ni L‐a făcut pe Acesta 
cale nouă, precum s‐a scris”241.  
Iată dar cât de clar și de frumos este arătată de Sfântul Atanasie 
taina  întrupării  Cuvântului  lui  Dumnezeu,  a  Domnului  nostru  Iisus 
Hristos,  a  Bisericii.  După  cum  bine  se  știe,  arătând  această  taină,  a 
slăvit  pe  Dumnezeu  și  i‐a  izbăvit  pe  creștini  de  ereziile  lui  Arie, 
Valentin și alți eretici din vremea aceea și i‐a unit în Biserica ‐ Trupul 
Hristosului  dumnezeiesc  și  omenesc.  Acum  dimpotrivă,  când  se 
tăgăduiește  unicitatea și unitatea  Bisericii, slava  lui  Dumnezeu  (Ioan 
17, 22‐23), și se vede cum prin aceasta se dă frâu liber tuturor ereziilor, 
se  întinde  apostazia  (2  Tes.  2),  prea  puțini  sunt  aceia  care  urmează 
calea Sfinților: Sfinții au înțeles bine și au împlinit cele ce ne‐a învățat 
Domnul nostru Iisus Hristos și în primul rând că a crede și a‐L iubi pe 
Dumnezeu  înseamnă  a‐L  slăvi,  înseamnă  a  trăi  și  a  mărturisi  în  tot 
chipul această unitate a Bisericii.  
„Întru  aceasta,  zice  Domnul,  vor  cunoaște  toți  că  ai  Mei  ucenici 
sunteți, de veți avea dragoste întru voi” (Ioan 13, 35). Și mai departe, El, 
Cel  ce  este  Adevărul  și  Iubirea  rugându‐se  Tatălui  zice:  „Și  pentru 
239
 ,,Făcutele”  sunt obiectele Celui ce le‐a făcut și le susține. Când El le lasă din mâna Lui, se întorc 
prin moarte în nimic. 
240
 Dacă ar fi îmbrăcat Cuvântul trupul altei specii, nu s‐ar fi mântuit neamul omenesc. Pe cât de 
important e pentru oameni faptul că Cuvântul e Dumnezeu, tot pe atât de important e faptul că a 
luat trupul nostru. 
241
 Ibidem, Trei cuvinte împotriva arienilor, pp. 303‐311. 
109
dânșii Eu mă sfințesc pe Mine însumi, ca și ei să fie sfințiți întru adevăr. 
Și nu numai pentru aceștia mă rog, ci și pentru cei ce vor crede întru 
Mine  prin  cuvântul  lor;  ca  toți  una  să  fie;  precum  Tu,  Părinte,  întru 
Mine, și Eu întru Tine, ca și aceștia întru Noi una să fie; ca să creadă 
lumea că Tu m‐ai trimis. Și Eu slava care mi‐ai dat‐o Mie, am dat‐o lor 
ca să fie una, precum Noi una suntem; Eu întru ei și Tu întru Mine, ca 
să fie ei desăvârșit întru una și ca să cunoască lumea că Tu m‐ai trimis și 
i‐ai iubit pe ei, precum pe Mine m‐ai iubit” (Ioan 17, 19‐ 23). 
Și  Sfântul  Chiril  al  Alexandriei  de  asemenea,  vorbind  despre 
întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, arată taina Bisericii.  
,,Se arată clar, zice, că Unul‐Născut S‐a făcut și a viețuit ca Fiu al 
Omului.  Căci  aceasta  o  spune,  și  altceva  nimic,  zicând  că  ,,Cuvântul 
trup  S‐a  făcut”.  Pentru  că  prin  aceasta  a  spus,  chiar  dacă  mai 
descoperit,  că  Cuvântul S‐a  făcut  om.  Și, zicând așa,  nu  ne comunică 
nimic străin sau neobișnuit, o dată ce dumnezeiasca Scriptură numește 
de multe ori pe omul viu, indicând numai trupul lui. Așa se spune la 
Prorocul Ioil: „Voi turna din Duhul Meu peste tot trupul” (Ioil 3, 1). Dar 
nu socotim că Prorocul zice că se va dărui Duhul dumnezeiesc trupului 
omenesc lipsit de suflet și singur, cel ce ar spune astfel n‐ar fi liber de 
absurditate, ci, prin parte exprimând întregul, prin trup numește omul. 
Așa  trebuia,  și  nu  altfel.  Și  pentru  care  cauză  e  necesar  să  spunem 
aceasta? 
Pentru că omul este o făptură rațională, deci compusă din suflet și 
din trupul acesta trecător și pământesc. Dar, deoarece s‐a făcut și s‐a 
adus la existență de Dumnezeu, neavând din firea sa nestricăciunea și 
nepiericiunea (căci numai lui Dumnezeu îi aparțin acestea ființial), s‐a 
pecetluit cu duhul vieții, dobândind prin legătura cu Dumnezeu binele 
cel mai presus de fire. Căci zice: „și a suflat în fața lui suflare de viață, și 
s‐a făcut omul suflet viu” (Fac. 2, 7).  Dar, deoarece s‐a pedepsit pentru 
neascultare,  auzind  cuvintele:  ,,pământ  ești  și  în  pământ  vei  merge” 
(Fac.  3,  19),  s‐a  golit  de  har;  căci  s‐a  despărțit  de  trupul  pământesc 
suflarea vieții, adică Duhul Celui ce‐a zis: ,,Eu sunt viața” (Ioan 14, 6); și 
omul cade în moarte numai prin trup, sufletul salvându‐se în nemurire, 
fiindcă numai către trup s‐a zis:  „pământ ești și în pământ vei merge”. 
Deci, trebuia ca ceea ce s‐a primejduit mai mult în noi să fie și izbăvit 
mai repede și, prin unirea din nou cu viața cea după fire, să fie rechemat 
la  nestricăciune.  Trebuia  ca  cel  ce  a  pătimit  să  afle  eliberarea  de  rău. 
Trebuia să se înlăture sentința:  ,,pământ ești și în pământ vei merge”, 
prin  unirea  negrăită  a  trupului  căzut  cu  Cuvântul  care  tuturor  le  dă 
viață. 
Trebuia  ca,  devenit  trup  al  Lui,  să  se  împărtășească  de  la  El  de 
nemurire. Căci ar fi un lucru dintre cele mai absurde să se poată pune 
foc  în  materie  și  în  însușirea  sensibilă  ce‐i  aparține  după  fire,  și  să 
110
prefacă în el cele ce se fac părtașe de el, iar pe Cuvântul lui Dumnezeu 
să nu‐L socotim că poate introduce propriul bine, sau viața, în trup. Mai 
ales pentru această pricină socotesc că Sfântul Evanghelist, pornind de 
la partea prin care a pătimit mai mult viețuitorul, a spus că Cuvântul lui 
Dumnezeu S‐a făcut trup, ca să vadă cineva deodată atât rana, cât și 
leacul, pe cel ce bolește și pe doctor, pe cel alunecat spre moarte și pe Cel 
ce‐l  ridică  la  viață,  pe  cel  biruit  de  stricăciune  și  pe  Cel  ce  alungă 
stricăciunea, pe cel stăpânit de moarte și pe Cel mai tare ca moartea, pe 
cel lipsit de viață și pe Dăruitorul vieții. 
Și nu a zis că Cuvântul a venit la trup, ci că S‐a făcut trup, ca să nu 
se  înțeleagă  că  a  venit  ca  la  Proroci,  sau  ca  la  alții  dintre  Sfinți,  prin 
relație, ci că El Însuși S‐a făcut cu adevărat trup, adică om. Căci aceasta 
am spus‐o până acum. De aceea El este și Dumnezeu după fire în trup și 
cu  trupul,  împropriindu‐Și‐l,  și  în același  timp  fiind înțeles ca altceva 
decât  trupul,  fiind  închinat  în  trup  și  împreună  cu  trupul,  potrivit 
spusei de la Prorocul Isaia:  ,,Bărbați înalți la tine vor trece și Îți vor fi 
robi Ție și vor urma Ție legați de mâini și de picioare și se vor închina 
Ție și Ție se vor ruga, că în Tine este Dumnezeu și nu este Dumnezeu 
afară  de  Tine”  (Is.  45,  14).  Iată  că  spun  că  în  El  este  Dumnezeu, 
nedespărțind  trupul  de  Cuvântul.  Și  iarăși  a  afirmat  că  nu  este  alt 
Dumnezeu afară de El, unind cu Cuvântul ceea ce poartă El, ca propriu 
Lui, adică templul luat din Fecioară, căci Hristos este Unul din două. 
Evanghelistul explică în mod folositor spusa și duce la o înțelegere 
mai clară semnificația afirmației. Căci, deoarece a spus că Cuvântul lui 
Dumnezeu S‐a făcut trup, ca nu cumva cineva din multa neștiință să 
cugete că El a ieșit din firea Sa și S‐a prefăcut în mod real în trup (și să 
pătimească ceea ce era cu neputință, căci Dumnezeirea este departe de 
orice schimbare și prefacere în altceva, după rațiunea modului de a fi), 
foarte bine a adăugat Teologul îndată:  „și S‐a sălășluit întru noi,”  ca să 
înțelegi  prin  aceasta  pe  Cel  ce  S‐a  sălășluit  și  pe  aceea  în  care  S‐a 
sălășluit, ca să nu socotești că El S‐a prefăcut în trup, ci S‐a sălășluit în 
trup,  folosindu‐Se,  ca  de  templul  propriu,  de  trupul  luat  din  Sfânta 
Fecioară.  „Căci  în  El  locuiește  toată  plinătatea  dumnezeirii  trupește,” 
cum zice Pavel (Col. 2, 9). 
Se  afirmă  că  Cuvântul  S‐a  sălășluit  în  mod  folositor  între  noi, 
descoperindu‐ne  și  această  taină  foarte  adâncă.  Căci  toți  eram  în 
Hristos  și  omenescul  comun  redobândește  viața  în  Persoana  Lui. 
Fiindcă pentru aceasta S‐a numit și  „Adam cel de pe urmă” (1Cor. 15, 
45),  deoarece, prin umanitatea comună asumată, a îmbogățit toate cu 
bucurie și slavă, așa precum și Adam cel dintâi, cu stricăciune și tristețe. 
Deci în toți S‐a sălășluit Cuvântul printr‐Unul, Unul fiind rânduit Fiul 
lui  Dumnezeu  în  putere,  ca  să  vină  prin  Duhul  Sfințeniei  demnitatea 
aceasta la toată umanitatea și așa să ajungă și la noi printr‐Unul dintre 
111
noi,  ceea  ce  s‐a  spus:  „EU  am  zis:  dumnezei  sunteți  și  toți  fii  ai  Celui 
Preaînalt” (Ps. 81, 6). Deci, în Hristos se eliberează robul, înălțându‐se la 
unitatea  tainică  cu  Cel  ce  poartă  chipul  robului,  iar  în  noi  vine  prin 
imitare înrudirea cu Cel Unul, prin înrudirea după trup. Pentru care 
motiv nu Se face unul dintre îngeri, ci Cuvântul însuși ia sămânța lui 
Avraam?  Deoarece  trebuia  să  Se  facă  Fiul  lui  Dumnezeu  însuși  întru 
toate asemenea fraților, și de aceea să Se facă om cu adevărat. Oare nu e 
clar tuturor că S‐a coborât El însuși la rob, nepricinuindu‐și Sieși pentru 
aceasta vreo schimbare, ci S‐a dăruit pe Sine însuși nouă, ca noi să ne 
îmbogățim  din  sărăcia  Lui,  ridicându‐ne  prin  asemănarea  cu  El  la 
bunătatea mai presus de toate a Lui, arătându‐ne dumnezei și fii ai lui 
Dumnezeu  prin  credință?  De  aceea  S‐a  sălășluit  între  noi  Fiul  și 
Dumnezeu cel după fire. De aceea și strigăm în Duhul:  ,,Avva Părinte.” 
Iar  Cuvântul  Se  sălășluiește  într‐un  templu  asumat  pentru  noi  și  din 
noi,  ca,  avându‐ne  pe  toți  în  Sine, 
242 să  împace  într‐un  trup  pe  toți  cu 
Tatăl, cum zice Pavel (Rom. 8, 15)” .  
Așadar, vedem că Sfinții Părinți ne arată cât se poate de clar că 
Biserica este trupul pe care Hristos l‐a primit de la Maica Domnului și l‐
a îndumnezeit, iar Sfinții și credincioșii se fac mădularele acestui Trup.  
Sfântul Andrei al Cezareei tâlcuind Cuvântul de la Apocalipsă, cel 
spus  de  Înger  Sfântului  Ioan  Evanghelistul:  ,,Vino,  am  să‐ți  arăt 
Mireasa, Femeia Mielului” (Apoc, 21, 9) scrie și el: ,,El o numește în mod 
corect  pe  mireasă  Femeia  Mielului,  căci  atunci  când  Hristos  a  fost 
înjunghiat ca un miel, El S‐a logodit cu Biserica prin propriul Său sânge. 
Precum femeia a fost făcută pentru Adam în timpul somnului lui prin 
scoaterea coastei, la fel și Biserica a luat chip prin curgerea sângelui din 
coasta lui Hristos în timpul adormirii de bunăvoie pe cruce cu somnul 
morții și s‐a unit cu El, Cel ce S‐a răstignit din iubire pentru noi”243.  
Iar Părintele Dumitru Stăniloae zice: ,,Fiul lui Dumnezeu S‐a făcut 
mirele umanității prin întruparea Sa, adică prin unirea deplină cu ea. 
Când  S‐a  făcut  Fiul  lui  Dumnezeu  om,  s‐a  săvârșit  nunta  Mirelui 
dumnezeiesc cu mireasa omenească. Și atunci spune Sfântul Ioan că s‐a 
împlinit  și  bucuria  lui  deplină  (Ioan  3,  30).  Sfântul  Ioan  afirmă  cu 
îndrăzneală  marea  bucurie  a  Fiului  lui  Dumnezeu  pentru  unirea  cu 
umanitatea,  dar  și  marea  bucurie  a  sa  de  această  bucurie  a  lui 
Dumnezeu pentru unirea cu umanitatea. Aceasta a făcut, desigur, și o 
bucurie  Fiului  lui  Dumnezeu.  Numai  iubirea  face  bucurie.  Poate, 
participând Iisus la nunta din Cana și prefăcând acolo apa în vin, a voit 
să  arate  că  nunta  e  simbolul  întrupării  Lui  ca  om,  a  unirii  Lui  cu 
umanitatea.  
Unirea  lui  Dumnezeu  cu  creatura  conștientă,  prin  Persoana  lui 
242
243
 Sfântul Chiril al Alexandriei,  Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, pp. 111‐115. 
 Comentariu la Apocalipsa, cap. 67. 
112
Dumnezeu‐Cuvântul  făcut  om,  este  esența  sărbătorii.  Unde  e 
Dumnezeu  în  creatură,  e  sărbătoare,  pentru  că  aceasta  înseamnă 
lumină și bucurie, pentru că e pășire în veșnicia fericită, precum unde 
nu e Dumnezeu, e moarte și întuneric, sau lipsă de sens și tristețe”244.  
Deci mădularele Bisericii, adevărații creștini, cei ce sunt uniți cu 
Hristos în Trupul Său – Biserica, înțeleg taina ei, pe cât este cu putință 
în viața aceasta, ei înțeleg că Dumnezeu din dragoste ne‐a creat și că 
după căderea noastră din dragoste a refăcut legătura unirii noastre cu 
El în trupul lui Iisus Hristos Fiul Său. Dar din păcate suntem și destui 
de  mulți  care  nu  o  înțelegem,  pentru  că  nu  o  trăim.  Sfântul  Ignatie 
Briancianinov  întrebat  fiind:  „De  ce  să  nu  se  mântuie  păgânii, 
mahomedanii și așa‐numiții eretici. Printre ei se găsesc oameni cât se 
poate  de  buni,  ar  fi  contrar  milei  lui  Dumnezeu!…Mai  mult,  aceasta 
este contrar rațiunii umane sănătoase” – răspunde: 
„Creștinilor! voi vorbiți despre mântuire dar habar nu aveți ce este 
mântuirea,  de  ce  au  nevoie  oamenii  de  mântuire  și,  în  sfârșit,  nu‐L 
cunoașteți  pe  Hristos  –  singurul  mijloc  al  mântuirii  noastre!  Iată 
adevărata învățătură a Sfintei, Universalei Biserici: Mântuirea constă în 
restituirea  părtășiei  cu  Dumnezeu(…)  Pieirea  este  domeniul  tuturor 
oamenilor, atât a celor virtuoși cât și a răufăcătorilor.  
Ne zămislim în fărădelegi, ne naștem în păcat (…) Ca să se refacă 
comuniunea  omului  cu  Dumnezeu  sau,  cu  alte  cuvinte,  ca  omul  să 
obțină  mântuirea  era  necesară  răscumpărarea.  Răscumpărarea 
neamului omenesc a fost săvârșită nu de un înger, nu de un arhanghel, 
nu  de  vreo  ființă  și  mai  înaltă  dar  mărginită  și  creată  –  ci  a  fost 
săvârșită de Însuși nemărginitul Dumnezeu (…)  
Un singur lucru bun ne e necesar pentru mântuire: credința; dar 
credința ca lucrare. Prin credință, numai prin credință putem intra în 
comuniune cu Dumnezeu, prin mijlocul tainelor pe care ni le‐a dăruit El 
(…) Dacă drepții adevăratei Biserici și factorii de minuni care credeau în 
Răscumpărătorul ce urma să vină (Ioan 6, 28‐29), pogorau la iad, cum 
vă închipuiți că păgânii și mahomedanii care nu au cunoscut  și nu au 
crezut în Răscumpărător vor căpăta mântuirea numai pentru că ei vi se 
par dumneavoastră drăguți și buni, când mântuirea  nu se obține decât  
printr‐un  singur,  vă  repet,  un  singur  mijloc  și  acesta  este  credința  în 
Răscumpărător!  
Creștini!  cunoașteți  pe  Hristos!  (…)  Cel  care  socoate  o  mântuire 
posibilă  fără  credința  în  Hristos  este  renegat  de  Hristos  și,  poate  din 
neștiință, cade în păcatul greu al hulirii de Dumnezeu”245. 
Cei  din  afara  Bisericii  care  au  pierdut  credința  cea  adevărată  și 
244
 Notele  316,  317,  Părintele  Dumitru  Stăniloae,  Sfântul  Chiril  al  Alexandriei,  Comentariu  la 
Evanghelia Sfântului Ioan, p.129. 
245
 Sfântul Ignatie Briancianinov, Vol. IV, Propovedanii ascetice și scrisori către mireni. 
113
deci unirea cu Hristos, care se numesc în chip nedrept creștini, adică 
purtători de Hristos, nu pot înțelege această taină. Ei cred au ajuns să 
creadă  că  Dumnezeu  avea  nevoie  de  satisfacerea  și  îmbunarea 
dreptății Sale, fapt care s‐a săvârșit prin întruparea lui Hristos și prin 
jertfirea Sa pe Cruce.  
,,Dar o asemenea atitudine vrea să dea de înțeles, după cum arată 
Înalt  Prea  Sfințitul  Mitropolit  Hierotheos  Vlachos,  că  Dumnezeu  este 
cel  care  are  nevoie  de  tămăduire,  iar  nu  omul  și  aceasta  înseamnă 
hulire. Nu putem spune că Dumnezeu este vrăjmaș al omului, ci omul, 
prin păcatul săvârșit, s‐a făcut vrăjmaș al lui Dumnezeu. Prin urmare, 
păcatul nu este o jignire a lui Dumnezeu, care trebuie tămăduit, ci este 
boala noastră și deci noi suntem cei care avem nevoie de tămăduire.  
Astfel prin întruparea lui Hristos și jertfa Sa pe Cruce am dobândit 
reașezarea omului în slava sa dintru început, iar nu o îmbunare a lui 
Dumnezeu.  
Sfântul Ioan Gură de Aur observă acest lucru și zice: ,,Împacă‐te cu 
Dumnezeu. Și nu spune să împăcăm pe Dumnezeu cu noi înșine, căci 
nu  El  este  în  vrăjmășie,  ci  noi;  căci  Dumnezeu  nu  este  niciodată  în 
vrăjmășie”.  
...Întrucât  în  Predania  Ortodoxa  păcatul  nu  e  o  jignire  adusă  lui 
Dumnezeu, ci o boală, vom putea să vedem deodată canoanele nu ca pe 
niște pedepse date omului sau ca mijloace de a împăca pe Dumnezeu, ci 
ca pe un leac pentru tămăduirea noastră. Iar Euharistia nu se săvârșește 
din  pricini  sentimentale 246 și  pentru  îmbunătățire  morală,  ci  pentru 
îndumnezeirea omului” .  
Părintele Dumitru Stăniloae remarcă de‐asemenea că:  
,,Sfântul  Atanasie  consideră  important  că  Hristos  e  Fiul  lui 
Dumnezeu cel întrupat nu pentru că prin această valoare a Lui a putut 
da Tatălui o satisfacție egală sau chiar mai mare decât ofensa făcută Lui 
de oameni prin păcat, ci pentru că prin asumarea umanității noastre de 
însuși  ipostasul  dumnezeiesc,  aceasta,  și  deci  noi  toți  când  credem, 
suntem uniți pe veci cu Fiul lui Dumnezeu și înfiați de Tatăl. Juridismul 
soteriologiei lui Anselm a avut urmarea de a fi schimbat doar situația 
juridică a oamenilor în raport cu Dumnezeu, catolicismul impunându‐
le  și  lor  unele  obligații  juridice  mai  mici,  iar  protestantismul, 
considerându‐i eliberați de orice obligație de a mai face ceva și ei, odată 
ce nici nu au primit de la Hristos vreo putere pentru aceasta. În Biserica 
răsăriteană omul unit intim cu Hristos primește puterea de a duce și el 
o  viață  nouă.  Hristos,  Care  a  scăpat  umanitatea  Sa  de  păcat  și  247 de 
moarte, ne dă și nouă puterea pentru o viață după chipul vieții Lui” .  
,,Deci, mai zice Părintele Dumitru Stăniloae în alt loc, nu pentru o 
246
247
 Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Cugetul Bisericii Ortodoxe, pp.135‐136, 144.  
 Sfântul Atanasie cel Mare, Scrieri, Partea I, Trei cuvinte împotriva arienilor, nota 173‐174, p. 306. 
114
satisfacere  a  onoarei  jignite  a  Tatălui,  S‐a  făcut  Fiul  Său  om,  ci  ca  să 
ridice  firea  noastră  asumată  de  El  și  prin  El,  să‐i  facă  pe  toți  cei  ce 
însetează după slava dumnezeiască împărați, împreună cu Sine ca om, 
peste  toate  neputințele  aduse  de  păcat.  Aceasta  e  stăpânirea  Lui 
adevărată peste toți: stăpânirea iubirii, care‐i face pe cei înnoiți cu Fiul 
care‐i iubește, pe de o parte supuși, pe de alta egali. Această stăpânire a 
iubirii peste oameni o avea Fiul lui Dumnezeu și la început. Dar, ieșind 
ei de sub ea, sunt aduși iarăși sub ea prin întrupare, ca mod mai eficient 
al iubirii. 
Fiul lui Dumnezeu, Care are viața prin fire, adică viața ce nu poate 
fi dusă la corupere și la moarte, a luat firea noastră, care, neavând viața 
prin  fire,  a  putut  fi  supusă  acestora.  Unindu‐le  pe  amândouă  în 
Ipostasul Său dumnezeiesc, a învins coruperea și moartea firii noastre în 
Sine și ne‐a comunicat această biruință și nouă, prin care a realizat o 
comunicare de Frate. Chiar prin această pogorâre a ridicat firea noastră 
la viața veșnică și la stăpânirea peste slăbiciunile aduse de corupere și 
moarte, adică la calitatea de împărați peste ele, dar și peste slăbiciunile 
voinței  în  săvârșirea  binelui.  Tot  răul  se  poate  învinge  în  oameni,  ca 
slăbiciune, prin iubirea divină, care, fiind nesfârșită, e și atotputernică. 
Dar  mărimea  iubirii  Fiului  lui  Dumnezeu  și  puterea  ei  de‐a  învinge 
moartea s‐au arătat în răbdarea patimilor morții, în răbdare s‐a văzut 
smerenia. Smerenia Lui nu e frumusețe liniștită, ci o răbdare încordată 
și neclintită a durerilor omenești prin puterea iubirii”248.  
Și în altă parte mai zice Părintele Dumitru Stăniloae: ,,Slăbiciunea 
firii  se  arată,  după  Sfinții  Părinți,  în  lipsa  ei  de  fermitate,  în 
nestatornicia ei. Iar aceasta nestatornicie este vădită de ușurința cu care 
este atrasă de plăcere și este împinsă de durere. Ea nu are forța să stea 
dreaptă  în  fața  acestora,  ci  ajunge  de  o  vibratilitate  foarte  puțin 
bărbătească, ca o trestie bătută de vânt. Voința și judecata ei dreaptă, 
două din elementele esențiale ale firii, își pierd orice putere. Firea ajunge 
ca  o  minge  în  mâna  patimilor,  purtată  încoace  și  încolo  de  toate 
împrejurările, de toate impresiile. Ea nu mai stă tare în libertatea ei, a 
ajuns de o slăbiciune spirituală care poartă toate semnele stricăciunii; ea 
nu trădează nicidecum o incoruptibilitate care să‐i asigure eternitatea. 
Dar  omorârea  acestei  slăbiciuni  de  moarte  strecurată  în  fire, 
fortificare firii prin asceză, a devenit posibilă prin mortificare și moartea 
de‐viață‐făcătoare a lui Iisus Hristos. Puterea dumnezeirii I‐a ajutat Lui 
să  biruie  iubirea  de  plăcere  și  frica  de  moarte  a  firii  Lui,  să  o  facă, 
așadar,  fermă.  Iar  legătura  tainică,  în  care  se  află  potențial  firea  din 
orice  ipostas  omenesc  cu  firea  omenească  din  ipostasul  Lui  divino‐
omenesc, devenind printr‐o credință vie și lucrătoare o legătură tot mai 
248
 Notele  352,  353,  Părintele  Dumitru  Stăniloae,  Sfântul  Chiril  al  Alexandriei,  Comentariu  la 
Evanghelia Sfântului Ioan, p.140. 
115
efectivă,  face  ca  forța  redobândită  de  firea 249 Lui  omenească  să  se 
comunice și firii celorlalți oameni ce cred în El” .   
Iar  Sfântul  Macarie  Egipteanul  zice:  ,,A  binevoit  Domnul,  ca 
venind pe pământ, suferind pentru toți, și răscumpărându‐i cu sângele 
Său, să pună în sufletele cele credincioase, umilite de păcat, aluatul cel 
ceresc  al  bunătății.  În  felul  acesta  (sufletele)  crescând  și  sporind  în 
împlinirea poruncilor și a tuturor virtuților, dospindu‐se în bine, aveau 
să devină o singură unitate în bine cu Domnul, în Duhul Sfânt, așa cum 
spune  (Apostolul)  Pavel  (,,cel  ce  se  lipește  de  Domnul  un  duh  este”) 
(1Cor. 6, 17). Pentru că sufletul care este în întregime pătruns de aluatul 
Duhului celui dumnezeiesc, n‐are nici măcar idee de răutate și viclenie, 
după cum s‐a zis:  ,,Dragostea nu cugetă cele rele” (1Cor. 13, 5). Însă este 
imposibil  ca  sufletul,  lipsit  de  aluatul  cel  ceresc,  adică  de  puterea 
Duhului celui dumnezeiesc, să fie dospit în bunătatea Domnului și să 
ajungă  la  viață,  după  cum  nici  neamul  lui  Adam  n‐ar  fi  putut  cădea 
într‐o  răutate  atât  de  mare,  dacă  aluatul  răutății,  adică  păcatul,  care 
este o anumită putere spirituală și intelectuală a lui satan, n‐ar fi intrat 
în el”250.  
De  asemenea,  ca  un  fel  de  concluzie  se  arată  a  fi  și  cuvântul 
Părintelui Dumitru Stăniloae pe care îl dă în unele note la cele spuse 
de Sfântul Atanasie cel Mare și articolul său   Transparența Bisericii în 
viața sacramentală:  
,,Din  această  expunere,  zice  Sfinția  sa,    se  vede  că  o  eliberare 
adevărată de păcat și de moarte nu le putea veni oamenilor decât din 
maxima  unire  a  lor  cu  Dumnezeu.  Iar  aceasta  nu  putea  fi  alta  decât 
asumarea  firii  umane  de  ipostasul  Fiului  lui  Dumnezeu.  Prin  aceasta 
Dumnezeu S‐a făcut om, iar omul s‐a făcut Dumnezeu pe veci, fără ca 
Dumnezeu  să  Se  altereze,  fără  ca  omul  să  se  piardă  în  Dumnezeu.  O 
mai  mare  unire  ca  aceasta  nu  se  putea.  Fiind  noi  în  comunicare  cu 
Hristos  care  e  om,  pentru  firea  noastră  asumată  de  El,  din  ipostasul 
dumnezeiesc  ce  o  poartă  ni  se  poate  comunica  direct  puterea 
dumnezeiască. Căci umanitatea Lui comună cu a noastră primește din 
ipostasul Lui divin tot ce are El ca Dumnezeu. În comunicare cu Hristos 
sunt deschise pentru oameni toate puterile existente în Dumnezeu, dar 
în formă omenească. O cinste mai mare nu se poate cugeta pentru om, 
ca umanitatea să aibă ca ipostas pe Însuși Fiul lui Dumnezeu, într‐unul 
din concretizările ei, sau ca Fiul lui Dumnezeu să Se facă purtătorul firii 
omenești,  sau  Fiu  al  Omului.  Prin  aceasta  Dumnezeu  S‐a  angajat  în 
păstrarea eternă a umanului la nivelul maxim posibil.” 
Deci  ,,Pe cât de important e pentru oameni faptul că Cuvântul e 

249
250
Ținta spiritualități ortodoxe și drumul spre ea. 
 Părintele Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, 
 Omilii duhovnicești, Omilia XXIV, 3. 
116
Dumnezeu, tot pe atât de important e faptul că a luat trupul nostru”251.   
„A vorbi despre încorporarea în Biserică înseamnă a vorbi despre 
încorporarea  în  Hristos,  întrucât  Biserica  este  comunitatea  celor 
„împreună sădiți” cu Hristos. Ea este prin aceasta transparentă pentru 
Hristos. Această transparență este: un dat, o misiune și o îndatorire.  
Transparența este în două sensuri: 
1. Biserica e atât de subțiată, încât prin ea nu se vede decât Hristos, 
iar ea nu vede decât pe Hristos (vezi 1Cor. 2, 2). 
2. Hristos e imprimat în toată ființa ei și a membrilor ei; Biserica 
reflectă pe Hristos. Privind continuu la Hristos, chipul Lui se imprimă 
în ea. 
Cele două sensuri sunt strâns îmbinate. Numai în mod abstract se 
poate  vorbi  separat  despre  unul  din  ele.  Temelia  lor  este  pusă  prin 
Botez.  
Numele  principal  de  „ecclisia”  dat  Bisericii  în  Noul  Testament 
(Fapte 5, 11; 1Cor. 4, 17; 12, 28; 14, 4; 15, 9; Gal. 1, 13; Filip. 3, 6; Efes. 1, 22; 5, 
23; 3, 10; 1Tim. 3, 15; Evrei 12, 23) o desemnează ca pe comunitatea celor 
chemați din lume la Hristos, sau în jurul Lui. Acest nume indică, fără să 
o  spună  direct,  pe  Hristos  ca  centrul  ei.  Cei  ce  fac  parte  din  Biserică 
trăiesc interior această concentrare a privirilor lor sufletești spre Hristos.  
Sfântul Ioan Gură de Aur explică textul paulin din Col. 2, 19 („S‐au 
despărțit  de  cap,  de  care  depinde  tot  trupul”) astfel: „De  acolo  își  are 
existența  (trupul)  și  existența  cea  bună.  De  ce  părăsești  deci  capul, 
ținându‐te  de  membre?  Dacă  ai  cădea  de  acolo,  de  unde  depinde  tot 
trupul,  te‐ai  și  pierdut.  Oricine  ar  fi  cineva,  nu  numai  viața,  ci  și 
încadrarea o are de acolo. Toată Biserica crește până se ține de cap”. 
Biserica trebuie să simtă impulsul irezistibil să spună ca și Pavel: 
„De toate m‐am lipsit și pe toate le socotesc gunoaie, ca să dobândesc pe 
Hristos” (Filip. 3, 8). Nu din a fi împreună rezultă a fi în Hristos, ci din a 
fi în același Hristos rezultă a fi împreună peste tot. 
Credința comună în Hristos e fundamentul sau esența Bisericii, și 
nu  invers.  Intrarea  în  relația  personală  cu  Hristos  nu  poate  avea  loc 
decât  intrând  în  câmpul  în  care  e  prezentă 252„energia  unificatoare  și 
sfințitoare a Duhului Sfânt, adică în Biserică” , câmp format de cei în 
care lucrează deja această energie. 
Toată  rânduiala  Botezului  prezintă  această  Taină  ca  întemeierea 
unei relații personale a celui ce se botează cu Hristos, nu  ca primirea 
unui har dintr‐un depozit impersonal al Bisericii. Toate rugăciunile și 
actele  preotului  sunt  un  dialog  al  lui  cu  Dumnezeu  pentru  primirea 
celui  ce  se  botează  în  relație  personală  cu  El.  Expresiile  folosite  sunt 
foarte  vechi.  Ele  sunt  explicate  de  Sfântul  Chiril  al  Ierusalimului  și 
251
252
 Sfântul Atanasie cel Mare, Scrieri, Trei cuvinte împotriva arienilor, notele 177, 185, pp. 307, 309. 
 John Kaloghirou. 
117
Sfântul  Vasile  cel  Mare  și  se  bazează  pe  citatele  pauline:  Gal.  3,  21  și 
Rom. 6, 5. 
Al doilea sens al transparenței e indicat în Scriptură în imaginea 
Bisericii ca „trup” al Domnului, folosită de Sfântul Apostol Pavel (Efes. 1, 
23;  Col.  1,  24;  1Cor.  12,  12‐28).  Acest  trup  nu  e  ceva  abstract,  ci  e 
comunitatea credincioșilor: „Noi cei mulți suntem un trup” (1Cor. 10, 17). 
Trupul  e  format  după  chipul  capului  și  îndeplinește  intențiile  Lui. 
Trupul e o continuă exprimare efectivă a capului. Prin Botez devenim ai 
lui Hristos, dar prin aceasta devenim mădulare ale trupului cel unul al 
lui Hristos, deci ne adăugăm într‐un mod oarecum organic Bisericii. 
Sfântul Ioan Hrisostom spune: „Pavel în toate râvnește să arate că 
toate la avem câte le are Hristos. Și în toate epistolele sale preocuparea 
lui  este  să  arate  că  în  toate  ne  împărtășim  de  El”.  Comuniunea  cu 
Hristos este o comuniune cu Hristos cel mort și înviat.  
După  Sfântul  Pavel  și  Sfinții  Părinți  ontologicul  comportă  și  un 
aspect etic și în baza acestui fapt el își face trecerea de la o persoană la 
alta. Dar și invers: eticul comportă un aspect ontologic. O viață moartă 
pentru păcat are nu numai un caracter etic, ci și unul ontologic. Dar ea, 
fiind o viață nouă, duce la înviere. Moartea lui Hristos în aspectul ei etic 
e permanentă în El. El e ca om într‐o stare de predare continuă față de 
Tatăl și această stare o iradiază în credincioși. La fel se întâmplă și cu 
starea  Sa  de  înviere,  care  iradiază  înnoire  spirituală  în  credincioși. 
Credincioșii, botezându‐se, se împărtășesc în mod real de moartea lui 
Hristos,  întrucât  ființa  lor  moare  în  adâncul  ei  ultim  vieții  de  mai 
înainte, ascunzându‐se cu Hristos în Dumnezeu.  
Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Precum Hristos a murit pe cruce, 
așa  murim  noi  în  Botez  nu  trupului,  ci  păcatului”.  Noi  nu  murim  cu 
trupul în Botez, pentru că trebuie să ne continuăm viața pe pământ. Are 
și  moartea  omului  vechi  din  noi  un  caracter  ontologic,  dar  unul 
spiritual, care se hrănește din moartea cu trupul a Domnului, așa cum 
și înnoirea vieții noastre se hrănește din învierea Lui și duce la învierea 
noastră cu trupul. 
Moartea  noastră  cu  Hristos  aparține  trecutului,  momentului  în 
care ne‐am botezat; învierea e o perspectivă de viitor. Dar înnoirea vieții 
e puntea între amândouă, e anticiparea învierii.  
Odo  Casel  întrebându‐se  cum  e  posibil  ca  Hristos,  care  nu  mai 
moare odată ce a înviat, să poată fi totuși în starea morții în momentul 
când  cineva  se  botează,  ca  să‐i  dea  acestuia  putința  să  participe  la 
moartea Lui, spune: „ne aflăm aici pe pragul misterului”. El o numește 
„moarte mistică” ce se produce „pe cale sacramentală”, ca o lucrare a lui 
Hristos prin Duhul Său. Moartea botezatului este doar un act moral.  
Părintele  Dumitru  Stăniloae  consideră  că  Odo  Casel  totuși  n‐a 
putut duce până la capăt explicare prezenței lui Hristos în Taine și n‐a 
118
pus suficient în relief întâlnirea în Botez între om și Hristos, separând 
ontologicul  de  etic.  Întâlnim  la  Casel  una  din  distincțiile  spiritului 
occidental,  care  sunt  străine  Orientului  creștin.  Dacă  în  romano‐
catolicism, eticul și ontologicul au fost separate, dar legătura dintre ele 
n‐a fost ruptă, în protestantism legătura aceasta se pare că a fost ruptă. 
Această  separație  nu  o  face  nici  Sfântul  Apostol  Pavel,  nici  Sfinții 
Părinți. La ei ontologicul implică eticul și viceversa. 
Forța etică a unei viețuiri noi implică și produce o transformare a 
ființei. O viețuire etică nouă crește din imprimarea Duhului lui Hristos, 
a  omului  nou  în  cel  ce  se  botează.  Înnoirea  vieții,  care  provine  din 
învierea  reală  a  lui  Hristos,  este  o  înviere  etică,  ce  are  potențial  în  ea 
învierea reală și duce la ea. 
Omul după Botez poate să nu mai păcătuiască și deci e scăpat în 
principal de moartea veșnică. Această putință se actualizează în el, dacă 
aduce  și  contribuția  voinței  lui.  Sfântul  Marcu  Ascetul  zice:  „Drept 
aceea, omule, care ai fost botezat în Hristos, dă numai lucrarea pentru 
care  ai  luat  puterea  și  te  pregătește  ca  să  primești  arătarea  celui  ce 
locuiește în tine”. 
Ceea ce s‐a petrecut în om prin actul Botezului e numit de Sfântul 
Apostol Pavel și „dezbrăcare trupului păcatelor cărnii” (Col. 2, 11), adică 
golirea de putere a complexului de pofte și de pasiuni care s‐a îmbibat 
în om în urma căderii în păcat și îmbrăcare în Hristos, sau îmbibarea în 
el a simțurilor și tendințelor curate ale trupului lui Hristos.  
Prin Botez se sădește în om forța învierii lui Hristos, o forță etică și 
ontologică. Nu se așteaptă totul numai de la efortul omului, ci se pune o 
bază de sus pentru acest efort, deși și omul are contribuția sa. Omul cel 
nou  înaintează  spre  înviere:  „Dacă  omul  nostru  cel  dinafară  se 
prăpădește, omul nostru cel dinăuntru se înnoiește din zi în zi (2Cor. 4, 
16). 
După  Părinții  greci  la  Dumnezeu  existența  e  tot  una  cu  binele. 
Hristos a ridicat natura Sa umană la această stare în care persistența 
neșovăitoare  în  bine  echivalează  cu  întărirea  ei  în  cea  mai  adevărată 
existență în Dumnezeu. Ea e totodată starea de predare totală Tatălui.  
Sfântul  Ioan  Gură  de  Aur  spune  despre  Hristos:  „Piatra  cea  din 
capul  unghiului  ține  și  zidurile  și  temeliile.  În  ea  e  toată  clădirea...  și 
uneori  îl  arată  (pe  Hristos)  ținând  și  armonizând  de  sus  tot  trupul, 
altădată purtând clădirea de jos și fiind rădăcina ei”. 
Sfântul  Maxim  Mărturisitorul  explică  acceptarea  morții  de  către 
Mântuitorul Iisus Hristos ca o persistență neclintită a Lui în bine, ca o 
neacceptare  a  compromisului;  „dar  Domnul,  ca  un  Dumnezeu, 
cunoscând gândurile diavolului, n‐a urât pe farisei, puși la lucru de el, 
ci prin  iubirea  față  de  ei, bătea  pe cei  ce  lucrau  prin  ei.  Acesta a  fost 
așadar scopul Domnului, ca pe de o parte să asculte de Tatăl până la 
119
moarte ca un om, pentru noi, păzind porunca iubirii; iar pe de alta să 
biruiască pe diavol, pătimind de la el, prin cărturari și farisei, puși la 
lucru de el”253.   
Sfântul Chiril al Alexandriei spune că toți cei ce sunt în trupul lui 
Hristos,  deci  care  îl  au  pe  El  drept  cap  „se  configurează  prin  El  spre 
nestricăciune”. 
Teofan al Niceei, un scriitor bizantin din secolul al XIV ‐ lea, zicea: 
„Căci  întâi  trebuie  să  se  facă  mădularele  asemenea  capului,  ceea  ce 
înfăptuiește  dumnezeiescul  Botez,  apoi  să  se  unească  cu  capul,  unire 
care se înfăptuiește prin dumnezeiasca Împărtășanie”. 
Sfântul Vasile cel Mare spune: „Precum Hristos murind pentru noi 
și sculându‐se pentru noi nu mai moare, așa și noi odată botezați întru 
asemănarea morții Lui, să murim păcatului; și ridicați din Botez ca din 
moarte,  să  trăim  lui  Dumnezeu  în  Hristos  Iisus  și  să  nu  mai  murim, 
adică să nu mai păcătuim”. Asemănarea cu Hristos e de ordin spiritual 
și  se  realizează  prin  Duhul  lui  Hristos  lucrător  în  noi.  Ea  constă  în 
faptul  că  din  trupești  am  devenit  spirituali.  Devenim  „duh”, 
transformând  modul  nostru  (de  a  fi  și  de  a  ne  comporta),  datorită 
întăririi  omului  nostru  cel  dinăuntru  prin  Duhul.  Astfel  se  identifică 
eticul cu ontologicul.  
Dacă am devenit „duh”, trebuie să arătăm roadele duhului: iubire, 
bucurie, pace,  răbdare,  dar  mai presus de  toate  iubire. Spune  Sfântul 
Vasile  așa:  „Fără  iubire,  chiar  dacă  ar  împlini  cineva  poruncile  și 
îndreptările Domnului și s‐ar manifesta prin ele mari harisme, acestea 
s‐ar socoti drept fapte ale nelegiuirii”. 
Biserica  e  transparentă  pentru  Hristos  prin  subțierea  umanului, 
care  e  însă  totodată  o  moarte  a  omului  vechi  îngroșat  prin  pofte  și 
pasiuni,  e  o  stare  de  predare  lui  Dumnezeu  și semenilor,  o  conștiință 
care nu mai știe decât de Dumnezeu, care trăiește covârșitor bunătatea 
și iubirea Lui și iradierea lor din propria ființă. 
Biserica  e  transparentă  prin  smerenia  umanului  din  ea,  prin 
stăruința  membrilor  ei  de  a  manifesta  un  spirit  de  respect,  de 
îngăduință,  de  înțelegere,  de  pace,  de  slujire.  Biserica  are  pe  Hristos 
transparent în conștiința sa și‐l face transparent celorlalți oameni prin 
iubirea și slujirea de oameni întru toată smerenia, fără nici o pretenție 
de a i se sluji. 
Nicolae Cabasila, descriind cum întreaga viață creștină trebuie să 
realizeze un ritm unitar cu viața lui Hristos, zice: „Duhul lui Hristos se 
unește  cu  duhul  nostru,  voia  Lui  cu  sângele  nostru,  duhul  nostru  e 
prins  de  Duhul  Lui,  voia  noastră  de  puterea  voii  Lui,  lutul  nostru  e 
transformat de lucrarea focului Lui”.  
253
 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia II, pp. 38‐39. 
120
 Moartea și învierea tainică prin Euharistie e ființială, pe când cea 
prin  Botez  rămâne  în  ordinea  voinței:  e  o  moarte  ce  se  manifestă  în 
actele unei vieți înnoite. Sfântul Grigorie Palama spune: „Scoțând prin 
Botez pe căpetenia răutății din cămările sufletului, Domnul totuși îl lasă 
să  ne  cerceteze  pe  dinafară,  ca  omul  înnoit,  după  Noul  Testament, 
trăind în fapte bune și în pocăință, suportând durerile și exercitându‐se 
prin ispitele dușmanului, să se pregătească spre primirea nestricăciunii 
și a bunătăților viitoare din veacul cel nou”. 
Euharistia așează în adâncul nostru chipul trupului vieții viitoare. 
Trupul nostru și‐a pierdut autonomia și grosimea în adâncul său prin 
unirea cu trupul lui Hristos care el însuși, în baza unirii ipostatice și a 
morții  pe  cruce,  și‐a  pierdut  această  autonomie  și  grosime,  iar  prin 
înviere s‐a spiritualizat. În antichitatea creștină Botezul era asemănat cu 
o baie a miresei înainte de nuntă, iar Mirungerea cu ungerea ei (deci cu 
o purificare mai lăuntrică) pe câtă vreme Euharistia era asemănată cu 
unirea însăși a miresei cu mirele.  
Sfântul  Maxim  Mărturisitorul  arată  legătura  Botez  ‐  Euharistie 
spunând  că  prin  amândouă  ni  se  comunică  dinamismul  sau  puterea 
transformatoare a morții Domnului, dar într‐un grad diferit: prin Botez 
căpătăm  puterea  omorârii  voii  noastre  pentru  păcat,  deci  puterea 
virtuții pentru viața de pe pământ; prin Euharistie căpătăm puterea de 
a ne de chiar viața.  
Prin Botez și Mirungere omul primește ca dintr‐un lăcaș exterior‐
interior puterile lui Hristos, pe când prin Euharistie Hristos le radiază 
în  om  întrucât  le  activează  în  trupul  Său  propriu.  Căci  trupul  Său  e 
amestecat cu trupul credinciosului. 
Sfântul  Chiril  al  Alexandriei  găsește  că  Sfântul  Mir  și 
Dumnezeiasca Euharistie sunt legate, cum era legată în timpul mielului 
pascal  ungerea  ușilor  casei  cu  sângele  mielului,  cu  mâncare  mielului. 
Ușile  sunt  simțurile  prin  care  se  revarsă  în  inimă  ispitele.  Prin 
Mirungere  se  realizează  se  face  oarecum  o  sfințire  dinafară  a  eului 
nostru;  prin  Împărtășanie  din  eul  nostru  însuși,  în  care  s‐a  sălășluit 
Hristos.  
Lot Borodine vede realizându‐se prin cele trei Taine, cele trei trepte 
ale  transformării  omului,  purificare,  iluminarea,  desăvârșirea.  Cu  cât 
moare omul mai total cu Hristos, cu atât devine mai transparent pentru 
El. Odo Casel spune: „Tainele au așadar o relație substanțială cu patima 
lui  Hristos.  Dar  această  relație  cu  patima  nu  e  numai  un  punct  al 
patimii. Creștinul, ca să devină un alter Christus, trebuie să retrăiască 
viața  mântuitoare  a  lui  Hristos.  De  aceea  taina  trebuie  să  continue 
patima însăși în formă pnevmatică”. 
Fără  să  ne  pierdem  ca  persoane  proprii,  Euharistia  ne  unește  cu 
Hristos în sensul că sângele Lui, care se scurge din Trupul Lui pe cruce 
121
pentru a produce în acest Trup moartea și starea spirituală a învierii, 
trece în noi cu tendința de a produce în noi aceeași moarte și înviere. 
Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „noi nu putem avea partea noastră din 
sângele care mântuieşte, decât dacă atingem cu buzele noastre coasta 
dumnezeiască și nepătată”254.  
În  puține  cuvinte  ne  lămurește  și  Sfântul  Grigorie  de  Nyssa  că: 
,,Cel ce privește spre Biserică privește spre Hristos, Care Se zidește și Se 
slăvește pe Sine însuși prin adăugirea celor ce se mântuiesc”255.  
De  asemenea  și  Părintele  nostru  Cleopa  zice  că:  ,,Biserica 
prelungește  întruparea    Mântuitorului  prin  neîntrerupta  prezență  a 
Fiului lui Dumnezeu cel întrupat în sânul ei și prin lucrarea Sfântului 
Duh  în  mădularele  ei:  ,,Și  Eu  voi  ruga  pe  Tatăl,  zice  Domnul  nostru 
Iisus Hristos, și alt Mângâietor va da vouă, ca să rămână cu voi în veac; 
Duhul Adevărului, pe care lumea nu‐l poate primi, că nu‐l vede pe El, 
nici (nu) îl cunoaște pe El; iar voi îl cunoașteți pe El; că cu voi petrece și 
întru voi va fi” (Ioan 14 ,16‐17)256.  
Prin urmare, din cele arătate nouă de adevăratele mădulare ale 
Bisericii, oricine poate înțelege, pe cât ne este cu putință, adevărul și 
taina Bisericii, cât de important este să credem că Hristos este 
Dumnezeu, că El a venit în trup și că numai în acest trup al Său – 
Biserica este mântuirea.                        
 
Precum Dumnezeu este Unul, tot așa și Biserica este una 
 
Vorbind  despre  Însușirile  Bisericii  Sfântul  Iustin  Popovici  arată, 
foarte frumos adevărul, că: ,,Însușirile Bisericii sunt nenumărate, fiind 
de  fapt  însușirile  Dumnezeu‐Omului  Hristos,  iar  prin  El  și  însușirile 
Dumnezeirii  celei  în  Treime.  Însă  de  Dumnezeu  înțelepțiții  Părinți  ai 
Soborului al doilea a toată lumea, cârmuiți și călăuziți de Duhul Sfânt, 
le‐au concentrat, în cel de‐al nouălea articol al  Simbolului de credință, 
în acestea patru:  ,,Cred într‐una, sfântă, sobornicească și apostolească 
Biserică”.  Aceste  însușiri  ale  Bisericii  –  unicitatea,  sfințenia, 
sobornicitatea și apostolicitatea ei – vin din însăși firea și scopul ei. Ele 
hotărnicesc limpede și exact caracterul Bisericii Ortodoxe a lui Hristos, 
prin  care  ea,  ca  așezământ  și  instituție  și  obște  și  comunitate 
Dumnezeu‐omenească, se deosebește de toate așezămintele și instituțiile 
și obștile și comunitățile omenești”. 
Iar  vorbind  despre  unimea  și  unicitatea  Bisericii,  Sfântul  Iustin 
254
 Părintele  Prof.  Dumitru  Stăniloae,  Transparența  Bisericii  în  viața  sacramentală,  în                               
„Ortodoxia” Nr. 4 / 1970, pp. 501‐516, articol realizat de Staicu Ciprian‐Ioan. 
255
 PSB 29, Sfântul Grigorie de Nyssa, Scrieri, Partea I, Omilia XIII, Tâlcuire amănunțită la Cântarea 
Cântărilor, p. 291. 
256
 Arhimandrit Cleopa Ilie, Călăuză în credința Ortodoxă, cap. 1, Despre Biserică, p.116. 
122
zice  că:  ,,După  cum  Persoana  Dumnezeului‐Om  Hristos  este  una  și 
unică, tot așa și Biserica, întemeiată prin El și în El, este una și unică. 
Unicitatea  Bisericii  reiese  în  chip  necesar  din  unicitatea  Persoanei 
Dumnezeu‐Omului  Hristos.  Biserica,  fiind  în  mod  organic  unul  și 
unicul  organism  Dumnezeu‐omenesc  din  toate  lumile,  nu  are,  după 
toate legile cerești și pământești, cum să se împartă. Orice împărțire ar 
însemna  moartea  ei.  Fiind  toată  în  Dumnezeu‐Omul,  ea  este  întâi  de 
toate  și  întru  totul  un  organism  Dumnezeu‐omenesc  și  apoi  o 
organizație Dumnezeu‐omenească. În ea totul este Dumnezeu‐omenesc: 
și firea, și credința, și dragostea, și Botezul, și Euharistia, și fiecare Taină 
a ei, și fiecare sfântă faptă bună a ei; și toată învățătura ei, și toată viața 
ei, și toată nemurirea ei, și toată veșnicia ei, și toată întocmirea ei. Da, 
da, da: în ea totul este unit și nedespărțit în chip Dumnezeu‐omenesc: și 
încreștinarea,  și  luminarea,  și  îndumnezeirea,  și  în‐treimificare,  și 
mântuirea. În ea, toate sunt unite în chip organic și haric într‐un singur 
trup  Dumnezeu‐omenesc,  sub  un  singur  cap  ‐  Dumnezeu‐Omul 
Hristos.  Toate  mădularele  ei,  deși  ca  persoane  sunt  pururea  întregi  și 
neștirbite,  sunt  unite  printr‐un  singur  har  al  Duhului  Sfânt  și,  prin 
mijlocirea Sfintelor Taine și sfintelor fapte bune, într‐o unitate organică, 
alcătuiesc  un  singur  trup  și  mărturisesc  o  singură  credință,  care  le 
unește între ele și cu Domnul Iisus.  
Purtătorii de Hristos Apostoli binevestesc, insuflați de Dumnezeu, 
unimea și unicitatea Bisericii, văzându‐i temeiul în unimea și unicitatea 
Persoanei întemeietorului ei, a Dumnezeu‐Omului Hristos: „Fiindcă altă 
temelie nimeni nu poate să pună decât aceea care este pusă, care este 
Iisus Hristos” (1Corinteni 3, 11). 
Urmându‐i pe Sfinții Apostoli, Sfinții Părinți și Dascăli ai Bisericii 
mărturisesc  cu  Dumnezeiască  înțelepciune  heruvimică  și  râvnă 
serafimică unimea și unicitatea Bisericii Ortodoxe. Astfel, este de înțeles 
râvna fierbinte a Sfinților Părinți ai Bisericii față de orice despărțire de 
Biserică  și  cădere  din  Biserică  și  atitudinea  lor  aspră  față  de  erezii  și 
schisme.  În  această  privință,  de  nespusă  însemnătate  Dumnezeu‐
omenească sunt Sfintele Soboare a toată lumea și locale. Potrivit duhului 
și rânduielii lor de Hristos înțelepțite, Biserica este nu numai una, ci și 
unică. Dat fiind că Domnul Hristos nu poate avea mai multe trupuri, în 
El  nu pot fi  mai  multe  Biserici.  Potrivit  firii  sale Dumnezeu‐omenești, 
Biserica este una și unică, precum Dumnezeu‐Omul Hristos este unul și 
unic. Ca urmare, despărțirea sau împărțirea Bisericii este din punct de 
vedere ontologic cu neputință. Împărțire a Bisericii nu a fost niciodată, 
nici nu poate să fie, ci au fost și vor fi căderi din Biserică, așa cum vițele 
care  de  bună  voie  rămân  sterpe  cad,  uscate,  din  Via  Dumnezeu‐
omenească cea veșnic vie (v. Ioan 15, 1‐6). Din Biserica cea una, unică și 
de  nedespărțit  a  lui  Hristos,  s‐au  despărțit  și  au  căzut  în  felurite 
123
vremuri  ereticii  și  schismaticii,  și  prin  aceasta  au  încetat  a  mai  fi 
mădulare  ale  Bisericii  și  de  un  trup  cu  trupul  ei  Dumnezeu‐omenesc. 
Astfel  au  căzut  mai  întâi  gnosticii,  apoi  arienii,  pneumatomahii, 
monofiziții,  iconoclaștii,  romano‐catolicii,  protestanții,  uniații...  și,  pe 
rând, toți ceilalți care aparțin legiunii eretico‐schismatice”257.  
Și  Înalt  Prea  Sfințitul  Hierotheos  Vlachos  în  cartea  sa,  Cugetul 
Bisericii  Ortodoxe,  scrisă,  după  cum  am  mai  spus,  în  duhul  și 
înțelegerea  Sfinților  Părinții,  vorbind  despre  Caracteristicile  Bisericii, 
ne prezintă tot atât de frumos adevărul, precum și Sfântul Iustin. Înalt 
Prea Sfinția Sa arată că: 
,,Biserica  este  una.  Nu  există  mai  multe  Biserici.  Aceasta  decurge 
din faptul că Biserica este Trupul lui Hristos Dumnezeiesc și omenesc. 
Hristos are un singur Trup; nu poate avea mai multe trupuri. Precum 
Capul este unul, și Trupul este unul.  
Hristos a spus Apostolului Petru, care mărturisea dumnezeirea Sa: 
,,Tu ești Petru, și pe această piatră voi zidi Biserica Mea” (Matei 16, 18). 
Cuvântul  ,,biserică”  este  pus  aici  la  singular,  nu  la  plural.  Apostolul 
Pavel scrie: ,,căci o pâine, un trup suntem cei mulți” (1Cor. 10, 17)”258.  
Iar Sfântul Clement al Alexandriei, zice: ,,Pentru că este un singur 
Dumnezeu și un singur Domn, de aceea se cuvine laudă Bisericii pentru 
singularitatea ei, fiind o copie a principiului unic”. 
Așadar,  deși  au  fost  și  mai  sunt  mulți  robiți  de  dezbinătorul 
diavol, urâtorul mântuirii noastre, care s‐au rupt de Biserica Ortodoxă 
și  și‐au  dat  numele  de  biserică,  Biserica  rămâne  una  prin  dragostea 
Tatălui,  arătată  prin  Hristos,  Fiul  lui  Dumnezeu  în  Duhul  Sfânt. 
Biserica fiind Trupul lui Hristos, nu  a fost,  nu este și  nu va putea fi 
dezbinată și tot cel ce va fi în credința ei nu va fi rușinat. Iar pentru ca 
să  rămânem  în  această  credință  mântuitoare  a  Bisericii,  mai  ales  în 
aceste vremuri, este nevoie, după cum vedem arătat dintru început, să 
punem  în  aplicare  sfatul  Sfântului  Apostol  Petru:  ,,Fiți  treji, 
privegheați;  pentru  că  protivnicul  vostru,  diavolul,  ca  un  leu  răcnind 
umblă căutând pe cine să înghită; căruia stați împotrivă întăriți fiind în 
credință” (1Petru 5, 8‐9). 
Sfântul Clement mai arată că: ,,Biserica cea una este moștenitoarea 
Celui Care prin fire este Unul; și pe această Biserică se silesc ereziile să o 
împartă  în  multe  biserici.  Spunem,  deci,  că  numai  Biserica  veche  și 
universală este una și în ce privește ființa ei și în ce privește începutul ei 
și în ce privește superioritatea ei”. 
Vedem așadar, că numai în Biserica cea una, a Unului Dumnezeu 
Cel în Sfânta Treime slăvit și închinat, sunt chemate să se mântuiască 
toate popoarele. Aceasta este voia și lucrarea lui Dumnezeu, ca întru 
257
258
Biserica și ecumenismul, Însușirile Bisericii, pp. 37‐38. 
Sfântul Iustin Popovici, 
  Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Cugetul Bisericii Ortodoxe, Caracteristicile Bisericii, p. 44. 
124
una  Biserică  ‐  Trupul  Lui  să  aducă  la  unitatea  credinței,  deci  la 
mântuire, pe toți cei care îi cunoaște că Îl caută cu sinceritate. 
,,Biserica,  deci,  mai  zice  Sfântul  Clement,  care‐și  are  temeiul  în 
Testamentele ei proprii, dar mai bine spus, într‐un singur Testament, 
care  străbate  diferite  timpuri,  adună,  prin  voința  unui  singur 
Dumnezeu, prin un singur Domn,  ,,la unitatea unei singure credințe” 
(Efeseni 4, 13), pe cei de pe acum rânduiți, pe cei pe care Dumnezeu mai 
dinainte i‐a hotărât că vor fi drepți, pentru că i‐a cunoscut înainte de 
întemeierea lumii”. 
Înțelegem  deci  de  la  Sfinții  Părinți  că  Domnul  nostru  Iisus 
Hristos,  Fiul  și  Cuvântul  lui  Dumnezeu,  trup  luând  (Ioan  1,14)  și 
pătimind pentru noi cu trupul, prin Crucea și Învierea Sa, tuturor ne 
dăruiește  mântuire  numai  în  Biserica  aceasta,  care  este  Trupul  Său. 
Înțelegem de asemenea că viziunea cea bună a Sfinților vine din faptul 
că ei s‐au unit prin credință cu Dumnezeu, s‐au sfințit întru Adevărul 
lui  Dumnezeu,  au  mintea  Lui  (Ioan  17,  17;  Efes.  4,13;  1Cor.  2,  16). 
Domnul Însuși prin viața și cuvântul Său exprimat prin Sfântă gura 
Sa a arătat această voie a Tatălui (Ioan 2, 19, 21‐22; 12, 44‐50; 17, 9‐11, 
20‐24) și prin Duhul Sfânt, prin Sfinții Săi ne‐a descoperit că mântuire 
nu putem avea decât  ,,întru una, sfântă, sobornicească și apostolească 
Biserică”  ,  Biserica  Ortodoxă,  care  este  zidită  pe  ,,Piatra  credinței”, 
,,Piatra cea din capul unghiului”, ,,Piatra”  pe care  ,,porțile iadului nu o 
vor  birui”,  care  ,,Piatră”  este  El  Însuși  ,,Hristosul,  Fiul  lui  Dumnezeu 
celui viu” (Marcu 16, 15‐16; Matei 16, 16‐18; Simbolul credinței, art. 9).  
Sfântul  Clement  al  Alexandriei,  unit  fiind  cu  Dumnezeu,  uimit 
fiind  de  slava  Bisericii,  spune  după  cele  spuse  mai  sus:  ,,Dar  și 
superioritatea  Bisericii  ca  și  începutul  întemeierii  ei  sunt  ceva  unic; 
Biserica depășește pe toate celelalte; și nu este nimic asemenea sau egal 
cu ea”259.  
Așadar,  ca  să  nu  ne  înșelăm  acum,  avem  nevoie  de  foarte  mare 
luare aminte. Nu toți cei ce ne numim ortodocși, suntem cu adevărat, 
nu  tot  cel  ce  zice  că  face  parte  din  Biserica  Ortodoxă  și  aparține 
acesteia.  Numai  trăind  în  credința,  în  Duhul  și  adevărul  Bisericii 
Ortodoxe, putem fi ortodocși, adică cu alte cuvinte aceasta înseamnă 
să trăim viața lui Hristos în Trupul Său.  
Acum vedem că precum s‐a petrecut în  Vechiul Legământ,  așa a 
fost în tot decursul istoriei Bisericii, așa se întâmplă și acum. Precum 
atunci,  deși unii dintre arhierei, cărturari, farisei și popor spuneau că 
fac parte din Biserică, dar în realitate trăiau în iubire de sine și lucrau 
la dărâmarea ei, așa este și acum.  
Atunci  celor  care  stricau  Biserica,  care  la  vremea  aceea  era 
259
 PSB  5,  Clement  Alexandrinul,    Scrieri,  Partea  a  doua,    trad.  Părintele  D.  Fecioru,  EIBMBOR, 
București, 1982, Stromata a VII‐a, p. 544. 
125
,,adunarea credincioșilor”,  le‐a zis Domnul:  „Stricați biserica aceasta, și 
în trei zile o voi ridica.  ...Iar El,  (după cum ne lămurește, mai departe, 
Evanghelistul),  zicea  pentru  biserica  trupului  Său”  (Ioan  2,  16‐21). 
Atunci acelora le venea mai greu să înțeleagă această taină. Dar nouă 
acum, când vedem că această Biserică,  ridicată în trei zile,  este  arătată 
clar, de însuși Domnul nostru Iisus Hristos, ca fiind trupul Lui primit 
de  la  Maica  Domnului  și  îndumnezeit,  căruia  Sfinții  și  credincioșii  îi 
devin  mădulare,  ce  lămurire  ne  mai  trebuie?  Acum  când,  de  trăim 
credința,  înțelegem  că  această  Biserică  este  zidită  pe  ,,Piatra  cea  din 
capul unghiului” (Ps. 117, 22: Is. 28, 16; Matei. 21, 42; Marcu. 12, 10‐11), ‐ 
Iisus Hristos Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu celui viu, Cel ce a zis ,,...pe 
această piatră, voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui pe 
dânsa” (Matei 16, 16‐18), de ce lămurire mai avem nevoie? 
Această  Biserică  fiind  Trupul  lui  Hristos,  condusă  de  Hristos, 
Capul său (Col. 1, 18), fără întrerupere (Matei 16, 18; 28, 20), este clar că 
nu  are  cum  să  aibă  nevoie  de  ,,reîntemeiere”,  nu  are  nevoie  de  vreo 
,,refacere” făcută de oameni, ci noi toți oamenii suntem chemați să ne 
refacem, zidindu‐ne pe noi înșine și unii pe alții, în ea. Dacă cei din 
Vechiul  Legământ,  care  lucrau  la  dărâmarea  Bisericii  (adunarea 
credincioșilor), au reușit aceasta în oarecare măsură  (și atunci nu au 
reușit să facă aceasta cu cei adevărat credincioși), acest lucru este cu 
neputință  de  realizat  acum,  când  Biserica  este  Trupul  lui  Hristos. 
Chiar de ar fi mulți aceia care, pierzând credința, se rup de Biserică, ea 
rămâne unită și întreagă pentru că este Trupul lui Hristos.  
Unitatea Bisericii este tocmai dovedirea lucrării Sfintei Treimi în 
ea  și  arată  superioritatea  ei.  Această  unitate  nu  poate  fi  pusă  la 
îndoială de nimeni. Nu se poate vorbi de o refacere a unității Bisericii, 
prin unirea ei cu adunările eretice care și‐au dat numele de biserici. Nu 
tăgăduindu‐se unitatea Bisericii, ci crezând‐o, trăind‐o, mărturisind‐o 
și  slăvind  prin  aceasta  pe  Dumnezeu,  Cel  prin  care  ea  este,  ne 
mântuim noi toți cei ce suntem în ea și toți cei din afara ei de vor veni 
la această unitate. 
Deci Biserica nu a fost, nu este și nu poate fi ruptă de nimeni, de 
ea  s‐au  rupt  și  se  rup  toți  cei  ce  nu  cred  în  ea  ca  fiind  Trupul 
Dumnezeiesc și omenesc al lui Hristos, singurul loc în care unindu‐ne 
cu Dumnezeu suntem în unitatea credinței. Unitatea credinței o au cei 
ce  cred  și  trăiesc  în  unitatea  Bisericii.  Înalt  Prea  Sfințitul  Mitropolit 
Hierotheos Vlachos vorbind despre aceasta zice printre altele: 
 ,,Vorbind despre unimea Bisericii, avem în vedere două lucruri de 
căpetenie. Mai întâi că, în ciuda mulțimii mădularelor, există un singur 
Trup, iar al doilea, că acesta este unicul loc al mântuirii omului. 
Fiecare  Biserică  locală  nu  este  doar  una  din  multele  așa‐numite 
Biserici, ci Biserica lui Hristos. Și nici parohiile nu rup unitatea Bisericii, 
126
căci fiecare parohie este Biserica în mic. Este cam la fel cum se întâmplă 
cu  Sfântul  Agneț,  Trupul  lui  Hristos.  Pe  Sfânta  Masă,  Hristos  este 
,,sfărâmat  și  nu  despărțit”,  astfel  că  atunci  când  ne  împărtășim  cu 
Preacuratele taine nu mâncăm doar o parte a lui Hristos, ci pe Hristos 
întreg,  deoarece  Hristos  ,,se  împarte  nedespărțit  în  părți”.  Astfel,  în 
ciuda  existenței  multor  Biserici  locale  și  parohii,  unitatea  Bisericii  nu 
este  ruptă.  Ruperea  se  ivește  prin  erezie.  De  fapt  nu  are  loc  ruperea 
Bisericii, ci despărțirea unor mădulare ale Bisericii și retragerea lor din 
ea.  Unimea  Bisericii  nu  se  pierde,  însă  mădularele  eretice  sunt 
îndepărtate din unime, nu mai aparțin Trupului unit al lui Hristos. 
Unitatea  Bisericii  este  lăuntrică.  Ea  purcede  din  legătura  cu 
Hristos:  înainte  de  toate  din  credința  de  obște,  care  este  viață,  din 
slujirea  de  obște  și  din  locul  de  obște  al  vindecării  omului.  ...Toate 
mădularele  folosesc  același  meșteșug  de  tămăduire.  Și,  firește,  prin 
aceasta se arată a fi adevărate mădulare ale Bisericii.  
Mai mult, Biserica este singurul loc al mântuirii. În Biserică avem 
încredințarea că vom ajunge la părtășia și unirea cu Hristos, și ne vom 
face adevărate mădulare ale Sale, putând astfel ajunge la îndumnezeire. 
Desigur că și în afara Bisericii există putința părtășiei cu harul, precum 
în  Vechiul  Legământ,  dar  numai  în  Biserică  poți  deveni  mădular  al 
Trupului  lui  Hristos,  poți  să  mănânci  Trupul  și  să  bei  Sângele  lui 
Hristos. 
Cei ce se despart de Biserică nu îi rup unitatea, ci ei înșiși, așa cum 
am spus, se desprind de ea și pierd putința de a mai fi uniți cu Trupul 
dumnezeiesc  și  omenesc  al  lui  Hristos.  De  aceea  Sfântul  Maxim 
Mărturisitorul spune: ,,Să păzim mai curând marele și cel dintâi leac al 
mântuirii  noastre,  vreau  să  spun  moștenirea  cea  bună  a  credinței, 
mărturisind‐o cu îndrăznire în suflet și trup, așa cum Sfinții Părinți ne‐
au învățat”. 
În  Biserică  se  pot  trăi  toate  virtuțile  evanghelice.  De  aceea  fără 
dreapta credință nu este adevărată dragoste, nici adevărată dreptate și 
pace. Deci, cea dintâi datorie a creștinului este aceea de a se ține unit cu 
Biserica, de a‐și mărturisi, dar și de a‐și trăi credința, spre a putea să 
aibă și toate virtuțile evanghelicești. 
Este  adevărat  că  sunt  unii  astăzi  care  vorbesc  despre  unirea 
Bisericilor, dar termenul e lipsit de sens. Din punct de vedere teologic. 
Nu  putem  vorbi  despre  Biserici  ce  sunt  despărțite  și  se  străduiesc  să 
ajungă  la  adevăr  și  unire,  ci  despre  Biserica  unită  de‐a  pururi  cu 
Hristos, fără să fi pierdut vreodată adevărul, și despre oamenii care s‐au 
rupt de ea. 
Unii oameni care vorbesc despre unirea Bisericilor folosesc până la 
sațietate rugăciunea arhierească a lui Hristos din Evanghelia după Ioan, 
și mai ales locul unde Hristos cere Tatălui ca ucenicii ,,să fie una”  și ,,ca 
127
toți una să fie”(Ioan 17, 20‐22). Dar dacă citiți întregul text cu băgare de 
seamă veți descoperi că Hristos nu vorbește despre o unire a bisericilor 
ce se va împlini în viitor, ci despre unirea ucenicilor ce se va împlini în 
ziua Cincizecimii, când vor primi Duhul Sfânt. Textul vorbește despre 
proslăvirea  apostolilor  ce  s‐a  petrecut  la  Cincizecime.  De  fapt,  la 
Cincizecime,  apostolii  au  devenit  mădularele  Trupului  lui  Hristos,  au 
văzut slava lui Dumnezeu, au ajuns la îndumnezeire și astfel au ajuns să 
fie  împreună  în  unicul  Trup  al  lui  Hristos.  Oricine  experiază 
Cincizecimea în viața sa ajunge la această unitate. Apostolul Pavel, deși 
nu fusese de față cu apostolii în ziua Cincizecimii, este zugrăvit de către 
Biserică  în  icoana  Pogorârii  Sfântului  Duh,  deoarece 260și  el  a  ajuns  la 
vederea lui Hristos, fiind astfel unit cu ceilalți apostoli” .  
Sfântul  Ignatie  Teoforul  adresându‐se  dreptslăvitorilor  creștini 
din Efes, laudă unitatea lor în Biserică și arată cum au dobândit‐o pe 
aceasta. 
 ,,Bisericii  Efesului  celei  vrednice  de  fericire,  zice,  celei 
binecuvântate în măreția și plinătatea lui Dumnezeu Tatăl, Bisericii celei 
mai dinainte rânduită a fi pururea în slavă nestrămutată și a fi unită 
fără schimbare și aleasă prin patima cea adevărată, prin voința Tatălui 
și a lui Iisus Hristos Dumnezeul nostru, multe salutări, cu neprihănită 
bucurie, în Iisus Hristos. 
Fie ca pururea să mă bucur de voi, dacă sunt vrednic. Se cuvine, 
dar, să slăviți în tot chipul pe Iisus Hristos, Cel ce v‐a slăvit pe voi, ca 
uniți  într‐o  singură  ascultare,  supuși  episcopului  și  preoțimii,  să  fiți 
sfințiți în toate.  
...De aceea și voi trebuie să mergeți împreună cu voința episcopului, 
lucru  pe  care  îl  și  faceți.  Că  venerabila  voastră  preoțime,  vrednică  de 
Dumnezeu, este așa de unită cu episcopul ca și coardele cu chitara. De 
aceea este cântat Iisus Hristos în unirea voastră și în armonioasa voastră 
dragoste.  Fiecare  din  voi  deci  să  fiți  un  cor;  și  în  armonia  înțelegerii 
dintre voi, luând în unire melodia lui Dumnezeu, să cântați prin Iisus 
Hristos cu un glas Tatălui, ca să vă audă și să vă cunoască prin faptele 
bune pe care le faceți, că sunteți mădulare ale Fiului Său. Vă este, dar, 
de  folos  să  fiți  într‐o  unire  fără  prihană,  pentru  ca  să  aveți  pururea 
parte și de Dumnezeu. 
Dacă  eu,  în  scurtă  vreme,  am  avut  o  legătură  ca  aceasta  cu 
episcopul vostru, nu omenească, ci duhovnicească, cu cât mai mult vă 
fericesc pe voi, că sunteți atât de uniți cu el, cum e unită Biserica cu Iisus 
Hristos  și  cum  e  unit  Iisus  Hristos  cu  Tatăl,  pentru  că  toate  să  fie  de 
acord în unire? Nimeni să nu se înșele! Dacă cineva nu‐i înăuntru, unde 
este jertfelnicul, este lipsit de ,,pâinea lui Dumnezeu” (Ioan 6, 33)”. 
260
 Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Cugetul Bisericii Ortodoxe, Caracteristicile Bisericii, pp. 44‐47. 
128
 Iată dar că Sfântul laudă unitatea lor, aceea ce o au în Biserică, 
prin  ascultarea  și  unirea  cu  mai  marii  lor,  care  sunt  uniți  cu  Iisus 
Hristos în credință, și totodată le atrage atenția să nu se lase înșelați în 
vreun chip. Și mai departe Sfântul Ignatie îi pune în gardă și îi laudă 
pentru atitudinea lor pe care au avut‐o și trebuie s‐o aibă față de lupii 
îmbrăcați în piei de oi.  
,,Sunt  unii  oameni,  zice,  care  obișnuiesc  să  poarte  numele  (de 
creștin)  cu  viclenie  condamnabilă,  făcând  și  alte  fapte  nevrednice  de 
Dumnezeu; de aceștia trebuie să fugiți ca de fiare, pentru că sunt câini 
turbați, care mușcă pe furiș, trebuie să vă feriți de ei, că mușcăturile lor 
sunt  greu  de  vindecat.  Un  singur  doctor  este,  trupesc  și  duhovnicesc, 
născut și nenăscut, Dumnezeu în trup, în moarte viață adevărată, din 
Maria și din Dumnezeu, mai întâi pătimitor și apoi nepătimitor, Iisus 
Hristos, Domnul nostru. 
...Am aflat că au trecut pe la voi unii, care aveau o învățătură rea. 
Pe aceștia nu i‐ați lăsat să semene între voi; v‐ați astupat urechile, ca să 
nu primească cele semănate de ei, pentru că sunteți pietre ale templului 
Tatălui, pregătiți pentru zidirea lui Dumnezeu Tatăl, ridicați la înălțime 
cu unealta lui Hristos, care este Crucea, folosindu‐vă de Duhul cel Sfânt, 
ca de o funie. Credința vă este povățuitor spre înălțime, iar dragostea 
cale, care urcă la Dumnezeu. Sunteți, așadar, cu toții și tovarăși de drum 
și purtători de Dumnezeu și temple și purtători de Hristos și purtători 
de cele sfinte, în toate împodobiți cu poruncile lui Iisus Hristos; de care 
și eu bucurându‐mă, am fost învrednicit, să vorbesc cu voi prin cele ce 
vă scriu, și să mă bucur împreună cu voi, că voi, ducând o altă viață, nu 
iubiți nimic altceva decât numai pe Dumnezeu”261.  
Preacuviosul  Părintele  nostru  Porfirie,  cel  care  a  trăit  unitatea 
Bisericii și a dorit să o trăiască toți, cel ale cărui ultime cuvinte au fost 
cele ale rugăciunii arhierești a Domnului,  „ca toți să fie una” (Ioan 17, 
21), pe care le iubea și le repeta adeseori, spune cu privire la aceasta: 
Capul  Bisericii  este  Hristos,  iar  noi  oamenii,  creștinii,  suntem 
trupul. Spune Apostolul Pavel:  „El este capul trupului, al Bisericii” (Col. 
1,  18).  Biserica  și  Hristos  sunt  una.  Trupul  Bisericii  se  hrănește,  se 
sfințește,  trăiește  cu  Hristos.  Acesta  este  Domnul,  atotputernicul, 
atotcunoscătorul,  Cel  ce  pretutindenea  este  și  pe  toate  le  plinește, 
sprijinitorul nostru, prietenul nostru, fratele nostru. Stâlpul și temelia 
Bisericii. El este Alfa și Omega, începutul și sfârșitul, temelia, totul. Fără 
Hristos  nu  există  Biserica.  Mirele  este  Hristos,  iar  mireasă  –  fiecare 
suflet. 
Hristos a unit trupul Bisericii cu cerul și cu pământul; cu îngerii, cu 
oamenii  și  cu  toate  făpturile,  cu  întreaga  zidire  a  lui  Dumnezeu,  cu 
261
 PSB, vol. I, Scrierile Părinților Apostolici, Sfântul Ignatie Teoforul, Epistole, Către Efeseni, pp.157‐
160. 
129
animalele și cu păsările, cu fiecare floricică sălbatică, cu fiecare insectă. 
Astfel,  Biserica  a  devenit  „plinirea  Celui  ce  plinește  toate  întru  toți” 
(Efes. 1, 23),  adică a lui Hristos. Toate în Hristos și cu Hristos. Aceasta 
este taina Bisericii. 
Hristos  se  descoperă  în  unirea  dintre  noi  și  în  iubirea  Lui,  în 
Biserică.  Biserica  nu  sunt  numai  eu,  ci  și  voi  împreună.  În  trupul 
Bisericii  sunt  cuprinși  toți.  Suntem  toți  una,  iar  Hristos  –  capul.  Un 
trup,  trupul  lui  Hristos:  „Voi  sunteți  trupul  lui  Hristos  și  mădulare 
fiecare în parte” (1Cor. 12, 27).  Suntem toți una, pentru că Dumnezeu 
este  Tatăl  nostru  și  este  pretutindeni.  Când  trăim  aceasta,  suntem 
înlăuntrul Bisericii. Ei, aceasta numai prin har o poate înțelege cineva. 
Trăim bucuria unității, a iubirii. Și devenim una cu fiecare nenorocit și 
îndurerat și păcătos. 
Nimeni nu trebuie să vrea să se mântuiască de unul singur. Este o 
greșeală a se ruga cineva pentru sine, ca să se mântuiască el. Pe ceilalți 
trebuie să‐i iubim, și să ne rugăm să nu se piardă nimeni, să intre toți în 
Biserică.  Acest  lucru  este  de  preț.  Cu  dorirea  aceasta  trebuie  să  plece 
cineva din lume, pentru a merge la mânăstire sau la pustie. 
Când  ne  separăm  pe  noi  înșine,  nu  suntem  creștini.  Creștini 
adevărați  suntem  atunci  când  simțim  adânc  că  suntem  mădulare  ale 
tainicului trup al lui Hristos, ale Bisericii, într‐o necurmată legătură a 
iubirii.  Atunci  când  trăim  uniți  în  Hristos,  adică  atunci  când  trăim 
unitatea  înlăuntrul  Bisericii  Sale,  cu  simțământul  că  suntem  una. 
Pentru aceasta, Hristos Se roagă Tatălui „ca toți să fie una”. O spune și o 
repetă,  iar  Apostolii  stăruie  asupra  acestui  lucru  pretutindeni.  Este 
adâncimea cea mai mare, cel mai înalt înțeles pe care îl are Biserica. Aici 
se află taina: să se unească toți precum un singur om în Dumnezeu. O 
altă asemenea religie nu există. Nici o religie nu spune astfel de lucruri. 
Spun ceva, dar nu această taină, această subțirime a tainei pe care o cere 
Hristos, zicându‐ne că așa trebuie să devenim, că voiește să fim ai Lui. 
Suntem una chiar și cu oameni care nu sunt aproape de Biserică. Ei 
sunt departe din neștiință. Să ne rugăm ca Dumnezeu să‐i lumineze și 
să‐i schimbe, ca să vină și ei la Hristos. Însă Hristos, Care  „plouă peste 
cei  drepți  și  peste  cei  nedrepți”  (Matei  5,  45),  ne  spune:  „Iubiți  pe 
vrăjmașii voștri” (Matei 5, 44).  Să ne rugăm să fim toți împreună, toți 
împreună în Dumnezeu. Atunci, dacă trăim acesta, vom dobândi roade 
pe măsură, vom fi toți în dragoste și în unire. 
Pentru oamenii lui Dumnezeu nu există depărtare, chiar dacă se 
află la mii de kilometri unii de alții. Oriunde ne‐am afla, suntem  toți 
împreună.  Oricât  de  departe  s‐ar  afla  aproapele  nostru,  trebuie  să‐i 
venim în ajutor... 
Atunci  când  ne  leagă  Hristos,  nu  mai  există  distanțe.  Când  voi 

130
pleca din această viață va fi mai bine. Voi fi mai aproape de voi”262. 
Iată dar, acestea sunt cuvintele celui care a iubit pe Dumnezeu și 
pe aproapele său și a trăit această unitate a Bisericii. Pe alocuri, pentru 
unii, cuvintele Părintelui par a se contrazice unele pe altele, pe o parte 
zice  că  „Hristos  a  unit  trupul  Bisericii  cu  cerul  și  cu  pământul;  cu 
îngerii,  cu  oamenii  și  cu  toate  făpturile,  cu  întreaga  zidire  a  lui 
Dumnezeu, cu animalele și cu păsările, cu fiecare floricică sălbatică, cu 
fiecare  insectă”,  că  „Suntem  una  chiar  și  cu  oameni  care  nu  sunt 
aproape  de  Biserică”,  iar  pe  de  alta  zice  „Să  ne  rugăm  să  fim  toți 
împreună, toți împreună în Dumnezeu”, „să se unească toți precum un 
singur  om  în  Dumnezeu”,  căci  „În  afara  Bisericii,  departe  de  Sfânta 
Treime,  am  pierdut  Raiul,  totul.  Însă  în  afara  Bisericii  nu  există 
mântuire, nu există viață”. „Dumnezeu în nețărmurita Lui iubire, ne‐a 
unit  iarăși  cu  Biserica  Sa  în  persoana  lui  Hristos”.  „Când  trăim  în 
Biserică, Îl trăim pe Hristos”. „Biserica este viață nouă în Hristos”. „În 
Biserică, prin Tainele care ne mântuiesc, nu există deznădejde”. „Cel ce 
intră în Biserică se mântuieşte, devine veșnic. Viața este una, o curgere 
fără de sfârșit în care nu există moarte. Cel ce urmează poruncilor lui 
Hristos  nu  moare  niciodată.  Moare  după  trup,  după  patimi,  dar  se 
învrednicește a trăi încă din această viață în Rai, în Biserica noastră, iar 
apoi în veșnicie”. 
Am adus aici și cuvinte ale Părintelui Porfirie dintr‐un capitol de 
mai  sus  unde  făcându‐ne  atenți,  ne  lămurește  că  nu  se  contrazice. 
Sfinția sa zice: „Când trăim în Biserică, Îl trăim pe Hristos. Aceasta este 
o temă foarte delicată, n‐o putem înțelege. Numai Duhul Sfânt ne poate 
învăța”. 
Deci,  Părintele  ne  arată  clar  că  numai  prin  Duhul  Sfânt,  în 
Biserică  ne  putem  mântui.  Deși  prin  Biserică  suntem  uniți  toți,  nu 
numai oamenii, ci și întreaga zidire, când este vorba de viața veșnică, 
de  mântuire,  de  ea  au  parte,  ne  arată  Părintele,  cei  ce  se  unesc  cu 
Dumnezeu  prin  Duhul  Sfânt,  cei  ce  Îl  trăiesc  pe  Hristos  în  Biserică. 
Pentru aceasta este nevoie să ne ajutăm unul pe altul și deci și pe cei 
departe de Biserică și în afara Bisericii ‐ Trupul lui Hristos, pe cei cu 
care Dumnezeu ne‐a pus în oarecare unire să vie „în Biserica noastră”. 
Părintele  spunând  că  „Suntem  una  chiar  și  cu  oameni  care  nu  sunt 
aproape  de  Biserică”  nu  spune  că  se  poate  mântui  cineva  în  afara 
Bisericii, ci că este de datoria noastră a ne ruga ca să vină și ei la unirea 
cu  Dumnezeu  în  Biserică.  Acum  vedem  și  noi,  că  și  cel  mai  mare 
vrăjmaș al Bisericii trăiește prin Biserică. Dacă nu ar fi fost Biserica, el 
nu ar fi avut cum să se nască și să trăiască, dar acum poate trăi și se 
poate  chiar  îndrepta  și  mântui  prin  Biserică.  Toți  ne  putem  mântui, 
262
  Ne vorbește Părintele Porfirie, În Biserică suntem toți una, iar Hristos este capul, pp.151‐154. 
131
prin  legătura  pe  care  o  avem  unii  cu  alții,  prin  Biserică.  Domnul 
nostru  Iisus  Hristos  ne‐a  mântuit  pe  toți,  ne‐a  unit,  ne‐a  cuprins  în 
Biserică,  dar  rămâne  acum  ca  fiecare  dintre  noi  să  fim  mântuiți,  de 
vom vrea, prin unirea cu El în Biserica ‐ Trupul Său. Deci Dumnezeu 
prin  Biserica  cea  una  sfântă  a  Sa,  cea  care  este  „plinirea  Celui  ce 
plinește toate întru toți” (Efes. 1, 23),  ne‐a mântuit și ne mântuieşte în 
ea  prin  unirea  cu  El  pe  toți  cei  binecinstitori.  Dumnezeu  Tatăl,  prin 
întruparea  Unuia‐Născut  Fiului  Său,  ne‐a  unit  și,  de  vom  vrea 
desăvârșit,  ne  unește,  ne‐a  mântuit,  și  ,de  vom  vrea  desăvârșit,  ne 
mântuiește. Bunul Dumnezeu ne‐a unit și ne‐a mântuit pe toți, numai 
că noi, de nu vom vrea să primim acest har, de nu vom vrea să deveni 
mădulare ale Trupului Său, nu avem cum să trăim această unire, nu 
avem cum să ne mântuim. Noi vedem acum cum, tot mai mult, pierd 
legătura  cu  Dumnezeu  și  cu  cei  de  aproape  ai  lor  și  trăiesc  într‐un 
haos,  cei  ce  nu  caută  unirea  cu  Dumnezeu  în  Biserica  ‐  Trupul  Său. 
Sfântul Ioan Evanghelistul ne arată în Evanghelia sa că Sfântul Ioan 
Botezătorul  „mărturisea  pentru  dânsul  (pentru  Hristos)  și  striga 
grăind: acesta era pentru care am zis: cel ce după mine vine, mai înainte 
de mine s‐a făcut, că mai înainte de mine a fost. Și din plinirea Lui noi 
toți am luat καὶ χάριν ἀντὶ χάριτος și har pentru har” (Ioan 1, 15‐16).  
Deci deși Dumnezeu ne‐a unit și ne‐a mântuit, noi nu putem să 
trăim aceasta decât în Biserica cea una sfântă care este Trupul Său. Cu 
privire la aceasta mai spune Părintele Porfirie: 
„Prin slujirea lui Dumnezeu trăiești în Rai. Îndată ce‐L cunoști și‐L 
iubești pe Hristos, trăiești în Rai. Raiul începe de aici. Biserica este Raiul 
pământesc, aidoma cu cel ceresc. Raiul, care este în cer, același este și 
aici pe pământ. În el toate sufletele sunt una, precum Sfânta Treime este 
trei Persoane, Care sunt însă unite și astfel sunt una. 
Întâia noastră grijă este să ne dăruim lui Hristos și să ne unim cu 
Biserica. Dacă intrăm în iubirea lui Hristos, intrăm în Biserică. Dacă nu 
intrăm  în  Biserică,  dacă  nu  devenim  una  cu  cea  de  aici,  cu  Biserica 
pământească, există teama că o vom pierde și pe cea cerească. Și când 
spunem cerească, să nu socotiți că vom afla în cealaltă viață grădini cu 
flori, munți, ape și păsări. Nu sunt acolo frumusețile pământești; este 
altceva, ceva mult mai înalt. Dar pentru a ajunge la acel altceva, trebuie 
să trecem prin acestea, prin pământeștile priveliști și frumuseți. 
Cel  care‐L  trăiește  pe  Hristos  se  face  una  cu  El,  cu  Biserica  Lui. 
Trăiește o nebunie! Această viață este diferită de viața celorlalți oameni. 
Este bucurie, este lumină, este fericire, este înălțare. Aceasta este viața 
Bisericii,  viața  Evangheliei,  Împărăția  lui  Dumnezeu.  „Împărăția  lui 
Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21).  Înlăuntrul nostru vine 
Hristos, iar noi suntem înlăuntrul Lui. Se întâmplă ca și cu o bucată de 
fier care, așezat în foc, devine foc și lumină. Scos afară din foc, este iarăși 
132
fier întunecat, întuneric. 
În  Biserică  se  săvârșește  dumnezeiasca  împreunare,  devenim 
îndumnezeiți.  Când  suntem  cu  Hristos,  suntem  în  lumină,  iar  când 
trăim  în  lumină,  acolo  nu  există  întuneric.  Lumina,  însă,  nu  este 
veșnică; de noi depinde. Se întâmplă ca și cu fierul, care în afara focului 
devine  întunecat.  Întunericul  și  lumina  nu  pot  viețui  împreună. 
Niciodată  nu  putem  avea  întuneric  și  lumină  în  același  timp.  Ori 
lumină, ori întuneric. Când aprinzi lumina, se mistuie întunericul. 
Pentru a păstra unitatea dintre noi, mai spune Părintele Porfirie, 
trebuie  să  facem  ascultare  de  Biserică,  de  episcopii  ei.  Ascultând  de 
Biserică, ascultăm de Hristos Însuși. Hristos voiește să fim o turmă și un 
păstor (Ioan 10, 16). 
Să ne doară pentru Biserică. Să o iubim mult. Să nu îngăduim a fi 
judecați reprezentanții ei. În Sfântul Munte duhul pe care l‐am învățat a 
fost  cel  ortodox,  adânc,  sfânt,  tăcut,  fără  dezbinări,  fără  certuri  și 
judecăți. Să nu‐i credem pe cei ce judecă cele sfinte. Și chiar de am vedea 
cu  ochi  noștri  vreun  lucru  rău  săvârșit  de  un  sfințit  slujitor,  să  nu  o 
credem,  să  nu  ne  gândim  la  asta,  nici  să  o  transmitem  mai  departe. 
Același lucru este valabil și pentru mădularele laice ale Bisericii, pentru 
fiecare om. Toți suntem Biserica. Cei ce judecă Biserica pentru greșelile 
reprezentanților  ei,  chipurile  pentru  a  ajuta  la  îndreptare,  fac  o  mare 
greșeală.  Aceștia  nu  iubesc  Biserica.  Și  firește,  nici  pe  Hristos.  Iubim 
Biserica atunci când îmbrățișăm fiecare mădular al ei și facem tot ceea 
ce face Hristos. Ne jertfim, priveghem, facem totul ca și Acela, Cel care 
„ocărât fiind, nu răspundea cu ocară; suferind, nu amenința”  (1Petru 2, 
23). 
Să luăm aminte și la rânduială. Să trăim Tainele, îndeosebi Taina 
Sfintei Împărtășanii. În ele se află Ortodoxia. Hristos Se aduce pe Sine 
Bisericii prin Taine, și mai ales prin Sfânta Împărtășanie. 
...La Cincizecime s‐a revărsat harul lui Dumnezeu nu numai peste 
Apostoli, ci și peste întreaga lume ce se afla împrejurul lor. I‐a înrâurit și 
pe  cei  credincioși  și  pe  cei  necredincioși.  Ce  spun  Faptele?  „Și  când  a 
sosit ziua Cincizecimii, erau toți împreună în același loc. Și s‐a făcut fără 
de  veste  din  cer  sunet  ca  de  suflare  de  vifor  ce  vine  repede...  și  s‐au 
umplut toți de Duhul Sfânt, și au început a grăi într‐alte limbi, precum 
le  da  lor  Duhul  a  grăi...  și  s‐a  adunat  mulțimea  și  s‐a  turburat,  căci 
fiecare îi auzea pe ei grăind în limba sa” (Fapte 2, 1‐6). 
În vreme ce Apostolul Petru vorbea în limba lui, această limbă se 
preschimba chiar în același timp în mintea celor ce îl ascultau. În chip 
tainic, Duhul Sfânt îi făcea să înțeleagă cuvintele sale în limba lor, tainic, 
pe  nesimțite.  Aceste  lucruri  minunate  se  săvârșesc  prin  lucrarea 
Sfântului Duh... Era un fel de străvedere; auzeau în propria lor limbă. 
Sunetul lovea în ureche, însă lăuntric, prin luminare de la Dumnezeu, 
133
cuvintele se auzeau în limba celor care ascultau... 
Mai jos se spune:  „Și tot sufletul era cuprins de teamă...” (Fapte 2, 
43). Această teamă nu era teamă, era altceva, ceva străin, ceva neînțeles, 
ceva ce nu poate fi spus. Era frica sfântă, era umplerea, era harul. Era 
umplerea  de  către  harul  dumnezeiesc.  La  Cincizecime,  oamenii  s‐au 
aflat într‐o asemenea stare de îndumnezeire, încât s‐au pierdut pe sine. 
Astfel,  atunci  când  harul  dumnezeiesc  i‐a  adumbrit,  i‐a  înnebunit  pe 
toți – în înțelesul cel bun – i‐a înflăcărat. Asta m‐a impresionat mult. 
Era  ceea  ce  numesc  eu  câteodată  „stare”.  Era  înflăcărare.  Starea  unei 
nebunii duhovnicești. 
„Și frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie și 
întru curăția inimii, lăudând pe Dumnezeu și având har la tot poporul. 
Iar Domnul adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau” (Fapte 2, 46‐
47). 
„Frângerea  pâinii”  era  Sfânta  Împărtășanie.  Și  se  înmulțeau 
necontenit  cei  ce  se  mântuiau,  de  vreme  ce  vedeau  pe  creștini  „întru 
bucurie  și  întru  curăția  inimii  lăudând  pe  Dumnezeu”.  Acest  „întru 
bucurie și întru curăția inimii”  este asemenea cu acel „și tot sufletul era 
cuprins de teamă”.  Aceasta este înflăcărare, după cum este și nebunie. 
Eu, când  trăiesc  asta,  o  simt  și  plâng.  Acesta  este  dumnezeiescul  har. 
Aceasta este și iubirea către Hristos. 
Ceea ce trăiau Apostolii între ei, și simțeau deplin această bucurie, 
s‐a petrecut cu toți, prin înrâurire. Adică se iubeau, se bucurau unul de 
altul,  se  uniseră  unul  cu  altul.  Acest  fel  de  viețuire  strălucește,  și  îl 
trăiesc și ceilalți. 
„Iar inima și sufletul mulțimii celor ce au crezut erau una, și nici 
unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obște” 
(Fapte 4, 32). Faptele  vorbesc despre viața de obște. Aici este taina lui 
Hristos.  Este  Biserica. 
263 Mai  bune  cuvinte  pentru  Biserica  cea  dintru 
început nu există” .  
Așadar, după cum vedem, aceasta trebuie să fie și dorirea noastră, 
a păcătoșilor, a celor pe care Bunul Dumnezeu ne‐a învrednicit a fi, în 
aceste vremuri, în Biserica cea una, sfântă a Sa. 
Sfântul Iustin Popovici referitor la aceasta zice: 
,,Dar e o realitate evanghelică în cursul istoriei: Biserica e plină și 
prea‐plină  de  păcătoși.  Nu  cumva  aflarea  lor  în  Biserică  micșorează, 
vatămă,  desființează  sfințenia  ei?  Nu,  nicidecum  și  în  nici  un  fel. 
Fiindcă  neîmpuținată  și  neschimbată  este  sfințenia  Domnului  Iisus  ‐ 
capul ei, și a Duhului Sfânt ‐ sufletul ei, și a Dumnezeieștii ei învățături, 
și  a  Tainelor  ei,  și  a  faptelor  ei  bune.  Biserica  îi  rabdă  pe  păcătoși,  îi 
acoperă  sub  aripile  ei  și  îi  învață,  ca  să‐i  trezească  și  să‐i  îndemne  la 
263
 Ibidem, pp.155‐160. 
134
pocăință, la însănătoșire și schimbare la față duhovnicească; iar ei nu 
împiedică  Biserica  să  fie  sfântă.  Numai  păcătoșii  nepocăiți,  care  se 
îndărătnicesc în rău și în răutatea cea de a sa voie luptătoare împotriva 
lui  Dumnezeu,  sunt  tăiați  din  Biserică,  fie  prin  lucrarea  văzută  a 
autorității  Dumnezeu‐omenești  a  Bisericii,  fie  prin  lucrarea  cea 
nevăzută a judecății dumnezeiești, pentru că în felul acesta să fie păzită 
sfințenia Bisericii. 
264 Scoateți afară pe cel rău dintre voi înșivă (1Corinteni 
5, 13)” .  
Înțelegem deci, din cele arătate nouă de Sfinții Părinți, că nu poate 
fi pusă la îndoială unicitatea și unitatea Bisericii, tot așa cum nu poate 
fi pusă la îndoială sfințenia ei. Iar dacă sunt unii care spun că sunt în 
Biserică,  dar  acceptă  și  mărturisesc  această  erezie,  dovedesc  că  au 
pierdut harul Duhului Sfânt și se plasează în afara ei, chiar fără să se 
pronunțe cineva împotriva lor. Până la urmă credința sau necredința 
noastră este cea care ne îndreptățește sau ne condamnă (Matei 25. 21‐
23;  Luca  19,  17).  Sfântul  Apostol  Pavel  zice:„Drept  aceea  îndreptățiți 
fiind  din  credință,  pace  avem  către  Dumnezeu  prin  Domnul  nostru 
Iisus  Hristos”  (Rom.  5,  1).  „Ci  măcar  și  noi,  sau  înger  din  cer  de  va 
binevesti  vouă  afară  de  ceea  ce  am  binevestit  vouă,  anatema  să  fie. 
Precum am zis mai înainte și acum iarăși zic: oricine de vă va binevesti 
afară de ceea ce ați luat, anatema să fie” (Gal. 18‐9). 
 
Tăgăduirea unității Bisericii ‐ Trupul lui Hristos este tăgăduirea 
lucrării lui Dumnezeu în lume, este lucrare antihristică. Pentru a nu 
pierde unitatea credinței, pentru a nu cădea din unitatea Bisericii, prin 
Duhul Sfânt în Biserică, suntem chemați cu toți să cercetăm duhurile de 
unde sunt  
 
Știm  că  cei  din  Vechiul  Legământ  care  lucrau  la  dărâmarea 
Bisericii, a credincioșilor, necrezând ei în Domnul ca fiind  ,,Hristosul, 
Fiul lui Dumnezeu celui viu”, ,,piatra cea din capul unghiului”, au auzit 
atunci vaiul ce era asupra lor. El le‐a zis lor: 
,,Au nici odinioară n‐ați citit în Scripturi: piatra pe care nu o au 
băgat  în  seamă  ziditorii,  aceasta  s‐a  făcut  în  capul  unghiului,  de  la 
Domnul s‐a făcut aceasta, și este minunată întru ochii noștri? Pentru 
aceea zic vouă, că se va lua de la voi împărăția lui Dumnezeu, și se va da 
neamului care va face rodurile ei. Și cel ce va cădea peste piatra aceasta, 
se va sfărâma; iar peste care va cădea ea, îl va spulbera” (Matei 21, 42‐
44). 
Iar  în  Noul Legământ  suntem  făcuți  atenți,  de  către  mădularele 
Bisericii, ca să nu cădem în aceeași ispită, în care putem fi atrași chiar 
264
 Sfântul Iustin Popovici, Biserica Ortodoxa și ecumenismul, Însușirile Bisericii, p.39. 
135
de unii dintre ,,mai marii noștri”, precum li s‐a întâmplat acelora din 
Vechiul Legământ,  care prin unii din ,,mai marii lor” au căzut. Acum 
este foarte important să știm cine este în Biserică, cine sunt mai marii 
noștri, pe cine recunoaștem a fi mai marii noștri, de cine să ascultăm.  
După cum arată și Înalt Prea Sfințitul Mitropolit Hierotheos: ,,mai 
toți ereticii au fost o vreme membri ai Bisericii, chiar clerici, fiind activi 
în ea. Lor li se potrivește prorocia Sfântului Apostol Pavel: ,,Și dintre voi 
înșivă se vor scula bărbați, grăind îndărătnicii, ca să atragă pe ucenici 
după dânșii” (Fapte 20, 30)”. Și mai zice Înalt Prea Sfinția Sa:  
,,Toate  eresurile  schimonosesc  deopotrivă  și  ecleziologia.  Întrucât 
Biserica  este  Trupul  lui  Hristos,  orice  deformare  a  învățăturii  despre 
Hristos,  despre  Sfântul 
265 Duh  și  despre  calea  mântuirii  omului  are  și 
urmări ecleziologice” .  
Înțelegem deci că nu numai cei ce deformează învățătura Bisericii 
despre Hristos, despre Dumnezeu sunt eretici, se rup de Biserică, ci și 
cei care deformează învățătura despre Biserică, despre calea mântuirii. 
,,Așadar  ereticii,  care  profesează  cuvinte  lipsite  de  credință  în 
Dumnezeu  și  îndeamnă  și  pe  alții  să  facă  lucrul  acesta,  zice  Sfântul 
Clement  al Alexandriei, nu se folosesc bine, ci greșit de cuvintele cele 
dumnezeiești;  nu  vor  intra  nici  ei  în  împărăția  cerurilor  și  nici  cei  pe 
care i‐au înșelat și nu le‐au îngăduit să ajungă la adevăr (Matei 23, 14; 
Luca 11, 52). Nu au nici cheia de la intrare, au o cheie falsă, o cheie dublă, 
după cum se spune de obicei, cu care nu pot descuia ușa de intrare în 
casă,  așa  cum  intrăm  noi  prin  tradiția  Domnului,  ci  sparg  fereastra, 
găuresc pe ascuns zidul bisericii și depășind adevărul, se fac inițiatori ai 
sufletelor celor necredincioși”266.  
,,Potrivit  Sfântului  Maxim  Mărturisitorul,  ne  mai  zice  Înalt  Prea 
Sfințitul Mitropolit Hierotheos Vlachos, ereticii au o limbă ce seamănă 
cu ,,o sabie cu două tăișuri și cu un brici ascuțit... ei junghie sufletele și 
le  trimit  în  cursa  iadului  și  în  „gropnița  întunericului”.  ,,Iadul”  și 
,,gropnița  întunericului”  nu  sunt  independente  de  întunecare  minții, 
care  este  adevărata  boală  a  omului  și  adevărata  necunoaștere  a  lui 
Dumnezeu.     
Având în vedere acestea, Sfântul Maxim folosește fraze și cuvinte 
grele  spre  a‐i  caracteriza  pe  eretici.  El  îi  numește  ,,ucigași”, 
,,necinstitori”, ,,câini” care ,,se întorc la vărsătura lor” etc. Caracterizările 
nu  sunt  folosite  în  înțeles  moralizator,  ci  teologic.  În  orice  caz,  mulți 
dintre eretici au fost oameni rafinați, clerici binevoitori și ,,morali”. Dar 
pentru  că  s‐au  despărțit  de  dreapta  credință  a  Bisericii,  sunt 
caracterizați cu aceste numiri.      
265
266
 Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Cugetul Bisericii Ortodoxe, p. 20.      
 PSB 5, Clement Alexandrinul, Scrieri, Partea a doua, Stromata a VII‐a, trad. Părintele D. Fecioru, 
EIBMBOR, București 1982, p. 544). 
136
 După învățătura Sfântului Maxim Mărturisitorul, se vădește că cei 
ce  pierd  credința,  adică  ortodoxia,  pierd  și  unirea  cu  Dumnezeu, 
putința îndumnezeirii, și se despart de Biserică, de adevăratul Trup al 
lui  Hristos.  Ortodoxia  este  Biserica  cea  una  care  deține  adevărul, 
păstrează meșteșugul adevărat al tămăduirii și poate călăuzi pe om la 
adevărata  267 cunoaștere  a  lui  Dumnezeu,  care  este  părtășie  cu 
Dumnezeu” .  
Acestea  știindu‐le  noi,  de  vrem  să  ne  mântuim,  se  cade  deci  să 
lepădăm  departe  de  la  noi  somnul  nepăsării  și  să  nu  ne  mai  lăsăm 
intimidați, smintiți și înșelați, punând pricina ascultării de unii dintre 
mai  marii  noștri,  numindu‐i  ,,Biserica”,  când  ei  sunt  și  învață  în  alt 
duh și nu în Duhul Bisericii. După cum am văzut, ca să ne mântuim 
avem mare nevoie să știm ce înseamnă Biserica și ce înseamnă a fi în 
Biserică, și că la aceasta putem ajunge cu adevărat trăind în credința 
ei.  Înalt  Prea  Sfințitul  Mitropolitul  Hierotheos  Vlachos,  ne  lămurește 
aceasta, încă o dată zicând: 
„Mulți oameni identifică Biserica cu clerul; alții, cu poporul. După 
învățătura Sfinților Părinți, mai ales cea a Sfântului Irineu, Biserica este 
tot una cu Ortodoxia și cu dumnezeiasca Euharistie. Acești trei termeni 
sunt  strâns  legați  unul  cu  celălalt.  Biserica  nu  poate  fi  concepută  în 
afara  Ortodoxiei  și  a  dumnezeieștii  Euharistii.  Ortodoxia  nu  poate  fi 
concepută afară de Biserică și de dumnezeiasca Euharistie, tot așa cum 
dumnezeiasca  268 Euharistie  nu  se  poate  concepe  în  afara  Bisericii  și  a 
Ortodoxiei” .  
,,Mulți oameni, vorbind despre Biserică, înțeleg fie ierarhia, adică 
doar  clerul  și  în  special  episcopii,  care  alcătuiesc  cinul  preoțesc  în 
Biserică, fie doar mirenii, cei ce au fost botezați în numele Dumnezeului 
Treimic. Dar este vorba de păreri greșite, înfățișând concepții apusene 
despre Biserică.  
…Biserica este Trupul Hristosului dumnezeiesc și omenesc. Creștinii 
sunt mădularele adevărate ale acestui Trup. Astfel Biserica nu poate fi 
vreodată o organizație ori un așezământ abstract, ci unitatea creștinilor 
cu Hristos. Însă creștinii se împart în două categorii principale, clerici și 
mireni. Deosebirea nu e legată de vreun privilegiu în ce privește treptele 
mântuirii,  ci  de  ceea  ce  unii  creștini  mai  înzestrați,  adică  păstorii  ce 
călăuzesc  pe  mireni,  trebuie  să  fie  în  Biserică,  urmând  a‐i  ajuta  pe 
ceilalți către îndumnezeire. 
Deci  clerul  și  mirenii  alcătuiesc  poporul  lui  Dumnezeu.  Aceasta 
însă nu e ceva abstract și nici unitatea dintre cler și mireni nu e ceva 
267
 Mitropolitul  Hierotheos  Vlachos,  Cugetul  Bisericii  Ortodoxe,  Dreapta  credința  în  învățătura 
Sfântului Maxim Mărturisitorul, pp. 64‐65. 
268
 Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Boala și tămăduirea sufletului în tradiția ortodoxă,  Deosebirile 
dintre Ortodoxie și celelalte confesiuni  , p. 11.  
137
abstract,  nefiind  legată  doar  de  taina  Botezului,  căci  Botezul  nu  este 
izolat de întreaga viață a Bisericii. Sfântul Simeon Noul Teolog spune în 
chip grăitor că cei botezați și cei neclintiți în credință se vor mântui. Pe 
deasupra, Botezul este legat de Taina Sfintei Împărtășanii. Astfel, când 
spunem  că  clerul  și  mirenii  trăitori  în  Hristos  alcătuiesc  Biserica, 
înseamnă  că  atât  clerul    cât  și  mirenii  sunt  în  legătură  cu  viața 
sacramentală a Bisericii, nu în chip magic, ci ascetic. Aceasta înseamnă 
că ei sunt în legătură cu curățitoarea, luminătoarea și îndumnezeitoarea 
energie a lui Dumnezeu”269.    
Acestea le‐a arătat, Înalt Prea Sfinția Sa, după ce mai întâi ne‐a 
făcut atenți, prin  cuvintele:  
,,Dacă  astăzi  se  găsește  vreo  erezie  mai  însemnată,  ea  este  așa‐
numita  erezie  ecleziologică,  iar  păstorii  Bisericii  trebuie  s‐o  înfrunte. 
Există  o  mare  confuzie  astăzi  despre  ce  este  Biserica  și  cine  sunt 
adevăratele sale mădulare. Noi confundăm sau identificăm Biserica cu 
alte  predanii  omenești,  socotim  că  Biserica  e  ruptă  în  bucăți  și 
sfărâmată și pe deasupra suntem neștiutori în privința căii de mântuire 
propuse  de  Biserică.  Așa  se  face 270că  ea  însăși  a  ajuns  la  confuzie  în 
privința acestui însemnat subiect” . 
Pentru a nu cădea în capcana ,,duhului lui antihrist”, care luptă 
împotriva Bisericii dintru început și care astăzi afirmă că Biserica este 
dezbinată și că ar avea nevoie de refacere, deci pentru a nu cădea de la 
credința  în  Biserică,  din  credința  în  Domnul  nostru  Iisus  Hristos  ca 
fiind Fiul și Cuvântul Lui Dumnezeu care „trup s‐a făcut și s‐a sălășluit 
întru noi” (Ioan 1,14), Sfântul Ioan Evanghelistul ne‐a pus în gardă încă 
de atunci, îndemnându‐ne pe noi pe toți, deci nu numai pe clerici și 
monahi, ci pe noi toți cei ce vrem să ne mântuim, zicând: 
,,Iubiților, să nu credeți pe tot duhul, ci cercetați duhurile dacă sunt 
de la Dumnezeu, fiindcă mulți proroci mincinoși au ieșit în lume. Întru 
aceasta să cunoașteți Duhul lui Dumnezeu: tot duhul care mărturisește 
pe Iisus Hristos că a venit în trup, de la Dumnezeu este; și tot duhul, 
care nu mărturisește pe Iisus Hristos că a venit în trup, de la Dumnezeu 
nu este; și acela este al lui antihrist, de care ați auzit că va veni și acum 
în lume este” (1Ioan 4,1‐3) (Cf. Biblia, Ediția Sfântului Sinod, 1914). 
Deci  Apostolul  dragostei  ne  descoperă  măsura,  întruparea  lui 
Hristos,  prin  care  putem  cerca  duhurile  de  unde  sunt  și  cum  sunt, 
prin  care  ne  putem  menține  în  Trupul  Său  –  Biserica.  Prin  Hristos, 
prin  Trupul  Său  ‐  Biserica  putem  deosebi  Duhul  lui  Dumnezeu  de 
duhul  lui  antihrist,  lucrarea  lui  Dumnezeu  de  lucrarea  lui  antihrist, 
învățătura  lui  Dumnezeu  de  învățătura  lui  antihrist.  El  ne  arată  că 
grija noastră cea mai mare trebuie să fie aceea de a cerceta tot timpul 
269
 Ibidem, „Definiția” și caracteristicile Bisericii, pp.40‐41. 
270
 Ibidem, Obârșia și descoperirea Bisericii, pp. 19‐20. 
138
dacă  suntem  în  Duhul  Bisericii,  Duhul  lui  Hristos  capul  ei,  „Duhul 
adevărului,  care  de  la  Tatăl  purcede”  (Ioan  15,  26).  Avem  nevoie  să 
cercetăm  tot  timpul  dacă  învățătura  pe  care  o  avem  despre  Biserică 
este în Duhul ei. Cine se află în Duhul Bisericii  ,,mărturisește pe Iisus 
Hristos că a venit în trup”  și  că ea este Trupul Său în care toți oamenii 
sunt chemați să se mântuiască. Unul ca acesta nu acceptă că Biserica a 
fost, este, sau că va putea fi dezbinată vreodată. Nu acceptă pentru că 
el trăiește unitatea credinței în Duhul Bisericii, în Trupul lui Hristos. 
Dar cine nu caută sincer mântuirea și numai mântuirea, deși într‐un 
fel se află în Biserică, altele fiind criteriile lui de deosebire, se află în 
duhul  lumii,  duhul  lui  antihrist,  făcând  lucrare  antihristică.  Așa  se 
întâmplă și cu faptul că în Biblia ediția din 1914 găsim scris cuvântul 
Sfântului Apostol Ioan în Duhul Sfânt, identic cu originalul, și anume: 
,,tot duhul, care nu mărturisește pe Iisus Hristos că a venit în trup, de la 
Dumnezeu nu este; și acela este al lui antihrist”,  ,,καὶ πᾶν πνεῦμα ὃ  μὴ 
ὁμολογεῖ τὸν Ἰησοῦν Χριστὸν ἐν σαρκὶ ἐληλυθότα, ἐκ τοῦ Θεοῦ οὐκ ἔστι· καὶ 
τοῦτό ἐστι τὸ τοῦ ἀντιχρίστου ὃ ἀκηκόατε ὅτι ἔρχεται, καὶ νῦν ἐν τῷ κόσμῳ 
ἐστὶν  ἤδη.  (ke  pan  pnevma  o  mi  omologhi  ton  Iisun  Hriston  en  sarki 
elilithota, ek tu Theu uk esti; ke tuto esti to tu antihristu o akikoate oti 
erhete,  ke  nin  en  to  kosmo  estin  idi)”,  dar  în  bibliile  edițiile  cele  noi 
acest  cuvânt  îl  găsim  schimbat.  Desigur  că  această  schimbare  a  fost 
făcută  nu  de  un  om  oarecare,  ele  doar  apar  ,,cu  binecuvântarea 
Sfântului Sinod” și nu fără un scop anume. Ce‐i drept, aceasta nu este 
singura schimbare pe care au făcut‐o în Sfânta Scriptură, mai sunt și 
altele  prin  care  oamenii  cei  robiți  de  duhul  lui  antihrist  caută  să  ne 
lipsească  de  adevăr,  să  ne  despartă  de  Biserică,  dar  aceasta,  arătată 
acum, se prezintă a fi cea mai gravă pentru că prin ea ne lipsește de 
măsura  prin  care  putem  deosebi  Duhul  lui  Dumnezeu  de  duhul  lui 
antihrist, ne lipsește de măsura prin care putem ajunge liberi de toată 
înșelăciunea. Acum, în bibliile noi acest cuvânt îl găsim scris în felul 
următor: ,,și orice duh, care nu mărturisește pe Iisus Hristos, nu este de 
la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist”.  
Noi știm chiar de la Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos, că nu 
este  de  ajuns  pentru  mântuire  numai  ca  să‐L  mărturisim  pe  Iisus 
Hristos, cum nu este suficient a ne ,,ruga” într‐un fel Lui, și nici chiar a 
face  minuni  cu  numele  Lui,  ci  este  nevoie  să  mărturisim  prin  viața 
noastră credința noastră că El a venit în trup. Iar aceasta înseamnă să 
ne zidim  ,,pe noi înșine și unii pe alții”  în  unicul Său Trup ‐ Biserica. 
Deci cine crede că Iisus Hristos a venit în trup o dovedește prin faptul 
că  se  zidește  pe  el  însuși  și  pe  aproapele  său  întru  una,  sfântă, 
sobornicească și apostolească Biserică. Unul ca acesta vede pe Hristos 
că este  ,,Piatra cea din capul unghiului” (Matei 16, 16‐18; 21, 42; Ps. 117, 
21; Is. 8, 14; 28,16; Fapte 4, 11; Rom. 9, 33; 1Petru 2,6) și nu poate accepta 
139
niciodată  că  Biserica  ‐  Trupul  Său  poate  fi  dezbinată,  sau  că  ar  fi 
nevoie de refacerea unității ei. Unul ca acesta caută numai unirea cu 
Hristos și cu aproapele său în Biserică, crezând cuvântul zis de El, că:  
,,Nu  tot  cel  ce  îmi  zice  Mie:  Doamne!  Doamne!  va  intra  întru 
împărăția cerurilor, ci, cela ce face voia Tatălui Meu, care este în ceruri. 
Mulți vor zice Mie, în ziua aceea: Doamne! Doamne! Au nu cu numele 
Tău am prorocit? Și cu numele Tău draci am scos? și cu numele Tău 
multe minuni am făcut? Și atunci voi mărturisi lor, că niciodată nu v‐
am știut pe voi; depărtați‐vă de la Mine, cei ce lucrați fărădelegea! Deci, 
tot cela ce aude cuvintele Mele acestea și le face pe ele, îl voi asemăna pe 
el bărbatului înțelept, care și‐a zidit casa sa pe piatră” (Matei 7, 21‐24). 
Și în alte locuri zice: ,,Cela ce ascultă cuvintele Mele și crede Celui ce M‐
a trimis pe Mine, are viață veșnică și la judecată nu va veni, ci s‐a mutat 
din  moarte  în  viață”  (Ioan  5,  24);  „De  Mă  iubește  cineva  va  păzi 
poruncile Mele și Eu îl voi iubi și Mă voi arăta lui. ...Eu și Tatăl Meu vom 
veni și Ne vom face la el sălaș” (Ioan 14, 21‐23);  „Cel ce mănâncă Trupul 
Meu și bea Sângele Meu are viață veșnică, și Eu îl voi învia pe el în ziua 
cea de apoi. ...Cine mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu rămâne 
întru Mine și Eu întru el” (Ioan 6, 54, 56). 
Pe  ,,Iisus  Hristos”  îl  mărturisesc  într‐un  fel  și  cei  din  afara 
Bisericii, îl mărturisesc ereticii, îl mărturisesc chiar și dracii, după cum 
vedem  scris  în  Evanghelie  (Luca  8,  28),  dar  pe  Iisus  Hristos  îl 
mărturisim în adevăr, numai atunci când trăim viața Lui în Biserica 
cea una, care este Trupul Lui, precum au făcut‐o Sfinții Apostoli și Toți 
Sfinții. Unul dintre aceștia, și anume Sfântul Apostol Pavel, ne arată 
prin viața lui ce înseamnă aceasta, când zice: ,,Cu Hristos împreună m‐
am răstignit; dar viez nu de acum eu, ci viază întru mine Hristos; iar de 
viez acum în trup, prin credința Fiului lui Dumnezeu viez, carele M‐a 
iubit și S‐a dat pe Sine pentru mine” (Gal. 2, 20); și  ,,acum mă bucur 
întru patimile mele pentru voi, și plinesc lipsele necazurilor lui Hristos 
în trupul meu pentru trupul Lui, carele este Biserica” (Col. 1, 24). 
Sfântul Iustin Popovici ne arată foarte clar că:  
„În Biserică, în Hristos Dumnezeu‐Omul, s‐a întrupat tot adevărul, 
s‐a  întru‐omenit  și  în‐omenit,  s‐a  făcut  om.  Adevărul  =  om.  Iată  cine 
este  Hristos  și  ce  este  Hristos!  Iar  ‐  de  vreme  ce  a  fost  cu  putință  ca 
întreg adevărul să se întrupeze și s‐a întrupat în om ‐ aceasta înseamnă 
că  omul  a  fost  zidit  pentru  ca  să  fie  trup  al  adevărului,  întruparea 
adevărului. Buna‐vestire de căpetenie a Dumnezeu‐Omului este aceasta: 
A  fi  om  nu  înseamnă  nimic  altceva  decât  a  fi  întruparea  Adevărului, 
întruparea  lui  Dumnezeu.  Tocmai  pentru  aceasta  Dumnezeu  S‐a  și 
făcut om și a rămas pentru totdeauna Dumnezeu‐Om. Pentru aceasta, 
viața în Hristos = viața în Biserică și viața în adevărul întreg. Hristos este 
întreg  în  Biserică:  întreg,  cu  întreaga  Sa  ființă  cuvântătoare  și 
140
Dumnezeu‐omenească;  întreg,  cu  întregul  Său  adevăr,  cu  întreaga  Sa 
viață, cu întreaga Sa dreptate, cu întreaga Sa dragoste, cu întreaga Sa 
veșnicie;  într‐un  cuvânt:  cu  întreaga  plinire  a  Dumnezeirii  Sale  și  cu 
întreaga plinire a omenității Sale. Numai de la El, Dumnezeu‐Omul, pe 
pământ noi, oamenii, dar și Îngerii în cer, știm că El este Adevărul. A‐
tot‐adevărată este buna‐vestire: Adevărul prin Iisus Hristos a venit (Ioan 
1,  17).  Înseamnă  că  adevărul  este  Dumnezeu‐Omul,  Domnul  Iisus 
Hristos; adevărul este cel de‐al doilea Ipostas al Sfintei Treimi; adevărul 
este  Persoana  Dumnezeu‐Omului  Hristos.  În  lumea  noastră 
pământească adevărul nu este nimic mai puțin decât întreaga Persoană 
a Dumnezeu‐Omului Hristos. El nu este nici concept, nici cugetare, nici 
schemă logică, nici putere logică, nici om, nici Înger, nici omenirea, nici 
ceva omenesc, nici ceva făcut, nici toate lumile văzute și nevăzute, ci ceva 
neasemuit  și  nemăsurat  mai  mare  decât  toate  acestea:  Adevărul, 
veșnicul și a‐tot‐desăvârșitul Adevăr în lumea noastră pământească ‐ iar 
prin  el  și  în  toate  lumile  văzute  și  nevăzute  ‐  este  a  doua  Față  a 
Preasfintei  Treimi,  însăși  Persoana  istorică  a  Dumnezeu‐Omului,  a 
Domnului Iisus Hristos. Pentru aceasta Domnul Hristos vestește despre 
Sine  neamului  omenesc  următoarea  bună‐vestire  a  Preasfintei  Treimi: 
„Eu sunt Adevărul” (Ioan 14, 6; vezi și Efeseni 4, 24). Și, întrucât El este 
Adevărul, atunci adevărul este și trupul Său, Biserica, al cărei cap este 
El. De aici și buna‐vestire minunată și îmbucurătoare a purtătorului de 
Hristos Apostol: „Biserica Dumnezeului celui viu este stâlpul și întărirea 
adevărului” (1Timotei 3, 15). Iată de ce nu pot să nimicească Biserica și 
adevărul ei vrăjmașii ei, chiar dacă aceștia sunt de pe pământ sau din 
iad. Prin Dumnezeu‐Omul Hristos ea este cu totul desăvârșită și a‐tot‐
puternică,  a‐tot‐biruitoare  în  chip  Dumnezeiesc  și  fără  de  moarte. 
Având asemenea însușiri, ea slobozește orice ființă omenească de păcat, 
de moarte și de diavol, de această minciună întreit‐una, și asigură și dă 
nemurirea  și  viață  veșnică  fiecărui  creștin  în  chip  osebit  și  tuturor 
creștinilor laolaltă. Și face asta sfințind, în‐creștinând și în‐dumnezeu‐
omenind  ființa  omenească,  cu  ajutorul  Sfintelor  Taine  și  al  sfintelor 
fapte  bune.  De  aici  și  a‐tot‐purtătoarea  de  mântuire  bună  vestire  din 
gura  cea  Dumnezeiască  a    Mântuitorului:  „Veți  cunoaște  adevărul,  și 
adevărul vă va slobozi pe voi” (Ioan 8, 32) și de păcat, și de moarte, și de 
diavol, și vă va face adevărați și vă va dărui toate fericirile cerului. Pe 
bună dreptate s‐a zis prin gura unui Părinte al Bisericii: ,,Adevărul este 
cuprinsul Bisericii, și tot ce se săvârșește în ea este adevărat și purtător 
de mântuire”271.  
Pentru  toate  aceste  pricini,  întruparea  Dumnezeu‐Cuvântului, 
Dumnezeu‐Omul, este adevărul tuturor adevărurilor Noului Legământ; 
271
Fer. Theofilact,Tâlcuirea la Întâia Epistolă către Timotei, 3, 15: P.G. 125, 49C. 
141
prin Dumnezeu‐Omul stă sau cade întreaga Biserică și toată iconomia 
Dumnezeu‐omenească  a  mântuirii.  Acesta  este  sufletul  tuturor 
lucrărilor, nevoințelor, faptelor bune, întâmplărilor Noului Legământ și 
bisericești; este binevestirea binevestirilor; mai exact: a‐tot‐binevestirea. 
Mai mult decât atât: faptul acesta este măsura oricărei măsuri. Cu el, ca 
și  cu  cea  mai  sigură  măsură,  se  măsoară  toate  în  Biserică  și  în 
creștinism.  Culmea  adevărului  este  aceasta:  cel  ce  nu  recunoaște 
întruparea  lui  Dumnezeu,  a  Dumnezeu‐Omului  Iisus  Hristos,  nu  este 
mădular al Bisericii. Mai mult: este un antihrist. Această măsură fără 
greș  o  binevestește  sfântul  și  purtătorul  de  Hristos  văzător  de 
Dumnezeu și cunoscător al tainelor, Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu: 
„Iubiților, să nu credeți pe tot duhul, ci cercați duhurile de sunt de la 
Dumnezeu, că mulți proroci mincinoși au ieșit în lume. Întru aceasta să 
cunoașteți  Duhul  lui  Dumnezeu:  tot  duhul  care  mărturisește  pe  Iisus 
Hristos  că  a  venit  în  trup  este  de  la  Dumnezeu;  și  tot  duhul  care  nu 
mărturisește pe Iisus Hristos că a venit în trup nu este de la Dumnezeu. 
Și acela este al lui Antihrist, despre care ați auzit că va veni și care acum 
este  deja  în  lume  (1Ioan  4,  1‐3;  2,  22;  1Corinteni  12,  3).  În  fapt,  toate 
duhurile care locuiesc lumea noastră pământească sau care trec prin ea 
se împart în două soiuri: în cele de la Dumnezeu și în cele de la diavol. 
De la Dumnezeu sunt acelea care recunosc și mărturisesc că Iisus este 
Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, Mântuitor și Domn, iar de la diavol, 
cele care nu recunosc aceasta. Toată filosofia diavolului stă în aceasta: a 
nu‐L recunoaște pe Dumnezeu în lume; a nu recunoaște prezența Lui în 
lume; a nu recunoaște întruparea, înomenirea Lui în lume; a afirma și 
propovădui că nu este Dumnezeu nici în lume, nici în om; că nu este 
Dumnezeu  nici  în  Dumnezeu‐Omul;  că  este  o  prostie  să  credem  că 
Dumnezeu S‐a întrupat în om și poate trăi în om; că omul este pe‐de‐a‐
ntregul fără Dumnezeu, o ființă în care nu se află Dumnezeu, nici ceva 
al lui Dumnezeu, nici ceva Dumnezeiesc, nemuritor, veșnic; că omul este 
pe de‐a‐ntregul trecător, pe de‐a‐ntregul muritor; că el ține întru totul 
de  lumea  animală  și  nu  se  deosebește  aproape  cu  nimic  de  animale, 
drept care este cu totul firesc să trăiască asemeni animalelor, care sunt 
singurii moși și strămoși legiuiți ai lui, precum și frați ai lui după fire. 
Aceasta  este  în  fapt  filosofia  lui  Antihrist,  care  vrea  cu  orice  preț  să 
înlocuiască pe Hristos și să‐I ia locul în lume și în om. Sunt nenumărați 
înainte‐mergătorii  lui  Antihrist,  mărturisitorii  și  credincioșii  lui  în 
lumea omenească de‐a lungul veacurilor: ,,tot duhul”; iar duhul poate fi 
persoană,  sau  învățătură,  sau  idee,  sau  gând,  sau  om,  sau  înger,  sau 
diavol. Și toată învățătura, toată persoana, toată ideea, tot gândul, tot 
omul  care  nu  recunoaște  că  Iisus  este  Dumnezeu  și  Mântuitor, 
Dumnezeu întrupat și Dumnezeu‐Om, își are originea ei de la Antihrist, 
este a lui Antihrist. Iar astfel de persoane, și învățături, și idei au existat 
142
chiar de la începutul arătării Domnului Hristos în lume. Pentru aceasta 
și  zice  sfântul  cunoscător  al  tainelor  despre  Antihrist:  și  acum  este. 
Orice  om,  orice  idee  din  lume  care  tăgăduiește  pe  Dumnezeu‐Omul 
Hristos  și  Biserica  Lui  este  de  la  Antihrist.  Plăsmuitorul  oricărei 
ideologii anticreștine, în chip nemijlocit sau mijlocit, este Antihrist.  În 
fapt,  toate  ideologiile  se  pot  reduce  la  două  feluri:  acelea  care  sunt 
pentru Hristos și acelea care sunt pentru Antihrist. În cele din urmă, 
omul  se  găsește  în  lumea  aceasta  pentru  ca  să  dezlege  o  singură 
problemă: dacă este cu Hristos sau împotriva lui Hristos. Și orice om, fie 
că vrea, fie că nu, numai asta face: dezleagă problema aceasta, această a‐
tot‐problemă.  Și  fiecare  dintre  noi  este  sau  iubitor  de  Hristos,  sau 
luptător  împotriva  lui  Hristos,  a  treia  cale  nu  există.  Da,  omul  este 
închinător al lui Hristos sau este închinător al diavolului, a treia cale nu 
există. Evanghelia Dumnezeu‐Omului ne rânduiește ca lucrare și scop 
de căpetenie al vieții noastre să cugetăm ceea ce este și în Hristos Iisus 
(vezi  Filip.  2,  5),  cele  de  sus  (Coloseni  3,  2),  ceea  ce  este  sus,  în 
Dumnezeul‐Omul cel înviat și înălțat la ceruri. Și ce este aceasta? Tot ce 
este  El  ca  adevăr  veșnic  și  tot  ce  cuprinde  în  Sine  ca  Dumnezeu 
Cuvântul: toate însușirile, vredniciile și desăvârșirile dumnezeiești; dar 
întocmai deopotrivă și tot ce El, Dumnezeu‐Omul Iisus Hristos, are și 
cuprinde  în  Sine  întrupat  ca  om:  toate  însușirile,  gândurile, 
simțămintele, nevoințele, trăirile, faptele Lui dumnezeiești; întreaga Lui 
viață de la naștere până la înălțare, și de la înălțare până la Înfricoșata 
Judecată,  și  de  la  Înfricoșata  Judecată  de‐a  lungul  întregii  veșnicii 
dumnezeiești. A cugeta la toate acestea, aceasta este cea dintâi datorie a 
noastră  de  creștini,  datorie  de  zi  și  noapte...  Altminteri  ‐  fie  că  omul 
cugetă  la  adevăr,  la  rătăcire,  la  viață,  la  moarte,  la  bine,  la  rău,  la 
dreptate, la nedreptate, la rai, la iad, la Dumnezeu, la diavol ‐ dacă nu 
cugetă  la  toate  acestea  în  Hristos  Iisus,  adică  dacă  cugetarea  lui  în 
privința tuturor acestora nu va crește întru cugetare a lui Hristos, atunci 
ea  se  preface  negreșit  într‐o  mucenicie  fără  rost  și  sinucigașă.  Iar  cu 
privire la societate, la persoană, la familie, la nație, la omenire, dacă nu 
cugetă în Hristos și prin Hristos, nu le va găsi niciodată adevăratul rost, 
nici  nu  va  dezlega  așa  cum  trebuie  vreuna  dintre  problemele  lor.  A 
cugeta  la  toate  în  Hristos  și  prin  Hristos  ‐  iată  porunca  de  căpetenie 
pentru  fiecare  creștin,  iată  imperativul  nostru  creștin  categoric,  iată 
gnoseologia noastră creștină. Prin Hristos însă, poate cugeta numai cel 
ce are mintea lui Hristos. Sfântul Apostol mărturisește, vorbind despre 
creștini:  Noi  „mintea  lui  Hristos  avem”  (1Corinteni  2,  16).  Cum  am 
dobândit‐o? Trăind  în trupul Lui Dumnezeu‐omenesc, în Biserică, al 
cărei  cap  este  El.  Trăirea  în  Biserică,  cu  ajutorul  Sfintelor  Taine  și 
sfintelor  fapte  bune,  unește  întreaga  noastră  ființă  cu  ființa  Bisericii, 
unește și mintea noastră cu mintea Dumnezeu‐omenească a Bisericii și 
143
ne face în stare să cugetăm după Hristos și să gândim ceea ce este și în 
Hristos  Iisus.  Iar  cugetând  cu  mintea  lui  Hristos,  cu  mintea 
sobornicească a  Bisericii,  creștinii  pot  să  cugete  una,  să  simtă una, să 
aibă o dragoste și să fie de un suflet și de o inimă și de un suflet și de un 
cuget (Filipeni 2, 2; 3, 16; 4, 2; Romani 15, 5; 1Corinteni 1, 10). Dumnezeul 
și Domnul Hristos S‐a pogorât dintru înălțimile dumnezeiești cele mai 
presus de ceruri, făcându‐Se pe deasupra și om, pentru ca oamenii să 
poată cugeta ceea ce este și în Hristos Iisus și să trăiască în chip vrednic 
de Dumnezeu (Coloseni 2, 6). Dumnezeu S‐a făcut om ca să‐l facă pe 
om Dumnezeu, așa cum le place foarte mult Sfinților Părinți să spună. 
Altfel spus: Dumnezeu S‐a întrupat pentru a‐l în‐dumnezei pe om. Iată, 
în  aceasta  este  tot  adevărul  Bisericii,  adevărul  272 Dumnezeu‐omenesc, 
adevărul ceresc‐pământesc, nemuritor și veșnic” .    
Așadar,  după  cum  am  văzut,  descoperit  nouă  de  Cuvântul  lui 
Dumnezeu,  de  Sfinții  Apostoli  și  de  Sfinții  Părinți,  Biserica  fiind 
Trupul lui Hristos nu se poate pune la îndoială unitatea ei. Întemeierea 
Bisericii  este  crearea  lumii  din  nou  și,  precum  lumea  a  fost  creată  o 
dată, la fel și Biserica este întemeiată o dată pentru totdeauna. Ea fiind 
Trupul  lui  Hristos,  prin  Duhul  Sfânt  în  ea  pe  toți  ne  înnoiește,  cu 
Dumnezeu ne unește, ne desăvârșește. Sfinții Părinți, descoperindu‐ne 
pe  cât  este  cu  putință  taina  Bisericii  ne‐au  arătat,  precum  Domnul 
nostru Iisus Hristos, că prin desăvârșirea ei se slăvește Dumnezeu, că 
slava  ei,  care  se  vede  prin  unitatea  ei,  este  slava  Lui.  Mântuitorul  în 
rugăciunea Sa arhierească zice:  
,,Părinte Sfinte, păzește‐i pe dânșii întru numele Tău pe care Mi i‐ai 
dat Mie, ca să fie una, precum și Noi. ...Sfințește‐i pe ei întru adevărul 
Tău; cuvântul Tău adevăr este. ...și pentru dânșii Eu mă sfințesc pe Mine 
însumi, ca și ei să fie sfințiți întru adevăr. Dar nu numai pentru aceștia 
(apostoli) Mă rog, ci și pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor, 
ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa 
și aceștia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M‐ai trimis. Și Eu 
slava care Mi‐ai dat‐o Mie, am dat‐o lor ca să fie una, precum Noi una 
suntem; Eu întru ei și Tu întru Mine, ca să fie ei desăvârșit întru una și 
ca să cunoască lumea că Tu M‐ai trimis și i‐ai iubit pe ei, precum pe 
Mine m‐ai iubit” (Ioan 17, 9, 16‐23). 
Sfântul Grigore de Nyssa tâlcuind capitolul 5, 8‐13 de la Cântarea 
Cântărilor unde se vorbește de Hristos și Biserica‐Mireasa Sa, descrie, 
pe cât este cu putință această slavă, zicând printre altele:    
,,Spunem, deci, că necreat este Cuvântul, Care era la început, Cel 
prin  care  toate  s‐au  făcut  și  fără  de  care  nu  e  nimic  din  cele  ce  s‐au 
făcut. Iar creat e ceea ce a arătat Cel ce S‐a făcut trup și S‐a sălășluit 
272
 Sfântul Iustin Popovici, Biserica și ecumenismul, Învățătură ortodoxă despre Biserică, pp. 22‐25. 
144
între  noi,  a  Cărui  slavă,  chiar  după  ce  S‐a  întrupat,  vădește  că 
Dumnezeu S‐a arătat în trup; se înțelege, Dumnezeu Cel Unul Născut, 
Care  este  în  sânurile  Tatălui.  Căci  spune  Ioan:  ,,Am  văzut  slava  Lui” 
(Ioan 1, 14). Și de fapt ceea ce se vedea era om, dar ceea ce se cunoștea, 
prin El era: ,,Slava ca a unuia născut din Tatăl, plin de har și de adevăr”. 
Fiindcă, deci, ceea ce e necreat și dinainte de veci și etern în El e cu totul 
necuprins  și  negrăit  de  întreaga  fire,  iar  ceea  ce  s‐a  arătat  nouă  prin 
trup poate veni întrucâtva și la cunoștința noastră.... 
Vorbesc  despre  marea  taină  a  dreptei  credințe,  prin  care 
Dumnezeu S‐a arătat în trup, despre Cel ce era în chipul lui Dumnezeu 
și a petrecut între oameni în trup, cu față de rob; despre Cel care, după 
ce  și‐a  însușit  ca  pârgă  firea  pieritoare  a  trupului,  pe  care  a  luat‐o 
asupra  Sa  prin  fecioria  nestricată,  sfințește  împreună  cu  ea,  întru 
nestricăciune firea comună, prin cei ce se unesc cu El, prin împărtășirea 
de  taină,  hrănind  trupul  Său,  adică  Biserica,  și  articulând  în  chip 
cuvenit  mădularele  ce  odrăslesc  prin  credință  în  trupul  comun.  Prin 
aceasta orânduiește totul în chip frumos, făcându‐i pe credincioși ochi, 
gură, mâini și celelalte mădulare, într‐un mod cuvenit și armonic. Căci 
așa zice Pavel:  ,,Un trup este, dar multe mădulare” (1Cor. 12, 14 urm.). 
Iar mădularele nu au toate aceeași slujire, ci unul este în trup ochi, dar 
nu disprețuiește mâna, iar altul, fiind cap, nu respinge piciorul, ci tot 
trupul e împletit prin mădulare dintr‐o mare felurime de lucrări, ca să 
nu se răscoale mădularele împotriva întregului. Înfățișând într‐un mod 
mai lămurit aceste înțelesuri arătate prin ghicituri, cuvântul continuă 
zicând:  ,,A  pus  Dumnezeu  în  Biserică  mai  întâi  apostoli,  proroci, 
învățători,  păstori  spre  desăvârșirea  Sfinților,  spre  lucrul  slujbei,  spre 
zidirea  trupului  lui  Hristos,  până  ce  vom  ajunge  toți  la  unitatea 
credinței  și  a  cunoștinței  lui  Dumnezeu,  la  bărbatul  desăvârșit,  la 
măsura  vârstei  plinirii  lui  Hristos”  (Efes.  4,  11  urm.).  Și  iarăși:  ,,Să 
creștem prin toate întru El, Care este capul, Hristos, din Care tot trupul 
împreună  alcătuindu‐se  și  împreună  încheindu‐se,  prin  toată 
împărtășirea  de  putere  cu  fapta,  după  măsura  fiecărui  mădular, 
săvârșește creșterea trupului spre zidirea lui întru dragoste” (Efes. 4, 15‐
16). 
Deci  cel  ce  privește  spre  Biserică  privește  spre  Hristos,  Care  Se 
zidește și Se mărește pe Sine însuși prin adăugirea celor ce se mântuiesc. 
...Toate  acestea,  prin  care  s‐a  făcut  descrierea  frumuseții  (în 
Cântărea Cântărilor, 5, 8‐13) nu sunt semne nevăzute și necuprinse ale 
dumnezeirii, ci ale celor ce au fost descoperite prin întrupare, când s‐a 
arătat pe pământ și cu oamenii a petrecut, îmbrăcând firea omenească.  
Prin acestea, după cuvântul Apostolului, cele nevăzute ale Lui din 
făpturi fiind înțelese se văd, făcându‐se arătate Bisericii prin creațiunea 
lumii noi (Rom. 1, 20). Căci întemeierea Bisericii e creațiunea lumii din 
145
nou. În ea, după cuvântul prorocului, se creează cerul nou (Is. 65, 17), 
care  este  tăria  credinței  în  Hristos,  precum  zice  Pavel  (1Tim.  3,  15);  se 
întemeiază  un  pământ  nou,  care  soarbe  ploaia  ce  vine  asupra  lui;  se 
plăsmuiește  un  alt  om,  care  se  înnoiește  prin  nașterea  de  sus,  după 
chipul Celui ce l‐a zidit pe el; se ivește altă fire a luminătorilor, despre 
care  zice:  ,,Voi  sunteți  lumina  lumii”  (Matei.  5,  14)  și:  ,,între  care  să 
străluciți ca niște luminători în lume” (Filip. 2, 15),  și stele multe, care 
răsar  pe  firmamentul  credinței.  Și  aceasta  nu  e  de  mirare,  că  sunt 
mulțimi  de  stele  în  această  lume  nouă,  numărate  și  numite  de 
Dumnezeu,  ale  căror  nume  spune  Făcătorul  acestor  stele  că  au  fost 
scrise în ceruri. Căci așa am auzit pe Făcătorul noii creațiuni spunând 
către luminătorii Săi: ,,Numele voastre s‐au scris în ceruri” (Luca 10, 20). 
Ba se creează și mulți sori ce luminează lumea prin razele faptelor bune. 
Căci zice Făcătorul acestor sori:  ,,Să lumineze lumina voastră înaintea 
oamenilor” (Matei 5, 17) și: ,,Atunci drepții vor străluci ca soarele” (Matei 
13, 43). 
Deci,  precum  cel  ce  privește  spre  lumea  supusă  simțurilor, 
cunoscând înțelepciunea arătată în frumusețea lucrurilor, cugetă, prin 
analogia cu cele văzute, la cele nevăzute, la frumusețea nevăzută și la 
izvorul înțelepciunii, a cărui iradiere a întemeiat firea lucrurilor, așa și 
cel ce privește spre această lume nouă a creațiunii Bisericii vede în ea pe 
Cel ce este și se face totul în toate, călăuzindu‐ne cunoașterea, prin cele 
ce le înțelegem și le cuprindem prin credință, spre ceea ce nu se poate 
cuprinde”273.  
Prin  Biserică  și  în  Biserică,  trăind  unitatea  credinței  în  unitatea 
,,mai  presus  de  fire”  a  Bisericii  înțelegem  că  această  unitate  a  ei 
izvorăște din Tatăl. După cum vedem, în decursul timpului, cei ce nu 
trăiesc această unitate, așa precum au trăit‐o Sfinții și Părinții lor, de 
mai  înainte,  ci  își  permit  să‐și  impună  274 părerile  lor  în  Biserică,  se 
rătăcesc de la adevăr și rătăcesc pe mulți .  
Părintele  Constantin  Galeriu  vorbind  despre  ,,Tatăl  ceresc  ‐ 
Dumnezeire  izvorâtoare  (Ca  izvor  al  dumnezeirii  și  iubirii),  după  ce 
arată adevărul celor zise de Sfântul Dionisie Areopagitul și anume că: 
,,singurul izvor al Dumnezeirii celei mai presus de fire este Tatăl” (II, 5), 
,,Tatăl este Dumnezeire izvorâtoare” (II, 7), prezintă mai departe greșita 
înțelegere  a  celor  care  cu  nedreptate  se  numesc  Biserica  catolică  în 
privința unității Sfintei Treimi și a Bisericii spunând printre altele:  
,,...Este  de  ajuns,  în  acest  sens  să  invocăm  stăruința  teologiei 
apusene într‐un primat al firii, față de cel al persoanei. Alături de Karl 
Rahnes  sau  de  André  Maranache,  dogmatistul  M.  Schmaus  observa: 
273
 PSB 29, Sfântul Grigorie de Nyssa, Scrieri, Partea I, Omilia XIII la Cântărea Cântărilor, pp. 290‐
293. 
274
 Cf. Învățătura de credință Ortodoxă, într.276, p.165.  
146
,,concepția treimică ‐ cea romano‐catolică, ce își are originea la Augustin 
și  Boetius  ‐  ridică  probleme  teologice”.  Deoarece  prin  acest  mod  de 
gândire unitatea firii ocupă primul loc, în timp ce persoanele rămân în 
planul  al  doilea,  atunci  se  naște  întrebarea:  cui  se  adresează  actul 
religios?  La  această  concepție  despre  Sfânta  Treime  s‐ar  fi  potrivit 
următorul răspuns: însăși firii. Și adaugă: ,,concepția greacă bineînțeles 
nu ridică aceste probleme religioase”. 
...Se  înțelege  că  problema  pe  care  o  pune  Schmaus  este:  cui  se 
adresează creștinul în rugăciune, ca și în cugetarea teologică ‐ firii sau 
substanței? Cum să comunici cu substanța când aceasta este deasupra 
existenței și cum să ți‐o închipui atunci când este mai presus de orice 
categorie  a  gândirii  noastre?  Teologia  conduce  la  incertitudine  și  la 
ignoranță existențială.   
De  aceea  Ortodoxia  a  înțeles  că  substanța  nu  poate  fi  gândită 
(concepută) decât ipostatic. Sfântul Vasile cel Mare semnala: ,,Substanța 
(ființa) nu poate fi definită decât prin nume.” ,,Ființa neipostaziată cu o 
ipostază nu se găsește nicăieri”, observă teologii ortodocși.   
...Schmaus,  însă,  pune  în  vedere Ortodoxiei  o  anumită  dificultate 
teologică, aceea a unicității lui Dumnezeu, a unicității care, considerată 
ca  principiu  impersonal,  conduce  la  filioque,  la  purcederea  Sfântului 
Duh din  Tatăl  și  din Fiul  ca  principiu  unic. Unicitatea  dumnezeiască 
personală  a  devenit  obiectul  unei  profunde  elaborări  din  partea 
Părinților răsăriteni, care au și înțeles‐o ortodox. 
Fundamentați,  fără  reținere,  pe  descoperirea  dumnezeiască,  și 
Sfântul  Dionisie  și  ceilalți  Părinți,  începând  cu  Sfântul  Atanasie  cel 
Mare și cu Sfinții Cappadocieni, au localizat unicitatea Dumnezeirii în 
Tatăl Ceresc.  
Însuși  simbolul  de  la  Niceea,  care  mărturisea  credința  Bisericii, 
proclamă: ,,Cred într‐Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul”.  
 ...Pe  Cruce,  care  este  expresia  dragostei  supreme,  Iisus  preia 
suprema  suferință  a  lumii:  părăsirea,  ,,devenind  pentru  noi  blestem” 
(Gal. 3, 13). Preluând ,,pentru noi păcatul” (2Cor. 5, 21), adică preluând ‐ 
după  cum  învață  Sfântul  Maxim  Mărturisitorul  ‐  urmarea  păcatului, 
Patimile Sale. Crucea și moartea constituie expresia supremă a iubirii. 
Prin  urmare,  iubirea  este  extaz,  iubirea  divină  înseamnă  extaz  divin 
pentru noi în kenoza Lui (Filip. 2, 7). Crucea și moartea sunt mărturia 
supremă  a  iubirii  lui  Dumnezeu  pentru  om.  ,,Căci  într‐atât  a  iubit 
Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul‐nascut L‐a dat, ca tot cel 
ce crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16).  
Fiul Tatălui iubirii a fost dăruit omului din iubire divină, iar Fiul 
împlinește  această  chemare.  Și,  cum  observă  Sfântul  Atanasie, 
îmbrățișând  lumea  și  identificându‐ne  cu  suferința  Lui:  ,,de  mă  voi 
pogorî în iad, Tu ești acolo” (Ps. 138, 8).  
147
 Fiul Dumnezeului Celui viu, fiind El Însuși Dumnezeu, coboară din 
iubire  în  cele  mai  de  jos  ale  iadului,  plinind  voia  Tatălui.  Atunci,  în 
această  părăsire,  este  la  fel  de  veșnic  și  unit  absolut  cu  Tatăl,  dar  și 
absolut unit cu omul. Deoarece  ,,mai mare iubire ca aceasta nimeni nu 
are, ca să‐și dea sufletul său pentru semenii lui” (Ioan 15, 13). 
Și încă ceva: Domnul Își jertfește sufletul Său ca să fie și în moarte 
împreună  cu  noi,  ca  să  nu  fim  niciodată  singuri,  fără  El,  lipsiți  de 
prezența Lui. Cum ar fi posibil să ne mântuim dacă am fi părăsiți în 
moarte? Noi Te slăvim, Doamne, pentru că Te‐ai făcut blestem, ca să fii 
împreună cu noi.  
Nu este adevărat cuvântul lui Pascal: ,,mor singur”. Tu, Viața, ești 
împreună cu mine în acel moment de limită. Dar nu cumva nu ești Tu, 
Doamne, atunci cu Tatăl și Tatăl cu Tine, când Tu exact în acea părăsire 
împlinești voia Lui?  Prin urmare, în acea părăsire ‐ ca  voie a Tatălui, 
spre  rușinarea  diavolului,  se  descoperă  iubirea  veșnică  a  Tatălui. 
Antinomia, puterea dumnezeiasca a cugetării Ortodoxiei, deosebește și 
accentuează  că  Tu  ești  ,,în  mormânt  cu  trupul,  în  iad  cu  sufletul  ca 
Dumnezeu, în Rai cu tâlharul, pe tron cu Tatăl și cu Duhul Sfânt”.  
În  același  timp,  și  mai  adânc,  Sfântul  Ioan  Gură  de  Aur 
menționează  că  Cel  fără  de  păcat  gustă  moartea,  Cel  fără  început 
primește  (acceptă)  miasma  (microbul)  morții.  Cu  Iisus  Hristos,  Fiul 
Dumnezeului Celui viu, moartea e gândită (apare) ca minune, ca semn 
dumnezeiesc. Hristos moare din iubire, care este opusul morții. Iubirea 
pătrunde în moarte și împreună cu ea și viața. Numai ,,cel ce nu iubește 
rămâne în moarte” (1Ioan 3, 14).  
De  asemenea,  după  cum  observă  Sfântul  Atanasie  cel  Mare, 
Mântuitorul ...Tatăl L‐a trimis să distrugă, să desființeze răul, păcatul, 
stricăciunea  și  moartea.  Să  desființeze  răul  prin  existența  Sa 
dumnezeiască concretă, prin iubire și jertfă.  
Aici  se  descoperă  răspunsul  capital  la  întrebarea  stăruitoare,  la 
problema  umană,  aceea  a  morții  pe  care  a  învins‐o  Hristos.  Deoarece 
Scriptura  spune  că  Dumnezeu  nu  a  creat  moartea.  În  Dumnezeu  nu 
există o separație. El îl avertizase pe Adam că numai ,,în ziua în care vei 
mânca din pomul cunoștinței binelui și răului vei muri” (Fac. 2, 17).  
În  înțelepciunea  lui  Solomon  citim  că  Dumnezeu  nu  a  creat 
moartea  și  nu  se  bucură  de  pierderea  celor  vii  (5,  1‐16),  iar  Sfântul 
Apostol Pavel zice că s‐a făcut părtaș tuturor celor din neamul omenesc, 
așa încât să zdrobească prin moartea Lui pe acela care avea stăpânirea 
morții, adică pe diavol. Să anuleze actul despărțirii și al părăsirii, (prin) 
care  (se)  și  definește  moartea.  Să  o  distrugă  reînnoind  actul 
dumnezeiesc  unificator,  reînnoind  actul  autentic  de  unitate  cu 
Dumnezeu și cu lumea, jertfa iubirii pe care s‐a întemeiat lumea.  
Dumnezeiescul Apostol și Evanghelist Ioan prin viziunea  ,,mielului 
148
jertfit  de  la  întemeierea  lumii”  (Apoc.  13,  8)  ne  descoperă  întemeierea 
lumii pe jertfă și ca starea de jertfă, de oferire, este starea comuniunii 
dumnezeiești,  este  starea  comuniunii  Creatorului  cu  creația  și  a  celor 
create între ele. Descoperă în jertfă misterul creației, al înnoirii creației, 
al mântuirii ei după cădere. Descoperă că păcatul, despărțirea produsă, 
această schimbare tragică: a jertfei în moarte.  
Astfel  Hristos,  Domnul,  a  pus  capăt  despărțirii,  transformând 
moartea în jertfă, care conduce către Înviere și a restaurat astfel ritmul 
dumnezeiesc al existenței care este jertfă adică înviere. ,,Cu moartea pe 
moarte călcând”, Hristos a redeschis prin jertfa Sa calea vieții. A împlinit 
prin ea voia Tatălui, voia Tatălui iubirii...275. 
Astfel prin Hristos a unit veșnic cele cerești cu cele pământești, a 
unit ‐ ca să spunem astfel ‐ teologia cu iconomia și ne‐a învățat să ne 
rugăm să vină Împărăția Tatălui și să facă voia Lui ,,precum în cer așa și 
pe  pământ”.  Prin  Iisus  Hristos,  Fiul  lui  Dumnezeu,  îngenunchem 
împreună cu Apostolul în fața Tatălui ,,de unde toate neamurile în cer și 
pe pământ își au numele” (Efes. 3, 14).  
Prin El Îl numim veșnic Tată, așa cum s‐a descoperit dintru început 
umanității... 
Prin El am redobândit harul înfierii. Prin Persoana Lui suntem și 
noi incluși în această dumnezeiască chemare ca persoane, deoarece El ca 
Persoană, coborându‐se și rămânând  ,,Cel Ce era, a devenit (S‐a făcut) 
Cel (ceea) ce nu era”,  luând firea noastră și dinlăuntrul ei ne‐a dăruit 
existență, viață, înțelepciune. Și astfel noi ne depășim firea, înălțându‐
ne.  
Prin  El  și  prin  jertfa  Lui,  prin  Sfintele  Sale  Taine,  prin  Botez, 
Mirungere, Euharistie, viața noastră însăși se înrădăcinează (sădește) în 
Jertfă  și  Înviere.  Sfârșitul  nostru  însuși,  trăit  împreuna  cu  El,  devine 
jertfă, o trecere spre ,,preaplinul” vieții (Ioan 10, 10). Cu Hristos moartea 
noastră se transformă mistic în jertfă.  
Astfel,  jertfa  nu  se  identifică  cu  moartea,  după  cum  se  crede  în 
general, ci devine calea spre viață.  
Jertfa  este  mister  și  operă  a  lui  Dumnezeu;  moartea  este  opera 
diavolului.  
Jertfa  este  mișcare  autentică,  creatoare,  este  ,,da”  (spus)  lui 
Dumnezeu; moartea este ,,nu”, refuz demonic.  
Jertfa este conștientă; moartea este cădere în inconștiență.  
Jertfa este liberă; moartea este obligatorie, suspendare a libertății.  
Jertfa este profetică și vizionară; moartea este întuneric.  
În jertfa cu Hristos în Duhul Sfânt constă puterea vieții veșnice.  
În încheiere vom invoca și această imagine a iubirii unificatoare pe 
275
 Sfântul Dionisie Areopagitul, Despre Numele divine 4:10.  
149
care o folosește Sfântul Dionisie și apoi și alți Sfinți Părinți: „Tatăl este 
centrul unic al tuturor; fiecare existență se găsește pe o rază proprie de 
lumină și iubire”.   
Noi să ne simțim una cu Tatăl iubirii, prin Iisus Hristos în Duhul 
Sfânt. Amin.”276     
O  lămurire  în  privința  unității  Sfintei  Treimi  ne  dă  și  Părintele 
Dumitru  Stăniloae  într‐o  notă  la  comentariul  pe  care  îl  face  Sfântul 
Chiril al Alexandriei cuvântului Mântuitorului:  
,,Nu pot Eu să fac de la Mine nimic. Precum aud, judec, și judecata 
Mea este dreaptă. Că nu caut voia Mea, ci voia Tatălui care M‐a trimis” 
(Ioan 5, 30).  
,,Neputința  Fiului,  zice,  de‐a  nu  face  ceea  ce  nu  vede  pe  Tatăl 
făcând, în care se implică acordul judecății Lui cu cea a Tatălui, arată că 
în aceasta nu e numai o necesitate dorită de Amândoi, ca o lege a ființei 
celei  una,  ci  și  un  acord  voit,  din  iubire,  al  Fiului  cu  Tatăl.  Ei  nu  au 
numai o unitate de ființă, ci și o unitate de voință, sau un acord voit. 
Chiar  la  oameni,  copilul  nu  e  de  acord  cu  mama  numai  pentru  că  e 
născut de ea, având aceeași fire, ci și pentru că voiește să fie de acord cu 
ea din iubire. Voința nu e făcută de prisos prin unitatea ființei”277.  
Deci  mântuirea  noastră  este  împreună‐lucrarea  Sfintei  Treimi  și 
ea se realizează prin unirea noastră cu Ea în Biserica care este Trupul 
lui Hristos. Biserica și Adevărul ei nu sunt relative după cum îi auzim 
greșit  învățând  pe  cei  care  au  primit  erezia  ecleziologică,  pe  cei  care 
văd  Biserica  dezbinată  și  fărâmițată,  pe  cei  care  afirmă  că  există 
succesiune apostolică și mântuire și în afara Bisericii Ortodoxe, pe cei 
care  cheamă  la  ,,rugăciune  pentru  unitatea  Bisericii”  pe  creștinii 
ortodocși împreună cu ereticii cei din afara Bisericii, care nu știu și nu 
au cum să știe ce înseamnă unitatea Bisericii. Cei care nu sunt botezați 
în Biserică și care nu trăiesc viața ei, viața lui Hristos capul ei, nu au 
cum  să  ajungă  vreodată  la  unitatea  credinței.  Cei  care  cheamă  la 
rugăciune comună pe ortodocși și pe cei din afara Bisericii, înainte ca 
aceștia  din  urmă  să  fie  botezați  și  deci  mădulare  ale  Bisericii,  îi 
scufundă și pe unii și pe alții în întuneric. De unii ca aceștia care fac 
lucrare  antihristică,  lucrare  împotriva  Sfintei  Treimi,  care  rup  de 
credința Bisericii pe aproapele lor și‐l pogoară în întunericul iadului se 
cade să fugim. Nu se poate vorbi de unitatea credinței, de comuniune 
în  rugăciune  și  împărtășirea  Harului  mântuitor  în  afara  unității 
Bisericii. Cine este în unitatea credinței este în unitatea Bisericii și cine 
este în unitatea Bisericii este în unitatea credinței. Amândouă acestea, 
care  nu  pot  fi  despărțite  una  de  alta,  le  putem  dobândi  numai  în 
276
277
Tatăl ceresc ‐ Dumnezeire izvorâtoare. 
 Părintele Constantin Galeriu, 
 PSB 41, Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Părintele Dumitru 
Stăniloae, nota 504, p.193.  
150
Biserica  –  Trupul  lui  Hristos  prin  unirea  noastră  cu  El.  Unitatea 
credinței  începem  a  o  dobândi  prin  intrarea  noastră  în  unitatea 
Bisericii – Trupul lui Hristos, când ne lepădăm de satana și de toate 
lucrurile lui și ne unim cu Hristos în Sfântul Botez. Cei care nu sunt în 
Biserica  –  Trupul  lui  Hristos,  nu  au  harul  Duhului  Sfânt,  nu  au 
Sfântul Botez, nu sunt în lumina lui Hristos, nu au dreapta credință, 
nu pot ajunge niciodată la unitatea credinței, la unirea cu Dumnezeu, 
la  mântuire.  Nu  unirea  celor  ce  fac  parte  din  Biserică  cu  ereticii  îi 
unește  pe  aceștia  din  urmă  cu  Biserica,  cu  Hristos,  aceasta  mai 
degrabă  îi  rupe  de  Hristos,  de  Biserică  și  pe  cei  ce  oarecând  făceau 
parte din ea, pe cei ce îi erau mădulare. De o asemenea unire care se 
face în ,,duhul lui antihrist”, pentru a putea stăpâni Antihrist, se cade 
să fugim. Unirea ereticilor cu Biserica, cu Hristos, începe prin primirea 
dreptei  credințe  și  prin  Taina  Sfântului  Botez.  Sfântul  Clement  al 
Alexandriei zice: 
,,Când ne botezăm, ne luminăm; după ce suntem luminați, suntem 
înfiați;  când  suntem  înfiați,  ajungem  desăvârșiți,  fiind  desăvârșiți, 
suntem nemuritori. Scriptura spune:  ,,Eu am zis: sunteți Dumnezei și 
toți  fii  ai  Celui  prea  înalt!”  (Ps.  81,6).  Lucrarea  aceasta  se  numește  în 
multe chipuri; se numește harismă (Rom. 6, 23), luminare (2Cor. 4,4), 
desăvârșire (Iac. 1, 17), baie (Tit. 3, 5); se numește baie, pentru că suntem 
curățiți de păcate; se numește harismă, pentru că ni se șterg pedepsele 
pentru  păcate,  se  numește  luminare,  pentru  că  privim  acea  Sfântă 
lumină  mântuitoare,  în  care  vedem  cu  pătrundere  Dumnezeirea;  se 
numește  desăvârșire,  pentru  că  nu‐i  lipsește  nimic.  Ce‐i  mai  lipsește 
celui care a cunoscut pe Dumnezeu? Că ar fi cu adevărat absurd să se 
numească harismă a lui Dumnezeu ceea ce‐i nedesăvârșit. Dumnezeu, 
fiind desăvârșit, dăruiește negreșit daruri desăvârșite. După cum toate 
se fac la porunca Lui (Ps. 32, 8; 148, 5), tot așa îndată ce voiește să facă 
un har, harul se și împlinește. Viitorul este anticipat prin puterea voinței 
Sale. Mai mult, scăparea de păcate este început al mântuirii. 
Numai  ce  am  atins  hotarele  vieții  și  suntem  și  desăvârșiți,  de  pe 
acum suntem despărțiți de moarte. Mântuirea constă, deci, în a urma 
lui  Hristos.  ,,Tot  ceea  ce  a  fost  în  El,  este  viață”  (Ioan  1,  3‐4).  ,,Amin, 
amin, zic vouă, spune Domnul, cel care ascultă cuvântul Meu și crede în 
Cel Ce M‐a trimis pe Mine are viață veșnică și la judecată nu va veni, ci a 
trecut de la moarte la viață” (Ioan 5, 24).  Astfel credința și nașterea din 
nou  înseamnă  desăvârșire  în  viață,  că  Dumnezeu  niciodată  nu  este 
neputincios.  După  cum  voința  Lui  este  lucrare,  iar  această  lucrare  se 
numește  lume,  tot  așa  și  voia  Lui  este  mântuire  oamenilor,  iar 
mântuirea oamenilor se cheamă Biserică. Dumnezeu știe pe cei pe care 
i‐a chemat, și pe cei care i‐a chemat, i‐a și mântuit. Da, în timp ce i‐a 
chemat, i‐a mântuit.  ,,Voi înșivă sunteți învățați de Dumnezeu”,  spune 
151
apostolul (1Tes. 4, 9). Deci nu ne este îngăduit să socotim nedesăvârșită 
învățătura lui Dumnezeu. Învățătura Lui este mântuire veșnică, dată de 
veșnicul Mântuitor, Căruia mulțumire în vecii vecilor. Amin. 
Cel care s‐a născut din nou ― așa precum îl arată și numele ― 
este îndată luminat; acela a scăpat îndată de întuneric și prin aceasta a 
primit lumina.  
După cum celor care sunt sculați din somn îndată li se limpezește 
mintea, sau, mai bine spus, după cum cei care încearcă să îndepărteze 
din ochii lor scurgerea, nu aduc din afară lumina pe care n‐o aveau, ci 
capătă  vedere  numai  dacă  îndepărtează  din  ochi  ceea  ce  le  împiedica 
vederea,  numai  dacă  lasă  liberă  pupila,  tot  așa  și  noi,  cei  care  ne‐am 
botezat cu Duhul cel Sfânt, îndepărtând de pe noi, ca o albeață, păcatele 
noastre, care ne țineau în întuneric, dobândim liberă, neîmpiedicată și 
luminoasă privirea duhului; și numai prin această privire contemplăm 
Dumnezeirea, pentru că Duhul cel Sfânt, venind din cer, se revarsă în 
noi.  Prin  această  lucrare  rezultă  un  amestec  al  luminii  noastre  cu 
lumina veșnică, iar acest amestec e în stare să vadă lumina cea veșnică, 
pentru  că  cel  asemenea  e  prieten  cu  cel  asemenea,  iar  cel  Sfânt  este 
prieten  cu  cel  care  vine  din  cel  Sfânt;  și  aceasta  este  ceea  ce  în  chip 
propriu  se  numește  lumină.  ,,Oarecând  erați  întuneric,  dar  acum 
sunteți lumină în Domnul” (Efes. 5, 8). Socot că pornindu‐se de la acest 
fapt, cei vechi au numit omul lumină. 
Dar  omul  n‐a  primit  darul  cel  desăvârșit,  spun  vrăjmașii  noștri. 
Asta  o  spun  și  eu,  este,  însă,  în  lumină,  și  întunericul  nu‐l  cuprinde 
(Ioan 1, 5), iar între lumină și întuneric nu este nici o legătură, sfârșitul 
este rezervat la învierea credincioșilor, când nu se va participa la altceva 
decât  la  dobândirea  făgăduinței  date.  Noi  nu  spunem  că  aceste  două 
acțiuni  se  petrec  în  același  timp,  adică  a  sosi  la  sfârșit  și  a  avea  mai 
dinainte  cunoștință  de  sfârșit.  Că  nu‐i  totuna  veșnicia  și  timpul,  nici 
pornirea și sfârșitul. Nu‐i totuna! Amândouă aceste acțiuni se ocupă cu 
un singur lucru și acest singur lucru este preocuparea amândurora. Ca 
să spunem așa, credința este pornirea, care se naște în timp, iar sfârșitul 
este dobândirea sigură pentru veșnicie a făgăduinței. Însuși Domnul ne‐
a  dezvăluit  foarte  lămurit  universalitatea  mântuirii,  când  a  spus: 
,,Aceasta este voia Tatălui Meu, ca oricine vede pe Fiul și crede în El să 
aibă viață veșnică și Eu îl voi Învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 40).  
Noi  credem  că  ajungem  desăvârșiți,  pe  cât  este  cu  putință,  în 
această lume, pe care Scriptura o numește acoperit ,,ziua cea de apoi”, și 
e  păstrată  până  atunci  când  va  înceta  de  a  mai  fi.  Credința  este 
desăvârșirea  învățăturii.  De  aceea  Domnul  a  spus:  ,,Cel  care  crede  în 
Fiul are viață veșnică” (Ioan 3, 36). Așadar dacă noi, cei care am crezut, 
avem viața, ce ne lipsește mai mult, ca să avem viața veșnică ? Nimic nu‐
i lipsește credinței, ea este desăvârșită prin ea însăși, este deplină. Dacă 
152
credinței îi lipsește ceva, atunci nu‐i desăvârșită; și nu este nici credință, 
pentru că șchioapătă în ceva; după plecare din această lume credincioșii 
nu mai au altceva de așteptat, pentru că toți credincioșii au primit aici 
pe pământ fără deosebire arvuna (2Cor. 1, 22; 5, 5; Efes. 1, 14). Dacă noi 
primim mai dinainte prin credință bunătățile cele viitoare, atunci după 
înviere  le  vom  primi  în  realitate,  ca  să  se  împlinească  cele  spuse  de 
Domnul:  ,,Fie ție după credința ta” (Matei 9, 29).  Unde este credință, 
acolo  este  și  făgăduință;  iar  împlinirea  făgăduinței  este  odihnă.  Deci 
cunoștința este în luminare, iar sfârșitul cunoștinței este odihnă, pe care 
o  socotim  cel  din  urmă  punct  al  dorinței  noastre.  După  cum  prin 
experiență  dispare  lipsa  de  experiență,  iar  prin  mijloacele  de  trai 
scăpăm  de  lipsă,  tot  așa  neapărat  prin  luminare  dispare  întunericul. 
Neștiința dă naștere întunericului, iar din pricina întunericului cădem 
în  păcate,  pentru  că  ni‐i  ,,slăbită  vederea  față  de  adevăr”.  Cunoștința 
este deci luminare; ea alungă neștiința și ne dă puterea de a vedea bine. 
Dar și îndepărtarea de cele rele este o descoperire a celor bune. Pe acelea 
pe  care  neștiința  le‐a  legat  spre  răul  nostru,  pe  acelea  cunoștința  le 
dezleagă  spre  binele  nostru.  Legăturile  acestea  sunt  dezlegate  repede 
prin  credința  omului  și  prin  harul  lui  Dumnezeu;  iar  păcatele  sunt 
iertate  cu  o  doctorie  care  poate  vindeca:  botezul,  pe  care  ni  l‐a  dat 
Cuvântul (Gal. 3,27; 4, 10). 
Prin  botez  ni  se  spală  toate  păcatele  noastre  și  nu  mai  suntem 
păcătoși. Acesta este singurul har al luminării: nu mai suntem aceiași ca 
înainte  de  botez.  Cunoștința  răsare  în  noi  odată  cu  luminarea  și  ne 
luminează  mintea;  iar  noi,  cei  neînvățați,  auzim  că  suntem  ucenici; 
învățătura aceea ne‐a venit mai înainte; n‐ai putea spune în care timp. 
Cateheza  duce  la  credință,  iar  credința,  în  timpul  botezului  primește 
învățătura  Sfântului  Duh.  Pentru  că  credința  este  singurul  și 
universalul  mijloc  de  mântuire  al  omenirii  și  pentru  că  dreptul  și 
iubitorul  de  oameni  Dumnezeu  se  împarte  în  chip  egal  tuturor 
oamenilor,  apostolul  explică  lucrul  acesta  foarte  limpede,  grăind  așa: 
,,înainte de venirea credinței eram păziți sub lege fiind închiși pentru 
credința care avea să se descopere. Așa că legea ne‐a fost nouă călăuză 
spre Hristos, ca să ne îndreptăm din credință; dar când a venit credința, 
nu mai suntem sub călăuză” (Gal. 3, 23‐25). 
Nu auziți, că nu mai suntem sub legea aceea care era însoțită de 
frică,  ci  suntem  sub  Cuvântul,  Pedagogul  liberei  voințe?  Apostolul  a 
adăugat  apoi  aceste  cuvinte,  care  nu  caută  la  fața  omului:  ,,Că  toți 
sunteți  fii  ai lui  Dumnezeu prin  credința  în  Hristos  Iisus,  căci  câți în 
Hristos v‐ați botezat în Hristos v‐ați îmbrăcat. Nu este nici iudeu, nici 
elin; nu este nici rob, nici liber, nu este nici bărbat, nici femeie; că voi toți 
unul sunteți în Hristos Iisus” (Gal. 3, 26‐28). În însuși Cuvântul nu sunt 
unii  gnostici,  iar  alții  psihici,  ci  toți  câți  au  lepădat  poftele  trupești 
153
(1Petru  2,  1‐11)  sunt  egali  și  duhovnicești  în  Domnul.  Iar  în  altă  parte 
apostolul  scrie  iarăși:  ,,Că  noi  toți  într‐un  Duh  ne‐am  botezat,  ca  să 
alcătuim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi, și toți o 
singură băutură am băut” (1Cor. 12, 13)”278.  
Deci nu se poate vorbi de nici o refacere a unității credinței și a 
Bisericii  prin  unirea  cu  cei  din  afara  Bisericii  –  Trupul  lui  Hristos. 
Rupându‐se  ei  de  Biserică,  prin  reaua  credință  s‐au  întunecat,  s‐au 
rupt  de  Dumnezeu  izvorul  unității;  unindu‐se  cu  Dumnezeu  în 
Biserică, în credință și prin credință aceștia ajung la unitatea credinței. 
Deci  numai  în  unitatea  Bisericii  ‐    Trupul  lui  Hristos  putem  fi  în 
unitatea  credinței,  numai  venind  în  Biserică  cei  din  afara  ei  pot 
dobândi unitatea credinței. 
 Părintele Arhimandrit Cleopa în răspunsul pe care îl dă, conform 
cu Învățătura  de credința  Ortodoxă,  la întrebarea: ,,Oare despărțirea 
Bisericii  apusene  de  cea  răsăriteană  nu  a  dus  la  ruperea  unității 
Bisericii?”, arată cât se poate de clar că: ,,Despărțirea n‐a atins unitatea 
Bisericii;  pentru  că  această  unitate  nu  se  poate  destrăma  niciodată, 
oricare  ar  fi  numărul  și  calitatea  ereticilor  care  se  smulg  de  la  sânul 
Bisericii. Ereziile și schismele, oricât de multe și de mari ar fi ele, nu pot 
împărți Biserica cea una, pentru că ea stă strâns unită cu Capul ei, care 
este Iisus Hristos. Unitatea Bisericii este mai presus de fire și ea nu poate 
fi zdruncinată de nimeni (Cf. Învățătura de credința Ortodoxă, întreb. 
276, p. 165), căci  Mântuitorul a zis lui Petru: ,,... pe aceasta piatră voi 
zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui pe dânsa” (Matei 16, 
18).  Porțile  iadului  după  mărturia  Sfântului  Atanasie  cel  Mare,  sunt 
gurile  ereticilor,  care  niciodată  nu  vor  putea  să  biruiască  Biserica  lui 
Hristos cea dreptslăvitoare” 279. 
Iată‐ne  dar  pe  noi  cei  învățați  de  Biserică,  cei  înconjurați  de 
adevăr,  de  atâta  nor  de  mărturii,  că  am  ajuns  astăzi  să  nu  ne  mai 
putem  înțelege  unul  cu  altul,  deși  ne  numim  ortodocși.  Cum  dar  se 
face  aceasta?  Aceasta  desigur  ni se  întâmplă  datorită faptului  că  nu 
căutăm  sincer  mântuirea  și  numai  mântuirea,  nu  căutăm  unirea  cu 
Hristos  în  Biserică.  Apoi  pentru  că  destui  de  mulți  dintre  cei  ce  se 
numesc mădulare ale Bisericii și chiar slujitori ai ei care, deși oarecum 
teoretic arată că cred în Dumnezeirea lui Hristos și venirea Lui în trup, 
acceptând ei că Biserica este dezbinată, în fapt tăgăduiesc acest adevăr, 
această dogmă de importanță capitală pentru mântuire și se prăvălesc 
în  întuneric  trăgând  și  pe  alții  după  ei.  Este  și  normal  ca  cel  ce  nu 
crede adevărului Bisericii să se pervertească și să pervertească. Asistăm 
acum,  cu  durere,  la  pervertirea  duhului  creștinilor  ortodocși  care  se 
278
 PSB 4, Sfântul Clement Alexandrinul, Scrieri, Partea întâia, Pedagogul, Cartea întâia, cap. VI, 26‐
29). 
279
 Arhimandrit Cleopa Ilie, Călăuză în credința Ortodoxă, Cap.1, Despre Biserică, p.118. 
154
face chiar de unii dintre cei prin care are ar trebui să vină luminarea și 
libertatea  prin  Adevărul  ‐  Hristos.  Unii  dintre  acești  ,,slujitori  ai 
Bisericii”  au  fost  înșelați  de  duhul  lui  antihrist  încă  de  pe  băncile 
școlilor, ei în loc să fie învățați a se zidi pe ei înșiși și pe aproapele lor în 
Biserica  cea  una,  sfântă,  sobornicească  și  apostolească,  ei  au  fost 
învățați  a  se  îngriji  de  unirea  Bisericii,  au  fost  învățați  să  negocieze 
Adevărul  Bisericii.  Cu  alte  cuvinte,  ei  au  primit  credința  că  este  de 
datoria  lor  să  mântuiască  Biserica  lui  Hristos  și  nu  au  rămas  în 
credința  Bisericii  că  al  nostru  este  a  ne  mântui  pe  noi  înșine  și  pe 
aproapele  nostru  în  Biserică.  Deci  una  este  a  crede  că  Biserica  ne 
mântuiește,  și  alta  este  a  căuta  să  mântuiești  Biserica  trecând  cu 
vederea adevărul ei și despre ea. Fără ca să creadă drept cei din afara 
Bisericii, fără ca să primească Sfântul Botez,  ,,Pecetea harului Duhului 
Sfânt”,  Sfintele  Taine  în  Biserica  Ortodoxă  ‐  ,,Una,  Sfântă, 
Sobornicească  și  Apostolească”  ‐  cum  vor  putea  fi  ei  mântuiți  de 
oamenii care au pierdut credința Bisericii? Prea puțini  dintre cei ce își 
iau  licența  în  teologie  acum  rămân  creștini  ortodocși  în  adevăratul 
înțeles al cuvântului, deoarece mulți ‐ chiar și dintre cei mai nevinovați 
și lipsiți de interese lumești – sunt amăgiți de  duhul pervertit care îi 
stăpânește  pe  unii  din  profesorii  lor.  Iar  dacă  unii  dintre  acești 
absolvenți  ai  ,,școlilor  de  teologie  ortodoxă”  mai  rămân  creștini 
ortodocși,  desigur  că  această  minune  se  datorează  în  primul  rând 
faptului că sunt sinceri în căutările lor, sunt sinceri cu ei înșiși și cu 
Dumnezeu, nu se lasă biruiți de nepăsare, neștiință și uitare, nu dau 
crezare  ,,noutăților”  care  li  se  predau,  ci  în  credința  Bisericii 
rămânând,  legați  de  Sfinții  Părinți,  se  străduiesc  să  ducă  o  viață  în 
lepădare  de  sine,  ducându‐și  crucea,  căutând  mai  mult  decât  orice 
unirea cu Hristos numai în Biserica ‐ Trupul Lui, pe care nici  ,,porțile 
iadului nu o vor birui”.  Pe unul dintre aceștia, anume Nicolae Stan de 
la  Facultatea  de  Teologie  din  Craiova,  îl  cunoaștem  din  lucrarea  sa: 
,,Ortodoxia sau locul întâlnirii cu Dumnezeu”. 
,,Încă  din  momentul  creației,  zice  el,  omul  a  fost  înzestrat  de 
Dumnezeu  cu  libertate,  putând  să‐și  manifeste  dragostea  sa  față  de 
Creator în mod liber. Însă el, omul, crezând că are tot ce vrea și că poate 
face orice și fără Dumnezeu și‐a luat partea cu care fusese înzestrat și a 
plecat  în  țară  îndepărtată,  țara  păcatului,  prin  călcare  poruncii  și 
refuzul de a conlucra cu dragostea Tatălui (Luca 15, 11‐32). 
Hristos  se  pogoară  în  lume  pentru  a  ridica  pe  om  din  moartea 
păcatului la viața în Dumnezeu. Omul nu mai este stăpânit de moarte, 
ci se face un învingător al ei prin viața cea întru Hristos, fiind înzestrat 
cu putere de sus, cu harul ce izvorăște din Ființa Divină a Sfintei Treimi, 
care se revarsă în Biserică. 
Biserica este locul de întâlnire al omului cu Dumnezeu, treapta de 
155
pe care și prin care își începe zborul său spre înălțimile cerești. Ea este 
cea care ne oferă tot ceea ce ne este necesar pentru a ne realiza condiția 
de oameni. 
Unicitatea  lui  Dumnezeu  presupune  principiul  singularității 
Bisericii, în sensul că El oferă puterea desăvârșită și nu are nevoie de o 
corectare în actele Sale. Lucrarea Lui nu se repetă, ceea ce zidește El nu 
are  nevoie de o  întărire din partea altcuiva, căci este întărită din fire. 
Biserica cea zidită de Dumnezeu este una, iar celelalte așa‐zise ,,biserici” 
sunt  zidite  de  oameni,  care,  crezându‐se  dumnezei  încearcă  să‐L 
corecteze pe Dumnezeu, potrivit concepției lor demonice. ,,Biserica cea 
una  este  moștenitoarea  Celui  Care  prin  fire  este  Unul; 
280 și  pe  această 
Biserică se silesc ereziile să o împartă în multe biserici” .  
Adevărata Biserică este zidită pe  ,,Piatra cea din capul unghiului” 
(Ps. 117, 22: Is. 28, 16; Matei 21, 42; Marcu 12, 10‐11),  Care are vârful în 
Dumnezeu și Care este Dumnezeu. Originea ei este divină și nu are la 
bază principii umane. 
Pentru  Sfântul  Grigorie  de  Nyssa,  întemeierea  Bisericii  este 
echivalentă cu o nouă zidire a lumii281. Prin urmare, lumea fiind creată o 
dată, tot la fel și Biserica se întemeiază o dată și pentru totdeauna. Ea 
este zidită pentru veșnicie și este condusă de Hristos, Capul său (Col. 1, 
18), fără întrerupere:  ,,... porțile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18; 28, 
20). 
Romano‐catolicii  susțin  că  ei  sunt  cei  care  constituie  Biserica 
adevărată, deoarece mărturisesc ,,integral și autentic adevărul universal 
și ortodox, pe întreg globul”282. Vorbe goale pe care nici ei nu le cred, 
căci istoria creștină arată și demonstrează netemeinicia lor. Nu poți să 
fii cu Dumnezeu atâta timp cât nu păstrezi Cuvântul Său, ci încerci să‐l 
modifici  după  bunul  tău  plac.  Ori  câte  dogme  noi  nu  au  intrat  în 
biserica  lor,  dogme  care  nu  au  nici  măcar  un  principiu  logic,  dar 
altminteri scripturistic? Sfântul Apostol Pavel ne învață că Scriptura nu 
poate fi modificată:  ,,Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v‐ar vesti 
altă Evanghelie decât aceea pe care v‐am vestit‐o ‐ să fie anatema!” (Gal. 
1, 8). 
Adevărata  păzitoare  a  cuvântului  lui  Dumnezeu  este  Biserica 
Ortodoxă.  Ea  este  paznicul  credincios  care  tot  timpul  a  respectat 
porunca Domnului și tocmai de aceasta a împlinit‐o pentru că Hristos a 
fost, este și va fi prezent în ea:  ,,Și toate le‐a supus sub picioarele Lui și, 
mai  presus de  toate, L‐a dat pe  El cap Bisericii,  Care este trupul  Lui, 
280
 PSB 5, Sfântul Clement Alexandrinul, Scrieri, Partea a doua,  trad. Părintele D. Fecioru, EIBMBOR, 
București 1982, Stromata a VII‐a, p. 544. 
281
 PSB 29, Sfântul Grigorie de Nyssa, Scrieri, Partea I, Omilia XIII la Cântărea Cântărilor, pp. 290‐
293. 
282
 Tertulian Longa, Credo ‐ Dicționar teologic creștin din perspectiva ecumenismului catolic, Colecția 
„Homo Religiosus”, Ed. Dacia, Cluj‐Napoca 1997, p. 184.  
156
plinirea Celui ce plinește toate întru toți” (Efes. 1, 22‐23). 
Ortodoxia  este  rezultatul  iubirii  Tatălui,  arătată  în  Fiul  Cel 
răstignit,  prin  Sfântul  Duh  Cel  dătător  de  viață  (Ioan  3,  16).  Este 
scăldătoarea Vitezdei în care se vindecă și cei care au, dar și cei care nu 
au  ,,om care să‐i arunce în apă” (Ioan 5, 1‐15).  Totul este aici  ,,Adevărul 
care ne face liberi” (Ioan 8, 32)  și ,,Dragostea care nu cade niciodată” (I 
Cor. 13, 8).  Aici este  ,,Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6),  iar cel care 
vrea  să  înainteze  către  Dumnezeu  trebuie  să  meargă  pe  drumul 
Ortodoxiei, având drept călăuză Lumina lumii, adică pe Hristos (Ioan 8, 
12),  căci:  ,,... 283în  afara  Ortodoxiei  celei  adevărate  întunericul  crește  cu 
repeziciune” .  
Ea  este  plinătatea,  în  sensul  că  nu  are  ce  primi  de  la  nimeni,  ci 
numai poate să ofere pentru a îmbogăți sufletește și pentru a apropia de 
Dumnezeu.  ,,În  afară  de  Biserica  Ortodoxă  nu  este  adevăr.  Ea  este 
singura păstrătoare credincioasă a tuturor celor poruncite de Domnul 
prin Sfinții Apostoli și este, ca atare, adevărata Biserică Apostolică”284. 
Puterea ei  este  puterea  lui  Hristos, care permanent  este  prezent în  ea 
(Matei 28, 20) pentru a o ocroti și a o hrăni cu Trupul și Sângele Său. 
Ortodoxia  este  Cina  cea  de  Taină  la  care  sunt  chemate  toate 
popoarele (Ieremia. 31, 31) să se împărtășească cu Domnul Hristos, nu cu 
simboluri,  ci  cu  Însuși  Trupul  și  Sângele  Lui.  Toți  participă  la  aceeași 
rugăciune, împărțind fiecare după harul și darul său. Aici este familia 
cea mare unde cu toți ne suntem frați prin iubire, iar Dumnezeu ne este 
Tată285 . 
Precum atunci, la Cina cea de Taină, așa și acum, Sfinții Apostoli 
stăteau  smeriți  și  uniți  în  rugăciune,  iar  dintre  ei  numai  Iuda 
Iscarioteanul,  cel  ce  avea  punga,  (cel  ce  s‐a  limitat  la  partea  văzută  ‐ 
partea lumească), s‐a găsit să‐L încerce pe Domnul, vânzându‐L. 
Iuda  Iscarioteanul  reprezintă  omul  eretic,  care  fuge  de  la  masa 
euharistică, de  la  unitatea  Bisericii,  găsindu‐și  ,,liniștea” în  concepțiile 
sale și nu în Dumnezeu. Istoria ne arată ca lumea a fost plină de astfel 
de oameni. Sunt mulți de Iuda care se cred apostoli (1Cor. 12, 29). Însa 
nădejdea  nu  trebuie  să  ne‐o  punem  în  ,,infailibilitatea”  noastră,  ci  în 
puterea și dragostea lui Dumnezeu. Nu trebuie ca Dumnezeu să urmeze 
drumul nostru, potrivit regulilor impuse de noi, ci noi trebuie să urmăm 
drumul  Său,  drumul  Crucii,  prin  dragoste  și  smerenie,  drumul 
Ortodoxiei.  
Ortodoxia este izvorul nesecat și dătător de viață care izvorăște din 
283
 Ieromonah  Serafim  Rose,  Ortodoxia  și  religia  viitorului,  trad.  Mihaela  Grosu,  FEP  ‐  Tipografia 
Centrala Cartea Moldovei, Chișinău 1995, p. 228. 
284
 Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptura pentru fiecare zi din an, trad. Adrian și 
Xenia Tănăsescu‐Vlas, colecția ,,Părinți ruși”, Ed. Sofia, București 1999, p. 10.  
285
 Mica Dogmatică vorbită, de Părintele M. A. Costa de Beauregard și Părintele Dumitru Stăniloae, 
trad. Maria Cornelia‐Oroș, Ed. Deisis, Sibiu 1995, p. 61. 
157
coasta    Mântuitorului  Hristos  și  care  răcorește  prin  această  ,,apă  vie” 
(Ioan 4, 10) pe tot omul care aleargă la ea. Ea nu‐și rezervă aceste daruri 
numai pentru sine, ci se lasă deschisă către toți oamenii: ,,Ortodoxia nu 
este proprietatea tradiției sobornicești, a cărei păstrătoare se știe a fi... 
Ortodoxia nu poate decât să privească cu bunăvoință, să înlesnească, să 
întărească orice întoarcere la izvoare”286.  
Ea este cea care propune și care a propus încă de la întemeierea ei, 
din vremea Apostolilor, un alt fel de viață, o viață trăită în comuniune 
cu  Dumnezeu.  Cu  toată  teologia  și  practica  ei  liturgică  reprezintă  o 
relație mistică, o relație în care omul și Dumnezeu își vorbesc reciproc, 
în care omul devine liber și protejat de Dumnezeu. 
Multe  se  pot  spune  despre  Ortodoxie,  dar  nu  poți  pătrunde  în 
profunzime  tainele  ei,  așa  cum  nu  poți  să‐l  cunoști  pe  Dumnezeu  în 
totalitate. Poți să vorbești despre ea numai ceea ce ai văzut din unghiul 
din  care  ai  privit,  iar  schimbarea  unghiului  înseamnă  o  înaintare  în 
viața  cea  întru  Dumnezeu,  prin  urmare  subiectul  nu  poate  fi  epuizat 
niciodată. 
În  încheiere,  aș  vrea  să  spun  că  Biserica  Ortodoxă  este  oaza  din 
mijlocul deșertului acestei lumi, unde toți cei care aleargă se vor mântui 
de arșița disperării și nesiguranței; unde toți se vor răcori și hrăni cu 
bunurile dumnezeiești. Este soarele cel mare care luminează cu puterea 
și  cu  harul  lui  Dumnezeu  pe  tot  cel  ce  dorește  revenirea  la  casa 
Părintească (Luca 15, 11‐32). 
Veniți,  fraților,  căci  masa  este  îndestulată  și  pentru  noi,  dar  și 
pentru  voi,  ci  astfel  vom  trăi  în  comuniune  cu  Dumnezeu.  ,,Veniți  la 
Mine toți cei osteniți și împovărați și eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 
28)”287. 
Înțelegând  deci,  din  cele  arătate  de  Dumnezeieștii  Părinți,  de 
mădularele Bisericii adevărul despre ea și necesitatea pentru mântuire 
de  a  crede  în  ea  ca  fiind  Trupul  lui  Hristos,  singurul  loc  în  care  ne 
putem  uni  cu  Dumnezeu,  se  cade  acum  mai  mult  decât  orice,  a  ne 
ruga Lui să ne izbăvească de înșelarea cea cumplită, și să căutăm întru 
toate a face voia Lui pentru a ne învrednici toți, prin mila Sa, de unirea 
cu El, de mântuire. Deci nu trebuie să ne lăsăm înșelați de nimeni, nici 
să ne amăgim pe noi înșine sau pe alții, crezând și făcându‐i să creadă 
că  și  în  afara  Bisericii  poate  fi  pocăință  și  mântuire.  Nu!  În  afara 
Bisericii,  fără  unirea  cu  Dumnezeu,  nu  este  mântuire.  Biserica 
întotdeauna ne‐a arătat că mântuirea este numai în ea și că aceasta se 
realizează prin unirea binecinstitorilor ei cu Dumnezeu. Cine crede și 
286
 Oliver Clement în prefața la cartea Împărtășirea Sfântului Duh, de Părintele Prof. Boris Bobinskoy, 
trad.  Măriuca  și  Adrian  Alexandrescu,  colecția  ,,Biblioteca  Teologica”,  Seria  ,,Teologi  ortodocși 
străini”, EIBM, București 1999, p. 11. 
287
 Nicolae Stan, Facultatea de Teologie din Craiova, Ortodoxia sau locul întâlnirii cu Dumnezeu. 
158
învață  altfel  decât  a  învățat  Biserica  dintotdeauna,  chiar  și  ierarh  și 
preot de s‐ar numi, nu este ierarh, nu este preot, ci este „anatema” (Gal. 
1, 8), după cum am văzut că ne învață Sfântul Apostol Pavel. 
Sfântul  Clement  al  Alexandriei  ne  arată  că  cei  slăviți  de 
Dumnezeu în Biserica biruitoare (cea din Ceruri) sunt cei care în viața 
aceasta, în Biserica luptătoare, s‐au învrednicit să ajungă la  ,,unitatea 
credinței”  și  care  au  ,,mers  pe  urmele  apostolilor,  în  desăvârșirea 
credinței”.   
,,Este  cu  putință,  zice,  deci,  ca  cel  care  (împlinește  poruncile 
Domnului și trăiește desăvârșit și gnostic, după Evanghelie, să fie înscris 
chiar  acum  în  alegerea  apostolilor.  Că  acela  este  într‐adevăr  preot 
adevărat și diacon adevărat al Bisericii, după voința lui Dumnezeu, dacă 
face  și  învață  cele spuse  de  Domnul,  nu pentru  că  a fost  hirotonit de 
oameni, nici pentru că se crede preot sau diacon, ci pentru că este drept; 
pentru aceasta este înscris în ceata clericilor. Chiar dacă aici pe pământ 
nu este cinstit cu un loc de frunte, totuși el va sta pe cele 24 de scaune, 
judecând poporul, după cum spune Ioan în Apocalipsă (Apoc. 4, 1). Că, 
într‐adevăr,  este  un  singur  testament  mântuitor,  care  merge  de  la 
întemeierea lumii până la noi, dar este deosebit, potrivit darului făcut 
nouă în diferite generații și în diferite timpuri. Și drept urmare, există 
un  singur  dar  mântuitor,  care  e  neschimbat,  dat  de  un  singur 
Dumnezeu printr‐un singur Domn și de folos în ,,multe chipuri” (Evr. 1, 
1),  din care pricină  ,,peretele cel din mijloc” (Efes. 2, 14), care despărțea 
pe elin de iudeu, s‐a ridicat, pentru ca să se poată alcătui un popor ales 
(Tit 2, 14), ca astfel cele două popoare să ajungă  ,,la unitatea credinței” 
(Efes. 4, 13)  și din amândouă o singură alegere. Dar mai aleși decât cei 
aleși,  spune  Scriptura,  sunt  cei  care,  potrivit  gnozei  celei  desăvârșite, 
sunt  flori  alese  ale  însăși  Bisericii  și  sunt  cinstiți  cu  cea  mai  măreață 
slavă; sunt cei 24 de judecători și conducători (Apoc. 4, 4; Matei 19, 28; 
Luca 22, 30), aleși, în chip egal, și dintre iudei și dintre eleni, pentru că 
harul este dublu. Rangurile de aici din Biserică: de episcopi, de preoți și 
diaconi,  sunt,  după  părerea  mea,  imagini  ale  slavei  îngerești  și  ale 
rânduielii  aceleia,  pe  care,  după  cum  spun  Scripturile,  o  așteaptă  cei 
care au viețuit, mergând pe urmele apostolilor, în desăvârșirea credinței, 
potrivit  Evangheliei.  Aceștia,  fiind  răpiți  ,,  în  nori”  (1Tes.  4,  17),  scrie 
apostolul, vor fi mai întâi diaconi, apoi vor fi înscriși în ceata preoților, 
pot ivit rang lui slavei ― că este deosebire între slavă și slavă (1Cor. 15, 
41) ― până ce vor ajunge la starea de ,,bărbat desăvârșit” (Efes. 4, 13). 
Unii ca aceștia, după cum spune David,  ,,se vor odihni în muntele 
cel Sfânt al lui Dumnezeu” (Ps. 14, 1), în Biserica cea mai de sus, în care 
sunt adunați filozofii lui Dumnezeu, cei într‐adevăr israiliți (Ioan 1, 47), 
cei curați cu inima (Matei 5, 8), în care nu este nici o viclenie (Ioan 1, 47), 
cei  care  n‐au  rămas  în  odihna  numărului  șapte  (Potrivit  alegorizării 
159
Sfântului  Clement  (Stromata  IV,109,  2),  numărul  șapte  înseamnă 
odihnă  față  de  orice  faptă  rea;  numărul  opt  înseamnă  săvârșirea  de 
fapte bune), ci, prin fapta bună a asemănării cu Dumnezeu, se înălță la 
moștenirea facerii de fapte bune din numărul opt, alipindu‐se, printr‐o 
privire curată, de o contemplație fără sațiu.  ,,Mai am și alte oi, spune 
Domnul, care nu sunt din staulul acesta” (Ioan 10, 16);  sunt oile acelea 
care  s‐au  învrednicit  de  alt  staul  și  de  alt  locaș,  pe  măsura  credinței. 
,,Oile Mele ascultă glasul Meu” (Ioan 10, 27),  pentru că înțeleg gnostic 
poruncile.  Asta  înseamnă  că  le  înțeleg  cu  gânduri  înalte  și  cu  mare 
prețuire și le unesc cu săvârșirea de fapte bune, care sunt ca un fel de 
plată a unei datorii și ca o urmare reciprocă. Iar când auzim: ,,Credința 
ta te‐a mântuit”  , nu înțelegem că Domnul a spus că se mântuiesc în 
general toți cei care cred oarecum, ci se mântuiesc numai dacă credința 
lor este urmată de fapte (Matei 9, 22; Marcu 5, 34; 10, 52; Luca 8, 48; 18, 
42; Iacov 2, 17)”288.  
 
Numai în unitatea Bisericii putem ajunge la unitatea credinței 
 
Sfântul Ierarh Nectarie de Eghina ne prezintă foarte clar că:  
„Unimea Bisericii nu‐și are temeliile și nu stă în persoana unică a 
unuia  dintre  Apostoli,  ci  în  persoana  Mântuitorului  nostru  Iisus 
Hristos, care este capul Bisericii într‐un Duh, într‐o credință, nădejde, 
dragoste și slujire. În acest fel a înțeles Biserica ecumenică unitatea în 
Biserică  și  pe  aceasta  căutat‐o  și  urmărit  s‐o  împlinească,  mărturie 
limpede  stând  primele  zece  veacuri.  Din  Biserica  ecumenică  doar 
Biserica romană concepea în mod diferit duhul unității, pe care‐l căuta 
și urmărea să‐l atingă prin mijloace străine. Această concepere diferită a 
modului  unității  a  provocat  schisma,  care  avându‐și  începutul  în 
primele  veacuri,  s‐a  agravat  cu  timpul  și  avansa  pe  măsura  aplicări 
principiilor Bisericii romane, până a ajuns la ruptura totală din cauza 
pretenției  Papilor  ca  Biserica  cea  Una,  Sfântă,  Sobornicească  și 
Apostolească  să  se  supuie  episcopiei  Romei.  În  aceasta  stă  cauza 
schismei,  cauză  cu  adevărat  foarte  mare,  fiindcă  răstoarnă  duhul 
Evangheliei,  și  o  cauză  teologică  deosebit  de  importantă  întrucât 
înseamnă  negarea  principiilor  Evangheliei.  Celelalte  cauze  de  natură 
teologică,  deși  deosebit  de  importante,  pot  fi  considerate  secundare  și 
decurgând  din  această  cauză  primară.  Să  vedem  așadar  care  sunt 
principiile  și  cum  era  păstrată  unitatea  în  Biserica  cea  Una,  Sfântă, 
Sobornicească și Apostolească. 
Potrivit  Sfintelor  Scripturi  unitatea  Bisericii  este  sfânta  legătură 
tainică a celor ce cred în Hristos, prin mărturisirea comună a credinței, 
288
 PSB 5, Sfântul Clement al Alexandriei, Scrieri, Partea a doua, Stromata VI, cap. XIII, XIV, pp. 444‐
446. 
160
a nădejdii, a dragostei pentru mirele Hristos și prin închinarea comună 
către  El.  Caracterul  acestei  unități  îl  găsim  în  Sfânta  Scriptură.  În 
rugăciunea  Mântuitorului  nostru  către  Tatăl  Său  ceresc  se  arată 
unitatea  Bisericii.  Urmând  a  merge  spre  patima  Sa  cea  de  voie,  Iisus 
înalță către Tatăl Său rugăciune stăruitoare și plină de dragoste și cere 
de la El ca să‐i păzească pe toți cei care cred și care vor crede în el în 
legătura păcii: 
„Sfințește‐i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău adevăr este. Dar 
nu numai pentru aceștia Mă rog, ci și pentru cei ce vor crede întru Mine 
prin cuvântul lor, ca toți una să fie, precum Tu, Părinte, întru Mine, și 
Eu întru Tine, așa și aceștia întru noi una să fie, ca să creadă lumea că 
Tu M‐ai trimis. Și Eu slava care Mi‐ai dat‐o Mie, am dat‐o lor ca să fie 
una, precum Noi una suntem, Eu întru ei și Tu întru mine, ca să fie ei 
desăvârșit întru una și ca să cunoască lumea că Tu M‐ai trimis și i‐ai 
iubii  pe  ei,  precum  pe  Mine  M‐ai  iubit.  Părinte,  pe  care  i‐ai  dat  Mie 
voiesc ca unde sunt Eu și aceia să fie împreună cu Mine; ca să vadă slava 
Mea,  care  ai  dat‐o  Mie,  pentru  că  M‐ai  iubit  pe  Mine  mai  înainte  de 
întemeierea lumii. Părinte drepte și lumea pe Tine nu te‐a cunoscut, iar 
Eu Te‐am cunoscut, și aceștia au cunoscut, că Tu M‐ai trimis pe mine. Și 
le‐am făcut cunoscut lor numele Tău, și‐l voi face cunoscut, ca iubirea cu 
care M‐ai iubit pe Mine, întru dânșii să fie și Eu întru ei” (Ioan 17, 17‐ 
26). 
Deci unitatea Bisericii stă în unirea membrilor acesteia cu Hristos. 
Toți cei care au crezut în Hristos prin Sfinții Apostoli s‐au unit cu Iisus 
și s‐au sfințit în adevărul lui Dumnezeu‐Tatăl. 
Deci unirea este lăuntrică, tainică, directă, dumnezeiască și nimeni 
nu se leagă prin legătură exterioară pentru a constitui unitatea. 
Cei care au crezut au primit harul și adevărul, lumina și viața prin 
Iisus Hristos și s‐au unit cu El. Ce îi poate despărți pe aceștia de unirea 
cea cu Hristos? Dacă această legătură este desăvârșită, care este rostul 
unor alte legături, al unei alte credințe? 
Cei care au crezut au fost trași către Mântuitorul de către Tatăl Cel 
ce  L‐a  trimis  pe  El  (Ioan  6,  44)  și  au  primit  harul  răscumpărării;  iar 
dacă adevărul i‐a eliberat pe ei din robia păcatului, cine‐i mai poate lipsi 
pe ei de libertatea ca în Hristos? 
Cei  ce  au  crezut  au  devenit  fii  ai  luminii  și  părtași  slavei  celei 
veșnice, cine dar le poate lua luminarea și slava? 
Cei care au crezut au fost înfiați de Dumnezeu prin domnul nostru 
Iisus Hristos, cine dar poate nega sau înlătura această înfiere? 
Cei  care  au  crezut  s‐au  făcut,  prin  dumnezeiasca  Împărtășanie, 
părtași Trupului și Sângelui Domnului, rămânând în Hristos și Hristos 
în  ei,  cine  dar  are  puterea  să  rupă  aceste  legături  dumnezeiești  ale 
unității? 
161
 Cei  care  cred  primesc  Duhul  Sfânt,  Care  constituie  totdeauna 
așezământul  Bisericii,  înfățișând‐o  pe  ea  Una,  Sfântă,  Sobornicească. 
Cine dar poate sparge această unitate? Este zadarnică așadar pretenția 
unei legături exterioare și a unei alte credințe, mai ales a uneia respinse 
de Scripturi, pentru a asigura mântuirea celor ce cred în Domnul Iisus 
Hristos”289.     
Iar Mitropolitul Amfilohie al Muntenegrului zice:  
„Biserica  poate  fi  trăită  și  „împărtășită”  doar  dinlăuntru  și  nu 
dinafară: fără dreapta credință  (ortodoxă) și în afara unei vieți trăită 
potrivit acestei credințe, Biserica nu există”290.   
Prin urmare, înțelegem că unirea de care avem nevoie și care ar 
trebui  să  ne  preocupe    nu  este  unirea  Bisericii,  ,,unitatea Bisericii”,  a 
fost, este și va fi nezdruncinată, prin Sfânta Treime, ci mai cu seamă 
unitatea  credinței  noastre,  a  fiecăruia  dintre  noi.  Adică  ,,unitatea 
credinței  (enotita  tis  pisteos)”  (Efes.  4,  13),  pe  care  o  dobândim  prin 
,,unirea  credinței”  în  ,,unitatea  Bisericii”.  După  cum  ne  arată 
Mântuitorul nostru Iisus Hristos, voia Sfintei Treimi este ca în Biserică, 
în  credință  și  prin  credință,  unindu‐ne  cu  Dumnezeu  să  devenim 
,,una”. 
 Unitatea  Bisericii  nu  se  poate  pune  la  îndoială,  aceasta  fiind, 
după cum bine am văzut, arătată nouă de Însuși Domnul nostru Iisus 
Hristos, de Sfinții Apostolii, de Învățătura Bisericii și de Sfinții Părinți, 
după voia Tatălui în Hristos prin Duhul Sfânt, nu ea trebuie refăcută, 
nu este așa după cum vedem pe unii învățând greșit astăzi, ci noi toți 
trebuie să ne refacem în ea, să ajungem la unitatea credinței în ea și 
prin  ea.  Unitatea  Bisericii  ‐  Trupului  lui  Hristos  a  fost,  este  și  va  fi. 
Hristos, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi dezbinat de Trupul 
Său  ‐  Biserica,  nu  este  dezbinat  așadar  de  Trupul  Său  primit  de  la 
Maica Domnului și îndumnezeit și de cei care în acest Trup al Său au 
ajuns la unitatea credinței, au devenit biserici, prin unirea cu El și deci 
se află în unitatea Trupului Său – Biserica, și nici de cei care se află în 
Biserica ‐ Trupul Lui, adică de cei ce au primit Botezul, Mirungerea, 
Sfintele  Taine  și  trăiesc  viața  în  pocăință  pentru  a  se  învrednici  de 
desăvârșita  unire  cu  El.  La  unitatea  care  este  în  Trupul  lui  Hristos 
suntem chemați să ajungem noi  ,,toți”, pe cât ne este cu putință, prin 
Harul  lui  Dumnezeu;  unitatea  dobândită  de  noi,  în  Trupul  Lui  prin 
unirea  cu  El,  care  este  Fiul  și  Cuvântul  lui  Dumnezeu,  prin  Duhul 
Sfânt  și  prin  El  cu  Tatăl,  prin  credință  și  în  credință,  o  numim 
,,unitatea credinței” (Efes. 4, 13). 
289
 Sfântul Nectarie de Eghina, De ce Papa și supușii lui s‐au despărțit de Biserica lui Hristos, Editura 
Evanghelismos, vol. I, pp. 88‐90.  
290
Mitropolitul  Amfilohie  al  Muntenegrului,  Biserica  ‐  Stâlp  și  Temelie  a  Adevărului:  Problema 
autocefaliei și Biserica. 
162
 Așadar,  a  fi  în  unitatea  credinței  nu  înseamnă  a  rămâne  la 
credința  simplă‐descoperirea,  ci  a  o  trăi  pe  aceasta,  a  ajunge  la 
credința desăvârșită. Cine este în credința Bisericii și o trăiește  este în 
unitatea credinței și despre cel care o desăvârșește pe aceasta se mai 
spune că: ,,a dobândit Duhul Sfânt”, ,,a dobândit Harul Dumnezeiesc”, 
a  ajuns  la  ,,mântuire”,  ,,desăvârșire”,  ,,îndumnezeire”,  ,,măsura 
dumnezeiască”, ,,împărăția cerurilor”.  
Aceasta este unitatea pe care o dorește nouă Dumnezeu, pentru 
aceasta ,,Cuvântul trup s‐a făcut și s‐a sălășluit întru noi” (Ioan 1, 14), și 
pentru ea ne pregătește începând chiar cu prima Sa predică, care este: 
,,Pocăiți‐vă  și  credeți  în  Evanghelie”  (Marcu  1,  15);  ,,Pocăiți‐vă,  că  s‐a 
apropiat împărăția cerurilor” (Matei 4, 17).  
Mai  clar  această  lucrare  desăvârșită  a  Sfintei  Treimi,  pentru 
mântuirea  noastră,  care  s‐a  săvârșit  și  se  săvârșește  în  Trupul  lui 
Hristos  ‐  Biserica,  cu  cei  care  au  crezut  și  vor  crede  în  ea,  ne  este 
arătată de Sfântul Apostol  Pavel, la începutul Epistolei către Efeseni, 
unde zice: 
,,Dar  Dumnezeu,  bogat  fiind  întru  milă,  pentru  cea  multă  a  sa 
dragoste  cu  care  ne‐a  iubit  pe  noi,  și  fiind  noi  morți  cu  păcatele, 
împreună  ne‐a  înviat  cu  Hristos  ―  în  har  sunteți  mântuiți  ―  și 
împreună cu Dânsul ne‐a sculat și ne‐a pus a ședea întru cele cerești 
întru Hristos Iisus, ca să arate în veacurile cele viitoare bogăția cea mare 
a harului Său întru bunătate spre noi întru Hristos Iisus. Că cu harul 
sunteți mântuiți prin credință; și aceasta nu de la voi, al lui Dumnezeu 
este  darul;  nu  din  fapte,  ca  să  nu  se  laude  cineva.  Că  a  lui  făptură 
suntem, zidiți întru Hristos Iisus spre fapte bune, carele mai înainte le‐a 
gătit  Dumnezeu  ca  să  umblăm  întru  ele.  Pentru  aceea,  aduceți‐vă 
aminte  că  oarecând  voi,  neamurile  în  trup,  care  vă  chemați  netăiere 
împrejur de către ceea ce se chema  tăiere împrejur în trup, făcută de 
mână,  că  erați  întru  acea  vreme  fără  de  Hristos,  înstrăinați  de 
petrecerea  lui  Israel  și  străini  de  așezământurile  făgăduinței,  nădejde 
neavând, și fără de Dumnezeu în lume. Dar acum întru Hristos Iisus voi 
care oarecând erați departe, v‐ați făcut aproape prin sângele lui Hristos. 
Pentru că El este pacea noastră, care a făcut amândouă una, și peretele 
cel  din  mijloc  al  zidului  a  sfărâmat,  vrajba  în  trupul  Său,  legea 
poruncilor cu dogmele stricând, ca pe amândoi să‐i zidească întru Sine 
într‐un om nou, făcând pace, și pe amândoi să‐i împace într‐un trup cu 
Dumnezeu prin Cruce, omorând vrajba întru dânsa. Și venind a vestit 
pace  vouă  celor  de  departe  și  celor  de  aproape.  Că  printr‐Însul  avem 
amândoi apropierea într‐un Duh către Tatăl. Pentru aceea dar de acum 
nu  mai  sunteți  străini  și  nemernici,  ci  împreună  cetățeni  cu  Sfinții  și 
deaproape  ai  lui  Dumnezeu,  zidiți  fiind  pe  temelia  apostolilor  și  a 
prorocilor,  fiind  piatra  cea  din  capul  unghiului  însuși  Iisus  Hristos, 
163
întru  carele  toată  zidirea  alcătuindu‐se,  crește  întru  lăcaș  sfânt  întru 
Domnul, întru carele și voi împreună vă zidiți spre lăcaș lui Dumnezeu 
întru Duhul” (Efes. 2, 4‐22).  
Și mai departe tot Dumnezeiescul Apostol Pavel ne arată luminat 
cum  în  acest  Trup  al  lui  Hristos  ‐  Biserica  suntem  chemați  de 
Dumnezeu, Cel ce a făcut și face tot ce depinde de El din iubire pentru 
noi, ca să ne zidim  ,,până ce vom ajunge toți la unitatea credinței”,  ca 
izbăviți fiind de înșelarea și robia diavolului, în care zăceam și zac cei 
care rămân în afara ei, să fim mădulare în care ,,viază Hristos” (Gal. 2, 
20).  
,,Cela ce s‐a pogorât, zice Sfântul Apostol Pavel, Acela este carele s‐
a și suit mai presus de toate cerurile, ca să umple toate. Și Acela a dat pe 
unii  apostoli,  iar  pe  alții  proroci,  iar  pe  alții,  evangheliști,  iar  pe  alții 
păstori  și  dascăli,  spre  săvârșirea  Sfinților  spre  lucrul  slujbei,  spre 
zidirea  trupului  lui  Hristos,  până  ce  vom  ajunge  toți  la  unitatea 
credinței (eis tin enotita tis pisteos) și a cunoștinței Fiului lui Dumnezeu, 
întru bărbat desăvârșit, la măsura vârstei plinirii lui Hristos, ca să nu 
mai fim prunci, învăluindu‐ne și purtându‐ne de tot vântul învățăturii 
întru  amăgitura  oamenilor,  întru  vicleșug  spre  meșteșugirea 
înșelăciunii; ci adevărați fiind întru dragoste, să creștem toate întru El, 
care  este  capul,  Hristos,  din  carele  tot  trupul  potrivit  alcătuindu‐se  și 
încheindu‐se  prin  toată  pipăirea  dării,  după  lucrarea  întru  măsura 
fiecărui  mădular,  face  creșterea  trupului  spre  zidirea  sa  singur  întru 
dragoste. Drept aceea, aceasta zic și mărturisesc întru Domnul, ca să nu 
mai umblați voi precum și celelalte neamuri umblă, întru deșertăciunea 
minții lor, întunecați fiind la minte, înstrăinați de viața lui Dumnezeu 
pentru  necunoștința  care  este  întru  ei,  pentru  împietrirea  inimii  lor, 
care  întru  nesimțire  petrecând,  s‐au  dat  pe  sine  înverșunării,  spre 
lucrarea a toată necurăția, întru lăcomie” (Efes. 4, 10‐19).  
Înțelegem  deci,  din  cele  arătate  până  aici,  că  un  binecredincios 
niciodată nu va accepta erezia ecleziologică, erezia ce afirmă că Biserica 
este dezbinată, pentru că el fiind adevărat mădular al ei, în unitatea ei, 
în Duhul ei, înțelege că nu oamenii au zidit Biserica și că nu numai 
oamenii  credincioși  sunt  Biserica,  precum  era  aceasta  în  Vechiul 
Legământ  (când Biserica era adunarea credincioșilor)  și  că nu numai 
,,apostolii”, ,,prorocii”, ,,evangheliștii’, ,,păstorii și dascălii”  sunt Biserica 
și cei care au zidit Biserica ‐ Trupul lui Hristos, ci înainte de toate ea 
este zidită de  ,,Cela ce s‐a pogorât”,  de  ,,Cuvântul lui Dumnezeu”  când 
,,trup s‐a făcut” și este însăși acest Trup al Său în care ei au fost zidiți și 
puși de către El ‐ Ziditorul, prin Duhul Sfânt să zidească pe toți, după 
cum  zice:  ,,spre  săvârșirea  Sfinților  spre  lucrul  slujbei,  spre  zidirea 
trupului lui Hristos, până ce vom ajunge toți la unitatea credinței (eis 
tin enotita tis pisteos) și a cunoștinței Fiului lui Dumnezeu, întru bărbat 
164
desăvârșit, la măsura vârstei plinirii lui Hristos”.  
,,Cela  ce  s‐a  pogorât”  ‐  ,,Mântuitorul  nostru  Iisus  Hristos,  zice 
Părintele nostru Cleopa, în Duhul Bisericii, a întemeiat Biserica Sa prin 
însăși  jertfa  Sa  pe  Cruce  și  Învierea  din  morți.  ,,Drept    aceea,  spune 
Apostolul  Pavel  preoților,  luați aminte de  voi și de toată turma întru 
care  Duhul  Sfânt  va  pus  pe  voi  episcopi,  ca  să  păstoriți  Biserica  lui 
Dumnezeu, care o a câștigat cu sângele Său” (Fapte 20, 28).  A făcut‐o 
văzută în a cincizecea zi după învierea Sa, la Cincizecime, când a trimis 
pe  Duhul  Sfânt  în  chip  de  limbi  de  foc  asupra  sfinților  Săi  ucenici  și 
apostoli, care prin cuvântul propovăduirii lor au organizat și au întărit 
prima obște de credincioși.  ,,Ci veți lua putere,  le‐a zis Domnul, venind 
Duhul  Sfânt  peste  voi,  și  veți  fi  Mie  mărturii  în  Ierusalim  și  în  toată 
Iudeea și în Samaria și până la marginea pământului” (Fapte 1, 8). ,,Și 
(despre Sfântul Apostol Petru, este scris că în ziua Cincizecimii) cu alte 
cuvinte mai multe mărturisea și îndemna pe dânșii zicând: Mântuiți‐vă 
de acest neam îndărătnic. Deci ei cu dragoste primind cuvântul lui, s‐au 
botezat  și  s‐au  adăugat  în  ziua  aceea  suflete  ca  la  trei  mii.  Și  erau 
așteptând  întru  învățătura  apostolilor  și  întru  împărtășirea  și  întru 
frângerea pâinii și întru rugăciuni. Și s‐a făcut peste tot sufletul frică; că 
multe minuni și semne prin apostoli se făceau. Și toți cei ce au crezut 
erau la aceeași și aveau toate de obște” (Fapte 2, 41‐44)”291.  
Deci  ,,Acela ...carele s‐a și suit mai presus de toate cerurile, ca să 
umple toate”,  a săvârșit reînnoirea noastră în Trupul Său prin Duhul 
Sfânt, a întemeiat Biserica și a organizat‐o prin același Duh Sfânt, ca în 
ea  și  prin  ea  să  continue  lucrarea  Sa  de  mântuire.  Despre  această 
neîndoielnică  și  nedespărțită  lucrare  a  lui  Hristos  cu  Sfântul Duh  la 
mântuirea  noastră,  în  Biserică,  vorbind  Sfântul  Vasile  cel  Mare,  zice 
printre altele:  
,,Pentru că, în lucrarea de reînnoire a omului, de a‐i reda harul ‐ pe 
care (îl primise) din suflarea lui Dumnezeu, dar îl pierduse ‐ Domnul, 
suflând peste ucenici, a zis: ,,Luați Duh Sfânt. Cărora veți ierta păcatele, 
vor  fi  iertate  și  cărora  le  veți  ține,  vor  fi  ținute”  (Ioan  20,  22‐23). 
Organizarea Bisericii nu se săvârșește, în mod evident și incontestabil, 
prin Duhul? ,,Pentru că Acesta, zice (Scriptura), a dat Bisericii în primul 
rând apostoli, în al doilea rând profeți, în al treilea rând pe cei cu darul 
minunilor,  apoi  pe  cei  cu  darul  tămăduirilor,  al  cârmuitorilor, 
binefăcătorilor și cu darul (vorbirii în diferite) limbi” (1Cor. 12, 28)”292.   
Deci  nu  Apostolii,  nu  oamenii,  sunt  cei  care  au  zidit  Biserica  ‐ 
Trupul lui Hristos, ci ei au fost zidiți în aceasta și au fost făcuți de către 
Ziditorul Bisericii ziditorii Părinților noștri, care și ei la rândul lor  ,,pe 
temelia apostolilor și a prorocilor, fiind piatra cea din capul unghiului 
291
292
 Călăuză în credința Ortodoxă, Capitolul 1,  Despre Biserică, p.114. 
PSB 12, Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, Partea a treia, Despre Sfântul Duh, p. 56. 
165
însuși Iisus Hristos”, după cum zice Apostolul Pavel,  ne‐au zidit pe noi 
în ea. Acestea așa fiind, de asemenea și noi toți cei ce ne‐am învrednicit 
a fi mădulare ale Bisericii avem datoria să ne zidim în ea pe noi înșine 
și  unul  pe  altul  și  pe  cei  din  afara  ei  ,,până  ce  vom  ajunge  toți  la 
unitatea  credinței”.  Deci  numai  în  unitatea  Bisericii,  care  este,  după 
cum  bine  am  văzut  și  o  văd  cei  ce  sunt  în  ea,  prin  unitatea  Sfintei 
Treimi, putem ajunge noi toți la unitatea credinței.  
Sfântul  Chiril  al  Alexandriei  arată  aceasta,  tâlcuind  cuvintele 
Mântuitorului din rugăciunea Sa Arhierească:  
,,Dar nu numai pentru aceștia Mă rog, ci și pentru cei ce vor crede 
în  Mine,  prin  cuvântul  lor,  ca  toți  să  fie  una,  după  cum  Tu,  Părinte, 
întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una, ca lumea să 
creadă că Tu M‐ai trimis” (Ioan 17, 20‐21). 
,,Hristos, zice Sfântul Chiril, S‐a arătat ca pârga celor rezidiți întru 
înnoirea  vieții  și  ca  întâiul  om  ceresc.  Căci,  după  cuvântul  lui  Pavel: 
„Omul cel de al doilea este din cer” (1Cor. 15, 47). De aceea a și spus: „și 
nimeni nu s‐a suit la cer, decât Cel ce S‐a coborât din cer, Fiul Omului, 
Care este în cer” (Ioan 3, 13). Apropiați de El, Pârga, mai mult decât alții, 
cei aleși spre ucenicie și care au primit demnitatea urmării Lui au fost și 
văzători  ai  slavei  Lui,  șezând  și  conviețuind  neîncetat  lângă  El  și 
adunând în sufletele lor mult folos. Deci au fost și sunt, după El, Care 
este, mai presus de toți, „capul trupului, al Bisericii” (Col. 1, 18), cele mai 
cinstite și mai prețuite mădulare ale trupului Bisericii. De aceea Se roagă 
Hristos  să  se  trimită  de  către  Tatăl  asupra  lor,  prin  Duhul, 
binecuvântarea  și sfințenia,  desigur  prin  Fiul.  Căci  nu  se  putea  altfel, 
deoarece  El  este  înțelepciunea  vie  și  adevărată,  a‐toate‐lucrătoare  și 
activă, și Puterea Celui ce L‐a născut.” 
Și tâlcuind mai departe cuvintele Domnului și Arhiereului nostru, 
Sfântul Chiril prezintă, pe cât ne este cu putință a înțelege, taina care a 
săvârșit‐o  și  o  săvârșește  Dumnezeu  Cel  în  Sfânta  Treime  slăvit  și 
închinat cu cei care sunt în Trupul lui Hristos, cu cei care cred în El cu 
adevărat, arătând ce înseamnă unitatea Bisericii și unitatea credinței și 
că  de  această  unitate  nu  ne  poate  despărți  nimeni,  desigur  decât 
numai  dacă  noi,Doamne  ferește!,  rupem  legătura  credinței  prin 
acceptarea ereziei și printr‐o viață trăită în iubire de sine. 
,,Deci Domnul nostru Iisus Hristos, zice Sfântul Chiril, Se roagă nu 
numai pentru cei doisprezece ucenici, ci și pentru toți care vor asculta în 
toate  timpurile  cuvintele  lor  (ale  Apostolilor),  spre  primirea  sfințeniei 
prin credință și spre curățirea lucrată prin împărtășirea de Duhul. Iar 
cele  cerute  a  socotit  că  nu  trebuie  să  ni  le  lase  nelămurite,  ca  prin 
aceasta  să  învățăm  cum  trebuie  să  arătăm  și  pe  ce  cărare  a  dreptății 
avem să umblăm spre împlinirea celor ce plac Lui. Cere deci legătura 
iubirii,  unității  și  a  păcii  în  cuget,  legătura  care  adună  în  unitate 
166
duhovniceasca  pe  cei  ce  cred,  ca  să  imite  trăsăturile  unirii  prin  fire 
existente între Tatăl și Fiul, prin consimțirea în toate și prin conlucrarea 
în unitatea sufletelor nedespărțite”. 
Prin urmare, după cum vedem arătat, la ,,legătura iubirii, unității 
și a păcii în cuget, legătura care adună în unitate duhovnicească pe cei 
ce cred” nu putem ajunge decât prin credință și în Biserica ‐ Trupul lui 
Hristos. 
,,Deci, spune Sfântul Chiril, luminându‐ne Unul‐Născut din însăși 
ființa  lui  Dumnezeu  Tatăl  și  având  întreg  în  firea  Sa  pe  Cel  ce  L‐a 
născut, S‐a făcut trup după Scripturi (Ioan 1, 14), unindu‐Se pe Sine cu 
firea noastră prin unirea cu acest trup din pământ. Și astfel, Dumnezeu 
cel prin fire S‐a făcut cu adevărat om ceresc,... Același fiind Dumnezeu și 
om, ca pe cele despărțite după fire și ieșite din comuniunea dintre ele în 
firea lor să le unească cu Sine și să arate pe om în comuniune și părtași 
al firii dumnezeiești (2Petru 1, 4). Căci a trecut și la noi comuniunea și 
prezența  durabilă  a  Duhului,  Care  S‐a  manifestat  prin  Hristos  și  în 
Hristos  mai  întâi,  Care  e  înțeles  ca  noi,  adică  om,  primind  ungere  și 
fiind  sfințit,  deși  El  este  Dumnezeu  prin  fire  căci  a  răsărit  din  Tatăl, 
sfințindu‐Și El însuși, prin Duhul Său, templu propriu și toată zidirea 
creată prin El, căreia i se cuvine să fie sfințită. Deci taina lui Hristos s‐a 
făcut început și cale, ca și noi să ne împărtășim de Duhul Sfânt și de 
unirea cu Dumnezeu, căci toți ne sfințim în El, în modul arătat înainte. 
Iar ca să ne adunăm și noi împreună și să fim cuprinși în unitatea 
cu Dumnezeu și între noi deși, prin deosebirea proprie fiecăruia, avem o 
identitate  proprie  a  sufletului  și  a  trupului,  Unul‐Născut,  prin 
înțelepciunea Sa și sfatul Tatălui, a găsit o cale prin care să Se descopere. 
Căci, binecuvântând într‐un unic trup, adică al Său, pe cei ce cred în El, 
prin împărtășirea tainică îi face co‐trupești cu Sine și între ei. Căci cine 
ar despărți și ar desprinde din unirea într‐o fire pe cei legați din nou 
între ei, prin al Său unic trup Sfânt, unitatea cea întru Hristos? Căci, 
dacă  toți  ne  împărtășim  dintr‐o  pâine,  toți  realizăm  un  unic  trup. 
Pentru  că  Hristos  nu  poate  fi  împărțit.  De  aceea  Biserica  este  și  se 
numește  Trupul  lui  Hristos,  iar  noi  suntem  mădulare  deosebite  după 
înțelegerea lui Pavel (1Cor. 10, 17). Căci toți suntem uniți în Hristos cel 
unul și neîmpărțit în trupurile noastre, și facem mădularele noastre mai 
mult ale Lui Hristos decât ale noastre. Că Mântuitorul făcându‐se cap, 
Biserica  se  numește  trup,  armonizat  din  mădulare  păstrate  distincte, 
ne‐o  arată  Pavel,  zicând:  ,,Ca  să  nu  fim  copii  duși  de  valuri,  purtați 
încoace  și  încolo  de  orice  vânt  al  învățăturii,  prin  înșelăciunea 
oamenilor,  prin  vicleșugul  lor,  spre  uneltirea  rătăcirii,  ci,  ținând 
adevărul,  în iubire,  să  creștem întru toate  pentru  El,  Care este capul‐
Hristos.  Din  El  tot  trupul  bine  alcătuit  și  bine  încheiat  prin  toate 
legăturile  care  îi  dau  tărie,  își  săvârșește  creșterea,  potrivit  lucrării 
167
măsurate fiecăruia din mădulare, și se zidește întru dragoste” (Efes. 4, 
14‐16)...  Iar  despre  unirea  în  Duhul,  pășind  pe  aceeași  cărare  a 
explicațiilor,  vom  spune  iarăși  că,  primind  toți  unul  și  același  Duh, 
înțeleg pe Cel Sfânt, ne unim în oarecare mod și cu Dumnezeu. Căci, 
deși suntem mulți și deosebiți și în fiecare face Hristos să se sălășluiască 
Duhul  Tatălui  și  al  Său,  Acesta  este  Unul  și  neîmpărțit,  adunând  și 
ținând în unitate duhurile noastre distincte, aceasta făcându‐ne pe toți 
să ne arătăm în El ca una. Fiindcă, precum puterea sfântului trup face 
co‐trupești  pe  cei  în  care  vine,  în  același  mod,  socotesc,  Duhul  lui 
Dumnezeu,  locuind  în  toți  ca  în  Cel  neîmpărțit,  îi  adună  pe  toți  în 
unitatea  duhovnicească.  De  aceea,  dumnezeiescul  Pavel  ne‐a  spus: 
,,îngăduindu‐vă  unii  pe  alții  în  iubire,  silindu‐vă  să  păziți  unitatea 
Duhului,  întru  legătura  păcii.  Este  un  trup  și  un  Duh,  precum  și 
chemați ați fost la o singură nădejde a chemării voastre; este un Domn, 
o  credință,  un  botez,  un  Dumnezeu  și  Tatăl 293 tuturor,  Care  este  peste 
toate și prin toate și întru toți” (Efes. 4, 2‐5)” .   
Deci arătat ne este nouă tuturor că nimeni nu poate să ajungă la 
unitatea credinței, la mântuire, decât în credința Bisericii – Trupul lui 
Hristos,  decât  prin  puterea  de  legătură  a  credinței  pe  care  o  putem 
avea  numai  în Biserică.  Doar  în  credința Bisericii,  prin Duhul  Sfânt, 
unindu‐ne  cu  Dumnezeu,  în  chip  sensibil  și  duhovnicesc,  ne  putem 
mântui.  
La  unitatea  credinței,  la  credința  desăvârșită,  vom  putea  ajunge 
numai  crezând  adevărului  lui  Dumnezeu,  numai  lepădându‐ne  de 
Satana și unindu‐ne cu Hristos în Sfântul Botez, numai continuând și 
,,desăvârșind”  această  unire  prin  trăirea  întru  totul  după  voia  Lui  și 
prin  împărtășirea  cu  El  prin  Sfintele  Taine  în  Biserica  ‐  Trupul  Lui. 
Numai în Biserica ‐ Trupul lui Hristos putem fi un Trup și un Duh, 
după  cum  arată  Sfântul  Apostol  Pavel  în  Întâia  Epistolă  către 
Corinteni  cap.12.  Nu  se  poate  separa  unitatea  credinței,  de  unitatea 
duhovnicească,  de  unitatea  Bisericii,  ele  sunt  una,  sunt  unitatea 
Bisericii.  Unitatea  credinței  o  avem  prin  Duhul  Sfânt  în  Biserică,  la 
unitatea duhovnicească nu se poate ajunge decât în credința și Duhul 
Bisericii și în unitatea Bisericii se află cei ce în credința ei se unesc cu 
Dumnezeu.  Unitatea  Bisericii  este  „mai  presus  de  fire”,  este  în 
Dumnezeu‐Omul și prin El  suntem în unitatea credinței, în unitatea 
duhovnicească.  
Unitatea  Bisericii  este  și  rămâne  slava  Prea  Sfintei  Treimi,  după 
cum  am  văzut  arătată  aceasta  de  însuși  Mântuitorul  și  de  aceasta 
trebuie să fim conștienți și să căutam a fi în ea, tot timpul, cei ce ne 
numim  și  vrem  să  rămânem  mădulare  ale  ei.  Cine  se  îndoiește  de 
293
 PSB 41, Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, pp.1056‐1057; 1059‐
1061. 
168
aceasta  și  n‐o  mai  trăiește  încetează  de  a  mai  fi  mădular  al  ei  cu 
adevărat. 
Sfântul  Iustin  Popovici  prezintă  foarte  frumos  taina  Bisericii  și 
unitatea  ei  cea  în  Dumnezeu‐Omul  în  cartea  sa  Biserica Ortodoxă și 
ecumenismul, care ne este de un real folos. Sfântul arată că:  
,,Toată  taina  credinței  creștine  se  află  în  Biserică;  toată  taina 
Bisericii este în Dumnezeu‐Omul; toată taina Dumnezeu‐Omului stă în 
faptul că Dumnezeu S‐a făcut trup și a sălășluit în trup toată plinătatea 
Dumnezeirii  Lui,  toate  vredniciile  și  desăvârșirile  Sale  Dumnezeiești, 
toate Tainele lui Dumnezeu.  
...Cu arătarea Domnului Hristos în lumea noastră pământească și 
prin  iconomia  Lui  Dumnezeu‐omenească  a  mântuirii,  tot  ceea  ce  este 
Dumnezeiesc  s‐a  făcut  omenesc,  pământesc,  al  nostru,  și  încă  trup  al 
nostru,  realitatea  noastră  cea  mai  nemijlocită.  ,,Cuvântul  S‐a  făcut 
trup”, om (Ioan 1, 14), și prin aceasta ne‐a dăruit nouă oamenilor, cel 
mai  mare  și  mai  de  preț  dar,  pe  care  numai  Dumnezeul  dragostei  îl 
poate dărui. Ce este darul lui Hristos (Efeseni 4, 7‐8)? Tot ce Domnul 
Hristos,  ca  Dumnezeu‐Om,  a  adus  lumii  și  a  făcut  pentru  lume.  Și  a 
adus ,,plinirea Dumnezeirii”, ca oamenii să ia parte la ea ca la un dar al 
Lui, să trăiască în ea ca într‐un dar al Lui, să trăiască prin ea și să se 
plinească  cu  toată  plinirea  Dumnezeirii  (Efeseni  3,  19;  4,  8‐10;  1,  23; 
Coloseni 2, 10). Și le‐a mai dat oamenilor ca dar pe Duhul Sfânt, ca, prin 
ajutorul  puterilor  Lui  harice,  să  sălășluiască  în  sine  plinirea 
Dumnezeirii.  Și  toate  acestea  alcătuiesc  darul  de  căpetenie  al 
Dumnezeu‐Omului  Hristos  pentru  lume,  a‐tot‐darul:  Biserica.  În  Ea 
sunt  toate  darurile  Dumnezeirii  celei  în  Treime.  Tot  acest  dar  se  dă 
fiecăruia  dintre  noi...  după  măsura  darului  lui  Hristos  (Efeseni  4,  7). 
Atârnă  însă  de  noi  ‐  de  credința  noastră,  de  dragostea,  de  smerita 
cugetare  și  de  celelalte  nevoințe  ale  noastre  ‐  măsura  în  care ne  vom 
folosi de darul acesta, în care ni‐l vom însuși și în care vom trăi prin el. 
După  nemăsurata  Sa  iubire  de  oameni,  Domnul  Hristos  S‐a  lăsat  pe 
Sine  întreg  tuturor  și  fiecăruia,  a  lăsat  toate  darurile  Sale,  toate  cele 
sfinte ale Sale, toată Biserica Sa. Omul ia parte la darul acesta al Lui în 
măsura  întru‐bisericirii,  în‐bisericirii  lui,  întru‐creștinării  și  în‐
creștinării  lui.  Darul  cel  mai  de  căpetenie  pe  care  îl  dă  El  este  viața 
veșnică. Apostolul binevestește tocmai acest lucru: „Darul lui Dumnezeu 
este viața cea veșnică în Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 6, 23). 
În  trupul  Dumnezeu‐omenesc  al  Bisericii  este  dat  tot  harul 
Dumnezeirii celei în Treime, harul care mântuieşte de păcat, de moarte 
și  de  diavol,  care  ne  renaște,  ne  schimbă  la  față,  ne  sfințește,  ne 
încreștinează,  ne  îndumnezeiește  și  ne  în‐treimifică.  Nimănui  însă 
dintre noi nu i se dă harul acesta decât ,,în măsura darului lui Hristos”, 
iar Domnul Hristos măsoară harul după osteneala noastră (1Corinteni 
169
3,  8),  după  osteneala  în  credință,  în  dragoste,  în  milosârdie,  în 
rugăciune, în post, în priveghere, în blândețe, în pocăință, în smerenie, 
în răbdare și în celelalte sfinte fapte bune și Sfinte Taine evanghelice. 
Prevăzând prin Dumnezeiasca Sa a‐tot‐știință cum se va folosi fiecare 
dintre  noi  de  harul  Său,  de  darurile  Sale,  Domnul  Hristos  împarte 
darurile Sale fiecăruia după puterea sa: unuia îi dă cinci talanți, altuia 
doi,  altuia  unul  (v.  Matei  25,  15).  Însă  de  osteneala  noastră  personală 
atârnă  locul  nostru  în  de‐viață‐făcătorul  trup  Dumnezeu‐  omenesc  al 
lui Hristos‐Biserica, ce se întinde de la pământ până mai presus de toate 
cerurile  cerurilor.  Pe  cât  trăiește  omul  mai  mult  plinirea  harului  lui 
Hristos, pe atât sunt mai multe daruri ale lui Hristos în el și pe atât se 
revarsă  mai  mult  în  el,  ca  printr‐un  de‐un‐trup  cu  Hristos,  puterile 
Dumnezeiești‐omenești ale Bisericii lui Hristos, ale trupului lui Hristos, 
puteri care ne curăță de tot păcatul, ne sfințesc, ne îndumnezeiesc, ne 
în‐dumnezeu‐omenesc.  Totodată,  fiecare  dintre  noi  trăiește  în  toți  și 
pentru  toți;  pentru  aceasta  se  și  bucură  de  darurile  fraților,  mai  ales 
atunci  când  sunt  mai  mari  decât  ale  lui.  Pentru  înfăptuirea  de  către 
Biserică  a  sfatului  celui  veșnic  al  Dumnezeirii  treimice  privitor  la 
neamul omenesc, Domnul Hristos a dat Bisericii și Apostoli, și Proroci, 
și  Evangheliști,  și  păstori  și  învățători  (Efeseni  4,  11).  Pe  ei  i‐a  dat 
Bisericii,  iar  lor  le‐a  dat  toate  puterile  trebuincioase  Dumnezeiești  și 
Dumnezeiești‐omenești,  cu  ajutorul  cărora  ei  sunt  ceea  ce  sunt.  Este 
vorba de daruri felurite, dar e un singur Domn care le dăruiește și un 
singur Duh care le unește. Apostolul este apostol prin faptul că trăiește, 
gândește  și  lucrează  prin  harul  Dumnezeu‐omenesc  al  apostoliei,  pe 
care l‐a dobândit de la Domnul Hristos; Prorocul este Proroc prin faptul 
ca  trăiește,  gândește  și  lucrează  prin  harul  Dumnezeu‐omenesc  al 
prorociei,  pe  care  l‐a  primit  de  la  Domnul  Hristos;  așijderea  și 
Evanghelistul, și păstorul și învățătorul sunt ceea ce sunt, prin aceea că 
primul trăiește, gândește și lucrează prin harul Dumnezeu‐omenesc al 
bine‐vestirii, al doilea prin harul Dumnezeu‐omenesc al păstoriei, iar al 
treilea  prin  harul  Dumnezeu‐omenesc  al  învățătoriei,  pe  care  le‐au 
dobândit  de  la  Domnul  Hristos  (v.  1Corinteni  12,  28;  Efeseni  2,  20). 
Pentru  că  Domnul  Hristos  este  și  apostolia  Apostolilor,  și  prorocia 
Prorocilor,  și  sfințenia  Sfinților  și  credința  credincioșilor  și  dragostea 
celor  ce  iubesc.  Ce  este  apostolul?  Slujitor  al  Bisericii.  Dar  apostolia? 
Slujirea Bisericii. Așa este  „după  iconomia Dumnezeiasca a mântuirii ‐ 
κατὰ  τὴν  οἰκονομίαν  τοῦ  Θεοῦ”  (Col.  1,  25).  Astfel  este  iconomia 
Dumnezeu‐omenească  a  mântuirii  lumii.  Pentru  că  mântuirea  este 
slujire  a  Bisericii,  iar  slujirea  Bisericii  stă  în  ascultarea  de  Biserică, 
Ascultarea de Domnul Hristos în toate privințele din dragoste, aceasta 
este legea cea mai înaltă a vieții Dumnezeiești‐omenești în Biserică. 
De ce i‐a dat Domnul pe Sfinții slujitori? Pentru lucrarea slujirii, 
170
„εἰς οἰκοδομὴν τοῦ σώματος τοῦ Χριστοῦ  spre zidirea trupului lui Hristos”‐  
(Efes.  4,12).  În  ce  stă  lucrarea  slujirii?  În  zidirea  trupului  lui  Hristos, 
adică  a  Bisericii.  În  această  sfințită  îndeletnicire,  Domnul  a  așezat 
îndrumători și călăuzitori, cu osebire oameni sfinți. Dar creștinii? Toți 
creștinii sunt chemați să se sfințească cu ajutorul sfintelor puteri harice 
care  li  se  dau  prin  Sfintele  Taine  și  sfintele  fapte  bune.  Cum  se 
săvârșește  zidirea  trupului  lui  Hristos?  Prin  sporirea  mădularelor 
Bisericii.  Fiecare  creștin  se  zidește  prin  Botez  în  trupul  lui  Hristos, 
Biserica, se face de‐un‐trup cu ea (Efeseni 3, 6), și astfel trupul Bisericii 
sporește,  crește,  se  zidește.  De  Dumnezeu  insuflatul  Apostol  spune  că 
creștinii  sunt  pietre  vii,  care  se  zidesc  în  casa  duhovnicească,  Biserica 
(1Petru 2, 5). Există și un alt mijloc de zidire a trupului lui Hristos. El stă 
în sporirea, desăvârșirea, zidirea duhovnicească a mădularelor Bisericii, 
a  celor  de‐un‐trup  cu  trupul  Bisericii.  La  zidirea  trupului  Bisericii 
lucrează fiecare mădular al Bisericii, nevoindu‐se cu orișicare nevoință 
evanghelică.  Pentru  că  orice  nevoință  se  zidește  în  Biserică,  și  astfel 
trupul ei crește. Crește prin rugăciunea noastră, prin credința noastră, 
prin dragostea noastră, prin smerenia noastră, prin blândețea noastră, 
prin milostivirea noastră, prin ,,rugăciunitatea” noastră; crește prin tot 
ce este în noi după Evanghelie, după sfintele fapte bune, după năzuința 
către Hristos, după dragostea de Hristos, după chipul lui Hristos. Noi 
creștem  duhovnicește  prin  Biserică,  iar  prin  aceasta  ea  însăși  crește. 
Pentru aceasta „πάντα πρὸς οἰκοδομὴν γινέσθω toate să se facă spre zidire” 
(1Cor.  14,  26),  spre  zidirea  Bisericii  lui  Hristos,  întrucât  toți  suntem 
chemați  să  ne  zidim  împreună  ca  lăcaș  al  lui  Dumnezeu  în  Duhul 
(Efeseni  2,  22).  Creștinilor,  ce  sunteți?  Voi  „Θεοῦ  οἰκοδομή  ἐστε  sunteți 
zidire a lui Dumnezeu”‐   (1Cor. 3, 9). Prin fiecare dar haric al său, prin 
fiecare faptă bună a sa, prin fiecare nevoință a sa, creștinul  „οἰκοδομεῖ 
zidește Biserica” (v. 1Corinteni 14, 4, 5, 12, 26). Noi toți creștem către cer 
prin Biserică, și fiecare dintre noi crește prin toți și toți prin fiecare. De 
aceea, către toți și către fiecare dintre noi este îndreptată buna‐vestire și 
porunca: Să crească trupul (Bisericii) „εἰς οἰκοδομὴν ἑαυτοῦ ἐν ἀγάπῃ spre 
zidirea de sineși întru dragoste” (Efes. 4, 16). Iar puterea ziditoare sunt 
Sfintele  Taine,  și  sfintele  fapte  bune  și  mai  întâi  dragostea:  „ἀγάπη 
οἰκοδομεῖ  dragostea zidește (1Cor. 8, 1).  
Care  este  scopul  zidirii  trupului  lui  Hristos  și  al  creșterii  noastre 
duhovnicești întru el? Ca toți să ajungem:  
1.  la  unirea  credinței  („εἰς  τὴν  ἑνότητα  τῆς  πίστεως  la  unitatea 
credinței”– Efes.4, 13) și cunoștinței Fiului lui Dumnezeu;  
2. întru bărbat desăvârșit;  
3. la măsura vârstei plinirii lui Hristos. 
1. La unirea credinței și cunoștinței lui Hristos se ajunge numai în 
unire cu toți Sfinții (Efeseni 3,18), numai prin viața sobornicească cu toți 
171
Sfinții,  sub  verhovniceasca  călăuzire  a  Sfinților  Apostoli,  Proroci, 
Evangheliști, Păstori, Părinți, Învățători. Iar pe aceștia îi călăuzește și îi 
poartă în chipul cel mai sfânt Duhul Sfânt, din ziua Cincizecimii și mai 
departe,  de‐a  lungul  tuturor  veacurilor,  până  la  înfricoșătoarea 
Judecată. Iar Duhul Sfânt este acel un Duh din trupul Bisericii (Efeseni 
4, 4). În El este și de la El este unirea credinței și cunoașterii Fiului lui 
Dumnezeu,  a  Domnului  nostru  Iisus  Hristos.  Tot  adevărul  credinței 
apostolești, ortodoxe, în Hristos și al cunoașterii despre Hristos se află la 
Duhul adevărului, Care ne și aduce în tot acest adevăr, unul și singurul 
(v. Ioan 16, 13; 15, 26; 14, 26). El unește simțirea lui Hristos de către noi cu 
inima sobornicească a Bisericii, și cunoașterea lui Hristos de către noi cu 
cunoașterea sobornicească a Bisericii. Trupul Bisericii este unul și are o 
inimă  și  un  suflet  (v.  Fapte  4,  32).  În  această  singură  inimă,  inima 
sobornicească  a  Bisericii,  în  acest  singur  suflet,  sufletul  sobornicesc  al 
Bisericii, noi intrăm și ne unim cu ele prin lucrarea harică a Duhului 
Sfânt, smerindu‐ne mintea înaintea sfintei minți sobornicești a Bisericii, 
duhul  înaintea  Duhului  Sfânt  al  Bisericii.  Și  astfel  dobândim  în  sine 
netrecătoarea simțire și cunoaștere că suntem de una și aceeași credință 
în Domnul Hristos cu toți Sfinții Apostoli, Proroci, Părinți și Drepți. De 
aceeași  credință  în  Domnul  și  de  aceeași  cunoaștere  despre  Domnul. 
Credința în Domnul Hristos și cunoașterea despre Domnul Hristos este 
o unire de ființă, nedespărțită. Acestea două sunt una în Biserică. Și ca 
una se dau prin Duhul Sfânt, pentru smeritele nevoințe, și întâi pentru 
smerita cugetare. ,,Unirea credinței este să nu ne deosebim în ce privește 
dogmele. Așijderea și unirea cunoașterii Fiului lui Dumnezeu înseamnă 
să nu ne deosebim în înțelegerea despre El.”294  ,,Unirea credinței ar fi 
când toți am avea o (singură) credință, când toți am fi una, când toți 
înțelegem  la  fel  această  legătură.  Până  atunci  trebuie  să  te  ostenești, 
dacă ai primit darul să‐i zidești pe alții. Iar când noi toți credem la fel, 
aceasta este unirea credinței”295.  „Unirea credinței înseamnă ca toți să 
avem  o  singură  credință,  nedeosebindu‐ne  după  dogme  și  nici  având 
certuri între noi în viață. Adevărată este unirea credinței și cunoașterii 
Fiului lui Dumnezeu când ortodoxim în dogme – și viețuim în dragoste, 
căci Hristos este dragoste”296.   
2.  Să  ajungem  întru  bărbat  desăvârșit.  Dar  ce  este  bărbatul 
desăvârșit  și  cine  este  bărbatul  desăvârșit?  Până  ce  Dumnezeu‐Omul 
Hristos nu S‐a arătat pe pământ, oamenii nu știau nici ce este bărbatul 
desăvârșit,  nici  cine este  bărbatul  desăvârșit. Duhul  omului  nu  era  în 
stare să plăsmuiască chipul bărbatului desăvârșit, nici ca idee, nici ca 
ideal, darămite ca realitate. De aici atâta bâjbâială după bărbatul ideal 
294
295
 Icumenie, Tâlcuire la Efeseni, PG 118, 1220C. 
296
 Sfântul Ioan Gură de Aur, Tâlcuire la Efeseni, Omilia 11,3, col. 83. 
 Fericitul Theofilact, Tâlcuire la Efeseni, PG 124, 1088A. 
172
și  la  cei  mai  aleși  gânditori  ai  neamului  omenesc,  cum  sunt  Platon, 
Socrate,  Buddha,  Confucius,  Lao  Zi  și  alții,  căutători  dinainte  de 
creștinism,  din  afara  creștinismului  și  ne‐creștini  ai  bărbatului  ideal, 
desăvârșit. Doar odată cu arătarea Dumnezeu‐Omului printre oameni 
au cunoscut oamenii ce este bărbatul desăvârșit, pentru că l‐au văzut în 
realitate,  în  mijlocul  lor.  Întrebarea  este:  Cum  vom  ajunge  noi  la 
bărbatul desăvârșit? Dar unimea Celui unic stă tocmai în aceea că El a 
dat tuturor putință nu numai de a veni în chip neasemuit în atingere cu 
,,bărbatul  desăvârșit”,  ci  și  pe  aceea  de  a  se  face  de‐un‐trup  cu  El, 
părtași  ,,din  carnea  Lui  și  din  oasele  Lui”  (Efes.  5,  30).  Cum?  Numai 
obștește, împreună cu toți Sfinții, prin sfintele fapte bune evanghelice, 
prin viața sobornicească și Sfântă a Bisericii. Pentru că Biserica nici nu 
este  altceva  decât  ,,bărbatul  desăvârșit”  de‐a  lungul  întregii  căi  ce 
străbate  toate  veacurilor,  până  la  înfăptuirea  ultimă  a  sfatului  lui 
Dumnezeu  privitor  la  lume.  Astfel  și  celui  mai  mărunt,  și  celui  mai 
defăimat  și  mai  sărman  dintre  noi  i  s‐a  dat  putința  să  ajungă  întru 
bărbat  desăvârșit  împreună  cu  toți  Sfinții,  cu  ajutorul  faptelor  bune 
evanghelice.  S‐a  spus:  „până  ce  vom  ajunge  toți...  întru  bărbat 
desăvârșit. Așadar aceasta nu se dă trufașului însingurat, ci smeritului 
sobornic; se dă pentru trăirea în unire împreună cu toți Sfinții. Trăind 
împreună  cu  toți  Sfinții  în  trupul  Dumnezeu‐omenesc  al  bărbatului 
desăvârșit  Hristos,  fiecare  creștin,  după  măsura  nevoințelor  sale, 
dobândește și el desăvârșirea aceasta, ajunge și el bărbat desăvârșit. În 
felul acesta, în Biserică, pentru fiecare se face cu putință de ajuns și de 
înfăptuit  acel  fericit  scop  și  ideal:  „Fiți  desăvârșiți,  precum  este 
desăvârșit Tatăl vostru cel din ceruri, Dumnezeu” (Matei 5, 48). Sfântul 
Apostol întărește cu de‐adinsul că scopul Bisericii este să punem de față 
pe  tot  bărbatul  desăvârșit  întru  Hristos  Iisus  (Coloseni  1,  28). 
Dumnezeu‐Omul, bărbatul desăvârșit, din iubirea de oameni cea fără 
de margini și fără de sațiu, S‐a schimbat la față pe Sine întru Biserică, 
pentru  ca  toți  care  se  fac  mădulare  ale  ei  să  se  schimbe  la  față  întru 
bărbați  desăvârșiți.  Unul  este  scopul  întregii  iconomii  Dumnezeiesc‐
omenești a mântuirii:  „ca să fie desăvârșit omul lui Dumnezeu spre tot 
lucrul bun desăvârșit” (2Timotei 3, 17).  
3. Să ajungem întru măsura vârstei plinirii lui Hristos  ‐εἰς μέτρον 
ἡλικίας τοῦ πληρώματος τοῦ Χριστοῦ (Efes. 4, 13). Ce înseamnă aceasta? Ce 
este aceasta care alcătuiește plinirea lui Hristos? Prin ce este El plinit? 
Prin Dumnezeieștile desăvârșiri ‐ pentru că întru Dânsul locuiește toată 
plinirea  Dumnezeirii  trupește  (Coloseni  2,  9),  locuiește  între  hotarele 
trupului omenesc. Prin aceasta Mântuitorul și arată că trupul omenesc 
este în stare să încapă în sine plinirea Dumnezeirii și că acesta este în 
fapt scopul ființei omenești. Drept aceea, a ajunge întru măsura vârstei 
plinirii lui Hristos înseamnă: a te înălța crescând și a crește întru toate 
173
desăvârșirile Lui Dumnezeiești, a te uni duhovnicește cu ele prin har, a 
te  revărsa  în  ele,  a  trăi  în  ele.  Sau:  a‐L  trăi  pe  Hristos,  plinirea 
Dumnezeirii care este în El, ca pe viața ta, ca pe sufletul tău, ca pe a‐tot‐
vrednicia ta, ca pe veșnicia ta, ca pe a‐tot‐scopul tău și a‐tot‐noima ta. 
A‐L trăi ca pe singurul Dumnezeu adevărat și singurul om adevărat; ca 
pe Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit, în Care tot omenescul a fost 
adus  la  culmea  desăvârșirii  sale  omenești.  A‐L  trăi  ca  pe  desăvârșitul 
adevăr Dumnezeiesc și ca pe desăvârșita dreptate Dumnezeiască, și ca 
pe desăvârșita dragoste Dumnezeiască, și ca pe desăvârșita înțelepciune 
Dumnezeiască  și  ca  pe  desăvârșita  viață  Dumnezeiască,  viața  veșnică. 
Într‐un  cuvânt:  să‐L  trăim  ca  pe  Dumnezeu‐Omul,  ca  pe  a‐tot‐noima 
tuturor  lumilor  zidite  de  Dumnezeu  (v.  Coloseni  1,  16‐17;  Evrei  2,  10). 
Cum  este  cu  putință  aceasta?  Este  cu  putință  de  asemenea  numai  în 
unire cu toți Sfinții. Pentru că s‐a zis:  „până ce vor ajunge toți... întru 
măsura  vârstei  plinirii  lui  Hristos  ‐  nu  numai  eu,  nu  numai  tu,  nu 
numai noi, ci toți, călăuziți și purtați înainte de către Sfinții Apostoli, și 
Proroci, și Evangheliști, și Păstori, și Părinți și Învățători. Numai Sfinții 
cunosc  calea,  au  toate  sfintele  mijloace  și  le  dau  tuturor  celor  care 
năzuiesc după Dumnezeu, ca să ajungă întru măsura vârstei plinirii lui 
Hristos.  Iar  plinirea  lui  Hristos  ce  este  altceva  decât  Sfântul  Lui  trup 
Dumnezeu‐omenesc,  Biserica?  Drept  care,  a  ajunge  întru  măsura 
vârstei  plinirii  lui  Hristos  nu  este  altceva  decât  a  se  face  mădular 
adevărat  al  Bisericii.  Pentru  că  Biserica  și  este  ,,plinirea  lui  Hristos”, 
plinirea  Celui  care  plinește  toate  în  toți  (Efes.  1,  23).  Ești  mădular  al 
Bisericii? Aceasta înseamnă că ești mereu împreună cu toți Sfinții, iar 
prin  ei  cu  minunatul  și  de  minuni  făcătorul  Domn  Hristos.  Iar 
împreună cu El ești pe de‐a‐ntregul nesfârșit, pe de‐a‐ntregul sfânt, pe 
de‐a‐ntregul  veșnic,  pe  de‐a‐ntregul  dragoste,  pe  de‐a‐ntregul  adevăr, 
pe de‐a‐ntregul dreptate, pe de‐a‐ntregul rugăciune. Toate ale tale sunt 
de o inimă și de un suflet cu toți Sfinții: sobornicească îți este mintea, 
sobornicesc  sufletul,  sobornicească  inima,  sobornicesc  adevărul, 
sobornicească  viața.  Totul  este  sobornicesc,  prin  Duhul  Sfânt,  și  tu 
întreg nu ești al tău, ești pe de‐a‐ntregul în toți și prin toți; și toți sunt în 
tine și prin tine. Nimic nu este al tău, fiindcă în fapt este al tău prin toți 
Sfinții; și tu însuți nu ești al tău, ci al lui Hristos, și numai prin El ești al 
tău, altfel spus, ești al tău doar împreună cu toți Sfinții. Aceștia te și fac 
al lui Hristos, cu bucurie nespusă, și te plinesc cu plinirea lui Hristos, de 
la  Care,  și  pentru  Care  și  în  Care  este  totul  (Coloseni 1,  16‐17).  Astfel, 
prin Biserică și numai în Biserică oamenii ating scopul, noima și a‐tot‐
noima ființei omenești în toate lumile. Crescând cu creșterea lui Hristos 
întru  bărbat  desăvârșit,  omul  iese  treptat  din  pruncia  duhovnicească, 
din slăbiciunea duhovnicească, se întărește, se coace cu sufletul, se coace 
cu mintea, se coace cu inima. Trăind prin Hristos, el întru‐crește întreg 
174
în Hristos, în adevărul lui Hristos, se înrudește cu el, și el se face veșnicul 
adevăr al minții lui, și al inimii lui și al sufletului lui. Despre un astfel de 
om  se  poate  spune  cu  deplină  încredințare:  acesta  cunoaște  adevărul, 
fiindcă  are  adevărul.  Acest  viu  adevăr  Dumnezeiesc  din  el  îi  slujește 
drept măsură fără greșeală pentru deosebirea adevărului de minciună, 
a binelui de rău în lumea omenească. Nici o învățătură omenească nu‐l 
poate  abate  sau  rătăci.  El  simte  îndată  ce  fel  este  duhul  oricărei 
învățături  omenești  care  i  se  înfățișează.  Pentru  că  el  cunoaște  omul, 
cunoaște  ce  este  în  om,  cunoaște  ce  fel  de  învățătură  poate  să 
plăsmuiască și  să  dea el.  Orice  învățătură  omenească  care  nu  duce  la 
adevărul  Dumnezeiesc  nu  este  oare  făurită  de  minciună?  Care 
învățătură omenească arată adevăratul rost al vieții și lămurește taina 
morții? Nici una. Atunci, este minciună și înșelăciune ceea ce se spune 
despre  aceasta,  ceea  ce  este  înfățișat  ca  dezlegare  a  întrebării  despre 
viață și moarte. De asemenea, nu există învățături omenești care să ne 
lămurească taina lumii și a omului, taina sufletului și a conștiinței, taina 
binelui și a răului, taina lui Dumnezeu și a diavolului. Iar dacă nu ne 
arată  acestea,  oare  nu  ne  înșeală  ele  cu  zorzoanele  lor  cu  mincinoasa 
strălucire și nu ne rătăcesc în labirinturile unor cugetări nefolositoare, 
unor ucigașe despicări ale firului în patru? În lumea omenească, numai 
Dumnezeu‐Omul  Hristos  a  dezlegat  toate  întrebările  însemnate  ale 
lumii și ale vieții, de dezlegarea cărora atârna soarta ființei omenești în 
toate lumile. Cine are pe Hristos are tot ce trebuie ființei omenești, nu 
numai  în  această  viață  vremelnică,  ci  și  în  viața  cea  fără  de  sfârșit, 
veșnică. Pe omul lui Hristos, nici un vânt al nici unei învățături omenești 
nu îl poate clătina, cu atât mai puțin să‐l abată și să‐l răpească. Fără 
credința  în  Hristos,  fără  întărirea  în  adevărul  lui  Hristos,  omul,  orice 
om, este cu adevărat o trestie care se apleacă și este purtată încoace și‐n 
colo de orice vânt al mincinoaselor învățături omenești (v. Efeseni 4, 14). 
...Fără  îndoială  că  toate  filosofiile  omenești,  pământești,  se  pot 
împărți în ultimă instanță în două grupe: filosofiile după om și filosofia 
după  Dumnezeu‐Omul.  Cel  mai  în  semnat  factor  gnoseologic  creator 
este  în  cele  dintâi  diavolul,  iar  în  cealaltă  Dumnezeu‐Omul  Hristos. 
Principiul  întemeietor  al  filosofiei  după  Dumnezeu‐Omul  este 
următorul: Dumnezeu‐Omul este măsura tuturor ființelor și făpturilor. 
Iar  principiu  întemeietor  al  filosofiei  ,,umaniste”  ‐  sau  mai  bine  zis 
hoministe,  după  om  ‐  este:  Omul  este  măsura  tuturor  ființelor  și 
făpturilor.  
În  filosofia  după  Dumnezeu‐Omul  Hristos  se  află  tot  adevărul, 
veșnicul  adevăr  Dumnezeiesc,  pentru  că  în  Hristos  toată  plinirea 
Dumnezeirii este trupește în această lume, și prin această plinire este și 
însuși  adevărul  veșnic  în  această  lume,  este  trupește  în  Dumnezeu‐
Omul  Hristos,  Care  e  în  același  timp  și  Dumnezeu  desăvârșit,  și  om 
175
desăvârșit, Dumnezeu adevărat întru toate și om adevărat întru toate. 
Iar în filosofiile după om trăiește, mijlocit și nemijlocit, minciuna, care 
prin fiecare vână a sa este de la tatăl minciunii, diavolul, și totdeauna 
duce  la  el.  Pentru  aceasta  este  neapărată  nevoie  să  străjuim  ziua  și 
noaptea  pe  cel  mai  înalt  turn  de  veghe  al  ființei  noastre  omenești  ca 
această minciună să nu se strecoare în tine, în mine, și să ne doboare pe 
noi, cugetul nostru, mintea noastră, în împărăția minciunii, în iad. De 
aici  porunca  din  Evanghelie  a  Dumnezeu‐Omului,  Domnului  Hristos: 
„Cu mintea fiți desăvârșiți (1Cor. 1, 20). Și vom fi, dacă vom crește întru 
bărbat  desăvârșit,  întru  măsura  vârstei  plinirii  lui  Hristos;  pentru  că 
atunci mintea noastră se va uni, în chip haric și sfințit, cu mintea lui 
Hristos,  cu  soborniceasca,  și  sfânta  și  Dumnezeu‐omeneasca  minte  a 
Bisericii, și vom putea vesti împreună cu Sfântul purtător de Dumnezeu: 
„Noi  mintea  lui  Hristos  avem”  (1Cor.  2,  16).  Atunci  nici  un  vânt  al 
învățăturii omenești nu ne va mai putea clătina și duce în rătăcire prin 
amăgirea omenească și prin a‐tot‐viclenia diavolească, ci vom rămâne cu 
toată  ființa  noastră  în  adevărul  cel  veșnic,  care  este  însuși  Domnul 
Hristos, Dumnezeu‐Omul (Ioan 16, 6; 8, 32, 36; 1, 17). 
Dacă adevărul ar fi orice altceva, iar nu Dumnezeu‐Omul Hristos, 
el ar fi mărunt, neîndestulător, trecător, muritor. Așa ar fi el, dacă ar fi 
concept, sau idee, sau teorie, sau schemă, sau rațiune, sau știință, sau 
filosofie, sau cultură, sau om, sau omenire, sau lume, sau toate lumile, 
sau  oricine,  sau  orice,  sau  toate  acestea  împreună.  Dar  adevărul  este 
Persoană, și încă Persoana Dumnezeu‐Omului Hristos, drept care este și 
desăvârșită,  și  netrecătoare,  și  veșnică.  Pentru  că  în  Domnul  Iisus 
adevărul  și  viața  sunt  de‐o‐ființă:  adevărul  veșnic  și  viața  veșnică  (v. 
Ioan 14, 6;  1, 4‐17). Cel ce crede în Domnul Hristos crește mereu prin 
adevărul Lui în Dumnezeiasca Lui nemărginire; crește cu toată ființa sa, 
cu toată mintea, cu toată inima, cu tot sufletul. Totodată el și trăiește 
necontenit prin adevărul lui Hristos, drept care el își alcătuiește însăși 
viața  în  Hristos.  În  Hristos  se  trăiește  „ἀληθεύοντες  adevărați  fiind” 
(Efeseni 4, 15), fiindcă viața în Hristos înseamnă adeverire, neîncetată 
sălășluire cu întreaga noastră ființă în adevărul lui Hristos, în adevărul 
veșnic. Această adeverire creștinească se naște din dragostea creștinului 
față de Domnul Hristos; în ea creștinul și crește, și sporește necontenit, 
și dăinuie veșnic, și niciodată nu încetează, fiindcă dragostea niciodată 
nu  încetează  (1Corinteni  13,  8).  Dragostea  față  de  Domnul  Iisus 
îndeamnă  pe  om  la  viața  în  adevărul  Lui  și‐l  ține  pururea  în  el,  ca 
creștinul să crească mereu în Hristos, să crească în toată înălțimea, și 
lărgimea și adâncimea Lui (v. Efeseni 3, 17‐19). Dar niciodată singur, ci 
întotdeauna  împreună  cu  toți  Sfinții,  întotdeauna  în  Biserică  și  cu 
Biserica, pentru că altminteri nu poate să crească în Cel ce este capul 
trupului  Bisericii  (Efeseni  4,  15).  Și,  când  suntem  adevărați,  suntem 
176
adevărați  întotdeauna  împreună  cu  toți  Sfinții;  și,  când  iubim,  iubim 
împreună  cu  toți  Sfinții,  pentru  că  în  Biserică  totul  este  sobornicesc, 
totul  este  împreună  cu  toți  Sfinții,  întrucât  toți  alcătuiesc  un  trup 
duhovnicesc,  în  care  toți  trăiesc  sobornicește,  cu  o  viață,  un  duh,  un 
adevăr.  Numai  fiind  adevărați  în  dragoste  împreună  cu  toți  Sfinții 
putem  întru  toate  să  creștem  întru  Cel  care  este  capul:  Hristos. 
Nemărginitele  puteri  care  sunt  neapărat  trebuincioase  pentru  această 
creștere a tuturor creștinilor în Dumnezeu‐omenescul trup al Bisericii, 
Biserica le primește nemijlocit de la Capul ei, Domnul Hristos. Pentru că 
numai  El,  Dumnezeu  și  Domnul,  are  aceste  nenumărate  puteri 
nemărginite și le chivernisește în chip a‐tot‐înțelept. 
...Organismul Bisericii e întru totul cel mai complicat organism pe 
care  îl  cunoaște  mintea  omenească.  De  ce?  Pentru  că  este  unicul 
organism  Dumnezeu‐omenesc  în  care  toate  Tainele  dumnezeiești  și 
omenești, toate puterile dumnezeiești și omenești alcătuiesc un singur 
trup.  Numai  a‐tot‐înțeleptul  și  a‐tot‐puternicul  Dumnezeu‐Om, 
Domnul Hristos, a putut să alcătuiască și să unească toate acestea într‐
un singur trup, trupul Său, căruia El îi este cap, veșnic cap. Toată viața 
din acest minunat și de minuni făcător trup este cârmuită și călăuzită 
de către El, minunatul și de minuni făcătorul Dumnezeu și om. Fiecare 
parte  a  acestui  trup  trăiește  prin  întregul  trup,  dar  și  trupul  întreg 
trăiește în fiecare parte a sa. Toți trăiesc prin fiecare și în fiecare, dar și 
fiecare  trăiește  prin  toți  și  în  toți.  Fiecare  parte  crește  prin  creșterea 
întregului trup, dar și trupul întreg crește prin creșterea fiecărei părți. 
Toate  aceste  numeroase  părți  ale  trupului,  toate  aceste  organe,  toate 
aceste mădulare, toate aceste simțuri, toate aceste celule sunt unite într‐
un singur trup veșnic viu Dumnezeu‐omenesc de către Însuși Domnul 
Hristos, Care potrivește lucrarea fiecărei părți cu viața sobornicească a 
întregului trup. Iar fiecare parte lucrează ,,după măsura” puterilor ei, și 
puterea  fiecărui  mădular  al  Bisericii  este  alcătuită  din  faptele  bune 
evanghelice.  Lucrarea  evanghelică  a  fiecărui  mădular  al  Bisericii,  deși 
osebită și personală, este întotdeauna, în toate privințele, sobornicească, 
întru unire, de obște. Pentru că ea se contopește cu lucrarea de obște a 
întregului trup. Și, în timp ce omul se schimbă la față prin lucrarea sa 
evanghelică,  crescând  în  Hristos,  Domnul  Hristos  preface  această 
lucrare  a  lui  într‐o  energie  de  obște,  sobornicească,  Dumnezeu‐
omenească, și în felul acesta săvârșește creșterea trupului... spre zidirea 
lui în dragoste (Efeseni 4, 16). Într‐adevăr, lucrarea fiecărui mădular al 
Bisericii este întotdeauna personal‐sobornicească, personal‐colectivă. Și, 
chiar  atunci  când  pare  că  lucrează  doar  pentru  sine  însuși  (de pildă, 
nevoința pustnicului), mădularul Bisericii lucrează întotdeauna pentru 
întregul trup. Așa este întocmirea organismului Dumnezeu‐omenesc al 
Bisericii,  care  întotdeauna  este  cârmuit  și  călăuzit  de  Însuși  Domnul 
177
Hristos. În viața sobornicească a Bisericii se întrepătrund viața Îngerilor 
și  a  oamenilor,  a  celor  ce  se  pocăiesc  și  a  păcătoșilor,  a  drepților  și  a 
nedrepților, a celor ce s‐au mutat la cele veșnice și a celor ce trăiesc pe 
pământ; în ea cei mai drepți și mai sfinți ajută pe cei mai puțin drepți și 
sfinți  să  crească  cu  creșterea  Dumnezeiască  întru  o  tot  mai  mare 
dreptate  și  sfințenie.  Prin  toate  mădularele  curg  sfintele  puteri 
Dumnezeiesc‐omenești  ale  lui  Hristos,  și  prin  cele  mai  mici  și  mai 
neștiute,  după  măsura  trăirii  după  har  în  organismul  Bisericii,  cu 
ajutorul nevoinței, credinței, dragostei, rugăciunii, postului, pocăinței și 
celorlalte  sfinte  fapte  bune.  Astfel,  noi  toți  creștem  împreună  întru 
biserică sfântă în Domnul (Efeseni 2, 21), legați în chip organic și după 
har între noi prin una și aceeași credință, unele și aceleași Sfinte Taine și 
sfinte  fapte  bune,  printr‐unul  și  același  Domn,  printr‐unul  și  același 
adevăr, printr‐una și aceeași Evanghelie. Și toți suntem părtași la una și 
aceeași  viață  Dumnezeu‐omenească  a  Bisericii,  fiecare  în  locul  din 
alcătuirea  trupului  pe  care  i  l‐a  hotărât  lui  Domnul,  capul  Bisericii, 
fiindcă trupul Bisericii crește din El și prin El este ,,desăvârșit alcătuit și 
unit”.  Totodată  Domnul,  capul  Bisericii,  rânduiește  locul  cuvenit  în 
Biserică  fiecăruia,  potrivit  cu  ceea  ce  are  el  osebit  duhovnicește  și  cu 
însușirile lui creștinești, și mai ales cu sfânta dragoste evanghelică, pe 
care fiecare o cultivă de bună voie în sine și lucrează prin ea. În această 
viață  sobornicească  a  Bisericii,  fiecare  se  zidește  pe  sine  însuși  cu 
ajutorul tuturor, neapărat în dragoste, și toți cu ajutorul fiecăruia, drept 
care  și  un  Apostol  are  nevoie  de  rugăciunile  mădularelor  neștiute  ale 
Bisericii. Mădularele Bisericii, unite pe deplin cu Dumnezeu‐Omul prin 
unirea cea după har și faptă bună, trăiesc prin ceea ce este al Lui, și au 
ceea ce este al  Lui și cunosc  prin cunoașterea Lui, întrucât cu mintea 
sobornicească  a  Bisericii  cugetă,  și  cu  inima  sobornicească  a  Bisericii 
simt,  și  cu  voința  sobornicească  a  Bisericii  voiesc,  și  cu  viața 
sobornicească a Bisericii trăiesc; toate ale lor sunt de fapt în primul rând 
ale Lui și totdeauna ale Lui, iar ei își aparțin întotdeauna numai prin El 
și în El.  
Pentru  ce  suntem  toți  credincioșii  un  singur  trup  în  Biserică? 
Pentru ca să trăim prin cea una, sfântă și sobornicească viață a Bisericii, 
prin  sfânta  și  soborniceasca  credință  a  Bisericii,  prin  sfântul  și 
sobornicescul suflet al Bisericii, prin sfânta și soborniceasca conștiință a 
Bisericii,  prin  sfânta  și  soborniceasca  minte  a  Bisericii,  prin  sfânta  și 
soborniceasca  voință  a  Bisericii.  Și  astfel  să  ne  fie  totul  de  obște  și 
sobornicesc:  și  credința,  și  dragostea,  și  dreptatea,  și  rugăciunea,  și 
postul, și adevărul, și mâhnirea, și bucuria, și suferința, și mântuirea, și 
în‐dumnezeirea, și în‐dumnezeu‐omenirea, și nemurirea, și veșnicia, și 
fericirea.  Iar  prin  toate  acestea  ne  cârmuiește  și  ne  călăuzește,  ne 
îndreptează  și  ne  unește  harul  Duhului  Sfânt.  Nu  suntem  ai  noștri, 
178
ținem cu totul de Biserică, și în primul rând de sufletul Bisericii ‐ Duhul 
Sfânt. Simțământul acesta este simțământul evanghelic de căpetenie și 
necurmat al oricărui mădular adevărat al Bisericii. Nimeni nu le are pe 
toate în Biserică, ci fiecare atâta cât i‐a hotărât Duhul Sfânt potrivit cu 
locul  lui  în  trupul  Dumnezeu‐omenesc  al  Bisericii  și  după  măsura 
credinței  lui.  Simțământul  acestei  sobornicități,  simțământul  a‐tot‐
răspunderii  personale,  este  o  trăsătură  deosebitoare  a  fiecărui  creștin. 
Creștinul știe: când cade, îi trage după sine și pe alții; când se ridică, îi 
ridică împreună cu sine și pe alții. Viața lui nu este doar a lui, ci este 
întrețesută cu viața celorlalți frați după credință, fiindcă toți alcătuim 
trupul cel unul al Bisericii. Iar în Biserică noi avem toate de obște: și pe 
Dumnezeu, și sfințenia, și sufletul, și conștiința, și inima. Prin rugăciune 
și har, fiecare este în toți și toți în fiecare. Cine știe cât datorează fiecare 
dintre noi Sfinților lui Dumnezeu și rugăciunilor lor: însuși sufletul lui, 
și însăși credința lui, și însăși mântuirea lui! Ești mădular al Bisericii? 
Asta înseamnă: ești legat organic cu Sfinții Apostoli, și cu Mucenicii, și 
cu  Mărturisitorii  și  cu  toate  Puterile  îngerești  din  ceruri.  Dragostea 
sfintei  sobornicități  unește  în  Biserică,  unește  dumnezeiesc‐omenește 
între  ele  mădularele  Bisericii.  Și  toate  împreună,  și  fiecare  dintre  ele, 
trăiesc prin viața sobornicească a Bisericii. Iar această dragoste sfântă a 
sobornicității atârnă de credința lor în Hristos și de viața lor în Hristos. 
De  aceea  și  binevestește  de  Dumnezeu  înțelepțitul  Apostol  creștinilor: 
„Deci, precum ați primit pe Hristos Iisus Domnul, așa să viețuiți într‐
Însul” (Col. 2, 6). Adică: Nimic să nu schimbați în Domnul Hristos și 
nici să nu‐I adăugați nimic; așa cum este, El este atât Dumnezeiește, cât 
și omenește, a‐tot‐desăvârșit. Noi, Apostolii, un astfel de Domn Hristos, 
Dumnezeu‐Om,  v‐am  propovăduit  și  v‐am  predanisit;  și  voi  așa  L‐ați 
primit. Și așa în El să viețuiți.  
În  El  să  viețuiți!  Aceasta  este  porunca  poruncilor.  Să  viețuiți  nu 
adaptându‐L pe El la voi, ci adaptându‐vă pe voi la El; nu schimbându‐
L pe El după asemănarea voastră, ci schimbându‐vă pe voi înșivă după 
asemănarea Lui; nu rezidindu‐L pe El după chipul vostru, ci rezidindu‐
vă  pe  voi  înșivă  după  chipul  Lui.  Numai  trufașii  de  eretici  și nebunii 
nimicitori  de  suflete  rezidesc,  fac  altul,  schimbă  pe  Dumnezeu‐Omul 
Hristos după poftele și socotințele lor. De aici, atâția ,,hristoși mincinoși” 
în lume și atâția creștini mincinoși. Iar adevăratul Domn Hristos, întru 
plinirea  istoricității  și  realității  Sale  evanghelice  Dumnezeu‐omenești, 
este  întreg  în  trupul  Lui  cel  Dumnezeu‐omenesc,  Biserica  Ortodoxă; 
precum  în  vremea  Apostolilor,  așa  și  astăzi,  așa  și  în  veci.  Viața  Lui 
Dumnezeu‐omenească se prelungește  prin Dumnezeu‐omenescul  trup 
al Bisericii în toate veacurile și în toată veșnicia. Viețuind în Biserică, noi 
viețuim ,,în El”, precum și poruncește purtătorul de Hristos Apostol. Iar 
în  cea  mai  deplină  măsură  trăiesc  astfel  Sfinții.  Ei  păstrează  chipul 
179
Dumnezeu‐omenesc al lui Hristos în minunata lui a‐tot‐facere de viață, 
a‐tot‐adevăr, a‐tot‐frumusețe și neschimbare. Totodată, Sfinții cei după 
chipul  lui  Hristos  ai  Mântuitorului  păstrează  în  Dumnezeiesc‐
omeneasca sa desăvârșire și neschimbare și scopul Dumnezeu‐omenesc 
al  ființei  și  vieții  omenești,  cel  hotărât  de  Dumnezeu‐Omul  Domnul 
Hristos  și  cu  putință  de  înfăptuit  numai  în  trupul  Lui  Dumnezeu‐
omenesc. Dimpotrivă, orice schimbare, micșorare, simplificare, reducere 
și  antropomorfizare  a  scopului  creștin  duce  de  râpă  creștinismul,  îl 
lipsește de sarea lui, îl face pământesc, îl preface într‐o obișnuită religie 
omenească  ofticoasă,  într‐o  filosofie  umanistă  ofticoasă,  într‐o  etică 
umanistă  ofticoasă,  într‐o  știință  umanistă  ofticoasă,  într‐o  creație 
umanistă ofticoasă, într‐o societate umanistă ofticoasă.  
Orice nou mădular al Bisericii înseamnă adaos la trupul Bisericii și 
creștere a trupului ei. Pentru că fiecare, în lucrarea sa cu răspundere, se 
face de un trup cu trupul Bisericii. Iar locul cuvenit în trupul Bisericii i‐l 
împarte  Însuși  Domnul,  făcându‐l  parte  vie  și  alcătuitoare  a  ei.  Cu 
adevărat,  numai  în  organismul  Dumnezeu‐omenesc  al  Bisericii  toți 
lucrează pentru fiecare și fiecare pentru toți, toți trăiesc pentru fiecare și 
fiecare  trăiește  pentru  toți.  Cu  adevărat,  numai  în  Biserică  a  fost 
dezlegată  în  chip  desăvârșit  atât  problema  persoanei,  cât  și  cea  a 
societății; și numai în Biserică a fost înfăptuită și persoana desăvârșită, 
și  societatea  desăvârșită.  De  fapt,  în  afara  Bisericii  nu  există  nici 
persoană adevărată, nici societate adevărată.  
Sfântul Ioan Damaschin bine‐vestește: ,,Hristos, capul nostru, ni Se 
împărtășește nouă pe Sine Însuși – μεταδιδωσιν εαυτον ‐ și prin aceasta 
ne unește cu Sine și între noi, fapt în urma căruia avem unii către alții 
potrivire, 
297
deși  fiecare  dobândește  ajutorul  Duhului  atât  cât  poate  să‐l 
încapă” .  
Domnul  Hristos  este  capul  Bisericii,  și  numai  ca  atare  este  El  și 
Mântuitorul  trupului  Bisericii  (Efeseni  5,  23).  În  calitate  de  cap  al 
Bisericii, Domnul Hristos dă neîncetat trupului Bisericii tot ce îi este de 
trebuință  pentru  viața  Dumnezeu‐omenească  și  mântuirea  tuturor 
mădularelor  lui  de  păcat,  de  moarte  și  de  diavol.  Biserica  este 
întotdeauna  Biserica  lui  Hristos,  este  Biserică  prin  aceea  că  El  e 
întotdeauna  capul  ei,  iar  ea  este  întotdeauna  trupul  Lui.  În  ea  totul 
depinde de El: ea prin El trăiește, prin El există, prin El mântuieşte, prin 
El în‐nemurește ‐ ascultându‐L în toate și slujindu‐I cu toată ființa sa. 
În  Biserică,  Dumnezeu  este  totul  și  toate  pentru  om.  Biserica  este  cea 
mai desăvârșită organizație, pentru că este cel mai desăvârșit organism: 
organism Dumnezeu‐omenesc. În ea, Dumnezeu și omul sunt uniți într‐
un singur organism Dumnezeu‐omenesc duhovnicesc‐haric: Dumnezeu 
297
Sfântul Ioan Damaschin, Tâlcuire la Efeseni: PG 95, 844A. 
180
trăiește  în  om  și  prin  om,  și  omul  trăiește  în  Dumnezeu  și  prin 
Dumnezeu; omul se supune întru toate de bună voie lui Dumnezeu, se 
desăvârșește  prin  Dumnezeu,  crește  cu  creșterea  lui  Dumnezeu  întru 
bărbat desăvârșit, după măsura vârstei plinirii lui Hristos (Coloseni 2, 
19; Efeseni 4, 13), însă nu încetează a fi om; toate acestea se săvârșesc și 
au  loc  în  duhul  simbiozei  Dumnezeu‐omenești,  al  împreună‐viețuirii 
Dumnezeu‐omenești,  al  împreună‐lucrării  Dumnezeu‐omenești,  al 
dreptei‐cumpăniri și plinirii Dumnezeu‐omenești. Drept aceea, Biserica 
este singura comunitate adevărată și reală, singura societate adevărată 
și  desăvârșită;  în  ea,  și  individul  se  desăvârșește  prin  societate,  și 
societatea  prin  individ;  atât  unul,  cât  și  cealaltă,  dobândesc  putere 
pentru o asemenea nevoință de la minunatul Domn Hristos, Care este 
totodată și capul societății luată ca întreg, și capul fiecărui individ luat 
ca persoană. Ca atare, în afara Bisericii nu poate să existe nici societate 
adevărată și nici persoană adevărată.  
Sfințenia purcede de la Cel sfânt, la fel ca luminarea de la lumină. 
Biserica, cuprinzând în sine toate lumile, putea fi sfințită numai de către 
o  astfel  de  ființă  a‐tot‐sfântă  și  a‐tot‐cuprinzătoare  cum  este 
Dumnezeu‐Omul, Domnul Hristos. Ca să o sfințească pe ea, El S‐a dat 
pe  Sine  pentru  ea,  S‐a  dat  pe  Sine  întreg  pentru  ea,  S‐a  lăsat pe  Sine 
întreg  ei  și  pe  Sine  a  întemeiat‐o  pe  ea  (Efeseni  5,  25).  Toată  viața 
Dumnezeului‐Om  nu  este  nimic  altceva  decât  mântuire  a  lumii  de 
păcat, de moarte și de diavol, prin facerea și păstrarea Bisericii în lume. 
El a umplut ființa Bisericii cu Sine, cu sfintele Sale puteri dumnezeiești, 
și  astfel  a  sfințit‐o  toată,  încât  ea,  prin  Sfintele  Taine  și  sfintele  fapte 
bune, mântuieşte pe oameni de păcat, de moarte și de diavol, de care 
nici o putere de sub cer nu poate mântui. El a făcut aceasta mai ales 
botezând‐o  cu  Duhul  Sfânt  în  ziua  Sfintei  Cincizecimii,  ca  și  ea  să 
sfințească botezând cu Duhul Sfânt și apă (Efeseni 5, 26; v. Timotei 3, 5; 
Ioan 3, 5). Și ea doar prin această desăvârșită și a‐tot‐puternică sfințenie 
Dumnezeiască curățește ființa omenească de tot ce e nesfânt, păcătos, 
diavolesc. Și acum tot omul se curățește și se sfințește în ea, prin baia 
apei și prin cuvânt (Efeseni 5, 26; v. și Tit 3, 5; Ioan 3, 5). Cuvântul lui 
Dumnezeu  sfințește  apa  prin  Duhul  Sfânt;  Duhul  Sfânt  este  ceva 
nevăzut, iar apa sfințită ceva văzut. Se dă și unul, și cealaltă, pentru că 
omul este o ființă îndoită: din duh nevăzut și din trup văzut. De vreme 
ce  cuvântul  lui  Dumnezeu  sfințește  apa  cea  moartă,  cum  să  nu 
sfințească și sufletul omenesc cel viu, cel după chipul lui Dumnezeu și 
nemuritor? Ca s‐o sfințească curățând‐o prin baia apei și prin cuvânt 
(Efeseni  5,  26;  v.  Tit  3,  5;  Ioan  3,  5);  numai  puterea  sfântă  și  a‐tot‐
sfințitoare a lui Hristos, prezentă prin cuvântul lui Dumnezeu în apa 
botezului,  curățește  pe  om  de  tot  păcatul,  de  necurăție  și  de  diavol, 
umplându‐l  de  sfințenia  cea  Dumnezeiască  și  de  Dumnezeu,  fiindcă 
181
oricine se botează în Hristos în Hristos se îmbracă (Galateni 3, 27). În 
Biserică totul este de la Hristos, și totul în Hristos; El e întreg în ea, și ea 
întreagă  în  El.  Întrucât  Hristos  este  întreg  în  Biserică,  și  întreaga 
Biserică în El, ea e  „slăvită, sfântă și fără de pată” (Efes. 5, 27). Ca să o 
facă  astfel,  El  a  adus  în  ea,  a  întrupat  în  ea,  ca  în  trupul  Său,  toată 
Persoana  Sa  Dumnezeu‐omenească,  toată  viața  Sa  Dumnezeu‐
omenească  și  toată  nevoința  Sa  Dumnezeu‐omenească.  În  cea  mai 
curată  formă  a  sa,  Biserica  e  pe  de‐a‐ntregul  El,  Dumnezeu‐Omul 
Hristos,  prelungit  în  toate  veacurile  și  în  toată  veșnicia.  Ca  atare, 
Biserica nu are pată, sau zbârcituri, sau altceva de felul acesta (Efeseni 
5, 27). Cu adevărat, ce neajuns are ea? Pentru ce ar putea fi mustrată? 
Oare nu curăță ea de toate păcatele, și de cele mai mari, și de cele mai 
mici? Oare nu slobozește ea de toate morțile și de toți diavolii? Oare nu 
primește pe oricine se întoarce la ea? Oare nu mântuieşte pe oricine de 
păcat, de moarte și de diavol? Oare este margine iubirii ei de oameni și 
puterii  ei?  Iar  toate  acestea  le  face  în  ea  puterea  Dumnezeiască  a  lui 
Hristos, întotdeauna sfântă și a‐tot‐puternică (Coloseni 1, 29).  
Domnul  a  făcut  Biserica  astfel  prin  Crucea  Sa,  prin  sângele  Său 
Dumnezeu‐omenesc  pe  care  l‐a  vărsat  pe  Cruce.  Sângele  acesta  este 
curățirea  Bisericii  și  mântuirea  ei.  El  este  și  unirea  ei  Dumnezeu‐
omenească,  și  unitatea  ei  cu  Dumnezeu  și  cu  oamenii.  Sângele 
Dumnezeu‐Omului  Hristos  este  veșnic  noua,  răscumpărătoarea, 
mântuitoarea,  a‐tot‐făcătoarea  și  a‐tot‐unitoarea  putere  a  Bisericii.  În 
Persoana  Dumnezeu‐Omului  s‐au  unit  în  chip  a‐tot‐desăvârșit  firea 
Dumnezeiască și omenească, Dumnezeu și omul, așa încât oamenii, care 
până  atunci  erau  departe  de  Dumnezeu  prin  păcat,  s‐au  făcut  prin 
sângele  Dumnezeu‐omenesc  apropiați  ai  lui  Dumnezeu,  una  cu 
Dumnezeu (Efeseni 2, 13, 14), „s‐au făcut mădulare ale trupului Lui, din 
carnea Lui și din oasele Lui” (Efes. 5, 30). Prin Dumnezeu‐Omul Hristos 
a fost înfăptuită pe pământ o realitate de neînchipuit: noi, oamenii, noi, 
mamifere  (ființe)  iubitoare  de  păcat,  am  intrat  prin  El  în  înrudire  de 
sânge  cu  Dumnezeu,  fiindcă  sângele  Lui  Dumnezeu‐omenesc,  izvorul 
vieții  noastre  veșnice,  al  nemuririi  noastre  Dumnezeu‐omenești,  ne 
unește în chipul cel mai apropiat cu El, singurul Dumnezeu adevărat, în 
Care  și  este  viața  veșnică  (v.  1Ioan  5,  20;  5,  11;  1,  2).  Sângele  cel 
Dumnezeiesc al Domnului Hristos este putere Dumnezeu‐omenească ce 
sfințește,  ce  curățește,  ce  schimbă  la  față,  ce  în‐creștinează,  ce  în‐
bisericește,  ce  în‐dumnezeu‐omenește,  ce  în‐treimifică,  ce  mântuieşte. 
Drept  aceea  Noul  Legământ  este  legământ  întru  sângele  Dumnezeu‐
Omului  Hristos,  și  acest  legământ  se  prelungește  euharistic  în  trupul 
Dumnezeu‐omenesc  al  Bisericii,  unindu‐ne  prin  sângele  Dumnezeu‐
omenesc pe noi, oamenii, cu Dumnezeu și între noi. Fiindcă, unind pe 
om cu Dumnezeu‐Omul, acest prea‐sfânt sânge ne unește prin El cu toți 
182
oamenii.  Este  vădit  faptul  istoric  că  unirea  reală,  adevărată  și 
nemuritoare a omului cu oamenii se săvârșește prin Dumnezeu‐Omul; 
Dumnezeu este mai aproape de fiecare om decât este omul însuși față de 
sine, mai aproape și față de toți oamenii decât sunt ei înșiși față de sine. 
Drept aceea, nu există pentru om unire cu sine însuși și cu oamenii din 
jurul  său  fără  Dumnezeu,  fără  Dumnezeu‐Omul,  fără  înrudirea  și 
unirea cea după sânge cu El. Iar această înrudire și unire a omului după 
sânge cu Dumnezeu, și această înrudire și unire a omului cu oamenii 
după  sângele  Dumnezeu‐Omului,  se  împlinește  în  trupul  Dumnezeu‐
omenesc  al  lui  Hristos  ‐  Biserica.  Și  anume,  concret  și  trăit:  în  Sfânta 
Euharistie, prin Sfânta Cuminecare cu trupul și sângele lui Hristos.  
Sângele Dumnezeu‐Omului unește pe om cu Dumnezeu; ca și pe 
Crucea  Golgotei,  tot  așa  și  în  trupul  Dumnezeu‐omenesc  al  Bisericii, 
prin purtătorul de viață și în‐dumnezeitorul sânge din Sfânta Taină a 
Împărtășirii,  în  Sfânta  Liturghie.  Mai  mult:  întrucât  este  sângele 
Dumnezeu‐Omului Hristos și Biserica este trupul Lui, pentru aceasta el 
și  este  puterea  unitoare  care  unește  toate  mădularele  Bisericii  într‐un 
singur  trup,  într‐o  singură  viață,  într‐un  singur  suflet,  într‐o  singură 
inimă, într‐o singură obște Dumnezeu‐omenească ‐ koinonian:  „Potirul 
binecuvântării pe care‐l binecuvântăm nu este oare împreună‐unirea ‐ 
koinonia ‐ cu sângele lui Hristos? Și pâinea pe care o frângem, nu este 
oare împreună‐unirea ‐ kinonian ‐ cu trupul lui Hristos? Că o singură 
pâine,  un  singur  trup  mulţi  suntem,  căci  toți  ne  împărtășim  dintr‐o 
singură pâine (1Cor. 10, 16‐17).  Aceste cuvinte Dumnezeu‐omenești ale 
purtătorului  de  Hristos  Apostol  ne  descoperă  însăși  Taina  Bisericii, 
Taina  ei  euharistică  și  natura  ei  euharistică.  Sfânta  Euharistie,  Sfânta 
Împărtăşanie, ne unește nu numai cu El, Cel de neînlocuit, ci și între 
noi. Mâncând sfântul Lui trup, devenim de un trup cei mulţi. Unindu‐
ne cu El, ne unim cu unire sfântă și între noi. Aceasta este sfânta unire a 
oamenilor,  unirea  Dumnezeu‐omenească,  singura  adevărată  unire  și 
singura veșnică unire a oamenilor. Căci în Dumnezeu‐Omul Hristos nu 
doar că suntem veșnic vii, ci și veșnic una: una precum și trupul este 
unul. Există vreo unire mai strânsă decât aceasta? Și încă: există vreo 
unire mai veșnică decât aceasta, de vreme ce trupul Bisericii este un trup 
veșnic? Astfel stau lucrurile în trupul Dumnezeu‐omenesc al lui Hristos, 
al Bisericii; în el, ,,un trup suntem cei mulţi”. Prin El, prin Dumnezeu‐
Omul,  un  trup  suntem  cei  mulţi.  Sfânta  Euharistie,  Sfânta  Liturghie, 
Sfânta Împărtăşanie sunt tocmai expresia acestei realităţi dumnezeiesc‐
omenești. Iar făcătorul de minuni și pururea istoricul Dumnezeu‐Om a 
unit în Sine Însuși pentru întâia oară, prin întruparea Sa, pe Dumnezeu 
și pe om, cu o unire veșnică. Și toate acestea le‐a transferat și le transferă 
fără  încetare  asupra  tuturor  oamenilor.  Le‐a  transferat  și  le  transferă 
fără încetare, pe temei Dumnezeu‐omenesc. Fiindcă Hristos a întemeiat 
183
Biserica  pe  trupul  Său  Dumnezeu‐omenesc,  adică  pe  realitatea 
pământească  a  vieții  și  prezenţei  Sale  Dumnezeu‐omenești  în  lumea 
noastră.  Cel  prea‐bun  S‐a  întrupat  ca  să  ne  împreună‐în‐trupeze  cu 
Sine  (Efeseni  3,  6),  și  astfel  să  ne  în‐dumnezeiască,  și  astfel  să  ne 
dăruiască  tot ce este al Său.  Și face lucrul acesta în primul rând prin 
Sfânta Împărtăşanie în Sfânta Euharistie a Bisericii.  
„Un  trup  suntem,  cei  mulți”,  fiindcă  nimeni  dintre  noi  nu 
alcătuiește  tot  trupul,  ci  fiecare  este  doar  o  parte  a  trupului,  încât  să 
simțim și să știm întotdeauna cât suntem de atârnători unul de altul: 
toți de fiecare și fiecare de toți. Și cât de trebuitori suntem unul altuia: 
toți  fiecăruia  și  fiecare  tuturor;  și  mai  mult:  fiecare  fiecăruia.  Puterea 
noastră, și tăria, și viața, și nemurirea și fericirea sunt numai în această 
unire, pe care ne‐o dă cine? Trupul lui Hristos, trupul lui Dumnezeu. 
Minunatul  Domn  Hristos  este  adevărata  mâncare,  adevărata  noastră 
băutură (Vezi Ioan  6, 55, 56; 48). El este  „pâinea cea una” cu care ne 
hrănim și prin El  „toți într‐o pâine avem unire”. El este unirea însăși și 
sfânta  putere  a  acestei  uniri,  a  sfintei  sobornicități  a  Bisericii. 
Împărtășindu‐ne  cu  Sfintele  Taine  ale  Domnului  Hristos,  noi  ne 
împărtășim cu Sfântul Lui Trup, care e totdeauna unul și pretutindeni 
unul.  Astfel  noi,  cei  mulți,  suntem  un  trup  în  Hristos  și  unul  altuia 
mădulare (Romani 12, 5; v. și 1Corinteni 12, 27).  
Aceasta  este  înțelepciunea  cea  după  Dumnezeu  a  Sfântului 
Apostol.  Și  urmează,  cu  înțelepciune  Dumnezeiască,  cel  de‐al  cincilea 
evanghelist, Sfântul  Ioan Gură de Aur: ,,Numind Sfânta  Împărtășanie 
unirea trupului lui Hristos, Apostolul a vrut să spună ceva mai apropiat, 
drept care a și adăugat: O pâine, un trup suntem noi, cei mulți. Fiindcă 
ce  este  pâinea?  Trupul  lui  Hristos.  Și  ce  se  fac  cei  ce  se  împărtășesc? 
Trupul lui Hristos; nu mai multe trupuri, ci un singur trup. Căci, după 
cum pâinea, făcută din multe boabe de grâu, una este, încât nu se văd 
boabele din pricina unirii lor, așa și noi suntem uniți atât unul cu altul, 
cât și cu Hristos.”298  
Despre  această  realitate  Dumnezeu‐omenească,  de  Dumnezeu 
înțelepțitul Cabasila binevestește următoarele: ,,Biserica se arată pe sine 
în Sfintele Taine nu ca în simboluri, ci precum mădularele în inimă, și 
ramurile în rădăcina sadului, și ‐ după cuvântul Domnului ‐ ca vița de 
vie  în  butucul  ei  (Ioan  15,  1,  5).  Căci  aici  nu  este  doar  o  părtășie  – 
koinonia ‐ de nume sau o analogie după asemănare, ci o identitate – 
ταυτοτης. Fiindcă aceste Sfinte Taine sunt trupul și sângele lui Hristos, și 
tocmai  acestea  sunt  mâncare  și  băutura  cea  adevărată  a  Bisericii  lui 
Hristos;  și  împărtășindu‐se  cu  acestea,  ea  nu  le  preschimbă  în  trup 
omenesc,  cum  se  întâmplă  cu  hrana  omenească,  ci  ea  însăși  se 
298
Sfântul Ioan Gură de Aur, Tâlcuire la 1Corinteni, Omilia 24:2; PG 61, 200. 
184
preschimbă  în  trupul  și  sângele  lui  Hristos...  Și,  dacă  cineva ar  putea 
vedea  Biserica  lui  Hristos  după  măsura  în  care  ea  s‐a  unit  cu  El 
împărtășindu‐se cu trupul Lui, atunci nu ar vedea nimic altceva decât 
numai trupul Domnului. De aceea și scrie Pavel: Voi sunteți trupul lui 
Hristos și mădulare unul altuia (1Corinteni 12, 27).”299 „Dacă Hristos este 
unul, spune Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, atunci unul 
este capul Bisericii și unul este trupul ei”300. Pe acest temei noi suntem 
prin Hristos și în Hristos un trup și mădulare unul altuia, împreună cu 
toți  Sfinții  Apostoli,  și  Proroci,  și  Mucenici,  și  Mărturisitori,  și  cu  toți 
Sfinții. Iar decât această unire în Hristos împreună cu toți Sfinții (vezi 
Efeseni 3, 12; 4, 11‐16) nu este pentru ființa omenească nimic mai bun, 
nimic  mai  luminos,  nimic  mai  fericit,  nimic  mai  veșnic,  nimic  mai 
vrednic de iubire în toate lumile cunoscute și cu putință de închipuit. E 
bucuria bucuriilor a fi împreună cu toți Sfinții un trup, și încă trupul lui 
Hristos!  
Dacă ar fi cu putință să se adune toate Tainele Noului Legământ, 
ale  legământului  Dumnezeu‐Omului,  și  toate  Tainele  Bisericii  lui 
Hristos,  ale  Bisericii  Dumnezeu‐Omului,  într‐o  singură  Taină,  aceasta 
ar  fi  Sfânta  Taină  a  Împărtășaniei,  Sfânta  Taină  a  Euharistiei.  Taina 
aceasta ne arată și totodată ne dă pe Domnul Hristos întreg, în toată 
minunata strălucire a Persoanei Lui Dumnezeu‐omenești și a trupului 
Său  Dumnezeu‐omenesc,  care  este  Biserica.  Pentru  că  Sfânta 
Împărtășanie și Euharistie sunt însuși trupul Lui Dumnezeu‐omenesc, 
însuși  sângele  Lui  Dumnezeu‐omenesc,  Însuși  El  cu  Biserica  Sa  în 
negrăita  plinire  a  Dumnezeirii  și  omenirii  Sale  ‐  Dumnezeu‐omenirii 
Sale.  Noul  Legământ  este  pus,  cu  adevărat,  pe  un  temei  nou,  unic  și 
neasemuit: legământ în sângele lui Dumnezeu, legământ în trupul lui 
Dumnezeu.  Și  acest  Dumnezeu‐omenesc  legământ  între  Dumnezeu  și 
om este înfăptuit pe toată veșnicia de către minunatul Dumnezeu‐Om, 
Domnul Hristos, și de către Biserica Lui cea Dumnezeu‐omenească.  
Sfânta  Împărtășanie  este  întotdeauna  trupul  a‐tot‐viului  Domn 
Iisus:  „Acesta  este  trupul  Meu”;  și  noi  suntem  prin  ea  întotdeauna  ai 
Lui, de fiecare dată din nou ai Lui. Dar și ai celor ce se împărtășesc cu 
trupul acesta sfânt. În fapt, în Sfânta Euharistie este toată Biserica, și 
toate Tainele ei și toate cele sfinte ale ei. În ea este tot Domnul Hristos; în 
ea este tot Noul Legământ, legământ întru sângele a‐tot‐făcător de viață 
al lui Dumnezeu: Noul Legământ întru sângele Meu (1Corinteni 11, 25). 
Prin  Sfânta  Împărtășanie  noi  reînnoim  mereu  legământul  nostru  cu 
Domnul Hristos, atât ca indivizi, cât și ca norod al lui Dumnezeu (vezi 
Tit 2, 14; Evrei 2, 17; 8, 8‐10; 2 Corinteni 6, 16); ne întărim mereu în el; și 
el e pentru noi întotdeauna, în fapt, un legământ nou, Noul Legământ 
299
300
Sfântul Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Liturghiei, cap. 38; PG 150, 452C‐453A. 
Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântul 4:38; PG 36, 292B. 
185
în Dumnezeu‐Omul Hristos. Acesta este lucrul care nu trebuie nicicând 
uitat,  ci  totdeauna  amintit  și  reînnoit  în  cuget,  și  astfel  să  ne  înviem 
mereu  în  Biserică  cu  viața  Dumnezeu‐omenească.  Pentru  aceasta 
Domnul  și  legiuiește  porunca  binevestitoare:  Aceasta  să  o  faceți  întru 
pomenirea Mea (1Corinteni 11, 24‐25; Luca 22, 19).  
Această ,,pomenire” liturgică euharistică ne aduce aminte de toată 
nevoința  Dumnezeu‐omenească  a  mântuirii  lumii  pe  care  a  săvârșit‐o 
Domnul Hristos. După cuvântul cel de Dumnezeu insuflați al Sfântului 
Damaschin:  ,,Săvârșirea  acestor  Sfinte  Taine  plinește  toată  iconomia 
duhovnicească 
301
și  mai  presus  de  fire  a  întrupării  lui  Dumnezeu 
Cuvântul.”   Această  sfânt‐euharistică  ,,aducere  aminte”  este  în  fapt 
sfânt‐tainică  dare  nouă  a  Domnului  Hristos  Însuși,  în  toată  plinirea 
Dumnezeu‐omenirii Lui. Fiindcă nimic din Noul Legământ nu ni‐L dă 
atât de întreg pe Domnul Hristos ca Sfânta Euharistie și Împărtășanie: 
pe  Cel  veșnic,  Cel  a‐tot‐viu  și  a‐tot‐dătător  de  viață,  Care  e  pururea 
Același și  a‐tot‐Același  ‐  ieri,  și  azi și  în  veci  (Evrei  18,  8).  Prin  Sfânta 
Împărtășanie noi trăim toată acea Dumnezeu‐omenească și de mântuire 
nevoință a Mântuitorului ca pe propria noastră nevoință. Iar mai întâi 
de  toate  a‐tot‐mântuitoarea  Lui  moarte  și  înviere,  fiindcă  acestea  ne 
aduc  deplin  în  însăși  inima  și  însăși  veșnicia  mântuirii  Dumnezeu‐
omenești. Pentru aceasta binevestește Sfântul Apostol:  „Fiindcă, de câte 
ori  mâncați  pâinea  aceasta,  voi  vestiți  moartea  Domnului,  până ce  va 
veni” (1Cor. 11, 26). 
Trupul  Domnului  Hristos  întrupat,  pe  care  El  l‐a  luat  din 
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și de la Duhul Sfânt, și trupul Său 
din Sfânta Împărtășanie, precum și trupul Său ca Biserică, toate acestea 
sunt, la urma urmelor, un trup unic și a‐tot‐mântuitor. Fiindcă Domnul 
Iisus  este  Același,  ieri,  și  azi  și  în  veci  (Evrei  13,  8).  Lucrul  acesta  îl 
mărturisește  cu  heruvimică  vedere  duhovnicească  evanghelistul  cel  cu 
Gură de Aur: ,,Cei care vă împărtășiți din trupul și sângele Domnului 
Hristos,  aduceți‐vă  aminte,  noi  ne  împărtășim  dintr‐un  trup  ce  prin 
nimic nu se deosebește de cel ce șade sus, căruia Îngerii se închină; acest 
trup îl gustăm –τουτου απογευομετα. O, câte căi ne sunt deschise spre 
mântuire! Domnul ne‐a făcut trup al Său, ne‐a dat nouă trupul Său. Că, 
precum trupul acesta este unit cu Hristos, așa și noi ne unim cu El prin 
această  pâine.  Că  nu  I‐a  fost  destul  că  S‐a  făcut  om  și  că  a  fost  și 
răstignit  pentru  noi,  ci  Se  și  unește  pe  Sine  302
cu  noi  ‐  și  nu  doar  prin 
credință, ci și cu lucrul ne face trup al Său.”   
Trupul Cuvântului lui Dumnezeu întrupat este a‐tot‐valoarea cea 
mai  înaltă  pentru  ființa  omenească  în  toate  lumile.  În  el  sunt  toate 
301
302
Despre Preasfântul Trup, 2; PG t. 95, 408. 
Sfântul Ioan Gură de Aur, Tâlcuire la Efeseni, Omilia 3:3; PG 62, 27; Tâlcuire la Matei, Omilia 82, 5; 
PG 58, 743. 
186
veșnicele, Dumnezeieștile și Dumnezeu‐omeneștile valori și realități. Cea 
de a doua Față a Sfintei Treimi, Dumnezeu Cuvântul, S‐a întrupat și S‐a 
făcut  Dumnezeu‐Om  pentru  a  Se  face  Biserică,  a  împlini  în  ea  și 
neîncetat a săvârși nevoința mântuirii lumii și a oamenilor de păcat, de 
moarte și de diavol. Dumnezeu S‐a făcut om, S‐a făcut trup, pentru ca 
omul  să  se  facă  dumnezeu  prin  Dumnezeu‐Omul,  în  trupul  cel 
Dumnezeu‐omenesc al Lui = al Bisericii. Aceasta este toată binevestirea 
Dumnezeu‐Omului  și  a  Bisericii  Sale.  Dumnezeu  și  tot  ce  este 
Dumnezeiesc, omul și tot ce este cu adevărat omenesc sunt în Biserică în 
chip organic și adevărat, ca trup. Toată plinirea Dumnezeirii trăiește în 
Biserică trupește – σωματικως” (Coloseni 2, 9). Ca cei ce suntem de un 
trup  cu  Hristos,  ca  cei  ce  suntem  de  un  trup  cu  trupul  Dumnezeu‐
omenesc al Bisericii Lui, noi primim de la această Dumnezeiască plinire 
a  Mântuitorului  tot  ce  ne  trebuie  pentru  viața  veșnică  în  amândouă 
lumile:  primim  har  peste  har  și  tot  adevărul  Dumnezeiesc,  cu  toate 
netrecătoarele lui bogății, vrednicii, bucurii (Coloseni 2, 9‐10; Efeseni 2, 
19; Ioan 1, 17).  
La  mijloc  este  o  „mare  taină”,  cea  mai  mare  din  toate  lumile 
noastre: Hristos și Biserica (Efeseni 5, 32). Neamul omenesc nu are minte 
și cuvânt îndeajuns spre a înfățișa fie și aproximativ această prea‐sfântă 
și  prea‐mare  taină.  Hristos  e  totodată  Dumnezeu‐Cuvântul  și  om, 
Dumnezeu‐Cuvântul  și  Biserica,  Dumnezeu‐Cuvântul  cu  trupul  în 
ceruri și în trupul Său, Biserica, pe pământ. Oare nu este aceasta o mare 
taină? Mădularele Bisericii alcătuiesc un organism, un trup, și cu toate 
astea fiecare rămâne o persoană osebită. Oare nu este aceasta o mare 
taină?  În  Biserică  totul  este  sobornicesc,  și  totuși  totul  este  personal; 
fiecare  trăiește  în  toți  și  toți  în  fiecare,  și  totuși  viața  fiecăruia  este 
propria lui viață și persoana fiecăruia este propria lui persoană. Oare nu 
este aceasta o mare taină? În Biserică trăiesc atâția păcătoși, și cu toate 
acestea  ea  este  sfântă  și  fără  de  pată,  fără  nici  un  fel  de  pată  sau 
zbârcitură (Efeseni 5, 27). Oare nu este aceasta o mare taină? Și așa mai 
departe,  de  la  lucrul  cel  mai  mic  și  până  la  cel  mai  mare,  în  Biserică 
totul  este  o  mare  taină,  fiindcă  în  toate  Se  află  tot  minunatul  Domn 
Hristos,  cu  toate  nenumăratele  Sale  taine  Dumnezeu‐omenești.  Drept 
aceea,  Biserica  este  minunea  cea  mai  mare  a  tuturor  lumilor  zidite, 
minune de care se uimesc și Îngerii în cer. În unica ei binevestire, în a‐
tot‐Dumnezeiasca  ei  Evanghelie  doresc  și  Îngerii  să  privească,  fiindcă 
prin Biserică li se face cunoscută și lor înțelepciunea cea de multe feluri 
a lui Dumnezeu (1Petru 1, 12; Efeseni 3, 10).  
Dumnezeu‐Omul Hristos a unit în Biserica Sa toate cele din ceruri 
și  cele  de  pe  pământ  (Efeseni  1,  10);  toate  Tainele  cerului  și  ale 
pământului s‐au împreunat într‐o singură Taină, și astfel s‐a dobândit 
Taina  cea  mare,  a‐tot‐Taina:  Biserica.  Această  mare  Taină  pătrunde 
187
toate  mădularele  Bisericii,  toată  viața  lor,  toate  legăturile  lor.  Drept 
aceea,  totul  în  Biserică  este  minune,  totul  este  Taină  ,,mai  presus  de 
cuget” = mai presus de rațiune. Aici nu este nimic obișnuit, nimic banal, 
nimic de mâna a doua, nimic de puțină însemnătate, fiindcă totul este 
Dumnezeu‐omenesc,  totul  este  unit  organic  într‐un  singur  organism 
Dumnezeu‐omenesc, într‐o singură și atotcuprinzătoare ,,mare Taină” 
Dumnezeu‐omenească: Biserica Ortodoxă”303.  
 
Mădularele Bisericii sunt cei în care trăiește și prin care vorbește 
Hristos – Adevărul lui Dumnezeu 
 
Deci înțelegem de la Sfinții Părinții că cine se lipsește de Biserică, 
se  lipsește  de  dreapta  credință,  se  lipsește  de  Adevărul‐Hristos,  și 
neputând  ajunge  la  unirea  cu  Dumnezeu,  nu  poate  avea  ,,viața 
veșnică”. De nu vom fi în credința Bisericii –Trupul lui Hristos, de nu 
vom fi în Duhul și Adevărul lui Dumnezeu niciodată nu ne vom putea 
închina ,,cu duhul și cu adevărul” lui Dumnezeu, nu ne vom putea uni 
cu Dumnezeu și nu vom putea avea mântuire. Mântuitorul însuși ne‐a 
arătat că ,,închinătorii cei adevărați” sunt cei care ,,se închină Tatălui cu 
duhul și cu adevărul; că Tatăl acest fel caută să fie cei ce se închină Lui. 
Duh este Dumnezeu; și cei ce se închină Lui, cu duhul și cu adevărul se 
cade să se închine” (Ioan 4, 23‐24).      
Mădularele  Bisericii,  în  Duhul  și  Adevărul  lui  Dumnezeu  fiind, 
adică unite  cu  Hristos  în  Trupul  Său, nu  pot  sta  nepăsătoare  atunci 
când văd tăgăduindu‐se unitatea Bisericii și prin aceasta Dumnezeirea 
lui  Hristos  și  lucrarea  lui  Dumnezeu  în  lume,  când  văd  hulindu‐se 
Dumnezeu  și  pe  aproapele  arzând  în  focul  apostaziei.  Ei 
conștientizează că tăcând se fac părtași lucrării antihristice ce‐i duce la 
pierzare pe ei și pe aproapele lor. Sfântul Apostol Pavel trăind viața de 
adevărat mădular al Bisericii se prezintă zicând: ,,Cine este neputincios 
și eu să nu fiu neputincios? Cine se smintește și eu să nu mă aprind?” 
(2Cor. 11, 29). 
Când  este  propagată  minciuna  avem  datoria  să  mărturisim 
adevărul  ca  niște  adevărați  fii  ai  Bisericii  Cuvântului  Adevărului,  nu 
putem rămâne în nepăsare, nu ne putem îndreptăți că noi suntem cu 
dreapta socoteală și cu fapta și că noi ne căutăm de mântuirea noastră, 
precum vedem astăzi făcându‐se de către cei mai mulți dintre noi. Ca 
să  avem  dreaptă  socoteală  știm  de  la  Sfinții  Părinții  ai  Bisericii  că  e 
nevoie de ascultare și smerenie din care ia naștere ea. Dar când noi nu 
ținem să rămânem în ascultare de adevărul Bisericii, de Sfinții Părinți, 
de adevărați noștri Părinți, când nu ne facem datoria, nu‐l iubim pe 
303
Sfântul Iustin Popovici, Biserica și ecumenismul, Învățătura ortodoxă despre Biserică, pp. 4, 14‐36. 
188
aproapele nostru, ne temem să‐i mărturisim adevărul spre libertatea și 
mântuirea  lui  și  a  noastră,  când  nu  o  facem  de  frică  ca  să  nu  ni  se 
întâmple nici cel mai mic rău, ce fel de dreaptă socoteală este aceasta? 
Dacă ne temem a da ajutorul ce se cade aproapelui nostru, cu fapta și 
cu  cuvântul,  în  ascultare  de  Hristos,  când  acesta  se  primejduiește  să 
cadă de la adevărul credinței și să‐și piardă mântuirea, aceasta nu mai 
este  dreaptă  socoteală,  ci  înșelare  pierzătoare  de  suflet  nouă  și 
aproapelui nostru. Noi știm că numai cu faptele noastre și mai ales cu 
niște fapte închipuite de noi, nu ne putem mântui, faptele care nu se 
fac în credință prin dragoste și într‐un cuvânt în Biserică, căci numai 
în ea e harul lui Dumnezeu și din El, credința, nădejdea, dragostea și 
toate  darurile  cele  bogate,  nu  sunt  fapte.  Fapte  nu  înseamnă  să  fac 
ceea ce îmi convine, ceea ce vreau și ceea ce mă odihnește, ceea ce e pe 
placul meu și al lumii. Când aproapele are nevoie de ajutorul nostru, 
datorie avem să‐i întindem mâna, căci un Trup suntem a lui Hristos și 
e firesc să fim așa, în durerea și în dragostea Lui. Desigur, ca să zicem 
așa, nu‐i dăm aproapelui amândouă mâinile, cum vedem iarăși pe unii 
făcând, adică căutând să îl ajutăm cum ni se pare nouă, ci cu o mână 
și  cu  totul  fiind  în  Hristos  Domnul,  prin  El  să  întindem  mână  de 
ajutor  aproapelui  nostru.  Precum  noi  am  fost  și  suntem  salvați  prin 
mădularele Sale tot așa Domnul vrea să salveze și pe alții prin noi. Noi 
toți  putem  fi  salvați  numai  prin  Adevărul  Bisericii  și  niciodată 
încrezându‐ne și îndreptățindu‐ne în părerile noastre. 
Găsim  scris  în  Pateric  că  ,,Zis‐a un bătrân:  ,,Dacă vezi  pe cineva 
căzând în apă și poți să‐l ajuți, întinde‐i toiagul tău și ajută‐l, trăgându‐
l afară din apă. Dar dacă nu îl poți scoate, lasă‐i toiagul tău. Dacă îi dai 
mâna și nu îl poți trage, el va fi cel care te va trage la fund și veți muri 
amândoi”. Bătrânul spunea aceasta pentru cei care se aruncă în ajutorul 
celui  care  este  ispitit,  în  vreme  ce  ei  de  fapt  nu‐l  pot  ajuta”.  Și  ,,Unul 
dintre  Sfinții  Părinți:  Avva  Ioan  Colovul  zicea:  ,,Nu  este  faptă  de 
milostenie mai mare ca aceea de a nu‐ți disprețui fratele, pentru că este 
scris: ,,îl vei mustra însă pe aproapele tău, ca nu cumva din pricina lui 
să porți asupră‐ți păcat” (Lev. 19, 17). Deci, dacă îți vezi fratele păcătuind 
și  nu‐i  spui  că  greșește,  ca  să‐și  cunoască  greșeala  începând  din  acea 
clipă, sângele lui va fi pe mâinile tale. Dar dacă îl vei găsi săvârșind și 
mai departe păcatul, va  muri datorită  greșalelor lui. Este bine pentru 
tine să‐l mustri cu milostenie, fără să‐l cerți sau să‐l disprețuiești ca pe 
un dușman”304.  
Precum în trup o mână, îngrijește pe cealaltă, dirijată fiind de cap 
și în legătură cu celelalte mădulare, asemenea și noi se cade să lucrăm, 
în Trupul lui Hristos ‐ Biserica, fiecare în dreptul nostru. Desigur că 
304
 Pateric, Ziceri inedite ale Părinților pustiei, Fundația Anastasia, 2009, p. 81, 83.  
189
nu toți suntem puși, nu toți putem și trebuie să facem aceeași lucrare, 
dar  toți  suntem  datori  să  ne  facem  lucrarea  noastră  cea  firească,  să 
dăm mai departe sângele mântuitor, credință și dragoste curată. A ne 
îngriji de curăția și mântuirea noastră nu înseamnă a fi indiferent față 
de aproapele, ba dimpotrivă. Ce‐i drept noi toți nu putem nimic, dar 
dacă, înainte de toate, ne recunoaștem pe noi înșine cine suntem, cât 
de  păcătoși  și  neputincioși  și  toată  nădejdea  ne‐o  punem  în 
Dumnezeu,  care  ne  lucrează  mântuirea  în  Biserică,  suntem  salvați. 
Neavând  conștiința  Bisericii,  cu  o  conștiință  bolnavă,  firească,  nu 
putem face nimic, ba chiar ne vătămăm pe noi înșine și pe aproapele 
nostru.  Fiecare  dintre  noi  avem  în  jurul  nostru  oameni  care  se 
primejduiesc într‐un fel sau altul, noi căutând din tot sufletul să trăim 
viața  în  Hristos,  ca  niște  adevărate  mădulare  ale  Bisericii,  Hristos 
Domnul  ne  mântuiește  unii  prin  alții.  Referitor  la  aceasta  Sfântul 
Apostol Pavel zice că:  
,,Dumnezeu  a  tocmit  trupul,  celui  mai  de  jos  mai  multă  cinste 
dând, ca să nu fie dezbinare în trup, ci să se grijească mădularele întru 
sine asemenea unul de altul. Și ori de pătimește un mădular, pătimesc 
toate mădularele dimpreună; ori de se slăvește un mădular, împreună 
se  bucură  toate  mădularele.  Dar  voi  sunteți  trupul  lui  Hristos,  și 
mădulare  din  parte.  Și  pe  unii  a  pus  Dumnezeu  în  biserică,  întâi  pe 
apostoli, al doilea pe proroci, al treilea pe dascăli, după aceea pe puteri, 
apoi  darurile  tămăduirilor,  ajutorințele,  isprăvniciile,  felurile  limbilor. 
Au  doară  toți  sunt  apostoli?  Au  doară  toți  proroci?  Au  doară  toți 
dascăli? Au doară toți puteri? Au doară toți au darurile tămăduirilor? 
Au doară toți în limbi grăiesc? Au doară toți tălmăcesc? Ci să râvniți 
darurile cele mai bune; și încă mai înaltă cale vă arăt vouă” (1Cor. 12, 24‐
31). 
Așadar, deși nu toți suntem apostoli, proroci, dascăli, deși nu toți 
avem puteri, darul tămăduirilor, nu vorbim în limbi și nu tălmăcim, 
totuși este firesc ca toți, fiind mădulare ale Trupului lui Hristos, să ne 
mișcăm  în  iubire,  căutând  nu  numai  binele  nostru  și  pătimind 
împreună cu aproapele, îngrijindu‐ne unul de altul, bucurându‐ne și 
într‐un  cuvânt  dorind  mântuirea  și  slava  unul  altuia.  Și  apoi  este 
firesc, ca în Trupul lui Hristos fiind, durerea și dorirea noastră să nu 
poată rămâne numai pentru cei care sunt mădulare împreună cu noi, 
căci durerea noastră este durerea lui Hristos cel unit cu noi și se face și 
pentru cei din afara ei, căci  ,,Hristos a murit pentru păcatele noastre” 
(1Cor. 15, 3), ,,și a murit pentru toți” (2Cor. 5, 15).  Firesc este a‐i iubi pe 
toți și a‐i iubi înseamnă, în primul rând, a‐i ajuta și pe ei să se zidească 
în  acest  Trup  al  Său  –  Biserica  ‐  singurul  loc  în  care  unindu‐ne  cu 
Dumnezeu ne putem mântui.  
Prin urmare, chiar dacă nu toți putem ajuta pe aproapele nostru 
190
și cu o experiență deosebită, o putem face totuși durându‐ne pentru el, 
rugându‐ne  pentru  el  și  arătându‐i  că  mântuirea  este  numai  în 
Biserica  ‐  Trupul  lui  Hristos,  prin  unire  cu  El  și  cu  Sfinții,  prin 
ascultarea de adevărații slujitori ai Lui .  
Părintele  Porfirie  Kavsocalivitul  (+1991)  ne  îndeamnă  pe  noi 
creștinii ortodocși zicând: 
 ,,Să  vă  rugați  pentru  Biserică,  pentru  lume,  pentru  toți!  Toată 
creștinătatea se cuprinde înlăuntrul rugăciunii lui Iisus. Dacă vă rugați 
doar  pentru  voi,  acest  lucru  ascunde  un  interes  personal,  în  timp  ce 
atunci când vă rugați pentru Biserică, înlăuntrul Bisericii sunteți și voi. 
În Biserică este Hristos unit cu Biserica, precum și cu Tatăl și cu Duhul 
Sfânt. Sfânta Treime și Biserica sunt una. Pe această realitate trebuie să 
se întemeieze dorința voastră – să se sfințească lumea, să devină toți ai 
lui Hristos. Atunci intrați în Biserică, trăiți bucuria Raiului, trăiți întru 
Dumnezeu, căci toată plinătatea Dumnezeirii sălășluiește în Biserică.  
Suntem  toți  un  trup,  iar  capul  Hristos.  Toți  suntem  Biserica. 
Credința noastră are această măreție de a uni lumea în gând, în cuget. 
Puterea rugăciunii este mare, foarte mare, mai ales atunci când se face 
de către mulți frați. În rugăciunea comună se unesc toți. Să‐l simțim pe 
aproapele  ca  pe  305 noi  înșine.  Asta‐i  viața  noastră,  bucuria  noastră, 
comoara noastră!” .  
După cum înțelegem, mădularele Bisericii nu sunt interesate să se 
aranjeze pe ei înșiși în viața aceasta, nu sunt interesați nici de o pace a 
lor, de o pace de la lume și de la diavolul care robește lumea și pe care 
ei, cei care o promit (diavolul și lumea) nu o au, nu o pot avea și nu o 
pot da, ci duhul din ei (din mădularele Bisericii) este duhul din Sfântul 
Apostol Pavel, care îi face ca:  ,,Nimeni al său să nu caute, ci fiecare al 
altuia”  (1Cor.  10,  24).  Ei  sunt  însuflețiți  de  Duhul  Sfânt  și  caută  din 
toată inima zidirea lor și a tuturor în Biserica – Trupul lui Hristos, așa 
după  cum  ne‐a  arătat  ,,până ce vom ajunge toți la unitatea credinței 
(eis tin enotita tis pisteos) și a cunoștinței Fiului lui Dumnezeu, întru 
bărbat desăvârșit...” (Efes. 4, 13‐16).  
Mădularele  Bisericii  înțeleg  că  numai  iubind,  adică  numai  uniți 
cu Dumnezeu fiind, trăind în Adevărul ‐ Hristos și mărturisindu‐L, ne 
putem bucura de libertate și pace. Pacea și libertatea nu o poate lua 
nimeni de la noi dacă noi nu pierdem credința în Hristos – Adevărul și 
Pacea noastră. Numai în Hristos suntem liberi de toată înșelăciunea, 
stricăciunea,  moartea  și  robirea  diavolească  și  suntem  în  pacea  lui 
Dumnezeu.  Nu  există  dragoste  în  credința  celor  care  spun  că 
Dumnezeu e milostiv și îi mântuiește pe toți, chiar și pe cei care rămân 
în afara Bisericii. Nu există dragoste în cei care au încheiat convenții 
305
 Părinții  contemporani  ne  vorbesc  despre  războiul  cu  metaniile  în  mână,  Editura  Familia 
Ortodoxa, 2011. 
191
de ,,pace” cu lumea și cu diavolul care o ține în robie și dau de înțeles 
că și ereticii fac parte din Biserică. Ei pierzând credința Bisericii, prin 
lucrarea pe care o fac după mintea lor, în iubire de sine, nevrând să 
rămână  în  Adevărul  –  Hristos,  nu  pot  ajunge  niciodată  la  unitatea 
credinței.  Unii  ca  aceștia,  neavând  unirea  cu  Dumnezeu,  nu  se  pot 
învrednici  de  ,,roada  Duhului,  care  este,  după  cum  spune  Sfântul 
Apostol Pavel, dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, 
facerea de bine, credința, blândețile, înfrânarea poftelor” (Gal. 5, 22). 
Deci să nu ne lăsăm amăgiți în vreun fel și printr‐o părută pace să 
pierdem adevărata pace care ne vine prin restabilirea legăturii noastre 
cu  Dumnezeu  pe  care  a  săvârșit‐o  Hristos,  Fiul  și  Cuvântul  lui 
Dumnezeu  în  Trupul  Său.  Este  bine  să  ne  aducem  mereu  aminte  că  
Mântuitorul Hristos, după ce ne‐a izbăvit de stricăciune și de moarte 
în Trupul Său, prin jertfa Sa, după Înviere, înainte de a le da Duhul 
Sfânt  Sfinților  Apostoli,  pentru  a‐i  zidi  pe  toți  în  Trupul  Său  și  a‐i 
aduce la  ,,unitatea credinței…” (Efeseni 4, 13), în primul rând le zice de 
două ori ,,Pace vouă!”.  
„Și  fiind  seară,  în  ziua  aceea,  întâia  a  săptămânii  (duminica),  și 
ușile fiind încuiate, unde erau adunați ucenicii de frica iudeilor, a venit 
Iisus și a stat în mijloc și le‐a zis: Pace vouă! Și zicând acestea, le‐a arătat 
mâinile și coasta Sa” (Ioan 20, 19‐20).  
După cum spun unii, ,,le zice: ,,Pace vouă!” pentru că ucenicii erau 
înfricoșați”,  dar  mai  mult  decât  atât,  Mântuitorul  adeverește  prin 
aceasta,  după  cum  spune  Sfântul  Apostol  Pavel:  ,,că  El  este  pacea 
noastră, care a făcut amândouă una, și peretele cel din mijloc al zidului 
a sfărâmat, vrajba în trupul Său, legea poruncilor cu dogmele stricând, 
ca pe amândoi să‐i zidească întru Sine într‐un om nou, făcând pace, și 
pe  amândoi  să‐i  împace  într‐un  trup  cu  Dumnezeu  prin  Cruce, 
omorând  vrajba  întru  dânsa,  și  venind  a  vestit  pace  vouă  celor  de 
departe și celor de aproape. Că printr‐Însul avem amândoi apropierea 
într‐un Duh către Tatăl” (Efes. 2, 14‐18).  
Iată dar ,,mâinile și coasta Sa” ca mărturie că El este Cel trimis, Cel 
descoperit de Dumnezeu ‐ Tatăl, ca fiind ,,Hristosul, Fiul lui Dumnezeu 
celui viu” (Matei 16, 16‐17), ,,Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul 
lumii” (Ioan 1, 29) și totodată că prin Jertfa și Învierea Sa, prin lucrarea 
Sa în Trupul Său am primit pacea și bucuria și că numai cei care sunt 
cu El și în El, în Trupul Său‐Biserica sunt în pace și bucurie. „Deci s‐au 
bucurat ucenicii văzând pe Domnul” (Ioan 20, 20).  
Numai Hristos Domnul ne poate dărui pacea cea adevărată, pacea 
care se dobândește prin izbăvirea de patimi, de stricăciune, de moarte 
și  de  diavol,  prin  unirea  noastră,  prin  credință,  cu  El  și  prin  El  cu 
Dumnezeu  ‐  Tatăl.  Deci  Hristos  este  pacea  noastră,  El  s‐a  dăruit  pe 
sine  pentru  pacea  noastră,  El  le  dăruiește  ucenicilor  și  nouă  ,,pacea 
192
care covârșește toată mintea”, pacea despre care a zis mai înainte ,,Pace 
las vouă, pacea Mea dau vouă; nu precum dă lumea, dau Eu vouă. Să nu 
se tulbure inima voastră, nici să se înspăimânteze” (Ioan 14, 27). Deci 
după ce le arată ucenicilor că numai uniți cu El în Trupul Său și prin 
Trupul Său putem avea bucuria, pacea și toate darurile Duhului Sfânt, 
le spune iarăși  ,,Pace vouă!”  și  îi trimite la propovăduire, la aducerea 
tuturor într‐o unire cu El în Trupul Său, singurul loc în care ne putem 
mântui, după cum vedem cel mai clar arătat în Evanghelia Sfântului 
Marcu, căci zice:  ,,Mergeți în toată lumea și propovăduiți evanghelia la 
toată zidirea. Cel ce va crede și se va boteza, se va mântui; iar cel ce nu 
va crede, se va osândi” (Marcu 16, 15‐16).  
Numai  în  Biserica  ‐  Trupul  lui  Hristos,  uniți  fiind  cu  Hristos  și 
prin  El cu  Tatăl, în  Duhul  Sfânt  fiind,  noi  nu mai avem  de ce  să ne 
temem, de ce să ne înfricoșăm. Ucenicii când l‐au văzut pe Domnul au 
prins  curaj.  Mai  înainte  pentru  că  nu  erau  desăvârșit  uniți  cu 
Dumnezeu  se  temeau.  Această  desăvârșită  unire  a  lor  s‐a  săvârșit  la 
Cincizecime când s‐a arătat Biserica, în Biserica – Trupul lui Hristos. 
Când  s‐a  pogorât  Duhul  Sfânt  ei au  devenit  mădularele Bisericii, au 
ajuns ,,la unitatea credinței (eis tin enotita tis pisteos). Mântuitorul deși 
după  Înviere  le  dă  Duhul  Sfânt  Sfinților  Apostolii  și  îi  trimite  la 
propovăduit  le  mai  spune  însă  ca  aceasta  să  o  facă  după  ce  se  vor 
,,îmbrăca cu putere de sus” (Luca 24, 49), la Cincizecime, în Biserică. La 
Cincizecime ei s‐au învrednicit a deveni primele mădulare ale Bisericii 
‐ Trupului lui Hristos. 
Deci  pentru  a  ne  învrednici  și  noi  de  darurile  Duhului  Sfânt 
revărsate de Dumnezeu Tatăl prin Iisus Hristos Domnul nostru, este 
nevoie să ascultăm, este nevoie de trăirea credinței noastre în Duhul 
Sfânt în Trupul Său –Biserica, urmând Sfinților Apostolii.  
Sfinții  Apostoli,  deși  înfricoșați  și  îndurerați,  înainte  de  a  primi 
Duhul Sfânt și de a deveni mădulare ale Bisericii, se adunau în numele 
Lui, făceau ce depinde de ei și așa fiind găsiți, au fost încredințați în 
primul rând de pace. După ce le‐a zis mai întâi  ,,Pace vouă!” și cele de 
mai  sus,  în  continuare  ,,Iisus  le‐a  zis  iarăși:  Pace  vouă!  Precum  M‐a 
trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu  pe voi.  Și zicând acesta,  a suflat 
asupra lor și le‐a zis: Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, le vor fi 
iertate, și cărora le veți ține vor fi ținute” (Ioan 20, 21‐23). 
Deci  Pacea  noastră  este  și  trebuie  să  rămână  Hristos  care  ne‐a 
adus iertarea, este Hristos care Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu fiind, 
luând  trupul  nostru  și  pătimind  pentru  noi,  omorând  moartea  în 
trupul  Său  și  înviind,  viața  veșnică  tuturor  în  El  ne‐a  dăruit  și  ne 
dăruiește, numai  de ne vom uni cu El în acest Trup al Său.  
Așadar  iertarea  și  pacea  o  putem  avem  numai  în  unire  cu 
Dumnezeu, iertarea și pacea o putem avea numai în Biserică, numai de 
193
vom rămâne și trăi ca adevărate mădulare ale Sale, numai de vom trăi 
și vom umbla în Duhul Sfânt. Sfântul Apostol Pavel scrie lămurit:  ,,Iar 
roada  Duhului  este  dragostea,  bucuria,  pacea,  îndelunga  răbdare, 
bunătatea,  facerea  de  bine,  credința,  blândețile,  înfrânarea  poftelor. 
Împotriva acestora nu este lege. Iar care sunt ai lui Hristos, trupul și‐au 
răstignit  împreună  cu  patimile  și  cu  poftele.  De  trăim  cu  Duhul,  cu 
Duhul să și umblăm” (Gal. 5, 22‐25). 
Deci  înțelegem  foarte  bine  că  nu  putem  vorbi  de  iertare,  pace, 
bucurie, dragoste și de toate darurile Duhului Sfânt în afara Bisericii, 
în  afara  unirii  cu  Dumnezeu.  Sfântul  Chiril  al  Alexandriei  tâlcuind 
cuvintele  Mântuitorului  de mai  sus  arată luminat  această lucrare  de 
mântuire  a  noastră,  pe  care  a  făcut‐o  și  o  face  Dumnezeu  cu  noi  în 
Biserică zicând:  
,,Privește cum, prin intrarea minunată prin ușile încuiate, Hristos a 
arătat iarăși că e Dumnezeu după fire, și nu altcineva decât Cel care a 
conviețuit  odinioară  cu  ei.  Prin  dezvelirea  coastei  trupului  și  prin 
arătarea  urmelor  cuielor,  ne‐a  dovedit  desăvârșit  că  a  ridicat  templul 
trupului Său care atârnase pe cruce și a restaurat viața trupului pe care 
îl purtase, desființând moartea specifică trupului, deoarece este Viață și 
Dumnezeu  după  fire.  Fiindcă  ce  trebuință  era  să‐și  arate  mâinile  și 
coasta, dacă după nesăbuința unora, nu ar fi înviat cu trupul Său? Căci, 
dacă ar fi voit ca ucenicii să cugete altceva despre El, de ce nu S‐ar fi 
arătat în altă formă și, disprețuind chipul trupului, nu i‐ar fi chemat 
spre alte cugetări? Dar, de fapt, arată că este foarte important ca ei să 
creadă în învierea Lui cu trupul, încât, când timpul o va cere, va preface 
trupul Său într‐o slavă negrăită și mai presus de fire. A acceptat să Se 
arate cum fusese înainte, ca să nu se creadă că poartă altă formă decât 
aceea în care a pătimit moartea pe cruce. Că slava Sfântului trup n‐ar fi 
putut fi suportată de ochii noștri, dacă Hristos ar fi voit să o arate și 
înainte  de  suirea  la  Tatăl,  vei  înțelege  ușor  aducându‐ți  aminte  de 
arătarea  transfigurată,  pe  munte,  înaintea  Sfinților  ucenici...  Deci,  cu 
mare  folos,  Domnul  nostru  Iisus  Hristos,  neschimbându‐și  templul 
trupului  Său  în  slava  cuvenită  lui,  S‐a  arătat  în  chipul  Său  dinainte, 
nevrând să strămute credința în înviere spre un alt chip și trup decât cel 
pe care îl luase din Sfânta Fecioară, în care a și murit răstignit, după 
Scripturi, puterea morții exercitându‐se numai împotriva trupului, din 
care a și fost scoasă. Căci, dacă trupul Lui mort n‐ar fi înviat, ce moarte 
ar  fi  fost  biruită?  Căci  nu  ar  fi  încetat  stăpânirea  stricăciunii  prin 
moartea unei singure făpturi raționale, sau suflet, sau înger, sau însuși 
Dumnezeu‐Cuvântul. Deoarece stăpânirea morții se impune numai din 
cauza  stricăciunii,  din  cauza  ei  vine  și  învierea,  ca  să  se  desființeze 
puterea  morții  și  să  fie  doborâtă  puterea  stăpânitorului  acestei  lumi. 
Intrarea Domnului prin ușile încuiate trebuie socotită de cei înțelepți ca 
194
una dintre celelalte minuni pe care El le‐a săvârșit. El salută pe Sfinții 
ucenici cu cuvintele  ,,Pace vouă”  însemnând că El însuși este pacea. Cei 
cărora  le  este  prezent  Hristos  sunt  păziți  numaidecât  netulburați. 
Aceasta s‐a rugat și Pavel, să le vină de la Dumnezeu celor ce cred în El, 
zicând:  ,,Pacea lui Dumnezeu, care covârșește orice minte, să păzească 
inimile  voastre  și  cugetele  voastre,  întru  Hristos  Iisus”  (Filip.  4,  7).  El 
spune că pacea lui Hristos mai presus de minte nu e alta decât Duhul 
Lui, de Care, dacă se împărtășește cineva, se umple de tot binele. 
Fericitul Evanghelist întărește adevărul cuvintelor  Mântuitorului, 
când  spune  că  ucenicii  s‐au  umplut  de  pace  și  bucurie,  pentru  că  au 
văzut pe Iisus. Căci ne aducem aminte de cuvintele spuse lor, în chip de 
ghicitură, cu privire la cinstita cruce și despre învierea din morți: ,,puțin 
și  nu  Mă  veți  mai  vedea,  și  iarăși  puțin  și  Mă  veți  vedea...  și  bucuria 
voastră nimeni nu o va lua de la voi” (Ioan 16, 16 și 22). Iudeii, având 
mintea plină de nebunie, se bucurau văzând pe Iisus pironit pe cruce, în 
timp  ce  inima  Sfinților  ucenici  era  apăsată  de  o  nestăpânită  și 
insuportabilă durere. 
Dar, deoarece este viața după fire, El a desființat stăpânirea morții, 
a  înviat,  și  s‐a  stins  bucuria  iudeilor,  iar  durerea  Sfinților  ucenici  s‐a 
schimbat  în  bucurie,  odrăslind  o  veselie  cu  totul  nepieritoare.  Căci 
Hristos nu va mai muri, o dată ce a înviat spre desființarea păcatului, 
precum s‐a scris (Evr. 9, 26). Căci e viu pururea, și cu siguranță că va 
păzi în bucurie nesfârșită pe cei ce nădăjduiesc în El. 
Li  Se  adresează  iarăși,  repetând  încredințarea:  ,,Pace  vouă”, 
stabilind  aceasta  ca  o  lege  fiilor  Bisericii.  De  aceea  și  în  slujbele 
dumnezeiești,  ne  spunem  și  noi  unii  altora  aceasta  chiar  la  începutul 
Tainei Euharistiei. Căci a fi în pace între noi și cu Dumnezeu este ca un 
izvor și ca un început a tot binele. De aceea și Pavel, dorindu‐le celor 
chemați să aibă cele mai mari binecuvântări, zice: 
,,Har vouă și pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, și de la Domnul 
nostru Iisus Hristos” (Rom. 1, 7). Iar, îndemnând la pacea cu Dumnezeu 
pe  cei  ce  nu  au  crezut  încă,  zice:  „În  numele  lui  Hristos,  așadar,  ne 
înfățișăm ca mijlocitori, ca și cum însuși Dumnezeu v‐ar îndemna prin 
noi. Vă rugăm, în numele lui Hristos, împăcați‐vă cu Dumnezeul” (2Cor. 
5, 20). Ne îndeamnă nu mai puțin și Prorocul Isaia, zicând:  ,,Să facem 
pace cu El, să facem pace cei ce venim” (Is. 27, 5). Deci Cel ce a făcut să 
biruiască pacea, mai bine‐zis Cel ce este Pacea tuturor, le dorește pacea, 
adică Hristos. „Căci El este pacea noastră,” după Scripturi (Efes. 2, 14).  
„Și Iisus le‐a zis iarăși: Pace vouă! Precum M‐a trimis pe Mine Tatăl, 
vă trimit și Eu pe voi" (Ioan 20, 21). 
Prin acestea Domnul nostru Iisus Hristos i‐a hirotonit ca învățători 
ai lumii și ca iconomi ai Tainelor Lui dumnezeiești, și le‐a poruncit să 
lumineze  ca  niște  luminători  și  să  strălucească  nu  numai  în  țara 
195
iudeilor, potrivit poruncii Legii care se aplica de la Dan până la Beer‐
Şeba, după cum s‐a scris (II Rg. 3, 10), ci în tot pământul de sub soare, și 
celor  ce  sunt  răspândiți  și  locuiesc  pretutindeni.  Deci,  adevărat  zice 
Pavel că: „nimeni nu‐și ia singur cinstea aceasta, ci dacă este chemat de 
Dumnezeu” (Evr. 5, 4). Căci Domnul nostru Iisus Hristos a chemat la 
cea mai strălucitoare apostolie pe ucenicii Săi, înaintea tuturor, și a făcut 
referire la întreg pământul, care căzuse arătând, ca Dumnezeu, stâlpii 
care îl puteau susține. De aceea a și spus prin glasul Psalmistului despre 
pământ  și  despre  Apostoli:  ,,Eu  am întărit stâlpii  lui”  (Ps.  74,  3),  căci 
fericiții ucenici s‐au făcut ca niște stâlpi și temelie a adevărului (1Tim. 3, 
15), pe care spune că i‐a trimis, precum L‐a trimis pe El Tatăl, arătând 
demnitatea apostoliei și slava neasemănată a puterii date lor și indicând 
calea  viețuirii  pe  care  Apostolii  trebuie  să  o  urmeze.  Dacă  Hristos  a 
socotit  că  trebuie  să  trimită  pe  ucenicii  Săi,  așa  cum  L‐a  trimis  pe  El 
Tatăl, cum nu e necesar ca cei ce vor avea să‐L imite să știe cele pentru 
care L‐a trimis Tatăl pe Fiul? 
Deci,  explicându‐ne  în  mod  felurit  modul  trimiterii  Sale,  a  zis 
odată:  ,,N‐am venit să chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși la pocăință” 
(Matei  9,  13);  și  iarăși:  ,,Nu  cei  sănătoși  au  nevoie  de  doctor,  ci  cei 
bolnavi” (Marcu 2, 17). Iar, pe lângă acestea, în alt loc:  ,,M‐am pogorât 
din cer, nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui ce M‐a trimis” (Ioan 6, 38). 
Iar altă dată:  ,,N‐a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece 
lumea,  ci  ca  să  se  mântuiască  prin  El  lumea”  (Ioan  3,  17).  Deci, 
concentrând în puține cuvinte motivele apostoliei lor, zice că îi trimite El 
pe ei, precum L‐a trimis pe El Tatăl, ca să știe din aceasta că sunt datori 
să cheme pe cei păcătoși la pocăință, să vindece pe cei bolnavi trupește și 
duhovnicește, ca, în toate lucrările lor, să nu caute voia lor, ci pe a Celui 
ce i‐a trimis, și să mântuiască, pe cât se poate, prin învățătură, lumea. 
Cu adevărat vom afla pe Sfinții ucenici silindu‐se să împlinească toate 
acestea în lucrarea lor deosebită, cum vedem din Faptele Apostolilor și 
din cuvintele lui Pavel. 
„Și zicând acesta, a suflat asupra lor și le‐a zis: Luați Duh Sfânt; 
cărora  veți  ierta  păcatele,  le  vor  fi  iertate,  și  cărora  le  veți  ține  vor  fi 
ținute” (Ioan 20, 22‐23). 
După ce i‐a făcut strălucitori prin marea demnitate a apostoliei și, 
precum  am  spus  adineauri,  i‐a  arătat  iconomi  și  slujitori  ai  Sfintelor 
Altare, îi sfințește îndată, dându‐le Duhul Său printr‐o suflare văzută, 
ca să credem și noi cu tărie că Sfântul Duh nu e străin de Fiul, ci e de o 
ființă cu El și purcede din Tatăl prin El. A arătat că celor chemați prin 
El  să  fie  Apostoli  ai  lui  Dumnezeu  li  se  dă  în  mod  necesar  Duhul.  Și 
pentru  care  pricină?  N‐ar  putea  lucra  ceva  din  cele  ce  plac  lui 
Dumnezeu,  nici  n‐ar  putea  scăpa  din  lanțurile  păcatului, 
neîmbrăcându‐se  mai  înainte  cu  putere  de  sus  (Le.  24,  49)  și 
196
nepreschimbându‐se în altceva decât ceea ce fuseseră înainte. De aceea 
s‐a și spus către careva dintre cei vechi:  ,,Atunci Duhul Domnului se va 
coborî peste tine și vei proroci și tu cu ei și te vei face alt om” (1Regi. 10, 
6). Dar și Prorocul Isaia ne‐a vestit că cei ce vor primi pe Dumnezeu își 
vor înnoi puterea. Iar preaînțeleptul Pavel, spunând că s‐a ostenit mai 
mult decât alții în lucrarea apostolică, a adăugat îndată: ,,Dar nu eu, ci 
harul lui Hristos care este cu mine” (1Cor. 15, 10). Pe lângă aceasta, mai 
spunem și că ucenicii n‐ar fi înțeles deloc taina despre Hristos, nici nu s‐
ar  fi  făcut  învățători  adevărați,  dacă  n‐ar  fi  fost  călăuziți  de  lumina 
Duhului spre descoperirea celor mai presus de minte și cuvânt, spre a 
învăța,  astfel,  cele  la care trebuie  să se  urce.  Căci se  zice:  ,,Nimeni nu 
poate să zică: Domn este Iisus,” după cuvântul lui Pavel, „decât în Duhul 
Sfânt” (1Cor. 12, 3).  
Deci,  deoarece  aveau  să  spună  că  Iisus  este  Domn,  adică  să‐L 
propovăduiască pe El ca Dumnezeu și Domn, era necesar să primească, 
unit cu demnitatea apostoliei, harul Duhului, dăruindu‐L Hristos pe El, 
nevenind  din  dărnicia  altcuiva,  ci  dăruind  pe  Duhul  din  Sine.  Căci 
Duhul nu străbate la noi altfel de la Tatăl decât prin Fiul. Deci Legea 
veche,  având  umbrele  adevărului  (Evr.  10,  1),  poruncea  ca  ungerea 
preoților  să  se  facă  într‐un  mod  mai  vizibil,  ca  să  fie  mai  lămurită. 
Astfel, fericitul Moise, cerând aceasta Dumnezeu, a poruncit ca Aaron și 
leviţii  să  se  spele  cu  apă  (Ieş.  29,  4).  Apoi,  junghiind  berbecul  pentru 
sfințire și luând din sângele lui, a uns vârful urechii drepte a lui Aaron, 
precum  s‐a  scris  (Lev.  8,  23),  dar  a  pus  din  el  și  pe  degetul  mare  al 
mâinii lui drepte și pe degetul mare al piciorului drept, desemnând ca 
într‐un chip taina lui Hristos. Dacă se folosea apă și sânge, prin care se 
făcea sfințirea, cum ar fi îndoielnic că prin ele s‐a indicat, în chipuri, 
frumusețea  nevăzută  a  adevărului?  Iar  Domnul  nostru  Iisus  Hristos, 
strămutând chipul Legii în puterea adevărului, desăvârșește prin Sine 
însuși pe slujitorii dumnezeieștilor Altare. Căci El este adevăratul Miel al 
sfințirii  și  desăvârșește,  prin  sfințire,  pe  cei  ce  se  împărtășesc  cu 
adevărat de firea Sa, făcându‐i părtași de Duhul și întărind în oarecare 
fel firea omului într‐o putere și mărire mai presus de om. 
Nu  e  nici  o  îndoială  că  explicația  noastră  despre  acestea  nu  e 
contrară  adevărului.  Dar,  probabil,  unii,  dorind  și  căutând  să  se 
informeze  cât  mai  bine,  vor  spune:  Unde  și  când  au  primit  ucenicii 
Mântuitorului nostru harul Duhului? Când Mântuitorul li S‐a arătat în 
casa în care se aflau, îndată după înviere, și a suflat asupra lor, zicând: 
,,Luați Duh Sfânt”? La Cincizecime, când erau din nou adunați la un loc 
și  „s‐a făcut un vuiet, ca de suflare  de vânt ce vine repede... și li s‐au 
arătat, împărțite, limbi ca de foc și au șezut pe fiecare dintre ei... și au 
început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi” 
(Fapte, 2, 2‐4)? Fie vom socoti că li s‐a dat un har îndoit, fie nu vom 
197
cunoaște timpul în care s‐au făcut părtași cu adevărat de Sfântul Duh, 
dacă  spusa  Mântuitorului  nostru  Iisus  Hristos  și  ceea  ce  s‐a  scris  în 
Faptele Apostolilor e adevărat. Deci e un fapt îndoielnic, mai ales că și 
Hristos însuși a zis: „Vă este de folos ca să Mă duc Eu. Căci dacă nu Mă 
voi  duce,  Mângâietorul nu  va veni la voi, iar dacă Mă voi  duce, Îl  voi 
trimite  la  voi”  (Ioan  16,  7).  Dar  va  zice  cineva,  cercetând  acestea: 
Adevărul Care e Hristos  nu poate născoci minciuni. Deci,  o dată ce a 
spus  clar  că  nu  va  veni  la  ucenici  Mângâietorul  până  ce  El  nu  Se  va 
înălța la Tatăl, ci îl va trimite în mod sigur atunci când va fi sus la El, 
cum  se  poate  spune  că  a  dat  harul  Duhului,  de  vreme  ce  încă  nu 
săvârșise  plecare  de  aici?  Dar,  deși  cercetarea  este  foarte  obscură  și 
poate tulbura, își are dezlegarea cea mai potrivită în credința că Hristos 
nu este unul dintre noi, ci Dumnezeu din Dumnezeu, și‐și stăpânește 
cuvintele Sale pentru iconomia potrivită țelului Său. 
Căci a făgăduit că va trimite din cer pe Mângâietorul când va fi sus 
la Dumnezeu‐Tatăl, ceea ce a și făcut plecând la Tatăl, și a asigurat că va 
revărsa Duhul cu îmbelșugare peste cei ce vor să‐L primească. Căci orice 
om poate să‐L primească prin credință, se înțelege în El, și prin Sfântul 
Botez.  Atunci  s‐a  împlinit  ceea  ce  s‐a  spus  prin  glasul  Prorocului: 
,,Vărsa‐voi din Duhul Meu peste tot trupul” (Ioil 3, 1).  Dar  trebuia  ca 
Fiul să apară împreună‐Dătător al Duhului cu Tatăl, ca cei ce cred în El 
să înțeleagă că El este Puterea Tatălui (1Cor. 1, 24), Care a creat acest 
univers  și  a  adus  pe  om  la  existență  din  nimic.  Căci,  la  început, 
Dumnezeu‐Tatăl, prin Cuvântul Său, luând lut din pământ, precum s‐a 
scris,  a  alcătuit  ființa,  înțeleg  pe  om,  însuflețindu‐l  după  voia  Sa  și 
luminându‐l prin participarea la Duhul Său. Căci „a  suflat în fața lui 
suflare  de  viață,”  precum  s‐a  scris  (Fac.  2,  7).  Dar,  când  omul  s‐a 
întâmplat  să  cadă,  prin  neascultare,  în  moarte  și  s‐a  prăbușit  din 
cinstea veche, Dumnezeu‐Tatăl l‐a rezidit și l‐a readus la viață prin Fiul, 
ca  la  un  început.  Și  cum  l‐a  restaurat  Fiul?  Fiul  l‐a  refăcut  omorând 
moartea  prin  moartea  propriului  Său  trup  și  readucând  neamul 
omenesc  la  nestricăciune.  Căci  Hristos  a înviat  pentru  noi. Deci  ca să 
înțelegem  că  El  a  fost  Cel  ce  a  creat  la  început  firea  noastră  și  ne‐a 
pecetluit prin Sfântul Duh, Mântuitorul dăruiește iarăși Duhul Sfinților 
ucenici  prin  suflare  văzută,  ei  fiind  pârga  firii  noastre  înnoite.  Căci 
Moise scrie despre crearea noastră de la început că Dumnezeu a suflat 
în fața omului suflare de viață. Precum omul s‐a plăsmuit și a venit la 
ființă la început, așa se înnoiește acum, și, precum a fost format atunci 
după  chipul  Ziditorului,  așa  și  acum,  prin  împărtășirea  de  Duhul,  se 
preschimbă,  spre  asemănarea  cu  Făcătorul  Său.  Cum  n‐ar  fi 
neîndoielnic că Duhul întipărește chipul Mântuitorului în sufletele celor 
ce‐L primesc, odată ce Pavel îi ceartă pe cei ce au căzut, din slăbiciune, 
într‐o observare formală a Legii, prin cuvintele: „Copiii mei, pentru care 
198
sufăr iarăși durerile nașterii, până ce Hristos va lua chip în voi” (Gal. 4, 
19)?  Dar  zice  că  Hristos  nu  va  lua  altfel  chip  în  ei  decât  prin 
împărtășirea de Sfântul Duh și prin viețuirea după legea evanghelică. 
Deci  Hristos  face  să  locuiască  iarăși  Duhul  Său  în  ucenicii  Săi  ca  în 
pârga  creației  înnoite  spre  nestricăciune  și  slavă,  după  chipul 
dumnezeiesc. Fiindcă trebuia ca noi să înțelegem adevărul, că Hristos 
este Dăruitorul Duhului. De aceea a zis Hristos: „Toate câte le are Tatăl 
ale Mele sunt” (Ioan 16, 15). Tatăl are din Sine și în Sine pe Duhul Său, la 
fel și Fiul are pe Duhul în Sine, deoarece Duhul este de o ființă cu Tatăl 
și purcede din El, având în Sine prin fire toate cele proprii Tatălui. 
...Purtătorii de Duh iartă păcatele sau le țin, după înțelegerea mea, 
în  două  moduri.  Căci  sau  cheamă  la  Botez  pe  cei  ce  sunt  vrednici  de 
acesta  prin  curăția  vieții  și  prin  proba  credinței,  sau  îi  împiedică  și  îi 
opresc pe alții de la harul dumnezeiesc dacă încă nu s‐au făcut vrednici. 
Sau, iartă și țin păcatele, mustrând pe fiii Bisericii care păcătuiesc, iar pe 
cei ce se pocăiesc îi iartă, precum Pavel l‐a izgonit pe cel desfrânat din 
Corint  „spre pieirea trupului, ca duhul să se mântuiască”  (1Cor. 5, 5), 
dar  l‐a  reprimit  în  obște,  ca  nu  cumva  să  se  piardă  din  pricina  unei 
dureri  prea  mari,  precum  spune  în  Epistolă.  Deci,  când  Duhul  lui 
Hristos,  sălășluindu‐se  în  noi,  împlinește  numai  cele  cuvenite  lui 
Dumnezeu,  cu  siguranță  este  Dumnezeu  Cel  viu,  învestit  prin  fire  cu 
strălucita 
306
mărire  a  firii  dumnezeiești  și  cu  stăpânire  asupra  legilor 
sfinte” .  
Deci  și  de  aici  înțelegem  cele  despre  restaurarea  noastră  prin 
Hristos în Trupul Său, după voia Sfintei Treimi. Și ne este lămurit că 
cei  în  care  este  Duhul  lui  Dumnezeu,  mădularele  Bisericii,  când  este 
nevoie  să  facă  milă,  când  este  nevoie  să  mărturisească  adevărul  lui 
Dumnezeu  aproapelui,  pentru  a‐l  aduce  la  unirea  cu  Dumnezeu  în 
Biserică, nu se lasă amăgiți, nu ascultă de oameni, nu se îndreptățesc 
în vreun fel, nu zic că ei aduc ,,jertfă” lui Dumnezeu faptele lor bune. 
Ei în Hristos fiind, dorirea Lui  ,,milă voiesc, iar nu jertfă” (Matei 9, 13) 
este dorirea lor.  Și cu adevărat cine face milă acela se jertfește, și fapta 
bună, cu adevărat, atunci o săvârșește. Jertfă bine primită înaintea lui 
Dumnezeu nu pot fi oarecare fapte ale noastre, făcute cu gândul ca să‐
l  îmbunăm  pe  El,  precum  fac  ereticii,  prin  care  rămânem  rupți  de 
adevărul  și  iubirea  Lui,  ci  ,,jertfa  lui  Dumnezeu,  duhul  umilit,  inima 
înfrântă și smerită”, jertfă bine primită este ca: ,,pe noi înșine și unul pe 
altul  și  toată  viața  noastră  lui  Hristos  Dumnezeu  să  o  dăm”.  Această 
jertfă adevărată lui Dumnezeu nu se poate aduce decât în Biserică prin 
credința și harul ei. Mădularule cele vii ale Bisericii văzând primejdia 
care ne paște în vremea de acum și suferind pentru aproapele lor ca 
306
PSB 41, Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, pp.1152‐1160. 
199
pentru  ele  însele,  mărturisesc  adevărul,  cu  durere  din  durerea  lui 
Hristos.  Înalt  Prea  Sfințitul  Mitropolit  Hierotheos  Vlachos  fiind  unul 
dintre aceste mădulare zice:  
,,Fiecare dintre noi a fost martor al faptului că există cu adevărat 
eretici  și  acum,  urmașii  marilor  eretici,  și  că  se  înfățișează  învățături 
eretice, poate nu în chip voit de către unii care cred, printre altele, că 
sunt cu adevărat mădulare ale Bisericii lui Hristos. Și desigur că fiecare 
dintre noi, în neștiința și lipsa noastră de învățătură, putem avea unele 
păreri  greșite  despre  Dumnezeu  și  calea  mântuirii,  însă  trebuie  să  ne 
străduim ca niciodată să nu ajungem ecleziarhi ori urmași ai marilor 
eretici ce au apărut în istoria Bisericii. 
De  altfel,  toți  ereticii  au  fost  o  vreme  membri  ai  Bisericii,  chiar 
clerici, fiind activi în ea. Lor li se potrivește prorocia Sfântului Apostol 
Pavel: ,,Și dintre voi înșivă se vor scula bărbați, grăind îndărătnicii, ca să 
atragă pe ucenici după dânșii” (Fapte 20, 30).  
Toate  eresurile  schimonosesc  deopotrivă  și  ecleziologia.  Întrucât 
Biserica  este  Trupul  lui  Hristos,  orice  deformare  a  învățăturii  despre 
Hristos,  despre  Sfântul 
307
Duh  și  despre  calea  mântuirii  omului  are  și 
urmări ecleziologice” .       
De  vom  cerceta  cu  luare  aminte  scrierile  Sfinților  Părinți  ai 
Bisericii,  nu  vom  găsi  la  nici  unul  exprimată  înțelegerea  eretică  că 
Biserica lui Hristos este dezbinată și că este nevoie de refacerea unității 
ei. Sfinții Părinți nu căutau ,,refacerea unității Bisericii” prin unirea cu 
ereticii cei ce se numesc în chip nedrept Biserică, nu‐i recunoșteau ca 
fiind Biserică sau în Biserică, ci îi ajutau să se lepede de erezii și să se 
unească cu Biserica. 
Sfinții Părinți nu‐i primeau la comuniune în rugăciune, la Sfânta 
Liturghie pe cei care nu acceptau să devină  catehumeni. Numai după 
ce  deveneau  catehumeni  erau  primiți,  pentru  o  perioadă  de  timp,  la 
comuniune în rugăciune, dar nu la toată Sfânta Liturghie. La sfârșitul 
Liturghiei  catehumenilor  aceștia  erau  dați  afară  din  biserică,  prin 
cuvintele  „cei  chemați  ieșiți”  și  cei  „credincioși”  erau  îndemnați  să  se 
roage  ,,ca  Domnul  să‐i  miluiască  pe  dânșii.  Să‐i  învețe  pe  dânșii 
cuvântul  adevărului.  Să  le  descopere  lor  Evanghelia  dreptății.  Să‐i 
unească pe dânșii cu Sfânta Sa Sobornicească și Apostolească Biserică”. 
Iată,  aceasta  este  calea  de  mântuire,  a  celor  din  afara  Bisericii, 
arătată nouă de Sfinții Părinți. Iar aceștia care cred acum că Biserica 
lui Hristos este dezbinată dovedesc că s‐au exclus din ea. Deși, într‐un 
fel,  ei  se  arată  a  fi  în  Biserică,  duhul  și  înțelegerea  lor  se  arată  a  fi 
asemenea ereticilor cu care s‐au unit. Ei au ajuns să creadă că: 
,,Biserica  rămâne  esențialmente  ,,o  comunitate  a  păcătoșilor 
307
 Cugetul Bisericii Ortodoxe, Obârșia și descoperirea Bisericii, pp. 19‐20.  
200
iertați”, ei consideră în general că dezbinările în istorie sunt dezbinări 
ale  Bisericii  însăși.  Ei  zic  că  unitatea  Bisericii  despre  care  vorbește 
Crezul nu este deplin realizată de nici una dintre confesiunile creștine, 
ci fiecare dintre acestea trebuie să o caute. Tocmai aceasta ar fi funcția 
Consiliului  Ecumenic:  mulțumită  lui,  Biserica  apropiindu‐se  de 
unitate,  va  deveni  mai  deplin  Biserică;  ea  s‐ar  ,,căi”  pentru  păcatul 
împotriva unității de care s‐a făcut vinovată și ar ajunge astfel la o mai 
mare fidelitate față de Dumnezeu”308.  
După cum am văzut, deși mai găsim și la unii Părinții ai Bisericii 
exprimări de genul „au rupt unitatea Bisericii” înțelegerea lor este cu 
totul alta, decât a acestora, ei sunt în credința Bisericii, în adevărul lui 
Dumnezeu  mărturisit  foarte  frumos  de  Sfântul  Clement  al 
Alexandriei, și anume:  
,,Pentru că este un singur Dumnezeu și un singur Domn, de aceea 
se  cuvine  laudă  Bisericii  pentru  singularitatea  ei,  fiind  o  copie  a 
principiului unic. Biserica cea una, este moștenitoarea Celui Care prin 
fire  este  Unul;  și  pe  această  Biserică  se  silesc  ereziile  să  o  împartă  în 
multe biserici. Spunem, deci, că numai Biserica veche și universală este 
una și în ce privește ființa ei și în ce privește începutul ei și în ce privește 
superioritatea ei”. 
Vedem clar că Sfântul Clement nu zice că Biserica este dezbinată, 
ci că: ,,se silesc ereziile să o împartă în multe biserici”, dar deși se silesc: 
,,Biserica  cea  una  e  moștenitoarea  Celui  Care  prin  fire  este  Unul”  și 
,,numai Biserica veche și universală este una și în ce privește ființa ei și 
în ce privește începutul ei și în ce privește superioritatea ei”. 
În această Biserică una, a Unului Dumnezeu Cel în Sfânta Treime 
slăvit  și  închinat,  toți  Sfinții  Părinți  au  arătat  că  sunt  chemate  să  se 
mântuiască  toate  popoarele.  Aceasta  este  voia  și  lucrarea  lui 
Dumnezeu,  ca  întru  una  Biserică  ‐  Trupul  lui  Hristos  să  aducă  la 
unitatea  credinței,  deci  la  mântuire,  pe  toți  cei  care  îi  cunoaște  că  Îl 
caută cu sinceritate.   
,,Biserica,  deci,  zice  Sfântul  Clement,  care‐și  are  temeiul  în 
Testamentele ei proprii, dar mai bine spus, într‐un singur Testament, 
care  străbate  diferite  timpuri,  adună,  prin  voința  unui  singur 
Dumnezeu, prin un singur Domn,  ,,la unitatea unei singure credințe” 
(Efeseni 4, 13), pe cei de pe acum rânduiți, pe cei pe care Dumnezeu mai 
dinainte i‐a hotărât că vor fi drepți, pentru că i‐a cunoscut înainte de 
întemeierea lumii”309. 
Asemenea  este  și  înțelegerea  Părinților  de  la  Soborul  1  și  2,  cu 
308
 John  Meyendorff,  Biserica  Ortodoxă  ieri  și  azi,  București  1996,  p.187;  Călăuză  în  credința 
Ortodoxă, Arhimandrit Cleopa Ilie, cap.6, Ecumenismul, p.89.  
309
 PSB  5,  Clement  Alexandrinul,    Scrieri,  Partea  a  doua,    trad.  Părintele  D.  Fecioru,  EIBMBOR, 
București, 1982, Stromata a VII‐a, p. 544. 
201
privire la ,,despărțirea”, la ,,ruperea Bisericii”. În canoanele 13 și 15, date 
de ei, găsim scris că:  
,,Semănăturile  ereticeștilor  zâzanii  (neghine)  aruncându‐le  în 
Biserica lui Hristos (diavolul) cel cu totul rău, și acestea văzându‐le din 
rădăcină tăiate cu sabia Duhului, au venit pe altă Cale de meșteșugire, 
apucându‐se  a  despărți  Trupul  lui  Hristos  cu  mânia  (turbăciunea) 
schismaticilor”. Și la ,,Tâlcuirea” acestui canon se zice: ,,Atât cu ereticii, 
cât și cu schismaticii, se apucă diavolul să rupă Trupul lui Hristos, adică 
pe Biserica Lui”.  
Iar în Canonul 15 hotărăsc Părinții Bisericii: 
,,Cele rânduite pentru Prezbiteri, și Episcopi, și Mitropoliți, cu mult 
mai  vârtos  pentru  Patriarhi  se  potrivesc.  Drept  aceea  dacă  vreun 
Prezbiter,  sau  Episcop,  sau  Mitropolit  ar  îndrăzni  a  se  depărta  de 
împărtășirea  cea  către  Patriarhul  său,  și  n‐ar  pomeni  numele  lui, 
precum este hotărât și rânduit, întru Dumnezeiasca Mistagogie, ci mai 
înainte  de Sinodicească  înfățișare, și de  deplinita lui osândire, ar  face 
schismă.  Acesta  a  hotărât  sfântul  Sinod,  cu  totul  a  fi  străin  de  toată 
Ieratia (Preoția), dacă numai se va vădi că a nelegiuit acest lucru. Și mai 
ales s‐au pecetluit și s‐au hotărât acestea pentru cei ce cu pricinuire de 
oarecare vinovăție se depărtează de ai lor întâi șezători, și fac schismă, și 
rup unirea Bisericii. Că cei ce se despart pe sineși de împărtășirea cea 
către  întâiul  șezător  al  lor,  pentru  oarecare  eres  osândit  de  sfintele 
Sinoade,  sau  de  Sfinții  Părinți,  de  acela  adică  care  eresul  în  public  îl 
propovăduia, și cu capul descoperit îl învață. Unii ca aceștia nu numai 
Canoniceștii  certări  nu  sunt  supuși,  îngrădindu‐se  pe  sineși,  despre 
împărtășirea numitului Episcop, mai înainte de Sinodicească cercetare, 
ci și de cinstea cea cuvenită celor Dreptslăvitori se vor învrednici. Că nu 
au osândit Episcopi, ci minciuno‐episcopi, și minciuno‐învățători. Și nu 
cu  schismă  au  rupt  unirea  Bisericii,  ci  s‐au  silit  a  izbăvi  Biserica  de 
schisme  și  de  împărțiri.  Apostolesc:  31;  Sinod  4:18;  Sinod  6:10,  31,  34; 
Sinod 1 și 2:12, 13,15; Gangra: 6; Cartagina: 10, 11, 62; Antiohia: 5. 
Tâlcuire 
,,Cele ce Canoanele cele mai de sus au rânduit pentru Episcopi, și 
Mitropoliți, acestea le rânduiește și cu mult mai vârtos, Canonul acesta, 
pentru Patriarhi, zicând: Însă acestea să se facă, dacă pentru oarecare 
vinovății,  curvii  să  zicem,  sau  Ierosilii  (adică  furare  de  cele  sfinte)  și 
altele ca acestea, s‐ar despărți de împărtășirea cu întâiul șezător al lor; 
iar  dacă  întâi  șezători  cei  numiți  ar  fi  eretici,  și  eresul  lor  l‐ar 
propovădui întru arătare, și supușii lor pentru aceasta se despart de ei, 
și mai înainte încă de Sinodiceasca judecată pentru eresul acela. Unii ca 
aceștia  despărțindu‐se  de  aceia  nu  numai  nu  se  osândesc,  ci  și  de 
cinstea cea cuvenită, ca niște Dreptslăvitori, sunt  vredniciți. Că nu au 
pricinuit schismă Bisericii cu osândirea aceasta, ci mai ales o au slobozit 
202
de schisma și eresul minciuno‐episcopilor acelora.” 
Deci  din  aceste  canoane  înțelegem  foarte  bine  două  lucruri 
importante. În primul rând vedem în ce sens se îngăduiește a se vorbi 
despre  Trupul  lui  Hristos  că  ar  fi  dezbinat  (de  fapt  nu  se  zice  că 
Trupul  lui  Hristos  este  dezbinat):  Sfinții  Părinți  au  convingerea  că 
Biserica ‐  care este trupul pe care l‐a primit Cuvântul lui Dumnezeu 
de la Maica Domnului și l‐a îndumnezeit, căruia Sfinții și credincioșii i 
se  fac  mădulare  ‐  nu  poate  fi  dezbinată  niciodată,  ci  se  spune  că 
vrăjmașul diavol vrea să o dezbine, iar prin eretici și prin cei care prin 
neascultare  se  rup  de  Biserică  reușește  și  pe  alții  din  cei  slabi  în 
credință să‐i despartă de ea. 
Iar în al doilea rând înțelegem că nimănui nu‐i este îngăduit, ba 
chiar  cu  totul  primejdios  și  pierzător  de  suflet,  a‐i  judeca  și  a  se 
despărți de adevărații păstori ai Bisericii, care nu învață nimic strâmb 
sau împotriva Adevărului mărturisit de Biserică dintru început; dar de 
cei  care  învață  împotriva  Adevărului  Bisericii,  care  nu  cred  ceea  ce 
Biserica  mărturisește  în  Simbolul  credinței,  care  propagă  erezia, 
precum din păcate vedem acum făcându‐se, care primesc pe eretici în 
biserici, care se laudă cu comuniunea în rugăciune cu ei, comuniune 
fără Adevărul lui Dumnezeu și Duhul Sfânt, care îi recunosc pe cei din 
afara Bisericii ca  având  harul  Duhului  Sfânt  ‐  succesiune  apostolică, 
care îi recunosc și îi recomandă pe eretici ca fiind: preasfințiți, preoți, 
teologi, ș.a., de unii ca aceștia care vor o altfel de unire și comuniune, 
nu pe cea în Dumnezeu, prin ascultarea de Dumnezeu, ci pe cea după 
planul lumii care în cel viclean zace, pe cea în duhul lui antihrist, de 
unii  ca  aceștia  Sfinții  Părinți  hotărăsc  că  este  bine  să  ne  depărtăm 
pentru a rămâne noi dreptslăvitori, pentru a ne putea mântui. Arătat, 
deci, se face că prin comuniunea cu unii ca aceștia ajungem rupți de 
Biserica ‐ Trupul lui Hristos. 
Deci în acest sens vorbesc Sfinții Părinți despre ruperea Trupului 
lui Hristos, iar noi care prin darul lui Dumnezeu suntem chemați să 
fim biserici ale Sale și mădulare ale Trupului Său trebuie să fim atenți 
cui ne predăm sufletele noastre, căci ascultând de unii ca aceștia, noi 
care  acum  suntem  în  Trupul  Său,  ne  facem  în  afara  lui,  măcar  că 
Trupul lui Hristos nu poate fi dezbinat niciodată.  
Trebuie să fim cu foarte mare luare aminte că ascultarea de întâi 
șezător, de ,,mai marii noștri”, este mântuitoare cât timp aceștia sunt 
în  dreapta  credință;  de  îndată  ce  aceștia  răstălmăcesc  adevărul  și 
învață altceva decât ce a învățat Biserica dintotdeauna, ascultarea de ei 
ni se face pricinuitoare de dezbinare de Trupul lui Hristos, care nu a 
fost și nu poate fi dezbinat. Din momentul în care ,,mai marii noștri” 
cad  în  erezie,  aceștia  încetează  a  mai  fi  ,,mai  marii  noștri”.  Sfântul 
Apostol Pavel ne arată care au fost, sunt și vor fi ,,mai marii noștri”, 
203
după ce criterii să‐i deosebim și cum trebuie să acționăm când apar 
,,învățături străine” care caută să ne despartă de Biserică și Harul ei 
mântuitor. El zice: „Aduceți‐vă aminte de mai‐marii voștri, care au grăit 
vouă cuvântul lui Dumnezeu; la a cărora săvârșire a vieții privind, să le 
urmați  credința.  Iisus  Hristos  ieri  și  astăzi  același,  și  în  veci.  La 
învățături  străine  și  de  multe  feluri  să  nu  vă  mutați;  că  bine  este  cu 
harul să se întărească inima...” (Evrei 13, 7‐9). 
În  ,,Epistola  enciclică,  către  ortodocșii  cei  de  pretutindenea,  a 
Bisericii  celei  una,  Sfântă,  sobornicească  și  apostolească  a  celor  patru 
Patriarhi ai Răsăritului, la anul 1848 de la Hristos. Răspuns la Epistola 
Papei Pius al IX‐lea, Către Răsăriteni” găsim vorbindu‐se și aici de către 
adevărați Părinți ai Bisericii despre ,,Trupul lui Hristos despărțit”. Ei au 
scris printre altele că:  
,,Cei  de  fericită  pomenire  Înaintași  și  Părinți  ai  noștri  de  atunci, 
întru  împreună‐osteneală  și  sfătuire,  văzând  călcată  în  picioare 
evanghelica învățătură, și veșmântul cel de sus țesut al Mântuitorului 
nostru  sfâșiat  de  nelegiuite  mâini,  mișcați  de  Părinteasca  și  frățeasca 
dragoste,  au  plâns  pierderea  atâtor  creștini  „pentru  care  a  murit 
Hristos”,  lucrând cu multă osârdie și iubitoare străduință, și în sinoade 
și  îndeosebi,  pentru  ca,  izbăvind  învățătura  dreptslăvitoare  a  sfintei 
Biserici Sobornicești, să coasă împreună la loc, de vor putea, ceea ce s‐a 
sfâșiat;  și  ca  doctori  încercați  au  chibzuit  laolaltă  pentru  mântuirea 
mădularului suferind, îndurând multe supărări și dispreț și prigoniri, 
numai ca să nu se despartă în bucăți trupul lui Hristos, numai ca să nu 
se calce în picioare hotărârile dumnezeieștilor și preacinstitelor Sinoade. 
Dar  istoria  cea  nemincinoasă  ne‐a  încredințat  de  neînduplecata 
stăruință  apuseană  în  rătăcire.  Acești  bărbați  de  fericită  amintire  au 
dovedit  cu  adevărat  în  aceasta  privință  adevărul  vorbelor  celui  întru 
sfinți Părintelui nostru Vasile, cel până la cer strălucitor, când zicea, din 
cercare, despre episcopii Apusului, și îndeosebi despre Papa: ,,Care nu 
cunosc adevărul, nici suferă să‐l învețe, certându‐se cu cei care vor să le 
vestească  adevărul,  înșiși  întărindu‐se  în  erezia  lor”  (Epistola  către 
Eusebie  al  Samosatei).  Și  astfel,  cunoscând  neîndreptarea  lor  după 
întâia și a doua certare frățească, lăsându‐i în pace și ocolindu‐i, i‐au 
lăsat  la  mintea  lor  cea  îndărătnică  (căci  mai  bun  este  războiul,  decât 
pacea care desparte de Dumnezeu, cum a zis cel între sfinți Părintele 
nostru Grigorie despre arieni). De atunci nu s‐a mai aflat nici o părtășie 
duhovnicească  între  noi  și  ei;  căci  aceia  cu  mâinile  lor  au  adâncit 
prăpastia dintre ei și Ortodoxie.”        
Deci vedem și aici că înțelegerea Părinților Bisericii, cu privire la 
,,Trupul  lui  Hristos  dezbinat”,  este  alta  decât  a  acestora  care  azi 
propagă erezia, scopul acelora era, după cum se arată, ca să îi aducă pe 
toți la unirea cu Hristos în Trupul Său Biserica, și nu ca să se unească 
204
cu ei pentru refacerea unității Bisericii lui Hristos. Ei spun că: ,,văzând 
călcată în picioare evanghelica învățătură, și veșmântul cel de sus țesut 
al  Mântuitorului  nostru  sfâșiat  de  nelegiuite  mâini,  mișcați  de 
Părinteasca  și  frățeasca  dragoste,  au  plâns  pierderea  atâtor  creștini 
„pentru  care  a  murit  Hristos”,  lucrând  cu  multă  osârdie  și  iubitoare 
străduință,  și  în  sinoade  și  îndeosebi,  pentru  ca,  izbăvind  învățătura 
dreptslăvitoare a sfintei Biserici Sobornicești, să coasă împreună la loc, 
de  vor  putea,  ceea  ce  s‐a  sfâșiat;  și  ca  doctori  încercați  au  chibzuit 
laolaltă  pentru  mântuirea  mădularului  suferind,  îndurând  multe 
supărări  și  dispreț  și  prigoniri,  numai  ca  să  nu  se  despartă  în  bucăți 
trupul  lui  Hristos,  numai  ca  să  nu  se  calce  în  picioare  hotărârile 
dumnezeieștilor și preacinstitelor Sinoade”.  
Este clar pentru oricine că dacă zice: ,,să coasă împreună la loc, de 
vor  putea,  ceea  ce  s‐a  sfâșiat”,  ,,mădularul  suferind”,  prin  ,,izbânda 
învățăturii  dreptslăvitoare  a  Bisericii  Sobornicești”,  nu  Trupul  lui 
Hristos este dezbinat, ci mădularul de Trup, care odată rupt a încetat 
a  mai  fi  mădular  al  Trupului  ‐  Bisericii.  Iar  când  zice:  ,,ca  să  nu  se 
despartă în bucăți trupul lui Hristos”, aceasta se referă la faptul ca ,,o 
unire”  făcându‐se  trecând  cu  vederea  ,,învățătura  dreptslăvitoare  a 
Bisericii  Sobornicești”  și  ,,călcându‐se  în  picioare  hotărârile 
dumnezeieștilor  și  preacinstitelor  Sinoade”,  nu  aduce  în  unitatea 
Bisericii mădularul dezbinat, ba chiar îi desparte pe mai mulți de ea.  
Părintele  Arhimandrit  Emilianos  Simonopetritul  vorbind  despre 
cât  de  importantă  este  unitatea  într‐o  mănăstire  ne  lămurește  cum 
trebuie  să  înțelegem  cele  referitoare  și  la  ,,destrămarea  Trupului  lui 
Hristos” și că nu orice ascultare ne ține în unitatea Bisericii, ci numai 
ascultarea în cugetul ortodox al Bisericii.  
,,Va fi o greșeală, zice Sfinția sa, dacă fiecare mănăstire va continua 
viața cu oameni care nu se aseamănă. Mai bine să moară. Mai bine să 
locuiască acolo cucuveaua, bufnițele sau broaștele pentru că până și ele 
își armonizează glasurile și‐l doxologesc împreună pe Dumnezeu decât 
să rămână oameni care nu au un cuget asemenea. Numai oamenii care 
lăuntric și fizic trăiesc împreună în același loc se poate să‐L slăvească și 
să‐L mărească pe Dumnezeu. 
Destrămarea duhului aduce destrămarea Trupului lui Hristos. Dar 
Hristos cel neîmpărțit și nedespărțit nu e cu putință să fie împărțit și 
despărțit. De aceea, să preferăm moartea firească a frăției noastre, decât 
supraviețuirea ei cu oameni al căror inimi nu vor sălta în același duh. 
Mănăstirea nu este Biserica, este adunarea Bisericii. Că  ,,porțile iadului 
nu o vor birui” (Matei 16, 18), Hristos a spus‐o despre Trupul Lui, despre 
Biserica Lui. Biserica Lui suntem și noi. Dar Biserica Lui există și fără 
noi. Prin urmare, mănăstirea poate să moară așa cum mor și Bisericile 
locale.  Lucrul  spre  care  privim  nu  este  veșnicia  mănăstirii,  ci  veșnicia 
205
unității  Bisericii.  Iar  Biserica  e  vrednică  să  trăiască  dacă  este 
nedespărțită, sobornicească, una, apostolică. Dacă nu este înseamnă că 
s‐a separat, s‐a dezbinat de Biserica cea una, că s‐a tăiat de la Trupul lui 
Hristos. Așadar,  ,,mai bine am muri și am fi cu Hristos” (Filip 1, 23),  să 
murim toți, ca să fim împreună cu Hristos, decât să fim noi pricina de 
intrare a dezbinării, a destrămării, a schismei înlăuntrul mănăstirii”310.  
Iată dar mădularele Bisericii sunt cei care rămân ascultători, sunt 
cei al căror cuget este cugetul ortodox al Bisericii, cei care preferă mai 
degrabă să moară decât să primească învățătură străină de Biserică. 
Iar  dezbinările  care  se  fac  între  biserici,  mănăstiri,  cler,  monahi, 
creștini,  din  cauza  mândriei  nu  sunt  dezbinări  ale  Bisericii,  cel 
mândru  care  nu  primește  să  fie  în  Adevăr  se  dezbină  de  Biserică  și 
dezbină de Biserică pe cei care îl ascultă. Înalt Prea Sfințitul Mitropolit 
Hierotheos zice: 
„Ortodoxia nu poate fi înțeleasă despărțit de Biserică, nici Biserica 
despărțită de Ortodoxie. Biserica este adevăratul și sfințitul Trup al lui 
Hristos. Ortodoxia este învățătura Bisericii, iar dumnezeiasca Euharistie 
este  adevărata  lucrare  a  Bisericii.  Astfel,  Ortodoxia,  Biserica  și 
Euharistia sunt legate una de cealaltă. 
Întreaga  învățătură  ortodoxă,  întreaga  descoperire  este  trăită  în 
Biserică. Prin urmare, cugetul ortodox este legat de cugetul bisericii și 
este unitar. Nu putem deci să fragmentăm învățătura, ethosul, viața și 
rânduiala. Omul își arată cugetul bisericesc nu doar prin ascultarea de 
episcop,  ci  și  prin  ascultarea  de  întreaga  predanie  a  Bisericii....  Deci, 
centrele  și  axele  vieții  duhovnicești  sunt  trei:  episcopul,  prestolul  și 
sfinții.  Tăgăduirea  unuia  dintre  ele  și  primirea  celorlalte  nu  ține  de 
cugetul Bisericii. Pe deasupra, la fel cum Biserica nu poate fi înțeleasă 
despărțit de episcop, episcopul nu poate fi înțeles despărțit de Biserică, 
despărțit de întreaga predanie a Bisericii”311.  
Deci pentru a nu pierde cinstea de mădular al Bisericii, prin care 
ne  vine  mântuirea,  ne  revine  datoria  de  a  ne  menține  în  cugetul 
ortodox  al  Bisericii  și  de  a  ajuta  și  pe  aproapele,  nu  putem  rămâne 
dezinteresați, după cum zice Sfântul Teodor Studitul (+826):  
,,Atunci când credința e primejduită, porunca Domnului este de a 
nu păstra tăcerea. Dacă e vorba de credință, nimeni nu are dreptul să 
zică: „Dar cine sunt eu? Preot, oare? N‐am nimic de‐a face cu acestea. 
Sau un cârmuitor? Nici acesta nu dorește să aibă vreun amestec. Sau un 
sărac care de‐abia își câștigă existența?... Nu am nici cădere, nici vreun 
interes în chestiunea asta. Dacă voi veți tăcea și veți rămâne nepăsători, 
atunci pietrele vor striga, iar tu rămâi tăcut și dezinteresat? 
...Sinodul nu este aceasta: să se întrunească simplu ierarhi și preoți, 
310
311
 Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Tâlcuire la Viața Cuviosului Nil Calavritul, pp.60. 
  Cugetul Bisericii Ortodoxe, pp.101‐111. 
206
chiar dacă ar fi mulți; ci să se întrunească în numele Domnului, spre 
pace și spre păzirea canoanelor... și nici unuia dintre ierarhi nu i s‐a dat 
stăpânire de a încălca canoanele, fără numai să le aplice și să se alăture 
celor predanisite, și să urmeze pe Sfinții Părinți cei dinaintea noastră... 
Sf. Ioan Gură de Aur a spus deschis că dușmani ai lui Hristos sunt nu 
numai ereticii, ci și cei aflați în comuniune cu ei. 
...Avem poruncă de la însuși Apostolul Pavel că, atunci când cineva 
învață ori ne silește să facem orice alt lucru decât am primit și decât este 
scris  de  canoanele  Sinoadelor  ecumenice  și  locale,  acela  urmează  a  fi 
osândit, ca nefăcând parte din clerul sfințit. Nici un sfânt nu a încălcat 
legea  lui  Dumnezeu;  dar  nici  nu  s‐ar  fi  putut  numi  sfânt,  dacă  ar  fi 
călcat‐o.  
...Și chiar dacă am fi păcătoși în multe, totuși suntem ortodocși și 
mădulare  ale  Bisericii  Universale,  îndepărtându‐ne  de  orice  erezie  și 
urmând oricărui Sinod recunoscut ca ecumenic sau local. Și nu numai 
acestora,  ci  și  hotărârilor  pe  care  le‐au  luat  și  le‐au  propovăduit 
Sinoadele. Nici nu este ortodox desăvârșit, ci pe jumătate, cel care crede 
că are dreapta credință, dar nu se alătură dumnezeieștilor Canoane”312.  
Este foarte rău din partea noastră, a celor pe care Dumnezeu ne‐a 
învrednicit a fi în Biserică, pentru că foarte rar ne aducem aminte că 
Cuvântul  Adevărului  ‐  Hristos  Domnul,  Mijlocitorul  și  Arhiereul 
sufletelor noastre ‐ s‐a rugat, către Dumnezeu Tatăl, pentru cei ce vor 
crede în El zicând: ,,Eu pentru aceștia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, 
ci pentru cei pe care Mi i‐ai dat, că ai Tăi sunt. Și toate ale Mele sunt ale 
Tale, și ale Tale sunt ale Mele și M‐am preaslăvit întru ei. Și Eu nu mai 
sunt  în  lume,  iar  ei  în  lume  sunt  și  Eu  vin  la  Tine.  Părinte  Sfinte, 
păzește‐i  în  numele  Tău,  în  care  Mi  i‐ai  dat,  ca  să  fie  una  precum 
suntem și Noi... Ei nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume. 
Sfințește‐i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 
17, 9‐11, 16‐17).  
Noi  cărora  aceasta  ar  fi  trebuit  să  ne  fie  trăirea,  pentru  că  am 
ajuns  să  căutam  numai  aranjarea  noastră  în  această  lume,  ne 
întrebăm,  iar  unii  dintre  noi  stăpâniți  cu  totul  de  duhul  lumii,  am 
ajuns să nu ne mai întrebăm mai deloc: de ce s‐a rugat pentru aceasta 
Domnul și  Mântuitorul sufletelor noastre? De ce spune că nu suntem 
,,din  lume”  și  se  roagă  ca  să  fim  ,,una”  sfințiți  ,,întru  adevărul”  lui 
Dumnezeu?  Ce  înseamnă  aceasta  a  nu  fi  ,,din  lume”  și  a  fi  ,,una” 
sfințiți  ,,întru adevărul”  lui Dumnezeu? Și cine este acesta  ,,Adevărul” 
întru  care  suntem  sfințiți?  Cât  de  mult  ne  preocupă  pe  noi  a  ne 
cerceta, să vedem: ne potrivim noi chemării noastre? Suntem noi din 
lume sau nu suntem din lume și ce înseamnă a fi în Biserică? Iubim 
312
 Sfântul Teodor Studitul, Migne, PG. Epistola II.81. 
207
noi adevărul lui Dumnezeu și trăim în El căutând să devenim ,,una” în 
El  și  prin  El  cu  cei  ce  cred  în  El,  sau  trăind  pe  placul  lumii  Îl 
tăgăduim?  Răspunsul  la  aceste  întrebări  și  la  altele  la  fel  de 
importante îl aflăm cel mai bine la Sfinții Părinți ai Bisericii, cei care 
întru  Adevărul  lui  Dumnezeu  s‐au  sfințit.  Unul  dintre  ei,  Sfântul 
Chiril  al  Alexandriei,  tâlcuind  aceste  cuvinte  ale    Mântuitorului,  din 
Rugăciunea Arhierească, zice că: 
,,Mijlocește iarăși, ca om, Cel ce are calitatea de a împăca pe oameni 
cu Dumnezeu și de a fi Mijlocitor (1Tim. 2, 5) și cu adevărat Marele și 
Preasfântul  Arhiereu  (Evr.  3,  1)  îmblânzește  prin  rugăciunile  Sale 
gândul Celui ce L‐a născut, aducându‐Se pe Sine jertfă pentru noi, căci 
El este jertfa, și El preotul313, El e Mijlocitorul, și El e jertfa preacurată 
(Evr.  7,  27),  El  e  Mielul  adevărat,  Care  ridică  păcatul  (Ioan  1,  29). 
Mijlocirea de odinioară a lui Moise era deci un fel de chip și o umbră 
străvezie  a  mijlocirii  lui  Hristos,  arătată  în  timpurile  din  urmă. 
Arhiereul cel după Lege a înfățișat în chipul lui pe Arhiereul jertfitor, 
Cel mai presus de Lege. Căci cele ale Legii sunt umbre ale adevărului314. 
Dumnezeiescul  Moise  și,  împreună  cu  el,  preacinstitul  Aaron  se  aflau 
totdeauna  la  mijloc,  între  Dumnezeu  și  adunare,  pe  de  o  parte 
îmblânzind  mânia  Lui  față  de  păcatele  celor  din  Israel  și  chemând 
bunăvoirea  de  sus  peste  cei  slabi,  pe  de  alta,  rugându‐se  pentru  ei, 
binecuvântându‐i  și  aducând  jertfele  potrivite  Legii  și  darurile,  după 
rânduielile  poruncite,  când  pentru  păcate,  când  ca  mulțumiri  pentru 
binefacerile  primite  de  la  Dumnezeu.  Hristos,  Care  S‐a  arătat  în 
timpurile din urmă Arhiereul și Mijlocitorul mai presus de chipurile și 
formele  Legii,  Se  roagă  pentru  noi  ca  om,  dar  își  arată  și  dărnicia  ca 
Dumnezeu,  împreună 
315
cu  Dumnezeu‐Tatăl,  Care  dăruiește  bunătățile 
celor  vrednici .  Foarte  vădit  ne‐a  arătat  aceasta  Pavel,  zicând:  ,,Har 
vouă  și  pace  de  la  Dumnezeu,  Tatăl  nostru,  și  de  la  Domnul  Iisus 
313
  Notele  sunt  ale  Părintelui  Dumitru  Stăniloae.  E  ușor  să  aducă  cineva  o  jertfă  neidentică  cu 
sine. Dar Hristos Se aduce jertfă pe Sine însuși. Și Se aduce exclusiv pentru noi, căci El fiind fără de 
păcat, n‐are nevoie să Se jertfească pentru Sine. 
314
 De obicei umbra pornește din realitate, în Vechiul Testament umbrele porneau din realitatea sau 
din adevărul încă neapărut, ca să pregătească pe oameni pentru înțelegerea adevărului, atunci când 
el va apărea. De aceea, dacă n‐ar fi apărut Hristos ca Arhiereul și jertfa cu adevărat eficientă, arhiereii 
și  jertfele din Vechiul Testament n‐ar  fi avut nici  un rost. Arhiereii și preoții din Biserică nu sunt 
umbre,  ca  cei  din  Vechiul  Testament.  Jertfa  din  Biserică  e  prelungirea  stării  de  jertfă  reală  a  lui 
Hristos, și preoții care o fac prezentă sunt uneltele Lui văzute. El însuși continuă să Se prezinte prin ei 
ca jertfă. 
315
 Hristos ca om Se roagă și aduce jertfă pentru noi, cerând cele bune, iar ca Fiul lui Dumnezeu ni le 
și  dă  împreună  cu  Tatăl.  Astfel,  este  cel  mai  sigur  și  eficient  Mijlocitor.  Nu  numai  că  duce  spre 
Dumnezeu jertfa și rugăciunile noastre, ci ne și aduce de la Dumnezeu răspunsul bunătăților. Chiar 
în  trupul  Lui,  care  se  aduce  jertfă  lui  Dumnezeu  și  ni  se  dă,  sunt  bunătățile  dumnezeiești  ale 
Persoanei Sale. Dar, dacă n‐ar fi decât Hristos, nu și Tatăl, s‐ar putea socoti că El își aduce jertfa Sieși, 
și răspunsul și l‐ar da tot El. Dar, fiind Fiul Tatălui, și calitatea de Persoană deosebită de Tatăl având‐
o și ca om, jertfa poate fi văzută ca îndreptată și spre altă Persoană și deci răspunsul vine și de la 
Aceea, Persoana Sa fiind și accesibilă nouă, și unită cu cea a Tatălui. 
208
Hristos” (2Cor. 1, 2). Deci, Cel ce Se roagă ca om, în același timp împarte 
ca Dumnezeu, căci, fiind Arhiereu curat, fără pată și fără răutate, nu S‐
a adus pe Sine pentru slăbiciunea Sa, cum era obiceiul celor ce aduceau 
jertfe  după  Lege,  ci,  pentru  mântuirea  sufletelor  noastre.  Și  aceasta 
făcând‐o o dată pentru păcatul nostru, S‐a făcut rugător pentru noi și 
este El însuși jertfa de ispășire pentru păcatele noastre, după cuvântul 
lui Ioan. Și  „nu numai pentru ale noastre, ci și pentru ale lumii întregi” 
(1Ioan 2, 1‐2). 
Dar poate va zice cineva, opunându‐se cuvintelor noastre: Ceea ce 
se spune prin ucenic se opune cuvintelor Mântuitorului, când Domnul 
nostru Iisus Hristos neagă limpede că trebuie să se roage pentru toată 
lumea. Dar înțeleptul Ioan a grăit în mod contrar. Căci nu afirmă că 
Mântuitorul va fi rugător și ispășire numai pentru păcatele noastre, ci și 
pentru toată lumea. Dar ce dezlegare se va da acestora, sau cum se arată 
ucenicul în acord cu cuvintele Stăpânului, nu e greu de spus. Fericitul 
Ioan,  fiind  din  Iudeea  și  dintre  iudei,  ca  să  nu  socotească  unii  că 
Domnul  este  rugător  la  Tatăl  numai  pentru  cei  din  Israel,  dar  nu  și 
pentru celelalte neamuri risipite în toată lumea, deși se vor întoarce la 
credința în  El, sau că nu vor fi chemate spre mântuirea prin Hristos, 
spune  că  Domnul  nu  va  fi  ispășire  numai  pentru  cei  din  neamul  lui 
Israel, ci pentru lumea întreagă, adică pentru cei din tot neamul, care 
vor fi chemați prin credință la dreptate și sfințenie. Dar Domnul nostru 
Iisus Hristos, deosebind pe cei cu adevărat credincioși, care ascultă cu 
iubire  cuvintele  Lui  dumnezeiești,  supunându‐și  grumazul  inimii  și 
luându‐și  jugul  slujirii  lui  Dumnezeu,  de  cei  care  nu  au  o  astfel  de 
cugetare și care au hotărât să‐L defăimeze prin grele neascultări, a spus 
că Se roagă în mod cuvenit numai pentru ei. Căci, fiindu‐le Mijlocitor și 
Arhiereu,  a  socotit  că  numai  lor  trebuie  să  le  procure,  prin  mijlocire, 
bunătățile.  Cei  pe  care  i‐a  dat  Tatăl,  aceia  sunt  de  fapt  ai  Tatălui, 
neexistând  altă  cale  spre  familiaritatea  cu  Dumnezeu  decât  cea  prin 
Fiul. Și te va învăța El însuși, zicând: „nimeni nu vine la Tatăl Meu decât 
prin Mine” (Ioan 14, 6).  Observă cum, dând Tatălui pe cei despre care 
vorbește, îi câștigă pentru Sine. Și aceasta se arată înțelegând‐o foarte 
bine cel mai învățat dintre autorii Sfintelor Scripturi, zicând: ,,pentru că 
Dumnezeu 
316 era  în  Hristos,  împăcând  lumea  cu  Sine  însuși”  (1Cor.  5, 
19) . Căci, mijlocind Hristos și primind pe cei ce vin la El prin credință 
și  aducându‐i  prin  Sine  Tatălui,  lumea  a  fost  împăcată.  De  aceea  și 
Prorocul  Isaia  ne‐a  învățat  de  mai  înainte  să  alegem  pacea  cu 
316
 Dumnezeu era în Hristos, ca Tată al Lui, împăcând prin jertfa Fiului Său, Care era oarecum și a Sa, 
lumea cu Sine. Prin Fiul Său își aduce jertfa prin care împacă astfel El însuși lumea cu Sine. Hristos 
este punctul central de întâlnire între Dumnezeu și lume, de împăcare și unire între Dumnezeu și 
lume. Hristos este Mijlocitor nu numai în direcția de la om spre Dumnezeu, ca jertfă, ci și în direcția 
de la Dumnezeu spre om, în El Dumnezeu (Tatăl unit cu Fiul) răspunzând cu bunătățile Lui jertfei 
aduse de Fiul ca om. 
209
Dumnezeu  în  Hristos,  zicând:  „mai  bine  să  caute  ocrotirea  Mea  și  cu 
Mine să facă pace” (Is. 27, 5). Căci depărtând din sufletul nostru cele ce 
ne  înstrăinează  de  iubirea  față  de  Hristos,  adică  lucrarea  urâtă  și  de 
plăcere  iubitoare  a  păcatului,  pornirea  spre  plăcerea  lumească  și 
rătăcirea ca maică și hrănitoare a toată răutatea, ne vom face ai Lui și 
prieteni  ai  lui  Hristos,  vom  înfăptui  pacea  cu  Dumnezeu,  alipindu‐ne 
prin Fiul de Tatăl însuși, și vom primi în noi pe Cuvântul cel născut din 
El și vom striga în Duhul: „Avva, Părinte” (Rom. 8, 15). 
Deci cei dați lui Hristos s‐au făcut ai Tatălui, și nu rămân în afara 
lui Hristos din pricina aceasta, căci Dumnezeu‐Tatăl împărățește cu El 
și stăpânește prin El peste toate317. Împărăția însăși este stăpânirea cea 
una  a  Sfintei  și  celei  de‐o‐ființă  Treimi  și,  făcându‐se  ea  a  Fiului,  se 
umple și Tatăl de slava Fiului. Ceea ce se spune că e supus Tatălui se află 
și sub stăpânirea Fiului. De aceea zice: ,,și toate ale Mele sunt ale Tale, și 
ale Tale sunt ale Mele.” Căci unde strălucește și se arată identitatea firii, 
acolo e și slava neschimbată a demnității ei, nedând ceva din ea în mod 
împărțit, ci răspândind în mod egal una și aceeași slavă. Moștenitorul 
ființial al măririlor Tatălui arată că are toate cele ale Născătorului, dar 
arată și pe Născătorul că are toate ale Lui, pentru că Fiecare se arată 
prin fire în Celălalt. Fiul strălucește în Tatăl, și Tatăl, în Fiul. așa ne‐au 
mărturisit  de  Dumnezeu  insuflatele  Scripturi.  Deci,  dacă  una  din 
măririle  Tatălui  este  să  aibă  stăpânirea  peste  toți,  aceasta  aparține  și 
Fiului, căci El este pecetea ființei Tatălui, nesuportând nici o schimbare 
și deosebire în ceva. 
A afirmat deci că s‐a preaslăvit în cei odată dați lui, hotărând să 
ceară răsplata cea mai dreaptă pentru ei318. Care e deci cererea și pentru 
care pricină cere bunăvoința Tatălui față de cei cunoscuți că sunt ai Lui? 
,,Nu  sunt  în  lume,  zice,  iar  aceștia  sunt  în  lume,  și  Eu  vin  la  Tine.” 
Petrecând  încă  pe  pământ  și  fiind  împreună  cu  Sfinții  Apostoli  cu 
trupul, mângâierea prezenței Lui vădite era cu ei, pentru a le da ajutor 
celor  în  primejdie;  de  aceea  ucenicii  erau  susținuți  în  curaj.  De  fapt, 
mintea omenească primește îndrăzneală și bucurie mai mult de la cei 
văzuți decât de la cei nevăzuți. Dar, spunând aceasta, nu declarăm că 
Domnul  e  slab  în  puterea  de‐a  mântui  pe  unii  dacă  nu  e  văzut  ca 
prezent.  Ar  aiuri  cineva  cugetând  astfel,  și  pe  drept  cuvânt,  fiindcă 
,,Iisus  Hristos  este  ieri  și  în  veci  același.”  Știa  că  ucenicii  Săi  se  vor 
descuraja  nu  puțin  când  îi  va  lăsa  singuri  pe  pământ,  învăluiți  de 
valurile sălbatice ale lumii, care obișnuiesc să împresoare cu greutăți de 
317
 Numai dați de Tatăl lui Hristos, devenim și noi fii ai Tatălui în Hristos. Nu putem fi fii ai Tatălui în 
afara  lui  Hristos.  Nu  putem  simți  iubirea  de  fii,  față  de  Tatăl,  dacă  nu  avem  în  noi  pe  Fiul  lui 
Dumnezeu făcut om, dacă Fiul nu ne dă simțirea Lui de Fiu al Tatălui. 
318
 Fiul cere răsplata preaslăvirii de la Tatăl pentru cei pentru care S‐a jertfit. Preaslăvirea aceasta îi 
vine  și  ca  o  mulțumire  de  la  aceia.  Bunătățile  date  de  Tatăl  acelora  sunt  totodată  o  bucurie  și  o 
preaslăvire a Fiului, Care a obținut pentru ei acele bunătăți. 
210
nesuportat și cu primejdii extreme pe cei ce propovăduiesc cuvântul lui 
Dumnezeu  celor  ce  încă  nu‐L  cunosc.  Deoarece  Eu  vin,  zice,  la  Tine 
(fiindcă Mă voi înălța pentru a ședea pe tron împreună cu Dumnezeu‐
Tatăl  și  pentru  a  împărăți  împreună  cu  El),  iar  aceștia  rămân 
deocamdată în lume, Mă rog pentru ei, căci sunt ai Tăi, deși Mi i‐ai dat 
Mie. Mă îngrijesc de ei ca de ai Tăi și ai Mei, și M‐am proslăvit în ei, 
pentru că toate câte Mi le‐ai dat sunt ale Tale, și ale Mele sunt ale Tale. 
Și cuvântul e adevărat. Cei din lume, care au fost dați lui Hristos și prin 
aceasta s‐au făcut ai Tatălui, nu au încetat să îl slăvească pe Cel prin 
Care s‐au unit cu Dumnezeu‐Tatăl, ci, aduși prin El Tatălui, rămân nu 
mai puțin ai Lui. Căci toate sunt comune Lui și Tatălui în Dumnezeirea 
și puterea după fire. Unul este Dumnezeu în noi, închinat în Sfânta și 
cea de‐o‐ființă Treime. Și suntem ai lui Dumnezeu, Cel adevărat, supuși 
Sfintei și de‐o‐ființă Treimi după modul robiei. 
,,Părinte Sfinte, păzește‐i în numele Tău, în care Mi i‐ai dat, ca să 
fie una precum suntem și Noi” (Ioan 17, 11). 
Ia aminte pretutindeni la împletirea celor două realități într‐una, 
adică a celei omenești, înțeleg a micimii noastre, și a celei dumnezeiești, 
căreia îi aparține slava mai presus de toate. Căci cuvântul le‐a îmbinat 
pe  amândouă,  și,  precum  am  spus  mai  sus,  nu  urcă  exclusiv  nici  la 
înălțimea  dumnezeiască,  nici  nu  se  desparte  cu  totul  de  măsurile 
omenești.  Căci  este  Dumnezeu  făcut  om,  deținând,  printr‐o  întâlnire 
tainică  și  negrăită,  un  oarecare  loc  de  mijloc,  încât  nu  iese  nici  din 
hotarele  Dumnezeirii 
319 și  nu  părăsește  în  întregime  nici  pe  cele  ale 
omenității . Căci nașterea negrăită din Tatăl, întrucât este Cuvântul și 
Unul‐Născut,  îl  înalță  la  ființa  dumnezeiască  și  la  slava  cuvenită  Lui. 
Dar chenoza (deșertarea, golirea) îl coboară oarecum la ceea ce suntem 
noi, deși nu a fost silit Cel ce este împreună cu Tatăl, împăratul tuturor, 
căci n‐a fost silit vreodată Unul‐Născut împotriva voii320, ci mai degrabă 
prin  voia  Sa  a  primit  deșertarea  din  iubire  față  de  noi.  Fiindcă  S‐a 
smerit pe Sine, cu voia, și nu din vreo necesitate321. Căci s‐ar dovedi că S‐
a întrupat împotriva voii Sale dacă ar fi cineva care‐L poate stăpâni și I‐
319
 Hotarele Dumnezeirii nu desemnează o mărginire a Dumnezeirii, ci tocmai nemărginirea ei. Deci 
Hristos  rămâne  și  în  nemărginirea  puterii  dumnezeiești,  dar  nu  părăsește  nici  mărginirea 
omenească. Își manifestă în mărginirea omenească nemărginirea dumnezeiască. Este în El o blândețe 
nebiruită, o smerenie care se impune irezistibil. În sunetul mărginit al cuvintelor Sale, cei ce nu li se 
opun  sesizează  înțelesuri  și  puteri  nemărginite.  Cu  atingerea  degetului  omenesc  vindecă,  și  învie 
morții cu cuvântul. 
320
 Nu flămânzea de silă Hristos, nu pătimea fără voia Lui. Toate cele omenești, mărginirile, le suporta 
cu voia. Dar și în aceasta se manifesta puterea Lui dumnezeiască. Suporta cele omenești, afară de 
păcat. 
321
 Dacă  fără  voie  ar  fi  devenit  om  și  ar  fi trebuit  să  suporte  cele  omenești,  n‐ar  fi  fost  Dumnezeu 
atotputernic, ci ar fi fost supus, prin cine știe ce evoluție, legii trecerii de la cele puternice la cele slabe. 
Aceasta e concepția panteistă, care nu vede o deosebire de ființă între Dumnezeu și lume. Nu se poate 
să nu fie undeva o libertate unită cu atotputernicia. Fără ea, nimic nu s‐ar explica. 
211
ar porunci să meargă fără voie spre aceasta. Deci S‐a smerit pe Sine de 
bunăvoie pentru noi. Fiindcă altfel nu vom fi niciodată fii după har și 
dumnezei, dacă Unul‐Născut nu și‐ar fi însușit pentru noi și din pricina 
noastră  smerenia,  al  cărei  chip  luându‐l  și  noi, 322prin  împărtășirea  de 
Duhul, devenim fii ai lui Dumnezeu și dumnezei . Deci, când spunem 
că  a  unit  în  oarecare  mod  omenescul  cu  Dumnezeirea,  să  nu  te 
smintești,  părăsind,  cu  neînțelegere,  minunarea  cuvenită  măiestriei 
neasemănate pusă în cuvintele Lui, care păstrează pentru noi caracterul 
lor  dublu,  așa  încât  să  vedem  în  același  timp  pe  Dumnezeu  și  Omul, 
Care  grăiește,  împletind  cu  slava  firii  negrăite  smerenia  omenității, 
păstrând unirea armonioasă dintre cele două. 
Acestea le spunem fără să afirmăm că firea Cuvântului a fost trasă 
spre  o  treaptă  mai  mică  decât  cea  în  care  a  fost  la  început.  A  cugeta 
astfel înseamnă a fi lipsit de învățătură, o dată ce Dumnezeirea a rămas 
cu  totul  nepătimitoare,  neprimind  nici  o  abatere,  ci  păstrându‐și 
permanent  starea  323ei.  Dar  modul  chenozei  de  bunăvoie,  îmbrăcare 
chipului  smereniei   pentru  umanitate,  îl  face  pe  Unul‐Născut 
Dumnezeu, Care răsare din Tatăl, este egal cu El, de un chip cu El și 
întru El, să Se arate în manifestări mai mici decât cele în care se menține 
Tatăl. Și să nu te miri dacă Fiul pare să fie mai mic decât măreția Tatălui 
din  pricina  omenescului,  când,  din  pricina  aceasta,  Pavel  afirmă  că  a 
fost pus mai prejos și decât îngerii, scriind astfel:  ,,Iar mai micșorat cu 
puțin față de îngeri, pe Iisus Îl vedem încununat cu slavă și cu cinste din 
pricina morții pe care a suferit‐o” (Evr. 2, 9), 
324 poruncindu‐se și Sfinților 
îngeri să I se închine . Căci, „când aduce în lume pe Cel întâi născut, El 
zice: și să se închine Lui toți îngerii lui Dumnezeu” (Evr. 1, 6).  Dar s‐a 
arătat Prorocilor că și Sfinții Serafimi stau în cerc în jurul Lui când șade 
pe  tronul  înalt  și  ridicat  peste  toate.  Deci,  când  se  vorbește  despre 
nașterea Lui adevărată din Tatăl, nu I se atribuie Fiului umanitatea. Dar 
e propriu Lui, întrucât S‐a făcut om, dar a rămas și ceea ce a fost, este și 
va fi pururea, să se spună că a șezut pentru noi unde nu era325. De aceea 
zice:  ,,Părinte Sfinte, păzește‐i în numele Tău, în care Mi i‐ai dat, ca să 
322
 Smerenia de bună voie a lui Hristos Îl arată ca Dumnezeu adevărat. Căci, dacă ar avea pe cineva 
superior Lui, s‐ar smeri din voia sau rânduiala aceluia. Dar numai prin smerenia Sa de bunăvoie ne‐
a dat și nouă posibilitatea să fim asemenea Lui, adică fii ai lui Dumnezeu după har. Însuși Fiul lui 
Dumnezeu  S‐a  făcut  ca  noi,  pentru ca  noi  să  ne  putem  uni  cu El de bunăvoie și să ne înălțăm la 
demnitatea Lui. 
323
 Fiul lui Dumnezeu nu e silit să Se smerească. Aceasta ar însemna că există cineva, sau ceva (vreo 
lege) mai presus de El, care‐L silește la aceasta. Dar Se smerește de bunăvoie, din iubire, pentru a 
mântui umanitatea, făcându‐Se ipostasul sau Persoana ei.  
324
 Fiul lui Dumnezeu cel întrupat S‐a pogorât mai prejos de îngeri, mai ales prin moarte, căci îngerii, 
neavând trup, nu mor. Dar, după aceea, I s‐au închinat și ca om îngerii, căci Subiectul umanității este 
Dumnezeu. 
325
 Fiul lui Dumnezeu nu S‐a pogorât de la înălțimea Sa de Dumnezeu făcându‐Se om. Dar tocmai de 
aceea  S‐a  putut  înălța  și  ca  om  la  înălțimea  Lui  dumnezeiască,  după  ce  a  primit  pentru  o  vreme 
smerenia noastră acoperindu‐și slava.   
212
fie una precum suntem și Noi.”  El voiește ca ucenicii Lui să fie păziți în 
puterea  și  stăpânirea  firii  Lui  negrăite,  atribuind  în  mod  potrivit  lui 
Dumnezeu cel adevărat și după fire puterea de‐a mântui pe cei pe care 
voiește să‐i mântuiască. Prin aceștia slăvește nu altceva, ci firea Sa, dar 
în Persoana Tatălui, din Care S‐a născut ca Dumnezeu326. 
Deci  în:  ,,Părinte  Sfinte,  păzește‐i  în  numele 
327 Tău,  în  care  Mi  i‐ai 
dat,”  se  înțelege  că  este  numele  dumnezeiesc .  Nu  I  s‐a  dat  numele 
Dumnezeirii ca Celui ce nu este Dumnezeu după fire, fiind chemat la o 
demnitate dumnezeiască dobândită. În acest caz, ar fi dumnezeu prin 
har, ca și noi, având o slavă nu de la El, ci primită, și firea furată, ceea ce 
nu e îngăduit să cugetăm. Căci prin aceasta n‐ar mai fi Dumnezeu, nici 
Fiu  după  fire.  Deci,  deoarece,  precum  propovăduiesc  dumnezeieștile 
Scripturi,  „Cuvântul S‐a făcut trup,”  adică om, a primit cele pe care le 
avea  ca  Dumnezeu328,  căci  nu  aparțin  omului  prin  fire  numele  și 
realitatea slavei dumnezeiești. Să cugetăm iarăși cum S‐a arătat pe Sine 
Puterea  vie  și  ipostaziată  a  lui  Dumnezeu‐Tatăl,  prin  Care  Tatăl 
lucrează  toate.  Căci,  rostind:  „păzește‐i”  pe  aceștia,  nu  S‐a  oprit  la 
acestea,  ci  S‐a  înfățișat  ca  lucrând  pentru  păzirea  lor  și  fiind,  pentru 
aceasta, puterea lucrătoare a Tatălui Său. Căci zice: ,,păzește‐i în numele 
Tău, în care Mi i‐ai dat.”  Ia aminte la precizia cuvântului, acordând și 
atribuind  numai  Dumnezeirii  lucrarea  și  iconomia  privitoare  la  noi. 
Căci  îndată  afirmă  că  I  s‐a  dat  slava  Dumnezeirii  pentru  chipul 
omenesc  (asumat),  spunând  că  a  dat  Lui  ceea  ce  aparține  firii 
dumnezeiești,  adică  numele  mai  presus  de  orice  nume.  De  aceea 
spunem că slava aparține Fiului prin fire, ca Celui din Tatăl, dar și că 
primește  omenește,  prin  dăruire,  cele  pe  care  le  primește  ca  om, 
deoarece  este  om,  căci  omul  nu  este  Dumnezeu  prin  fire,  dar  Hristos 
este  Dumnezeu  prin  fire,  chiar  dacă  e  conceput  ca  om  pentru  că  S‐a 
aflat printre noi. 
Dar voiește să fie păziți și ucenicii în unitatea aceleiași gândiri și 
voințe, oarecum uniți în cuget și duh și în legea iubirii frățești, ca să se 
strângă în legătura indisolubilă a iubirii, ca unitatea lor să fie atât de 
desăvârșită,  încât  să  semene  unității  ființiale  care  există  între  Tatăl  și 
Fiul. Rămânând neclintiți și de neînvins, nu vor fi zdruncinați de nici 
unul dintre lucrurile din lume, sau de plăcerile trupului, ci vor păzi mai 
degrabă puterea nemicșorată a iubirii în unitatea dreptei credințe și a 
sfințeniei. E ceea ce s‐a și întâmplat cu ei. Căci, precum citim în Faptele 
326
 Prin cei care se mântuiesc e slăvită firea Sa dumnezeiască, iar aceasta nu e numai în El, ci și în 
Tatăl, sau în primul rând în Tatăl, de la Care a primit și El, prin naștere, firea Sa dumnezeiască; Tatăl 
îi mântuieşte prin Fiul. 
327
 Hristos cere Tatălui să‐i păzească pe cei câștigați de El în numele Lui, care este totodată și numele 
Tatălui, în acest nume dumnezeiesc e toată puterea vieții veșnice. 
328
 Pe  de  o  parte,  Hristos,  unit  cu  Tatăl  în  ființă,  și‐a  dat  cele  dumnezeiești,  deci  și  numele 
dumnezeiesc, pe de alta, le‐a primit ca om. 
213
Apostolilor,  ,,Inima  și  sufletul  mulțimii  celor  ce  au  crezut  erau  una” 
(Fapte 4, 32),  adică în unirea Duhului. Aceasta o spune și Pavel:  ,,Ieste? 
un  trup  și  un  Duh”  (Efes.  4,  4),  pentru  că  cei  mulți 
329 sunt  un  trup  în 
Hristos, fiindcă toți ne împărtășim dintr‐o pâine , și toți am fost unși 
într‐un  singur  Duh,  cel  al  lui  Hristos.  Deci  vrea  ca  ucenicii  Săi  să  fie 
păziți în unitatea duhului și într‐o unitate nedespărțită de cuget, ca cei 
ce vor deveni cotrupești, prin împărtășirea de același trup (1Cor. 10, 17). 
Iar dacă cineva ar cugeta că ucenicii se unesc și în modul în care sunt 
uniți Tatăl și Fiul, nu numai după ființă, ci și după voință (căci una este 
voința în Sfânta fire), să se cugete și așa. Și în voință poate vedea cineva 
pe creștinii adevărați, deși deoființimea nu e în aceeași formă în noi ca 
în Tatăl și în Dumnezeu‐Cuvântul, Cel din El.  
„Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău pe cei ce Mi 
i‐ai dat; și i‐am păzit și n‐a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, 
ca să se împlinească Scriptura. Iar acum, vin la Tine” (Ioan 17, 12‐13). 
Cuvântul  Mântuitorului trece la o înfățișare mai vădită a ceea ce 
vrea să spună. După ce la început a vorbit mai umbrit, acum Se vestește 
și Se descoperă, așa cum se trece de la furtună la vreme bună. Fericiții 
ucenici  socoteau  că  absența  Mântuitorului  nostru  (se  înțelege  cea  cu 
trupul ‐  căci  nu era  nici  o piedică  să‐L  înțeleagă  ca  Dumnezeu cei  ce 
voiau)  le  va  fi  spre  mare  pagubă,  fiindcă  nu  așteptau  să‐i  salveze 
nimeni, odată înălțat Hristos la ceruri. Căci nimeni nu va ridica o mână 
puternică împotriva celor ce le vor pricinui necazuri, ci aceia care vor voi 
vor putea face, neîmpiedicat, toate împotriva lor și‐i vor expune la orice 
primejdie. 
Dar  despre  ei,  care  s‐au  făcut  înțelepți  Părinți  și  luminători  ai 
lumii,  nu  ne  e  greu  să  spunem  că  puteau  să  privească  nu  numai  la 
prezența în trup a Mântuitorului nostru Hristos, ci, să știe că, deși Se va 
depărta  cu  trupul  de  la  ei  și  nu‐L  vor  mai  vedea  cu  ochii  trupului, 
trebuia  să‐L  cugete  ca  mereu  prezent  și  împreună‐existent  pentru 
totdeauna  prin  puterea  Dumnezeirii  Sale.  Când  va  pierde  Dumnezeu 
însușirile Sale, sau ce se va împotrivi firii stăpânitoare a tuturor și o va 
împiedica  de  la  lucrarea  celor  ale  ei?  Căci  e  o  lucrare  și  putere 
dumnezeiască de a fi pretutindeni, de a umple în mod negrăit cerul și 
pământul  și  de  a  încăpea  în  toate,  dar  a  nu  fi  încăput  de  nimic. 
Dumnezeu nu e cuprins de vreun loc, sau mărginit în spații, nici nu e 
circumscris  de  ceva,  pentru  că  firea  lipsită  de  cantitate,  de  mărime  și 
netrupească  nu  suportă  să  pătimească  ceva  de  felul  acesta.  Deci, 
329
 Ne  împărtășim  toți  din  același  trup  al  lui  Hristos,  prezent  sub  chipul  aceleiași  pâini.  Ne 
împărtășim din aceeași „pâine vie care s‐a pogorât din cer” (Ioan 6, 51) și și‐a format trupul ca ipostas 
dumnezeiesc. Primind același trup al Lui, devenim și noi un trup al Lui (1Cor. 12, 13). Așa împlinim 
porunca lui Hristos ca să fim una în El. Cei ce se unesc între ei prin împărtășire de același trup sunt 
ucenicii Lui (Ioan 13, 35). 
214
deoarece Hristos era deodată și Dumnezeu și om, ucenicii trebuia să știe 
că,  deși  va  avea  să  lipsească  trupește,  nu  va  fi  deloc  absent,  ci  va  fi 
împreună cu ei după rațiunea negrăită a puterii Lui dumnezeiești. De 
aceea  și  Mântuitorul  însuși  a  spus  în  cele  dinainte:  ,,Părinte  Sfinte, 
păzește‐i  în  numele  Tău,  în  care  Mi  i‐ai  dat.”  Iar  acum  spune  iarăși: 
„Când eram cu ei în lume, îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i‐ai 
dat”  arătând prin aceasta ucenicilor Săi că puterea de‐a izbăvi și ajuta 
aparține lucrării Dumnezeirii, și nu prezenței cu trupul. Trupul însuși 
nu  se  sfințea  prin  el  însuși,  ci  prin  Cuvântul  unit  cu  el,  Care  l‐a 
strămutat, într‐un anume mod, la puterea Lui cea după fire. Numai așa 
Se face cauza mântuirii și sfințeniei celor ce se împărtășesc de El. Deci 
tot  ce  aparține  lucrării  dumnezeiești  nu  vom  atribui  trupului,  ci, 
cugetând  mai  potrivit,  vom  atribui  puterii  dumnezeiești  a  Cuvântului 
lucrătoare prin trup. Căci, oare, nu aceasta înseamnă, și nimic altceva, a 
fi păziți ucenicii în numele Tatălui? Căci prin slava lui Dumnezeu au 
fost  păziți.  Eliberând  deci  mintea  ucenicilor  de  teama  că  le  va  lipsi  și 
întărindu‐le,  prin  aceleași  cuvinte  spuse  de  multe  ori,  asigurarea 
viitoare,  nu  spune  că  ea  le  va  veni  din  conviețuirea  trupească  cu 
învățătorul,  ci  din  faptul  că  El  este  Dumnezeu  după  fire.  Căci,  fiind 
vădit că are stăpânirea și puterea nesfârșită peste toate (fiindcă nu Se va 
schimba și nu va primi vreo trecere spre ceea ce nu era, fiind pururea la 
fel), îi va ajuta fără îndoială și în viitor și‐i va scoate din tot răul ce va 
veni asupra lor. Deci înțelege iarăși că purtarea de grijă este ascunsă în 
cuvânt  spre  folosul  și  zidirea  noastră.  Cerând  oarecum  de  la 
Dumnezeu‐Tatăl păzirea ‐ înțeleg pe cea a Sfinților Săi ucenici ‐, declară 
că  El  însuși  a  făcut  aceasta,  arătându‐Se  egal  în  putere  și  deopotrivă 
lucrător cu Cel ce L‐a născut, mai bine‐zis, ca fiind Puterea ipostatică a 
Celui ce L‐a născut. Căci Cel căruia îi este propriu să poată acestea, sau 
Care este și Se mărturisește Dumnezeu după fire, cum nu s‐ar înțelege 
că  e  egal  în  putere  și  având  identitatea  după  fire  cu  El?  Și  cum  ar  fi 
străin de Dumnezeu sau de altă fire Cel ce i‐a păstrat, ca Dumnezeu, în 
numele Lui, și i‐a încununat cu slava izvorâtă din faptele bune? Nu se 
arată  astfel  așa  cum  este,  adică  Dumnezeu?  Căci  n‐ar  putea  împlini 
vreuna dintre făpturi lucrările lui Dumnezeu dacă n‐ar fi ființial ceea ce 
socotim că este Dumnezeu. 
În  prezentarea  Sa  afirmă  iarăși  învățătura  despre  dualitatea  Sa 
determinată de iconomia cu trupul. Neagă firii Sale create puterea de a 
menține și păzi cele care sunt vrednice de aceasta datorită evlaviei față 
de  Dumnezeu,  atribuind  numai  firii  dumnezeiești  cele  proprii 
Dumnezeirii.  De  aceea,  iarăși,  deși  spune  că  a  păzit  pe  ucenici,  n‐a 
atribuit măsurilor omenești această faptă, ci spune că ea s‐a îndeplinit 
mai  degrabă  în  numele  lui  Dumnezeu.  Situându‐Se  în  afara  acestei 
fapte,  întrucât  era  trup,  își  atribuie  păzirea  și  puterea  lucrării  celor 
215
dumnezeiești  întrucât  este  Dumnezeu  din  Dumnezeu,  Puterea 
atotlucrătoare a Tatălui, forța care vădește prin atributele ei ființa din 
care  este.  Iar  dacă  I  s‐a  dat,  cum  zice,  și  în  această  privință,  numele 
Dumnezeirii, deși e Dumnezeu după fire, întrupat S‐a arătat ca Unul‐
Născut din Dumnezeu, aceasta nu‐L micșorează întru nimic, nici nu‐L 
scoate  din  cinstea  și  slava  cuvenită  Lui.  Nici  pe  departe  nu  are  loc 
aceasta. Acest lucru trebuie înțeles că a devenit propriu umanității, și ei 
trebuie să i se atribuie, pentru că ea nu are nimic de la ea însăși. 
Deci spune că a păzit pe ucenicii Săi și a avut grijă de ei, și nu s‐a 
pierdut decât unul, pe care l‐a numit fiul pierzării, fiind dus la pieire de 
voia sa, mai bine‐zis de ticăloșia și lipsa lui de credință. Nu vom socoti 
niciodată că vânzătorul dintre ucenici a căzut în cursa celui ce vânează 
pe oameni și în lațurile diavolești potrivit vreunei judecăți dumnezeiești 
de neocolit, sau că, nefiind vinovat, a cedat hotărârii de sus. Căci cine s‐
ar putea împotrivi judecății lui Dumnezeu? Și cum e vrednic de osândă 
și  de  ocară,  dacă  nu  s‐a  născut  în  cele  bune?  Pentru  care  pricină? 
Netrebnicul  e  osândit  din  pricina  voii  sale,  și  nu  dintr‐o  necesitate 
impusă de cineva330. Iar cel ce a iubit o așa de cumplită pieire se numește 
cu  dreptate  fiul  pierzării,  căci  a  meritat  pieirea  și  stricăciunea, 
așteptându‐se la un astfel de sfârșit dureros deoarece pornise pe o astfel 
de cale. 
Iar  deoarece  a  adăugat  cuvintelor  despre  aceasta:  ,,ca  să  se 
împlinească Scriptura,” vom zice din nou cititorilor în chip folositor: Nu 
fiindcă a spus Scriptura s‐a pierdut vânzătorul și a recurs la o astfel de 
răutate, încât să pună mai presus puținii arginți decât cinstitul Sânge al 
lui  Hristos,  ci,  deoarece  avea  să  se  piardă  singur,  vânzând  din 
perversitatea  lui  pe  Domnul, 331a  vorbit  despre  aceasta  mai  înainte 
Scriptura, care nu putea minți , deoarece este cuvântul lui Dumnezeu, 
Care  toate  le  știe  și poartă  în cugetarea Sa  modul  și viața fiecăruia și 
purtarea de la început până la sfârșit. De aceea, Psalmistul, atribuindu‐I 
cunoștința tuturor celor ce au fost și se așteaptă să fie, zice către El: „Tu 
ai cunoscut șederea mea și scularea mea. Cărarea mea și firul vieții mele 
Tu le‐ai cercetat și toate căile mele mai dinainte le‐ai văzut” (Ps. 138, 2‐3). 
Deci, preștiind toate și privind la cele viitoare ca și cum ar fi prezente, pe 
lângă  toate  celelalte  pe  care  le‐a  spus  despre  Hristos,  cuvântul 
dumnezeiesc a prevestit de mai înainte și că se va pierde cel pus între 
ucenici.  În  orice  caz,  preștiința  nu  a  fost  o  voință  și  o  poruncă  a  lui 
Dumnezeu; nici prezicerea n‐a avut în ea necesitatea lucrării răului, care 
330
 Iuda nu L‐a vândut pe Hristos pentru că era o necesitate să se facă aceasta. Dacă ar fi fost așa, 
Jertfa  lui  Hristos  și‐ar  pierde  din  valoare.  Totul  ar  fi  decurs  dintr‐o  evoluție  necesară  a  lucrurilor. 
Dacă n‐ar fi o libertate supremă undeva, nici faptele oamenilor nu ar fi libere. Cum s‐ar mai face în 
acest caz deosebire între cei buni și cei răi, sau între bine și rău? 
331
 Dumnezeu doar a prevestit în Scriptură, prin preștiință, ce va face Iuda, dar nu l‐a predestinat la 
aceasta. 
216
fusese  prevăzută,  și  a  uneltirii  împotriva  Mântuitorului,  ci  a  fost  mai 
degrabă un îndemn de abținere de la ea. Pentru cel ce o știa, dacă voia, 
era  mai  degrabă  un  îndemn  ca  să 332se  păzească  de  a  o  pătimi,  având 
putința  pornirii  spre  ceea  ce  voia .  Dar  poate  vei  zice:  Cum  îi  mai 
păzește Hristos, dacă, urmând pornirile și mișcările libere ale propriilor 
voiri, unii se află în afara plasei diavolești, iar dintre toți a rătăcit singur 
netrebnicul Iuda? Ce folos a avut el din așa‐zisa pază? Dar, o, viteazule, 
îți  vom  spune  iarăși  că  sunt  bune  și  foarte  folositoare  trezvia,  tăria 
minții, voința neclintită, facerea de bine și dobândirea virtuții. În felul 
acesta  lucrăm  mântuirea  noastră.  Dar  nu  ajunge  numai  aceasta 
sufletului omului, deoarece are nevoie și de conlucrarea cu harul de sus, 
care ușurează sufletului cele greu de împlinit și face lesne de străbătut 
calea obositoare și aspră a dreptății. Iar că cele numai de la noi nu sunt 
nimic,  dacă  nu  se  adaugă  cele  ale  harului  dumnezeiesc,  ascultă‐L 
spunând pe Psalmist:  ,,De n‐ar zidi Domnul casa, în zadar s‐ar osteni 
cei ce o zidesc; de n‐ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce 
o  păzește”  (Ps.  126,  1).  Deci  trebuie  să  aducem  de  la  noi  înfrânarea, 
deprinzându‐ne  în  iubirea  de  Dumnezeu,  ca  să  ne  arătăm  tari  în 
dorința  noastră  de  mântuire,  și  așa  să  cerem  cele  de  la  Dumnezeu  și 
ajutorul  de  sus,  dorind  să  se  întărească  bărbăția  prin  înarmarea 
neînfrânată în toate. O dată ce ne‐a dăruit harul Său și ne‐a întărit spre 
aceasta Dumnezeu, putem combate puterea ce luptă împotriva noastră 
și putem birui mâna diavolului, dacă nu voim să ascultăm de cel ce ne 
cheamă spre plăceri, sau la vreun alt mod  de păcate. Dacă îi predăm 
voința și ne lăsăm prinși în cursa lui spre răutate, cum vom învinovăți 
pe altul pentru aceasta și nu vom atribui mai degrabă lipsei noastre de 
voință pătimirea acestora? Oare, nu aceasta este ceea ce a spus Solomon: 
,,Nebunia omului dărâmă calea lui și inima lui se mânie împotriva lui 
Dumnezeu” (Pilde 19, 3)? Acest fapt e neîndoielnic. Dacă vânzătorul nu 
s‐ar fi bucurat de ajutorul lui Dumnezeu în mod egal cu ceilalți ucenici, 
să ni se arate, și ne vom socoti biruiți. Iar dacă, având același ajutor al 
harului  dumnezeiesc,  s‐a  rostogolit  din  pricina  propriilor  gânduri  în 
prăpastia pierzaniei, cum se poate spune că nu l‐a păzit Hristos, având 
cele ale bunătății Sale, încât orice om s‐ar fi putut salva, dacă acesta n‐ar 
fi ales să pățească ceea ce i s‐a întâmplat din propria voință? Alții s‐au 
supus harului, încât acesta a salvat voia lor, făcându‐i conlucrători. Căci 
în acest fel se realizează mântuirea fiecăruia dintre noi. 
„Și acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei” 
332
 Iisus, mustrând pe iudei, le‐a spus că, dacă ar fi ascultat cuvintele Lui, nu ar mai veni asupra lor 
toate nenorocirile pe care El le prevedea. Dumnezeu, prevăzând, nu silește să se facă cele prevăzute de 
El, ci lasă libertății umane putința de a evita relele prevăzute. Amenințarea prevederii e mai mult un 
avertisment. E o mare taină în a împăca prevederea lui Dumnezeu cu putința lăsată oamenilor de a 
evita răul prevăzut. 
217
(Ioan 17, 13). 
Adu‐ți  aminte  iarăși  de  cele  pe  care  le‐am  spus  adineauri  și  vei 
înțelege foarte bine tâlcul acestor cuvinte. El ne‐a înfățișat în toate, cele 
două  trăsături  ale  Persoanei  Sale,  arătând  în  sine  atât  demnitatea 
dumnezeiască,  cuvenită  Lui,  cât  și  măsura  cuvenită  umanității  din 
pricina iconomiei întrupării. Ar fi fost absurd ca El să voiască să nege 
ceea ce a asumat de bunăvoie pentru noi, deoarece, neavând nevoie de 
nimic, ci fiind desăvârșit în toate din Tatăl desăvârșit, S‐a deșertat pe 
Sine, nedobândind ceva din cele folositoare Sieși, ci pricinuindu‐ne nouă 
binele prin deșertare333. Arătându‐li‐Se deodată ca Dumnezeu și ca om, 
face pe ucenicii Săi să înțeleagă că El va lucra și când va fi absent cu 
trupul,  așa  cum  lucrează  acum,  când  e  prezent,  cele  ce  contribuie  la 
mântuirea  lor  cea  în  Dumnezeu.  Și  precum  i‐a  păzit  încă  fiind 
împreună cu ei pe pământ, așa îi va păzi și când nu va mai fi prezent cu 
trupul, în mod dumnezeiesc, prin puterea mai presus de toate a ființei 
Sale. Deși Dumnezeu nu e vizibil în spațiu, nu lipsește nici uneia dintre 
făpturi, fiindcă umple toate și vine prin toate, fiind în afară de toate și 
în  toate.  Iar  adresându‐Se  Tatălui  Său  și  zicând:  ,,Părinte  Sfinte, 
păzește‐i,” îndată a înfățișat ca prezentă și puterea Tatălui, lucrătoare în 
toate. Totodată arată că nu este în afara firii Tatălui, ci, fiind în ea și din 
ea,  are  o  unitate  nesfârșită  cu  El,  deși  se  cugetă  într‐o  existență 
(concretă, ipostatică) de Sine, căci zice: 
334 ,,păzește‐i în numele Tău, în care 
Mi i‐ai dat” . Deci e necesar să se cugete că, dacă i‐a păzit El în numele 
dat  Lui  de  Tatăl,  adică  în  slava  Dumnezeirii  (fiindcă  I‐a  dăruit  Lui 
nume  „mai  presus  de  orice  nume”  ‐  Filip.  2,  9),  vrea  să‐i  păzească  și 
Tatăl  în  numele  dat  Lui,  deci  El  nu  este  exclus  din  lucrarea  aceasta. 
Pentru că Tatăl va păzi pe cei care sunt sinceri în credința față de El ca 
prin puterea proprie Născutului Său. Fiindcă (Tatăl) nu va fi lucrător în 
ceva referitor la făpturi decât prin Fiul. Deci, dacă i‐a păzit Fiul (când 
era în trup) prin puterea și slava Dumnezeirii, în ce mod îi va lipsi pe 
ucenici de a se învrednici de grija cuvenită? Cum li s‐ar putea întâmpla 
să cadă din siguranța în El, o dată ce puterea dumnezeiască a Unuia‐
Născutului  persistă  pururea  și  e  fixată  în  identitatea  tăriei  celei  după 
fire  aflate  în  El?  Căci  Dumnezeirii  îi  este  neobișnuită  abaterea  și 
333
 Nimic nu și‐a adăugat Fiul lui Dumnezeu coborând prin întruparea Sa, ca om, și prin arătarea Sa 
către noi, ca lipsit de slavă. Nu L‐am fi putut primi în plinătatea slavei Sale, ar fi rămas prea înalt față 
de noi. El S‐a coborât la noi, asumând omenitatea ca mijloc de comunicare cu noi. A fost un om‐
model pentru noi, capabil să‐și dovedească iubirea față de noi prin moartea pe cruce. Noi suntem cei 
ce am câștigat din pogorârea Lui. 
334
 Păzește‐i, zice Hristos, în puterea ce Mi‐ai dat‐o Mie. Puterea Tatălui este și a Fiului. Fiul întrupat 
cere deci Tatălui să‐i păzească în puterea Lui, care este însă și puterea Sa. Păzește‐i deci în Mine, sau 
împreună cu Mine. E ceea ce se petrece într‐un anumit grad și cu oamenii ce se iubesc. Fiul poate 
spune tatălui: tată, ajută‐mă să fac lucrurile pentru care mi‐ai dat putere, ca să le fac și eu. Dar și 
tatăl face lucrurile sale, gândindu‐se să sporească astfel numele bun al fiului, din puterea ce‐i vine 
din gândul la aceasta. 
218
strămutarea  spre  altceva,  așa  cum  e  obișnuită  celor  cu  o  viață 
nedreaptă. Ea luminează pururea prin însușirile ei stăpânitoare. 
Deci le‐am grăit, zice, acestea în lume, ca ucenicii Mei să aibă în ei 
bucuria  Mea  împlinită.  Dar  cum,  sau  în  ce  mod,  vom  întreba  iarăși, 
neobosind  să  înlăturăm  neclaritățile  cuvintelor?  Fericiții  ucenici 
socoteau  că,  dacă  Hristos  Se  află  și  conviețuiește  cu  ei,  se  înțelege  cu 
trupul, se vor izbăvi de orice necaz și vor scăpa ușor de primejdiile din 
partea  iudeilor,  rămânând  nepăgubiți  de  cei  ce  voiesc  să  le  facă  rău. 
Dar,  dacă  El  îi  va  părăsi  și  va  pleca  la  cele  de  sus,  vor  cădea  în  orice 
primejdie și vor avea de suportat chiar primejdia din urmă, nemaifiind 
nimeni  care  să‐i  apere  în  mod  durabil  și  să  oprească  apropierea 
ispitelor.  Din  această  pricină,  Domnul  nostru  Iisus  Hristos, 
netăgăduind nici umanitatea odată asumată, nici arătându‐Se lipsit de 
puterea dumnezeiască, afirmând prin cuvinte pe amândouă, spune că I 
s‐a dat ca unui om numele Dumnezeirii și în El și prin El se împlinește, 
cu cei ce cred în El, cruțarea și păzirea de către Tatăl. Ce li se pregătea 
deci  în  mod  înțelept  prin  acestea?  Ca  să  învețe  fericiții  ucenici  și  să 
înțeleagă  ‐  pricepând  înțelesul  subtil  al  celor  spuse  ‐  că,  și  fiind 
împreună cu ei cu trupul, nu le lucra prin trup cele spre mântuire, ci 
prin slava Dumnezeirii și prin puterea Atotfăcătorului. Deci nimic nu‐i 
va  păgubi  pe  ucenici  nemaifiind  El  prezent  cu  trupul,  puterea 
dumnezeiască a Unuia‐Născutului putându‐i mântui cu ușurință, chiar 
dacă trupul nu va fi prezent. Și acestea le spunem nu ca să nu dăm nici 
o valoare sfântului trup al lui Hristos (să nu fie!), ci pentru că lucrarea 
celor săvârșite se cuvine să o atribuie mai degrabă slavei dumnezeiești. 
Trupul Domnului s‐a sfințit prin puterea Cuvântului unit cu el, fiind 
făcut astfel împreună‐lucrător în binecuvântarea noastră tainică, în așa 
fel  că  poate  să  ne  sădească  și  nouă  sfințenia  lui335.  Însuși  Domnul  și 
Mântuitorul  vorbind  cândva iudeilor  și  spunând  multe  despre trupul 
Său, l‐a numit pâine adevărată de‐viață‐făcătoare: „pâinea, zice, pe care 
Eu  o  voi  da  pentru  viața  lumii  este  trupul  Meu”  (Ioan  6,  51).  Și  aceia 
uimindu‐se  foarte  și  nedumerindu‐se  nu  puțin  cum  firea  trupului 
pământesc le‐ar putea fi pricină de viață veșnică, răspunzând, El le‐a 
zis: ,,Duhul este cel ce dă viață; trupul nu folosește la nimic. Cuvintele pe 
care vi le‐am spus sunt duh și viață” (Ioan 6, 63). Aici spune iarăși că 
trupul nu poate fi de nici un folos celor ce‐L primesc, pentru sfințire și 
dăruirea vieții (cât privește firea trupului în sine), dar când e înțeles și 
crezut  ca  templu  al  Cuvântului,  atunci  va  fi  desigur  pricinuitor  al 
335
 Nu  de  la  trupul  lui  Hristos  le‐a  venit  oamenilor  mântuirea,  ci  de  la  dumnezeire.  Dar  puterea 
dumnezeirii s‐a arătat prin trup. Prin puterea ei a putut răbda Hristos în trup jertfa pentru oameni. 
Prin deget sau prin cuvântul rostit a vindecat. Prin trup se arată oamenilor slava Lui dumnezeiască 
de  după  înălțare.  Prin  trupul  copleșit  de  lumina  dumnezeiască,  sau  de  Duhul  Sfânt,  le  vine 
oamenilor  puterea  mântuirii.  Trupul  lui  Hristos  este  atât  de  sfințit  prin  unirea  Cuvântului 
dumnezeiesc cu el, încât ne poate sfinți și pe noi prin împărtășirea de el. 
219
sfințirii  și  vieții,  desigur  nu  pentru  el  însuși,  ci  pentru  Dumnezeu  cel 
unit cu el, Care este Sfânt și Viață. 
Deci, atribuind totul lucrării dumnezeiești, spune ucenicilor Săi că 
nu le va fi spre pagubă, în ce privește păzirea în viață, plecare Lui cu 
trupul. Căci  Mântuitorul, deși Se va acoperi față de oameni, nu Se va 
despărți de cei ce‐L iubesc, ci va fi iarăși împreună cu ei prin puterea 
dumnezeiască. „Acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea 
în  ei.”  Care  e  bucuria  deplină  și  desăvârșită?  Să  știe  și  să  creadă  că 
Hristos nu e numai om ca noi, fără de păcat, ci și că e Dumnezeu cu 
adevărat.  Deci  e  vădit  și  neîndoielnic  că  îi  aparține  puterea  să 
mântuiască  pe  cei  ce  cred  în  El,  chiar  dacă  nu  va  mai  fi  prezent  cu 
trupul. Iar prin aceasta se afirmă că și noi putem avea harul desăvârșit 
aproape de noi, având împreună cu noi pe Cel ce ne poate ridica peste 
orice rău. 
,,Eu  le‐am 336dat  lor  cuvântul  Tău,  și  lumea  i‐a  urât,  pentru  că  nu 
sunt din lume ,      precum Eu nu sunt din lume. Nu Mă rog ca să‐i iei 
din lume, ci să‐i păzești pe ei de cel viclean” (Ioan 17, 14‐15). 
Declară  că  darul  bunăvoinței  Tatălui  ne  este  foarte  trebuincios. 
Spune că acesta le este folositor, ca o dreaptă și preacuvenită răsplată de 
la El, celor ce se primejduiesc pentru El. Lumea urăște pe cei ce se alipesc 
de Dumnezeu, și se supun legilor stabilite de El, și nu pun nici un fel de 
preț pe plăcerea din lume, care se bucură de conlucrarea cu harul Lui și 
de stăruința în bine. Cei ce tind în oarecare mod spre El, îndrăznesc în 
El,  poartă  lupta  pentru  El  și  nu  se  tem  să  întâmpine  primejdii  mai 
presus de puterea lor, cum n‐ar primi la sfârșit o răsplată potrivită cu 
scopul urmărit? De aceea zice  Mântuitorul: ,,Eu le‐am dat lor cuvântul 
Tău, și lumea i‐a urât, pentru că nu sunt din lume, precum Eu nu sunt 
din lume.” Pentru că au primit, zice, foarte cuviincios cuvântul Tău, o, 
Părinte,  dat  lor  prin  Mine,  adică  propovăduirea  evanghelică,  care  îi 
scoate în afara vieții lumești și din cugetarea pământească pe cei ce îl 
primesc. De aceea au fost și urâți de lume, adică de cei ce au ales cele din 
lumea aceasta și care iubesc această viață urâtă și iubitoare de plăceri, 
căci celor din lume nu le sunt plăcute cuvintele Sfinților, care ocărăsc 
pururea relele din această viață, declară demnă de dispreț scurta viață 
din lume, condamnă păcatul din ea, înțeapă cu certări aspre pe cei ce se 
336
 Deși lumea e constituită după chipurile rațiunilor cuvintelor lui Dumnezeu, lumea totuși nu vrea 
să  trăiască  conform  acestor  cuvinte,  ci,  conform  unor  paradigme,  rațiuni  sau  cuvinte  mincinoase, 
închipuite.  De  câte  ori  nu  ne  folosim  de  acestea  nu  pentru  a  arăta  cum  trebuie  să  se  trăiască,  ci 
pentru a pleda prin ele pentru cele rele? Există deci posibilitatea de a prezenta ca rațiuni adevărate 
ale  lucrurilor  rațiuni  mincinoase,  de  a  folosi  cuvintele  nu  pentru  a  comunica  ceea  ce  trăim  cu 
adevărat,  ci  pentru  a  acoperi,  sau  pentru  a  prezenta  ca  bune  pornirile  rele.  Există posibilitatea  să 
folosim cuvintele nu pentru a ne uni prin iubire cu Dumnezeu, ci pentru a ne despărți de el. Cei ce 
folosesc cuvintele pentru promovarea dezordinii, și nu pentru unitatea noastră cu Dumnezeu, urăsc pe 
cei care le folosesc cu rostul lor normal, de promovare a unității, deci a adevărului. 
220
arată păcătuind cu dulceață și rostogolindu‐se în relele pământești, și 
care  luptă  împotriva  a  toată  lăcomia,  disprețuind  iubirea  de  slavă  și 
învățând  pe  oameni  să  renunțe  la  iubirea  de  arginți,  maica  tuturor 
relelor,  și  să  se  depărteze  cât  mai  mult  de  ea,  ba  poruncesc  celor 
amenințați de lațurile diavolești să fugă de rătăcirea de la început și să 
se apropie de Dumnezeul tuturor. 
Au fost urâți pentru acestea, zice, o, Părinte! Și nu fiindcă au fost 
disprețuiți  pentru  unele  fapte  urâte  sau  necredincioase,  s‐au  făcut  de 
nesuportat în lume, ci fiindcă le‐am dat cuvântul de la Tine și prin el au 
ieșit din lume, ca și Mine. Căci viețuirea în Hristos, pe care ne‐o însușim 
după putință și noi, care urmăm după ei, scoate cu totul din cuget ceea 
ce e pământesc și lumesc, chiar dacă și aceia, ca și noi, au fost văzuți în 
lume.  De  aceea,  dumnezeiescul  Pavel  ne‐a  poruncit  să  mergem  pe 
urmele Lui. Îi vom urma mai ales atunci când vom iubi cugetarea numai 
la cele mai presus de lume și, ridicându‐ne mintea deasupra cugetului 
trupesc,  vom  vedea  cele  din  ceruri.  Hristos  Se  așează  iarăși  în  rândul 
ucenicilor  datorită  umanității.  Imitându‐L,  urcăm  spre  tot  felul  de 
virtuți, precum am spus adineauri, și, părăsind tot păcatul din lume, ne 
arătăm străini și noi de relele din lume. E ceea ce scrie și dumnezeiescul 
Pavel  despre  sine  și  despre  Hristos:  „Prin  care  lumea  este  răstignită 
pentru mine, și eu pentru lume” (Gal. 6, 14). Dar și în alt loc poruncește, 
zicând: „vă rog să‐mi fiți mie următori, precum și eu lui Hristos” (1 Cor. 
4, 16).  Iar Pavel nu imita desigur pe Domnul nostru Iisus Hristos ca și 
Creator al lumii. Căci nu ne‐a arătat vreodată alte ceruri, dar nici alte 
mări  și  alt  pământ.  Cum  L‐a  imitat  el  oare?  Cu  siguranță  a  făcut 
aceasta  amestecând  în  caracterul  și  purtarea  sa  modelul  vieții 
exemplare a lui Hristos atât cât i‐a stat în putință. Căci cine poate să 
egaleze pe Hristos?337 
Punându‐Se  pe  același  plan  cu  noi,  pentru  umanitatea  Sa,  mai 
bine‐zis  ‐  ca  să  spunem  adevărul  ‐  arătând  că  ne  conduce  până  la 
ridicare  din  lume  printr‐o  viață  mai  presus  de  lume  (căci  viețuirea  și 
îndrumarea evanghelică sunt deasupra lumii), zice că El nu mai este din 
lume  și  că  și  noi  ne  împărtășim  de  aceasta 338 deoarece  cuvântul  Lui 
dumnezeiesc s‐a sălășluit în sufletele noastre . Dar, precum lumea Mă 
337
 Hristos  a  ridicat  viața  umanității  Sale  la  desăvârșire,  o  înălțime  la  care  noi  nu  putem  ajunge 
niciodată. El a realizat în umanitatea asumată moduri de simțire și purtări desăvârșite, pentru că 
Subiectul care le realiza și le trăia era totodată Fiul lui Dumnezeu. Noi nu putem ajunge niciodată la 
aceste moduri perfecte ale umanității Sale, care ne rămâne în veci model. În El, ca model omenesc, se 
traduce deplin voia dumnezeiască referitoare la manifestarea omenescului. De aceea, în El s‐a arătat 
deplin dumnezeiescul în formă omenească. 
338
 Prin Hristos omul poate trece peste granițele viețuirii lumești, putând trăi din puterile dumnezeiești. 
El se îndumnezeiește la nesfârșit prin  har. Prin Hristos,  Dumnezeu  nu  mai  lasă lumea în  granițele 
creatului. Nici omul, nici lumea nu pierd caracterul creat al ființei lor, dar, prin har, omul poate deveni 
subiectul energiilor necreate, cărora totuși nu li se face el însuși izvor. Prin Hristos și prin omul trăitor 
în Hristos aceste energii pot face ca și puterile create ale lumii să fie copleșite de energiile necreate. 
221
urăște,  zice,  pe  Mine,  așa  îi  va  urî  și  pe  ei.  Lumea  urăște  pe  Hristos 
întrucât  luptă  împotriva  cuvintelor  Lui  și  nu  primește  îndemnul  lor, 
predându‐și cugetarea întreagă pornirilor spre răutate. Pentru imitarea 
Mântuitorului  nostru  Hristos  a  urât  și  pe  ucenicii  Lui,  fiindcă 
propovăduiesc cuvântul Lui. E ceea ce făcea și Pavel, zicând: ,,În numele 
lui  Hristos,  așadar,  ne  înfățișăm  ca  mijlocitori,  ca  și  cum  însuși 
Dumnezeu  v‐ar  îndemna  prin  noi.  Vă  rugăm,  în  numele  lui  Hristos, 
împăcați‐vă cu Dumnezeu” (2Cor. 5, 20). 
Ce cere deci (Hristos), după ce a arătat că ucenicii vor fi urâți de cei 
alipiți de relele lumești?  ,,Nu Mă rog, zice, ca să‐i iei din lume, ci să‐i 
păzești pe ei de cel viclean.”  Hristos nu voia să‐i izbăvească pe Sfinți de 
trebuințele  omenești,  nici  de  viața  în  trup,  până  ce  nu  vor  împlini 
apostolia lor și nu se vor remarca în virtuțile evlaviei, ca, viețuind cu cei 
din  lume  și  călăuzindu‐i  pe  cei  din  ea  la  o  viețuire  bineplăcută  lui 
Dumnezeu,  să  fie  duși  cu  faptele  lor  strălucite  la  cetatea  de  sus  și  să 
locuiască  cu  cetele  Sfinților  îngeri.  Vom  afla  pe  oarecare  dintre  Sfinți 
apropiindu‐se  de  iubitorul  de  virtute  Dumnezeu  și  psalmodiind:  ,,Nu 
mă  lua  la jumătatea  zilelor mele”  (Ps.  101, 25).  Căci  nu  e  nepăgubitor 
pentru  sufletele  iubitoare  de  Dumnezeu  să  iasă  din  viață  cu  trupul 
înainte  de  împlinirea  unei  viețuiri  excepționale.  De  aceea  și  Legea  lui 
Moise,  învățând  pe  oameni  să  se  teamă  de  moartea  venită  peste  cei 
păcătoși  din  mânie  și  pedeapsă  înainte  de  timpul  cuvenit,  a  spus  de 
multe ori:  ,,Nu fi nelegiuit până la sfârșit și nu fi nici nebun; de ce să 
mori înainte de timpul tău?” (Ecl. 7, 17).  Pe lângă aceea, a voi ca Sfinții 
să plece din greutățile noastre, nu puțină păgubire ar aduce celor slabi 
în  credință;  mai  mult  chiar,  aceia  n‐ar  mai  înainta  spre  evlavie, 
nemaiavând pe cei ce îi pot ajuta în aceasta. Iar aceasta știind‐o, Pavel 
zice:  „doresc  să  mă  despart  de  trup  și  să  fiu  împreună  cu  Hristos,  și 
aceasta e cu mult mai bine; dar este de folos pentru voi să zăbovesc în 
trup”  (Filip.  1,  24‐25).  Gândindu‐Se  deci  Domnul  la  mântuirea  celor 
neinițiați și nevrând să‐i lase fără luminători pe cei din lume, se roagă 
să  fie  păziți  Sfinții,  dar  să  rămână  mereu  în  afara  perversității  celui 
viclean  și  feriți  de  asaltul  ispitelor  prin  puterea  Tatălui,  Care  toate  le 
poate.  Mai  e  de  însemnat  că  despre  cuvântul  venit  de  la  El,  adică  cel 
evanghelic, zice că e de la Dumnezeu‐Tatăl, arătând că El însuși nu e 
altul  decât  Tatăl  din  pricina  deoființimii.  Vom  afla  în  Scripturile 
evanghelice că mulțimile iudaice erau uimite de El, fiindcă le învăța ca 
Unul ce are putere, și nu precum cărturarii lor. Căci aceia, căutând în 
sus și în jos ceea ce place Legii, învățau poporul potrivit ei. Dar Domnul 
nostru  Iisus  Hristos,  neurmând  chipurilor  umbrite  ale  literei,  ci 
Aceasta  s‐a  întâmplat  întâi  cu  umanitatea  lui  Hristos.  Ea  a  avut  în  Subiectul  ei,  Care  e  Fiul  lui 
Dumnezeu însuși, izvorul acestor energii necreate. Dar lumea aceasta îndumnezeită, fiind mai presus 
de granițele ei, nu mai poate fi numită lume. 
222
luminând cu putere dumnezeiască cuvântul Său, spune: ,,Ați auzit că s‐
a zis celor de demult „Să nu săvârșești adulter.” Eu însă vă spun vouă că 
oricine se uită la femeie, poftind‐o, a și săvârșit adulter cu ea în inima 
lui” (Matei 5, 27‐28). Deși Legea poruncea despre cuvintele dumnezeiești 
că nu este îngăduit nici să se adauge ceva la ele, nici să se înlăture din 
ele  ceva,  Hristos  a  înlăturat  și  a  adăugat,  strămutând  chipurile  în 
adevăr. Deci nu se va socoti sub Lege, adică între făpturi, căci numai cel 
ce se află prin fire între robi trebuie să se supună și Legii339. Hristos și‐a 
însușit cuvântul Tatălui, căci El este Cuvântul aflat în Tatăl și ieșit din 
Tatăl, vestitor al voilor Dumnezeirii340. Iar prin Dumnezeire înțeleg pe 
Cea  unică,  pe  Cea  singură  și  adevărată,  Cea  în  Tatăl  și  în  Fiul  și  în 
Sfântul Duh. 
,,Ei nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume. Sfințește‐i 
pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17, 16‐17)341 
A  arătat  iarăși  pe  cei  pentru  care  Se  îngrijește.  Se  roagă  lui 
Dumnezeu‐Tatăl pentru cei ce se cuvine în modul cel mai potrivit, odată 
ce se cugetă, după Sfânta Scriptură, că e Mijlocitor, Arhiereu și Rugător. 
Atunci când se întâmplă să greșim și să ne abatem de la gândul și fapta 
cuvenite,  sau  să  fim  încercați  de  ispite  neașteptate,  sau  tulburați  de 
răutăți  diavolești,  El  intervine  pentru  noi,  în  modul  potrivit  mijlocirii, 
procurând,  împreună  cu  Cel  ce  L‐a  născut,  celor  vrednici,  cele  bune. 
Căci  I  se  potrivește  și  aceasta,  fiind  Dumnezeu  după  fire.  Cei  ce  au 
primit  prin 342 Mine  cuvântul  Tău,  o,  Părinte,  au  în  ei  chipul  Meu 
strălucind . Și s‐au făcut chipuri ale Fiului Tău adevărat, trecând, prin 
imitarea Lui,  peste vânturile  răutății lumești și arătându‐se străini de 
iubirea  de  plăceri  și  de  toată  urâciunea  din  lumea  aceasta.  De  aceea 
cere: ,,Sfințește‐i pe ei întru adevărul Tău.” În Hristos curăția e naturală 
și mai presus de cuvânt, fiindcă este Dumnezeu adevărat, neștiind sau 
nerăbdând  să  cadă  în  păcat,  ci  fiind  mai  degrabă  izvorul  a  toată 

339
 Hristos ca Dumnezeu e mai presus de Lege. Legii îi sunt supuși numai robii, sau cei creați. Aceștia 
se supun numai până se ridică la puterea iubirii, care are ca izvor pe Dumnezeu. Prin pedepsele pe 
care  le  rânduiește,  Legea  e  dată  ca  opreliște  spre  rău,  nu  ca  putere  spre  iubire.  Numai  venirea 
Fiului lui Dumnezeu ca om putea aduce oamenilor această putere. 
340
 Dumnezeu‐Cuvântul e Subiectul revelator al cuvintelor Tatălui. E Cuvântul cuvântător suprem. 
E Subiectul tuturor sensurilor. 
341
 Adevărul  este  Dumnezeu‐Cuvântul.  Cuvântul  revelează  pe  Tatăl,  în  El  se  cunoaște  Adevărul, 
căci  Tatăl  este  Adevărul.  În  Cuvântul  se  cuprind  sensurile  tuturor  celor  pe  care  Dumnezeu  se 
hotărăște să le creeze. Toate rămân într‐un anumit mod în Dumnezeu‐Cuvântul, după ale Cărui 
rațiuni s‐au făcut toate. Dar mulți oameni nu vor să rămână cu voia în Dumnezeu‐Cuvântul. De 
aceea,  viața  e  strâmbată  și  chinuită  pentru  ei,  fiindcă  sunt  și  dezbinați  între  ei.  Numai  în 
Dumnezeu‐Cuvântul pot fi toți una. 
342
 A primi cuvintele cuiva înseamnă a primi într‐un fel pe acela însuși, sau pecetea lui, fără să 
se confunde cu cel ce îi transmite cuvintele, căci se silește să trăiască și să lucreze ca acela. Cu atât 
mai mult se întâmplă aceasta cu cei ce primesc cuvintele Cuvântului prin excelență, ale Cuvântului 
suprem, Subiect și Izvor al cuvintelor. 
223
virtutea  și  strălucirii  ce  se  află  în  sfințenie343.  Firea  dumnezeiască  și 
stăpânitoare a tuturor nu face nimic altceva decât ceea ce I se cuvine cu 
adevărat și se cugetă ca aparținându‐I344. Iar în Sfinții ucenici, sau în 
toți  cei  ce  cred  în  El,  nu  există  curăția  altfel,  sau  nu  se  ferește  de 
tăvălirea în relele lumești decât prin iertarea și harul de sus, care alungă 
murdăria  păcatelor  de  mai  înainte  și  vinile  vieții  trecute,  dăruindu‐le 
strălucirea  unei  vieți  întru  sfințenie,  dar  neavând  stăruirea  sigură  în 
aceasta. Foarte înțelept ni se pare că spune Pavel: „cel căruia i se pare că 
stă neclintit, să ia seama să nu cadă” (1Cor. 10, 12), căci pururea sunt în 
clătinare și se agită cele ale noastre, cel viclean ispitindu‐ne neîncetat, 
șezând mereu lângă noi și vrând să murdărească, prin născocirile greu 
de sesizat ale răutății lui, pe cei curățiți, că:  „mâncărurile lui sunt mai 
sățioase,”  după  cuvântul  Prorocului  (Avac.  1,  16).  Asigurând  deci  pe 
ucenicii Săi de viața din afară de lume și de faptul că se vor face, prin 
imitare, de un chip cu El, roagă și pe Tatăl să‐i păzească, spunând: O, 
Prea Sfinte Părinte, dacă erau în lume, adică dacă trăiau o viață prețuită 
în  această  lume,  dacă  și‐ar  fi  risipit  mintea  în  plăcerile  pământești  și 
trecătoare, și‐ar fi întipărit în ei chipul foarte urât al celui viclean. Nu i‐
ar fi ispitit deci acela, nici nu s‐ar fi înarmat împotriva fiilor Tăi, având 
în ei înșiși imitația răutății lui. Dar, de vreme ce aceștia, urmând Mie, 
râzând  de  amăgirea  acestei  lumi,  au  ajuns  afară  din  lume  și  și‐au 
întipărit  în  purtările  lor  chipul  sfințeniei  Mele  neasemănate,  sunt 
atacați  de  Satana  care  îi  asaltează  și  îi 345războiește  pe  Sfinți  neîncetat, 
vreau în mod necesar ca ei să fie păziți . Să fie păziți însă nu în afara 
Adevărului Tău, adică în afara Mea. Căci Eu sunt Adevărul Tău după 
fire, o, Tată, Cuvântul ființial și viu și enipostaziat346. 
Aceasta să presupunem că socotește El că trebuie să spună. Privește 
cum, prin toate cuvintele Sale, ca să zicem așa, pătrunzând Persoana Sa 
cu  lucrarea  Tatălui,  spre  orice  ar  fi  îndreptată347,  arată  ca  adevărată 
343
 Sfințenia e luminoasă, pentru că e bunătate, așa cum răutatea e întunecoasă, pentru că e una 
cu închiderea celui rău în îngustimea lui și față de toată realitatea.  
344
 Dumnezeu nu poate decât dărui, pentru că e existența infinită. De aceea este bună, sau sfântă 
prin excelență.  
345
 Nu mai e nevoie să fie ispitiți de Satana cei obișnuiți să facă răul. Ei fac deja răul. Lupta cea mare a 
Satanei se dă împotriva celor ce vor să sporească în bine. 
346
 Nu  poate  fi  adevăr  fără  conștiință.  Conștiința  ține  de  adevăr.  Iar  a  ști  de  mine 
înseamnă  a  realiza  un  fel  de  dualitate  între  mine  (cel  ce  știu)  și  mine,  cel  știut.  Iar 
conștiința cea mai sigură și mai ascuțită este cea a celui ce știe și de altul. O conștiință 
strict  individuală  se  scufundă  în  întuneric.  Sunt  conștient,  pentru  că  știu  multe 
despre altul din iubire, sau puține, din dușmănie. Conștiința prin iubire e conștiința 
fericită. Tatăl știe de Sine ca Adevăr și că are împreună cu Sine pe Fiul. 
347
 S fântul  Chiril  folosește  de  mai  multe  ori  pentru  Fiul  termenul  Persoană.  Fiul  e 
Persoana  revelatoare  prin  cuvinte,  sau  e  Cuvântul  total.  El  se  manifestă  și  se  face 
simțit  în  fiecare  cuvânt  al  Său,  de  către  cei  care  Îl  ascultă,  cum  se  face  și  omul.  Se 
poate  spune  și  despre  om  că  e  cuvânt,  sau  întreg  în  cuvânt.  Dar  Dumnezeu‐
Cuvântul  e  unit  cu  lucrarea,  care  nu  e  numai  a  Sa,  ci  și  a  Tatălui.  Chiar  când 
vorbește  o  persoană  omenească,  se  resimte  de  legătura  cu  alta,  deci  are  în  ea  și 
224
spusa: „Toate s‐au făcut prin El și fără de El nimic nu s‐a făcut.” În cele 
dinainte  Se  ruga  să  fie  ținuți  ucenicii,  în  numele  Lui,  de  Cel  ce  L‐a 
născut, Care I‐a dăruit Lui. În acestea voiește ca cererea pentru ei să fie 
împlinită  în  Adevărul  Tatălui.  Ce  înseamnă  aceasta,  sau  în  ce  constă 
diferența cuvintelor? Oare nu ca să arate că este una lucrarea Tatălui cu 
a  Sa  în  păzirea  Sfinților,  săvârșită  prin  El?  Zicând  mai  înainte  că 
ucenicii trebuie păziți în numele Tatălui, a spus că stă în slava și puterea 
Dumnezeirii  ca  ei  să  fie  ținuți  în  afara  răului.  El  arată  într‐un  mod 
tainic acel ajutor care să‐i ocrotească pe Sfinți în orice li s‐ar întâmpla, 
sprijin pe care Hristos l‐a descoperit la un moment dat ucenicilor Săi, 
atunci când a zis: „Simone, Simone, iată Satana v‐a cerut să vă cearnă ca 
pe grâu. Iar Eu M‐am rugat pentru tine să nu piară credința ta” (Luca. 
22, 31‐32).  Căci multe se iconomisesc pentru noi în mod ascuns, Hristos 
având în grijă și apărând viața fiecăruia348. Iar aici, zicând:  „Păzește‐i 
întru  adevărul  Tău”  arată  clar  că  au 
349 fost  conduși  prin  lumina 
Adevărului  la  cunoașterea  Adevărului .  Căci  fără  luminarea 
350 prin 
Duhul, nu  ar ajunge  cineva  la cunoașterea Adevărului ,  nici nu s‐ar 
dărui înțelegerea exactă a dumnezeieștilor dogme, pe cât e cu putință 
oamenilor. Căci tainele din Scriptura de Dumnezeu insuflată sunt mai 
presus de mintea noastră. Dar nu e fără strălucire acest dar, chiar dacă 
se  arată  într‐o  cunoștință  modestă  despre  Hristos.  De  fapt,  fericitul 
Petru,  după  ce  a  mărturisit  că  Domnul  este  cu  adevărat  Fiul  lui 
Dumnezeu Celui Viu, a auzit în chip cuvenit:  ,,Fericit ești, Simone, fiul 
lui Iona, că nu trup și sânge ți‐au descoperit ție aceasta, ci Tatăl Meu, 
Cel  din  ceruri”  (Matei  16,  17).  Căci  (Tatăl)  descoperă  Sfinților  pe  Fiul 
Său, Care este Adevărul, nelăsând pe Satana să abată spre o cunoaștere 
strâmbă  mintea  credincioșilor,  cum  s‐a  întâmplat  cu  Imeneu  și  cu 
Alexandru  care,  ascultând  la  timpul  lor  de  el,  au  rătăcit  în  privința 
credinței, părăsind calea dreaptă a adevărului (1Tim. 1, 20). Deci mare 
lucru este a rămâne în gândurile și faptele drepte, păziți întru numele 
lui Dumnezeu și întru Adevăr de către Tatăl, ca să nu greșim nici prin 
fapte, nici să cădem departe de adevăr prin abaterea spre necunoașterea 
dogmelor  evlaviei  față  de  Dumnezeu.  Iar  acest  lucru  ne  va  fi  ușor  și 
lucrarea  aceleia.  În  mod  special  are  loc  aceasta  în  relația  dintre  Dumnezeu‐Cuvântul 
și Tatăl Său. 
348
 Toate  ale  noastre  se  rezolvă  cum  se  cuvine,  spre  binele  nostru,  când  ne  punem  nădejdea  în 
Dumnezeu, dar ne dăm și noi silința. De multe ori, abia după rezolvări în bine ale unor probleme, 
prin împrejurări care n‐au atârnat de noi, ne dăm seama că Dumnezeu a potrivit lucrurile astfel, 
ca acele probleme să se rezolve cum ne era de folos. 
349
 Adevărul suprem și atotcuprinzător este în Hristos, Fiul lui Dumnezeu făcut om. Cei ce cred în El 
sunt  conduși,  prin  toate  rezolvările  ce  se  dau  problemelor  lor,  la  întărirea  credinței  lor  că 
Hristos este Adevărul, la întărirea vieții lor în El. 
350
 Duhul lui Hristos, Care e Adevărul, ne luminează ca să cunoaștem mai adânc, prin experiență, 
pe Hristos, Care, ca Fiul lui Dumnezeu cel întrupat, cuprinde în Sine tot Adevărul spre a‐L revela. Se 
afirmă în aceasta iarăși Sfânta Treime. 
225
nouă, când ne vom arăta ieșiți din lume, fără să negăm că am fost făcuți 
în lume (căci toți am fost alcătuiți din lut și pământ, după cum s‐a scris 
‐ Fac. 3, 12), dar prin calitatea faptelor ne‐am deosebit de viața celor din 
lume.  Căci,  umblând  pe  pământ,  cei  ce  vor  să  se  facă  de  un  chip  cu 
Hristos viețuiesc în cer. Mai e de notat că în acestea numește cu folos 
Sfânt pe Tatăl, amintindu‐I că, fiind Sfânt, Se bucură de cei sfinți. Iar 
sfânt e tot ce se arată eliberat de întinăciunea din lume. E sfânt ceea ce 
se  află  prin  fire  în  Hristos  prin  asemănarea  cu  Tatăl,  dar  în  Sfinții 
ucenici e de adăugat: prin har și prin strălucirea și curăția vieții. Prin 
aceasta  se  face  cineva  după  chipul  dumnezeiesc  și  mai  presus  de 
351 352
lume” . .  
Și  Sfântul  Vasile  cel  Mare  arată  în  puține  cuvinte  cum  e  viața 
„asceților adevărați”, și că în cei ce cred în întruparea Mântuitorului și 
binefacerile ei se vede împlinit scopul Lui de a readuce firea omenească 
la ea însăși și la El.  
,,Așadar, zice, aceștia sunt imitatori adevărați ai Mântuitorului și ai 
vieții Lui după trup. Căci, precum Acela, formând un tot cu ucenicii, a 
făcut toate comune și pe Sine ‐ Apostolilor, la fel și aceștia, câți observă 
desigur cât mai corect buna rânduială a vieții ‐imită cu exactitate viața 
Apostolilor și a Domnului. Aceștia râvnesc viața îngerilor, păzind ca și 
aceia,  cu  exactitate  viața  în  comun.  La  îngeri  nu  există  ceartă,  nici 
discuție, nici contradicție. Toate aparțin fiecăruia și toți înmagazinează 
pentru  ei  înșiși  toate  bunurile.  Căci  bogăția  îngerilor  nu  este  materie 
care se descrie, care să se facă bucăți, dacă ar trebui să se împartă la mai 
mulți, ci este creație nematerială, bogăție a minții. 
Și pentru aceasta, bunurile rămân întregi ca ale fiecăruia și pe toți 
îi fac bogați deopotrivă, fiind indiscutabil socotite ca o realizare proprie 
a lor. Căci contemplarea celui mai înalt bun și posesia celei mai clare 
dintre  virtuți  este  agoniseala  (comoara)  îngerilor,  către  care  este 
îngăduit  tuturor  să  privească  și  fiecare  să  ia  întreaga  cunoaștere  și 
posesie a lor. Asemenea acestora sunt asceții adevărați; ei nu urmăresc 
cele pământești, ei caută cele cerești, și toți, fiecare în parte, dobândesc 
întreg  acest  tezaur  pentru  ei  înșiși  prin  distribuire  care  nu  separă  în 
părți.  Căci  este  vorba  de  posesia  virtuții  și  de  bogăția  faptelor  și  de 
lăcomia  vrednică  de  laudă  și  de  răpire  fără  (a  provoca)  vărsare  de 
lacrimi și de lăcomia care se încununează, unde cel care nu este harnic 
este  vinovat.  Toți  răpesc  și  nimeni  nu  este  păgubit  și  pentru  aceasta 
351
 Sfântul  Chiril  stăruie  în  a  vedea  în  sfințenia  vieții  o  strălucire,  iar  în  păcate,  o  murdărie 
întunecoasă.  Cel  rău  caută  să‐și  ascundă  răutatea,  sau  nu  se  comunică  cu  adevărat.  Cel  bun  se 
deschide, se comunică, face bucurie altora și‐i unește cu sine. Lumina bunătății lui se arată oarecum 
chiar vizibil pe fața lui. De aceea, Sfinții sunt prezentați cu fețele luminate, înconjurate de o aureolă a 
luminii și sfințeniei. 
352
 PSB  41,  Sfântul  Chiril  al  Alexandriei,  Comentariu  la  Evanghelia  Sfântului  Ioan,  Note:  1932‐1971, 
Părintele Dumitru Stăniloae, pp.1027‐1047. 
226
pacea  este  răsplătită  (premiată)  cu  bogăția.  Aceștia  răpesc  de  la 
înaintași  bunurile  împărăției  anunțate,  pentru  că  prezintă  viața  lor 
virtuoasă  și  comuniunea  lor  cu  o  copie  exactă  a  felului  de  viață  și  a 
situației de dincolo. Aceștia au realizat sărăcia în mod desăvârșit pentru 
că nu au nimic propriu, ci toate aparțin tuturor. Aceștia au arătat cu 
înțelepciune  cât  de  mari  bunuri  ne‐a  adus  întruparea  Mântuitorului, 
pentru  că  firea  dublă  a  oamenilor,  care  a  fost  făcută  bucăți  a  fost 
redusă, atât cât a depins de ei, la ea însăși și la Dumnezeu. Pentru că 
acesta a fost, pe scurt, scopul coborârii după trup a  Mântuitorului: să 
readucă firea omenească la ea însăși și la El; și după ce va șterge reaua 
împărțire în două, să restabilească vechea unire, așa cum un foarte bun 
doctor reunește prin remedii salvatoare corpul care a fost despărțit în 
multe părți”353.  
De asemenea și Sfântul Macarie Egipteanul foarte frumos arată în 
lucrarea  sa  Omilii  duhovnicești  precum  că  îndreptare  putem  afla 
numai  în  Biserică,  trăind  viața  de  adevărate  mădulare  ale  ei.  Câtă 
vreme  păcatul  domnește  în  om,  zice  Sfântul,  gândurile  mereu  în 
mișcare îl umplu, de întunericul ignoranței, orbirii și uitării, iar toată 
îndreptarea se datorește Harului lui Dumnezeu.   
 ,,Că după cum grâul, zice, este izbit în ciur de către acela care îl 
cerne și este agitat și întors necontenit, tot așa și începătorul răutății, 
(cel  care)  stăpânește  pe  toți  oamenii  cu  lucrurile  cele  pământești,  îi 
zguduie  prin  acestea,  îi  face  să  se  poticnească  prin  gândurile  cele 
deșarte,  prin  poftele  cele  urâte  și  prin  lucrurile  cele  pământești  și 
lumești, robind, zguduind și amăgind neîncetat tot neamul cel păcătos 
al lui Adam, precum mai dinainte a spus Domnul Apostolilor, vorbind 
despre ridicare celui rău împotriva lor. ,,V‐a cerut satana să vă cearnă ca 
pe grâu; dar Eu M‐am rugat Tatălui Meu, ca să nu se piardă credința 
voastră” (cf. Luca 22, 31‐32).  Iar  cuvântul, sentința pe care Creatorul a 
spus‐o împotriva lui Cain:  ,,Gemând, tremurând și clătinându‐te vei fi 
pe pământ” (Fac. 4, 12), se referă în chip tainic ― ca un tip și icoană ― 
la toți cei păcătoși. Pentru că încălcând Adam porunca lui Dumnezeu, 
tot neamul lui a devenit păcătos și are întru ascuns, (în sufletul său), 
imaginea (lui Cain), care este tulburat, se clatină de frică și de groază și 
de tot felul de pofte și de dezmierdări, cu care, stăpânul lumii acesteia 
agită tot sufletul care nu s‐a născut de la Dumnezeu. După cum grâul 
este neîncetat agitat în ciur, tot așa sunt agitate și cugetele oamenilor, în 
diferite  chipuri,  cu  amăgirile  trecătoare  ale  trupului,  cu  frică  și  cu 
tulburare. 
Dar și Domnul, mustrând pe cei care urmau amăgirile și voia celui 
viclean,  le  spunea  că  poartă  (în  sufletul  lor)  chipul  răutății  lui  Cain, 
353
 PSB 18, Sfântul Vasile cel Mare, Constituțiile ascetice, pp.32‐33. 
227
zicând:  ,,Voi vreți să faceți poftele tatălui vostru. Acela a fost ucigaș al 
oamenilor de la început și nu a umblat întru adevăr” (Ioan 8, 44).  Prin 
urmare, tot neamul cel păcătos al lui Adam poartă ascunsă în sine acea 
osândă (a lui Cain), acel: Gemând și tremurând să fiți cernuți de satan, 
în câmpul pământului (cf. Luca 22, 32).  Că după cum de la un singur 
Adam s‐a răspândit pe pământ tot neamul oamenilor, tot așa o singură 
răutate  a  patimilor  a  intrat  în  ei,  dând  posibilitatea  începătorului 
răutății  să‐i  cearnă  pe  toți  prin  gânduri  nestatornice,  materiale, 
zadarnice,  și  tulburătoare.  Și  după  cum  un  vânt  poate  să  miște  și  să 
agite toate plantele și semănăturile, sau după cum un întuneric al nopții 
peste toată lumea se așterne, tot așa și stăpânul răutății, care este un fel 
de întuneric rațional (aducător de) răutate și moarte, și un fel de vânt 
ascuns și sălbatic, răvășește neamul oamenilor de pe pământ, învăluie 
pe oameni în gânduri nestatornice, le amăgește inima cu poftele lumii și 
umple de întunericul neștiinței, de orbire și uitare tot sufletul care nu s‐
a născut de sus, iar cu cugetul și cu mintea nu s‐a mutat în celălalt veac, 
după  cum  s‐a  scris:  ,,Cât  despre  noi,  cetatea  noastră  este  în  ceruri” 
(Filip. 3, 20).  
Creștinii adevărați se deosebesc de toți ceilalți oameni. Deosebirea 
dintre ei și ceilalți oameni este mare, precum am spus și mai înainte, și 
constă  în  faptul  că  (creștinii)  au  mintea  și  cugetul  totdeauna  la  cele 
cerești și la bunurile cele veșnice, la apropierea și împărtășirea de Duhul 
Sfânt; constă în faptul că s‐au născut de sus, de la Dumnezeu, și s‐au 
învrednicit  să  devină  în  fapt  și  adevăr  fii  ai  lui  Dumnezeu;  constă  în 
faptul că au ajuns la o stare de tărie, de netulburare și odihnă, în urma 
a  multe  osteneli  și  nevoințe  (depuse)  vreme  îndelungată;  (constă)  în 
faptul  că  nu  mai  sunt  zguduiți  și  dați  prin  ciurul  cugetelor  celor 
nestatornice și zadarnice. Prin aceasta sunt mai mari și mai buni decât 
lumea, prin faptul că mintea și cugetul sufletului lor sunt în pacea lui 
Hristos și se află în iubirea Duhului precum și Domnul, vorbind despre 
unii  ca  aceștia,  a  zis  că  au  trecut  din  moarte  la  viață.  Prin  urmare, 
deosebirea dintre creștini (și ceilalți oameni) nu constă în ținută sau în 
forme  exterioare,  așa  cum  socotesc  mulți.  (Sunt  și  între  ei  unii,  care) 
sunt  asemenea  lumii  prin  mintea  și  cugetul  lor,  au  (momente  de) 
clătinare,  de  nestatornicie  în  gândire,  de  necredință,  de  confuzie,  de 
tulburare, și de temere, precum au toți oamenii; (deși) atât prin ținută, 
cât  și  prin  faptele  lor,  ei  se  deosebesc  (de  lume)  ―  sunt  legați  cu 
legături pământești, pentru că nu au încă în inima lor odihna cea de la 
Dumnezeu  și  pacea  cea  cerească  a  Duhului,  pentru  că  n‐au  cerut‐o, 
necrezându‐se vrednici s‐o  ceară de la Dumnezeu.  
Deci,  prin  înnoirea  minții,  prin  pacea  cugetelor,  prin  iubirea  de 
Domnul  și  dragostea  cea  cerească,  se  deosebește  făptura  cea  nouă  a 
creștinilor de toți oamenii lumii. De aceea a avut loc venirea Domnului, 
228
ca să învrednicească pe cei ce cred cu adevărat în El, de aceste bunuri 
duhovnicești. Că slava creștinilor și frumusețea și bogăția cea cerească 
este de nedescris și se agonisește cu osteneală, cu sudori, cu încercări și 
cu  multe  lupte;  dar  toată  (îndreptarea)  se  datorește  harului  lui 
Dumnezeu”354.  
Sfântul  Macarie  arată  precum  toți  Sfinții  Bisericii  că  unitatea 
Duhului  a  fost  săvârșită  la  Cincizecime  și  că  pentru  a  ajunge  noi  la 
cunoașterea  adevărului,  pentru  a  fi  învățați  de  Domnul  purtarea 
Duhului  Sfânt,  trebuie  să  slujim  lui  Dumnezeu  cu  osârdie.  Atunci,  la 
Cincizecime,  zice:  ,,Duhul  Sfânt,  Mângâietorul,  a  pătruns  în  sufletele 
ucenicilor și s‐a ,,amestecat” cu ele.  
...Până în momentul când a înviat din morți (Hristos) și a ridicat 
trupul  Său,  pentru  noi,  mai  presus  de  ceruri  ucenicii  erau  uimiți  de 
cuvintele Lui. Atunci însă, Duhul (Sfânt), Mângâietorul, a intrat și S‐a 
amestecat  cu  sufletele  lor  și  Adevărul  însuși  S‐a  descoperit  sufletelor 
credincioase. 
Omul cel ceresc a venit în comuniune cu omul tău (cel pământesc). 
Toți aceia care slujesc pe Dumnezeu cu osârdie și împlinesc totul 
din râvnă, credință și iubire față de El, ajung la cunoașterea adevărului. 
Pentru că Domnul se arată sufletelor lor și‐i învață purtarea Duhului 
Sfânt”355.   
Unirea  omului  cu  Duhul  Sfânt  este  numita  de  Sfântul  Macarie, 
mai  cu  seamă,  cu  cuvintele  ,,comuniune”  și  ,,amestec”.  El  arată  în 
Omilia IV că:  
,,Din dragoste pentru oameni (Dumnezeu) se amestecă cu sufletele 
sfinte care‐I sunt plăcute și credincioase, le acoperă și se face un Duh cu 
ele, după Cuvântul Sfântului Pavel (1Cor. 6, 17). El devine, ca să vorbim 
așa, un suflet pentru suflet și o substanță pentru o substanță, pentru ca 
sufletul  să  poată  trăi  în  Dumnezeire,  să  aibă  sentimentul  vieții 
nemuritoare și să participe la slava incoruptibilă... 
Un cuvânt subtil și adânc vreau să vă spun ― după puterea care 
mi  s‐a  dat  ―  de  aceea  vă  rog  să  fiți  cu  luare  aminte.  Dumnezeu  cel 
nemărginit,  nepătruns  cu  mintea  și  necreat,  pentru  bunătatea  Sa  cea 
nemărginită și mai presus de cuvânt, „S‐a făcut trup”, S‐a micșorat, ― 
să zic așa ― din slava Lui cea nepătrunsă, pentru ca să se poată uni cu 
creaturile Sale cele văzute, adică cu sufletele Sfinților și ale îngerilor, ca 
acestea  să  se  poată  împărtăși  de  viața  dumnezeirii.  Pentru  că  fiecare, 
după firea sa, este trup: îngerul, sufletul și demonul. Acestea, deși fine 
prin firea și alcătuirea lor, sunt, totuși, trupuri, (trupuri) fine, după cum 
trupul  (nostru  cel  văzut)  este  dens.  Așa  se  face  că  sufletul,  fin  fiind, 
străbate  ochiul  cu  care  vede,  urechea  cu  care  aude,  limba  cu  care 
354
355
 PSB 34, Sfântul Macarie Egipteanul, Omilii duhovnicești, Omilia V, 2‐4. 
 Ibidem, Omilia XII, 18. 
229
vorbește,  mâna  și,  într‐un  cuvânt,  tot  trupul.  Și  cuprinzând  sufletul 
toate mădularele trupului, se amestecă cu ele și săvârșește prin ele toate 
faptele vieții. 
În același timp și Dumnezeu, Cel nemărginit și necuprins, arătând 
iubire (față de oameni), S‐a micșorat pe Sine și coborându‐Se din slava 
Sa  cea  de  negrăit,  a  îmbrăcat  mădularele  trupului  acestuia.  Deci, 
arătând blândețe și iubire față de oameni, Se întrupează, Se amestecă și 
cuprinde sufletele cele bineplăcute, sfinte și credincioase, cu care devine 
,,un  Duh”,  așa  cum  spune  (Apostolul)  Pavel  (1Cor.  6,  17).  Sufletul  (se 
amestecă)  să  zic  așa,  cu  sufletul,  ipostasul  cu  ipostasul,  pentru  ca 
sufletul să poată fi mereu tânăr, să trăiască viața cea nemuritoare și să 
se facă părtaș de slava cea veșnică, cea vrednică de El și bine‐plăcută 
Lui”356.  
Sfântul  Macarie  prezintă  îndumnezeirea  credincioșilor  ca  o 
extindere la fiecare creștin a îndumnezeirii firii omenești îndeplinită în 
Hristos prin înfăptuirea unirii ipostatice. El spune că:  
,,Intelectul perfect purificat vede necontenit slava luminoasă a lui 
Hristos;  el  e  cu  Domnul  ziua  și  noaptea,  în  același  fel  în  care  trupul 
Domnului unit cu Dumnezeirea, este mereu cu Sfântul Duh.  
...După cum la sfârșitul lumii, când firmamentul se va clătina, iar 
cei  drepți  vor  petrece  în  împărăție,  în  lumină  și  slavă,  nimic  altceva 
văzând decât numai pe Hristos stand totdeauna în slavă de‐a dreapta 
Tatălui; tot așa și aceia care sunt de acum fascinați și captivați de veacul 
acela, contemplă  frumusețile și minunățiile de acolo. Pentru că noi, deși 
suntem  pe  pământ,  ,,avem  cetatea  noastră  în  ceruri”  (Filip.  3,  20);  în 
acea lume poposim și trăim cu mintea și cu omul cel dinlăuntru. 
După cum ochiul trupesc, curat fiind, vede totdeauna clar soarele, 
la fel și mintea, cu o desăvârșire curățită, vede totdeauna slava luminii 
lui Hristos, este împreună cu Domnul ziua și noaptea, în felul în care 
trupul  Domnului,  unit  cu  divinitatea,  este  totdeauna  împreună  cu 
Duhul Sfânt. Oamenii, însă, nu ajung deodată, la astfel de trepte (ale 
desăvârșirii), ci numai prin osteneli, necaz și multă luptă. Sunt unii, în 
care  există,  lucrează  și  se  odihnește  harul,  dar  în  care  locuiește  și 
răutatea. Deci, două stăpâniri lucrează într‐o singură inimă; a luminii și 
a întunericului”357.    
Și Sfântul Macarie arată, mai cu seamă în Omiliile XVII și XXVIII, 
precum că prin Harul lui Dumnezeu creștinii ajung desăvârșiți, iar cel 
care  a  pierdut  Harul  Duhului  vălul  de  întuneric,  care  îl  cuprinde,  îl 
împiedică să vadă cu ochii sufletului său adevărata Lumină pe Soarele 
dreptății Hristos și că fără El este imposibil a se mântui cineva. 
,,Creștinii  desăvârșiți,  care  s‐au  învrednicit  să  ajungă  la  măsura 
356
 Ibidem, Omilia IV, 9‐10. 
357
 Ibidem, Omilia XVII, 4. 
230
desăvârșirii  și  să  se  afle  foarte  aproape  de  împăratul,  zice,  sunt 
consacrați pentru totdeauna pentru crucea lui Hristos. După cum, pe 
vremea  profeților  (untdelemnul)  ungerii  era  mai  de  preț  decât  orice 
lucru,  pentru  că  servea  la  ungerea  împăraților  și  a  profeților,  tot  așa 
acum, (ungerea are o însemnătate aparte); unși fiind cei duhovnicești cu 
ungere cerească, ei devin hristoși după har, împărați și preoți ai tainelor 
cerești.  Ei  devin  fii,  demni  și  dumnezei,  legați,  captivi,  afundați, 
răstigniți  și  consacrați  (Domnului).  Pentru  că,  dacă  ungerea  cu 
untdelemnul, care provenea dintr‐o plantă și dintr‐un lemn văzut, avea 
atâta putere, încât cei unși, primind o demnitate, nimeni n‐o contesta; 
― era, de‐altfel, stabilit ca așa să se așeze regii. David (însuși) cu acest 
(untdelemn)  a  fost  uns.  Îndată  (după  ce  a  fost  uns)  a  fost  supus 
încercărilor și necazurilor, dar după șapte ani a ajuns împărat ― ; cu 
cât mai mult, cei care se ung, după duh și după omul lor cel dinlăuntru, 
cu untdelemnul cel sfințitor, aducător de bucurie, ceresc și duhovnicesc, 
primesc  pecetea  cerească  și  duhovnicească  a  împărăției  celei 
nestricăcioase și a puterii veșnice,  ,,arvuna Duhului” (2Cor. 1, 22 ; 5, 5), 
pe Duhul Sfânt, Mângâietorul, pentru că El mângâie și veselește pe cei 
care se află în necazuri. 
Cei care au fost unși cu (untdelemnul provenind) din lemnul vieții, 
Iisus  Hristos,  și  din  planta  cea  cerească,  se  învrednicesc  să  ajungă  la 
măsura  desăvârșirii,  adică  (să  dobândească)  împărăția  și  înfierea.  Ei 
sunt împreună inițiați (în tainele) împărăției cerești, au îndrăzneală față 
de Stăpânul tuturor, intră în palatul Său unde sunt îngerii și duhurile 
Sfinților  chiar  dacă  sunt  încă  în  această  lume.  Ei  n‐au  primit  încă 
moștenirea  întreagă,  care  le  este  pregătită  pentru  viața  viitoare,  dar 
arvuna pe care au primit‐o acum, îi face siguri de ea și se (simt) ca deja 
încoronați  și  împărățind.  Ei  nu  se  uimesc  de  faptul  că  vor  trebui  să 
domnească împreună cu Hristos, când Duhul se va arăta din belșug. De 
ce? Pentru că, pe când erau încă în trup au încercat gustul acelei dulceți 
și lucrarea acelei puteri. 
După  cum,  atunci  când  un  prieten  al  împăratului,  unul  care 
petrece  la  palat,  care  cunoaște  tainele  (palatului)  și  vede  porfira 
(împăratului),  ajunge să fie  (uns)  împărat și să fie  încoronat  el, nu‐și 
pierde  cumpătul,  nici  nu  se  teme,  pentru  că  de  multă  vreme,  a  fost 
introdus în tainele palatului; de altfel nici nu este cu putință ca vreunul 
dintre  cei  simpli,  fără  învățătură  și  neinițiați  în  tainele  (palatului),  să 
intre acolo și să domnească, ci numai cei cu experiență și (învățătură); 
tot așa se întâmplă cu creștinii, care vor domni în veacul viitor. Ei nu‐și 
vor  pierde  cumpătul,  pentru  că  cunosc  mai  dinainte  tainele  harului. 
Când omul a călcat porunca, diavolul a acoperit tot sufletul cu un văl 
întunecos. Dar când a venit harul, tot vălul a fost dat la o parte. 
Atunci sufletul fiind curățit și reprimindu‐și firea sa, (acea) zidire 
231
curată și fără prihană, contemplă fără încetare, în toată curăția, cu ochi 
curați, slava luminii celei adevărate, pe Soarele cel adevărat al dreptății 
care strălucește în inimă”358.  
,,După cum în Egipt, timp de trei zile s‐a făcut întuneric, că fiul nu 
mai vedea pe tatăl, fratele pe fratele, nici prietenul pe prietenul său (Ieş. 
10, 22), pentru că întunericul îi acoperise pe ei, tot așa și Adam călcând 
porunca și cazând din slava de mai înainte, a fost supus duhului lumii 
și vălul întunericului a venit peste sufletul său, până ce a venit Domnul, 
Adam  cel  de  pe  urmă  (1Cor.  15,  34);  (până  atunci)  n‐a  văzut  pe 
adevăratul Părinte, Cel din ceruri, nici pe mama cea bună și milostivă, 
harul  Duhului,  nici  pe  fratele  cel  dulce  și  mult  dorit,  pe  Domnul 
(Hristos),  nici  pe  prietenii  Săi  adevărați,  pe  Sfinții  îngeri,  cu  care  se 
bucura, lăudând și slăvind (pe Dumnezeu). Dar, nu numai (cei ce au 
trăit) până la Adam cel de pe urmă, ci și cei peste care încă nici acum n‐
a răsărit soarele dreptății, Hristos, cei ai căror ochi ai sufletului nu s‐au 
deschis și n‐au fost luminați de lumina cea adevărată, se află sub același 
întuneric  al  păcatului  și  sub  aceeași  influență  a  plăcerilor,  supuși  la 
aceeași pedeapsă și nu au ochi cu care să vadă pe Tatăl.  
Pentru că fiecare trebuie să știe că sunt și ochi lăuntrici (pe lângă) 
ochii cei din afară, și urechi lăuntrice, pe lângă cele din afară. Și, după 
cum  ochii  aceștia  (trupești),  privesc  și  observă,  în  chip  sensibil,  fața 
prietenului  sau  a  celui  iubit,  tot  așa  și  ochii  sufletului  vrednic  și 
credincios, luminați de lumina divină, văd și recunosc în chip spiritual, 
pe  prietenul  cel  adevărat,  pe  Domnul,  Mirele  cel  prea  dulce  și  mult  
dorit. Fiind luminat de Duhul, cel vrednic de cinstire, sufletul vede în 
chip  spiritual  frumusețea  cea  mult  dorită  și  de  negrăit,  este  rănit  de 
dragostea  divină,  este  condus  de  Duhul  către  toate  virtuțile  și 
dobândește o iubire nemărginită și neistovită față de Domnul. 
Într‐adevăr, ce poate fi mai plăcut decât acel cuvânt nemuritor al 
lui Ioan, care arătând pe Domnul înaintea ochilor spunea:  ,,Iată mielul 
lui Dumnezeu, Care ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29)”359.  
Sfântul Macarie ne arată care și cum trebuie să fie înțelegerea și 
preocuparea  noastră,  a  celor  care  spunem  că  așteptăm  Împărăția 
cerurilor. 
,,Toate lucrurile cele văzute, săvârșite în această lume, zice, se fac cu 
speranța împărtășirii de rezultatul ostenelilor. Dacă cineva nu se bucură 
din plin de rezultatul ostenelilor sale munca nu‐i este de nici un folos. 
Agricultorul seamănă cu speranța obținerii roadelor; din cauza acestei 
nădejdi suferă osteneli. Căci zice apostolul: ,,Cel ce ară, ară cu nădejdea 
(că va obține roade)” (1Cor. 9, 10); iar cel ce‐și ia soție face acest lucru cu 
speranța că va avea moștenitor. Neguțătorul apucă drumul mării și este 
358
 Ibidem, Omilia XVII, 1‐ 3.  
359
 Ibidem, Omilia XXVIII, 4‐5.  
232
gata  să  moară  pentru  câștig.  La  fel  se  întâmplă  cu  acela  care  se 
preocupă  de  împărăția  cerurilor,  cu  speranța  de  a  i  se  lumina  ochii 
inimii: se leapădă de lucrurile lumești și stăruind în rugăciuni și cereri, 
așteaptă ca Domnul să vină, să i se arate și să‐l curețe de păcatul care 
locuiește întru el. 
Unul ca acesta, însă, nu are încredere în ostenelile și în purtarea sa, 
până  când  dobândește  cele  sperate  și  până  când  vine  Domnul  și 
locuiește în el, în toată simțirea și lucrarea Duhului. Dar când gustă din 
bunătatea  Domnului  și  se  desfată  de  roadele  Duhului,  când  vălul 
întunericului  se  ridică  și  i  se  arată  lumina  lui  Hristos,  atunci, 
încredințat fiind că are cu el pe Domnul, se bucură cu bucurie mare, 
după cum neguțătorul se bucură atunci când câștigă. Până atunci, însă, 
are  de  dus  luptă  și  este  încercat  de  teama  de  tâlhari  și  de  duhurile 
răutății;  trebuie  să  ia  aminte  ca  nu  cumva  trândăvindu‐se  să  piardă 
rodul  ostenelii,  pană  când  se  va  învrednici  de  împărăția  cerurilor,  de 
Ierusalimul cel de sus. 
Să  rugăm,  deci,  și  noi  pe  Dumnezeu  să  ne  dezbrace  de  omul  cel 
vechi și să ne îmbrace în Hristosul cel ceresc, încă de acum, pentru că, 
umplându‐ne de bucurie și povățuiți fiind de El, să petrecem în liniște 
deplină.  Domnul,  pe când  voia să  ne inspire gustul  împărăției Sale, a 
zis:  ,,Fără  Mine  nu  puteți  să  faceți  nimic”  (Ioan  15,  5).  Dar  El  și  prin 
Apostoli a știut să lumineze pe mulți. Aceștia fiind creaturi, îi educau pe 
oameni ca pe niște confrați. 
A deveni frate și fiu al lui Hristos, a se îndrepta inima și cugetele 
către Dumnezeu, înseamnă a face ceva deosebit în comparație cu ceilalți 
oameni. Atunci Dumnezeu ne pune în inimă, în taină, viața și ajutorul 
Său  și  i  se  oferă  inimii  cu  încredere.  Pentru  că  atunci  când  omul 
consacră lui Dumnezeu pe cele ascunse, adică mintea și cugetele, când 
nu se preocupă, nici nu gândește la altceva, ci doar către Dumnezeu se 
silește,  atunci  Domnul  îl  învrednicește  de  descoperirea  tainelor,  întru 
sfințenie  și  curăție 
360
mare  și  îi  dă  lui  hrană  cerească  și  băutură 
duhovnicească” .  
,,Creștinii,  zice  Sfântul  Macarie,  se  aseamănă  cu  neguțătorii  care 
realizează câștiguri foarte mari. Că după cum aceia adună din pământ 
câștiguri pământești, tot așa și aceștia își adună gândurile inimii lor ― 
împrăștiate  în  acest  veac  și  pe  tot  pământul  ―  cu  ajutor l  t t ror 
virtuților  și  al  puterii  Duhului,  fapt  care  este  o  mare  și  adevărată 
neguțătorie. 
Lumea  aceasta  se  împotrivește  lumii  celei  de  sus,  după  cum  și 
veacul de acum se împotrivește celui de sus. De aceea, conform Sfintelor 
Scripturi, creștinul trebuie să se lepede de lume, să se mute și să treacă 
360
Ibidem, Omilia XIV, 1‐3. 
233
cu  mintea,  din  acest  veac,  în  care  stă  și se  amăgește ―  de  la  călcare 
poruncii de către Adam ― în celălalt veac, să se oprească cu cugetul la 
lumea cea de sus, a dumnezeirii, după cum s‐a spus:  ,,Cetatea noastră 
este în ceruri” (Filip. 3, 20). 
Acest lucru nu se poate realiza dacă sufletul nu se încrede din toată 
inima  în  Domnul  și  nu  se  leapădă  de  acest  veac.  Numai  puterea 
Duhului  divin  poate  să  readucă  la  iubirea  Domnului  inima  cea 
împrăștiată  peste  tot  pământul  și  să‐i  întoarcă  cugetul  spre  lumea 
veșnică.  Pentru  că,  de  la  călcare  poruncii  de  către  Adam,  gândurile 
sufletului s‐au risipit departe de iubirea lui Dumnezeu, s‐au  îndreptat 
spre  acest  veac  și  s‐au  amestecat  cu  gânduri  materiale  și  pământești. 
Călcând Adam porunca, a primit întru sine aluatul patimilor celor rele 
și, prin participare, cei născuți dintr‐însul ― tot neamul lui Adam ― 
s‐au făcut părtași la acel aluat. În cele din urmă, patimile cele rele au 
crescut și au sporit între oameni atât de mult, încât aceștia au ajuns la 
desfrâu,  orgii,  idolatrie,  ucideri  și  alte  necuviințe,  până  ce  lumea 
întreagă s‐a dospit în răutate. Atât de mult a crescut răul între oameni, 
încât  ajunseseră  să  creadă  că  nu  există  Dumnezeu,  să  se  închine 
pietrelor celor neînsuflețite, și să nu mai poată avea nici măcar ideea de 
Dumnezeu.  Până  întru  atât  transformase  aluatul  patimilor  celor  rele 
neamul vechiului Adam. 
Într‐un chip asemănător a binevoit Domnul, ca venind pe pământ, 
suferind  pentru  toți,  și  răscumpărându‐i  cu  sângele  Său,  să  pună  în 
sufletele  cele  credincioase,  umilite  de  păcat,  aluatul  cel  ceresc  al 
bunătății.  În  felul  acesta  sufletele  crescând  și  sporind  în  împlinirea 
poruncilor și a tuturor virtuților, dospindu‐se în bine, aveau să devină o 
singură  unitate  în  bine  cu  Domnul,  în  Duhul  Sfânt,  așa  cum  spune 
Apostolul Pavel:  ,,cel ce se lipește de Domnul un duh este” (1Cor. 6, 17). 
Pentru  că  sufletul  care  este  în  întregime  pătruns  de  aluatul  Duhului 
celui  dumnezeiesc,  n‐are  nici  măcar  idee  de  răutate  și  viclenie,  după 
cum  s‐a  zis:  ,,Dragostea  nu  cugetă  cele  rele”  (1Cor.  13,  5).  Însă  este 
imposibil  ca  sufletul,  lipsit  de  aluatul  cel  ceresc,  adică  de  puterea 
Duhului celui dumnezeiesc, să fie dospit în bunătatea Domnului și să 
ajungă  la  viață,  după  cum  nici  neamul  lui  Adam  n‐ar  fi  putut  cădea 
într‐o  răutate  atât  de  mare,  dacă  aluatul  răutății,  adică  păcatul,  care 
este o anumită putere spirituală și intelectuală a lui satan, n‐ar fi intrat 
în el”361.  
,,Deci,  zic,  dacă  oamenii  cei  trupești,  întru  atâta  doresc  să  vadă 
slava împăratului pământesc, cu cât mai mult aceia, în care Duhul Sfânt 
a  pus  o  picătură  din  viața  divinității  și  le‐a  rănit  inima  cu  dragostea 
divină  pentru  Hristos,  împăratul  cel  ceresc,  sunt  atrași  de  acea 
361
Ibidem, Omilia XXIV, 1‐3. 
234
frumusețe  și  slavă  de  negrăit,  de  podoaba  cea  nestricăcioasă  și  de 
bogăția  cea de  nedescris a  lui  Hristos, adevăratul și  veșnicul Împărat, 
sunt robiți de dragostea Lui și doresc să dobândească acele bunuri de 
nedescris, la care privesc prin mijlocirea Duhului. Din această pricină, ei 
disprețuiesc toate frumusețile de pe pământ; podoabele, slava, cinstea și 
bogăția împăraților și a prinților, pentru că au fost răniți de frumusețea 
divină și viața nemuririi cerești a fost picurată în sufletele lor. De aceea 
doresc ei cu multă ardoare acea dragoste a împăratului ceresc și numai 
pe El îl au înaintea ochilor; de dragul Lui se dezleagă de toată dragostea 
lumii  și  aruncă  orice  legătură  pământească,  pentru  ca  să  poată  avea 
totdeauna numai acea dragoste întru inimile lor și să nu‐L amestece cu 
nimic altceva. 
Dar  foarte  puțini  sunt  aceia  care  adaugă  un  sfârșit  bun  unui 
început  bun,  cei  care  duc  neclătinați  drumul  până  la  capăt,  care  au 
dragoste numai către Dumnezeu și de toate celelalte se dezbracă. Într‐
adevăr, mulți se luptă și mulți se împărtășesc de harul ceresc și se rănesc 
de dragostea cea cerească, însă nesuportând luptele, asalturile, durerile 
și  ispitele  zilnice  venite  din  partea  celui  rău  și  boldul  diferitelor  pofte 
lumești ― fapt l că fiecare iubește ceva din această lume și nu se poate 
dezlega  întru  totul  de  iubirea  lui  ―  se  af ndă  în  abisul  lumii,  din 
cauza lipsei de bărbăție, a trândăviei, lașității sau din cauza iubirii unui 
lucru pământesc. Se cuvine, deci, ca acela care vorbește să ducă o viață 
bună pană la sfârșit, să nu pună alături și să nu amestece iubirea față 
de cele cerești cu o altă iubire, ca nu cumva să‐l împiedice să se dedice 
celor cerești, să se întoarcă la cele de mai înainte și în cele din urmă să‐și 
piardă  viața.  Că  după  cum  mari  și  de  negrăit  sunt  făgăduințele  lui 
Dumnezeu, tot așa este nevoie de multă credință și speranță, de multe 
lupte, dureri și încercări. Pentru că nu sunt un lucru mic bunurile pe 
care  omul  speră  să  le  obțină  în  împărăția  cerurilor.  Vrei,  deci,  să 
împărățești cu Hristos în veac, dar nu vrei să iei asupră‐ți și să duci de 
bună  voie,  până  la  moarte,  luptele,  greutățile  și  ispitele  din  vremea 
scurtă a acestei vieți? Ce spune Hristos? ,,Dacă vrea cineva să vină după 
Mine să se lepede de sine, să‐și ia crucea în fiecare zi și cu bucurie să‐Mi 
urmeze Mie” (Matei 16, 24).  Și iarăși :  ,,Dacă cineva nu urăște pe tatăl 
său și pe mamă, pe femeie, pe copii, pe frați, pe surori și chiar sufletul 
său,  nu  poate  fi  ucenicul  Meu”  (Luca  14,  26).  Cei  mai  mulți  dintre 
oameni  voiesc  să  dobândească  împărăția  cerurilor  și  să  moștenească 
viața veșnică, dar urmează înclinărilor voinței lor și nu renunță la ele, 
semănând  deșertăciuni.  Vor  să  moștenească  viața  veșnică,  fără  să  se 
lepede de sine, lucru care este imposibil. 
Adevărat  este  Cuvântul  Domnului:  Aceia  trec  prin  viață 
nevătămați, care, potrivit poruncii Domnului, se leapădă de toate poftele 
lumii, de plăcerile, preocupările și legăturile ei, care numai pe El îl au 
235
înaintea  ochilor,  care  doresc  să  împlinească  poruncile  Lui,  care  nu‐și 
îngăduie să pună alături de acea iubire ceva din poftele sau dorințele 
acestui  veac,  aceia,  dobândesc  împărăția  lui  Dumnezeu.  Dintr‐un 
singur  exemplu  înțelege  toate  acestea.  Fiecare  știe  că  uneori  este 
nepotrivit ceea ce voiește să facă, însă plăcându‐i acel lucru, nu renunță 
și este învins de el. Războiul se dă, mai întâi înlăuntru, în inimă; acolo 
este lupta și războiul, acolo este cumpăna care înclină fie către iubirea 
lui  Dumnezeu,  fie    către  iubirea  lumii.  Acolo  discerne  fiecare și  acolo 
pornește hotărârea să vină sau nu la lupta cu fratele său, zicând întru 
sine: Să zic? Să vorbesc? Să nu vorbesc? Acolo, înlăuntru, omul își aduce 
aminte  de  Dumnezeu,  dar  fiind  reținut  de  orgoliul  propriu,  nu  se 
leapădă de sine. Și dacă iubirea lumii atârnă mai greu și înclină către ea 
balanța  inimii,  iute  ajunge  cuvântul  cel  rău  până  la  buze.  Cugetul 
preocupat de propriu‐i orgoliu născocește săgeți, pe care le trimite, prin 
limbă,  sub  formă  de  cuvinte  necuviincioase,  împotriva  aproapelui 
întețind săgețile cuvintelor necuviincioase, uneori se ajunge la vânătăi și 
răni, ba uneori mădularele trupurilor luptându‐se între ele își cauzează 
moartea. În felul acesta pofta celui rău se termină cu moartea. Iată, deci, 
unde a început și unde s‐a sfârșit iubirea de slava cea lumească, când 
cântarul  a  înclinat  către  propria  voință.  Toate  acele  necuviințe  se 
întâmplă când omul nu se leapădă de sine și iubește ceva din această 
lume. 
Așa  ia  naștere,  crede‐mă,  orice  păcat  și  faptă  rea:  răutatea 
ademenește  și  îndeamnă  voința  spre  poftele  cele  lumești,  spre 
înșelăciunea  și  plăcerea  trupească,  în  felul  acesta  se  săvârșește  orice 
lucru  rău:  desfrânarea și  furtul, lăcomia  și  beția,  iubirea  de arginți și 
vanitatea, invidia și pofta de stăpânire și orice faptă a răutății. Uneori se 
săvârșesc  fapte  care  par  spre  lauda  și  slava  oamenilor,  dar  care  sunt 
înaintea lui Dumnezeu asemenea faptelor nedrepte, furtului și celorlalte 
păcate.  Zice  Psalmistul:  ,,Dumnezeu  a  risipit  oasele  celor  ce  plac 
oamenilor”  (Ps.  52,  7),  pentru  că  cel  viclean  vrea  să  aibă  câștig  prin 
(faptele) care par a fi bune și în diferite feluri înșală cu poftele lumești. 
Îndeosebi iubirea față de cele pământești și trupești este folosită de 
cel rău și devine pentru om un lanț, o legătură și o povară grea, care‐l 
afundă  și  îneacă  în  veacul  răutății,  îngăduindu‐i  să  se  ridice  și  să  se 
înalțe  către  Dumnezeu.  Orice  ar  iubi  cineva  din  lumea  aceasta,  îi 
îngreuiază mintea, i‐o stăpânește și nu‐i îngăduie să se ridice, în acest 
cântar  și  în  această  balanță  este  atârnat  și  este  încercat  tot  neamul 
omenesc,  adică  al  creștinilor,  fie  că  ei  locuiesc  în  cetăți,  în  munți,  în 
chilii, la țară sau în locuri pustii. Fiind atras de bună voie de ceva, omul 
se  leagă  cu  iubirea  de  acel  lucru,  și  nu  o  mai  arată  întreagă  lui 
Dumnezeu. Astfel: unul iubește averile, dacă le are; altul iubește aurul și 
argintul;  altul  iubește  înțelepciunea  lumească  pentru  a  fi  slăvit  de 
236
oameni,  altul  iubește  puterea  de  stăpânire;  altul  iubește  slava  și 
onorurile oamenilor; altul iubește mânia și violența; ― o iubește pentru 
că ușor îi cade pradă ―; alt l iubește invidia; altul se trufește și este 
cuprins  de  moleșeală  ziua  întreagă;  altul  este  amăgit  de  calcule 
nebunești; altuia îi place să fie socotit dascăl și să fie lăudat de oameni; 
altuia îi place să trăiască în neglijență și trândăvie; altuia să se îmbrace 
în  zdrențe,  iar  altuia  să  se  dedice  grijilor  pământești;  în  sfârșit  altul 
iubește somnul, gluma și vorbele murdare. Și așa, fiind cineva prins cu 
un lanț mare sau mic de lume, este stăpânit de ea și nu‐i permite să se 
ridice. Pentru că patima, pe care cineva o iubește și împotriva căreia nu 
luptă cu bărbăție, îl stăpânește, îl îngreuiază și devine pentru el piedică 
și lanț, ca să nu‐și poată ridica mintea către Dumnezeu, să‐I placă Lui, 
și  numai  Lui  slujind,  să  dobândească  viața  veșnică,  în  împărăția  lui 
Dumnezeu. 
Pe când sufletul care este atras și iubește cu adevărat pe Domnul, 
se leagă de El cu toată puterea și primește de la El ajutorul harului. Se 
leapădă de sine și nu dă ascultare sfatului minții sale ― pent  că știe 
că în acesta se strecoară, în chip viclean, sfatul celui rău, care este cu noi 
și  ne  amăgește  ―  ci  mai  deg abă  se  lasă  în  seama  Cuvântului 
Domnului, se dezleagă, pe cât îi este cu putință, de orice lanț văzut, și se 
predă  Domnului,  într‐adevăr,  numai  așa  făcând  poate  să  treacă  ușor 
peste luptele, necazurile și durerile care i se ridică în cale. 
Lucrul  pe  care‐l  iubește  cineva,  acela  fie  că‐l  ajută,  fie  că‐l 
îngreuiază. Dacă iubește cineva ceva din această lume, acel lucru devine 
pentru el lanț și povară care îl trage în jos, care nu‐i permite să se înalțe 
către Dumnezeu. Dacă, însă, iubește cineva pe Domnul și poruncile Lui, 
este  ajutat  de  El.  Toate  poruncile  Domnului  devin  ușoare,  dacă‐și 
păstrează  întreagă  iubirea  față  de  El.  Împovărarea  se  face  spre  binele 
lui. Mai mult decât atât,  El ușurează și alină orice necaz și întristare. 
Puterea divină zdrobește puterile răutății, care pun curse sufletului și‐l 
înlănțuiesc cu legăturile diferitelor pofte, în abisul acestei lumi. Și așa se 
eliberează el de ele, prin credință, stăruință multă și cu ajutorul Celui de 
sus, pe Care‐L iubește. Așa se învrednicește el să moștenească împărăția 
cea  cerească,  pe  care  a  iubit‐o  cu  adevărat,  și  ajutat  de  Domnul, 
dobândește viața veșnică. 
Ca să arătăm cu exemple reale că mulți se pierd din cauza voinței 
lor, că se scufundă în mare, sau sunt duși în robie, să presupunem că o 
casă este cuprinsă de foc: cel ce vrea să se salveze, observând incendiul, 
fuge gol, și gândindu‐se doar la viața sa, lasă totul și scapă. Altul, însă, 
vrând să ia ceva din casă: vase și alte lucruri, intră în ea și pe când face 
aceasta,  casa  este  cuprinsă  de  foc,  iar  el  este  prins  înăuntru  și  arde 
împreună cu ea. 
Vezi cum, iubind cineva ceva, cu propria‐i voință a fost pierdut în 
237
foc?  La  fel  se  întâmplă  și  pe  mare,  atunci  când  iscându‐se  furtună, 
oamenii naufragiază: unul dezbrăcându‐se, și aruncându‐se gol în apă 
―  vrând  să  se  salveze  doar  pe  sine  ―  este  luat  de  valuri  și  purtat 
deasupra  lor, însă  pentru  că  nimic  nu‐l împiedică,  poate  să    străbată 
marea cea amară și să‐și scape viața. Altul, însă, vrând să salveze și ceva 
din veșmintele sale ― crezând că poate să înoate și să iasă cu ele ― 
lucrurile  pe  care  le  ia  îl  îngreunează,  îl  afundă  în  mare  și  se  pierde 
acesta, neputându‐și salva viața, din cauza unui câștig neînsemnat. Vezi 
cum  și  acesta  își  pierde  viața  cu  propria‐i  voință?  Să  dăm  un  alt 
exemplu: Să presupunem că se aude de invazia celor de alt neam: Unul, 
îndată ce aude aceasta, fuge numaidecât; el fuge dezbrăcat, fără să‐și ia 
hainele. Altul, însă, nu dă crezare că vin dușmanii, sau vrând să ia ceva 
din lucrurile sale întârzie să fugă. Năvălind dușmanii îl prind, îl duc rob 
în țara lor și acolo este obligat să le slujească. Vezi că și acesta a ajuns în 
robie, cu voia sa, din pricina zăbavei, a lipsei de bărbăție și a iubirii față 
de  unele  lucruri?  Tot  așa  se  întâmplă  și  cu  cei  care  nu  urmează 
poruncilor Domnului, nu se leapădă de sine și nu iubesc mai presus de 
orice  pe  Domnul,  ci  de  bună  voie  se  lasă  încătușați  cu  legături 
pământești.  Când  izbucnește  focul  cel  veșnic,  în  loc  să‐i  găsească 
prizonieri ai virtuților, îi află mai degrabă încătușați de dragostea față 
de lume. De aceea, ei se afundă în marea cea amară a răutății și sunt 
luați în robie de cei de alt neam, adică de duhurile răutății și se pierd. 
Iar  dacă  vrei  să  cunoști,  din  Scripturile  de  Dumnezeu  inspirate, 
adevărata  iubire  față  de  Domnul,  gândește‐te  la  Iov.  Acesta  s‐a 
dezbrăcat, să zic așa, de toate cele ce avea; de copii, averi, servitori și de 
toate celelalte, a fugit și s‐a salvat. Și scoțându‐și haina, i‐a aruncat‐o lui 
satan,  fără  să  blesteme  cu  cuvântul  sau  cu  inima,  fără  să  ajungă  pe 
buzele  sale  vreun  cuvânt  împotriva  Domnului,  ci  binecuvântând  pe 
Domnul, zicea: ,,Domnul a dat, Domnul a luat; cum a plăcut Domnului, 
așa s‐a întâmplat; fie numele Domnului binecuvântat” (Iov 1, 21).  Deși 
socotea că are multe lucruri, fiind încercat de Domnul, i s‐a arătat că nu 
are  nimic  în  afară  de  Dumnezeu.  La  fel  s‐a  întâmplat  și  cu  Avraam: 
poruncindu‐i  Domnul  să  iasă  din  pământul,  din  familia  și  din  casa 
tatălui său, s‐a dezbrăcat, să zic așa, de toate: de patrie, pământ, rude, 
părinți  și  a  urmat  cuvântul  Domnului.  Apoi  au  venit  peste  el  multe 
încercări și ispite: i s‐a luat soția și a suferit multe nedreptăți, pe când 
petrecea în țară străină, dar în toate momentele a arătat că iubește pe 
Dumnezeu mai presus de orice.  În cele din urmă, dobândind fiu, așa 
cum i s‐a promis, la adânci bătrâneți și cerându‐i‐se să‐l aducă jertfă, 
numaidecât s‐a dezbrăcat și lepădat de sine. Vrând să aducă jertfă pe 
fiul său cel unul‐născut, el a arătat că nimic altceva nu iubește mai mult 
decât pe Dumnezeu. Pentru că dacă pe acela l‐ar fi dat cu plăcere, cu cât 
mai mult, dacă i s‐ar fi poruncit să împartă bunurile sale săracilor, ar fi 
238
fost gata să împlinească porunca. 
Vezi  care  este  adevărata  iubire  față  de  Domnul  ce  izvorăște  din 
voința  liberă?  Tot  așa  și  cei  care  voiesc  să  devină  moștenitori  ai 
bunurilor  cerești,  se  cuvine  să  nu  iubească  nimic  mai  presus  de 
Dumnezeu, pentru ca, atunci când sunt puși la încercare, să fie tari și 
să‐și păstreze iubirea desăvârșită față de Domnul. Unii ca aceștia iubind 
pe Dumnezeu mai presus de orice și dezlegându‐se de iubirea oricărui 
lucru din lumea aceasta, vor putea duce lupta până la capăt. Însă sunt 
foarte puțini aceia care au o astfel de iubire, care se leapădă  de toate 
plăcerile din lume și care îndură cu  bărbăție atacurile și ispitele celui 
rău, într‐adevăr mulți încercând să traverseze fluvii, sunt luați de ape; 
dar sunt și unii care străbat fluviile tulburi ale poftelor de multe feluri 
din lumea aceasta și ale ispitelor venite din partea duhurilor celor rele. 
Multe  corăbii  se  acoperă  de  valuri  și  se  cufundă  în  mare,  dar  sunt  și 
unele, care, plutind peste valuri, străbat marea și ajung la limanul cel 
liniștit. De aceea, este nevoie totdeauna de multă credință, îndelungă‐
răbdare, luptă, răbdare, chinuri, de foame și sete după bine, de istețime, 
curaj, discernământ și judecată. Cei mai mulți dintre oameni voiesc să 
dobândească  Împărăția  Cerurilor  fără  luptă,  osteneli  și  sudoare;  însă 
acest  lucru  este  imposibil.  Este,  precum  se  întâmplă  în  viața  de  toate 
zilele când oamenii, merg la cel avut, să lucreze vara (la câmp) sau să 
facă altceva, pentru a‐și procura cele necesare pentru trai; dar unii fiind 
leneși, nu lucrează după cum trebuie și cât trebuie și cu toate acestea 
voiesc să primească plata întocmai ca aceia care s‐au trudit din greu, ca 
și  când  au  făcut  lucrul  lor.  Citind  Scripturile,  vedem  că  un  drept  a 
bineplăcut  lui  Dumnezeu,  că  unul  s‐a  făcut  prieten  și  vorbea  cu 
Dumnezeu,  că  toți  Părinții  s‐au  făcut  prieteni  și  moștenitori  ai  lui 
Dumnezeu, pentru că au suportat atâtea necazuri pentru Dumnezeu, 
pentru că au arătat curaj și s‐au luptat împotriva celui rău. De aceea îi 
fericim. Dar noi, voim să dobândim daruri și vrednicii egale cu ale lor, 
dorim  să  primim  acele  haruri  minunate,  însă  trecem  cu  vederea 
ostenelile  și  luptele,  necazurile  și  suferințele  lor;  dorim  fierbinte  să 
obținem onorurile și răsplata pe care ei au primit‐o de la Dumnezeu, 
dar nu voim să luăm asupra noastră ostenelile, luptele și necazurile lor! 
Îți spun: orice om vrea și dorește ― chiar și desfrânatele, vameșii și 
oamenii  cei  nedrepți  ―  să  dobândească  ușor,  fără  osteneli  și  lupte 
împărăția  lui  Dumnezeu;  însă  tocmai  pentru  aceasta  se  interpun 
ispitele,  încercările  cele  multe,  necazurile,  luptele  și  sudorile,  ca  să  se 
vădească cine iubește cu adevărat, din tot sufletul, și cu toată puterea sa, 
până la moarte, numai pe Domnul și cine iubește pe altcineva alături de 
El.  Pe  drept,  deci,  intră  în  împărăția  cerurilor,  aceia  care,  potrivit 
cuvântului Domnului, se leapădă de sine și iubesc pe Domnul mai mult 
decât propria lor viață; pe drept sunt răsplătiți cu daruri cerești pentru 
239
marea  lor  iubire.  În  necazuri și  suferințe, în  răbdare  și  credință,  stau 
ascunse făgăduințele, slava și obținerea bunurilor cerești ― după cum 
în sămânța aruncată sub brazdă se ascunde rodul, după cum în planta 
ce  răsare  între  spini  sau  în  loc  mocirlos  se  ascunde  copacul.  Va  veni 
vremea  când  acestea  își  vor  arăta  haina  lor  frumoasă  și  strălucitoare, 
fructele  lor  diferite,  după  cum  spune  Apostolul:  ,,Prin  multe  necazuri 
vom  intra  în  împărăția  cerurilor”  (Fapte  14,  21).  Și  Domnul:  ,,întru 
răbdarea voastră veți mântui sufletele voastre” (Luca 21, 19).  Sau :  ,,În 
lume  necazuri  veți  avea”  (Ioan  14,  33).  Prin  urmare,  pentru  a  putea 
scăpa  de  poftele  cele  pământești,  de  lanțurile  și  cursele  plăcerilor,  de 
furtunile  lumii,  este  nevoie  de  osteneală,  de  răbdare,  de  stăpânire  de 
sine,  de  multă  atenție  și  de  rugăciune  către  Domnul.  Să  fugim  de 
atacurile duhurilor viclene, și să luăm aminte la privegherea, credința și 
nădejdea pe care le‐au avut Sfinții, cu care au dobândit încă de aici în 
sufletele lor comoara cea cerească, adică puterea Duhului. Aceasta este 
arvuna  împărăției.  Fericitul  Apostol  Pavel,  vorbind  despre  această 
comoară cerească, adică despre harul Duhului, după ce arată mulțimea 
necazurilor  ce‐i  așteaptă  pe  cei  aleși,  arată  și  folosul  pe  care  fiecare  îl 
poate  trage  din  acestea.  Iată  ce  spune  că  vor  dobândi:  ,,Căci  știm  că, 
dacă acest cort, locuința noastră pământească, se va strica, avem zidire 
de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veșnică, în ceruri” (2Cor. 5, 1). 
Dator  este,  deci,  fiecare  să  se  lupte  și  să  se  sârguiască  a  practica 
virtuțile și să creadă, pentru ca de aici să dobândească această casă. Că 
dacă se va prăbuși casa trupului nostru, (trupul), nu avem altă casă în 
care să se întoarcă sufletul nostru. 
Că  zicând:  ,,Dacă  vom  fi  găsiți  îmbrăcați  și  nu  goi”  (2Cor.  5,  4) 
Apostolul  se  referă  prin  cuvântul  gol  la  comuniunea  și  împărțirea  cu 
Duhul Sfânt, întru care numai sufletul cel credincios se poate odihni. De 
aceea, cei ce sunt cu adevărat creștini sunt curajoși și se bucură când ies 
din trup, pentru că au acea casă nefăcută de mână, care nu este altceva 
decât puterea Duhului care locuiește în ei. Deci, chiar dacă se va prăbuși 
casa trupului, (trupul), ei nu se tem, pentru că au casa cea cerească a 
Duhului  și  slava  cea  nestricăcioasă,  care,  în  ziua  învierii,  va  zidi  și  va 
slăvi casa trupului, după cum zice Apostolul: ,,Cel ce a înviat pe Hristos 
din morți va face vii și trupurile noastre cele muritoare, prin Duhul Lui 
care locuiește în noi” (Rom. 8, 11). Și iarăși: ,,Pentru ca și viața lui Iisus să 
se arate în trupul nostru cel muritor” (2Cor. 4, 10), ,,pentru ca și ceea ce 
este muritor să fie înghițit de viață” (2Cor. 5, 5) 
Să ne nevoim, deci, prin credință și prin viață virtuoasă să câștigăm 
de aici acea îmbrăcăminte, pentru ca nu cumva, îmbrăcați fiind în trup 
să  ne  aflăm  (totuși)  goi,  lipsindu‐ne  acea  putere  care  să  slăvească,  în 
ziua aceea, trupul nostru. Pentru că, pe cât fiecare s‐a învrednicit, prin 
credință și prin sârguință, a se face părtaș al Duhului Sfânt pe atât și 
240
trupul său se va slăvi în ziua aceea. De aceea comorile pe care acum (în 
această  viață),  le‐a  adunat  înlăuntrul  sufletului  său,  atunci,  se  vor 
descoperi și se vor arăta în afara trupului. După cum copacii  ― at nci  
când  trece  iarna  și  o  putere  nevăzută  venită  de  la  soare  și  vânturi,  îi 
mângâie ― odrăslesc și scot dinăuntrul lor, ca pe un veșmânt, frunze, 
flori și fructe, și tot în același timp răsar din sânurile pământului, iarba 
și florile, de acopăr și îmbracă pământul, și crinii despre care Domnul a 
zis:  ,,Că  nici  Solomon,  în  toată,  mărirea  lui  nu  s‐a  îmbrăcat  ca  unul 
dintre aceștia” (Matei 6, 29); că toate acestea sunt pilde, figuri și imagini 
ale creștinilor din momentul învierii. 
La  fel  se  întâmplă  și  cu  sufletele  tuturor  celor  ce  iubesc  pe 
Dumnezeu,  adică  cu  adevărații  creștini.  Pentru  aceștia,  însă,  luna  cea 
dintâi,  Xanthicus  luna  înfloririi,  cea  numită  aprilie,  este  ziua  învierii; 
atunci,  împinsă,  de  puterea  Soarelui  dreptății,  iese  dinlăuntru  slava 
Duhului Sfânt care acoperă și îmbracă trupurile Sfinților, (se arată) acea 
slavă  pe  care  ei  au  avut‐o  ascunsă  în  suflete.  Că  ceea  ce  are  cineva 
(ascuns  în  suflet)  acum,  aceea  se  va  arăta  atunci  din  afara  trupului. 
Aprilie zic, este cea dintâi dintre lunile anului, aceasta aduce bucurie la 
toată zidirea; aceasta îmbracă copacii goi și deschide pământul; aceasta 
vestește pe toate viețuitoarele. 
Xanthicus,  prima  lună  a  creștinilor  este  vremea  învierii,  atunci 
când  se  vor  preaslăvi  trupurile  lor,  prin  lumina  cea  negrăită,  care  de 
acum se află între ei, adică prin puterea Duhului, care  le va fi atunci 
îmbrăcăminte, mâncare, băutură, bucurie, veselie, pace, veșmânt și viață 
veșnică. Că Duhul Cel dumnezeiesc, pe care de acum s‐au învrednicit a‐
L primi întru ei, va fi atunci frumusețea și strălucirea lor cerească. 
Deci,  cât  de  necesar  este  ca  fiecare  dintre  noi  să  creadă,  să  se 
nevoiască,  să  se  sârguiască  a  duce  viață  virtuoasă  și  să  arate  multă 
nădejde și răbdare, pentru a ne învrednici să primim încă de acum, în 
suflet, puterea și slava Duhului Sfânt, ca atunci când trupurile se vor 
dezleagă să avem în noi pe Acela care ne va îmbrăca și ne va face vii! Că 
zice (Apostolul):  ,,De vom fi găsiți îmbrăcați, iar nu goi” (2Cor. 5, 3). Și: 
,,Va face vii trupurile voastre muritoare prin Duhul Său, Care locuiește 
în voi” (Rom. 8, 11).  Fericitul Moise, având pe chipul său slava Duhului, 
s‐a arătat simbol al slavei trupurilor de la înviere. Și dacă chipul său era 
atât de slăvit încât niciunul dintre oameni nu putea să‐l privească, cât 
de  slăvite  vor  fi  trupurile  drepților  la  înviere?  Slava  de  la  înviere  este 
slava pe care sufletele Sfinților și ale credincioșilor s‐au învrednicit s‐o 
aibă încă de acum în omul lor cel lăuntric. 
Se zice: ,,Iar noi toți privind ca în oglindă, cu fața descoperită, slava 
Domnului, ne prefacem în același chip, din slavă în slavă” (2Cor. 3, 18). 
Și iarăși: ,,Patruzeci de zile și patruzeci de nopți n‐a mâncat pâine și apă 
n‐a băut”, precum s‐a scris (Exod 34, 28). 
241
 Dar ar fi fost cu neputință ca trupul său să viețuiască atâta vreme, 
fără pâine, dacă n‐ar fi primit o altă hrană, (o hrană) duhovnicească, pe 
care  încă  de  acum  sufletele  Sfinților,  o  primesc  în  chip  nevăzut  de  la 
Duhul. 
Deci, Fericitul Moise în două chipuri a arătat ce slavă a luminii și ce 
desfătare spirituală a Duhului vor avea creștinii cei adevărați la înviere. 
De această slavă creștinii se învrednicesc încă de acum  în chip tainic, 
însă atunci la înviere se va arăta pe trupul lor. Că slava pe care, încă de 
acum, o au cei sfinți în sufletele lor ― precum s‐a zis mai înainte ― 
acea slavă va acoperi și va îmbrăca trupurile cele goale și le va răpi la 
ceruri, iar de aici încolo ne vom odihni cu Domnul în veci, în împărăția 
Sa cu trupul și cu sufletul. 
Creându‐l  pe  Adam,  Dumnezeu  nu  i‐a  făcut  aripi  trupești  ca 
păsărilor, pentru că i‐a pregătit aripile Duhului, adică acele aripi pe care 
i le va da lui la înviere, ca să‐l înalțe și să‐l ducă acolo unde vrea Duhul. 
Astfel de aripi se învrednicesc să aibă sufletele drepților încă de acum, 
atunci  când  zboară  cu  gândul  la  cele  cerești.  Că  alta  este  lumea 
creștinilor,  alta  este  masa,  altele  sunt  veșmintele,  alta  este  desfătarea, 
alta este împărtășirea și altul este cugetul. De aceea, ei sunt și mai buni 
decât toți oamenii. Puterea, pe care s‐au învrednicit s‐o primească încă 
de  acum  de  la  Duhul  Sfânt  se  află  înlăuntru,  în  sufletele  lor,  însă  la 
înviere și trupurile se vor învrednici de acele bunuri ale Duhului și vor fi 
îmbrăcate cu acea slavă, pe care sufletele, încă de pe acum, o experiază. 
Deci, dator este fiecare dintre noi să se nevoiască, să se trudească și 
să se sârguiască în a săvârși toate virtuțile, să creadă și să ceară de la 
Domnul ca încă de pe acum, omul nostru cel lăuntric să se facă părtaș 
la slava aceea și sufletul să se împărtășească de acea sfințenie a Duhului, 
ca  fiind  curățiți  de  noroiul  răutății,  să  avem  și  la  înviere  acea  putere, 
care va îmbrăca trupurile noastre înviate, va acoperi urâciunea și ne va 
odihni în împărăția cerurilor. Că Hristos Se va pogora din ceruri și va 
învia  toate  semințiile  lui  Adam,  pe  cei  din  veac  adormiți,  după  cum 
grăiesc Sfintele Scripturi. Și îi va despărți în două părți; însă pe cei ce au 
semnul lui, adică pecetea Duhului, pe aceștia ca pe ai Săi strigându‐i, îi 
va  pune  de‐a  dreapta  Sa.  ,,Pentru  că”,  zice,  ,,oile  Mele  ascultă  glasul 
Meu” (Ioan 10, 27) ; și ,,Cunosc pe ale Mele și sunt cunoscut de ale Mele” 
(Ioan 10, 14). 
Atunci,  trupurile  acestora  se  vor  îmbrăca  cu  slavă  divină,  după 
faptele lor și se vor umple de slava Duhului, pe care Sfinții o au încă de 
acum în sufletele lor. Și astfel slăviți cu lumina cea dumnezeiască și  ,,la 
ceruri  răpiți  întru  întâmpinarea  Domnului  în  văzduh”,  așa  cum  s‐a 
scris, ,,vom fi pururea cu Domnul” (1Tes. 4, 17), împărățind cu El în veci, 

242
la nesfârșit. Amin”362.  
Deci,  după  cum  arată  Sfântul  Macarie  Egipteanul,  numai  prin 
credință cu ,,ajutorul harului lui Dumnezeu”, lepădându‐ne de sine și 
nedând  crezare  sfatului  minții  noastre,  în  care  se  strecoară  în  chip 
viclean sfatul celui rău, nevoindu‐ne, ,,lăsându‐ne atrași de dragostea 
lui Dumnezeu”, dobândim pe Dumnezeu în inimile noastre, devenim 
adevărați creștini, adevărate mădulare ale Bisericii. Deci numai atunci 
când harul Duhului Sfânt ridică ,,vălul întunericului care l‐a acoperit 
pe  om”, numai  ,,atunci  sufletul  fiind  curățit  și  reprimindu‐și  firea  sa, 
acea  zidire  curată  și  fără  prihană,  contemplă  fără  încetare,  în  toată 
curăția,  cu  ochi  curați,  slava  luminii  celei  adevărate,  pe  Soarele  cel 
adevărat al dreptății care strălucește în inimă”.  
Prin urmare, din cele arătate nouă de Cuvântul Adevărului și de 
Sfinții  Părinți  ai  Bisericii  înțelegem  că,  dacă  vrem  să  fim  adevărate 
mădulare ale Bisericii și adevărați slujitori ai lui Dumnezeu, se cade să 
trăim  și  să  învățăm  urmând  ascultării  Mântuitorului  nostru  care  a 
spus:  ,,Eu de la Mine nu am grăit, ci Tatăl Cela ce M‐a trimis pe Mine, 
Acela porunca Mi‐a dat, ce voi zice și ce voi grăi. Și știu că porunca Lui 
viață veșnică este” (Ioan 12, 49‐50). 
Deci  după  cum  vedem,  mădularele  Bisericii  ‐  cei  de  care  se 
îngrijește  Dumnezeu  în  mod  special  ‐  sunt  cei  care  s‐au  lepădat  de 
lume,  sunt  cei  care  au  primit  Cuvântul  Adevărului  ‐  Hristos  și‐l 
împlinesc pe el. Aceștia nu au primit și nu pot să primească înțelegerea 
eretică  că  ,,Biserica  este  dezbinată”  sau  că  ,,Biserica  și  adevărul  sunt 
relative”; unora ca aceștia ni se cade să urmăm și noi, dacă vrem să fim 
liberi de toată înșelarea și să ne putem mântui.   
Mădularele  Bisericii  și  slujitorii  lui  Dumnezeu  nu  rămân 
indiferenți când aproapele lor se aprinde de focul ispitelor și mai cu 
seamă de cel al ereziilor, care despart pe om de Biserică, de Dumnezeu, 
ci se dovedesc a fi uniți cu Hristos Capul Bisericii, suferind și lucrând 
împreună cu El, după cum îl vedem și pe Sfântul Apostol Pavel făcând 
și  nouă  scriind,  că:  ,,Dumnezeu  a  întocmit  astfel  trupul,  dând  mai 
multă  cinste  celui  căruia  îi  lipsește,  ca  să  nu  fie  dezbinare  în  trup,  ci 
mădularele  să  se  îngrijească  deopotrivă  unele  de  altele.  Și  dacă  un 
mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; și dacă un mădular 
este cinstit, toate mădularele se bucură împreună” (1Cor. 12, 24‐26). 
Sfântul Chiril al Alexandriei, chiar în începutul Comentariului la 
Evanghelia  Sfântului  Ioan,  arată  că  grija  Sfinților  Evangheliști  este 
aceea de a‐i izbăvi pe oameni de toată rătăcirea, de a le arata care este 
voia  lui  Dumnezeu,  de  a‐i  aduce  la  Cunoștința  Adevărului,  adică  în 
Biserica ‐ Trupul lui Hristos, unde să se poată face vrednici de unirea 
362
 Ibidem, Omilia V, 6‐12. 
243
cu Dumnezeu. Precum Sfinții Evangheliști de asemenea și toți Sfinții 
nu s‐au plecat nici unui duh care robește lumea, ci au căutat numai 
unirea  cu  Dumnezeu,  trăind  în  El  și  numai  slava  Lui  și  mântuirea 
aproapelui  dorind.  Asemenea  lor  deci  se  cade  să  facem  și  noi,  în 
vremea de acum, când cea mai periculoasă erezie, ,,pan‐erezie”, cum o 
numesc  Sfinții  noștri  Părinți  contemporani,  caută  să  pună  stăpânire 
pe noi și pe aproapele nostru.  
,,Înțelegerea  Sfinților  Evangheliști,  zice  Sfântul  Chiril,  este  exactă 
(și) de Dumnezeu învățată, privind din toate părțile ceea ce este de folos 
ascultătorilor și făcând aceasta cu o puternică străduință, ca una ce‐și ia 
puterea văzătoare din înălțimea unei culmi cuprinzătoare. De acolo văd 
ceea ce e folositor celor ce însetează după cuvântul adevărat al sfintelor 
dogme  și  caută,  cu  bună  alegere,  înțelesul  ascuns  în  dumnezeieștile 
Scripturi. Căci Duhul nu‐l descoperă pe acesta celor ce‐l cercetează din 
curiozitate și care se bucură și se îndulcesc mai mult de rătăcirile variate 
ale gândurilor proprii decât de adevăr. De aceea, nici nu intră în sufletul 
rău voitor, nici nu lasă mărgăritarele cele cinstite să se tăvălească sub 
picioarele  porcilor,  ci  foarte  bucuros  vorbește  înțelegerilor  simple,  ca 
unora ce au o mișcare mai puțin meșteșugită și se feresc de speculațiile 
prisositoare, speculații cărora le urmează îndoiala și căderea de la calea 
dreaptă și împărățească. ,,Căci cel ce umblă întru neprihănire umblă cu 
convingere” după cuvântul lui Solomon (Pilde 10, 9). 
Sfinții Evangheliști având o exactitate minunată în scrisul lor (,,căci 
nu  vorbesc  ei,  ci  Duhul  Tatălui  vorbește  în  ei”,  după  cuvântul  
Mântuitorului, Matei 10, 20), cel ce privește la înțelesurile mai presus de 
fire și tinde la ascuțimea înțelegerii și la adausul neîncetat și neîntrerupt 
de gânduri noi ar putea spune cu dreptate că scrierea lui Ioan e dincolo 
de  orice  minune.  Căci  Evangheliștii  se  completează  unul  pe  altul  în 
tâlcuirea  dogmelor  dumnezeiești  și  urmăresc  unul  și  același  scop, 
pornind din părți deosebite. Din cuvintele lor rezultă o unică țesătură. 
Mie  mi  se  pare  că  se  aseamănă  cu  unii  cărora  li  se  poruncește  să 
înainteze  spre  aceeași  cetate,  fără  să  meargă  pe  una  și  aceeași  cale. 
Ceilalți  evangheliști  pot  fi  văzuți  vorbind  cu  multă  exactitate  despre 
șirul  înaintașilor  (genealogia)  după  trup  ai  Mântuitorului  nostru  și 
coborând pe rând de la Avraam până la Iosif, sau urcând de la Iosif la 
Avraam. Dar pe fericitul Ioan îl vedem nepreocupat mult de acestea, ci 
folosindu‐se  de  mișcare  fierbinte  și  înfocată  a  minții  în  voința  de  a 
înțelege  cele  mai  presus  de  mintea  omenească  și  în  îndrăzneala  de  a 
explica nașterea negrăită a lui Dumnezeu‐Cuvântul. Căci știa că slava 
Domnului acoperă cuvântul și mărirea dumnezeiască e mai mare decât 
toată înțelegerea și grăirea noastră, și cele proprii firii dumnezeiești sunt 
greu de exprimat și foarte anevoios de lămurit.  
Dar fiindcă era de trebuință să se măsoare cerul cu palma și să se 
244
îngăduie măsurilor omenești să cuprindă cele tuturor neajunse și greu 
de povestit, ca să nu abată pe drumul altor învățături pe cei mai simpli, 
ca nici un glas al sfinților, care au fost văzători și slujitori ai Cuvântului, 
respingând relele învățături, Ioan se ridică cu pătrunderea la ceea ce e 
mai  important  din  dogmele  dumnezeiești,  spunând:  ,,La  început  era 
Cuvântul  și  Cuvântul  era  la  Dumnezeu  și  Dumnezeu  era  Cuvântul. 
Acesta era întru început la Dumnezeu” (Ioan 1, 1). 
Socotesc de altfel, că e de trebuință ca cei ce grăiesc prin Sfintele 
Scripturi  să  se  folosească  mai  presus  de  toate  cuvintele  care  sunt 
frumoase și bune și care nu au în ele nimic vătămător. Și astfel, prin cele 
înțelese de cei mulți în multe feluri, ei contribuie la aflarea înțelesului 
unic  și  urcă  spre  măsura  cea  bună  a  cunoașterii  și  imitând  albina 
harnică și înțeleaptă, încheagă mierea cea dulce a Duhului. 
Spun  unii  dintre  cei  foarte  iubitori  de  osteneală  că,  după  crucea 
Mântuitorului nostru și după înălțarea lui la cer, unii păstori mincinoși 
năpustindu‐se  asemenea  unor  fiare  sălbatice  asupra  turmei 
Mântuitorului au tulburat‐o nu puțin, vorbind, precum s‐a scris (Ier. 23, 
16), din inima lor, și nu din gura Domnului. Mai bine zis, nu numai din 
inima lor, ci din învățăturile Tatălui lor, adică ale diavolului. Căci dacă 
,,nimeni nu poate spune anatema lui Iisus,” decât în Beelzebut (1Cor. 12, 
3), cum nu ni se va arata nouă adevărat cuvântul despre acestea? Care 
sunt  deci  învățăturile  care  le‐au  născocit  de  capul  lor?  Ei  afirmă  cu 
neștiință  și  în  chip  necredincios  că  Unul‐Născut  al  lui  Dumnezeu, 
Lumina eternă, întru care toți ne mișcăm și suntem (Fapte 17, 28), a fost 
chemat la existență prima dată atunci când s‐a născut ca om din Sfânta 
Fecioară. Și, luând chipul acesta comun pe pământ,  ,,S‐a arătat, și cu 
oameni  a  locuit,”  precum  s‐a  scris  (Baruh.  3,  38).  Pe  cei  ce  rămân  în 
aceasta și au îndrăznit să tăgăduiască nașterea negrăită și dinainte de 
veci a Fiului, Cuvântul prorocului îi ceartă, zicând: ,,Iar voi, apropiați‐vă 
aici,  fii  nelegiuiți,  sămânță  de  desfrânați  și  de  curvă.  Întru  ce  v‐ați 
desfătat  și  asupra  cui  ați  deschis  gura  voastră”  (Is.  57,  3‐4)?  Nu  din 
inimă  bună  scot  adică  cele  bune,  ci  scuipă  veninul  șarpelui  ucigaș, 
despre  care  Psalmistul  spune,  vorbind  către  Dumnezeu  Cel  Unul  și 
peste toate: ,,Tu ai zdrobit capul șarpelui” (Ps. 73, 14). 
Nu  mică  era  tulburarea  despre  aceasta  în  cei  ce  au  crezut,  și 
sufletele celor mai simpli sufereau ca de o boală de această sminteală. 
Căci  unii  credeau  de  fapt  în  flecărelile  acelora,  atrași,  de  la  dogmele 
adevărate, la ideea că Cuvântul a fost chemat la existență numai atunci 
când S‐a făcut om. De aceea, cei ce erau mai cu judecată decât cei simpli, 
adunându‐se și unindu‐se, au venit la ucenicul Mântuitorului, înțeleg la 
Ioan, și i‐au descoperit boala care cuprinsese pe frații lor din flecăreala 
celor  ce  învățau  altfel  și  l‐au  rugat  să‐i  apere  îndată  prin  lumina 
Duhului și să le întindă o mână mântuitoare celor săgetați și căzuți în 
245
acele mreje diavolești. 
Acesta suferind pentru cei ce s‐au pierdut și și‐au stricat mintea, 
socotește, la fel, că e nebunie să nu aibă grijă de cei ce‐i urmează și de cei 
viitori și recurge la scrierea cărții. Cele ce erau de spus mai omenește și 
despre nașterea după trup și fire, cu arătarea generațiilor dinainte, le‐a 
lăsat  celorlalți  Evangheliști  să  le  expună  mai  pe  larg,  iar  el  foarte 
călduros  și  bărbătește  se  ridică  asupra  flecărelilor 363 celor  ce  inventau 
acelea, zicând: ,,La început era Cuvântul” (Ioan 1, 1)” .  
Vedem în cele arătate de Sfântul Chiril al Alexandriei că durerea 
pentru cei căzuți de la credință și preocuparea de a‐i salva din mrejele 
celui  viclean  nu  era  numai  a  Sfinților  Apostoli,  ci  a  tuturor 
mădularelor  Bisericii,  după  cum  știm  și  din  cele  relatate  în  Faptele 
Apostolilor,  unde  se  spune  că:  ,,inima  și  sufletul  mulțimi  celor  ce  au 
crezut era unul”(Fapte 4, 32). Ei pentru că nu își lipeau inima de nimic 
din  lumea  aceasta,  trăiau  în  adevăr  viața  Bisericii.  ,,Toți  cei  ce  au 
crezut,  zice, erau la aceeași și aveau toate de obște”, ,,nici unul nu zicea 
că dintru averile lui este ceva al său; ci erau lor toate de obște,” ,,în toate 
zilele așteptând cu un cuget în biserică, și frângând prin case pâine.... 
Lăudând  pe  Dumnezeu  și  având  har  către  tot  norodul.  Iar  Domnul 
adăuga pe cei ce se mântuiau în toate zilele la Biserică” (Fapte 2, 44‐47; 
4,  32).  Ei  înțelegeau  foarte  bine  că  lupta  împotriva  lui  Hristos  este 
împotriva  Bisericii  ‐  a  vieții  și  mântuirii  lor,  și  că  lupta  împotriva 
Bisericii este împotriva lui Hristos (Fapte 4, 23‐35). Puteau înțelege bine 
pentru că nu erau stăpâniți de nepăsare, de iubirea de sine, precum 
suntem  noi  astăzi;  ei    erau  interesați  de  toți,  ca  niște  adevărate 
mădulare,  rugându‐se  în  Duh  și  Adevăr  în  Biserică,  după  cum  se 
mărturisește: ,,s‐a clătit locul unde erau adunați; și s‐au umplut toți de 
Duhul Sfânt, și grăiau cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăznire” (Fapte 4, 
31). 
Este știut că în tot decursul istoriei Bisericii creștinii au fost puși 
în  situații  grele  și  că  acestea  toate  s‐au  făcut  cu  îngăduința  lui 
Dumnezeu. ,,Și câte mâna Ta și sfatul Tău mai înainte a rânduit să fie” 
(Fapte  4,  28),  ziceau  primii  creștini  în  rugăciunea  lor.  Dar  la  toate 
problemele  ei  își  găseau  nădejdea  și  rezolvarea  în  Biserică,  unde 
Mântuitorul Însuși ne trimite zicând:  ,,Ἐὰν δὲ παρακούσῃ αὐτῶν, Iar de 
nu va asculta...εἰπὲ τῇ ἐκκλησίᾳ· ipe ti eklisia; spune‐l Bisericii ; ἐὰν δὲ καὶ 
τῆς ἐκκλησίας παρακούσῃ, și de nu va asculta nici de Biserică,  ἔστω σοι 
ὥσπερ ὁ ἐθνικὸς καὶ ὁ τελώνης. să‐ți fie ție ca un păgân și vameș” (Matei 
18, 17). 
Acum  când  tăgăduirea  unității  Bisericii,  tăgăduirea  Dumnezeiri 
lui  Hristos  și  tăgăduirea  faptului  că  mântuirea  este  numai  în  ea,  se 
363
PSB 41, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, pp. 15‐16). 
246
face tocmai de unii dintre cei ce sunt numiți ,,Biserica”, ,,slujitori ai lui 
Dumnezeu” și ,,mădulare ale Bisericii”, nu are cum să nu le doară și nu 
au cum să rămână nepăsătoare mădularele Bisericii. 
Domnul Dumnezeu cel lăudat și închinat în Sfânta Treime nu ne‐
a  descoperit  nicăieri  că  putem  fi  mântuiți  și  în  alt  chip  decât  în 
Biserica  care  este  Trupul  lui  Hristos  Dumnezeiesc  și  omenesc.  Ca 
Dumnezeu poate să mântuiască pe fiecare cum vrea, aceasta o știm cu 
toții,  dar  noi  nu  putem  spune  că  se  poate  mântui  cineva  în  afara 
Bisericii. Dumnezeu ne‐a arătat voia Sa. A spune că este mântuire și în 
afara  Bisericii,  aceasta  este  înțelegere  lumească  cu  influență 
diavolească, care nu mântuieşte pe nimeni, ba dimpotrivă, cu ea s‐au 
pierdut și se pierd mulți. 
Domnul  Dumnezeu  în  dragostea  Sa  cea  nemărginită  a  zidit 
Biserica cea una care este Trupul Său în care ne lucrează mântuirea 
noastră  a  tuturor.  Numai  în  această  Biserica,  prin  unirea  cu 
Dumnezeu,  putem ajunge la  unitatea credinței,  putem deveni  ,,una”, 
așa după cum arată a fi voia Lui (Ioan 17, 22). În afara Bisericii, deci 
fără  Harul  ei  cel  mântuitor,  noi  oamenii  nu  putem  vedea  pe 
Dumnezeu, nu putem ajunge la nici o unitate, nu ne putem mântui. 
Unitatea  și  mântuirea  noastră  nu  pot  fi  realizate  decât  în  credința 
Bisericii. Nici un Sfânt nu se găsește în afara Bisericii și nici unul din ei 
nu a învățat că se poate mântui cineva și în afara ei, ba dimpotrivă toți 
au arătat taina Bisericii, pe cât ne este nouă cu putință a o înțelege și 
faptul că nimeni nu se poate mântui fără a se uni cu Dumnezeu prin 
credință, lucru care nu se poate petrece decât în Biserică, pentru că ea 
este  Trupul  lui  Hristos.  Deci  cine  este  în  Biserică  este  în  Hristos.  Iar 
cine nu este în Biserică și cine este în Biserică dar se lasă stăpânit de 
iubirea de sine și de frică unde nu este frică (Ps.13, 5) nepocăindu‐se,  
necăutând unirea cu Dumnezeu, sunt vânturați de vrăjmașul prin tot 
felul de rătăciri și nu pot vedea mântuirea.  
Deci,  dacă  bunul  Dumnezeu,  prin  Harul  Său,  ne‐a  dat  să 
înțelegem  că  numai  în  Biserică  putem  noi  oamenii  să  ajungem  la 
mântuire și ne‐a  învrednicit a  fi mădulare ale  Trupului lui  Hristos  ‐ 
Biserica, căci aceasta este prin lucrarea lui Dumnezeu Tatăl, după cum 
o  arată  Însuși    Mântuitorul când zice:  ,,Nimeni nu poate să vie către 
Mine, de nu‐l va trage pe el Tatăl cel ce M‐a trimis pe Mine; și Eu îl voi 
învia pe el în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 44),  când îi vedem pe cei din 
afara  ei  că  doresc  să  ajungă  la  o  ,,unitate  spirituală”,  rămânând  în 
afara  ei,  nu  putem  să  ne  facem  părtași  și  nici  nu  putem  rămâne 
indiferenți  când  vedem  pe  cei  care  se  numesc  părinții  noștri  și 
mădulare în același Trup cu noi, făcând așa ceva. Cei ce încurajează 
această  lucrare  a  duhului  antihristic,  care  nu  recunoaște  venirea  lui 
Hristos în trup și că acest Trup al Său este Biserica, singurul loc în care 
247
putem ajunge la unirea cu Dumnezeu și a noastră unii cu alții, deci la 
adevărata  unitate  (1Ioan  4,  3),  se  lipsesc  de  ea,  pierd  mântuirea.  E 
dureros pentru mădularele Bisericii, cum e dureros pentru mădularele 
trupului când se rup unele mădulare, când văd că tocmai cei care sunt 
slujitorii Bisericii, rânduiți să slăvească pe Dătătorul unității Bisericii, 
unindu‐i cu El în ea pe toți, ei îi tăgăduiesc dumnezeiasca lucrare și 
unindu‐se cu ereticii se numesc a fi împreună ,,Biserica creștină”, și cu 
toți rătăciți din lume, zic ei: „pentru o unitate spirituală a lumi”.  
Domnul  Dumnezeu  Atotțiitorul  tocmai  pentru  unitatea  noastră 
cu  El  a  zidit  Biserica  și  după  cum  arată  Sfântul  Ilarion  cel  Nou 
Mărturisitorul:  
,,Învățătura lui Hristos nu învață doar despre zidirea unei persoane 
morale aparte, ci despre zidirea unei societăți desăvârșite adică despre 
Biserică. Duhul lui Dumnezeu trăind în Biserică, dă putere de a înfăptui 
în  viață  învățătura  creștină.  Fiind  o  învățătură  despre  dragoste, 
înfăptuirea ei zidește din nou o obște, fiindcă dragostea este o temelie 
care nu desparte, ci leagă. 
În afara Bisericii și fără Biserica viața creștină este cu neputință”364.  
Vedem  așadar  că  nu  tăgăduind  unitatea  Bisericii  și  acceptând 
unirea  cu  ereticii  care  se  numesc  creștini,  fără  ca  ei  să  se  lepede  de 
erezie,  refacem  unitatea  ei.  Unitatea  Bisericii  a fost,  este  și  va  fi  prin 
,,Duhul  lui  Dumnezeu  care  trăiește  în  ea”  și  dă  putere  tuturor  ce  se 
zidesc în ea să ajungă la această unitate.  
,,Temeiul  unității  Bisericii,  mai  zice  Sfântul  Ilarion  cel  Nou,  nu 
cuprinde  principiile  legale  ce  apară  egoismul  personal,  ci  dragostea, 
care  este  tocmai  opusul  egoismului.  În  convorbirea  de  rămas  bun 
Hristos le‐a spus ucenicilor Săi:  ,,Poruncă nouă (vă) dau vouă, ca să vă 
iubiți unul pe altul; precum Eu v‐am iubit pe voi, ca și voi să vă iubiți 
unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaște toți că ai mei ucenici sunteți, de 
veți avea dragoste întru voi” (Ioan 13, 34‐35). 
Unitatea organică se făurește mai curând prin acest ,,nou început” 
al  unității  Bisericii,  iar  nu  prin  mecanica  unificare  a  unor  persoane 
divizate lăuntric. Hristos însuși aseamănă unitatea Bisericii cu organica 
unitate a viei, când zice:  ,,Eu sunt buciumul viței cel adevărat, și Tatăl 
Meu lucrătorul este. Toată vița care nu aduce roadă întru Mine, o scoate 
pe ea, și toată care aduce roadă, o curățește pe ea, ca mai multă roadă să 
aducă.  Acum  voi  curați  sunteți  pentru  cuvântul  care  am  grăit  vouă. 
Rămâneți  întru  Mine  și  Eu  întru  voi.  Precum  vița  nu  poate  să  aducă 
roadă din sine singură, de nu va rămânea în bucium, așa nici voi, de nu 
veți  rămânea  întru  Mine.  Eu  sunt  buciumul  viței,  voi  vițele,  cela  ce 
rămâne întru Mine și Eu întru el, acesta aduce roadă multă, că fără de 
364
 Sfântul Ilarion cel Nou Mărturisitorul, Creștinismul sau Biserica?, p. 27.  
248
Mine nu puteți face nimic. De nu rămâne cineva întru Mine, se scoate 
afară ca vița și se usucă, și o adună pe ea și în foc o aruncă și arde. De 
veți  rămânea  întru  Mine,  și  cuvintele  Mele  de  vor  rămânea  întru  voi, 
orice  veți  vrea  veți  cere,  și  se  va  face  vouă.  Întru  aceasta  s‐a  proslăvit 
Tatăl  Meu,  ca  roadă  multă  să  aduceți,  și  să  vă  faceți  ai  Mei  ucenici. 
Precum M‐a iubit pe Mine Tatăl, și Eu v‐am iubit pe voi, rămâneți întru 
dragostea  Mea.  De  veți  păzi  poruncile  Mele,  veți  rămânea  întru 
dragostea Mea, precum Eu poruncile Tatălui Meu am păzit, și rămân 
întru dragostea Lui. Acestea am grăit vouă, ca bucuria Mea întru voi să 
rămână, și bucuria voastră să se plinească. Aceasta este porunca Mea, ca 
să  vă  iubiți  unul  pe  altul,  precum  Eu  v‐am  iubit  pe  voi.  Mai  mare 
dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca cineva sufletul său să‐și pună 
pentru prietenii săi. Voi prietenii Mei sunteți, de veți face câte Eu (vă) 
poruncesc vouă”  (Ioan 15, 1‐14). 
Și mai zice Sfântul Ilarion cel Nou Mărturisitorul:  
,,Dacă  creștinismul  s‐ar  mărgini  la  învățătura  teoretică  despre 
dragoste  el  ar  rămâne  fără  nici  un  folos,  fiindcă  puterea  înfăptuirii 
acestei învățături nu se găsește în firea omenească strâmbată de păcat. 
Rațiunea  mărturisește  că  porunca  dragostei  este  bună,  dar  omul 
întâmpină  necontenit  în  sine  altă  lege  care  se  luptă  împotriva  legii 
minții, dându‐l rob legii păcatului (Rom. 7, 22‐23). 
Însă lucrarea lui Hristos nu se mărginește la enunțuri teoretice și 
tocmai în aceasta stă puterea și noima lucrării Sale.  
Omenirii i s‐a dat o nouă putere și astfel noua unitate a Bisericii 
este  făcută  cu  putință.  Este  un  nou  început,  un  nou  izvor  de  viață  ‐ 
Duhul Sfânt. Hristos Însuși zice că:  ,,...de nu se va naște cineva din apă 
și din Duh, nu va pute să intre în Împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5). 
Trebuie să ne naștem din Duhul. 
,,Ce este născut din trup, trup este; și ce este născut din Duh, duh 
este. Nu te mira căci am zis ție: se cade vouă a vă naște de sus. Duhul 
unde voiește suflă, și glasul lui îl auzi, dar nu știi de unde vine, și unde 
merge; așa este tot care este născut din Duhul” (Ioan 3, 6‐8). 
Atunci când Apostolul Pavel vorbește despre unitatea poporului în 
Biserică  pomenește  totdeauna  de  Duhul  Sfânt  ca  obârșie  a  acestei 
unități. 
Pentru Apostol Biserica nu este numai  ,,un singur trup”,  ci și  ,,un 
singur Duh”. 
,,Și toate acestea le lucrează unul și același Duh, împărțind deosebi 
fiecăruia precum voiește. Că precum trupul unul este și mădulare are 
multe, și toate mădularele unui trup, multe fiind, un trup sunt, așa și 
Hristos. Pentru că printr‐un Duh noi toți într‐un trup ne‐am botezat, 
ori Iudeii, ori Ellinii, ori robii, ori cei slobozi; și toți într‐un Duh ne‐am 
adăpat” (1Cor. 12, 11‐13).  
249
 ,,Nevoindu‐vă a păzi unirea Duhului întru legătura păcii; un trup 
și  un  Duh,  precum  și  chemați  sunteți  întru  o  nădejde  a  chemării 
voastre; Un Domn, o credință, un botez, Un Dumnezeu și Tatăl tuturor, 
cel peste toate și prin toate și întru noi toți. Dar fiecăruia din noi s‐a dat 
harul după măsura darului lui Hristos” (Efes. 4, 3‐7). 
Prin  ,,un singur Duh”  înțelegem nu o  conformitate de  idei  sau  o 
unitate a convingerilor religioase, cum ar dori să creadă unii gânditori 
apuseni, ci un singur Duh al lui Dumnezeu ce pătrunde întregul trup al 
Bisericii, precum mărturisesc Sfinții Părinții și Dascăli ai Bisericii”.  
Acestea știindu‐le noi se cade să fim cu foarte mare luare aminte, 
căci  cei  care  mai  ieri  au  acceptat  că  Biserica  este  dezbinată  și  că  are 
nevoie de refacere au trecut la fapte, ei au acceptat că ereticii care cu 
nedreptate își dau numele de ,,Biserică” au succesiune apostolică, sunt 
în  Biserică,  au  Sfântul  Botez,  sunt  hirotoniți  și  că  nu  le  mai rămâne 
decât  să  se  împărtășească  împreună  din  același  Potir.  Dar  noi  știm 
prea bine că unirea noastră cu unii ca aceștia, rugăciunile împreună, 
împărtășirea cu ei din același Potir duce la pervertirea duhului nostru 
și la pierderea harului Duhului Sfânt care l‐am primit la Sfântul Botez. 
Aceștia arată prin fapte felul în care înțeleg ei ,,unirea  tuturor” și se 
dovedesc a fi lucrătorii apostaziei despre care Sfântul Apostol Pavel a 
prorocit în a doua Epistola către Tesaloniceni, capitolul 2. Planul lor în 
duhul  lui  antihrist  este  demult  făcut.  Diavolul  știa  prea  bine  că 
oamenii  nu  l‐ar  primi  pe  antihrist,  dacă  n‐ar  fi  lipsiți  de  lumina 
credinței,  Lumina‐Hristos.  Pentru  aceasta  înainte  de  venirea 
antihristului oamenii sunt rupți de Biserică, sunt rupți de Adevărul‐
Hristos și aruncați în bezna înșelării. Scornind diavolul, prin cei robiți 
de el, mai întâi, că Biserica este dezbinată și că are nevoie de refacere, 
au  purces  la  recunoașterea  ereticilor  ca  făcând  parte  din  Biserică, 
chipurile că ar fi și ei creștini, după cum se numesc ei înșiși, și că ar 
avea pe Duhul Sfânt, urmând ca apoi să se unească cu toți cei de toate 
credințele,  că  doar,  după  cum  au  afirmat  demult  ,,toți  sunt  fii  lui 
Dumnezeu” și ,,împărăția Duhului Sfânt este peste toți”.  
Părintele  Serafim  Rose,  văzând  mersul  acestei  lucrări  a  lor  încă 
din anul 1971, a scris cartea ,,Ortodoxia și religia viitorului”, care după 
cum  spune  Sfinția  sa  ,,a  constat,  dintr‐un  studiu  al  celei  mai  noi 
inițiative  ,,ecumenice”  și  anume  ,,deschiderea  dialogului  cu  religiile 
necreștine” și în ea arată că:  
,,Ecumenismul este erezia care are la baza credința că, de fapt, nu 
există o Biserică văzută a lui Hristos și că structura sa vizibilă la nivelul 
societății umane se formează de abia acum, prin eforturile universaliste 
ale  Ecumenismului  de  a  uni  toate  Bisericile  creștine  (și  chiar  pe  cele 
necreștine) într‐o unică Biserică mondială. 
...Creștinii  ortodocși  conștienți  se  pot  întreba  pe  bună  dreptate 
250
unde  vor  sfârși  toate  acestea  și  până  unde  va  fi  împinsă  limita 
trădărilor,  falsificărilor  și  demolării  din  interior  a  Ortodoxiei.  Nu  s‐a 
făcut  până  acum  nici  un  studiu  atent  în  această  privință,  dar  ținând 
cont de logica desfășurării evenimentelor, nu este imposibil să vedem în 
ce  direcție  se  îndreaptă  ele.  Ideologia  care  stă  în  spatele  mișcării 
ecumenice, care a inspirat declarații și acțiuni de felul celor menționate 
mai sus, este o erezie ai cărei termeni sunt deja clar definiți: ,,Biserica lui 
Hristos  nu  există,  nimeni  nu  se  află  în  posesia  adevărului  absolut. 
Biserica se constituie de‐abia acum în zilele noastre. 
...La întâlnirile Comitetului Central al CMB de la Addis Abbeba din 
ianuarie  anul  acesta  (1971),  Mitropolitul  Georges  Khodre  al  Beirutului 
(Biserica Ortodoxa a Antiohiei) i‐a șocat până și pe delegații protestanți 
când  nu  numai  că  a  lansat  apelul  la  ,,dialog”  cu  aceste  religii  dar, 
călcând  în  picioare  nouăsprezece  secole  de  istorie  a  Bisericii  
Mântuitorului Hristos, i‐a urgentat pe creștini să ,,investigheze viața de 
autentică  spiritualitate  a  celor  nebotezați”  și  să‐și  îmbogățească 
experiența  cu  ,,comorile  ce  se  află  în  sânul  comunității  religioase 
universale”  (Religious  Press  Service),  căci  atunci  când  ,,brahmanul, 
budistul sau musulmanul își citește scriptura sa, el primește în lumină 
pe însuși Hristos”365.  
...Cuvântul pe care l‐a adresat I.P.S. Georges Khodre la întâlnirea 
Comitetului  Central  al  CMB  de  la  Addis‐Abbeba,  din  ianuarie,  1971, 
poate fi socotit un experiment în încercare de a pune bazele unei astfel 
de  teologii  ,,spirituale”  a  ,,dialogului  cu  religiile  necreștine”.  Ridicând 
problema  ,,dacă  creștinismul  este  într‐adevăr  atât  de  exclusiv  față  de 
alte  religii  pe  cât  s‐a  afirmat  până  acum,  cu  excepția  celor  câteva 
proiecții ale sale asupra religiilor necreștine, absurde în idealismul lor ‐ 
mitropolitul are mai ales un lucru de subliniat: ,,Duhul Sfânt” este Acela 
care,  în  mod  total  independent  față  de  Hristos  și  de  Biserica  Sa, 
constituie cu adevărat numitorul comun al tuturor religiilor. 
Referindu‐se  la  profeția:  ,,Vărsa‐voi  Duhul  Meu  peste  tot  trupul” 
(Ioil 3, 1),  mitropolitul spune: ,,Acest verset trebuie citit ca însemnând 
Cincizecimea universală, de la începutul veacurilor. Pogorârea Duhului 
în lume nu este subordonată Fiului... Duhul lucrează prin energiile Sale 
potrivit  propriei  Sale  iconomii  și  din  această  perspectivă  putem 
considera religiile necreștine ca locuri asupra cărora lucrează insuflarea 
Sa”.  După  părerea  acestui  ierarh,  noi  trebuie  ,,să  dezvoltăm  o 
eclesiologie și o misiologie pe tema predominantă a Duhului Sfânt”. 
Toate  acestea  se  constituie  fără  nici  o  îndoială  într‐o  erezie  care 
neagă  însăși  natura  Sfintei  Treimi  și  care  nu  are  alt  scop  decât  să 
submineze și să distrugă întreaga realitate și semnificație a Bisericii lui 
365
 Christian Century, 10 feb, 1971.  
251
Hristos.  De  ce  să  fi  întemeiat  Hristos  o  Biserică,  dacă  Duhul  Sfânt 
acționează independent de ea și nu numai de ea, dar chiar de Hristos 
însuși?  Trebuie  să  recunoaștem  însă  ca  erezia  aceasta  este  prezentată 
deocamdată  cu  destulă  prudență,  desigur  pentru  a  testa  mai  întâi 
posibila  reacție  a  altor  ,,teologi”  ortodocși;  numai  după  aceea  își  va 
permite ea să devină mai categorică în demersurile și formulările sale.  
...Acestea sunt evenimentele care au marcat începutul ,,dialogului 
cu religiile necreștine” la sfârșitul anilor 60 și începutul anilor 70. 
De atunci încoace ele s‐au întețit, iar dialogurile și chiar rugăciunile 
,,creștinilor  ortodocși”  cu  reprezentanții  religiilor  necreștine  sunt 
acceptate  ca  un  aspect  normal  și  cotidian  al  vieții  contemporane. 
,,Dialogul  cu  religiile  necreștine  a  devenit  chiar  moda  intelectuală  a 
zilelor  noastre,  această  modă  reprezintă  actuala  fază  de  progres  a 
ecumenismului în drumul său către un sincretism religios universal”366.  
Acestea  sunt  observațiile  Părintelui  Serafim  Rose,  făcute  în  1971, 
iar noi vedem acum clar că această lucrare antihristică merge înainte 
și prea puțini sunt aceia care o demască și‐l ajută pe aproapele lor să se 
unească cu Hristos în Sfântă Biserica Sa, în care tot cel ce se va încrede 
până în sfârșit se va mântui. Mitropolitul Georges Khodre, în 2010, la 
vârsta de 80 de ani a vizitat, pentru prima dată, Sfântul Munte Athos, 
cu binecuvântarea Patriarhului ecumenic, a slujit Liturghia în sobor cu 
Părinți de aici, a predicat despre ,,dragoste”, și peste tot a fost primit 
cu  toată  dragostea,  necunoscându‐l  nimeni  în  adevăr  cine  este, 
neîntrebându‐l nimeni dacă s‐a lepădat de erezie și el având grijă să 
nu‐și dea ,,arama pe față”. Ne‐am fi bucurat să auzim că s‐a lepădat de 
erezie și că a scris ceva împotriva ei, dar din păcate până acum nu știm 
să se fi întâmplat așa ceva. Nici despre el și nici despre alții asemenea 
lui,  care  și‐au  îngăduit  să  se  lepede  de  adevărul  Bisericii  și  deci  de 
Capul  ei  Hristos  și  să  învețe  din  cele  ale  vrăjmașului  diavol,  nu  s‐a 
auzit  să  se  fi  întors  cu  toată  inima  la  Dumnezeu.  După  cum  Iuda, 
despre care zic Sfinții Părinți, pentru că nu a mai avut dragoste nu s‐a 
mai  putut  pocăi,  așa  vedem  întâmplându‐se  și  cu  aceștia  care  au 
pervertit dragostea pe care Dumnezeu a sădit‐o în inimile lor. Ei nu se 
îndreaptă și nu se opresc din lucrarea lor, ci profitând de nerăutatea 
noastră,  dar  și  de  cele  trei  păcate  mari  ce  ne  stăpânesc,  pe  cei  mai 
mulți  dintre  noi,  care  sunt  începutul  tuturor  păcatelor  și  anume: 
,,neștiința, uitarea și nepăsarea”, merg înainte fără de nici o grijă, fără 
nici  o  frică,  făcând  lucrarea  antihristică,  părăsiți  fiind  de  harul  lui 
Dumnezeu și sfâșiind pe cei ce îi cred. Acest mers al lor l‐a observat 
foarte bine Părintele Haralambie D. Vasilopoulos și ne‐a făcut  atenți 
încă  de  prin  1970,  dar  din  păcate prea  puțin  au  fost  aceia  care  s‐au 
366
 Părintele  Serafim  Rosse,  Ortodoxia  și  religia  viitorului,  Prefața  autorului,  Introducere, 
Ecumenismul ,,creștin” și necreștin. 
252
salvat. 
„Otrava ereziei, zicea Părintele, nu vine, nu este propovăduită, nu 
este  introdusă  doar  din  afară.  Este  înserată  în  Trupul  Bisericii  lui 
Hristos, treptat, de către unii capi bisericești, ce au uitat că sunt doctori 
duhovnicești și au ajuns acum vânzători și călăi. 
Otrava  ecumenismului  este  adusă  în  Biserica  Ortodoxă  de  către 
unii teologi și clerici care au primit bursă de studii în străinătate unde 
au plecat pentru studii. Ar fi trebuit ca ei să fie râvnitori și păzitori ai 
Credinței,  după  cum  ne  învață  Domnul  și  precum  Apostolii  ne‐au 
propovăduit, iar Sfinții Părinți ne‐au predanisit. 
Aceștia însă se furișează în Biserică, în Facultățile de Teologie și în 
funcții  bisericești  înalte  și  de  acolo,  fie  ei  patriarhi,  arhiepiscopi, 
mitropoliți,  clerici,  ieromonahi  sau  teologi  moderniști,  lucrează  cu 
zâmbetul  pro‐unionist  pe  buze,  pentru  a  submina  Ortodoxia.  Devin 
vrăjmași din umbră, acele mâțe blânde în aparență, dar care zgârie rău, 
așa cum zice proverbul. 
Ei,  prin  laxismul  și  atitudinea  lor  căldicică  față  de  dogmă,  ce  îi 
caracterizează,  deschid  porțile  Ortodoxiei,  ca  să  intre  vrăjmașii 
înlăuntrul  bastionului  nejefuit  al  Bisericii  celei  Una,  Sfântă, 
Sobornicească  și  Apostolească.  Aceștia,  fie  întru  cunoștință,  fie  întru 
necunoștință, devin în acest mod dușmani de moarte ai Ortodoxiei. 
Astăzi  ecumenismul  și‐a  schimbat  felul  de  a  acționa.  Nu 
îndrăznește  să  lupte  față  în  față,  așa  cum  o  făceau  până  mai  ieri 
vrăjmașii  Bisericii.  Astăzi  ucid  cu  surâsul  pe  buze.  Îmbrățișează, 
chipurile,  din  dragoste  pe  creștinul  ortodox  și  strângându‐l  în  brațe, 
încearcă să‐l sufoce. 
Ecumenismul, în zilele noastre, mai cu seamă, nu dispune doar de 
un singur fel de a acționa.... Ecumenismul și cei ascunși în spatele lui, 
masoneria și sionismul, voind să nimicească Biserica lui Hristos folosesc 
filantropia,  convocare  diferitelor  Congrese  și  Sinoade,  Simpozioane 
ecumenice  și  Comunismul  ateu.  Încă  se  mai  folosesc  de  momeala 
progresului, „bombonica” dragostei, „calul troian”, înlocuirea datinilor 
și  obiceiurilor  neamului,  subminarea  Tradiției  și  a  Cultului 
Dumnezeiesc...  Folosește  imense  mașinării  de  asediu,  cu  nenumărate 
arme de ofensivă. Lanțurile intențiilor sale ascunse este nedepistat. Ea 
lucrează în ascuns. Știu dușmanii credinței că redutele nu cad atât din 
afară,  pe  cât  dinlăuntru.  Însă 367ascund  toate  astea  și  ne  ucid  cu 
„gingășie”, cu zâmbetul pe buze” .  
Încă de atunci, mădularele Bisericii, văzând mersul evenimentelor,  
au  arătat  ca  fiind  aproape  imposibil  de  realizat  un  adevărat  Sinod 
Ecumenic. Părintele Haralambie zice în această privință că:  
367
 Arhim. Haralambie D. Vasilopoulos, Ecumenismul fără mască, Capitolul V, Mijloacele pe care le 
întrebuințează ecumenismul, p. 112, 129.   
253
 „În scrisoarea sa, de importanță istorică majoră, adresată sfântului 
Sinod  al  Bisericii  Serbiei,  Arhimandritul  Iustin  Popovici  acuză  că  se 
încearcă  o  întrunire  a  Sinodului  fără  Hristos  și  reliefează:  „Dacă 
problemele  contemporane  ale  Bisericii  Ortodoxe  nu  se  rezolvă  prin 
Dumnezeu‐Omul  și  într‐o  manieră  dumnezeiesc‐omenească, 
apostolească și patristică, este cu neputință ca ele să se rezolve într‐un 
mod ortodox și plăcut lui Dumnezeu. Va duce neapărat la catastrofă, 
schisme,  eresuri  și  la  varietate  de  rătăciri  umaniste,  la  nihilism  și 
anarhism. Asta este valabil,  din  toate punctele de  vedere și în  ceea ce 
privește  convocare  unui  Sinod  Ecumenic,  care  în  ultima  vreme  se 
precipită și este impusă Bisericii Ortodoxe de anumite grupări. Se trimit 
reprezentanți  de  la  Bisericile  Ortodoxe  locale  ca  să  se  discute  despre 
aceasta. Se publică în reviste, ba chiar și în ziare anul și locul întruniri 
Sinodului: 1973 în Alexandria”368.  
„O  cercetare  a  persoanelor  și  lucrurilor  în  toate  țările  ortodoxe, 
spunea  atunci  Înalt  Prea  Sfințitul  Mitropolit  al  Florinei,  Augustin, 
convinge  chiar  și  pe  cel  optimist  că  astăzi  nu  există  condițiile  ce  se 
impun.  Pentru  că,  mai  întâi,  cine  convoacă  Sinod  Ecumenic?  Care 
împărat  bine‐cinstitor?  Nu  există.  Patriarhia  Ecumenică?  Dar  ea  este 
greu  încercată...  Ce  contrast  izbitor  între  sinodul  ce  se  pregătește  și 
Primul Sinod Ecumenic, la care au participat mărturisitorii credinței cu 
rănile  muceniciei  lor  din  timpul  prigoanelor  și  a  căror  prezență 
provoacă un fior sfânt! De către cine, rogu‐vă, va fi convocat noul Sinod 
Ecumenic?  Unde  sunt  acei  mari  titani  duhovnicești?  Unde  eroi 
mărturisitorii,  care  vor  asigura  integritatea  Ortodoxiei?  Vai!  Astfel  de 
bărbați nu vor fi de față. Locul de frunte la Sinod îl vor ocupa indivizi 
incriminați  și  renegați  de  conștiința  ortodoxă,  episcopi  și  mitropoliți 
fără  turmă,  cu  titluri  deșarte,  cu  conștiința  frivolă,  lipsiți  de  simțul 
răspunderii. 
În  aceste  condiții,  așa  zisul  Mare  Sinod  va  eșua  jalnic  și  are  să 
devină sursa noilor catastrofe duhovnicești pentru lumea ortodoxă”. 
„Aducem  la  cunoștință  patronilor  întunecați  ai  ecumenismului, 
zice,  mai  departe,  Părintele  Haralambie,  că  în  zadar  se  luptă  să  ne 
atragă în cursă. Ortodoxia priveghează. Planurile ecumenismului vor fi 
zdrobite deoarece sunt împotriva lui Hristos și a Bisericii. 
Socotim, cu toate acestea, de datoria noastră să chemăm clerul și 
poporul ortodox la veghere, căci lupii vor să devină păstori în turma lui 
Hristos! Asta este ceva despre care toți trebuie să fim înștiințați, ca să 
putem vedea corect și să ne împotrivim cum se cuvine”369.  
Înțelegem deci că nu ne putem aștepta acum la un sinod care să 
arate  adevărul  și  să  dea  anatema  ereziile  și  pe  eretici.  Dar  cu  toate 
368
 Ibidem, Al 8‐lea „Sinod Ecumenic” ce se pregătește, p. 101. 
369
 Ibidem, Nu există condiții prealabile, p.106‐107. 
254
acestea cei care au acceptat pan‐erezia numită ecumenism, care afirmă 
că Biserica este dezbinată și prin aceasta că Hristos nu este Dumnezeu, 
sunt anatema. Ei prin credința lor s‐au rupt de la Trupul tainic al lui 
Hristos și s‐au pogorât în întunericul iadului de vii. Acum nouă celor 
ce vrem să ne mântuim nu ne mai rămâne altceva de făcut decât de a 
asculta de Sfintele Sinoade și de a ne depărta de aceștia care lucrează 
cu  un  vicleșug  de  nedescris.  Așadar,    chiar  dacă  nu  ne  va  rândui 
Dumnezeu nouă să apucăm acele vremuri în care se vor da anatema 
ereziile  actuale,  noi  căutând  să  rămânem  în  dreapta  credință  a 
Bisericii nu putem accepta comuniunea cu unii ca aceștia atâta timp 
cât  ei  nu  se  leapădă  de  erezie.  Cei  sinceri,  cei  ai  lui  Hristos,  cei  care 
sunt adevărate mădulare ale Bisericii și cred în ea înțeleg pericolul și 
acționează precum creștinii de demult, care înainte de a se pronunța 
vreun Sinod Ecumenic împotriva unei erezii, ei judecând și înțelegând 
cu Duhul în Biserică, după cum zice Sfântul Apostol Pavel, se depărtau 
de unii ca aceștia. ,,Cel duhovnicesc le judecă toate, dar el de nimeni nu 
se judecă. ...Dar noi avem mintea lui Hristos” (1Cor. 2, 15‐16). Precum pe 
timpul  Sfântului  Maxim  Mărturisitorul,  cei  care  erau  legați  de  cele 
pământești  au  acceptat  credința  cea  eretică  a  împăratului  și  a 
patriarhului  care  căutau  o  unitate  pământească  și  nu  pe  cea  în 
Adevărul lui Dumnezeu, în Biserică și‐au pierdut sufletele, iar cei care 
au căutat mântuirea sincer, au înțeles primejdia, nu s‐au făcut părtași 
ei și au rămas uniți cu Hristos în veci, așa se petrece și acum, așa se va 
petrece până la sfârșitul veacului. Sunt și astăzi creștini sinceri, creștini 
adevărați,  care  în  Adevărul  și  Lumina  Bisericii  fiind,  caută  sincer 
mântuirea, trăind viața în pocăință, în lepădare de sine, căutând din 
tot  sufletul  unirea  cu  Dumnezeu,  unii  ca  aceștia  judecă  lucrurile  în 
adevăr  și  înțeleg  bine  Învățătura,  Canoanele  și  pe  Sfinții  Părinți  ai 
Bisericii, ei înțeleg că această lucrare de tăgăduire a unității Bisericii lui 
Hristos și de  unire a tuturor fără a se ține cont de Adevărul‐Hristos 
este lucrare antihristică, și întrerup legătura cu cei care i se fac părtași 
pentru  a  rămâne  în  unitatea  credinței  în  unitatea  Bisericii.  Lucrarea 
lor este de adevărate mădulare ale Bisericii, așa după cum am văzut că 
ne  învață  și  cei  318  Sfinții  Părinți,  în  frunte  cu  Sfântul  Fotie,  în 
Canonul 15 al Soborului 1si 2, de la anul 861 și altele canoane pe care le 
găsim scrise în Pidalion.       
,,Cei ce se despart pe sineși de împărtășirea cea către întâiul șezător 
al  lor,  pentru  oarecare  eres  osândit  de  sfintele  Sinoade,  sau  de  Sfinții 
Părinți, de acela adică care eresul în public îl propovăduia, și cu capul 
descoperit  îl  învăța.  Unii  ca  aceștia  nu  numai  Canoniceștii  certări  nu 
sunt  supuși,  îngrădindu‐se  pe  sineși,  despre  împărtășirea  numitului 
Episcop,  mai  înainte  de  Sinodiceasca  cercetare,  ci  și  de  cinstea  cea 
cuvenită  celor  Dreptslăvitori  se  vor  învrednici.  Că  nu  au  osândit 
255
Episcopi, ci minciuno‐episcopi, și minciuno‐învățători. Și nu cu schismă 
au rupt unirea Bisericii, ci s‐au silit a izbăvi Biserica de schisme și de 
împărțiri”. 
Cu adevărat, numai așa vom putea scăpa de cursele și uneltirile 
diavolului,  care  le  lucrează  tocmai  prin  unii  dintre  cei  de  care  ar  fi 
trebuit  să  ascultăm.  Numai  urmând  Sfinților  Apostoli  și  Sfinților 
Părinții  care  au  ascultat  mai  mult  de  Dumnezeu  decât  de  oameni 
(Fapte  4,  19),  putem  scăpa  din  cursele  lor  cele  de  multe  feluri.  Mai 
marii noștri au fost, sunt și vor fi cei care ne‐au învățat ieri, ne învață 
astăzi  și  în  veac  cuvântul  Adevărului  lui  Dumnezeu,  și  nu  cei  care 
dintr‐o  frică  oarecare  ne  învață  altceva,  așa  după  cum  ne  spune 
Sfântul  Apostol  Pavel.  ,,Aduceți‐vă  aminte,  zice,  de  mai‐marii  voștri, 
care au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; la a cărora săvârșire a vieții 
privind, să le urmați credința” (Evrei 13, 7). Acum ni se cere de cei care 
s‐au  făcut  mai  mari  ai  noștri  să  fim  supuși,  ascultători,  în  unire,  în 
pace cu toți, „să nu ne certăm pentru Adevărul lui Dumnezeu”. Și din 
păcate  cei  mai  mulți  oameni,  pentru  că  doresc  numai  binele  lor  pe 
pământ împlinesc aceasta, nu‐și bat capul de poruncile lui Dumnezeu, 
de poruncile Bisericii, le vine greu și să gândească, așteaptă ca alții să 
gândească pentru ei și să li se ofere totul, sunt pregătiți să se supună 
lui antihrist. Dar noi, dacă căutăm să rămânem mădulare ale Bisericii, 
ne știm datoriile noastre și nu ascultăm de oricine. Chiar și de cel ce se 
cheamă patriarh avem datorie să nu ascultăm dacă el învață împotriva 
Bisericii. Cuviosul Părintele nostru Filothei Zervakos zice: 
„Nici un credincios creștin ortodox conștient, întreg la minte și cu 
puțină  frică  de  Dumnezeu  nu  va  accepta  vreodată  unirea  cu  ereticii 
papistași,  nesocotitori  ai  celor  șapte  Sfinte  Sinoade  Ecumenice  și  ai 
Tradiției apostolice și ai Sfinților Părinți. […] 
 Păstorii cei buni, dumnezeieștii Părinți ai Bisericii pentru a o păzi 
curată și neprihănită de mulțimea de rătăciri și erezii pe Mireasa lui 
Hristos,  Biserica  (așa  cum  au  primit‐o  de  la  Mirele  Hristos),  s‐au 
nevoit,  au  fost  huliți,  acuzați,  întemnițați,  prigoniți,  au  suferit  multe 
chinuri și dureri, iar unii au fost chiar omorâți. 
 Dar prin credință fierbinte în Dumnezeu și întăriți de puterea și 
harul  Sfântului  Duh  i‐au  izgonit  departe  de  Biserică  pe  lupii  cei 
molipsitori, eretici, și i‐au anatematizat pentru vecie. Iar Dumnezeu i‐a 
slăvit pe ei, pe pământ și în cer. Și cu toate că Sfinții Părinți, păstorii cei 
buni  și  adevărați  i‐au  izgonit  departe  de  Biserică  pe  lupii  cei 
molipsitori, eretici, Patriarhul Ecumenic Athenagora îl invită pe papa 
cel  eretic,  dușmanul  Bisericii  Ortodoxe,  călcătorul  și  nesocotitorul 
Sfintei  Tradiții,  îl  îmbrățișează,  îl  roagă,  îi  recunoaște  întâietatea,  îi 
deschide  ușa  Bisericii  Ortodoxe  și  îi  zice  ‹‹  intră  tu  primul,  și  eu  al 
doilea, te voi urma cu turma mea! ››. Vai, vai, suflete al meu! Oftează, 
256
plângi,  jeluiește  ca  odinioară  Ieremia,  nu  pentru  Ierusalimul 
pământesc,  orașul  sângelui,  care  îi  omora  pe  proroci  și  îi  ucidea  cu 
pietre  pe  trimișii  lui  Dumnezeu.  (cf.  Matei  23,  27).  Plângi  pentru 
Mireasa  aleasă,  cea  neprihănită  și  desăvârșită,  Una,  Sfântă, 
Sobornicească  și  Apostolească  Biserică,  maica  duhovnicească  a 
creștinilor  ortodocși,  cea  pe  care  ne‐au  făcut‐o  cunoscută  Sfinții 
Apostoli,  Mucenicii,  Prorocii,  Ierarhii,  Dascălii,  Sfinții,  Cuvioșii  și 
Drepții. 
 Pentru aceasta plângi, căci episcopii și păzitorii ei au adormit, iar 
păstorii  ei  au  deschis  larg  ușile  ca  să  intre  nestingheriți  lupii  cei 
molipsitori și să jertfească, să răpească și să împrăștie oile pentru care 
Hristos Și‐a vărsat Sângele Său […] 
 Dacă îndepărtăm somnul nepăsării care ne‐a cuprins și stăm cu 
grijă  și  luare‐aminte  și  cerem  ajutorul  lui  Dumnezeu  cu  credință  și 
zdrobire a inimii, îl vom primi, căci puternic este Domnul și ne va păzi 
pe noi și Biserica Sa, și pe toți vrăjmașii noștri îi va împrăștia și nimici 
[…] 
 Nici un creștin ortodox întreg la minte, conștient, cu putere de 
deosebire  și  frică  de  Dumnezeu  nu  va  accepta  o  astfel  de  unire 
mincinoasă,  care  ne  desparte  de  Dumnezeu  și  ne  unește  cu  falșii 
învățători, cu ereticii lucrători ai întunericului.[…] 
 Dar  poate  că  unii  admiratori  ai  papei  și  ai  patriarhului 
Athenagora vor întreba: ‹‹Cine ești tu, neînvățatule, țăranule, călugăre 
învechit  care  îndrăznești  să  ceri  socoteală  celor  doi  cârmuitori  ai 
Bisericilor? Celor doi înțelepți, infailibilul Papă Paul și Prea Fericitul 
Patriarh Athenagora!›› La acestea răspund: Sunt cel mai mic și cel mai 
păcătos dintre toți și am văzut că nu sunt nici înțelept, nici savant. Știu 
că  nu  cunosc  nimic,  doar  pe  Iisus  Hristos  răstignit  pe  Cruce, 
Dumnezeu  desăvârșit  și  om  desăvârșit  care  S‐a  smerit  pe  Sine, 
ascultător făcându‐se până la moarte, și încă moarte pe Cruce [Filipeni 
2,  8],  învățându‐ne  smerenia  și  spunând:  Învățați‐vă  de  la  Mine,  că 
sunt  blând  și  smerit  cu  inima  și  veți  găsi  odihnă  sufletelor  voastre 
[Matei 11, 29] și  dacă zicem că nu avem păcat, ne amăgim și adevărul 
nu este întru noi [I Ioan 1, 10]. 
 Când Hristos spune : Cine dintre voi vrea să fie primul, să fie mai 
mic decât toți [Luca 22, 26], iar patriarhul Athenagora zice papei: ‹‹Tu 
ești primul în cinstire și eu al doilea››, spuneți‐mi, vă rog, pe cine să 
aleg, să ascult, să cred? Pe Hristos, Adevărul însuși, ori pe papă și pe 
patriarh,  care  pe  nedrept  se  numesc  fără  de  păcat  și  preasfinți?  […] 
Dacă  oamenii  nu  au  smerenie,  rangurile  nu‐i  fac  desăvârșiți  și 
preasfinți, ci mândri, amăgiți și eretici. […] 
Nici mie, nici altcuiva, nu‐i este permis să‐și judece aproapele. Dar 
să spui și să aperi adevărul, când vezi că sunt nesocotite cuvintele, legile, 
257
învățăturile,  povețele  și  poruncile  lui  Dumnezeu,  Dogmele,  Sfintele 
Canoane și Sfânta Tradiție, nu numai că nu este interzis ci se și impune 
să faci aceasta.” 370 
În  Învățătura  de  credință  Ortodoxă  ne  sunt  arătate  datoriile 
noastre față de Biserică, și în primul rând ni se zice că: 
,,Mântuitorul  Iisus  Hristos  a  întemeiat  Biserica,  pentru  ca  ea  să 
continue propovăduirea învățăturii Sale în așa fel ca oricine va crede în 
El  să  ajungă  la  cunoștința  adevărului  și  să  se  mântuiască.  Sfânta 
noastră  Biserică  este  orânduită  pentru  binele  credincioșilor,  pentru 
cunoașterea adevărurilor credinței creștine și pentru desăvârșirea lor. 
Pentru acest fapt, toți credincioșii au datoria de a prețui și a iubi 
Biserica și de a‐și îndeplini cu sfințenia datoriile față de ea. 
În primul rând datoriile față de Biserică sunt: 
Să  creadă  toate  adevărurile  creștine  și  numai  așa  cum  le 
propovăduiește Sfânta Biserică Ortodoxă, păstrându‐le în toată curăția 
lor și întocmindu‐și viața după ele.           
Să‐și  de‐a  silința  pentru  păstrarea,  întărirea  și  răspândirea 
credinței creștine ortodoxe și să o apere, cu tot curajul de răstălmăcirile 
eretice, amintindu‐și de spusele  Mântuitorului:  ,,De cel ce se va rușina 
de Mine și de cuvintele Mele, de acesta și fiul omului se va rușina când 
va veni întru slava Sa și a Tatălui și a Sfinților Îngeri” (Luca 9, 26)”371.  
 Înalt Prea Sfințitul Arhiepiscop Averchie Taușev (1906‐1976) încă 
de mult ne‐a pus în gardă ca să nu cădem pradă falsei ortodoxii, să nu 
ne lăsăm înșelați de falși ortodocși care lucrează apostazia, zicând: 
,,Puțini oameni știu astăzi că Biserica Ortodoxă nu e nimic altceva 
decât Biserica aceea care a păstrat neștirbite învățăturile autentice ale 
lui Iisus Hristos, înseși învățăturile date fiecărei generații care a urmat... 
Dumnezeiescul Întemeietor al Bisericii, Domnul nostru Iisus Hristos, a 
spus limpede:  ,,Voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui” 
(Matei 16, 18). El a trimis Bisericii Duhul Sfânt. Duhul S‐a pogorât peste 
Apostoli,  Duhul  adevărului  (Ioan  15,  26),  Care  îi  ,,vestește  toate”  și  o 
povățuiește  (Ioan  16,  13),  ferind‐o  de  rătăcire.  Într‐adevăr,  avea  să 
vestească oamenilor acest adevăr, că Domnul pentru aceasta a venit în 
lume, potrivit propriilor Sale cuvinte:  ,,Deci i‐a zis Pilat: așadar ești Tu 
împărat? Răspuns‐a Iisus: Tu zici că Eu sunt împărat. Eu spre aceasta 
M‐am născut și pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie 
pentru adevăr; oricine este din adevăr ascultă glasul Meu” (Ioan18, 37). 
Iar Sfântul Pavel adeverește acest lucru în epistola sa către ucenicul său, 
Episcopul  Timotei,  zicând  că  ,,Biserica  Dumnezeului  celui  viu  este 
stâlpul și temelia adevărului” (1Tim. 3, 5).  Pentru că ea este  ,,stâlpul și 
370
  Părintele  Filothei  Zervakos,  Testament  duhovnicesc.  Mărturisirea  credinței  ortodoxe,  Editura 
Bunavestire, Galați, 2003, pp. 75‐82. 
371
  Credința Ortodoxă, Datoriile creștinului față de Biserică, p. 407. 
258
temelia adevărului”, ,,porțile iadului nu o vor birui”. Rezultă atunci că 
adevărata Biserică Creștină ‐ unica într‐adevăr, de vreme ce Hristos a 
întemeiat  o  singură  Biserică  ‐  a  existat  întotdeauna  pe  pământ  și  va 
dăinui până la sfârșitul vremurilor. Ea a primit făgăduința lui Hristos: 
,,Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor” (Matei 28, 
20).  Mai poate exista vreo cât de mică îndoială că la Biserică se referă 
Domnul aici? 
Orice judecată sănătoasă și cinstită, orice lucrare a unei conștiințe 
curate și oricine cunoaște istoria Bisericii Creștine, învățăturile morale și 
teologice  curate  și  nedeformate  ale  credinței  creștine,  trebuie  să 
mărturisească faptul că nu a existat decât o singură Biserică adevărată, 
întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos, și că ea a păstrat Adevărul 
Lui sfânt și neschimbat. De altfel, istoria arată o legătura a harului care 
poate fi trasată începând de la Sfinții Apostoli până la succesorii lor și la 
Sfinții Părinți. În contrast cu ceea ce au făcut alții, Biserica ortodoxă nu 
a introdus niciodată în învățăturile ei înnoiri prin care să,,țină pasul cu 
vremurile”,  să  fie  ,,progresistă”,  ,,să  nu  fie  lepădată  la  marginea 
drumului”, sau să adopte cerințe și mode actuale care sunt întotdeauna 
înțesate  de  păcate.  Biserica  nu  se  conformează  niciodată  lumii.  Cu 
adevărat nu, căci Domnul le‐a spus ucenicilor Săi la Cina cea de Taina: 
,,nu  sunteți  din  lume”  (Ioan  15,  19).  Trebuie  să  rămânem  credincioși 
acestor cuvinte, dacă voim să fim credincioși adevăratului creștinism ‐ 
Biserica  cea  adevărată  a  lui  Hristos  a  fost  întotdeauna,  este  și  va  fi 
mereu  străină  lumii  acesteia.  Despărțită  de  ea  (în  duh),  e  în  stare  să 
transmită neschimbate învățăturile dumnezeiești ale Domnului, pentru 
că  această  despărțire  a  făcut‐o  să  dăinuiască  neschimbată,  adică 
asemenea cu Însuși Dumnezeu cel neschimbat (Iacov 1 ,17). 
Cea ce învățații numesc ,,conservatorism”372 este un indiciu esențial 
și  poate  cel  mai  caracteristic  al  adevăratei  Bisericii.  De  vreme  ce 
ADEVĂRUL ne este dat o dată pentru totdeauna, datoria noastră este 
mai degrabă să‐l asimilăm, decât să‐l descoperim. Avem porunca să ne 
întărim  pe  noi  înșine  și  pe  alți  întru  Adevăr  și  întru  acest  chip  să‐i 
aducem pe toți la credința cea adevărată ‐ Ortodoxia. Din nefericire au 
apărut în chiar sânul Bisericii, până și printre ierarhi, păreri exprimate 
de persoane bine cunoscute, păreri care îi sunt vătămătoare. Dorința de 
a ,,merge în pas cu vremurile” îi face să se teamă că nu vor fi recunoscuți 
ca fiind ,,cultivați”, ,, liberali” și ,,progresiști”. Acestor apostați moderni 
de la Ortodoxie le este ,,rușine” să recunoască faptul că Biserica noastră 
372
  „În realitate, Biserica Ortodoxă nu e conservatoare ci, înainte de toate, tradițională. Și știm foarte 
bine  că  e  o  deosebire  uriașă  între  tradiție  și  conservatorism.  Conservatorismul  păstrează  formele 
împietrite ale trecutului, rupte de viață, pe când tradiția, având viață și trăind‐o, o transpune și în 
formele  prezentului”  (Mitropolitul  Hierotheos  Vlachos,  Cugetul  Bisericii  Ortodoxe,  Ortodoxie  și 
legalism, p. 131). 
259
Ortodoxă este întocmai Biserica pe care a întemeiat‐o Domnul nostru 
Iisus Hristos, cea căreia i‐a fost făcută făgăduința cea mare că:  ,,porțile 
iadului nu o vor birui”, și căreia El i‐a încredințat plinătatea adevărului 
dumnezeiesc.  Prin  înșelătoria  și  falsa  lor  smerenie,  prin  hula  lor 
împotriva Domnului, acești păstori mincinoși și cei dimpreună cu ei s‐
au  înstrăinat  de  Biserica  cea  adevărată.  Ei  au  exprimat  în  mod  tacit 
ideea că ,,porțile iadului” au ,,biruit” Biserica. Altfel spus, acești apostați 
zic  că  Sfânta  noastră  Biserică  Ortodoxă  este  deopotrivă  ,,vinovată”  de 
,,despărțirea bisericilor” și acum s‐ar cădea să‐și ,,plângă” păcatele și să 
se unească împreună cu celelalte ,,biserici creștine”, făcându‐le anumite 
concesii,  rezultatul  fiind  o  biserică  a  lui  Hristos  nouă  și  indivizibilă. 
Aceasta este ideologia mișcării religioase care a devenit atât de la modă 
în  vremurile  noastre  ‐  ,,mișcare  ecumenică”  ‐,  în  rândul  căreia  s‐a 
înrolat și Ortodoxia, chiar și clerul  nostru. Multă vreme am auzit că ei 
ar  aparține acestei  mișcări  pentru  ca să  ,,dea mărturie neamurilor  de 
alte  credințe  despre  adevărul  sfintei  Ortodoxii”,  însă  ne  este  greu  să 
credem că această afirmație e ceva mai mult decât ,,o aruncare de praf 
în ochii noștri”. Desele lor declarații teologice din presa internațională 
nu ne pot conduce decât la concluzia că ei sunt trădători ai sfântului 
Adevăr.  Din  punct  de  vedere  istoric,  ,,mișcare  ecumenică”  ‐  al  cărei 
organ suprem este Consiliul Mondial al Bisericilor ‐ este o organizație 
de  origine  pur  protestantă.  Aproape  toate  Bisericile  Ortodoxe  i  s‐au 
alăturat,...  
Trebuie să înțelegem situația în termenii cuvintelor 
373 ,,acestea trebuie 
să  fie”  (Luca  21,  9),  adică  ,,marea  apostazie” ,  cea  în  chip  limpede 
prezisă de Domnul ,  ,,este îngăduită de Dumnezeu”, după cum Sfântul 
Ignatie  a  dat  mărturie  în  urmă  cu  aproape  un  veac.  (Un  alt  Părinte 
duhovnicesc, Sfântul Teofan Zăvorâtul, cu adâncă mâhnire a vestit că 
apostazia va începe din Rusia). 
Sfântul Ignatie Briancianinov scria: ,,Nu năzuiți ca ridicând mâna 
voastră  slabă  să  curmați  torentul  stihinic  al  apostaziei.  Evitați‐o, 
apărați‐vă de ea și aceasta vă este de ajuns. Căutați să cunoașteți duhul 
vremurilor,  cercetați‐l  ca  să‐i  puteți  evita  influența  oricând  este  cu 
373
 ,,Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va 
veni lepădarea de credință și nu se va da pe față omul nelegiuirii, fiul pierzării, potrivnicul, care se 
înalță mai presus de tot ce se numește Dumnezeu, sau se cinstește cu închinare, așa încât să se așeze el 
în templul lui Dumnezeu, dându‐se pe sine drept dumnezeu. Nu vă aduceți aminte că, pe când eram 
încă la voi, vă spuneam aceste lucruri? Și acum știți ce‐l oprește, ca să nu se arate decât la vremea lui. 
Pentru că taina fărădelegii se lucrează, până când Cel care o împiedică acum va fi dat la o parte. Și 
atunci se va arăta cel fără de lege pe care Domnul Iisus îl va ucide cu suflarea gurii Sale și‐l va nimici cu 
strălucirea venirii Sale. Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea satanei, însoțită de tot felul de puteri și de 
semne și de minuni mincinoase, și de amăgiri nelegiuite, pentru fiii pierzării, fiindcă ei n‐au primit 
iubirea adevărului, ca ei să se mântuiască. Și de aceea, Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei 
să creadă minciuni ca să fie osândiți toți cei ce n‐au crezut adevărul, ci le‐a plăcut nedreptatea” (2Tes. 2, 
3‐12). 
260
putință. Se poate presupune că instituția Bisericii, care de multă vreme 
se clătină, se va  prăbuși cumplit  și  cu  grăbire.  Într‐adevăr  nimeni  nu 
este  în  stare  să  stăvilească  sau  să  se  împotrivească  acestui  lucru. 
Mijloacele  adoptate  pentru  a  sprijini  Biserica  instituțională  sunt 
împrumutate de la stihiile (elementele) acestei lumi, lucruri care‐i sunt 
potrivnice Bisericii, iar urmarea va fi că mai curând îi vor grăbi căderea, 
decât s‐o împiedice. Fie ca Domnul Cel Milostiv să‐i apere pe cei rămași 
care cred în El. Însă această rămășiță este micuță374 și se micșorează tot 
mai mult”. Vrăjmașul omenirii își da toată silința și întrebuințează toate 
mijloacele ca să zădărnicească această ,,rămășiță”. Ajutorul ei vine din 
cooperarea  deplină  a  tuturor  heterodocșilor  ascunși  și  nevăzuți  și  în 
special  a  acelor  preoți  și  episcopi  care  trădează  înalta  lor  chemare  și 
făgăduință ‐ credința cea adevărată și Biserica cea adevărată. 
Respingerea și ferirea de apostazia care a sporit atât de mult ne cer 
să  stăm  departe  de  duhul  acestui  veac  (care  poartă  în  sine  semințele 
proprii  sale  căderi).  Dacă  năzuim  să  ne  împotrivim  lumii,  este  de 
trebuință mai întâi să o înțelegem și să avem limpede în minte faptul că 
în această epocă mai tot ceea ce poartă numele preasfânt și scump de 
,,Ortodoxie”,  nu  este  în  fapt  ortodox.  Mai  curând  este  adeseori  ,,o 
Ortodoxie mincinoasă și uzurpată”, de care trebuie să ne temem și să ne 
ferim  ca  de  foc.  Spre  deosebire  de  această  credință  contrafăcută, 
adevărata Ortodoxie a fost dată și trebuie primită fără înnoiri, și nimic 
care să fie potrivnic Sfintelor Scripturi și dogmelor Bisericii Sobornicești, 
nu  trebuie  acceptat  ca  învățătură  ori  ca  regulă  în  Biserică.  Ortodoxia 
adevărată  se  gândește  doar  să‐L  slujească  pe  Dumnezeu  și  să 
mântuiască  sufletele  și  nu  se  îngrijește  de  bunăstarea  lumească  și 
vremelnică a oamenilor. Ortodoxia adevărată este duhovnicească, și nu 
materialnică  ori  psihologică  ori  pământească.  Pentru  a  ne  apăra  de 
,,duhul acestui veac” și a ne păstra credincioșia față de Ortodoxia cea 
adevărată, se cuvine ca mai întâi și cu toată puterea noastră să ducem o 
viață fără prihană: o încredințare lui Hristos deplină și riguroasă, fără 
abatere  de  la  poruncile  lui  Dumnezeu  sau  de  la  legile  Sfintei  Sale 
Biserici. În același timp nu trebuie să avem nici o rugăciune comună sau 
legătură spirituală cu apostazia actuală sau cu orice întinează credința 
noastră cea sfântă, nici chiar cu acei dizidenți care își spun ,,ortodocși”. 
Ei vor merge în calea lor, iar noi într‐a noastră. Trebuie să fim cinstiți și 
statornici  urmând  calea  cea  dreaptă,  neabătându‐ne  niciodată  spre  a 
plăcea oamenilor sau de teama că am putea pierde vreun folos personal. 
Calea  sigură  spre  pierzanie  este  indiferența  și  lipsa  de  principii,  care 
este numită eufemistic ,,viziune liberală (lărgită)”. În contrast cu această 
„viziune  liberală  (lărgită)”,  așezăm  „strictețea  ideilor”  care,  în 
374
  ,,Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă Împărăția” (Luca 12, 32). 
261
contemporaneitate,  este  la  modă  să  fie  etichetată  drept  „îngustă”  și 
„fanatică”. Desigur, dacă cineva adoptă ,,mentalitatea de modă nouă”, 
probabil că îi socotește pe Sfinții Mucenici ‐ al căror sânge este liantul 
Bisericii” ‐ și pe Părinții Bisericii ‐ care au luptat toată viața împotriva 
ereticilor  ‐  nici  mai  mult  nici  mai  puțin  decât  ,,înguști”  și  ,,fanatici”. 
Într‐adevăr, este o diferență mică între ,,calea cea largă” ‐ asupra căreia 
ne‐a  avertizat  Domnul    ,,Intrați prin poarta cea strâmtă că largă este 
poarta și lată este calea care duce la pieire și mulți sunt cei care o află” 
(Matei 7, 13)  ‐ și actuala ,,viziune lărgită”. El a osândit  ,,calea cea largă” 
vădind‐o  a  fi  drumul  spre  ,,gheenă”.  Desigur,  ideea  de  ,,gheenă”  nu 
prezintă nici o neliniște pentru acei teologi ,,liberali” și avangardiști. Ei 
pot să,,teologhisească” plini de sine despre ea, însă discutând nesăbuit și 
gălăgios  despre  ,,noile  direcții  ale  teologiei  ortodoxe”  și  dobândind  o 
seamă de ucenici, dau dovadă că nu mai cred în existența Iadului. Într‐
adevăr, acest nou soi de ,,ortodocși” nu sunt cu nimic mai prejos decât 
scolasticii moderni. 
Cu  alte  cuvinte,  calea  acestor  ,,progresiști”  nu  este  calea  noastră. 
Calea lor este amăgitoare și e păcat că acest lucru nu este evident pentru 
toată  lumea.  ,,Viziunea  liberală”  sau  ,,lărgită”  ne  înstrăinează  de 
Domnul și de Biserica Lui cea adevărată. Este calea care se abate de la 
Ortodoxie. Această ,,viziune” este criminală și e născocită cu răutate de 
către  diavol,  ca  să  ne  lipsească  de  mântuire.  Căci  noi,  orișicum,  nu 
acceptăm  nici  o  înnoire,  ci  alegem  calea  cea  veche,  încercată, calea  pe 
care  de  2000  de  ani  adevărații  creștini  au  ales  să‐L  slujească  pe 
Dumnezeu.  Noi  alegem  calea  credincioșiei  față  de  credința  cea 
adevărată,  și  nu  ,,calea  modernă”.  Noi  alegem  credincioșia  față  de 
Biserica adevărată, cu toate canoanele și dogmele ei care au fost primite 
și  întărite  de  Sinoadele  locale  și  Sobornicești  (Ecumenice).  Noi  alegem 
rânduielile  și  tradițiile  cele  sfinte,  bogățiile  duhovnicești  ale  acelei 
credințe care ni s‐a transmis deplină și neștirbită de la Sfinții Apostoli și 
de la Sfinții Părinți ai Bisericii și moștenirea creștină a cuvioșilor noștri 
înaintași. Singură aceasta este credința adevăratului ortodox, deosebită 
de ,,ortodoxia” contrafăcută născocită de vrăjmașul neamului omenesc. 
Noi nu primim decât credința apostolică, credința Părinților, credința 
ortodoxă”375.  
Deci din cele arătate de Sfinții Părinții și de adevăratele mădulare 
ale Bisericii reiese clar că acum, mai mult decât oricând, nu mai este 
vreme  de  stat  în  nesimțire  și  neștiință  și  a  aștepta  sfinte  și  mari 
sinoade  care  să  ne  despartă  de  întunericul  înșelăciunii.  Dacă  până 
acum se găseau puțini care să combată ereziile acum se găsesc și mai 
puțini, să nu disprețuim atitudinile cele binecinstitoare de Dumnezeu 
375
 Apostazia și Antihristul, Arhiepiscop Averchie Taușev, Adevărata ortodoxie,  pp.151‐158. 
262
ale  acestor  puțini,  ci  să  urmăm  lor  căci  prin  ei  ne  povățuiește 
Dumnezeu. Cei drept, nici nu ne putem lua după oricine care se arată 
a  avea  râvnă  pentru  dreapta  credință.  De  vom  căuta  sincer  numai 
mântuirea  îi  vom  cunoaște  pe  adevărați  binecinstitori.  Între  acești 
puțini  se  numără  Sfântul  Sinod  al  Bisericii  Ortodoxe  Ruse  din  afara 
Rusiei care în Duhul Bisericii arată că: 
„Totdeauna  unitatea  Bisericii  merge  dimpreună  cu  unitatea  de 
credință  și  pururea  învățătura  Mântuitorului  viază  în  învățătura 
Apostolilor și a Sfinților Părinți. Niciodată întocmirile Bisericii nu vor fi 
perimate  sau  clasate  drept  ultra‐rigoriste,  niciodată  Sinoadele 
ecumenice  nu  au  contrazis  sau  exclus  vreun  canon  formulat  la 
Sinoadele anterioare, niciodată Sfânta Tradiție nu va fi supusă revizuirii 
sau reînnoirii moderniste, niciodată nu ne vom așeza deasupra Bisericii 
prin  împărtășirea  unor  experiențe  personale  ce  contrazic  experiența 
infailibilă a Bisericii, niciodată nu vom reduce Biserica la vreo măsură 
personală sau hotărâre statala, căci atunci când vom încuviința cea mai 
mica dintre ereziile acestea atunci ne vom rupe de Trupul Bisericii și ne 
vom  face  hulitori  ai  Capului  Ei,  Mântuitorul  și  Domnul  nostru  Iisus 
Hristos. 
„Iar Petru și apostolii, răspunzând, au zis: Trebuie să ascultăm pe 
Dumnezeu mai mult decât pe oameni” (Faptele Apostolilor 5, 29). 
„Să nu fim copii duși de valuri, purtați încoace și încolo de orice 
vânt al învățăturii, prin înșelăciunea oamenilor, prin vicleșugul lor, spre 
uneltirea rătăcirii, ci ținând adevărul in iubire, să creștem pentru toate 
întru El, care este capul, Hristos” (Efeseni 4, 14‐15).   
„Iar de întrebările nebunești și de înșirări de neamuri și de certuri 
și de sfădiri pentru lege, ferește‐te căci sunt nefolositoare și deșarte. De 
omul  eretic,  după  întâia  și  a  doua  mustrare,  depărtează‐te,  știind  că 
unul  ca  acesta  s‐a  abătut  și  a  căzut  în  păcat,  fiind  singur  de  sine 
osândit” (Tit 3, 9‐10).  
„Cel ce grăiește nedreptăți nu va sta înaintea ochilor mei” (Psalmul 
100, 9). 
„Vremea  este  să  lucreze  Domnul,  că  oamenii  au  stricat  legea  Ta” 
(Psalmul 118, 126). 
„Dacă  cineva  s‐ar  ruga,  chiar 376și  în  casă  cu  cel  afurisit  (scos  din 
comuniune) acela să se afurisească” .  
„Episcopul,  presviterul  sau  diaconul,  dacă  numai  s‐ar  ruga 
împreună cu ereticii, să se afurisească, iar dacă le‐a permis acestora să 
săvârșească  377ceva  ca  și  clerici  (să  săvârșească  cele  sfinte)  să  se 
caterisească” .  
„Episcopul sau presviterul care primesc botezul sau jertfa ereticilor, 
376
377
Canonul 10 al Sfinților Apostoli. 
Canonul 45 al Sfinților Apostoli. 
263
poruncim să se caterisească. Căci ce înțelegere poate să fie între Hristos 
și Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?”378.  
„Dacă vreun cleric sau laic intră în sinagoga iudeilor sau a ereticilor 
ca să se roage, să se caterisească și să se afurisească”379. 
„Nu  este  îngăduit 
380 ereticilor  a  intra  în  casa  lui  Dumnezeu  dacă 
stăruie în eres” .  
 „Nu  se  cuvine  a  primi  binecuvântările 
381 ereticilor,  care  sunt  mai 
mult absurdități decât binecuvântări” . 
„Noi avem o poruncă ce spune să anatematizăm pe oricine adaugă 
sau nu crede în ceva mic din cele pe care le‐au legiuit Părinții Bisericii 
noastre”382.  
      „Anatema celor care se ridica împotriva Bisericii Ortodoxe și susțin 
că Biserica lui Hristos s‐a împărțit în așa‐zise «ramificații», ce diferă una 
de alta după doctrină și moduri de viată, sau că Biserica nu a existat în 
chip văzut, ci se va constitui abia în viitor, când toate «ramificațiile», sau 
părțile, sau confesiunile și chiar toate religiile se vor uni într‐un singur 
trup! Anatema și celor care nu deosebesc Preoția și Tainele Bisericii de 
«preoția»  și  «tainele»  ereticilor,  dar  afirmă  că  botezul  și  euharistia 
ereticilor ar fi suficiente pentru mântuire. De aici, anatema și celor ce 
comunică în mod conștient cu ereticii amintiți sau susțin, propagă și iau 
apărarea ereziei ecumeniste proaspăt apărută a acestora, sub pretextul 
pretinsei  383iubiri 
384
fraterne  sau  presupusei  uniri  a  creștinilor 
scindați!” ” .  
Și  tot  printre  acești  puțini,  prin  care  ni  se  arată  adevărul,  se 
numără  și  cei  care  „sub  înaltul  patronaj  al  Universității  Teologice 
Aristotel în colaborare cu Societatea de Studii Teologice Spoudon, s‐au 
întâlnit în orașul Tesalonic din Grecia, în perioada 20 ‐ 24 septembrie 
2004, la Conferința Teologică Inter‐Ortodoxă cu tema: „Ecumenismul ‐ 
Geneză,  Așteptări,  Dezmințiri”,  întrunire  academică  la  care  au  luat 
parte episcopi, preoți și profesori teologi din întreaga lume.  
Deschiderea lucrărilor, găzduită în Sala de Ceremonii a Facultății 
de Teologie Ortodoxă, a fost făcută de Prea Sfințitul Antim Mitropolitul 
Tesalonicului  în  fața  unei  numeroase  audiențe  alcătuită  din  stareți, 
clerici,  monahi  și  mireni.  Printre  cei  prezenți  s‐a  aflat  și  prefectul 
Tesalonicului  Panayotis  Psomiadis  dimpreună  cu  distinși  deputați  și 
profesori universitari. 
378
379
Canonul 46 al Sfinților Apostoli. 
380
Canonul 64 al Sfinților Apostoli. 
381
Canonul 6 al Sinodului al V‐lea local de la Laodiceea (343). 
382
Canonul 32 al Sinodului V local de la Laodiceea (343). 
383
Sfântul Cuvios Mucenic Cosma Etolianul (1779). 
384
 Sfântul Ioan Maximovici Arhiepiscop de Shanghai și San Francisco. 
 Sfântul  Sinod  al  Bisericii  Ortodoxe  Ruse  din  afara  Rusiei,  august  1983,  după  adunarea  de  la 
Vancouver.  
264
 Sub  o  înaltă  ținută  teologică,  șaizeci  de  vorbitori,  dintre  care  și 
episcopi  din  majoritatea  Bisericilor  Ortodoxe  locale,  au  analizat 
fenomenul ecumenismului sub toate aspectele. În urma celor cinci zile 
de  prelegeri  și  dezbateri,  participanții  la  Conferință  au  subscris 
următoarelor CONCLUZII: 
I. Ecumenismul este o creație a catolicismului și protestantismului, 
în spatele căruia se ascunde lupta împotriva Sfintei Biserici a lui Hristos 
Apărut  în  sânurile  protestantismului  la  începutul  secolului  XX, 
ecumenismul  se  prezintă  ca  o  încercare  sincretistă  de  unire  a  lumii 
protestante,  dezbinată  până  acum  în  nenumărate  grupări  și  secte. 
Ecumenismul nu are nici o legătură cu caracterul a‐tot‐sfinţitor și a‐tot‐
cuprinzător al Bisericii, deplinătate care se păstrează în sens geografic și 
ecleziologic întru Una Sfântă, Sobornicească și Apostolică Biserică, cea 
care  continuă  să  creadă  ceea  ce  a  fost  crezut  „dintotdeauna, 
pretutindeni și de către toți” sfinții. 
Prezența  și  manifestarea  ereziilor  și  schismelor  nu  vatămă  nici 
unitatea,  nici  universalitatea  și  nici  sobornicitatea  Bisericii  –  ea 
continuă  să  fie  una,  sfântă  și  a‐tot‐cuprinzătoare  peste  tot  pământul. 
Sectele și ereziile cum sunt „bisericile” catolice și cultele protestante din 
Apus,  ca  și  „bisericile”  necalcedoniene  din  Răsărit,  nu  sunt  bisericile 
legitime  și  adevărate  ale  acelor  ținuturi,  deoarece  nu  se  regăsesc  în 
unitatea  credinței  și  în  sobornicitatea  ființei  adevăratei  Biserici  a  lui 
Hristos  ‐  Biserica  Ortodoxă.  Privind  lucrurile  în  adevăratul  lor  sens 
teologic, așa‐numitul „Consiliu Mondial al Bisericilor” de la începuturile 
sale  și  până  acum,  ca  propovăduitor  al  ecumenismului  protestant, 
merită  a  purta  denumirea  de  „Consiliul  Mondial  al  Ereziilor  și 
Schismelor”. 
În  urma  Schismei  celei  Mari  de  la  1054,  papalitatea  a  dat  o 
puternică  lovitură  în  unitatea  și  sobornicitatea  Bisericii,  atrăgând  în 
erezie  Biserica  Romei  prin  primirea  ereziilor  precum  Filioque,  a 
infailibilității și a primatului papal. Și prin acestea și multe alte erezii, 
dintr‐o  biserică  ce  până  atunci  fusese  ortodoxă  ‐  ce  a  dăruit  lumii 
numeroși  sfinți,  martiri  și  mărturisitori  ‐,  Roma  a  devenit  o  biserică 
apostată și eretică. 
Rupându‐se  de  Biserica  cea  una  și  adevărată,  noua  autoritate 
religioasă  a  Romei  nu  numai  că  nu  și‐a  atins  dorința  de  „cucerire 
creștină”  a  Apusului,  dar  a  devenit  prizoniera  scolasticismului  și 
năzuințelor secularizate ale papalității, fiind zămislitoarea de mai apoi a 
noi  erezii  și  schisme  ‐  precum  Reforma  protestantă  din  secolul  XVI  ‐ 
abateri ce în timp au alunecat în variate forme precum anglicanismul și 
paleo‐catolicismul. 
Atacând ființa divino‐umană a Bisericii lui Hristos, biserica eretică 
a  Romei  a  preschimbat  învățătura  dumnezeiască  cu  cea  pământească 
265
prin  întemeierea  unei  autorități  statale  ce  impune  alături  de  noile 
dogme,  o  deplină  stăpânire  asupra  credincioșilor,  înșelări  ce  odată 
răspândite, au condus în cele din urmă la decreștinarea și secularizarea 
întregii Europe.  
Moderatorii  și  participanții  la  prezenta  Conferință  au  primit 
definirea limpede și firească a ecumenismului, lăsată de Sfântul Iustin 
Popovici  în  scrierile  sale:  „Ecumenismul  este  numele  de  obște  pentru 
toate  pseudo‐creștinismele,  pentru  pseudo‐bisericile  Europei  Apusene. 
În  el  se  află  cu  inima  lor  toate  umanismele  europene  cu  papismul  în 
frunte, iar toate aceste pseudo‐creștinisme, toate aceste pseudo‐biserici 
nu 
sunt  nimic  altceva  decât  erezie 385peste  erezie.  Numele  lor  evanghelic  de 
obște este acela de „pan‐erezie” ”. 
Timp  de  cinci  veacuri,  de  la  Marea  Schismă  până  la  cucerirea 
Cetății  Bizanțului  de  către  turci  în  1453,  dialogurile  teologice  ce  au 
însoțit  strădaniile  de unire dintre Roma  și  Constantinopol au  devenit 
nefolositoare, deoarece latinii ‐ neîndemnați de adevărata pocăință – nu 
au arătat dorința renunțării la înșelare și de a se reîntoarcere la Una, 
Sfântă, Sobornicească și Apostolică Biserică. 
Iconomiile  și  pogorămintele  de  dragul  unirii,  în  cele  ale  credinței 
ortodoxe,  au  fost  dintotdeauna  respinse  de  conștiința  trează  și 
nepărtinitoare  a  Trupului  Bisericii.  În  ciuda  orgoliilor  lumești  și  a 
intereselor politice, dorințele ortodoxe de unire ale trecutului niciodată 
nu au condus spre îndepărtarea de învățăturile apostolice, amestecare și 
uniformizarea  religioasă  și  la  propovăduirea iubirii umaniste, precum 
au  adus  dialogurile  ecumeniste  ale  secolului  XX.  Toată  învățătura 
Sfinților  Apostolilor  și  a  Sfinților  Părinți  arată 
386
cum  „nu  poate  fi  loc 
pentru compromis în cele ale dreptei credințe” . 
Dezbinările papismului nereușite în atâtea secole au fost înlocuite, 
de la începutul secolului XX, cu falsele uniri din sânul ecumenismului, 
mai ales după ce hotărârile Conciliului II Vatican (1963‐1965) au întărit 
și  legalizat  în  lucrarea  unionistă  ecumenismul  protestant.  Cu  toate 
acestea,  papismul  și  protestantismul  suferă  din  ce  în  ce  mai  mult  de 
pierderea încrederii în America, Europa și pretutindeni în lume. 
Prin  ecumenism  aceștia  doresc  să  fie  acoperiți,  să‐și  ascundă 
înstrăinarea de adevărata și singura Biserică a lui Hristos, să legalizeze 
și  să  întărească  cea  mai  mare  erezie  eclesiologică  din  toate  timpurile: 
anume că Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică nu mai 
există și că a încetat la un moment dat a mai fi. Iar din această orbire 
ecumeniștii creștini nu simt nevoia de a căuta în afara necredinței lor 
adevărata Biserică și mântuirea, deoarece cred, într‐un chip înșelător, că 
385
386
 Arhim. Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă și ecumenismul, Tesalonic, 1976, p. 224. 
 Sfântul Ierarh Marcu al Efesului, Scurta scrisoare, P.G. 159, 1931C. 
266
orice  confesiune  creștină  păstrează  fragmente  din  adevărul  și  ființa 
Bisericii. 
II. Rațiunile ecumenismului prezentate participanților ortodocși s‐
au dovedit a fi potrivnice adevărului de credință și au fost respinse 
Din  păcate,  Biserica  Ortodoxă  dând  curs  inițiativelor  smintitoare 
ale  Patriarhiei  Ecumenice,  s‐a  implicat  de  la  început  în  pan‐erezia 
ecumenistă,  cu  grave  consecințe  asupra  învățăturilor  de  credință 
ortodoxă.  Prin  binecunoscutele  Enciclici  din  anii  1902,  1920  și  1952, 
Patriarhia  Ecumenică  a  intrat  într‐un  modus  operandi  ecumenist, 
luându‐și  de  la  sine  rolul  de  lider  în  această  lucrare.  Temeinica 
mărturisire  apostolică  și  patristică  împotriva  sectelor  și  ereziilor  se 
schimbă  radical  din  anul  1902  sub  presiunea  situației  politice  și 
economice  internaționale.  Astfel,  încă  din  vremea  Patriarhului 
Athenagoras  și  până  astăzi,  poziția  Bisericii  din  Constantinopol  în 
privința ecumenismului a devenit oficială, atrăgând în timp de partea 
sa și alte Biserici locale, biserici care până la jumătatea secolului XX s‐au 
arătat rezervate în privința acceptării ecumenismului.  
În cadrul prezentei Conferințe Teologice Inter‐Ortodoxe a devenit 
clar,  în  urma  numeroaselor  prezentări  și  dezbateri,  că  motivele 
participării  bisericilor  autocefale  la  Mișcare  Ecumenică  nu  sunt  de 
natură duhovnicească, ci au la bază interese politice, sociale sau etnice. 
Prin propria participare, fiecare Biserică locală își urmărește interesele, 
fie  în  ceea  ce  privește  politica  sau  ajutorul  material,  fie  pentru  a  se 
proteja  de  furia  atotputernicei  lumi  occidentale  ‐  la  fel  cum  s‐a 
întâmplat și în vremea Sinoadelor Unioniste din vremea cruciaților, cu 
puțin înaintea căderii Constantinopolului. 
Din  cauza  lipsei  Adevărului  din  învățăturile  teologice  ale 
neortodocșilor, cuvântul Evangheliei și Harul cel cu adevărat mântuitor, 
nu  există;  desigur,  apărătorii  ecumenismului  nu  vor  admite  aceasta, 
arătând  prezența  unor  personalități  teologice  importante,  cu  bune 
intenții și cu mărturisire ortodoxă, în primele stadii ale ecumenismului. 
Iar  pentru  a  motiva  participarea  ortodoxă  la  dialogurile  teologice 
bilaterale și multilaterale din cadrul așa‐numitului „Consiliu Mondial al 
Bisericilor”,  în  principal  ecumeniștii  aduc  două  păreri  înșelătoare  ce 
caută să le agațe de adevărul teologic și duhovnicesc al Bisericii: arătarea 
iubirii față de neortodocși și mărturisirea credinței ortodoxe. 
Învățătura  cea  dreaptă  a  Bisericii  se  arată  numai  atunci  când 
dragostea este unită cu adevărul. Când dialogul dragostei nu coexistă 
cu cel al adevărului și nu conduce la primirea adevărului mântuitor – 
care  este  Hristos  și  a  Sa  Biserică  ‐,  acel  dialog  devine  o  cursă 
primejdioasă care se afundă în toleranța sincretistă, abătându‐se de la 
calea mântuirii prin îndepărtarea de împărtășirea cu Sfântul Duh întru 
unimea  credinței  ortodoxe.  Nu  poate  exista  rău  mai  mare  decât 
267
pierderea mântuirii, iar aceasta numai lucrare a dragostei nu poate fi 
numită.  
Este oare cu putință să se întoarcă dragostea împotriva adevărului? 
Numai în erezii lucrează iubirea de neadevăr, de minciună, de înșelare, 
de  demonism  și  ură,  de  răstălmăcire  a  adevărului  Bisericii.  Numai  în 
dialogurile ecumeniste cuvântul „dragoste” este folosit cu necumpătare, 
în timp ce Adevărul a ajuns a fi privit ca un obiect de studiu sau subiect 
de discuții, neputându‐se afla desăvârșit în nici o moștenire istorică a 
vreunuia din membrii CMB.  
Biserica Ortodoxă Sobornicească nu încearcă să caute adevărul. Ea 
îl  cuprinde.  În  dragostea  curată  a  Bisericii,  adevărul  este  dăruit 
neortodocșilor  lipsiți  de  el  sau  care  l‐au  răstălmăcit.  Adevărul  merge 
întotdeauna dinaintea dragostei, după cum Sfântul Ioan Gură de Aur 
învață: „De vei vedea vreodată dragostea prigonită, nu‐i da crezare în 
locul  adevărului,  ci  te  împotrivește 
387 cu  bărbăție  până  la  moarte  ...  nu 
trăda adevărul cu nici un chip?” . Și adaugă cu tărie: „Nu primi nici o 
învățătură de rea‐credință din pricina dragostei”388. Ecumenismul cade 
în  păcat  de  moarte  pentru  că  respinge  și  ascunde  adevărul  Bisericii, 
adevăr  care  mulți  neortodocși  se  străduiesc  să‐l  afle.  După  dreptate, 
cuvântul lui Hristos asupra fariseilor se potrivește și ecumeniștilor: ”Vai 
vouă, cărturarilor și fariseilor fățărnici! Că închideți împărăția cerurilor 
înaintea oamenilor; că voi nu intrați, și nici pe cei ce vor să intre nu‐i 
lăsați” (Matei 23, 13). 
Cât  despre  încercare  de  „mărturisire  a  credinței”,  chiar  dacă 
anunță  vreun  scop  bun  și  ar  împlini  unele  așteptări,  s‐a  dovedit  în 
realitate  a  fi  falsă.  Sub  nici  un  chip  nimeni  nu  poate  crede  că 
mărturisirea și propovăduirea credinței ortodoxe poate să înceapă prin 
trădarea  credinței.  Însuși  statutul  de  participare  a  ortodocșilor  în 
„Consiliul  Mondial  al  Bisericilor”  și  la  dialogurile  teologice  cu  ereticii 
papistași,  protestanți  și  monofiziți  constituie  o  negare  a  unicității 
Bisericii,  o  nivelare  ce  pune  Una,  Sfântă,  Sobornicească  și  Apostolică 
Biserică pe aceeași treaptă cu ereziile și schismele veacului. Aceasta este, 
după  cum  s‐a  mai  spus,  cea  mai  mare  erezie  eclesiologică  din  toată 
istoria Bisericii. 
Vrednicul  de  pomenire,  Mitropolitul  Irineu  al  Samosului 
exprimând  poziția  multor  arhiepiscopi,  grăiește:  „Cum  este  posibil  ca 
unii ierarhi ortodocși care participă la viața Bisericii, să poată fi membrii 
activi  într‐o  organizație  religioasă  unde  Sfânta  Treime  este  respinsă, 
unde ceilalți participanți cred că Biserica lui Hristos este sfărâmată în 
387
 Sfântul Ioan Gură de Aur, Epistola Sfântului Apostol Pavel către Romani, Omilia 22, versetul 18, 
PG 60, 611. 
388
 Sfântul Ioan Gură de Aur, Epistola Sfântului Apostol Pavel către Filipeni, Omilia 2, versetul 10, PG 
62, 191. 
268
bucăți și că fiecare sectă este o parte din acest întreg, dar mai ales însăși 
Biserica Ortodoxă de Răsărit ar reprezenta un fragment”389. 
Cu  adevărat,  nu  putem  afla  vreun  temei  în  învățătura,  viața  și 
lucrarea  Sfinților  Apostoli  și  Sfinților  Părinți,  care  să  justifice 
participarea de până acum sau vreuna viitoare a ortodocșilor la unirea 
cu  organizațiile  eretice,  precum  „Consiliul 
390 Mondial  al  Bisericilor”  sau 
alte instituții și adunări similare ” . Precum rădăcina ecumenismului a 
fost și este rea, asemenea și fructele sale sunt rele,  „căci după roadă se 
cunoaște pomul” (Matei 12, 33). 
Se încheie pentru ecumenism aproape un secol de existență, timp 
în care și‐a arătat care îi sunt cu adevărat năzuințele, lesne înțelese de 
către adevărații ortodocși. Însă, îngrijorați pe bună dreptate de evoluția 
și impasurile apărute, apărătorii „ortodocși” ai ecumenismului, încearcă 
pe  o  mulțime  de  căi  să  descurajeze  retragerea  crescândă  a  Bisericilor 
Ortodoxe din CMB ‐ exod care deja a început și care se răspândește tot 
mai mult. 
La prezenta Conferință, din partea multor delegați au fost arătate 
roadele apostaziei în urma înmulțirii dialogurilor ecumenice, legate de 
participarea  tot  mai  susținută  a  reprezentanților  ortodocși  în  cadrul 
CMB. Înainte de a prezenta pe scurt rezultatele dezbaterilor teologice, 
este  importantă  opinia  exprimată  de  moderatorii  și  participanții  la 
Conferință,  potrivit  căreia,  de  la  nașterea  și  răspândirea  mișcării 
ecumeniste  și  până  la  prezența  Bisericii  Ortodoxe  în  CMB  în  ultimii 
șaizeci de ani, ecumeniștii nu au reușit să aducă nici un neortodox la 
credința ortodoxă. Dimpotrivă, au loc masive convertiri ale ortodocșilor 
la  ecumenism,  în  pofida  ideii  cum  că  „toți  ar  trebui  să  rămână  fideli 
propriilor credințe”, în vederea așteptatei uniri a „bisericilor”. Se cunosc 
episcopi  din  diaspora  ce  au  respins  pe  neortodocșii  ce  doreau  să  se 
boteze în Biserica Ortodoxă. 
Atunci  pe  ce  se  bazează  și  unde  se  găsește  mult‐numita 
„mărturisire a credinței Ortodoxe” în ecumenism? Dimpotrivă, în loc să 
mărturisim adevărul, ne facem părtași la erezie și amăgire. Pornind de 
la această alianță de durată cu ereticii, nemaiîntâlnită în istoria Bisericii, 
s‐a ajuns la o asemenea alienare și orbire a reprezentanților ortodocși, 
încât teologi și clerici au semnat cu ușurință hotărâri ale dialogurilor în 
care  învățătura  de  credință  a  Apostolilor  și  Sfinților  Părinți  este 
retâlcuită astfel încât să arate erezia ca adevăr, ereticii să fie considerați 
ortodocși, iar „botezul și tainele” lor să fie recunoscute 
389
 Vezi P. Mpratsiotos, Irineu al Samosului și Consiliul Mondial al Bisericilor, rev. Ekklesia, nr. 40 
(1963), p. 477. 
390
 Principala vinovată de trădarea credinței ortodoxe se face gândirea eretică ce se răspândește prin 
„teologia” acestui veac ‐ „teologia neadevărului” ‐ adoptată și instituționalizată de diverse organizații 
umanist‐ecumeniste precum: CMB, ONU, UE, YMCA, WSCF, OSCE, KEK, OMRU, CEK‐CBE. 
269
ca valide. Astfel, cu pași mici, se înaintează de la rugăciunile în comun 
spre împărtășirea din același potir (intercomuniune). 
III. Dialogurile cu romano‐catolicii s‐au arătat a fi zadarnice și 
dăunătoare 
Referitor la papalitate, s‐a observat faptul că dialogul inter‐creștin 
ce  durează  mai  bine  de  douăzeci  de  ani,  a  început  cu  o  strategie 
nemaiîntâlnită, bazată pe înlăturarea hotarelor ce deosebesc credințele 
și  găsirea  unor  formule  de  apropiere  ‐  pricină  pentru  liniștirea 
credincioșilor  catolici  de  a  nu  mai  căuta  în  afara  Romei  adevărul.  De 
vreme ce li se spune că nu există mari diferențe și toți aparțin aceleiași 
„biserici”,  paterii  catolici  au  acum  motiv  să  justifice  întâlnirile  și 
rugăciunile împreună cu ortodocșii în fața mass‐mediei, de asemenea să 
amăgească  printr‐o  mincinoasă  și  trădătoare  „unire”  conștiințele 
simplilor credincioși. 
În cadrul prezentei Conferințe, un număr important de discuții au 
dezbătut  evoluția  istorică  și  urmările  actuale  ale  Uniatismului  greco‐
catolic  ‐  deși  responsabil  de  unele  întreruperi  ale  dialogului  cu 
ortodocșii, continuă  să  fie încurajat de  Vatican  prin  diverse  metode  ‐, 
concluzionându‐se  că Roma  nu renunță și nu va renunța vreodată la 
prozelitismul  și  expansiunea  asupra  Bisericii  Ortodoxe,  care  în  mod 
ipocrit acceptă să fie numită „biserică soră”. 
În  același  timp,  Catolicismul  își  aruncă  lacom  gheara  către 
credincioșii  ortodocși,  întemeind  dioceze  din  rațiuni  prozelitiste  în 
jurisdicțiile ortodoxe, și nu‐și mai ascunde dorința de a avea cele mai 
multe  drepturi  asupra  Locurilor  391 Sfinte.  Ba  mai  mult,  Roma  nu  a 
respectat condamnarea Uniației  prin hotărârea comună luată la a VI‐
a  Sesiune  Plenară  din  Freising,  Monaco  (6‐15  iunie  1990),  semnată  în 
unanimitate  de  teologii  ortodocși  și  catolici  membrii  ai  „Comitetului 
Internațional Mixt asupra Dialogului Teologic între Biserica Ortodoxă și 
cea Romano‐Catolică”; acest lucru arată clar cât de mult sunt respectate 
și  cât  se  vor  aplica  rezultatele  oricărui  dialog  care  limitează  intențiile 
papiste. 
Însă  pentru  a  elimina  total  amintita  condamnare,  Catolicismul  a 
atras  Ortodoxia  în  noi  discuții  asupra  acestui  subiect  la  Balamand, 
Liban  (17‐24  iunie)  unde,  de  această  dată,  „unirea  inter‐bisericească” 
fost justificată și Uniația legalizată prin semnăturile reprezentanților a 
nouă  Biserici  Ortodoxe  autonome  (Constantinopol,  Alexandria, 
Antiohia, Rusia, România, Cipru, Polonia, Albania și Finlanda) în timp 
ce  alte  șase  Biserici  Ortodoxe  autocefale  (Ierusalim,  Serbia,  Bulgaria, 
Georgia,  Grecia,  Cehoslovacia)  au  respins  hotărârea  și  au  refuzat 
participarea. Cu toate acestea, cel mai important aspect al „Hotărârii de 
391
 Drept organizație cu scopuri prozelitiste, întemeiată fără bază eclesiologică. 
270
la Balamand” nu stă în justificare și legalizarea Uniației, ci în serioase 
compromisuri în materie de credință a reprezentanților ortodocși. 
Pentru  prima  dată,  prin  încălcare  nu  numai  a  Sfintei  Predanii 
Apostolice  păstrată  neschimbată  de‐a  lungul  secolelor,  dar  și  prin 
încălcare  propriilor  hotărâri  și  declarații,  teologii  ortodocși  au  negat 
unitatea,  sfințenia,  sobornicitatea  și  apostolicitatea  Bisericii  Ortodoxe, 
acceptând alături de ea, în drepturi egale așa‐numita „Biserică Romano‐
Catolică”, declarând că „amândouă au în comun responsabilitatea față 
de păstrarea Bisericii în conformitate cu iconomia divină”. Mai departe, 
„Hotărârea”  face  o  recunoaștere  reciprocă  a  Tainelor,  a  succesiunii 
apostolice  și  a  mărturisirii  credinței  apostolice  motivând  clericii 
ortodocși și paterii romano‐catolici în a „se recunoaște în mod reciproc 
ca adevărații păstori ai turmei lui Hristos”. 
După  Hotărârea  de  la  Balamand,  unde  a  fost  semnată  o  nouă 
etapă  a  unirii  inter‐creștine,  devin  justificate  în  mod  absolut  vizitele 
papei la „bisericile surori” din România, Bulgaria, Georgia și Grecia. De 
asemenea, devine legitimă acceptarea de către mulți teologi ortodocși a 
„teologiei  baptismale”  afirmată  la  Conciliul  II  Vatican,  unde  conform 
acestei teorii, botezul făcut de ereticii din afara Bisericii este valid per 
se392;  mai  mult,  botezul  ar  fi  cel  care  determină  hotarele  Bisericii  lui 
Hristos și nu Biserica validitatea botezului. Și iarăși ‐ prin acel „botez”, 
toți  creștinii  oricărei  „biserici”  (secte  sau  cult)  ar  deveni  membrii  ai 
Bisericii  lui  Hristos.  Din  acest  motiv  „rebotezarea”  neortodocșilor  de 
către Biserica Ortodoxă este interzisă în Hotărârea de la Balamand. 
În acord cu propunerile și discuțiile desfășurate în timpul prezentei 
Conferințe, în unanimitate s‐a recunoscut că în afara Bisericii Ortodoxe 
nu  lucrează  Harul  Cel  mântuitor  al  Sfântului  Duh,  de  aceea  „tainele” 
neortodocșilor  sunt  fără fundament  și  total  inexistente.  După  cugetul 
Sfinților Părinți, toți cei de altă credință decât cea ortodoxă care vin în 
Biserica Ortodoxă, trebuie să primească Sfântul Botez. 
De  asemenea,  s‐a  tras  un  semnal  de  alarmă  privind  inițiativele 
pentru  „comuniune  liturgică”  cultivate  de  mult  timp  în  sânul 
catolicismului  și  adoptate  de  Conciliul  II  Vatican  (1963‐1965),  ce  au 
influențat atât pe clericii cât și pe teologii ortodocși, încât sub pretextul 
„reînnoirii liturgice” se urmărește aducerea ortodocșilor sub papă, după 
modelul Uniației greco‐catolice. Se încearcă progresiv, după un timp de 
pregătire psihologică, impunerea unui cult și a unei închinări „neutră” 
dogmatic,  fără  nici  o  referire  la  învățăturile  de  credință  ale  Sfintelor 
Canoane și mărturisirilor Sfinților Părinți, pentru ca „noua unire” să fie 
acceptată,  la un momentul dat, de către toți. Tot prin această viziune 
eretică  se  justifică  planificare  și  începerea  „purificării”393  textelor 
392
393
 Prin el însuși, intrinsec, n.n. 
 Adică eliminarea sau retâlcuirea pasajelor cultice și liturgice ortodoxe ce contrazic ideile de unire 
271
liturgice. 
IV.  Participarea  Bisericii  Ortodoxe  în  „Consiliul  Mondial  al 
Bisericilor” și dialogurile cu Protestanții 
Privind  participarea  Ortodoxă  în  spațiul  „Consiliului  Mondial  al 
Bisericilor”  și  al  dialogurilor  teologice  cu  reprezentanții  protestanți 
luterani, anglicani, metodiști și alții, s‐a arătat cum situația devine tot 
mai întunecată, iar Biserica Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică tot 
mai  umilită  și  mai  defăimată.  Prin  diminuarea  statutului  său  la  a 
reprezenta  o  „fracțiune”  alături  de  numeroasele  culte  eretice, 
schismatice  și  păgâne,  Biserica practic  a devenit  neputincioasă, fără  a 
avea  un  cuvânt  hotărâtor  în  alegerile  ecumeniste.  Însă  cea  mai 
dureroasă  rană  a  fost  nivelarea  învățăturilor  ortodoxe,  cădere  ce  a 
încurajat  tabăra  dominantă  a  protestanților  liber‐cugetători  să 
introducă  în  dezbateri  subiecte  ce  hulesc  Sfânta  Evanghelie,  neagă 
Tradiția  Bisericii  și  chiar  creștinismul  în  sine.  Mai  mult,  s‐au  găsit 
argumente  „teologice”  privind  hirotonia  femeilor,  căsătoria  dintre 
homosexuali,  toate  conferințele  incluzând  și  participări  la  felurite 
venerări animiste și păgâne. 
Această apostazie generală a protestanților de la viața și credința 
creștină  dovedește  lămurit  cum  mărturisirea  credinței  Ortodoxe  prin 
participarea  la  dialogurile  inter‐creștine  se  bazează  pe  închipuiri  și 
basme. Ca  o reacție firească la înmulțirea ereziilor protestante a venit 
hotărârea  multor  Biserici  Ortodoxe  de  a  se  retrage  din  dialogurile 
teologice  și  din  CMB.  În  această  direcție,  primul  pas  l‐a  făcut  Maica 
Bisericilor, străbuna și preaînțelepta Patriarhie a Ierusalimului la anul 
1992,  urmată  nu  după  mult  timp  de  Biserica  Georgiei  și  Bulgariei, 
pregătind retragerea și altor biserici ortodoxe. 
Biserica  Serbiei  a  hotărât  într‐o  adunare  a  Sfântului  Sinod  din 
iunie  1997  să  se  retragă  din  CMB,  decizie  care  din  nefericire  nu  s‐a 
împlinit.  Biserica  Ciprului,  de  asemenea,  într‐o  adunare  a  Sfântului 
Sinod s‐a dezbinat în două tabere: cei care au votat pentru ieșirea din 
CMB și cei împotrivă, și doar votul hotărâtor al Arhiepiscopului a ales 
rămânerea  în  CMB,  pentru  a  se  evita  conflictele  politice  în  problema 
etnică  a  insulei.  Cu  multă  îngrijorare  și  neliniște  asupra  continuării 
participării s‐a reflectat la nivel de Sinod și în Biserica Greciei ‐ înaintea 
conducerii actuale ‐, precum și în Biserica Rusiei. 
Toate aceste noi evoluții ecumeniste din interiorul Ortodoxiei (ce se 
vor arăta mai dezbinătoare când se vor maturiza), arată și mai lămurit 
cum  Biserica  Una,  Sfântă,  Sobornicească  și  Apostolică  continuă  să 
rămână  un  mărturisitor  și  paznic  neînfricat  al  credinței  și  viețuirii 
ortodoxe.  S‐au  ridicat  glasuri  care,  împotrivindu‐se  hotărârilor 

inter‐creștină și inter‐religioasă. 
272
prezentei Conferințe, au afirmat că unitatea inter‐ortodoxă nu trebuie 
sfărâmată,  ci  de  comun  acord  să  hotărască  în  această  privință  toate 
bisericile laolaltă, deși este cunoscut faptul că participarea la CMB nu a 
fost  luată  sobornicește,  deci  fiecare  Biserică  va  hotărî  pentru  sine  în 
parte.  Hristos  Dumnezeu  nu  a  îngăduit  Sfinților  Părinți  și  Sfintelor 
Soboare ale Ortodoxiei a lua hotărâri împreună cu ereticii, cu prieteni ai 
ereticilor sau cu cei care gândesc eretic. 
La cererea Bisericilor Serbiei și Rusiei de a analiza motivele ieșirii 
din CMB, a avut loc în perioada 29 aprilie ‐ 2 mai 1998 la Tesalonic o 
„Întâlnire Inter‐Ortodoxă” la care a participat și Patriarhia Ecumenică a 
Constantinopolului394.  La  această  dezbatere  Patriarhia  a  recunoscut 
dreptul hotărârilor din cadrul fiecărei Biserici autocefale, îndemnând la 
rămânerea  în  CMB,  cu  speranța  de  tărăgănare  a  lucrurilor.  Însă  în 
declarația  finală  a  Patriarhiei  se  recunoaște  că  „în  urma  participării 
ortodoxe de aproape un secol la Mișcare Ecumenică și de prezența de 
jumătate de secol în Consiliul Mondial al Bisericilor, nu se constată un 
progres satisfăcător multilateral pentru dialogul teologic dintre creștini. 
Din contră, distanța dintre Ortodocși și Protestanți a devenit mai mare, 
din  pricina  abaterilor  crescânde  [limbajul  globalizator,  hirotonia 
femeilor,  drepturile  „minorităților  sexuale”,  sincretismul  religios,  n.n.] 
în mijlocul confesiunilor protestante”. 
Pentru  a  se  oferi  un  fundament  teologic  și  argumente 
ecumeniştilor, dar și pentru a se aplana neliniştea binecredincioşilor din 
Bisericile Ortodoxe, a avut loc în iunie 2003 la Tesalonic un „Simpozion 
Academic  Internaţional”,  unde  a  fost  prezent  și  Preafericitul 
Hristodulos  Arhiepiscopul  Atenei  și  întregii  Elade.  Participanţii  erau 
alcătuiţi din profesorii ecumenişti de la Facultatea de Teologie, însă cei 
mai mulţi dintre cei prezenţi erau reprezentanţi și sponsori din cadrul 
„Consiliului  Mondial  al  Bisericilor”.  Încă  o  dată  s‐a  adeverit  că 
Ortodoxia în ecumenism nu poate fi mărturisită. 
Concluziile acelui Simpozion Ecumenist au găsit motivaţii pentru 
hirotonia femeilor, în schimb ce Sfânta Tradiţie liturgică și canonică a 
Bisericii în privinţa rugăciunilor în comun cu ereticii a fost nesocotită. 
Printre  concluzii  se  mai  arată  „puţinătatea  argumentelor  teologiei 
ortodoxe  împotriva  hirotoniei  femeilor”  iar  legat  de  toleranţa  faţă  de 
rugăciunile comune se afirmă: „Singura rugăciune comună care este în 
mod expres interzisă este rugăciunea euharistică”. Bineînţeles, pe baza 
acestor concluzii amăgitoare ‐ de vreme ce nu s‐au găsit impedimentele 
ce interzic hirotonia femeilor, iar rugăciunile cu ereticii sunt îngăduite ‐, 
retragerile unor Biserici Ortodoxe din CMB au fost declarate greşite și 
fără  motivaţie  teologică.  De  pe  această  poziţie  s‐a  făcut  apel  către 
394
 Care mai apoi a sistat toate manifestările legate de această temă. 
273
Bisericile  Georgiei  și  Bulgariei  de  a  se  întoarce  la  „familia  ecumenistă 
universală”. Aceste  neserioase și uşuratice argumente teologice au fost 
acceptate în întregime, după cum s‐a văzut, și de Arhiepiscopul Atenei 
și întregii Elade prezent la Colocviu, care ‐ fără încredinţare sinodală ‐ a 
afirmat:  „Aşadar,  şansele  ca  Biserica  noastră  [a  Greciei,  n.n.]  să  se 
retragă din CMB vor fi foarte mici.” 
Cu privire la cele două probleme importante ‐ hirotonia femeilor și 
rugăciunile  în  comun  cu  neortodocşii  ‐,  s‐au  adus  în  cuvântările  și 
dezbaterile prezentei „Conferinţe Teologice Inter‐Ortodoxe”, argumente 
zdrobitoare privind impedimentele femeilor de a fi hirotonite în Biserica 
Ortodoxă,  precum  și  anatemele  Sfintelor  Canoane  asupra  oricăror 
împreună‐rugăciuni  cu  ereticii,  nu  numai  a  celei  euharistice:  „Noi  ne 
rugăm pentru neortodocşi pentru a se întoarce la Biserică, nu împreună 
cu aceştia.” 
V. Dialogul cu Monofiziții 
Aceeaşi înfăţişare a zadarnicei osteneli, dar și a concesiilor serioase 
în materie de credinţă este prezentă și la dialogul teologic cu cei care 
până  astăzi  sunt  numiţi  Monofiziţi;  totuşi  acum  din  „dragoste”,  sunt 
chemaţi  „necalcedonieni”,  „antecalcedonieni”  sau  „Vechile  Biserici  de 
Răsărit”, în fine, chiar și ortodocşi. 
La prezenta Conferinţă s‐a arătat de ce dialogul purtat până acum 
cu această tabără a ereticilor nu a adus roade de îndreptare. Cele trei 
„Clarificări”,  ce  apropie  învăţătura  ortodoxă  de  cea  monofizită,  sunt 
păreri inadmisibile pentru Biserica Ortodoxă. De asemenea, săvârşirea 
Sfintelor Taine ortodoxe împreună cu Monofiziţii (din Siria) acceptată la 
anul  1991  de  Patriarhia  Antiohiei,  sau  recunoaşterea  parţială  de  către 
Patriarhia  Alexandriei  a  „tainelor”  monofizite  ‐  precum  hotărârile  în 
privinţa  revizuirii  textelor  liturgice  și  definirea  unui  tipic  de  co‐
liturghisire  a  ortodocşilor  cu  monofiziţii  ‐,  arată  numai  câteva  din 
marile căderi aduse de „dialogurile ecumeniste”. 
La  nivelul  învăţământului  teologic  s‐a  ajuns  la  justificare  unor 
erezii în cadrul Secţiei Pastorale a Facultăţii de Teologie din Tesalonic, 
când două teze de doctorat au susţinut că monofiziţii Dioscor și Sever 
nu au fost eretici, ci au fost anatemizaţi din pricini omeneşti ‐ lucrări 
fără adevăr teologic și hulitoare pentru Sfinţii Părinţi și Sfintele Sinoade 
care  au  condamnat  capii  acestor  erezii  și  „bisericile”395  întemeiate  de 
urmaşii acestor eretici. 
VI. Dialogul cu Paleocatolicii 
Singurul  dialog  teologic  care  s‐a  încheiat  prin  primirea 
învăţăturilor curate ale Ortodoxiei de către neortodocşi este dialogul cu 
vechii  catolici.  Hotărârile  semnate  condamnă  toate  greşelile 
395
 Precum cele de astăzi: copte, persane, melchite ş.a. 
274
fundamentale  ale  papismului  ce  au  determinat  retragerea,  după 
Conciliul  I  Vatican  din  1870,  a  numiţilor  Paleocatolici,  ridicându‐se 
astfel  împotriva  proclamării  dogmei  infailibilităţii  papale.  Bineînţeles, 
neputând  îngădui  această  hotărâre,  care  îi  era  total  nefavorabilă  și 
necontrolabilă,  Roma  a  făcut  tot  posibilul  pentru  ca  succesul  acestor 
dialoguri să nu ducă la unirea Paleocatolicilor cu Biserica Ortodoxă. Ar 
fi fost pentru prima dată când o parte a creştinismului apusean s‐ar fi 
reîntors la Trupul Bisericii celei Una, Sfinte, Soborniceşti și Apostolice, 
arătând  prin  aceasta  întregului  Apus  catolic  și  protestant,  calea 
revenirii. 
Totuşi,  Paleocatolicii  au  comis  o  greşeală  în  dialogul  lor  cu 
Anglicanii,  declarându‐se  în  favoarea  hirotoniei  femeilor,  refuzând 
hotărârile ortodocşilor în această problemă și punând o piedică serioasă 
în calea apropierii. 
VII. Calea dialogului întru adevăr 
Privitor  la  discuţiile  teologice,  s‐a  constatat  că  Biserica  nu  evită 
dialogul,  ci  este  deschisă  tuturor  și  cheamă  pe  toţi  la  mântuire  întru 
dreapta credinţă. Aceasta este condiţia esenţială și calea adevărată spre 
dialog:  adevărul  mântuitor  despre  Biserică  se  crede,  nu  se  pune  la 
îndoială în felurite discuţii sau dispute. În cazul în care neortodocşii nu 
pot  fi  în  stare  să  înţeleagă  lucrarea  mântuirii  ori  să  o  nege,  durata 
dialogurilor  nu  va  trebui  prelungită,  ci  mai  degrabă  ţinut  timpul  de 
încercare,  cum  au  făcut  Sfinţii  Părinţi  în  Sfintele  Sinoade,  după  care 
dialogul să înceteze. Aşa a făcut Însuşi Domnul cu cei care s‐au lipsit de 
învăţătura  Lui:  „Nu  vreți  și  voi  să  vă  duceți?”  (Ioan  6,  67).  Doar  aşa 
putem nădăjdui că neortodocşii se vor lepăda de înşelarea în care se află 
și  vor  putea  veni  în  pridvorul  Bisericii  unde‐L  vor  afla  pe  Hristos 
Domnul  Adevărului:  „Doamne,  la  cine  ne  vom  duce?  Tu  ai  cuvintele 
vieții celei veșnice” (Ioan 6, 68). 
O  mărturisire  demnă  și  hotărâtă  a  fost  arătată  de  Patriarhul 
Ieremia  al  II‐lea  cel  Mare  în  cel  de  al  treilea  „Răspuns”  (1581)  dat  în 
cadrul  dialogului  cu  teologii  protestanţi  la  Tübingen.  Patriarhul 
degrabă a înţeles stăruinţa acestora în înşelare și că nu au de gând să 
primească învăţăturile Sfinţilor Părinţi ‐ „luminătorii și teologii Bisericii” 
‐, a întrerupt dialogul cu ereticii și i‐a lăsat să meargă pe propriul lor 
drum  zicându‐le:  „De  aceea,  din  partea  noastră,  vă  rugăm  să  ne 
sloboziţi  de  aceste  griji.  Aşadar,  mergeţi  pe  calea  voastră;  în  cele  ale 
dogmei  nu 396ne  mai  scrieţi;  dacă  o  veţi  face,  scrieţi  numai  din  pricina 
prieteniei”.  
În  cadrul  prezentei  Conferinţe  s‐a  arătat  și  dovedit  cât  este  de 
greşită,  neîndreptăţită  și  nemaiîntâlnită  în  istoria  Bisericii  această 
396
 I. Karmires, Texte dogmatice și simbolice ale Bisericii Ortodoxe Universale, Gratz, 1968, vol. 2, p. 
489. 
275
osteneală  de  a  purta  dialoguri  nu  pentru  desluşirea  deosebirilor,  a 
limitelor  credinţei,  ci  pentru  afirmarea  unor  forme  și  asemănări 
comune. Ce rost are să discutăm despre cele pe care le acceptăm și cu 
care  suntem  de  acord?  Doar  ca  să  ascundem  diferenţele  și  să  slujim 
altor  scopuri  ‐  anularea  hotarelor  Bisericii  și  îndepărtarea 
neortodocşilor  bine  intenţionaţi  precum  și  uşurarea  prozelitismului 
spre paguba ortodocşilor? 
Este  crucial,  de  asemenea,  ca  toate  deciziile  în  relaţiile  cu 
neortodocşii să aibă acoperire sinodală ‐ ca întregul Trup al Bisericii să 
fie  înştiinţat  ‐,  deoarece  persistă  o  lipsă  serioasă  de  împreună‐lucrare 
dinlăuntrul fiecărei Biserici. 
Mai  departe,  participanţii  la  Conferinţă  au  încuviinţat  hotărârea 
acelor  Biserici  Ortodoxe  care  s‐au  retras  sau  care  sunt  pe  cale  să  se 
retragă  din  „Consiliul  Mondial  al  Bisericilor”,  respectiv  din  cadrul 
dialogurilor teologice. 
Un loc aparte în mărturisirea ortodoxă din vremurile noastre o are 
Epistolia  trimisă  de  Biserica  Ierusalimului  la  22  iunie  1922  celorlalte 
Biserici autocefale, prin care anunţă întreruperea dialogului teologic cu 
„toţi neortodocşii deopotrivă”, convinsă că „acesta nu este doar inutil, ci 
și  păgubos  pentru  Biserica  Ortodoxă  în  general,  și  pentru  Sfânta 
Biserică a Ierusalimului în special.” 
VIII. De la dialogul inter‐creștin la sincretismul inter‐religios 
La final, s‐au arătat planurile de viitor ale ecumenismului care, la 
scurt timp după succesul pe care l‐a avut în dialogurile inter‐creştine cu 
„teoria  ramurilor”,  „bisericile  surori”  și  „teologia  baptismală”,  deja  a 
trecut  la  următorul  obiectiv  al  direcţiei  „New  Age”:  unirea  inter‐
religioasă. Aici vrăjmaşii Bisericii spun că Hristos nu este singura cale a 
mântuirii, Dumnezeul vieţii și întruparea adevărului, că celelalte religii 
sunt căi spre mântuire, pentru ca în final uniunea religiilor să fie adusă 
prin  lucrarea  globalizării  și  a  Noii  Ordini  Mondiale  în  mâna  lui 
Antihrist. 
Susţinute  și  întărite  tot  mai  des  de  către  unii  lideri  „creştini”  și 
anumiţi teologi ortodocşi, dialogurile și hotărârile inter‐religioase duc la 
un  sincretism  apostatic  ce  tăgăduieşte  învăţăturile  de  credinţă  ale 
Sfintei Evanghelii, defăimând viaţa și învăţăturile Sfinţilor Mucenici și 
Mărturisitori,  numiţi  „învechiţi  fundamentalişti”  tocmai  de  acei 
„creştini” ce convertesc singurul adevăr în mii de înţelesuri. 
În  urma  dezbaterilor  și  a  concluziilor  formulate  mai  sus, 
participanţii  la  Conferinţa  Teologică  Inter‐Ortodoxă  „Ecumenismul  ‐ 
Geneză, Aşteptări, Dezminţiri” au formulat următoarele PROPUNERI 
1. După cum îndeobşte s‐a arătat, în urma unui secol de participare 
a  Bisericii  în  cadrul  CMB  și  al  dialogurilor  inter‐creştine  și  inter‐
religioase,  în  care  nivelul  inter‐confesional  a  permis  eliminarea 
276
diferenţelor și declararea egalităţii religiilor, această alăturare este total 
nefolositoare  și  dăunătoare  aşteptărilor  Bisericii,  propunându‐se  ca 
bisericile  autocefale  rămase  să  se  retragă  din  „Consiliul  Mondial  al 
Bisericilor”  și  să  întrerupă  aceste  dialoguri  anti‐teologice.  Pentru 
împlinirea  acestui  obiectiv  nu  este  necesară  o  decizie  pan‐ortodoxă, 
deoarece  hotărârea  de  participare  a  fost  luată  de  fiecare  Biserică  în 
parte.  Singurul dialog  care  se  justifică,  pe baza  Sfintei  Evanghelii  și  a 
Sfintei Predanii Apostolice este cel care răspunde la întrebarea pusă de 
acei neortodocşi ce cu sinceritate caută mântuirea:  „Ce trebuie să fac ca 
să mă mântuiesc?” (Fapte. 16, 30) sau „Ce să fac ca să moștenesc viața de 
veci?” (Luca 10, 25 și 18, 18). 
2. Bisericile ortodoxe, în frunte cu Biserica Constantinopolului ‐ cea 
Întâi‐Stătătoare în cinste și sfătuire, să cerceteze și să revizuiască relaţiile 
lor cu catolicismul, „biserică” pe care toţi Sfinţii Părinţi începând de la 
cinstiţii  ierarhi  Fotie  cel  Mare,  Grigorie  Palama  și  Marcu  al  Efesului, 
cuvioşii  Părinţi  Nicodim  Aghioritul,  Atanasie  de  Paros  și  Macarie  al 
Corintului și până la Sfântul Ierarh Nectarie de Eghina și Sfântul Iustin 
Popovici o consideră pe drept eretică și nu „biserică soră”. 
3.  Sfintele  Canoane  ale  Bisericii  să  fie  primite  ca  Sfinte  Hotărâri 
Dumnezeieşti  ce  interzic  nu  doar  rugăciunea  euharistică,  ci  orice 
rugăciune  împreună  cu  neortodocşii  de  orice  fel  și  în  orice  chip  ar  fi 
făcută. Hotărârile Sfintelor Canoane să fie aplicate mai ales în probleme 
de credinţă și nu doar în situaţii administrative sau juridice. 
4. Să se trimită mesajul nostru de întărire acelor Βiserici Οrtodoxe 
care nu au acceptat până acum venirea papei în ţările lor, și chemarea 
de a rămâne nestrămutate în această hotărâre. Cum îşi poate închipui 
cineva pe vreunul din Sfinţii Părinţi ca organizator de recepţii în cinstea 
și primirea lui Arie, Nestorie, Eutihie și alţi eretici. De asemenea, să fie 
ştearsă din Calendarul Bisericii Greciei397 inacceptabila vizită a papei ca 
mare realizare istorică și să se prevină în viitor repetarea vizitei acestuia. 
5.  Să  fie  respinsă  comuniunea  privind  Sfintele  Taine  dintre 
Patriarhia Antiohiei cu Sirienii iacobiţi și Copţi (monofiziţi), asemenea 
socotită drept neortodoxă recunoaşterea „tainelor” ereticilor monofiziţi 
de  către  Patriarhia  Alexandriei.  Să  se  facă  ascultare  de  Canonul  care 
zice:  „Cel  care  săvârşeşte  Sfintele  398 Taine  împreună  cu  ereticii 
(intercomuniune) să se afurisească”.  
6. Dialogul dintre Bisericile Ortodoxe să fie încurajat și întărit în 
duhul  sobornicităţii,  nu  limitat  numai  la  nivelul  episcopilor.  Este  cel 
puţin întristătoare căutarea dialogului cu diferiţi eretici și necreştini, în 
schimb  părerile  diferite  ale  fraţilor  în  credinţă  să  fie  considerate 
„fanatice” și respinse. 
397
398
 Numit în grecește „diptika”, n.n. 
 Canonul 45 al Sfinților Apostoli. 
277
 7. Să înceteze schimbările și inovaţiile liturgice deoarece prin aceste 
„cenzuri”  se  aplică  direct  principiile  ecumeniste  ce  conduc  spre  o 
închinare  lipsită  de  orice  fundament  al  învăţăturilor  de  credinţă 
ortodoxe  și  uşurează  primirea  ereziilor.  Bogăţia  liturgică  a  Bisericii 
Ortodoxe nu aparţine unei anumite Biserici locale, ci este viaţa Bisericii 
de‐a lungul timpului ce trebuie păzită ca o comoară de nepreţuit.399 
8. Să se atragă atenţia conducătorilor Bisericii de pretutindeni ca în 
cazul  în  care  vor  continua  participarea,  sprijinirea  și  întărirea  pan‐
ereziei  ecumenismului  inter‐creştin  și  inter‐religios,  obligaţia 
mântuitoare,  canonică  și  patristică  a  dreptcredincioşilor  clerici  și  laici 
faţă  de  aceştia  este  neîntovărăşirea,  adică  întreruperea  pomenirii 
episcopilor care se vor face părtaşi la comuniunea cu înşelătoarea erezie. 
Nu este vorba de o schismă, ci despre bineplăcuta mărturisire înaintea 
lui  Dumnezeu,  precum  au  făcut  Sfinţii  Părinţi  de  demult,  dar  și 
episcopii  mărturisitori  din  zilele  noastre,  între  care  înţeleptul  și 
venerabilul  Mitropolit  Augustin  din  Florina,  precum  și  Părinţii 
Sfântului Munte Athos. 
9.  Să  se  declare  ferm  și  hotărât  că  ecumenismul  și  dialogurile 
necondiţionate cu neortodocşii creştini și cu cei de altă religie nu aduc 
folos  duhovnicesc  ci  dăunează  Bisericii,  nu  sunt  lucrarea  dragostei  ci 
impunerea  modului  de  gândire  pământesc  prin  crearea  unor  uniuni, 
alianţe  și  înfrăţiri  în  numele  unei  religii  nemântuitoare  ce  dezbină 
Biserica  și  urmăreşte  atingerea  unor  obiective  de  interes  politic  și 
material. 
Toate manifestările ce se poartă sub sceptrul ecumenismului atacă 
depli‐nătatea  credinţei  ortodoxe,  aducând  confuzie  și  tulburare  în 
turma dreptcredincioşilor, de vreme ce fără o claritate a cunoaşterii și 
păstrare a adevărului de credinţă, chiar în cele mai mici detalii, nimeni 
nu se poate mântui. 
Dumnezeu  doreşte,  în  preamarea  Sa  dragoste  de  oameni, 
mântuirea tuturor. În schimb diavolul, duşmanul mântuirii, duce luptă 
de dezbinare asupra omului sub toate chipurile, din răzbunare, invidie 
și ură. 
Prin marea lor necredinţă și apostazie, ecumeniştii astupă porţile 
mântuirii  în  Biserica  lui  Hristos  ‐  Biserica  Ortodoxă  singura  arcă  a 
salvării sufletelor, împiedicând pe cei sinceri să vadă pe Hristos drept 
singura Cale a mântuirii. 
În concluzie, din dragoste de Hristos respingem ecumenismul, cu 
dorința  de  a  arăta  ‐  neortodocșilor  creștini  și  celor  de  altă  religie  ‐, 
bogăția  dăruită  nouă  tuturor  de  Hristos  Dumnezeu  în  Sfânta  Sa 
399
 Particular pentru Biserica Greciei, participanții la Conferință au argumentat, criticat și respins 
transpunerea în paralel ‐ în greaca veche și cea modernă ‐ a textelor liturgice și scripturistice, 
practică secularizantă propusă și adoptată în Episcopia Atenei. 
278
Biserică  Ortodoxă, 
400
adică  putința  de  a  deveni  și  de  a  fi  mădulare  ale 
Trupului Său” . 
Iată dar că Dumnezeu are aleși Săi, numai că de ei nu ascultă mai 
mari  lumii  și  cei  care  s‐au  făcut  „mai  mari  Bisericii”.  Cu  adevărat, 
acestea sunt vremurile în care nu trebuie să ne lăsăm biruiți de iubirea 
de  sine,  de  iubirea  de  slavă  deșartă  sau  înfricoșați  și  intimidați  de 
nimeni și de nimic, nici să credem ,,instituției Bisericii” când aceasta 
face jocul mai marilor lumii și deci a stăpânitorului lor diavolul, ci să 
mergem  înainte  zidindu‐ne  și  sfințindu‐ne  în  Biserica  care  este 
Mireasa  cea  credincioasă,  după  cum  ne‐a  descoperit  Domnul 
Dumnezeul și Mântuitorul nostru, prin Sfântul Ioan Evanghelistul.  
,,Cel ce nedreptățește, zice, mai nedreptățească și cel ce spurcă mai 
spurce, și cel drept mai lucreze dreptate, și cel sfânt mai sfințească‐se.  
Iată viu degrab, și plata Mea cu Mine, ca să dau fiecăruia precum 
va fi lucrul lui. Eu sunt Alfa și Omega, începutul și sfârșitul, cel dintâi și 
cel de pe urmă. Fericiți cei ce fac poruncile Lui, ca să fie stăpânirea lor 
peste  lemnul  vieții  și  pe  porți  să  intre  în  cetate.  Iar  afară  câinii  și 
fermecătorii și curvarii  și  ucigașii și închinătorii  de  idoli  și  tot  cela  ce 
iubește  și  face  minciună.  Eu  Iisus  am  trimis  pe  îngerul  Meu  ca  să 
mărturisească vouă acestea în biserici. Eu sunt rădăcina și odrasla lui 
David, steaua cea strălucitoare și de dimineață. Și Duhul și mireasa zic: 
Vino. Și cela ce aude să zică: Vino. Și cel însetat să vie. Și cela ce voiește, 
să ia apa vieții în dar” (Apoc. 22, 11‐17). 
 
Credem în Sfânta Treime și ,,întru una, sfântă  401
sobornicească și apostolească Biserică”, singura adevărată , și 
mărturisim într‐un Duh cu toți Sfinții că această Biserică nu a fost, nu 
este și nu poate fi dezbinată 
      
Vedem cum Sfinții Apostoli și toți Sfinții urmând Celui care este 
,,Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6), cuvântul lor a fost cuvântul Lui. 
Adevărați fiind ei întru dragoste au  propovăduit cuvântul Lui,  după 
voia Lui. Domnul a zis „Fie Cuvântul vostru: așa, așa; nu, nu; iar ce este 
mai mult decât aceasta,  ἐκ τοῦ πονηροῦ  (poniru)  ἐστιν  de la cel viclean 
este” (Matei 5, 37). Ei slăveau pe Dumnezeu, crezând și mărturisind că 
Dumnezeu  își  ține  făgăduința  și  nu  se  plecau  duhului  duplicitar, 
precum îl vedem pe Sfântul Apostol Pavel arătând aceasta.  
,,Iar credincios este Dumnezeu,zice, că cuvântul nostru care a fost 
către  voi  n‐a  fost  așa  și  nu.  Că  Fiul  lui  Dumnezeu,  Iisus  Hristos,  cel 
propovăduit întru voi prin noi, prin mine și prin Siluan, și prin Timotei, 
400
Conferința  Teologică  Inter‐Ortodoxă  cu  tema:  „Ecumenismul  ‐  Geneză,  Așteptări,  Dezmințiri”, 
Tesalonic, Grecia, 20 ‐ 24 septembrie 2004. 
401
 Simbolul credinței, art. 9. 
279
n‐a fost așa și nu, ci așa întru El a fost. Căci câte sunt făgăduințele lui 
Dumnezeu întru El sunt așa, și întru El amin, spre slava lui Dumnezeu 
prin noi” (2Cor. 1, 18‐20).  De asemenea și creștinii adevărați, urmând 
credinței  și  ascultării  Sfinților  Apostoli  și  Tuturor  Sfinților,  care  în 
Trupul  lui  Hristos  s‐au  sfințit,  cred  și  mărturisesc  că  Dumnezeu  își 
ține făgăduința și nu admit erezia că Biserica are nevoie de refacere.             
Hristos  Domnul  a  arătat  că  Biserica  este  Trupul  Lui  și  casa  Lui 
până  la  sfârșitul  vremii,  când  a  zis  celor  din  Vechiul  Legământ  ce 
lucrau  la  dărâmarea  Bisericii  și  cereau  semn:  ,,Au nu este scris: casa 
Mea, casă de rugăciune se va chema, întru toate neamurile? Iar voi ați 
făcut peșteră tâlharilor” (Marcu 11, 17), ,,nu faceți casa Tatălui Meu casă 
de neguțătorie.... Stricați biserica aceasta, și în trei zile o voi ridica”.  Iar 
că  aici  a  arătat  că  Biserica  este  trupul  Lui  o  face  mai  lămurit 
Evanghelistul scriind: ,,Iar El zicea pentru biserica trupului Său” (Ioan 
2, 16‐21). 
 Citind comentariul Sfântului Chiril la aceste cuvinte găsim în ele 
folos și asemănare, între cele întâmplate atunci și cele ce se întâmplă 
acum  cu  noi.  Noi  cei  care  ne‐am  învrednicit  de  atâtea  daruri  ale 
harului Duhului Sfânt și de o cinste mai mare și de negrăit în Biserica 
Trupul  lui  Hristos,  suntem  ispitiți  tot  prin  unii  din  ,,întâi‐stătătorii 
noștri”,  de  același  duh  viclean  ce  luptă  împotriva  Bisericii 
dintotdeauna. Sfântul Chiril scrie că: 
,,Sunt certați iarăși iudeii care disprețuiesc legile date lor și nu trag 
nici un folos din scrierile lui Moise, căutând numai la iubirea de câștig. 
Căci Legea poruncea ca cei ce vor să intre în templul dumnezeiesc să se 
curățească în diferite feluri. Dar zarafii sau schimbătorii de bani și alții 
de felul acesta, a căror grijă erau lăcomia și câștigul, și pofta îmbogățirii 
(căci tot scopul negustorilor stă în aceasta), nu încetau să murdărească 
sfintele curți, intrând cu picioarele nespălate în ele, îngăduind aceasta 
înșiși cei ce puteau să o împiedice. Aceasta, ca Dumnezeu să Se arate, 
spunând adevărul despre ei, când zice: ,,păstori mulți au stricat via Mea, 
au  spurcat  moștenirea  Mea,  au  făcut  partea  cea  dorită  a  Mea  pustie, 
neumblată,  a  fost  făcută  să  piară”  (Ier.  12,  10).  Căci  a  fost  stricată  cu 
adevărat  via  Stăpânului,  fiind  învățată  să  nesocotească  închinarea  lui 
Dumnezeu și, prin dorința de câștig urât a întâi‐stătătorilor, fiind dusă 
la toată neștiința. 
Se mânie pe drept cuvânt Mântuitorul pe iudei. Căci nu trebuia să 
facă templul dumnezeiesc casă de negustorie, ci casă de rugăciune. Căci 
așa s‐a scris (Matei 21, 13). Și nu arată mișcare în cuvinte simple, ci prin 
lovituri. Și cu biciul îi alungă din curțile sfinte, aplicându‐le cu dreptate 
acelora o pedeapsă potrivită robilor. Căci nu voiau să recunoască pe Fiul 
care‐i eliberează. Privește ca într‐un chip ceea ce se descrie prin spusa 
lui  Pavel:  ,,De  strică  cineva  templul  lui  Dumnezeu,  strica‐l‐va  pe  el 
280
Dumnezeu” (1Cor. 3, 17). 
Poruncește ca un Stăpân, călăuzește spre ceea ce se cuvine ca un 
învățător,  descoperă  greșelile  ce  aduc  pedeapsa,  rușinează  pe  cel 
pedepsit  pentru  ele,  nelăsându‐l  să  le  sporească.  E  de  observat  că 
numește  iarăși  în  chip  singular  pe  Dumnezeu  Tatăl  Său,  ca  Cel  ce  e 
singur prin fire din El și născut din El cu adevărat. Dacă nu este așa, ci 
Cuvântul este fiu ca unul dintre noi, adică prin alegere și numai prin 
voința Tatălui, pentru ce motiv își răpește Sieși ceea ce e comun și poate 
fi o laudă a tuturor, zicând: ,,Nu faceți casa Tatălui Meu,” și nu zice mai 
degrabă: casa Tatălui nostru? Era mai potrivit să spună aceasta dacă Se 
știa  și  pe  Sine  unul  dintre  cei  ce  nu  sunt  fii  după  fire.  Dar,  deoarece 
Cuvântul  nu  Se  știe  pe  Sine  între  fiii  după  har,  ci  fiind  din  ființa  lui 
Dumnezeu‐Tatăl, Se situează în afara celorlalți, numind pe Dumnezeu 
Tată propriu. Căci e potrivit celor chemați la calitatea de fii și care au 
această  demnitate  dobândită,  să  se  roage,  zicând:  „Tatăl  nostru,  Care 
ești  în  ceruri.”  Dar  Unul‐Născut,  fiind  unic  și  numai  El  din  Unul, 
numește cu dreptate pe Dumnezeu Tată propriu. Iar de trebuie să mai 
adăugăm  ceva  la  cele  de  față,  se  va  potrivi  să  mai  spunem  și  acestea, 
explicând textul și altfel: „și a aflat în templu pe cei ce vindeau boi și oi” 
și cele următoare. 
Privește iarăși modul întreg al iconomiei celei pentru noi, țesut din 
două laturi. Căci Hristos șade și Se întâlnește la masă și cu cananeenii 
din  Galileea  și,  făcându‐și  comeseni  pe  cei  ce‐L  chemau  pe  El,  prin 
aceasta  îi  cinstește  și‐i  folosește  prin  minuni,  împlinind  ceea  ce  le 
lipsește, spre bucuria lor; și le dăruiește cu îmbelșugare bunătățile Sale 
și  prin  aceasta  învață  că  va  și  primi  pe  locuitorii  Galileii,  adică 
neamurile,  chemat  fiind  la  ele  prin  credința  lor.  Și  îi  va  introduce  în 
cămara  cerească,  adică  în  Biserica  celor  întâi  născuți,  îi  va  odihni  cu 
Sfinții (căci  ședeau  cu  ei  la  masă  și  Sfinții  ucenici),  și vor participa  la 
dumnezeiasca și duhovniceasca sărbătoare, cum spune și El însuși:  „că 
mulți de la răsărituri și de la apusuri vor veni și vor ședea la masă cu 
Avraam, cu Isaac și cu Iacob” (Matei 8, 11).  Și nu vor fi lipsiți de nici o 
bucurie: ,,veselie veșnică va fi peste capul lor” (Is. 51, 11). Dar pe iudeii ce 
nu cred în El îi va scoate din locurile sfinților și‐i va alunga din sfintele 
curți ale sfinților. Ba nu‐i va primi nici aducând cele de jertfă, ci îi va 
supune  mai  degrabă  pedepsei  și  biciului,  fiind  strânși  în  lanțurile 
păcatelor lor. Căci auzi‐L zicând: „Scoateți acestea de aici,” ca să înțelegi 
iarăși  acelea  pe  care  le‐a  spus  odinioară  prin  glasul  Prorocului  Isaia: 
,,Arderile‐de‐tot  ale  berbecilor  și  seul  mieilor  și  sângele  vițeilor  și  al 
țapilor nu le  voiesc.  Nici  să  veniți să  vă  arătați  Mie.  Căci cine  a cerut 
acestea  din mâinile voastre? Nu veți mai călca  în curtea  Mea. De  veți 
aduce Mie faină, tămâie în deșert, urâciune îmi este. Lunile cele noi ale 
voastre și sâmbetele și ziua cea mare nu le voi suferi; postul și nelucrarea 
281
și sărbătorile voastre le urăște sufletul Meu. Făcutu‐v‐ați Mie spre sațiu, 
nu voi mai suferi păcatele voastre?” (Is. 1, 11‐14). 
,,Și și‐au adus aminte ucenicii Lui că este scris: ,,Râvna casei Tale 
Mă mistuie. Au răspuns deci iudeii și I‐au zis: Ce semn ne arăți că faci 
acestea?” (Ioan 2, 17‐18). 
Ucenicii  câștigă  pe  încetul  cunoștința  desăvârșită  și,  comparând 
cele scrise cu împlinirile, arată multa sporire în cele bune. 
Se miră mulțimea iudeilor de puterea Lui neobișnuită și se supără 
foarte  cei  ce  șed  în  templu,  pentru  că  sunt  lipsiți  de  câștiguri 
nenumărate. Și nu pot să‐I răspundă că nu face bine poruncind să nu 
transforme  templul  dumnezeiesc  în  casă  de  negustorie.  Dar  se 
împotrivesc  totuși  plecării  negustorilor,  declarând  că  nu  trebuie  să 
asculte  de  El,  nici  să‐L  socotească  drept  Fiul  lui  Dumnezeu  pe  Cel 
nemărturisit de nici un semn. 
,,Răspuns‐a Iisus și le‐a zis: Dărâmați templul acesta și în trei zile îl 
voi ridica. Deci au răspuns iudeii: în patruzeci și șase de ani s‐a zidit 
templul acesta! Și Tu îl vei ridica în trei zile” (Ioan 2, 19‐20). 
Celor  ce cer cu  o  bună alegere cele bune, Dumnezeu  le  dăruiește 
îndată. Dar celor ce vin cu ispite, nu numai că le refuză darul cerut, ci le 
și  mustră  viclenia.  Astfel,  pe  fariseii  care  cer  semn,  în  alte  locuri  ale 
Evangheliilor,  Mântuitorul  i‐a  certat,  zicând:  ,,Neam  viclean  și  curvar 
cere semn, și semn nu i se va da decât semnul lui Iona prorocul. Căci, 
precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile și trei nopți, așa va fi și 
Fiul Omului în pântecele pământului trei zile și trei nopți” (Matei 12, 39‐
40).  Deci,  ceea  ce  le‐a  spus  acelora,  aceasta  le‐o  spune  acestora  puțin 
schimbat. Căci cer ca și aceia, ispitindu‐L. Deci nu le‐ar fi dat celor ce 
gândeau  așa  nici  acest  semn  dacă  nu  trebuia  să  o  facă  pentru 
mântuirea noastră, a tuturor. Și e de știut că aceia au făcut din acest 
răspuns  un  motiv  de  învinuire,  spunând  lui  Ponțiu  Pilat  în  chip 
mincinos  ceea  ce  n‐au  auzit  de  la  El:  „Acesta  a  spus:  Pot  să  dărâm 
templul lui Dumnezeu” (Matei 26, 61). De aceea a zis despre ei Hristos în 
Psalmi:  ,,S‐au  sculat  martori  nedrepți  și  de  cele  ce  nu  știam  M‐au 
întrebat”  (Ps.  34,  10).  Și  iarăși:  „S‐au  ridicat  împotriva  Mea  martori 
nedrepți și nedreptatea a mințit sieși” (Ps. 26, 18). Și nu‐i îndeamnă pe ei 
la ucidere, când zice:  ,,Dărâmați templul acesta,”  ci, fiindcă știa că vor 
lucra fără răspundere, mai degrabă dă de înțeles ceea ce se va întâmpla 
în chip lipsit de moralitate. 
Râd  de  semn,  neînțelegând  adâncimea  tainei.  De  aceea,  fac  din 
boala neștiinței lor un prilej binevenit de a nu‐L asculta, și din greutatea 
înțelegerii  lucrului,  un  cuvânt  deșert,  în  loc  să  vadă  în  el  făgăduința 
celor la care ar putea ajunge, ca să li se arate adevărat ceea ce s‐a scris: 
„Să  se  întunece  ochii  lor  ca  să  nu  vadă  și  spinarea  lor  pururea  o 
gârbovește”  (Ps.  68,  27),  ca  într‐un  anumit  fel  ea  să  fie  pururea 
282
încovoiată  și  ei  să  se  îngrijească  de  lucrurile  de  pe  pământ  și  să  nu 
primească  nici  o  vedere  a  dogmelor  dreptei  credințe  în  Hristos, 
neîngăduindu‐le  Dumnezeu,  Cel  de  oameni  iubitor,  acestea,  ci 
pedepsindu‐i  mai  degrabă  cu  o  judecată  egală  pe  cei  ce  săvârșesc 
păcatele nesuferite de El. 
Căci privește cât de fără de minte disprețuiesc și nesocotesc sufletul 
lor, pentru că Domnul nostru Iisus Hristos îl numea pe Dumnezeu Tatăl 
Său,  zicând:  ,,Nu  faceți  casa  Tatălui  Meu  casă  de  negustorie.”  Iar  ei, 
trebuind să‐L cugete ca Fiu și Dumnezeu pe Cel ce S‐a născut din Tatăl, 
cred că El este om simplu și unul dintre noi. De aceea îi spun și timpul 
cheltuit pentru zidirea templului, zicând: ,,În patruzeci și șase de ani s‐a 
zidit templul acesta! Și Tu îl vei ridica în trei zile?” Dar, o, voi, îmbătați 
de  toată  nebunia,  cum  socotesc  că  ar  trebui  să  li  se  spună  pe  drept 
cuvânt, dacă locuiește în voi mintea înțeleaptă și credeți că templul care 
este la voi este casa lui Dumnezeu, cum n‐ar trebui să înțelegeți că este 
Dumnezeu Cel ce a îndrăznit să spună fără primejdie:  ,,Nu faceți casa 
Tatălui Meu casă de negustorie?”  Apoi, spune‐mi, cum I‐ar trebui timp 
atât de lung în clădirea unei singure case? Sau cum e atât de slab în a 
face ceva Cel ce numai într‐un număr de șapte zile a clădit cu negrăită 
putere acest univers și singură voința Lui are toată puterea? Acestea ar 
fi  trebuit  să  le  cugete  poporul  care  se  socotea  cunoscător  al  Sfintelor 
Scripturi. 
,,Iar El vorbea despre templul trupului Său. Deci, când S‐a sculat 
din morți, ucenicii Lui și‐au adus aminte că a spus aceasta și au crezut 
Scripturii și cuvântului pe care îl spusese Iisus” (Ioan 2, 21‐22). 
E  ușor  de  primit  de  către  cel  înțelept  cuvântul  înțelepciunii,  și 
cunoștința învățăturilor e primită repede de cei înțelegători. Și precum 
în ceara moale se întipărește bine chipul celor voite, așa se întipărește 
cuvântul dumnezeiesc în inimile neînvârtoșate ale oamenilor. De aceea 
cel  rău  se  numește  și  învârtoșat  la  inimă.  Deci,  ucenicii  cei  buni  se 
înțelepțesc  în  deprinderi  și  pătrund  cuvintele  dumnezeieștii  Scripturi, 
hrănindu‐se  cu  ele  spre  cea  mai  exactă  cunoștință  a  lor,  și  vin  prin 
aceasta la cea mai neclintită credință. Și deoarece trupul lui Hristos s‐a 
numit  și  templu,  cum  n‐ar  fi  Dumnezeu  după  fire  Cuvântul  Unul‐
Născut care locuiește în el, dacă nu se poate spune că locuiește în el cel 
ce nu este Dumnezeu? Sau să aibă cineva îndrăzneala să spună: trupul 
căruia  dintre  sfinți  s‐a  numit  vreodată  templu?  Dar  socotesc  că  nu 
poate  dovedi  cineva  aceasta.  Deci  spun  ceea  ce  aflu  că  e  adevărat, 
cercetând exact dumnezeiasca Scriptură, că nici unuia dintre sfinți nu i 
se  cuvine  o  astfel  de  cinste.  Astfel,  despre  fericitul  Botezător,  deși  s‐a 
ridicat  la  culmea  a  toată  virtutea,  neputând  ajunge  nimeni  la  o  mai 
mare evlavie, tăindu‐i‐se capul de nebunia lui Irod, nu se spune nimic 
de  felul  acesta.  Ba  Evanghelistul  a  folosit  cu  bun  rost,  cum  socotesc, 
283
cuvinte  contrare  și  mai  crude  despre  rămășițele  lui,  ca  să  se  rezerve 
numai lui Dumnezeu această demnitate. Căci se scrie așa: „și trimițând, 
se înțelege ucigașul Irod, i‐a tăiat capul lui Ioan în închisoare. Și, venind 
ucenicii lui, au luat cadavrul lui” (Matei 14, 10‐12).  Dacă e numit trupul 
lui Ioan cadavru, al cui templu este? Într‐un alt sens, s‐a spus și despre 
noi  că  suntem  temple,  pentru  că  în  noi  locuiește  Sfântul  Duh.  Căci 
suntem ai lui Dumnezeu, și nu ai noștri. 
Dar va zice cineva: Spune‐mi, cum numește Hristos cadavru însuși 
trupul?  Căci  zice:  „Unde  va  fi  stârvul,  acolo  se  vor  aduna  vulturii?” 
(Matei 24, 28).  La aceasta răspundem că nu despre trupul Său a spus 
acestea Hristos, ci în chip de parabolă prezice adunarea sfinților la El în 
acel  timp  când  ni  se  va  arăta  iarăși  din  ceruri,  împreună  cu  Sfinții 
îngeri, întru slava Tatălui Său. Căci, așa cum șirurile de păsări carnivore 
se coboară cu iuțeală peste trupurile ce cad, așa vă veți aduna și voi în 
jurul Meu. Aceasta ne‐o dezvăluie și Pavel, zicând:  „Căci va trâmbița și 
va suna și morții vor învia nestricăcioși” (1Cor. 15, 52)  și, în alt loc:  „Și 
vom  fi  răpiți  în  nori  întru  întâmpinarea  Domnului  în  văzduh.  Și  așa 
totdeauna vom fi cu Domnul” (1Tes. 4, 17). De aceea, ceea ce e considerat 
chip a ceva nu va dăuna puterii adevărului”. 
La  aceste  cuvinte,  de  mai  sus,  ale  Sfântului  Chiril,  Părintele 
Dumitru Stăniloae dă următoarele note explicative, care ne sunt foarte 
folositoare. 
,,Cuvântul lui Dumnezeu, zice, este înțelepciunea dumnezeiască. În 
El toate stările îndumnezeite ale omului sunt ca niște semințe, în calitate 
de rațiuni ale lor. Pe ele le‐a semănat Ipostasul Cuvântului: întâi în firea 
omenească asumată de El și, prin ea, în firea purtată de ceilalți oameni, 
dacă se lasă convinsă să se unească cu El. 
Hristos îi arată ca robi, pentru că‐i bate. A venit să‐i facă frați ai lui 
Dumnezeu pe oameni, să nu mai fie robi. Dar n‐o putea face aceasta cu 
cei ce nu răspundeau iubirii Lui cu iubirea lor. Nu‐i putea elibera pe cei 
ce  nu‐L  recunoșteau  ca  Dumnezeu  eliberator  al  oamenilor  prin 
întruparea  Sa  ca  om.  Hristos,  deși  își  însușește  toată  smerenia  și 
blândețea când e vorba de loviturile ce I se dau Lui, folosește toată forța 
Sa de om când e batjocorit Dumnezeu. Și omul e dator să fie astfel și să 
apere  cu  hotărâre  Numele  și  slava  lui  Dumnezeu,  chiar  dacă  e  blând 
când  e  dușmănit  el  însuși.  Dar  nu  folosește  forța  pentru  ucidere  și 
pentru lovitura care să producă răni, care să nenorocească pentru toată 
viața.  Nu  folosește,  de  aceea,  forța  lui  Dumnezeu,  Care  putea  nimici 
dintr‐o dată pe dușmanii lui Dumnezeu. 
Nu‐I  spune  lui  Dumnezeu  „Tatăl  nostru”,  ci  Tatăl  Meu.  Se 
înfățișează  cu  îndrăzneală  ca  singurul  Fiu  al  lui  Dumnezeu.  Fie  că  o 
afirmă  aceasta  la  începutul  activității  Sale,  fie  în  preajma  Patimilor, 
lucrul  este  la  fel  de  important.  Cum  ar  fi  îndrăznit  să  facă  această 
284
afirmație, ridicându‐Se deasupra tuturor, dacă n‐ar fi fost o expresie a 
adevărului? Sfântul Evanghelist Ioan ne dă, după o minune a Lui prin 
care își adeverește Dumnezeirea, o afirmare directă a Dumnezeirii Sale. 
Afirmațiile  despre  Dumnezeirea  Sa  alternează  cu  dovezile  date  prin 
fapte minunate. Totul se armonizează într‐un întreg în descoperirea lui 
Hristos  ca  Dumnezeu.  Și  aceasta  o  face  neieșind  nici  o  clipă  din 
smerenia Sa. Îi mântuieşte și prin pilda smereniei, și prin asigurarea că 
El e Fiul lui Dumnezeu, căci fără alipirea smerită la El ca Dumnezeu nu 
se  pot  mântui.  Noi  avem  motive  infinit  mai  mari  să  ne  smerim,  căci 
păcătuim mereu și suntem creaturi, pe când El este Dumnezeu și om 
fără de păcat. El Se smerește, făcându‐Se om, și Se smerește ca om, ca să 
ne învețe smerenia. Dar tot ca să ne învețe smerenia, ne spune că e Fiul 
lui Dumnezeu, ca să arate cât S‐a smerit făcându‐Se om atât de smerit. 
Iisus a prorocit ceea ce vor face iudeii cu trupul Lui. Dar ei îl acuză 
în fața lui Pilat, în chip mincinos, de declarația că va dărâma templul de 
piatră al lui Dumnezeu. Se cuprindea și în această prezicere o afirmare 
a  Dumnezeirii  Sale.  Trupul  Lui  a  fost  templul  Său  ca  Dumnezeu. 
Părinții Bisericii au folosit adeseori numele de „templu” pentru trupul 
lui  Hristos.  Învierea  trupului  Său,  pe  care  îl  dărâmaseră  iudeii,  este 
semnul cel mai important pe care promite Hristos să‐L dea iudeilor care 
îi  cereau  un  semn  al  Dumnezeirii  Sale.  Învierea  va  fi  nu  numai  o 
minune, ci semnul sau sensul cel mai luminos pe care‐l va da Hristos 
existenței umanității. E în această prezicere afirmarea cea mai plină de 
consecințe a Dumnezeirii Sale care a îmbrăcat trupul nostru. Arată în 
aceasta  toată  taina  iconomiei  Sale.  Fiul  lui  Dumnezeu  Se  va  lăsa 
răstignit,  sau  va  primi  moartea  ce  I  se  va  impune,  dar  o  va  și  birui 
pentru întreaga umanitate. 
Dumnezeu,  Care  locuiește  în  trupul  pe  care  și  L‐a  asumat  și  L‐a 
format El însuși, desigur că imprimă mișcărilor din trup și simțirilor lui 
o sfințenie. Așa cum nu se poate cugeta trupul despărțit de suflet, la fel 
nu  se  poate  cugeta  trupul  lui  Hristos  despărțit  de  ipostasul  Lui 
dumnezeiesc. Lucrările din trupul Lui, nedespărțite de cele ale sufletului 
Lui,  sunt  nedespărțite  de  lucrările  dumnezeiești  ale  ipostasului  Lui 
dumnezeiesc,  fără  ca  ele  să  se  desființeze.  Dumnezeu  lucrează  prin 
lucrările tuturor creaturilor Sale, fără să le anuleze. El lucrează în mod 
deosebit de intim prin lucrările sufletului și trupului Său. El își zidește 
direct  trupul  unit  cu  sufletul  Său  și  El  lucrează  direct  prin  ele  ca 
Persoană a lor. 
Sfântul Apostol Pavel numește trupul oricărui credincios templu al 
lui  Dumnezeu,  dar  numai  pentru  că  este  alipit  de  trupul  lui  Hristos, 
având Duhul Lui în trupul său (1Cor. 3, 16; 6,15, 19). Trupului oricărui 
Sfânt  i  se  neagă  în  special  calitatea  de  templu  al  lui  Dumnezeu,  în 

285
sensul că nici unul nu și l‐a restabilit după moarte prin înviere”402.   
Prin urmare, înțelegem că  nu ne  putem pleca urechea  nimănui, 
nici  chiar  „întâi‐stătătorilor  noștri”,  când  ei  lucrează  împotriva 
Bisericii,  împotriva  lui  Hristos.  Înalt  Prea  Sfințitul  Mitropolit 
Hierotheos Vlachos, un adevărat întâi‐stătător al nostru, zice: 
 ,,Adevărul este că, după învățătura Sfinților Părinți avem Biserica 
de la zidirea îngerilor și a omului. Urmează apoi căderea lui Adam și a 
Evei,  și  totuși  Biserica  în  Vechiul  Legământ  dăinuie  prin  proroci  și 
oamenii  cei  îndumnezeiți.  Însă  prin  întruparea  lui  Hristos  Biserica 
dobândește un trup. Este Trupul lui Hristos. Sfântul Ioan Gură de Aur 
observă că, prin întruparea Sa, Hristos ,,a luat carnea Bisericii”. Sfântul 
Clement Romanul spune: ,,Mai înainte de soare și lună s‐a zidit ce era 
duhovnicesc;  însă  duhovnicescul  s‐a  făcut  arătat  în  carnea  lui 
Hristos”403.  
,,Biserica  este  o  taină”,  mai  zice  Înalt  Prea  Sfințitul  Mitropolit, 
aflată în legătură cu Hristos și fiind Trupul Său, ea nu e un așezământ 
omenesc, ci dumnezeiesc și omenesc. În același timp, Biserica nu este, 
așa  cum  se  spune  de  obicei,  Trupul  mistic  al  lui  Hristos,  deoarece 
creștinii, care sunt mădularele Bisericii, sunt în chip real mădulare ale 
Trupului lui Hristos. Deci nu putem vorbi de un trup mistic care să fie 
abstract și perceput duhovnicește, ci de Trupul real al lui Hristos. 
Faptul  că  Biserica  este  Trupul  lui  Hristos  nu  înseamnă  că  ea  se 
identifică în chip ontologic cu Hristos, a doua persoană a Sfintei Treimi. 
Și nici firea dumnezeiască în Hristos nu se identifică ontologic cu Capul 
ei, ci este strâns legată de Hristos. 
În Sfânta Scriptură și în scrierile patristice se spune în principal că 
Biserica  este  Trupul  lui  Hristos  și  părtășia  îndumnezeirii. Hristos  este 
Capul Bisericii, iar Biserica este Trupul Său cel proslăvit. Și tot așa cum 
nu putem da o definiție lui Hristos, care este Capul, decât spunând că 
este  Hristosul  dumnezeiesc  și  omenesc,  la fel  nu  putem  da  o definiție 
potrivită  Bisericii,  decât  că  este  Trupul  Hristosului  dumnezeiesc  și 
omenesc.  De  altfel,  așa  cum  arată  cuvântul  grecesc,  definirea  este 
mărginire.  Deci  nu  putem  da  alte  definiții  Bisericii,  decât  că  este 
blagoslovitul Trup al Hristosului dumnezeiesc și omenesc.  Este trupul 
pe care Hristos l‐a primit de la Maica Domnului și la îndumnezeit, iar 
sfinții se fac mădularele acestui trup”404.  
Și  Părintele  Dumitru  Stăniloae  în  unele  note  pe  care  le  dă  la 
comentariu  ce‐l  face  Sfântul  Chiril  al  Alexandriei  cuvintelor  ,,Și 
Cuvântul trup s‐a făcut și s‐a sălășluit întru noi, (și am văzut slava Lui, 
slavă ca a unui născut din Tatăl), plin de dar și de adevăr” (Ioan 1, 14), 
402
403
PSB 41, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, pp. 159‐166. 
404
 Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Cugetul Bisericii Ortodoxe, pp. 106‐107). 
 Ibidem, „Definiția” și caracteristicile Bisericii, pp. 35‐38. 
286
arată foarte bine aceasta. 
 ,,,În  umanitatea  asumată  de  El,  ca  Adam  cel  din  urmă,  zice 
Părintele,  e  toată  umanitatea,  cum  a  fost  umanitatea  lui  Adam  cel 
dintâi, sau e umanitatea înnoită potențial, a tuturor. Din El ne renaștem 
prin Duhul Lui toți cei ce credem în El, ca fii ai lui Dumnezeu, așa cum 
Fiul lui Dumnezeu S‐a făcut om. S‐a făcut frate cu noi în umanitate, ca 
noi să ne facem frați cu El în calitatea de Fiu al lui Dumnezeu. Aceasta 
nu înseamnă că n‐a fost unic ca Persoană. Dar e un Unul din Care ne 
naștem  spiritual  toți  prin  faptul  că  e  nu  numai  un  Unul  omenesc,  ci 
Unul dumnezeiesc, iradiant al Duhului Sfânt. 
Precum  în  persoana  umană se unesc  într‐o unitate de  trăire  cele 
contradictorii, care nu se anulează, așa le trăiește Hristos pe toate ale 
existenței  în  contradicțiile  lor,  ca  Unul,  fără  ca  ele  să  se  anuleze,  ci 
rămânând doar într‐o anumită influențare reciprocă. Precum trăiesc eu 
dimensiunile trupului și pe cele spirituale ale sufletului ca un singur eu, 
spre  exemplu  trăiesc  durerile  și  slăbiciunea  trupului  și  bucuriile 
spirituale,  unele  influențându‐le pe  celelalte,  așa  trăiește  Hristos slava 
dumnezeiască și slăbiciunile trupului, fără ca acestea să se anuleze una 
pe  cealaltă,  ci  într‐un  fel  resimțindu‐se  una  de  alta,  pentru  că  nu 
trăiește  binele  și  răul,  sau  curăția  și  necurăția,  care  sunt  contradicții 
care se anulează. Trăiește bărbăția spirituală și slăbiciunea, sau durerea 
trupului, prima influențând‐o, sau biruind‐o pe a doua, sau făcând‐o 
suportabilă  și  arătând  chiar  în  suportarea  ei  puterea  dumnezeiască. 
Trăiește foamea, oboseala, dar face și minuni, vindecând și umblând pe 
mare,  fără  că  unele  să  le  anuleze  pe  celelalte,  ci  făcând  din  primele 
prilejuri de arătare a puterilor Sale mai presus de fire. Puterea Lui nu 
anulează  foamea,  dar  o  face  suportabilă.  Dumnezeirea  nu  S‐a  lăsat 
biruită de slăbiciunea trupului, dar nici n‐a biruit anulând slăbiciunea 
trupului,  pentru  că  n‐a  voit  aceasta.  Ține  într‐o  frână  puterile 
dumnezeiești,  pentru  a  nu  face  de  neexperiat  în  marginile  autentic 
umane pe cele omenești, ci adunând trăirea lor în cadrul propriu, deci 
curat, al firii ajunse, în urma păcatului, la pătimirile durerii și multor 
slăbiciuni  și  trebuințe.  A  restabilit  umanul  în  autenticitatea  lui 
nepăcătoasă,  dar  nu  l‐a  anulat.  Iar  în  această  stare  restabilită,  el  se 
bucură  de  puterea  dumnezeiască  lucrătoare  în  el.  Dar  și  în  modul 
acesta  de  suportare  curată  a  slăbiciunilor  firii  noastre  se  vede  slava 
Dumnezeirii  de  către  cei  ce  vor  să  o  vadă.  Iar  în  aceasta  se  vede  și 
transfigurarea umanului. 
Harul și slava lui Hristos țin de firea Lui dumnezeiască. El nu le are 
de la Dumnezeu, ca de la Altcineva, ci ca de la Tatăl, din Care trec toate 
ale  Sale  la  Fiul  născut  din  El.  Ca  atare,  harul  și  slava  nu  au în  El  o 
măsură,  o  limită,  pentru  că  nu  le  trăiește  în  dependență  de  un  izvor 
străin. El le are într‐o plinătate căreia nu‐i lipsește nimic, fiind El însuși 
287
izvorul nesfârșit al lor”405. 
Iată dar cât de importantă este pentru noi venirea lui Iisus Hristos 
în trup și faptul de a înțelege că acest trup al Său este Biserica! Pentru 
aceasta  cu  dreptate  Sfântul  Ioan  Evanghelistul  ne  face  atenți  și  ne 
învață: 
,,Iubiților, să nu credeți pe tot duhul, ci cercetați duhurile dacă sunt 
de la Dumnezeu, fiindcă mulți proroci mincinoși au ieșit în lume. Întru 
aceasta să cunoașteți Duhul lui Dumnezeu: tot duhul care mărturisește 
pe Iisus Hristos că a venit în trup, de la Dumnezeu este; și tot duhul, 
care nu mărturisește pe Iisus Hristos că a venit în trup, de la Dumnezeu 
nu este; și acela este al lui antihrist, de care ați auzit că va veni și acum 
în lume este” (1Ioan 4,1‐3) (Cf. Biblia, Ediția Sfântului Sinod, 1914). 
Am văzut că ne trebuie mare atenție, Sfântul Ioan nu zice ,,Și orice 
duh, care nu mărturisește pe Iisus Hristos, nu este de la Dumnezeu...” 
cum  greșit  este  ,,tradus”  astăzi  de  către  cei  peste  care  și‐a  pus 
amprenta  duhul  lui  antihristic  cel  pornit  împotriva  Trupului  lui 
Hristos‐Biserica, ci:  ,,καὶ πᾶν πνεῦμα ὃ μὴ ὁμολογεῖ τὸν Ἰησοῦν Χριστὸν ἐν 
σαρκὶ ἐληλυθότα, ἐκ τοῦ Θεοῦ οὐκ ἔστι· καὶ τοῦτό ἐστι τὸ τοῦ ἀντιχρίστου ὃ 
ἀκηκόατε ὅτι ἔρχεται, καὶ νῦν ἐν τῷ κόσμῳ ἐστὶν ἤδη  (ke pan pnevma o mi 
omologi ton Iisun Hriston en sarki elilithota, ek tu Theu uk esti, to tu 
antihristu o akikoaste oti erhete, ke nin en to kosmo estin idi)” (după 
ediția originală, în grecește); ,,și tot duhul, care nu mărturisește pe Iisus 
Hristos că a venit în trup, de la Dumnezeu nu este; și acela este al lui 
antihrist, de care ați auzit că va veni și acum în lume este”.  
Aceste  ,,greșeli”  nu  sunt  deloc  întâmplătoare,  ele  sunt  lucrarea 
duhului lui antihrist care, după cum se arată și în alte părți ale Sfintei 
Scripturi  ,,corectate”  lovesc  în  Biserica  cea  nezdruncinată.  Dar  pe 
Biserică nu vor putea să o clătească vreodată, după cum a arătat însuși 
Ziditorul  ei  (Matei  16,  18),  și  nici  pe  noi,  numai  de  vom  fi  uniți  în 
Duhul ei (Ioan 15, 1‐11), care este Duhul lui Hristos ‐ Capul ei, care este 
Duhul Sfânt ce de la Tatăl purcede. Duhul lui Hristos care lucrează în 
Biserică este în adevăr  ,,Duhul Sfânt care de la Tatăl purcede” (Ioan 15, 
26; Simbolul credinței, art. 8)  și  nu ,,Duhul Sfânt care de la Tatăl și de 
la Fiul purcede” după cum greșit cred și mărturisesc ereticii papistași 
care  în  duhul  lor,  duhul  lui  antihrist,  vor  să  facă  ,,unirea  Bisericii”. 
Mărturisesc  și  ei  că:  ,,Hristos  lucrează  în  Biserică  și  o  conduce  cu 
Duhul  Lui”;  numai  că  prin  ,,Duhul  Lui”  ortodoxul  înțelege  adevărul 
descoperit  de  Hristos  Dumnezeu  și  anume:  ,,Iar  când  va  veni 
Mângâietorul pe care Eu voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul adevărului, 
care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi pentru Mine” (Ioan 15, 26), 
dar  papistașii  înțeleg  prin  „Duhul  Lui”,  ,,Duhul  care  și  de  la  Fiul 
405
 PSB 41, Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Părintele Dumitru 
Stăniloae, Notele 198, 199, 200, pp. 115‐116. 
288
purcede”. Apoi crezând ei că Papa este în locul lui Hristos vor  să facă 
,,unirea  Bisericii”  în  el,  în  omul  antihrist.  Acest  duh  al  lui  antihrist, 
care  învață  că  Biserica  lui  Hristos  este  dezbinată,  prin  cei  pe  care  îi 
stăpânește, a avut grijă să „corecteze”, să‐și presare de mult în Sfintele 
Scripturi „prorociile”. În Cântările lui Moise din Psaltire, care se pun la 
Utrenie  mai  cu  seamă  în  timpul  Postului  Mare,  la  Cântarea a patra, 
care  este  ,,Rugăciunea  Prorocului  Avacum  pentru  mântuirea 
poporului”,  în  edițiile  în  greacă  precum  și  în  cele  mai  vechi,  cea  din 
1843 și în Biblia ediția 1914, în românește scrie după cum Duhul Sfânt 
l‐a insuflat pe proroc și anume:  ,,Ἐξέλιπον  ἀπὸ βρώσεως πρόβατα, καὶ οὐχ 
ὑπάρχουσι  βόες  ἐπὶ  φάτναις  Lipsit‐au  de  la  mâncare oile, și  nu  vor fi  boi 
lângă  iesle.  Iar  eu  întru  Domnul  mă  voi  bucura,  veseli‐mă‐voi  de 
Dumnezeu, Mântuitorul meu” (Avacum 3, 17‐18). Sfinții Părinți, printre 
care  se  numără  și  Sfântului  Maxim  Mărturisitorul,  tâlcuind  aceste 
cuvinte au spus că: ,,Oile sunt creștinii și boii sunt păstorii, iar Biserica 
este  ieslea  în  care  aceștia  se  hrănesc  cu  Sfintele  Taine,  cu  învățăturile 
Sfintei  Scripturi,  cu  învățăturile  Sfinților  Părinți,  cu  toate  Dogmele  și 
tâlcuirile Evangheliei și când nu vor fi păstori buni în Biserică care să 
predice cuvântul Adevărului atunci nu vor fi creștini în Biserică”. Dar în 
Scripturile ediție nouă apărute, după cea din 1914, cu sprijinul oferit de 
Societățile  Biblice  Unite,  ,,îndreptate”  după  textul  masoretic,  scrie  în 
locul celor zise de Duhul Sfânt, un blestem, în duhul lui antihrist, și 
anume:  ,,Turme  să  nu  mai  fie  în  țarcuri  și  vite  în  staule  niciodată!” 
(Biblia,  Psaltirea,  Cântările  lui  Moise,  edițiile  noi).  Iată  dar,  aceasta 
este  dorirea  și  duhul  Societății  biblice.  Și  ca  să  înțelegem  mai  bine 
lucrarea  ei  dăm  aici  o  lămurire  a  Părintelui  Filoteu  din  „Cuvânt  de 
încheiere la Tâlcuirea celor 150 de Psalmi a Fericitului  Teodorit  al 
Kirului” 
„Cu vremea, zice, după apariția tiparului, mai ales prin lucrarea 
ereticilor  protestanți  și  romano‐catolici,  s‐a  impus  aproape  în  toate 
limbile o nouă tălmăcire a Vechiului Testament, după textul masoretic. 
Acest  text  al  Vechiului  Testament  este  substanțial  diferit  de  cel  al 
Septuagintei,  precum  am  arătat  mai  sus.  Motivul  pentru  care  s‐a 
renunțat la  Septuaginta a fost necredința, necredința că creștinătatea 
ar  avea  adevărul.  Bunul  simț  nu  a  mai  lucrat  (căci  dacă  nu  avem 
adevărul  în  Vechiul  Testament  primit  de  la  Apostoli  și  de  la  Părinți, 
înseamnă că tot creștinismul este în minciună de la începuturi și până 
azi), și ereticii au tipărit ediție după ediție din rătăcirea iudaică numită 
Tanakh. Nici Ortodoxia nu a rămas neatinsă de ispită, prima ediție a 
acestei  înșelătorii  fiind  tipărită  de  Sinodul  rusesc  la  anul  1751,  sub 
influența iluministă a apusenilor. Și în limba română, prin presiunile 
Societății Biblice, instituție transnațională înființată în Marea Britanie 
de  anglicani,  s‐au  publicat,  din  1873  până  azi,  tălmăciri  făcute  după 
289
textul  masoretic  al  Vechiului  Testament.  În  1938,  s‐a  tipărit,  cu 
încuviințarea  Sinodului  Bisericii  Ortodoxe  Române,  prima  Biblie  în 
care  Vechiul Testament s‐a tălmăcit după textul masoretic, tălmăcire 
făcută de preoții Gala Galaction și Vasile Radu (la drept vorbind, nu i 
se  poate  atribui  nici  măcar  pretenția  de  a  fi  urmat  textul  masoretic, 
atâta  vreme  cât  Gala  Galaction  mărturisește  în  jurnalul  său406  că  a 
tălmăcit  Vechiul  Testament  din  franceză).  Neinsistând  asupra 
inutilității acestei ediții a  Sfintei Scripturi și a edițiilor care i‐au urmat 
până astăzi, spunem doar că ultima ediție a  Scripturii în care  Vechiul 
Testament  este  tălmăcit  în  românește  după  Septuaginta  este  aceea 
Sinodală de la 1914.  
Celor  ce  ar  putea  să  invoce  „libertatea  spiritului”,  „eliberarea  de 
vechile concepte”, „eliberarea de rigorismul Celor 72” și altele asemenea, 
în sprijinul folosirii în Biserică și în viața creștinului de rând a textului 
masoretic, le dăruim un cuvânt al Sfântului Teofan Zăvorâtul: „Ce vor 
gândi Creștinii ortodocși citind în noua tălmăcire rusă unele noțiuni, iar 
în cea slavonă tradițională cu totul altele? Aceasta nu poate să nu clatine 
credința. Cuvântul lui Dumnezeu nu poate vorbi așa ori altfel: el este 
unul. De aceea, ori Biblia evreiască vorbește adevărul, și atunci trebuie să 
o urmăm pe ea; ori cea grecească, și atunci trebuie să o aruncăm pe cea 
evreiască.  Când  însă  păstrezi  în  cărțile  bisericești  citirile  după  textul 
grecesc407, iar în mână ți se dă cea evreiască, diferită de prima, atunci ce 
ți se impune prin aceasta? Dacă nu se poate spune că adevărul este acolo 
și aici, nu va fi mai lesne de spus că adevărul nu există nici acolo, nici 
aici?  Adică  fiecare,  îndoindu‐se  de  tălmăcire,  va  începe  să  cugete  că 
adevărul nu este în Scriptura Bisericii, și nu va putea scăpa de ispita de a 
crede că Biserica nu învață adevărul408, că acest adevăr trebuie căutat în 
altă parte, și se va lepăda de Biserică. Iar cine este mai hotărât se va lăsa 
de orice credință!... La noi e lege [canonul 19 al celui de‐al șaselea Sfânt 
Sinod Ecumenic – anul 692] ca în tâlcuirea cuvântului lui Dumnezeu să 
ne sprijinim pe Sfinții Părinți. Iar Sfinții Părinți tâlcuiesc Scripturile așa 
cum sunt ele în Septuaginta. Pentru aceea, noua tălmăcire ne lipsește de 
mijlocul  de  a  înțelege  ortodox  cuvântul  lui  Dumnezeu,  pentru  că  ne 
aduce  un  text  deosebit  de  cel  pe  care  îl  foloseau  Sfinții  Părinți. 
...Tălmăcirea din ebraică ne zdruncină din temelii. Rezultă noi gânduri, 

406
 Gala  Galaction,  Jurnal;  Ed.  Albatros,  București,  1996.Din  păcate,  în  Biserica  Ortodoxă  Română 
acestea au fost de multă vreme schimbate cu citirile din textul masoretic. 
407
  Din păcate, în Biserica Ortodoxă Română acestea au fost de multă vreme schimbate cu citirile 
din textul masoretic. 
408
 „Studenții  teologi  se  deprind  de  la  început  să  vadă  în  Vechiul  Testament  ebraic  depozitul  cel 
adevărat al revelațiunii vechi‐testamentare, iar pe toate celelalte versiuni (adică traduceri vechi și noi 
ale Vechiului Testament) să le așeze mai prejos decât Biblia Ebraică” (Gala Galaction, dedicație către 
Regele Carol al II‐lea la începutul Bibliei de la 1938, pag. VII). 
290
o nouă Biserică, o nouă eră. Iată deci urmările acestei tălmăciri”409.”410. 
Așadar, se înțelege că duhul lui antihrist s‐a grăbit și se grăbește 
să „corecteze” Sfintele Cărți ale Bisericii, să ne depărteze de Adevărul 
lui Dumnezeu, să introducă în ele otrava cea purtătoare de moarte, să 
ne despartă de Biserica ‐ Trupul lui Hristos.. După cum știm cu toții de 
la Însuși Mântuitorul, de la Sfinții Apostoli și Toți Sfinții Bisericii, nu 
este destul să credem și să mărturisim pe ,,Iisus Hristos”, căci aceasta o 
fac și cei din afara Bisericii, o fac și ereticii, o fac chiar și dracii (Marcu 
5,  7),  fără  nici  un  folos,  ci  trebuie  să  Îl  mărturisim  în  Adevăr,  să  Îl 
mărturisim  că  ,,a  venit  în  trup”,  și  Îl  mărturisim,  cu  adevărat  că  ,,a 
venit în trup” când trăim viața Sa în Trupul Său care este Biserica. Deci 
în Biserică zidiți fiind în Iisus Hristos, toate făcându‐le după voia Lui, 
mintea  noastră  fiind  mintea  Lui,  trăind  viața  Lui,  în  Duhul  Lui, 
dovedim credința noastră în venirea Lui în trup ((Matei 7, 21‐27; Ioan 
17, 23; 1Cor. 2, 16; 6, 17). 
Este  vădit  lucrul  acesta  că  cine  crede  că  Biserica  ‐  Trupul  lui 
Hristos este dezbinată și că are nevoie de refacere, sau că este mântuire 
și în afara ei precum vedem astăzi că se face, tăgăduiește venirea lui 
Hristos în trup, tăgăduiește Dumnezeirea Lui, nu recunoaște Biserica 
ca fiind Trupul Lui și hulește întreaga lucrare a Sfintei Treimi. Unul ca 
acesta din însăși mărturisirea lui se vădește că nu are casa zidită pe 
Piatra  credinței,  pe  ,,Piatra  ‐  Hristosul,  Fiul  lui  Dumnezeu  Celui  viu” 
(Matei 16, 16‐18) și se află în afara Bisericii în cea mai mare erezie din 
câte au fost vreodată.  
Arienii  s‐au  făcut  robi  ai  diavolului  pentru  că  nu  recunoșteau 
Dumnezeirea  lui  Hristos.  Pe  aceștia  Biserica  catolică  (katholikin 
Ekklisian),  adică  Biserica  Ortodoxă  cea  Una,  Sfântă,  Καθολικήν 
Catolică  și  Apostolică,  care  exista  în  toată  lumea,  care  are  adevărul 
întreg  despre  Dumnezeu  și  a  cărei  viață  este  comună  tuturor 
creștinilor, i‐a arătat că nu se pot numi creștini, întrucât nu au unire 
cu  Hristos,  întrucât  sunt  în  afara  Bisericii.  Referindu‐se  la  aceștia 
Sfântul Atanasie cel Mare zice:  
,,Căci  cum  vor  fi  creștini  cei  ce  nu  sunt  creștini,  ci  stăpâniți  de 
nebunia  lui  Arie?  Sau  cum  mai  sunt  mădulare  ale  Bisericii  catolice411 
(universale)  cei  ce  au  lepădat  credința  apostolică  și  s‐au  făcut 
născocitorii  unor  rele  noi;  cei  ce,  părăsind  cuvintele  dumnezeieștilor 
Scripturi, numesc cele ale Thaliei lui Arie înțelepciune nouă? Pe drept 
409
  Apud. Archim. Seraphim (Aleksiev), Archim. Sergius (Yazadzhiev) –  Ortodoxia și ecumenismul, 
M‐rea Slătioara, 1997, p. 279. 
410
 Fericitul  Teodorit  al  Cirului,  Tâlcuire  a  celor  o  sută  cincizeci  de  Psalmi  ai  Prorocului  Împărat 
David, 
411
Cuvânt de încheiere. 
 Catolică, zice Părintele Dumitru Stăniloae, era Biserica de la început, ea fiind Biserica universală 
care ținea dreapta credință, proprie Bisericii de pretutindeni, față de care învățăturile eretice apăreau 
ca învățături noi.  
291
cuvânt  o  spun  aceasta.  Căci  propovăduiesc  de  fapt  o  erezie  nouă.  De 
aceea e de mirare că, deși au scris mulți multe tâlcuiri și cuvântări la 
Vechiul și Noul Testament și cele ale Thaliei nu se găsesc la nimeni, nici 
chiar la cei mai serioși dintre elini, ci numai la cei ce cântă între pocale 
cu zgomot și cu glume, ca să stârnească râsul altora, minunatul Arie n‐a 
imitat nimic cuviincios, ci ignorând cele ale scriitorilor serioși și furând 
multe din alte erezii, a râvnit numai la glumele lui Sotade. Căci ce putea 
să  facă  el  vrând  să  râdă  de    Mântuitorul,  decât  să  prindă  în  cântece 
moleșitoare  urâtele  cuvinte  ale  necredinței  lui?  Că  dacă,  precum  zice 
înțelepciunea: ,,Din sfârșitul cuvântului se va cunoaște bărbatul”, tot așa 
din  cuvinte  se  va  cunoaște  nebărbăția  sufletului  cuiva  și  stricăciunea 
cugetării celui ce le‐a scris. Și de fapt nu s‐a putut ascunde vicleanul, ci, 
măcar că se sucește ca șarpele într‐o parte și în alta, a căzut totuși în 
răcirea fariseilor. Căci precum aceia, urmărind fărădelegea, se prefăceau 
că  cercetează  cuvintele  legii;  și  vrând  să  tăgăduiască  pe  Domnul  cel 
așteptat și de față, se făceau că‐L numesc Dumnezeu, dar au fost dați pe 
față ca hulindu‐L prin cuvântul: ,,Pentru ce Tu, om fiind, Te faci pe Tine 
Dumnezeu  și  zici:  Eu  și  Tatăl  una  suntem”  (Ioan  10,  30,  33),  așa  și 
spurcatul Arie, care imită pe Sotade, prefăcându‐se că grăiește despre 
Dumnezeu și folosindu‐se în acest scop de cuvintele Scripturii, e dat pe 
față ca necredincios, odată ce tăgăduiește pe Fiul și Îl numără printre 
făpturi”412. 
Prin  urmare,  înțelegem  că  dacă  nu  au  putut  fi  numiți  creștini 
arienii care tăgăduind Dumnezeirea lui Hristos, au pierdut unirea cu 
El, s‐au rupt de trupul Său tainic Biserica, cu atât mai mult nu pot fi 
numiți  creștini  cei  care  tăgăduiesc  Biserica  ca  fiind  Trupul  Lui, 
tăgăduiesc  Dumnezeirea  Lui  și  întreaga  lucrare  a  Sfintei  Treimi  în 
lume. Părintele Haralambie Vasilopoulos ne arata încă demult că: 
„Ecumenismul actual, pentru a lovi în dogmă, a unit toate ereziile. 
A devenit astfel erezia tuturor ereziilor. Iar acum încearcă să se prezinte 
ca  Biserică!  Încearcă  să  fie  cinstită  precum  Biserica  cea  Una,  Sfântă, 
Sobornicească și Apostolească, uzurpând locul adevăratei Biserici a lui 
Hristos. 
Ecumenismul  unește  toate  ereziile,  de  la  vechiul  arianism, 
monofizitism, monotelism până la superstițiile și ereziile contemporane. 
Toate  celelalte  erezii  au  încercat  să  zdruncine  primele  articole  ale 
Crezului,  ecumenismul  actual  însă,  se  pregătește  să  lovească  cel  mai 
important  paragraf  al  Crezului,  care  este:  „Cred  întru  Una,  Sfântă, 
Sobornicească și Apostolească Biserică”413,”414.  
412
413
 PSB 15, Sfântul Atanasie cel Mare, Partea I, Trei cuvinte împotriva arienilor, pp. 159‐160. 
 Este  considerat  cel  mai  important  articol  al Crezului,  deoarece  Biserica cea adevărată,  cea Una, 
Sfântă, Sobornicească și Apostolească este cea în care omul găsește adevărata învățătură dogmatică, 
precum și mântuirea. Însuși Crezul se află în Biserică. (n. ed.) 
292
 Cine  nu  înțelege  acum  că  tăgăduindu‐se  unitatea  Bisericii  lui 
Hristos și deci tăgăduindu‐se Dumnezeirea lui Hristos se pierde unirea 
cu El, se pierde mântuirea?  
Biserica  a  fost,  este  și  va  fi  cea  în  care  și  prin  care  Hristos 
Dumnezeu‐Omul  în  Duhul  Sfânt  vorbește,  trăiește,  ne  mântuiește. 
Acum diavolul născocind meșteșugul că Biserica are nevoie de unire și 
că pe aceasta ar trebui să o facă oamenii cei cu ,,diplomație”, cei care i 
se  pleacă  i‐a  găsit.  I‐a  găsit  pe  cei  care  l‐au  crezut  că  Biserica  este 
dezbinată, pe cei care tăgăduiesc Dumnezeirea lui Hristos, pe cei care 
au pierdut unirea cu El și nu mai pot crea nimic bun. Sfântul Atanasie 
cel  Mare,  după  ce  arată  desăvârșita  lucrare  a  lui  Hristos,  Fiul  lui 
Dumnezeu în Trupul Său‐Biserica, arată și că tot cel ce nu este unit cu 
Dumnezeu în Biserică, cel care tăgăduiește Dumnezeirea Lui nu poate 
crea  nimic,  ba  dimpotrivă  nu  poate  aduce  decât  vătămare  lui  și 
aproapelui, de care mai apoi are să dea seama la Judecata  Cuvântului 
lui Dumnezeu ‐ Care trup s‐a făcut.  
,,Deci  Cuvântul,  zice  Sfântul  Atanasie,  nu  e  nici  creatură,  nici 
lucru. Căci sunt una și aceeași creatura și făptura și lucrul. Și dacă ar fi 
creatură  și  făptură,  ar  fi  și  lucru.  De  aceea  nici  n‐a  zis:  ,,M‐a  creat 
lucru”, nici ,,M‐a făcut cu lucrurile”, ca să nu pară că e creatură prin fire 
și ființă415; nici ,,M‐a creat să fac lucruri”, ca nu cumva, după proasta 
gândire a celor rău credincioși, să se socotească făcut ca unealtă pentru 
a ne face pe noi. Dar nici n‐a spus: ,,M‐a creat înainte de lucruri”, ca nu 
cumva,  precum  este  născut  înaintea  tuturor,  așa  fiind  socotit  și  creat 
înaintea lucrurilor, să se cugete că e același lucru  ,,L‐a născut”  și ,,L‐a 
creat”. Ci a adăugat cu precizie:  ,,Spre lucruri”,  ceea ce e egal cu a zice: 
,,Tatăl M‐a făcut în trup ca să fiu om”. Deci și din aceasta se arată iarăși 
că  El  nu  e  ,,lucru”,  ci  ,,născut”.  Căci precum cel ce  intră în  casă  nu  e 
parte a casei, ci altul decât casa, așa cel ce se creează spre (în) lucruri e 
altul  după 416 fire  decât  lucrurile.  Căci  dacă  Cuvântul  lui  Dumnezeu  e 
lucru ca voi , o, arieni, prin ce mână și prin ce înțelepciune s‐a făcut și 
414
415
 Arhim. Haralambie D. Vasilopoulos, Ecumenismul fără mască, p. 86. 
 Identificarea creaturii cu lucrul (έργον), spune și Părintele Dumitru Stăniloae în notele la Cuvântul 
Sfântului Atanasie cel Mare, arată caracterul de ,,obiect” al creațiunii în raport cu Dumnezeu. Față de 
actul  prin  care  Dumnezeu  o  aduce  la  existență,  ea  e  obiect,  neavând  nici  o  picătură  de  inițiativă, 
proprie subiectului. Dar ființa conștientă creată (îngerul, omul), chiar dacă e adusă la existență fără 
nici o inițiativă a ei (căci nu e când începe să fie adusă la existență), e gândită ca o entitate care are în 
ea  libertatea.  Deci  îndată  ce  apare  în  existență  începe  să‐și  manifeste  libertatea  ei.  Căci  e  ,,după 
chipul”  Creatorului, Care are toată inițiativa de subiect în actul creației și e Subiectul prin excelență. 
Iisus însă n‐a fost făcut om ca un obiect, sau fără o inițiativă a Lui. El era Subiect sau Ipostas din veci 
când S‐a făcut om, sau Ipostas al firii omenești, cu colaborarea Tatălui și a Sfântului Duh. El însuși 
,,S‐a făcut om”. 
416
A intrat de bună‐voie între cele făcute. 
 Oamenii sunt lucruri pentru calitatea de făcuți de altcineva, de Dumnezeu. Dar pe de altă parte 
sunt  făcuți  să  fie  subiecte.  Dar  nu  ca  să‐și  depășească  însușirea  de  făcuți,  devenind  ei  înșiși 
susținătorii lor în existență. Caracterul lor de subiecte e susținut mereu de Dumnezeu. Ei sunt făcuți 
ca  subiecte  ca  să  poată  răspunde  liber  prin  faptele  lor  apelului  lui  Dumnezeu,  putând  și  să  nu 
293
El? Căci tot ce s‐a făcut, s‐a făcut prin mâna și prin înțelepciunea lui 
Dumnezeu.  Fiindcă  însuși 
417 Dumnezeu  zice:  ,,Mâna  Mea  a  făcut  toate 
acestea” (Isaia 66, 22) .  Iar David cântă:  ,,Și Tu la început, Doamne, ai 
întemeiat pământul; și lucrurile mâinilor Tale sunt cerurile” (Ps. 101, 26). 
Și  iarăși:  ,,Mi‐am  adus  aminte  de  zilele  vechi  și  am  cugetat  la  toate 
lucrurile Tale, gândind la făpturile mâinilor Tale” (Ps. 142, 5). Deci dacă 
făpturile s‐au făcut prin mâna lui Dumnezeu ‐ iar pe de altă parte s‐a 
scris că ,,toate prin Cuvântul s‐au făcut și fără de El nimic nu s‐a făcut” 
(Ioan, 1, 3) și iarăși: ,,Un Domn Iisus, prin Care sunt toate” (1Cor. 8, 6) și 
că ,,în El s‐au înființat toate” (Col. 1, 17) ‐ e vădit că Fiul nu e lucru, ci El 
însuși este mâna lui Dumnezeu și înțelepciunea. 
Aceasta  cunoscând‐o  și  cei  ce  s‐au  făcut  martori  în  Babilon, 
Anania,  Azaria,  Misael,  resping  necredința  ariană.  Căci  zicând: 
,,Binecuvântați  toate  lucrurile  pe  Domnul!”  (Dan.  3,  57),  au  socotit 
lucruri  pe  cele  din  cer  și  de  pe  pământ  și  toată  zidirea,  dar  nu  L‐au 
numit  între  ele  și  pe  Domnul.  Pentru  că  n‐au  zis:  ,,Binecuvintează, 
Cuvinte,  și  laudă,  înțelepciune!”.  Aceasta  ca  să  arate  că  toate  celelalte 
sunt slăvitoare și lucruri, dar Cuvântul nu este lucru, nici dintre cele ce 
slăvesc, ci e închinat și cugetat ca Dumnezeu împreună cu Tatăl, fiind 
Cuvântul și înțelepciunea și Creatorul lucrurilor418. Aceasta a spus‐o și 
Duhul în psalmi, făcând cea mai clară distincție:  ,,Drept este Cuvântul 
Domnului  și  toate  lucrurile  Lui  întru  credință”  (Ps.  32,  4).  E  ceea  ce 
spune  și  în  alt  psalm:  ,,Cât  s‐au  mărit  lucrurile  Tale,  Doamne,  toate 
întru înțelepciune le‐ai făcut” (Ps. 103, 25). 
răspundă,  negativ.  Menținându‐se  ca  subiecte  datorită  lui  Dumnezeu,  Subiectul  nelimitat,  au  o 
limită  în  acest  caracter  al  lor.  Dacă  nu  țin  seamă  de  ea,  ci  vor  să  fie  subiecte  nelimitate,  devin  în 
oarecare măsură obiecte ale patimilor lor, dar fără a înceta să rămână în parte subiecte. Dar își pot 
trăi calitatea de stăpâni peste ei, acceptând calitatea de  ,,robi”  ai lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu le 
întărește libertatea prin iubirea Lui. Și ei se simt liberi când răspund iubirii Lui cu iubirea lor. Noi nu 
putem trăi ca subiecte cu adevărat libere decât în palma largă și mângâietoare a lui Dumnezeu. 
417
 O mână a lui Dumnezeu care n‐ar fi făcut exclusiv prin ea însăși cele făcute, n‐ar fi mâna unui 
Subiect desăvârșit. Ea ar avea o nevoie oarecare de altceva pentru a face ceva. 
418
 În grecește creaturile se numesc  ,,din cele ce laudă”,  iar Cuvântul,  ,,Cel lăudat”.  Laudele absolute 
(imnele) nu se pot adresa decât lui Dumnezeu. Ele se aduc Celui ce a făcut și face toate exclusiv din 
puterea Lui. Dumnezeu nu poate închina imne făpturilor Sale, nici ele însele nu‐și pot adresa imne 
reciproc,  căci  nu  are  nici  una  ceea  ce  are  exclusiv  de  la  alta.  În  imne  făpturile  exprimă  totala  lor 
dependență și recunoștință față de Făcătorul și Susținătorul lor. Lucrurile neînsuflețite preamăresc 
pe  Dumnezeu  prin  însăși  existența  lor,  dând  mărturie  făpturilor  conștiente  despre  puterea  și 
înțelepciunea Făcătorului lor și îndemnându‐le pe acelea, prin aceasta, la preamărirea Lui conștientă. 
Căci  preamărire  conștientă  nu  pot  aduce  decât  acestea.  Dar  fără  mărturia  celor  neînsuflețite  n‐ar 
avea  un  temei  atât  de  puternic  pentru  preamărirea  lor  conștientă.  În  preamărirea  conștientă  a 
acestora se arată caracterul lor de subiecte, dar în același timp se arată că acest caracter le vine de la 
Dumnezeu, fiind prin ele însele obiecte, pentru faptul că sunt create de El. Sunt făcute ca subiecte ca 
să‐și dea seama de faptul că sunt obiecte ale actului creator și susținător al lui Dumnezeu, neavând 
nimic de la ele. Chiar faptul că pot lăuda pe Dumnezeu e de la El. Dar totuși sunt lăudate și ele de 
Dumnezeu  pentru  lauda  ce  o  aduc  lui  Dumnezeu,  căci  ar  putea  și  să  nu‐L  preamărească  pe 
Dumnezeu.  De  aici  urmează  că  adevărata  lor  conștiință  de  sine  se  arată  în  preamărirea  lui 
Dumnezeu, deci și adevărata lor sensibilitate de subiecte. 
294
 Dacă Cuvântul ar fi lucru, fără îndoială ar fi fost făcut și El întru 
înțelepciune, în acest caz nu L‐ar fi deosebit de lucruri și nici pe acestea 
nu le‐ar fi numit lucruri, nici pe El nu L‐ar fi binevestit ca Cuvântul și 
înțelepciunea proprie a lui Dumnezeu și nu lucru. Această deosebire a 
făcut‐o și Pavel scriind evreilor: ,,Căci viu este Cuvântul lui Dumnezeu și 
lucrător  și  străbate  pană  la  despărțirea  sufletului  și  a  duhului,  a 
încheieturilor  și  mădularelor  și  destoinic  este  să  judece  simțurile  și 
gândurile inimii și nu este zidire nearătată înaintea Lui, ci toate sunt 
goale și descoperite ochilor Lui, Căruia avem să‐I dăm socoteală” (Evr. 4, 
12‐13). Iată că pe cele făcute le‐a numit zidire (creatură), iar pe Fiul îl știe 
ca  fiind  Fiul  lui  Dumnezeu  sau  altul  decât  creaturile.  Iar  adăugând: 
,,Toate  sunt  goale  și  descoperite  ochilor  Lui,  Căruia  avem  să‐I  dăm 
socoteală”,  prin aceasta arată și că El e altul decât toate. De aceea El e 
Cel  ce 419
judecă,  iar  dintre  cele  făcute  fiecare  e  dator  să‐I  dea  răspuns 
(λόγον) . 
Dar și din faptul că toată zidirea suspină împreună cu noi spre a se 
elibera de robia stricăciunii (Rom. 8, 21‐22), se arată că Fiul e altul decât 
creaturile. Căci dacă ar fi creatură, ar fi și El una dintre cele ce suspină 
și  are  nevoie  de  Unul  care  să‐L  facă  și  pe  El  fiu  și  să‐L  elibereze 
împreună cu toate. Dar dacă toată zidirea suspină după eliberarea din 
stricăciunea robiei420, iar Fiul nu e dintre cele ce suspină, nici dintre cele 
ce  au  nevoie  de  eliberare,  ci  El  însuși  este  Cel  ce  preface  în  fii  și 
eliberează  toate  ‐  căci  spune  iudeilor:„Iar robul nu  rămâne în casă în 
veac, dar Fiul rămâne în veac, deci dacă Fiul vă va face liberi, veți fi liberi 
419
 Numai Cel ce a făcut toate prin Sine, nesilit și neajutat de altceva, poate judeca toate și nu poate fi 
judecat de nimeni. Căci judecătorul care nu poate dispune de toate, ci de care poate dispune un altul 
superior, e fără putere, fără autoritate ultimă. Nici una din diversele forțe dintr‐un sistem panteist nu 
poate  judeca  pe  celelalte,  nici  una  pe  alta,  pentru  că  nici  una  nu  are  puterea  să  aplice  sentință  ei 
exclusivă și nici conștiința eternă pentru a menține sentința dată. Judecata ultimă asupra tuturor și 
eternitatea judecății și puterea de a aplica sentința dată pentru veci e proprie numai lui Dumnezeu, 
Creatorul liber și necondiționat al tuturor. În textul  din Evr. 4, 12:  ,,vom da socoteală”  se exprimă 
prin:  ,,către  Care  ne  este  cuvântul”.  Cuvântul  ne  e  dat  pentru  a  ne  ține  legați  de  Cuvântul 
dumnezeiesc, de sursa cuvintelor. Iar legătura cu El o trăim mai ales în răspunsul ce știm că trebuie 
să‐l  dăm  pentru  faptele  noastre.  Cuvântul  nostru  e  cuvânt  răspunzător,  impus  de  Cuvântul 
poruncitor. În acest cuvânt de răspuns trăim puterea Cuvântului dumnezeiesc asupra noastră. Nu 
putem scăpa din această legătură cu El. Aceasta e și cea mai existențială legătură a noastră cu El. Mai 
ales Cuvântului dumnezeiesc nu‐I putem refuza răspunsul de justificare, dată fiind simțirea că El le 
vede toate ale noastre. Prin Cuvântul răspuns arătăm că trebuie să lucrăm conform cu Cuvântul sau 
cu Rațiunea noastră model și pentru orice abatere vom da socoteală. Trebuința justificării în fața Lui 
e ea însăși o manifestare a conștiinței că de norma dată de El, dar și de încadrarea noastră în ea, 
depinde veșnica noastră existență fericită. Ea ni‐L arată ca Stăpânul nostru absolut, Care ne‐a creat 
numai prin El, spre o armonie a tuturor cu El și în El. 
420
 Stricăciunea,  descompunerea o simțim  ca  o neputință de a  rezista  nimicului, care ne duce  spre 
moarte fără voia noastră. E o robie a neputinței de care nu ne poate scăpa decât Cel ce este existența 
din care nu poate roade nimicul. Numai Cel atotputernic și atotexistent ne poate scăpa de această 
robie a neputinței. Alterarea e dezordinea contrară armoniei rațiunilor în Rațiunea supremă egală cu 
existența  fără  știrbiri.  Numai  armonia  cu  toate  poate  ține  pe  fiecare  în  Rațiunea  cuprinzătoare  a 
tuturor. 
295
cu adevărat” (Ioan, 8, 35‐36)  ‐ se dovedește și din aceasta mai limpede 
ca lumina că Cuvântul lui Dumnezeu nu e creatură, ci Fiul adevărat și 
propriu prin fire al Tatălui”421. 
Iată  dar  cum  Sfântul  Atanasie  ne  luminează  și  rușinează  nu 
numai pe arienii care tăgăduiau Dumnezeirea lui Hristos, ci și pe cei 
care  astăzi  spunând  că  refac  Biserica  lui  Hristos  tăgăduiesc 
Dumnezeirea Lui și se rup de fapt de El.   
 Sfinții Părinți tâlcuind Sfintele Scripturi ne prezintă foarte bine 
cum  Hristos  este  mâna  lui  Dumnezeu,  dar  și  sabia  Lui  pentru  cei 
necinstitori.  Dumnezeu  Tatăl    prin  Prorocul  Isaia  zice:  ,,Eu am făcut 
pământul  și  pe  om  pe  dânsul,  Eu  cu  mâna  Mea  am  întărit  cerul,  Eu 
tuturor stelelor am poruncit. Eu l‐am ridicat pe el cu dreptate împărat 
și toate căile lui drepte, acesta va zidi cetatea Mea și va întoarce robiia 
norodului Meu” (Is. 45, 12‐13).  Iată dar cum se arată și de aici luminat 
că  cei  care  zic  că  refac  unitatea  Bisericii  lui  Hristos,  ,,cetatea  lui 
Dumnezeu”,  în  care  Hristos,  Dumnezeu‐Omul,  ne‐a  izbăvit,  ne 
izbăvește  și  ne  va  izbăvi,  se  fac  de  fapt  „vrăjmașii  mâinei”  lui 
Dumnezeu. Aceasta o arată și Prorocul David, el cere lui Dumnezeu să 
fie izbăvit de aceștia. Prin el Sfântul Duh ne învață și pe noi a ne ruga:  
„Ἀνάστηθι Scoală‐te (Învie), Doamne, întâmpină‐i pe ei și‐i împedică, 
izbăvește sufletul meu de cel ἀσεβοῦς necinstitor, ρομφαίαν σου cu sabia ta 
de vrăjmașii τῆς χειρός σου mâinei Tale” (Ps. 16, 13)”.  
 Acești  vrăjmași  ai  Bisericii,  ai  ,,mâinei”  Lui  Dumnezeu,  dracii, 
slujitorii lor și toți care cred lor, sunt arătați ca fiind tăiați ca și cu o 
„sabie” de Cuvântul lui Dumnezeu Care trup s‐a făcut422. Pe cei care au 
crezut  dracilor  și  s‐au  apucat  de  „refacerea  Bisericii  lui  Hristos”  îi 
putem vedea toți, cei ce vrem să rămânem în Cuvântul și Adevărul lui 
Dumnezeu, cum sunt tăiați de Acesta. Părinții Bisericii, între  care se 
numără și Părintele Haralambie Vasilopoulos, au arătat, la vremea lor, 
că:  
„Din  toate  declarațiile  ecumeniștilor  de  la  cele  patru  Adunări 
generale  (ale  Consiliului  Mondial  al  Bisericilor  (CMB)  reiese  că  se 
urmărește un anumit plan și se tinde către un scop mai înainte stabilit. 
Puterile întunericului, consecvente acestui plan, avansează tot mai mult 
pentru a dezarticula creștinismul, fapt pentru care atacă din răsputeri 
dogma  Bisericii  Una,  Sfântă,  Sobornicească  și  Apostolească.  Acestea 
sunt deja fapte oficiale, confirmate de declarațiile blasfemiatoare pe care 
ecumeniștii înșiși le‐au făcut în cadrul Adunărilor CMB. 
Încă  de  la  prima  Adunare  de  la  Amsterdam,  ecumeniștii  și‐au 
concentrat  eforturile  pentru  alterarea,  desființarea  dogmei  Bisericii 
Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească. 
421
422
 PSB 15, Sfântul Atanasie cel Mare, Scrieri, Partea I, Trei cuvinte împotriva arienilor, pp. 310‐313. 
 Psaltirea în tâlcuirile Sfinților Părinți, vol. I, p. 204.  
296
 Primul  vorbitor  al  acestei  întruniri,  Gustav  Ollen,  după  ce  la 
început a dat impresia că este întru‐totul ortodox, și‐a arătat adevăratul 
chip mai pe urmă, când a afirmat: 
„Biserica  cea  adevărată  este  sinteza  tuturor  bisericilor”  și  „toți 
creștinii sunt membrii acestei Biserici”. În acest fel și‐ar fi dorit Ollen să 
fie Biserica, nu Una, ci o sinteză, unită fiind cu toate înșelăciunile. 
Un  alt  profesor  Klarens  Kreig,  pe  parcursul  discursului  său,  a 
explicat  auditoriului  ce  trebuie  înțeles  prin  termenul  catolic, 
echivalându‐l cu întreg, integral. 
Conform acestui înțeles, Crezul sau Simbolul nostru de Credință, 
în viziune ecumenistă, va fi rostit astfel: „Cred într‐una sfântă, integrală 
și apostolească Biserică”. 
Iar  în  ce  privește  harismele  Sfântului  Duh,  profesorul  le  vede  ca 
deviație,  ca  abatere,  și susține  că  „în  Biserică  trebuie  să  existe  o  mare 
varietate de expresie”. 
La  această  primă  Adunare  ecumenică  a  Consiliului  Mondial  al 
Bisericilor WCC a vorbit și profesorul ecumenist Ioan Grek, care a lovit 
în  dogma  Bisericii  Una,  Sfântă,  Sobornicească  și  Apostolească.  El  a 
atacat  cu  o  și  mai  mare  ascuțime,  decât  predecesorii,  termenii  de 
credință  ai  Bisericii  Lui  Hristos.  La  Biserică  s‐a  referit  ca  la  „Marea 
Biserică”,  cea  care,  în  concepția  lui,  „îi  cuprinde  pe  toți  creștinii 
indiferent  de  convingere  sau  mărturisire”.  Cu  alte  cuvinte,  „Biserica” 
ecumenistului  Grek  este  un  mozaic,  un  amestec  de  erezii,  adevăruri, 
minciuni  și  înșelări.  Este  acea  „Biserică”  ce  acceptă  creștini  din  toate 
confesiunile. Crezi în adevăr?  Ești acceptat. Crezi în minciună? Iarăși 
ești  acceptat.  Ești  creștin  ortodox?  Găsești  și  tu  acolo  adăpost.  Ești 
eretic? „Marea Biserică” te primește, și nu este respins nimeni. 
Toți sunt chemați, într‐un amestec, fără să‐i pese cuiva de Adevăr, 
din moment ce este un amestec de nimicire a adevărului. Se încearcă, de 
fapt, nu ca cei înșelați să găsească adevărul, ci să‐l piardă și aceia care îl 
posedă, adică cei care cred în Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și 
Apostolească. 
...La prima Adunare ecumenistă, renumitul profesor de dogmatică 
de  la  Universitatea  Regală,  Karl  Barth,  a  afirmat  că  vede  ca  singura 
soluție a renașterii Bisericii, ecumenismul, „unirea Bisericilor”. 
Tot  el  a  spus:  „Biblia,  dogmatica,  cateheza,  educația  bisericească, 
Sfânta Liturghie, propovăduirea, Tainele, au ajuns exponate de muzeu”. 
Auziți creștini și vă cutremurați! După acest domn, toate cele sfinte 
și  cinstite  sunt  perimate  și  au  ajuns  exponate  de  muzeu.  Iar  acesta 
chipurile,  este  teolog!  Acest  om,  spuneți‐mi,  teologhisește  sau  spune 
nebunii?  Astfel  de  lucruri  au  ajuns  să  susțină  apărătorii 
ecumenismului.  Și  la  astfel  de  „teologi”  și  credință  suntem  chemați  și 
noi, ortodocșii, să mergem. 
297
 Trebuie  subliniat  că  astfel  de  oameni  luptă  pentru  „unirea 
Bisericilor” sub acoperământul CMB. 
...Mâinile  nevăzute  ale  puterilor  întunericului  lucrează  de  zor  la 
planul satanic pus de ele la cale, care este pseudo‐creștinismul. Pentru a 
izbândi în scopurile ce și le‐au propus, au introdus în școlile de teologice 
o  învățătură  creștină  fără  duh.  Au  încercat  să  coboare  credința  la 
nivelul unui sistem pedagogico‐raționalist care conferă „flexibilitate” în 
dogmă. 
În râvnă s‐a instituit o stare căldicică, în dogmă nepăsarea, iar în 
credința  fierbinte  răceala.  Și  deși  jertfa  fundamentează  credința,  s‐a 
început printr‐o manieră satanică o discuție hulitoare despre Credință 
și Dogmă în în școlile de teologie. 
...Această teologie descreștinată a vremurilor noastre a scos la iveală 
din  școlile  teologice  și  pe  învățătorii  ecumenismului,  pe  susținătorii  și 
apărătorii  procesului  de  unire”  creștină,  pe  „teologii”  de  profesie,  care 
lucrează  temeinic  la  surparea  dogmei  Bisericii,  Una,  Sfântă, 
Sobornicească și Apostolească. 
Acești „teologi” sunt neghina sădită în ogorul Bisericii, cei care și‐
au garnisit până la refuz cunoștințele cu teorii filosofice de proveniență 
protestantă  sau  papistașă  și  care  au  rămas  423 cu  inimile  goale  de 
experiența trăită în har a credinței ortodoxe .      
Din  cele  descoperite  nouă  de  Sfinții  Părinți  înțelegem  clar  că 
Biserica este Trupul cel real al lui Hristos și așadar cu Adevărul ei nu îi 
este îngăduit nimănui a face neguțătorie. Biserica nu a fost, nu este și 
nu va fi dezbinată și mântuire putem avea toți numai în ea. Cuvântul 
lui Dumnezeu trup luând, pătimind și înviind, taina cea mare Biserica 
lucrând, vrea ca noi toți să fim  ,,una”  în  ea, în dragostea Lui. Sfântul 
Ciprian în Epistola sa către Magnus scrie că: 
,,Domnul,  învățându‐ne  că  unitatea  vine  de  la  Dumnezeiasca 
Stăpânire, întărește și zice că: ,,Eu și Tatăl una suntem” (Ioan 10, 30). 
Iar  în  lucrarea  sa  ,,Rugăciunea  Domnească”  adaugă 
,,Nemulțumindu‐se  a  ispăși  pentru  noi  cu  sângele  Său,  a  și  mijlocit 
pentru noi. Și iată ce a dorit El mijlocind pentru noi: să viețuim întru 
aceiași unime întru care Tatăl și Fiul sunt Una”. 
Deci Mântuitorul lucrând mântuirea noastră în trupul Său s‐a și 
rugat  mijlocind  și  arătându‐ne:  care  este  unitatea  la  care  avea  să  ne 
aducă,  care  este  adevărata  noastră  unitate  cu  Dumnezeu  și  cu 
aproapele și că aceasta se realizează în Dumnezeu, iar cine tăgăduiește 
această  unitate,  unitatea  Bisericii,  tăgăduiește  Dumnezeirea  Lui, 
tăgăduiește adevărul că a fost trimis de Tatăl și unul ca acesta se face 
piedică celor din Biserică și celor din afara ei de a se zidi în ea. 
423
 Arhim. Haralambie D. Vasilopoulos, Ecumenismul fără mască, pp. 84‐85, 92‐93. 
298
 Unitatea  Bisericii  este  slava  lui  Dumnezeu  și  recunoașterea  că 
Hristos  a  fost  trimis  de  Tatăl.  Nu  tăgăduind  lucrarea  Prea  Sfintei 
Treimi, unitatea Bisericii și unindu‐ne cu oamenii care rămân în duhul 
lor  și  la  părerile  lor  și  deci  robi  diavolului  vom  ajunge  la  unitatea 
credinței, ci slăvind pe Dumnezeu în unitatea Bisericii cea Sfântă a Lui. 
Poate și tocmai ca să nu cadă nimeni în necredința că unitatea Bisericii 
a  fost  cândva,  dar  nu  mai  este,  Mântuitorul  s‐a  rugat  și  pentru 
unitatea noastră, și ne‐a arătat că ea a fost, este și va fi numai în Sfânta 
Treime în Trupul Său‐Biserica. Domnul zice: 
,,Dar nu numai pentru aceștia Mă rog, ci și pentru cei ce vor crede 
în Mine prin cuvântul lor (al apostolilor), ca toți să fie una, după cum 
Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una, 
ca lumea să creadă că Tu M‐ai trimis” (Ioan 17, 20‐21). 
Sfântul Chiril al Alexandriei, tâlcuind aceste cuvinte de mai sus, 
arată  printre  altele  cum  are  loc  renașterea  noastră  prin  credință  în 
Trupul lui Hristos‐Biserica, prin ce se remarcă cei renăscuți în Biserică, 
mădularele Bisericii și în care stare se află cei din afara ei. 
 ,,Dar ca nu cumva unii dintre cei mai puțin în stare de a înțelege 
în  mod  cuvenit  Scriptura  de  Dumnezeu  insuflată  să  socotească,  din 
ușurătate,  că  numai  peste  ucenici  s‐a  chemat  pogorârea 
dumnezeiescului Duh, nu și peste cei de după aceia care s‐au aflat în 
primele timpuri, Mijlocitorul între Dumnezeu și oameni, Rugătorul 
și  Arhiereul  sufletelor  noastre,  clătinând  de  mai  înainte  bănuielile 
neînțelegătoare ale unora ca aceștia, a adăugat la cele spuse cuvântul 
de față, zicând:  „Nu numai pentru aceștia Mă rog, ci și pentru cei ce 
vor  crede  în  Mine,  prin  cuvântul  lor”.  De  fapt,  ar  fi  fost  absurd  ca 
prin  cel  de  la  început  să  treacă  la  toți  osânda  și  aceia  să  poarte 
chipul lipsit de slavă al celui pământesc, chiar dacă n‐au păcătuit 
în acea vreme în care protopărintele a căzut din porunca dată lui, 
și venind Hristos, Care S‐a arătat ca om ceresc, să nu întipărească 
în cei chemați prin El la dreptate chipul Lui, desigur prin credință. 
Deci spunem că, precum chipul deloc frumos al celui pământesc se vede 
prin  tipuri,  împreună  cu  înfățișarea  lui,  care  are  plata  păcatului, 
slăbiciunea  morții  și  a  stricăciunii,  iubirea  de  plăceri  trupești  și 
necurăția  cugetului  pământesc,  așa  se  remarcă  și  chipul  Celui  ceresc, 
adică  al  lui  Hristos,  prin  curăție  și  sinceritate,  prin  nestricăciune  în 
toate, prin viața întru sfințenie. Dar ar fi cu neputință să fim readuși la 
frumusețea de la început, noi, cei ce am căzut odată din ea în întâiul 
om,  pentru  neascultare,  dacă  nu 424ne  împărtășim  de  comuniunea 
negrăită și de unirea cu Dumnezeu” .  
Prin  urmare,  se  înțelege  clar  că  nu  va  putea  ajunge  nimeni 
424
 PSB 41, Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la  Evanghelia Sfântului Ioan, pp. 1056‐1057. 
299
vreodată  la:  ,,curăție,  sinceritate,  nestricăciune  în  toate,  viață  întru 
sfințenie”, în afara Trupului lui Hristos‐Biserica. Acestea știindu‐le nu 
ne mai miră faptul de ce nu sunt sinceri cei care au acceptat erezia că 
Biserica este dezbinată. Cei care acceptă erezia se rup de Adevărul lui 
Dumnezeu, se rup de Biserică, sunt duplicitari se închină minții lor. 
Părându‐li‐se lor că lucrează cu înțelepciune îndrăznesc să negocieze 
pe  seama  credinței  Bisericii  împreună  cu  ereticii.  Acceptând  erezia, 
lipsindu‐se de Adevărul, Harul și Lumina lui Dumnezeu, nici nu pot 
ajunge  sinceri  vreodată.  Ei  nu  l‐au  înțeles  pe  Isus  fiul  lui  Sirah  care 
zice:  ,,Fără minciună se împlinește (se va săvârși) legea și înțelepciunea 
este  desăvârșită  în  sinceritate  (săvârșire  gurii  cei  credincioase)”  (Isus 
Sirah  34,  8).  Iar  cuvântul  sinceritate  ειλικρίνεια  (ilikrinia)  este  foarte 
bine înțeles în limba greacă, el este format din două cuvinte: lumină și 
judecată.  Cu  adevărat,  se  înțelege,  cine  este  mădular  al  Bisericii  este 
sincer,  este  în  lumină,  se  judecă  și  judecă  toate,  lucrurile,  faptele, 
gândurile,  sentimentele,  în  lumina  Soarelui  dreptății  –  Hristos 
Dumnezeul nostru. 
 
Pentru a nu ne pierde sufletul cel mântuit de Domnul nostru Iisus 
Hristos noi toți avem trebuință să ne cunoaștem pe noi înșine, să 
„cercetăm duhurile de unde sunt” 
 
După cum bine știm nimeni nu poate scăpa de înșelare, de robia 
celui  viclean,  nu  poate  ajunge  cu  adevărat  sincer,  decât  luminat  de 
Hristos,  prin  Trupul  Său  și  în  Trupul  Său  Biserica.  Sinceritatea, 
curăția,  nestricăciunea  în  toate,  viața  întru  sfințenie  nu  le  poate 
dobândi decât cel rezidit în Hristos, în Biserică. Nimeni niciodată nu se 
va  putea  cunoaște  pe  sine  în  adevăr  și  nu  va  putea  scăpa  din  robia 
duhurilor celor viclene rămânând în afara Bisericii. Din această cauză 
invidia cea mai mare a diavolului este îndreptată împotriva Bisericii și 
împotriva binecinstitorilor ei. El vrea, în primul rând, să ne lipsească 
de bunacinstire, urmând ca apoi să poată face orice cu noi. Fiind în 
Biserică,  după  cum  ne‐a  arătat  Însuși  Mântuitorul  și  Dumnezeul 
nostru, prin harul lui Dumnezeu putem ajunge robii, prietenii, fiii, și 
chiar  frații  Lui,  dar  în  afara  ei,  întrucât  nu  putem  scăpa  de  robia 
păcatului, nu putem fi decât robi diavolului. 
,,Amin, amin, grăiesc vouă,  adică: așa este, așa să fie, a zis Domul 
iudeilor  și  este  adevărat  pentru  întreaga  omenire,  tot  cela  ce  face 
păcatul, rob este păcatului. Robul nu rămâne în casă în veac; iar Fiul 
rămâne în veac. Deci dacă vă va slobozi pe voi Fiul, cu adevărat slobozi 
veți fi.... De ar fi Dumnezeu Tatăl vostru M‐ați fi iubit pe Mine; că Eu de 
la Dumnezeu am ieșit și am venit; că n‐am venit de la Mine însumi, ci 
Acela  m‐a  trimis....  Voi  din  Tatăl  diavolul  sunteți,  și  poftele  Tatălui 
300
vostru  voiți  să  faceți.  Acela  ucigător  de  oameni  a  fost  din  început,  și 
întru adevăr n‐a stătut, că nu este adevăr întru dânsul, când grăiește 
minciuna dintre ale sale grăiește; că mincinos este, și tatăl ei.... Cela ce 
este de la Dumnezeu graiurile lui Dumnezeu ascultă; pentru aceasta voi 
nu ascultați că nu de la Dumnezeu sunteți” (Ioan 8, 34‐36, 42, 44, 47). 
Grija de căpetenie a celui care prin mila și darul lui Dumnezeu se 
află în Biserică este de a se cunoaște pe sine, de a se pocăi; dorirea și 
vederea  lui  este  cea  a  Sfântului  Proroc  și  Împărat  David,  care  zice: 
„fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul meu înaintea mea este pururea” 
(Ps. 50, 4),  și  înțelege,  după  cum  arată  Sfinții  Părinți,  că:  ,,mai mare 
decât cel care învie morții este cel care își vede păcatele și și‐le plânge”.    
În prima Sa predică Mântuitorul nu ne îndeamnă la nimic altceva 
decât  la  pocăință  ca  să  ne  putem  uni  cu  El.  Unirea  noastră 
duhovnicească și sensibilă cu Dumnezeu nu se poate realiza decât în 
pocăință, în unitatea credinței, în Biserică, prin harul Duhul Sfânt. Noi 
toți  avem  nevoie  să  ajungem  la  ,,unitatea credinței (eis  tin  enotita tis 
pisteos) și a cunoștinței Fiului lui Dumnezeu, întru bărbat desăvârșit, la 
măsura  vârstei  plinirii  lui  Hristos”  (Efes,  4,  13).  Aceasta  înseamnă: 
,,Pocăiți‐vă  și  credeți  în  Evanghelie”  (Marcu  1,  15),  ,,Pocăiți‐vă,  că  s‐a 
apropiat împărăția cerurilor” (Matei 4, 17).  Și Sfântul Ioan Botezătorul, 
mânat  de  Duhul  Sfânt,  propovăduia  aceleași  lucruri  și‐i  pregătea  pe 
oameni zicând: ,,Faceți dar roduri vrednice de pocăință” (Matei 3, 8). Pe 
Domnul  ascultându‐L  și  urmându‐L  Sfinții  Apostoli  asemenea  au 
învățat.  În  prima  predică,  după  pogorârea  Duhului  Sfânt,  Sfântul 
Apostol Petru zice, către cei ce‐i întrebau  ,,Ce vom face bărbați frați?” 
,,Pocăiți‐vă  și  să  se  boteze  fiecare  dintre  voi  întru  numele  lui  Iisus 
Hristos spre iertarea păcatelor, și veți lua darul Sfântului Duh”...  Deci ei 
cu dragoste primind cuvântul lui, s‐au botezat și s‐au adăugat în ziua 
aceea suflete ca la trei mii. Și erau așteptând întru învățătura apostolilor 
și întru împărtășirea și întru frângerea pâinii și întru rugăciuni. Și s‐a 
făcut peste tot sufletul frică; că multe minuni și semne prin apostoli se 
făceau. Și toți cei ce au crezut erau la aceeași și aveau toate de obște și 
moșiile  și  averile  le  vindeau  și  le  împărțeau  pe  ele  tuturor  după  cum 
fiecare avea lipsă; și în toate zilele așteptând cu un cuget în Biserică și 
frângând  prin  case  pâine,  primeau  hrană  cu  bucurie  și  cu  bunătatea 
inimii  lăudând  pe  Dumnezeu  și  având  har  către  tot  norodul.  Iar 
Domnul adăuga pe cei ce se mântuiau în toate zilele la Biserică.(Fapte 2, 
37‐38, 41‐47).  
În  concluzie,  nici  pocăință,  nici  roade  vrednice  de  pocăință  nu 
putem avea, cu adevărat, dacă nu credem în Evanghelie, în Biserica ‐ 
Trupul lui Hristos care este Împărăția cerului pe pământ. În Biserică, 
în credința ei, prin Duhul Sfânt primit în ea la Sfântul Botez, unindu‐
ne cu Hristos Domnul și în El unindu‐ne unii cu alții trăim Evanghelia 
301
(Bunavestire) ‐ Împărăția cerurilor încă din lumea aceasta în inimile 
noastre (Ioan 18, 36; Luca 17, 20‐21; 18‐17). 
Cei din afara Bisericii prin Biserică înțeleg că se află în înșelare, 
iar  în  Biserică,  cu  ajutorul  Harului  lui  Dumnezeu,  primit  la  Sfântul 
Botez, în primul rând, ne putem cunoaște pe noi înșine, în adevăr cine 
suntem.  Înțelegem  că  suntem  înșelați.  Iar  ca  să  putem  fi  izbăviți  de 
înșelare  este  nevoie  să  ne  cunoaștem  că  ,,suntem  nimic  și  nu  putem 
nimic”.  „Fără de Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 5) , a zis Domnul. 
Aceasta este prima armă cu care trebuie să ne înarmăm în războiul pe 
care  îl  avem  de  dus  ,,împotriva  începătoriilor  și  a  domniilor,  și  a 
stăpânitorilor  întunericului  veacului  acestuia,  împotriva  duhurilor 
răutății întru cele cerești” (Efeseni 6, 12),  după cum ne învață Sfântul 
Nicodim  Aghioritul  în  cartea  sa  Războiul  nevăzut.  Numai  înarmați 
fiind  cu  prima  armă,  care  după  cum  am  văzut  se  dobândește  prin 
cunoașterea  de  sine,  ne  putem  înarma  și  cu  a  doua,  care  este ,,toată 
nădejdea să ne‐o punem în Dumnezeu”. Cine nu se cunoaște pe sine cât 
de înșelat este, cine nu se cunoaște că este nimic și că nu poate nimic, 
cine  are  o  părere  cât  de  cât  bună  despre  sine  însuși,  cine  se  încrede 
câtuși de puțin în el însuși, nu se poate înarma cu a doua armă. Cine 
se cunoaște pe sine că este nimic și nu poate nimic, nu se încrede în el 
și nici nu‐și pune nădejdea în oameni, înțelege că „Blestemat este omul 
care‐și  pune  nădejdea  în  om”  (Ier.  17,  5).  Unul  ca  acesta  urmează 
Sfântului Apostol Pavel care zice: ,,Stați deci tari, având mijlocul vostru 
încins  cu  adevărul  și  îmbrăcându‐vă  cu  platoșa  dreptății,  și  încălțați 
picioarele  voastre,  gata  fiind  pentru  Evanghelia  păcii.  În  toate  luați 
pavăza  credinței,  cu  care  veți  putea  să  stingeți  toate  săgețile  cele 
arzătoare ale vicleanului. Luați și coiful mântuirii și sabia Duhului, care 
este cuvântul lui Dumnezeu. Faceți în toată vremea, în Duhul, tot felul 
de rugăciuni și de cereri, și întru aceasta priveghind cu toată stăruința 
și rugăciunea pentru toți sfinții” (Efes. 6, 14‐18). 
Prin urmare, cel  care  se cunoaște  pe  sine că  este  nimic  și  că  nu 
poate nimic, nu se pleacă sfatului și slavei lumii, nu se lasă intimidat și 
dus  de  valurile  ei,  ci  acela  se  încrede  numai  în  Dumnezeu.  Iar 
încrederea lui în Dumnezeu o dovedește prin faptul că se roagă și se 
luptă,  aceasta  fiind  de  astfel  a  treia  armă  cu  care  trebuie  să  ne 
înarmăm.  Iar  a  patra  armă,  arătată  de  Sfântul  Nicodim  Aghioritul, 
este unirea cu Dumnezeiescul Trup și Sânge al lui Hristos. 
Deci cine se pocăiește se cunoaște pe sine și cine se cunoaște pe sine 
se pocăiește, unul ca acesta numai în Dumnezeu nădăjduiește, se roagă 
Lui, cu ajutorul Lui se luptă, cu El se unește și prin El biruiește425. 
După  cum  vedem,  acestea  sunt  armele  cu  care  putem  scăpa  de 
425
  Sfântul Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut. 
302
înșelarea care caută să pună stăpânire pe noi tot timpul și în tot chipul 
și  pe  ele  le  putem  avea  numai  în  Biserică,  prin  credință  și  harul  lui 
Dumnezeu.  De  aici  poate  înțelege  oricine  de  ce  vrăjmașul  nostru  de 
obște, diavolul, caută în primul rând să ne lipsească de ortodoxie, să 
ne arunce în cea mai mare înșelare care este necredința în Biserică ca 
fiind  Trupul  lui  Hristos,  ca  fiind  Una,  Sfântă,  Sobornicească  și 
Apostolească.  Nu  trebuie  așadar  să  ne  mire  faptul  că,  tocmai  acum, 
când este mai mare nevoie să se mărturisească adevărul lui Dumnezeu 
cel mântuitor, ni se întâmplă să auzim cuvinte înșelătoare chiar de la 
cine ne așteptam să ne lumineze. Când trebuie mărturisită ortodoxia 
ca fiind credința mântuitoare, ei vin cu respectul tuturor celor de alte 
credințe și cu sfatul de a rămâne în smerenie și de a nu ne vedea mai 
buni  decât  alții.  Da,  cu  adevărat,  cei  care  caută  sincer  mântuirea 
înțeleg, precum spun Sfinții Părinți, că: ,,De ne vom vedea mai buni și 
decât  un  singur  om,  de  pe  fața  pământului,  nu  putem  intra  întru 
Împărăția  cerurilor”,  dar  nu  amestecă  lucrurile,  ei  nu  cred  că  pot 
ajunge buni, nu cred că se pot mântui prin ei înșiși, ci numai ținând, 
trăind și mărturisind credința Bisericii. Domnul nostru Iisus Hristos a 
arătat  celor  ce  tăgăduiau  Dumnezeirea  Lui  că  Îl  știe  pe  Dumnezeu 
Tatăl Său și că cuvântul Lui îl păzește.  „Îl știu pe El,  zice, καὶ τὸν λόγον 
αὐτοῦ  τηρῶ  și  cuvântul  Lui  (îl)  păzesc”  (Ioan  8,  55).  Și  că  de  El  sunt 
„Fericiți cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu καὶ φυλάσσοντες αὐτόν și‐l 
păzesc pe el” (Luca 11, 28). De ne vom lăsa amăgiți de unii ca aceștia, de 
nu  vom  păzi  cuvântul  lui  Dumnezeu,  credința  cea  adevărată,  de  ne 
vom  încrede  părerilor  noastre,  nu  mai  avem  cum  să  scăpăm  de 
înșelare,  nu  mai  avem  cum  să  mai  ajungem  vreodată  la  „unitatea 
credinței”, la unirea cu Dumnezeu, la mântuire, la fericire.  
Sfântul Ignatie Briancianinov (1807‐1867) ne arată adevărul că:  
 ,,Înșelarea este vătămarea firii omenești prin minciună. Înșelarea 
este starea în care se află toți oamenii, până la unul, stare născută din 
căderea  protopărinților  noștri.  Cu  toții  suntem  în  înșelare  (începutul 
celui  de‐al  treilea  Cuvânt  al  Preacuviosului  Simeon,  Noul  Teolog,  ed. 
Pustiei  Optina,  1852).  Conștiința  acestui  fapt  este  cea  mai  de  nădejde 
pavăză împotriva înșelării. Cea mai mare înșelare este a te crede liber de 
înșelare.  Cu  toții  suntem  înșelați,  cu  toții  suntem  amăgiți,  cu  toții  ne 
aflăm  într‐o  stare  mincinoasă,  având  nevoie  să  fim  sloboziți  de  către 
adevăr; iar Adevărul este Domnul nostru Iisus Hristos (Ioan 8, 14‐32). Să 
ne  facem  ai  acestui  Adevăr  prin  credința  în  El;  să  strigăm  prin 
rugăciune către acest Adevăr, și El ne va scoate din prăpastia amăgirii 
de sine și a amăgirii de către demoni. Jalnică este starea noastră. Ea este 
temnița  din  care  ne  rugăm  să  fie  scos  sufletul  nostru,  „ca  să  se 
mărturisească numelui Domnului” (Ps. 141, 10). 
De neapărată trebuință este înlăturarea duplicității, adică ezitarea 
303
între dragostea față de Dumnezeu și dragostea față de păcat. Procedând 
așa  ne  vom  păstra  și  ne  vom  întări  atașamentul  și  râvna  pentru 
Dumnezeu care la rândul lor, vor atrage asupra noastră mila Lui. „Dacă 
ținem  tot  timpul  sabia  în  mână,  a  spus  Avva  Pimen  cel  Mare, 
Dumnezeu va fi mereu cu noi; dacă noi suntem curajoși, El ne va arăta 
mila Sa”.   
Pentru a crede în Hristos și pentru a deveni creștin, trebuie să ai 
cunoștința stării tale de păcătos și a pocăinței; pentru a rămâne creștin, 
trebuie să‐ți vezi păcatele, fiind conștient de ele, să le spovedești și să te 
pocăiești.  Atunci  când  iudeii,  care  erau  bine  intenționați  față  de 
credință, l‐au întrebat pe Sfântul Petru ce trebuie să facă, le‐a răspuns: 
„Pocăiți‐vă și să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, 
spre iertarea păcatelor” (Fapte. 2, 38).  La fel Sfântul Pavel propovăduia 
peste  tot  ,,mărturisind  și  iudeilor  și  elinilor  pocăința  cea  către 
Dumnezeu și credința cea întru Domnul nostru Iisus Hristos” (Fapte. 
20, 21). 
Nu‐i posibilă unirea cu Hristos dacă rămâi în păcate și le iubești pe 
acestea: „Că oricine face rele urăște Lumina și nu vine la Lumină, pentru 
ca  faptele  lui  să  nu  se  vădească”  (Ioan  3,  20).  ,,Căci  ce  însoțire  are 
dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtășire are lumina cu întunericul? 
Și ce însoțire este între Hristos și Veliar?” (2Cor. 6, 14‐15).  Pentru a te 
apropia de Hristos și a te uni cu El prin Botez, trebuie mai întâi să te 
pocăiești.  Chiar  și  după  Sfântul  Botez,  suntem  liberi,  fie  să  rămânem 
uniți  cu  Domnul,  fie  să  pângărim  această  unire  și  să  ne  unim  cu 
păcatul.  Mai  mult,  Sfântul  Botez  nu  suprimă  în  firea  noastră  căzută 
tendința de a amesteca răul cu binele, pentru ca libertatea noastră să fie 
pusă  la  încercare  și  ca,  atunci  când  noi  alegem  binele  dumnezeiesc, 
preferându‐l răului și chiar binelui nostru propriu, care este corupt, să 
acționăm  liber,  ceea  ce  putem  face  supunându‐ne  la  toate  încercările 
întâlnite pe drumul Crucii.  
Cei care, îndrăgostiți de păcat, duc de bunăvoie o viață pătimașă; 
cei  care  bucuros  cad  în  primul  păcat  ce  li  se  îmbie,  cei  care  găsesc 
bucuria  vieții  în  tot  felul  de  desfrânări  și  n‐au  habar  că  încalcă 
poruncile Evangheliei, sunt copiii diavolului, chiar dacă‐și spun creștini, 
chiar dacă asistă la câteva slujbe religioase și chiar dacă se apropie de 
Sfânta Cuminecătură, pe care o profanează înspre propria lor pierzanie.  
Cei mai mari dintre Sfinții Părinți considerau pocăința ca unica lor 
grijă.  Fiind  consacrați  acesteia,  îi  dădeau  din  ce  în  ce  mai  multă 
importanță în viața lor, căci pocăința nu numai că te curățește de păcat, 
ci  și  stimulează  ațintirea  privirii  asupra  persoanei  tale  însuți.  Atunci 
când petele nenumărate, lăsate de păcat pe veșmântul sufletului, sunt 
spălate  prin  pocăință,  dintr‐o  dată  vei  descoperi  și  altele,  mai  puțin 
grosiere,  dar  nu  fără  importanță,  și  care  până  atunci  au  rămas 
304
neobservate  pentru  că  îți  lipsea  o  privire  atentă  și  pătrunzătoare.  În 
final  pocăința  îl  va  face,  pe  cel  ce  i  s‐a  consacrat,  să  urce  până  la 
orizonturile duhovnicești cele mai greu de înțeles: pocăința îl va face să 
descopere  propria  stare  de  cădere,  și  a  întregii  omeniri;  propria  sa 
suferință, care este suferința lumii întregi căzută sub jugul stăpânului 
lumii  acesteia;  pocăința  îl  va  ajuta  să  descopere  lucrarea  minunată 
426 a 
mântuirii sale și alte taine ce pot fi pătrunse numai prin trăire” . 
Mulți sunt cei care cred astăzi că sunt în Biserică, că se pocăiesc, 
vorbesc  din  Scripturi,  cred  că  au  ceva  roade,  sunt  lăudați  că  ,,pun 
accentul  pe  latura  comportamentală”,  dar  pentru  că  trec  cu  vederea 
adevărul credinței nu sunt în ,,Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6) ‐ în 
adevărata Biserică care este Trupul lui Hristos, nu pot face pocăință în 
adevăr,  nu  se  pot  slobozi  de  păcate,  nu  se  pot  uni  cu  Dumnezeu  și 
departe se fac de la El. 
Biserica ‐ Trupul lui Hristos este un Trup și un Duh, după cum 
luminat prezintă acest adevăr Sfântul Apostol Pavel în Întâia Epistolă 
către  Corinteni,  Capitolul  12,  dar  vai  de  cel  ce  o  vede  dezbinată  sau 
trăiește  rupt  de  ea,  disprețuind  iubirea  lui  Dumnezeu,    căci  zice 
anatema  pe  Iisus.  După  înțelegerea  Bisericii,  anatema  înseamnă 
,,pogorâre  de  viu  în  iad  cu  draci  și  rupere  de  la  Trupul  tainic  al  lui 
Iisus Hristos”. Cei care nu recunosc nezdruncinata unitate a Bisericii, 
nu recunosc deci pe Domnul Iisus Hristos ca fiind în Biserică, ca fiind 
aceasta  Trupul  Lui  și  ca  fiind  Dumnezeu  cel  prin  care  în  Biserica  ‐ 
Trupul Său a fost, este și va fi mântuirea noastră, ce altceva zic? 
,,Trupul lui Hristos sau ,,Trupul Domnului” căruia Sfinții Părinți îi 
spun și ,,Trupul tainic al Domnului”, scrie Prea Cuviosul nostru Părinte 
Cleopa, este semnul văzut al mântuirii noastre, adică al întrupării Fiului 
lui  Dumnezeu.  Biserica  a  luat  naștere  prin  întruparea  lui  Hristos. 
Biserica  este  dumnezeiască  și  omenească,  asemenea  lui  Iisus  Hristos, 
care  a  fost  Dumnezeu  și  om.  De  aceea  ea  este  o  prelungire  tainică  a 
întrupării  Domnului,  ea  continuă  viața  Mântuitorului.  Hristos  S‐a 
răstignit pentru noi cu trupul, pentru ca prin învierea în veac ,,să ridice 
steagul” (Isaia 5, 26), pentru sfinții și credincioșii Săi, fie la iudei, fie la 
păgâni, într‐un singur trup al Bisericii Sale”427.428   
Pentru  aceasta  dar  nu  se  poate  accepta  ideea  că  Biserica  este 
dezbinată. Cine crede că Biserica este dezbinată nu‐L vede pe Hristos 
în  ea,  nu  o  vede  ca  fiind  continuatoarea  vieții    Mântuitorului,  nu  o 
recunoaște ca fiind Biserica cea adevărată, nu‐L recunoaște pe Hristos 
ca fiind Dumnezeu. Ce înșelare poate fi mai mare decât aceasta?  
Sfântul  Pavel,  Apostolul  neamurilor,  ne  arată  clar  lucrarea 
426
427
 Sfântul Ignatie Briancianinov, Fărâmiturile ospățului. 
428
  Sfântul Ignatie, Scrisoarea către smirneni, 1, 2, Migne, P.G,V, col.708. 
 Călăuză în credința Ortodoxă, Capitolul 1, Despre Biserică, p.115. 
305
minunată a Domnului nostru Iisus Hristos și a întregii Sfintei Treimi 
în  Biserică  și  spune  că  nimeni  nu  va  zice  vreodată  în  Duhul  Sfânt 
,,anatema  pe  Iisus”,  adică  nimeni  dintre  cei  care  sunt  cu  adevărat 
mădulare  ale  Trupul  Său‐Biserica  nu  va  putea  zice  aceasta,  nu  va 
accepta  că  Trupul  lui  Hristos  este  dezbinat.  Că  Hristos  este  în  afara 
Bisericii,  adică  că  Trupul  lui  Hristos  este  dezbinat,  numai  „fiara”, 
precum  arătată  în  Apocalipsă,  a  născocit  aceasta,  ea  este  cea  care  ,,a 
deschis gura sa spre hulă asupra lui Dumnezeu, ca să hulească numele 
Lui și cortul Lui, și pe cei ce locuiesc în cer” (Apocalipsa 13, 6). Iar cei ce 
grăiesc  unele  ca  acestea,  în  duhul  „fiarei”  o  fac.  Fiara  vrea  ca  prin 
tăgăduirea unității Bisericii să spulbere credința creștinilor că Biserica 
este  Trupul  lui  Hristos,  și  prin  aceasta  credința  în  întruparea  lui 
Hristos și în Dumnezeirea lui și apoi întreaga lucrare a lui Dumnezeu 
din lume. Dar Sfântul Apostol Pavel a spulberat dinainte toată această 
înșelare arătându‐ne minunata Biserică. 
,,Pentru  aceea,  zice,  vă  arăt  vouă,  că  nimeni  cu  Duhul  lui 
Dumnezeu grăind nu zice anatema pe Iisus; și nimeni nu poate numi pe 
Domnul Iisus, fără numai întru Duhul Sfânt. Și sunt osebiri darurilor, 
dar același Duh. Și osebiri slujbelor sunt, dar același Domn. Și osebiri 
lucrărilor sunt, dar același Dumnezeu este care lucrează toate întru toți. 
Iar fiecăruia se dă arătarea Duhului spre folos. Că unuia prin Duhul se 
dă  cuvântul  înțelepciunii,  iar  altuia  cuvântul  cunoștinței  întru  același 
Duh;  și  unuia  credința  întru  același  Duh,  iar  altuia  darurile 
tămăduirilor  întru  același  Duh;  unuia  lucrarea  puterilor,  iar  altuia 
prorocie;  unuia  alegerea  duhurilor,  altuia  feluri  de  limbi,  iar  altuia 
tălmăcirea  limbilor;  și  toate  acestea  le  lucrează  unul  și  același  Duh, 
împărțind deosebi fiecăruia precum voiește. Că precum trupul unul este 
și mădulare are multe, și toate mădularele unui trup, multe fiind, un 
trup suntem, așa și Hristos. Pentru că printr‐un Duh noi toți într‐un 
trup ne‐am botezat, ori Iudeii, ori Elinii, ori robii, ori cei slobozi; și toți 
într‐un Duh ne‐am adăpat. Că și trupul nu este un mădular, ci multe. 
Că de‐ar zice piciorul: Pentru că nu sunt mână, nu sunt din trup, au 
doară pentru aceea nu este din trup? Și de‐ar zice urechea: Pentru că nu 
sunt ochi, nu sunt din trup, au doară pentru aceea nu este din trup? Că 
de‐ar fi tot trupul ochi, unde ar fi auzul? Și de‐ar fi tot auz, unde ar fi 
mirosul? Iar acum a pus Dumnezeu mădularele pe fiecare dintr‐însele 
în trup, precum a voit. Că de‐ar fi toate un mădular, unde ar fi trupul? 
Iar acum multe mădulare cu adevărat sunt, dar un trup. Și nu poate 
ochiul  să  zică  mâinii:  Nu  am  trebuință  de  tine;  sau  iarăși  capul 
picioarelor: Nu am trebuință de voi; ci cu mult mai vârtos mădularele 
trupului care se socotesc a fi mai slabe, mai trebuincioase sunt, și care ni 
se par mai necinstite a fi la trup, acestora cinste mai multă dăm, și cele 
nesocotite ale noastre mai multă slavă au, iar cele de cinste ale noastre 
306
nu  au  trebuință.  Ci  Dumnezeu  a  tocmit  trupul,  celui  mai  de  jos  mai 
multă  cinste  dând,  ca  să  nu  fie  dezbinare  în  trup,  ci  să  se  grijească 
mădularele întru sine asemenea unul  de altul. Și ori de pătimește  un 
mădular, pătimesc  toate  mădularele dimpreună;  ori  de  se  slăvește un 
mădular, împreună se bucură toate mădularele. Dar voi sunteți trupul 
lui  Hristos,  și  mădulare  din  parte.  Și  pe  unii  a  pus  Dumnezeu  în 
Biserică, întâi pe apostoli, al doilea pe proroci, al treilea pe dascăli, după 
aceea  pe  puteri,  apoi  darurile  tămăduirilor,  ajutorințele,  isprăvniciile, 
felurile limbilor. Au doară toți sunt apostoli? Au doară toți proroci? Au 
doară  toți  dascăli?  Au  doară  toți  puteri?  Au  doară  toți  au  darurile 
tămăduirilor? Au doară toți în limbi grăiesc? Au doară toți tălmăcesc? 
Ci să râvniți darurile cele mai bune; și încă mai înaltă cale vă arăt vouă” 
(1Cor. 12). 
Se  înțelege,  așadar,  că  noi  suntem  Biserica  numai  dacă  suntem 
uniți prin credință cu Hristos în Biserica – Trupul Său. După cum am 
văzut că arată Sfântul Nectarie de Eghina: 
„Cei  care  cred  primesc  Duhul  Sfânt,  Care  constituie  totdeauna 
așezământul  Bisericii,  înfățișând‐o  pe  ea  Una,  Sfântă,  Sobornicească. 
Cine dar poate sparge această unitate? Este zadarnică așadar pretenția 
unei legături exterioare și a unei alte credințe, mai ales a uneia respinse 
de Scripturi, pentru a asigura mântuirea celor ce cred în Domnul Iisus 
Hristos”429.   
Noi acum înțelegând aceasta, cu darul lui Dumnezeu în Biserică, 
nu ne rămâne decât să „ținem adevărul în iubire” (Efes. 4, 15), adică, să 
ne  unim  cu  Dumnezeu  și  cu  aproapele  în  iubirea  lui  Dumnezeu,  în 
Biserica Lui. Numai ascultându‐L și unindu‐ne cu Cel ce este ,,Iubire 
nemărginită” putem deveni și noi iubire. Sfântul Apostol Pavel scriind 
mai departe zice:   
,,De  aș  grăi  în  limbile  omenești  și  îngerești,  iar  dragoste  nu  am, 
făcutu‐m‐am  aramă  sunătoare  și  chimval  răsunător.  Și  de  aș  avea 
prorocie,  și  de  aș  ști  toate  tainele  și  toată  știința;  și  de  aș  avea  toată 
credința, cât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Și 
dacă aș împărți toată avuția mea, și de aș da trupul meu să‐l ardă, și 
dragoste nu am, nici un folos nu‐mi este. Dragostea îndelung rabdă, se 
milostivește, dragostea nu pismuieşte, dragostea nu se semețește, nu se 
trufește, nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se întărâtă, nu 
gândește răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr; toate 
le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea 
niciodată nu cade; și ori prorociile de vor lipsi; ori limbile de vor înceta; 
ori  cunoștința  de  se  va  strica.  Pentru  că  din  parte  cunoaștem, și  din 
parte prorocim. Iar când va veni cea desăvârșit, atunci cea din parte se 
429
 Sfântul Nectarie de Eghina, De ce Papa și supușii lui s‐au despărțit de Biserica lui Hristos, Editura 
Evanghelismos, vol. I, p. 90.  
307
va strica. Când eram prunc, ca un prunc grăiam, ca un prunc cugetam, 
ca  un  prunc  gândeam;  iar  dacă  m‐am  făcut  bărbat,  am  lepădat  cele 
pruncești. Că vedem acum ca prin oglindă în ghicitură, dar atunci față 
către  față;  acum  cunosc  din  parte,  iar  atunci  voi  cunoaște  precum  și 
cunoscut  sunt.  Și  acum  rămâne  credința,  nădejdea,  dragostea,  aceste 
trei; iar mai mare decât acestea este dragostea...” (1Cor. 13). 
 Sfântul  Ciprian  al  Cartaginei  scrie  că  ruperea  de  Biserică 
înseamnă  ruperea  legăturii  dragostei  lui  Hristos,  care  este  Pacea  și 
Dragostea noastră, el zice:  
,,Hristos ne‐a dăruit pacea; El ne‐a poruncit a fi în armonie într‐un 
cuget,  El  ne‐a  poruncit  a  avea  în  chip  neștirbit  și  neclintit  legătura 
dragostei.  Oricine  încalcă  dragostea  lui  Hristos,  prin  dezbinarea  cea 
fără de știință, nu va mai ține de Hristos: cel ce nu are aceasta dragoste, 
nu Îl are nici pe Dumnezeu. Căci cei ce nu doresc a fi într‐un cuget în 
Biserica lui Dumnezeu, nu pot sălășlui cu Dumnezeu”430.  
Iar Înalt Prea Sfințitul Mitropolit Hierotheos prezintă pe înțeles, în 
lumina Bisericii, cugetul ortodox ca fiind cugetul Bisericii. Cercetând 
trăsăturile  cugetului  ortodox  al  Bisericii,  analizează  șapte  dintre  ele, 
așa cum se păstrează ele în Epistola către Efeseni, care înainte de toate 
este o Epistolă ecleziologică. Rugându‐se Sfântul Apostol Pavel zice: 
,,Pentru aceasta plec genunchele mele către Tatăl Domnului nostru 
Iisus Hristos, dintru care toată părinția în cer și pe pământ se numește, 
ca  să  dea  vouă  după  bogăția  slavei  Sale  cu  putere  să  vă  întăriți  prin 
Duhul  Lui  întru  omul  cel  dinlăuntru,  ca  să  locuiască  Hristos  prin 
credință  în  inimile  voastre;  ca  în  dragoste  fiind  înrădăcinați  și 
întemeiați, să puteți cunoaște împreună cu toți Sfinții ce este lățimea și 
lungimea și adâncul și înălțimea, și să cunoașteți dragostea lui Hristos 
cea mai presus de cunoștință, ca să vă umpleți de toată plinătatea lui 
Dumnezeu.  Iar  Celui  ce  poate  face  toate  mai  de  prisosit  decât  cele  ce 
cerem  sau  gândim,  după  puterea  ce  se  lucrează  întru  noi,  Aceluia  fie 
slava  în  Biserica  cea  întru  Hristos  Iisus  în  toate  neamurile  veacului 
veacurilor. Amin” (Efes. 3, 14‐21). 
La sfârșitul analizei sale, făcând un rezumat, Înalt Prea Sfințitul  
scrie:  
,,Putem  spune  că  autenticul  cuget  bisericesc  ortodox  este  cel 
histologic,  treimic,  ecleziologic,  al  inimii  (lăuntric),  dumnezeiesc 
(îndumnezeitor), obștesc și rugător. 
Fără îndoială că aceste trăsături nu sunt separate una de cealaltă, 
ci există într‐o unitate. 
Trăim  într‐o  vreme  când  acest  subiect  este  controversat.  Unii  îi 
acuză pe alții că nu au cugetul Bisericii. Cred că ar trebui să medităm la 
430
 Sfântul Ciprian, Despre unitatea Bisericii Sobornicești, cap.14, Opere, pp.188‐189.   
308
acest text apostolic împreună cu analiza patristică pe care am făcut‐o, 
astfel încât să vedem dacă suntem sau nu definiți de un adevărat cuget 
ortodox al Bisericii. Și nu va fi un prilej de mândrie, ci un lucru esențial 
pentru mântuire. Căci în afara acestui duh mântuirea nu mai e sigură”.  
Vorbind despre  Cugetul Ecleziologic al Bisericii, Înalt Prea Sfinția 
Sa concluzionează: 
,,Hristos așadar este de nedespărțit de Biserică, al cărei Cap este, iar 
Biserica este de nedespărțit de Hristos, al Căruia este Trup. De aceea se 
și păstrează slava lui Dumnezeu în Biserică și e făcută sa se arate în ea, 
și  în  Biserică  ajungem  la  părtășia  acestei  slave.  În  Biserică  suntem 
botezați, pentru că Sfântul Botez este taina începătoare, în Biserică ne 
împărtășim cu Trupul și Sângele lui Hristos și în Biserică avem părtășie 
cu întruparea, Crucea și Învierea lui Hristos.  
Înseamnă  că  rămânem  în  Biserică  spre  a  ne  afla  mântuirea. 
Primim întreaga învățătură a Părinților și căutăm să ne potrivim viața 
după  ea.  Nu  ne  rupem  de  Biserică,  adică  de  ierarhia  canonică  și  de 
Sfinții noștri, ce sunt purtătorii Predaniei. Nu ne străduim să mântuim 
Biserica, căci Biserica, care este Trupul lui Hristos, nu are trebuință de 
mântuitori, ci ne străduim să ne mântuim rămânând în Biserică”431. 
Așadar,  pentru  ca  să  ne  mântuim  trebuie  să  rămânem 
binecredincioși,  trebuie  să  avem  cugetul  Bisericii.  Cei  care  rămân  în 
cugetul  Bisericii  știu,  din  trăire,  ce  înseamnă  Biserica.  Cine  trăiește 
această  „legătură”  ‐  această  unitate  a  credinței  cu  Dumnezeu  în 
Biserică ‐ nu poate fi înșelat, el înțelege valoarea credinței și faptul că 
nu  poate  fi  mântuire  în  afara  Trupului  lui  Hristos.  El  înțelege  că 
Dumnezeu Cuvântul a mântuit prin întruparea Sa întreaga omenire și 
că în Trupul Său – Biserica, după cum a arătat (Marcu 16, 16; Ioan 12, 
46‐50; 17, 9‐26; Fapte  2, 44‐47),  vrea și poate  să mântuiască pe toți 
oamenii și că cei care nu‐L lasă suntem numai noi, prin faptul, că nu 
lepădăm vicleșugul din inimile noastre.  
Duhul Sfânt de mai‐nainte ne‐a învățat, prin Prorocul David, în 
Psalmul 119, care se cânta pe prima treaptă la intrarea în Biserica din 
Ierusalim432,  că  pentru  a  intra  și  pentru  a  rămâne  în  Biserica  lui 
Dumnezeu avem nevoie să ne rugăm:  „Doamne, izbăvește sufletul meu 
de buze nedrepte și de limba vicleană” (Ps. 119, 2)  și  să  întrebuințăm 
armele Lui.  Acestea tâlcuindu‐le Cuviosul Nichita Stithatul zice: „Zice 
Dumnezeu către cel ce voiește a se izbăvi de limba vicleană:  „Ce se va 
da ție? Și ce se va adăuga ție spre limba vicleană” (Ps. 119, 3). Ce se va da 
ție mai mult decât puterea și ajutorul Meu? Și, pe lângă acestea, ce se 
va  adăuga  ție  spre  ajutor  asupra  unei  limbi  viclene  ca  acestea?  Au 
doară  nu  se  păstrează  întru  tine  armele  Mele,  ale  Celui  Puternic? 
431
 Cugetul Bisericii Ortodoxe, pp.101‐111. 
432
 Psaltirea în tâlcuirile Sfinților Părinți, vol. II, Nota  1, p. 624. 
309
Acestea întrebuințându‐le, taie buzele cele viclene și limba lui Satana 
ceea ce rău grăiește întru tine hulă, fiind ascuțite mai mult decât sabia 
cea cu două ascuțișuri”. „Iar Cuviosul Nichita, prin  „săgeți ascuțite ale 
Celui  Puternic”  (Ps.  119,  4),  înțelege  cele  patru  virtuți  capitale: 
înțelepciunea,  dreptatea,  bărbăția  și  întreaga‐înțelepciune 
(cumpătarea). Iar prin  „cărbuni aprinși”  (Ps. 119, 4)  înțelege Trupul și 
Sângele Domnului, Cel cu Care noi ne împărtășim. Și, de aici, și focul 
lacrimilor,  și  înfocatele  suspinuri  ale  inimii,  și  rugăciunea  cea  cu 
umilință, căci de acestea se rănește și se arde Diavolul și se pustiește 
toată tăria demonilor, și se taie buzele cugetelor viclene433”.   
Și prin Prorocul Ieremia ne‐a arătat Domnul că de vicleșug avem 
nevoie să ne lepădăm, zicând: „...Vicleșug peste vicleșug, n‐au vrut să Mă știe 
(vadă) pe Mine. De aceea, așa zice Domnul puterilor: „Iată Eu voi lămuri 
(arde)  pe  ei  și‐i  voi  încerca  pe  ei,  că  voi  face  pentru  vicleșugul  fetei 
poporului Meu. Săgeată rănitoare este limba lor, viclene sunt graiurile 
gurii  lor,  cu  aproapele  Său  grăiește  de  pace  și  întru  sine  are  vrajbă 
(vrăjmășie)... 
Binecuvântat  este  omul  cel  ce  nădăjduiește  spre  Domnul  și  va  fi 
Domnul nădejdea lui; și va fi ca pomul sădit lângă ape, și pe umezeală 
pune rădăcinile sale și nu se va teme când va veni zăduful și va fi într‐
însul odrasle frunzoase, în anul cel fără de ploaie nu se va teme și nu va 
lipsi  a face roadă. Adâncă  este inima  decât  toate și este  om,  cine‐l  va 
cunoaște pe el? Eu Domnul cerc inimile și ispitesc (încerc) rărunchii, ca 
să dau fiecăruia după căile lui și după rodurile izvodirilor lui” (Ier. 9, 6‐
8; 17, 7‐10).  
Și înțeleptul Solomon insuflat de Duhul Sfânt zice:  
„În sufletul cel viclean nu va intra înțelepciunea, nici va locui în trupul cel 
supus păcatului.  Ἅγιον γὰρ πνεῦμα παιδείας φεύξεται δόλον ‐  Duhul cel Sfânt al 
învățăturii va fugi de vicleșug... 
Iar sufletele drepților sunt în mâna lui Dumnezeu și nu se va atinge 
de dânsele muncă. Părutu‐s‐au în ochii celor nepricepuți a muri, și s‐a 
socotit pedepsire ieșirea lor și mergerea de la noi sfărâmare, iar ei sunt 
în pace. Că înaintea feței oamenilor de vor lua munci, nădejdea lor este 
plină de nemurire. Și puțin fiind pedepsiți, cu mari faceri de bine se vor 
dărui, că Dumnezeu i‐a ispitit pe dânșii și i‐a aflat luiș vrednici... Cei ce 
nădăjduiesc  spre  Dânsul  vor  înțelege  adevărul,  și  credincioșii  în 
dragoste vor petrece cu Dânsul,  ὅτι χάρις καὶ ἔλεος ἐν τοῖς ὁσίοις αὐτοῦ ‐  căci 
har și milă este întru cuvioșii Lui și cercetare întru aleșii Lui. Οἱ δὲ ἀσεβεῖς 
καθὰ ἐλογίσαντο ἕξουσιν ἐπιτιμίαν  –  Iar cei necinstitori precum au socotit, se 
vor pedepsi, cei ce au părăsit pe cel drept și de la Domnul s‐au depărtat. 
Că cel ce defaimă înțelepciunea și învățătura, ticălos este, și deșartă este 
433
 Psaltirea în tâlcuirile Sfinților Părinți, vol. II, Notele 4 și 5, pp. 626‐627. 
310
nădejdea  lor și ostenelile lor fără de folos și netrebnice lucrurile lor.  Αἱ 
γυναῖκες αὐτῶν ἄφρονες, καί πονηρὰ τὰ τέκνα αὐτῶν, ἐπικατάρατος ἡ γένεσις αὐτῶν ‐
Femeile lor fără de minte și vicleni copiii lor, blestemată nașterea lor” (Cartea 
înțelepciuni lui Solomon, 1, 3‐5; 3, 1‐12).  
Dumnezeu ‐ Tatăl prin Prorocul Isaia a arătat cele despre 
Mântuitorul nostru și despre mântuirea noastră prin lepădarea 
vicleșugului și ascultarea de El. 
„Luați  aminte  cu  urechile  voastre,  zice,  și  mergeți  pe  căile  Mele. 
Ascultați‐mă  pe  Mine  și  va  fi  viu  întru  bunătăți  sufletul  vostru  și  voi 
pune  vouă  lege  veșnică,  sfintele  lui  David  cele  credincioase.  Iată 
mărturie  întru  neamuri  l‐am  dat  pe  dânsul  Domn  și  poruncitor 
neamurilor.  Neamurile,  care  nu  te  știau  pe  Tine,  Te  vor  chema  și 
popoarele  care  nu  te  cunoșteau,  la  tine  vor  alerga  pentru  Domnul 
Dumnezeul  tău  Sfântul  lui  Israel,  că  te‐au  mărit  pe  tine.  Căutați  pe 
Domnul, și dacă‐L veți afla, să‐L chemați pe El, când se va apropia de 
voi. Să‐și lase cel necredincios căile sale și omul cel fărădelege sfaturile 
sale, și să se întoarcă la Domnul și‐l va milui, și la Dumnezeul vostru că 
mult va ierta păcatele voastre” (Isaia 55, 3‐7.   
Avva  Alonie  este  și  el  unul  dintr‐aceștia,  dintre  cei  mulți  Sfinți, 
care lepădând tot vicleșugul s‐a  unit cu Adevărul în Sfântă Biserica Sa 
și din experiență ne arată că: ,,De va voi omul, de dimineața până seara 
ajunge la măsura dumnezeiască”434.  
Chiar și în veacul de acum, despre care un Părinte a prorocit că: 
,,Vor  fi  călugării  ca  mirenii  și  mirenii  ca  dracii”,  Domnul  Dumnezeu 
nostru vrea și poate să ne mântuiască. El dorește mântuirea noastră 
mai  mult  decât  dorim  noi  și  ne  mântuiește  în  Sfântă  Biserica  Sa  – 
Trupul lui Hristos numai dacă noi vom alege a fi sinceri cu noi înșine 
și cu El. Iar noi, după cum am văzut, nu putem deveni sinceri, nu ne 
putem cunoaște pe noi înșine cine suntem, nu putem cunoaște că omul 
cel  vechi  din  noi,  de  care  trebuie  să  ne  lepădăm,  este  viclean,  nu  ne 
vedem  cât  de  nebuni  și  vicleni  suntem  și  nu  ne  putem  izbăvi  de 
vicleșug  decât  prin harul lui Dumnezeu în  Biserică.  Dacă  căutăm  să 
fim sinceri cu noi înșine și cu Dumnezeu, adică de ne vom judeca în 
lumina  credinței,  harul  lui  Dumnezeu  tot  timpul  ne  va  ajuta  să 
înțelegem  ceea  ce  este  bun  și  ceea  ce  este  folositor  să  facem  pentru 
mântuirea sufletului nostru. Harul lui Dumnezeu lucrează și ne arată 
ce este bine și de folos sufletelor noastre, rămâne acum numai ca noi să 
nu alegem în iubire de sine, să nu alegem ce vrem și ce ne place și la 
„nu vreau” să nu spunem „nu pot”. Alegând să trăim viața după bunul 
plac,  în  iubire  de  sine  și  îndreptățindu‐ne,  deci  viclenind,  facem  zid 
între noi și Dumnezeu și nu mai putem fi ajutați. Iată dar, aceasta se 
434
 Patericul egiptean, Avva Alonie, cuv. 3, p .46. 
311
întâmplă cu cei mai mulți dintre noi. Părându‐i‐se omului că trage jar 
pe turta sa și că se aranjează, trage jar pe turta vrăjmașilor săi și se 
aranjează  cum  nici  ei  nu‐l  pot  aranja  mai  rău.  Pentru  aceasta  deci 
Duhul  Sfânt,  prin  Sfânta  Scriptură,  în  primul  rând,  ne  sfătuiește  să 
lepădăm vicleșugul, din inimile noastre, ca să putem fi vii (Ps. 33, 12; 
Pilde 4, 24; 12, 14, 21; Iacov 1, 26). Numai lepădând cu totul vicleșugul 
din  inimile  noastre,  putem  fi  și  rămâne  mădulare  vii  ale  Bisericii  și 
adevărați slujitori ai lui Dumnezeu.  
Sfântul  Proroc  David  învățat  fiind  de  Duhul  Sfânt  se  roagă 
zicând: 
,,Sfârșească‐se  πονηρία ἁμαρτωλῶν viclenia păcătoșilor și vei îndrepta 
pe  cel  drept,  Cel  ce  cerci  inimile  și  rărunchii,  Dumnezeule.  Δικαία  ἡ 
βοήθειά μου  Dreptatea e ajutorul meu de la Dumnezeu, Cel ce mântuieşte pe 
cei drepți la inimă” (Ps. 7, 10‐11). 
Iar  în  Psalmul  5,  care  are  ca  titlu:  ,,În  sfârșit,  despre  cea 
moștenitoare”,  moștenitoare  numind‐o  pe  Biserică,  ,,pentru  că  ea  va 
moșteni în veacul viitor, ori pentru că totdeauna moștenește și niciodată 
nu încetează”435, zice:  
Graiurile  mele  ascultă‐le,  Doamne,  înțelege  strigarea  mea;  ia 
aminte glasul τῆς δεήσεώς μου, rugăciunii (cererii) mele, Împăratul meu și 
Dumnezeul  meu.  Căci  către  Tine  mă  voi  ruga,  Doamne;  dimineața  vei 
auzi glasul meu, dimineața voi sta înaintea Ta și mă vei vedea, că Dumnezeu, 
Cel  ce  nu  voiește  fărădelegea,  Tu  ești;,  nu  va  locui  lângă  Tine 
πονηρευόμενος  cel  ce  viclenește,  nici  vor  petrece  călcătorii  de  lege  în 
preajma ochilor Tăi. Urât‐ai pe toți cei ce lucrează fărădelegea; pierde‐
vei pe toți cei ce grăiesc τὸ ψεῦδος minciuna. Bărbatul sângiurilor și δόλιον 
vicleanul  βδελύσσεται   urăște Domnul. Iar eu întru mulțimea milei Tale 
voi intra εἰς τὸν οἶκόν σου,  în casa Ta, προσκυνήσω închina‐mă‐voi πρὸς ναὸν 
ἅγιόν  σου  spre  sfânt  locașul  Tău  (sfântă  Biserica  Ta)  ἐν  φόβῳ  σου  întru 
frica Ta. Doamne, povățuiește‐mă ἐν τῇ δικαιοσύνῃ σου· întru dreptatea Ta; 
pentru  vrăjmașii  mei,  îndreptează  ἐνώπιόν  σου  înaintea  Ta  τὴν  ὁδόν  μου 
calea mea. Că nu este în gura lor ἀλήθεια, adevăr, inima lor este deșartă; 
τάφος  ἀνεῳγμένος  mormânt  deschis  grumazul  lor,  ταῖς  γλώσσαις  αὐτῶν 
ἐδολιοῦσαν  cu limbile lor vicleneau. Judecă‐i pe ei, Dumnezeule. Să cadă 
din sfaturile lor;  după mulțimea τῶν ἀσεβειῶν necinstirilor lor, leapădă‐i 
pe ei că Te‐au amărât, Doamne. Și să se veselească toți cei ce nădăjduiesc 
întru Tine; în veac se vor bucura, și κατασκηνώσεις ἐν αὐτοῖς Te Vei sălășlui 
întru dânșii,  și καυχήσονται ἐν σοὶ se vor lăuda întru Tine toți οἱ ἀγαπῶντες 
τὸ  ὄνομά  σου  cei  ce  iubesc  numele  Tău.  Că  Tu  Vei  binecuvânta  pe  cel 
drept, Doamne, ὡς ὅπλῳ εὐδοκίας căci cu arma buneivoiri ἐστεφάνωσας ἡμᾶς 
ne‐ai încununat pe noi.  
435
 Psaltirea în tâlcuirile Sfinților Părinți, vol. I, p.88. 
312
 Biserica  este  moștenitoarea  și  cel  care  vrea  să  se  mântuiască, 
lepădându‐se de vicleșug, prin harul Duhului Sfânt în ea se curățește, 
se  luminează,  se  îndumnezeiește.  Sfântul  Proroc  David  prin  Duhul 
Sfânt a arătat că numai cei care au căutat, caută și vor căuta sincer 
mântuirea și numai mântuirea, cei care s‐au lepădat, se leapădă, și se 
vor  lepăda  de  vicleșug  și  minciună,  au  fost,  sunt  și  vor  rămâne  în 
Biserica  lui  Dumnezeu.  De  la  întemeierea  Bisericii  și  până  acum 
vrăjmașul diavol și‐a făcut lucrarea sa nu numai prin oamenii vicleni 
care  au  rămas  în  afara  ei,  ci  și  prin  cei  care  deși  au  crezut  în  Iisus 
Hristos  ca  fiind  Mesia  nu  au  căutat  sincer  mântuirea  și  numai 
mântuirea,  nu  s‐au  lepădat  de  părerile  lor,  nu  s‐au  lepădat  de 
vicleșug,  nu  au  căutat  unirea  cu  El,  prin  credința  Lui,  nu  L‐au 
binecuvântat  pe  El  și  nu  au  rămas  binecuvântați  de  El  în  Sion,  în 
Biserica  ‐  Trupul  Lui.  Și  în  Psalmul  131,  care  se  cânta  pe  a 
treisprezecea  treaptă  la  intrarea  în  Biserica  din  Ierusalim,  de  către 
Dumnezeu, 
436 se  făcea  cunoscut  „Că  a  ales  Domnul  Sionul,  ᾑρετίσατο 
αὐτὴν   osebitu‐l‐a pe el (a osebit‐o pe ea) εἰς κατοικίαν ἑαυτῷ spre locaş 
Luişi. Αὕτη ἡ κατάπαυσίς μου εἰς αἰῶνα αἰῶνος, Aceasta este odihna Mea în 
veacul veacului,  ὧδε κατοικήσω,  aici voi locui,  ὅτι ᾑρετισάμην αὐτήν· că l‐
am  ales  pe  el  (am  ales‐o  pe  ea);  τὴν  θήραν  αὐτῆς  εὐλογῶν  εὐλογήσω, 
vânatul lui (ei) binecuvântându‐l îl voi binecuvânta,  τοὺς πτωχοὺς αὐτῆς 
χορτάσω ἄρτων, pe săracii lui (ei) îi voi sătura de pâine,  τοὺς ἱερεῖς αὐτῆς 
ἐνδύσω σωτηρίαν, pe preoţii lui (ei) îi voi îmbrăca cu mântuire, καὶ οἱ ὅσιοι 
αὐτῆς  ἀγαλλιάσει  ἀγαλλιάσονται·  şi  cuvioşii  lui  (ei)  cu  bucurie  se  vor 
bucura;  acolo  voi  răsări  κέρας    cornul  lui  David,  ἡτοίμασα  λύχνον  τῷ 
χριστῷ μου· gătit‐am luminător unsului Meu;  τοὺς ἐχθροὺς αὐτοῦ ἐνδύσω 
αἰσχύνην, pe vrăjmaşii Lui îi voi îmbrăca cu ruşine, ἐπὶ δὲ αὐτὸν ἐξανθήσει 
τὸ ἁγίασμά μου. iar peste Dânsul va înflori sfinţenia Mea” (Ps. 131, 13‐18). 
Și în continoarea, pe treapta a paisprezecea, cântau: „Ἰδοὺ δὴ τί καλὸν ἢ 
τί τερπνὸν  Iată, așa dar, ce este bun sau ce este frumos (veselitor)  ἀλλ’ ἢ 
τὸ κατοικεῖν ἀδελφοὺς ἐπὶ τὸ αὐτό; fără numai a locui fraţii împreună? Ca 
mirul  pe  cap,  ce  se  pogoară  pe  barbă,  pe  barba  lui  Aaron,  care  se 
pogoară  pe  marginea  îmbrăcămintei  lui;  ca  roua  Ermonului,  ce  se 
pogoară  pe  munţii  Sionului;  că  acolo  a  poruncit  Domnul 
binecuvântarea  şi  viața  până  în  veac”  (Ps.  132,  1‐3).  Și  se  încheiau 
Cântările treptelor cu concluzia: „Ἰδοὺ δὴ εὐλογεῖτε τὸν Κύριον, Iată acum 
(așa dar) binecuvântaţi pe Domnul, πάντες οἱ δοῦλοι Κυρίου, toate slugile 
Domnului,  οἱ  ἑστῶτες  ἐν  οἴκῳ  Κυρίου,  care  staţi  în  casa  Domnului,  ἐν 
αὐλαῖς  οἴκου  Θεοῦ  ἡμῶν.  în  curţile  casei  Dumnezeului  nostru.  În  nopţi 
ridicaţi  mâinile  voastre  la  cele  sfinte  şi  binecuvântaţi  pe  Domnul. 
Binecuvânta‐te‐va  Domnul din Sion, Cel ce a făcut cerul şi pământul” 
436
 Αὐτὴν se traduce ea, Sionul însemează pe Maica Domnului și Biserica, vezi Psaltirea în tâlcuirile 
Sfinților Părinți, vol. II, p. 684, Nota 102. 
313
(Ps. 133, 1‐3).  
După  cum  vedem  în  Sfânta  Scriptură  și  după  cum  știm  din 
istoria  Bisericii,  cei  care  n‐au  înțeles  că  pentru  a  ne  mântui  avem 
nevoie  a  fi  binecuvântați  de  Dumnezeu  și  al  binecuvânta  pe  El,  în 
unire,  „în casa Domnului, în curţile casei Dumnezeului nostru”,  adică, 
în  Biserica  –  Trupul  lui  Hristos,  în  bisericile  Lui 
437 care  sunt  pe  tot 
pământul,  aceștia au fost, în primul rând, iudei . Unii dintre iudeii 
„încreștinați” au ținut mai mult să iudaizeze neamurile, decât a se uni 
ei cu Hristos în Biserică. Prin aceștia, care nu s‐au lepădat de vicleșug 
și  nu  au  căutat  sincer  mântuirea,  în  credința  Bisericii  ‐  Trupul  lui 
Hristos,  diavolul  a  inventat  toate  eresurile.  Diavolul  prin  cei  vicleni 
ține departe și rupe de Biserică pe cei care nu caută sincer mântuirea. 
Și ce este mai grav acum este faptul că, unii dintre cei care se numesc 
slujitori ai  Bisericii,  cei  care  afirmă  că  există și  „ecumenism bun”,  îi 
amăgesc  pe  aceștia  numindu‐i  Biserici  ale  lui  Dumnezeu.  Acum  nu 
demult  a  fost  numită așa,  de  către  un  părinte renumit  din  Biserica 
Ortodoxă  Română,  la  un  post  de  televiziune  baptist  și  adunarea 
evreilor ce și‐au dat numele de „Biserica mesianică”, care au ca semn 
crucea încadrată în steaua lor și care zic că cred în Iisus Hristos ca 
fiind Mesia. Părintele consideră convertirea evreilor drept „o minune 
care  trebuie  citită  și  aprofundată  în  Duhul  Adevărului”,  pentru  că, 
accentuează Sfinția sa, nu avem de‐a face cu „o minune facilă”. Dar 
cum se convertesc și cum se mântuiesc aceștia când ei fiind în afara 
Trupului Bisericii zic că sunt Biserică? Iată, mai jos, ce fel cred cei pe 
care „Părinții noștri” se grăbesc să‐i numească „Biserica mesianică”:    
„Iudaismul  Mesianic  cum  îi arată și  numele,  are  la bază  crezul 
iudaic/evreiesc adică religia iudaică. În cazul nostru, este vorba de un 
Iudaism  care  crede  și  acceptă  că  Y’shua  (Isus)  este  Ha’Mashiach 
(Mesia) și Moshia (Salvatorul/Mântuitorul) trimis de Adonay Elohey 
Yisra’el (Domnul Dumnezeul lui Israel) pentru salvarea din păcat și 
pierzare  veșnică  a  omenirii,  respectiv  a  acelora  care  vor  crede  în  El. 
Iudaismul  Mesianic  este  religia  evreiască  de  mii  de  ani  care  în 
contextul cultural, lingvistic și religios își practică credința în Mesia 
lui Elohim (Dumnezeu) trimis prin persoana Fiului Său. 
Iudaismul  Mesianic  a  fost  practicat  de  toți  aceia  cărora  și  prin 
care a fost promisă venirea Lui, adică, împărați, profeți, judecători… 
dar  practic  primii  mesianici  au  fost  ucenicii,  apostolii  și  evreii 
credincioși care au crezut în Y’shua (Isus) în timpul vieții Sale de pe 
pământ  și  după  învierea  Lui.  Totuși,  în  timp,  numărul  evreilor 
credincioși  a  început  să  scadă  și  numărul  neevreilor  a  început  să 
crească,  până  s‐a  format  „Biserica”  neamurilor,  care  după  câteva 

 
314
secole, avea foarte puține în comun cu practicile, obiceiurile și cultura 
evreiască, respectiv Iudaismul, din care practic provenea. Dar în toate 
timpurile de‐a lungul istoriei au existat evrei care, în mod personal, 
au crezut în Y’shua Ha’Mashiach (Isus Hristos). Iudaismul Mesianic a 
reapărut pe scena istoriei, începând din anul 1690. Prima Comunitate 
Mesianică  legal  constituită,  după  aproape  2000  de  ani,  a  fost  în 
Chișinău,  Republica  Moldova.  Iosef  Rabinowitsch  a  fondat  în  1884 
„Israeliții Noului Legământ”, iar de atunci au apărut din ce în ce mai 
multe  Comunități  Mesianice.  În  zilele  noastre,  există  Institute 
Mesianice,  unde  absolvenții  pot  deveni  Rabini  Mesianici.  În  Israel 
există cca. 110 Comunități Mesianice. 
În  cadrul  credincioșilor  evrei  în  Y’shua  (Isus)  deosebim  două 
categorii: 
1. evreul „creștin” ‐ este acela care l‐a acceptat pe Y’shua (Isus) 
ca Mântuitorul și Domnul său personal și s‐a încadrat într‐o Biserică, 
unde nu își mai trăiește sau practică identitatea iudaică. 
2. evreul „mesianic” este acela care își păstrează identitatea sa 
iudaică,  crezând  în  Y’shua  (Isus)  și  trăiește  în  continuare  o  viață 
evreiască  din  punct  de  vedere  religios,  lingvistic  și  cultural. 
Comunitatea  Mesianică  este  locul  unde  evreii  pot  să‐și 
trăiască/practice crezul în Mesia și au ocazia să‐și trăiască, respectiv 
să‐și redescopere identitatea evreiască. Desigur, oricine, indiferent de 
naționalitate, este acceptat în aceste comunități.  
Federația  Comunităților  Mesianice  din  România  (F.C.M.R.) 
reunește  Comunități  Mesianice  care  doresc  să  adere  la  statutul 
federației  în  vederea  susținerii  și  împlinirii  scopurilor  acesteia. 
Comunitățile Mesianice sunt organizații cu caracter religios, cultural, 
social  și  caritativ  și  care  practică,  cred  și  au  la  bază  Iudaismul 
Mesianic.  Comunitățile  Mesianice  au  ca  scop  răspândirea  Sfintelor 
Scripturi evreiești cuprinse în Tanach (Vechiul Legământ) și Ha’Brit 
Ha’Chadashah  (Noul  Legământ),  respectiv  trăirea  unei  vieți  iudaice 
în  ceea  ce  privește  cultura,  limba,  familia  și  religia  evreiască 
mesianică. 
Scopul F.C.M.R.: 
1) Unitatea  organizațiilor  mesianice  și  nu  numai,  din  țară  și 
străinătate în vederea consolidării lor și a colaborării cât mai eficiente 
dintre ele. 
2) Asigurarea unui cadru legal și potrivit pentru redescoperirea 
și  adâncirea  identității  iudaice,  pentru  trăirea  unei  vieți  evreiești 
decente, pașnice și religioase în ceea ce privește naționalitatea, limba, 
cultura și religia evreilor și neevreilor cu crez mesianic. 
3) Răspândirea, oferirea  și  punerea  la dispoziție  a  Evangheliei 
respectiv  a  Sfintelor  Scripturi  evreiești  compuse  din  Vechiul  și  Noul 
315
Legământ,  prin  orice  mijloc,  în  orice  loc,  în  orice  limbă  la  orice 
persoană  indiferent  de  naționalitate,  sex,  religie,  vârstă,  orientare 
politică, etc”. 
Iată  dar,  ce  poate  fi  mai  rău  decât  a‐i  numi  pe  unii  ca  aceștia 
Biserică? Unii ca aceștia, după cum vedem arătat în Sfânta Scriptură, 
puneau împiedicare Sfinților Apostoli și primilor creștini (Gal. 2, 12‐
21; Fapte 21, 18‐28; 1Tim. 1; Tit 3, 8‐11), de aceștia ne sfătuiesc ei să ne 
ferim.  Ce  fel  de  Vechiul  și  Noul  Legământ  împart  ei,  cu  toată 
dragostea, celor din Biserica ‐ Trupul lui Hristos? De unde le‐au scos 
ei așa de adevărate acum? Ei au nevoie de Sfintele Scripturi care s‐au 
păstrat  în  „Biserica  Dumnezeului  celui  viu,  stâlp  și  temelie  a 
adevărului” (1Tim. 3, 15), și ca să fie în ea pentru ca să le poată înțelege 
și  trăi.  Iată,  spun  că  ei  sunt  urmașii  adevăraților  închinători  ai  lui 
Dumnezeu,  ei  care  țin  la  iudaizarea  lor  și  a  celor  din  Biserica 
Dumnezeului celui viu. Nu îi interesează pe ei a se uni, prin credință, 
cu Hristos, în Biserica ‐ Trupul Său. Ei nu pot să înțeleagă că Hristos 
este  viu  în  mădularele  Trupului  Său‐Biserica  pentru  că  vor  altceva. 
Nu este exclus să se găsească între ei și unii oarecum sinceri și zicem 
oarecum sinceri căci după cum am văzut sinceri cu adevărat nu pot fi 
decât cei rezidiți în Trupul lui Hristos, dar din păcate sunt înșelați, 
după  cum  am  văzut,  chiar  și  de  unii  din  Biserică  care  nu  au 
conștiința  Bisericii.  Înțelegerea  despre  Biserică  a  celor  care  țin  să 
rămână  „iudei”  este  cu  totul  alta  decât  cea  adevărată  și  nu  se 
deosbește  prea  mult  de  cea  a  părinților  lor.  Părintele  Haralambie  a 
arătat foarte bine că:  
„Biserica  este  Împărăția  lui  Dumnezeu  pe  pământ.  Este  un 
organism duhovnicesc prezent în toată lumea. Ea se găsește desigur în 
lume  dar  nu  este  din  lumea  aceasta.  Biserica  nu  este  o  organizație 
lumească  după cum vrea papalitatea eretică și nici nu este destinată 
pentru un regim lumesc după cum voia iudaismul”438. 
Deci ne trebuiește foarte mare luare aminte și iubire sinceră, nu 
este  bine  să  ne  amăgim  pe  noi  înșine  și  pe  aproapele  nostru,  să 
mărturisim adevărul că mântuire este numai în Biserica – Trupul lui 
Hristos, în credința și prin credința Lui. Da, credința noastră trebuie 
să fie credința Lui și nu alta. Credința Lui este credința ortodoxă și 
puterea credinței noastre este în El, dacă pierdem credința ortodoxă 
și rămânem numai cu numele ortodocși am pierdut puterea credinței 
și nu mai avem cum să ajungem la unirea cu El, nu mai avem cum să 
fim  mântuiți.  Domnul  ne‐a  avertizat  că  nu  ne  putem  bate  joc  de 
credința Lui și de timpul pe care ni l‐a rânduit în credință.  „Nevoiți‐
vă,  zice,  a intra prin ușa cea strâmtă, că mulți, zic vouă, vor căuta să 
438
Arhimandrit Haralambie D. Vasilopoulos, Ecumenismul fără mască, Partea întâi,  Ecumenicitatea 
creștin‐ortodoxă, p. 21. 
316
intre și nu vor putea” (Luca 13, 24).  
Așadar,  ne  este  lămurit  că  de  vom  pierde  Harul  prin  viclenie, 
crezând cum vrem și căutând să trăim cum ne place, nepocăindu‐ne 
la timp, disprețuind „Ușa” ‐ Hristos (Ioan 10, 9), nu mai avem cum să 
ne mântuim.  
Părinți noștri tâlcuind Psalmul 5 zic printre altele: 
„Această subscriere  întru sfârșit  se referă la zilele cele din urmă 
întru care Domnul S‐a făcut om, pentru că atunci a luat sfârșit umbra 
legii,  iar  acest  cuvânt  îl  adeverește  Sfântul  Proroc  David  din  cele 
următoare prin aceea că face acest psalm în fața Bisericii celor ce întru 
sfârșit s‐au făcut creștini... După Sfântul Ioan Hrisostom, moștenitoare 
o numește pe Biserică, fiindcă aceasta a fost înfiată prin Sfântul Botez, 
iar  moștenirea  ei  sunt  bunătățile  pe  care  ochiul  nu  le‐a  văzut  și 
urechile nu le‐au auzit, și la inima omului nu s‐au suit, precum zice 
Sfântul Apostol Pavel (cf, 1Cor. 2, 9). Despre această mireasă a zis tot 
Sfântul Apostol Pavel:  „V‐am logodit pe voi unui bărbat, dorind a vă 
înfățișa  lui  Hristos,  fecioară  curată”  (2Cor.  11,  2).  Iar  Sfântul  Ioan 
Evanghelistul  zice:  „Cel  ce  are  mireasă  este  mire”  (Ioan  3,  29).  Și  tot 
Sfântul Proroc David zice: 
439 „Stătut‐a de față Împărăteasa, de‐a dreapta 
Ta” (Ps. 44, 9)... ”  
Iar Fericitul Teodorit, episcopul Cirului, scrie:  
„Așa  au  tălmăcit  și  ceilalți  scrierea  de  deasupra,  deci  e  vădit  că 
dumnezeiescul  cuvânt  numește  „moștenitor”,  îndeobște,  Biserica  lui 
Dumnezeu, iar deosebit ‐ sufletul ce trăiește cu bună‐credință. Că este 
cu  putință  a  auzi  pe  Domnul  zicând  în  Sfintele  Evanghelii:  „Veniți, 
blagosloviții Părintelui Meu, moșteniți împărăția cea gătită vouă de la 
întemeierea  lumii!”  Și  dumnezeiescul  Pavel  zice  la  fel:  „Duhul 
împreună mărturisește duhului nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu. 
Iar  dacă  suntem  fii,  apoi  și  moștenitori,  moștenitori  ca  fii  ai  lui 
Dumnezeu,  și  împreună  moștenitori  cu  Hristos,  fiindcă  împreună 
pătimim, ca împreună să ne și proslăvim.” Și iarăși:  „Drept aceea, nu 
mai ești rob, ci fiu; și dacă fiu, apoi și moștenitor al lui Dumnezeu, prin 
Hristos.”  Și  încă  multe  altele  de  acest  fel  este  cu  putință  a  afla  în 
dumnezeiasca  Scriptură,  dintru  care  povățuindu‐ne,  vom  putea 
cunoaște înțelegerea.  
Bătându‐se  cu  multe  valuri  dinspre  toate  părțile,  Biserica  lui 
Dumnezeu și fiecare suflet care îmbrățișează viață cu bună‐credință le 
biruiește  pe  acestea  și  totdeauna  înoată  mai  presus  de  furtună când 
cheamă dumnezeiescul ajutor. Deci aceasta ne arată nouă prorocescul 
cuvânt,  învățându‐ne  cum  se  cuvine  a‐L  ruga  și  a‐L  îndupleca  pe 
Împăratul și Dumnezeul tuturor:  „Graiurile mele ascultă‐le, Doamne, 
439
Ibidem. 
317
înțelege strigarea mea, ia aminte glasul cererii mele!”  
Iar  pe  acest  „ascultă‐le”,  l‐a  pus  în  loc  de:  Facă‐se  graiurile 
rugăciunii  mele  în  lăuntrul  urechilor  Tale,  și  cu  milostivire  auzi 
rugăciunea  mea  și  ia  aminte  cu  de‐adinsul  la  cuvintele  cererii  mele, 
fiindcă pe Tine Te știu Dumnezeu și Împărat. Dar nici „strigarea” nu se 
cuvine a o înțelege „strigare”, nici „urechile” ‐ „urechi”, căci este obiceiul 
dumnezeieștii  Scripturi  să  grăiască  mai  trupește  pentru  Dumnezeul 
tuturor,  numind  dumnezeieștile  lucrări  prin  mădulare  omenești: 
„ochi” ‐ lucrarea cea văzătoare, cea auzitoare: „urechi”, și pe celelalte la 
fel. Deci „strigare” numește sârguința celor ce se roagă și rugăciunea 
osârduitoare a minții”. 
„Căci către Tine mă voi ruga, Doamne, dimineața vei auzi glasul 
meu, dimineața voi sta înaintea Ta, și mă vei vedea...”  
Căci,  cutezându‐mă  că  îmi  primești  rugăciunile  și  scuturând 
somnul de la gene, îndată ce se luminează stau înaintea Ta, ca a Unuia 
cu  adevărat  Împărat  și  Stăpân,  aducându‐Ţi  cererea.  Și  nu  este  al 
fiecăruia să zică Dumnezeului tuturor:  „Voi sta înaintea Ta, și mă vei 
vedea”, ci al celor ce, ca marele Ilie, pentru îndrăzneala viețuirii sfinte, 
îndrăznesc a zice: „Viu este Domnul, Căruia astăzi Îi stau înainte.” „Că 
Dumnezeul cel ce nu voiește fărădelegea Tu ești. Nu va locui lângă Tine 
cel ce viclenește, nici vor petrece călcătorii de lege în preajma ochilor 
Tăi”440. 
„Când,  zice,  va  răsări  Hristos,  Soarele  Dreptății,  atunci  și  eu, 
Biserica,  mă  voi  alcătui  din  iudei  și  din  neamuri,  și  atunci  Te  voi 
chema,  și  mă  voi  înfățișa  înaintea  Ta,  apropiindu‐mă  de  Tine  cu 
viețuire  îmbunătățită,  și  mă  vei  vedea  așa  de  aproape,  încât  ochii 
Domnului  (vor  fi)  spre  cei  drepți”...  Iar  apropierea  și  iubirea  Ta, 
Doamne (căci aceasta însemnează aici locuirea), nu o va dobândi nici 
un om rău și viclean, fiindcă, după același David, aproape este Domnul 
(nu de cei ce fac vicleșuguri), ci de cei zdrobiți cu inima (cf. Ps. 33, 18) și 
de cei ce se tem de Dânsul. Iar zicând cel ce viclenește, l‐a arătat pe tot 
omul păcătos. 
„Nici vor petrece călcătorii de lege în preajma ochilor Tăi”. 
Aceasta,  zic  oarecari  tâlcuitori,  a  prorocit‐o  David  pentru  iudei, 
care  atâta  vreme  cât  au  păzit  dumnezeiasca  lege,  se  învredniceau  de 
Pronia  și  cercetarea  lui  Dumnezeu,  iar  după  ce  au  călcat  legea,  cu 
dreptate au fost izgoniți de la ochii și cercetarea lui Dumnezeu. 
„Urât‐ai pe toți cei ce lucrează fărădelegea”.  
Aceasta  o  zice  Prorocul  David  pentru  neamurile  cele 
necredincioase, care nu au legea lui Dumnezeu. Însă se înțelege și într‐
alt  chip:  că  fărădelege  este  și  fiecare  om  care,  deși  a  învățat  legea,  o 
440
 Fericitul Teodorit al Cirului, Tâlcuire a celor o sută cincizeci de Psalmi ai Prorocului Împărat 
David, pp. 18‐19.  
318
calcă pe ea. Deci nelegiuit este cel ce nu voiește a învăța cele ale legii, 
însă, de multe ori, și cel ce are lege se numește nelegiuit, fiindcă nici 
acela nu păzește legea.  
„Pierde‐vei pe toți cei ce grăiesc minciuna”. 
Aceasta o zice Prorocul mai întâi pentru păgâni, care cred în alt 
Dumnezeu,  deosebit  de  Cel  adevărat;  asemenea  și  pentru  ereticii  cei 
rău  credincioși  și  care  slăvesc  minciuna;  precum  și  pentru  oamenii 
aceia  ce  spun  minciuni  în  tot  chipul,  fiindcă  aceștia  sunt  slujitori  ai 
diavolului, ai părintelui minciunii, fie ei iudei, fie păgâni. Însă, zicând 
pierde‐vei,  cu  cuvântul  acesta  a  arătat  cât  este  de  mare  munca 
(pedeapsa)  celor  ce  spun  minciuni...  A  zis  să‐i  piardă  Dumnezeu, 
deoarece unii ca aceștia se netrebnicesc nu numai pe ei prin spunerea 
minciunilor, 441ci  și  multora  se  fac  pricinuitori  de  pieire.  Iar  Cuviosul 
Dorotei  zice ,  că  sunt  trei  feluri  de  minciună.  Este  cel  ce  minte  în 
cuget, este cel ce minte în cuvânt și mai este cel ce minte cu însăși viața 
lui,  precum,  de  pildă,  desfrânatul    care  se  fățărnicește  a  fi  înfrânat 
pentru ca să‐și acopere desfrânarea sa, ori ca să amăgească pe cineva și 
să‐l vatăme.  
„Bărbatul sângiurilor și vicleanul urăște Domnul.” 
Vezi,  iubitorule,  că  aici  David  pe  omul  viclean  îl  unește  cu  cel 
ucigaș, fiindcă vicleanul, amăgind pe oameni cu cuvintele sale viclene 
și aruncându‐i în primejdii și pagube, se socotește că‐i omoară...  
„Iar eu întru mulțimea milei Tale voi intra în casa Ta”. 
„Eu,  zice,  Biserica  cea  din  păgâni,  și  fiecare  suflet  iubitor  de 
Dumnezeu,  fiindcă  m‐am  slobozit  prin  multă  mila  Ta,  Doamne,  de 
rătăcirea slujirii idolilor și de păcat, voi intra în casa Ta pe care mai‐
nainte o prigoneam.” Se mai înțelege și astfel: „Că eu m‐am învrednicit 
de  am  luat  această  îndrăzneală,  și  am  intrat 
442
în  casa  Ta,  nu  pentru 
bunătățile mele, ci numai pentru mila Ta” .  
„Zice: Tu primești cererile mele și mă privești pe mine, cel ce mă 
rog, fiindcă oprești toată fărădelegea și cu totul Te întorci de la cei ce 
trăiesc întru răutate. Te îngrețoșezi ‐ zice ‐ de toți cei ce îmbrățișează 
viață nelegiuită ‐ căci a adăugat: 
„Urât‐ai pe toți cei ce lucrează fărădelegea, pierde‐vei pe toți cei ce 
grăiesc minciuna. Bărbatul sângiurilor și vicleanul urăște Domnul.” 
În mijloc a adus catalogul răutății, arătând toate cele împotrivnice 
dumnezeieștii voiri, că zice: Dumnezeu nu numai că oprește răutatea, 
și fărădelegea, și minciuna, și vicleșugul și uciderea, ci îi și urăște pe 
lucrătorii  acestora  care  nu  voiesc  a  lua  aminte  la  pocăință.  Și 
însemnează  prin  acestea  pe  cei  ce  s‐au  ridicat  asupra  Bisericii  în 
441
 „E vorba de Cuviosul Dorotei din Gaza, trăitor în secolul VI. Scrierile lui sunt editate în Filocalie 
(442Filocalia românească, vol. XIX; citatul de mai sus se găsește la cap. IX, 2). 
 Psaltirea în tâlcuirile Sfinților Părinți, vol. I, pp. 89‐91. 
319
felurite  vremi,  dar  n‐au  putut  a  o  birui,  după  oprirea  și  nelăsarea 
Dumnezeului și Mântuitorului nostru Însuși, Care zice: „Porțile iadului 
nu o vor birui pe dânsa.” Acest lucru l‐a arătat încă și Psalmul de față. 
Iar eu întru mulțimea milei Tale voi intra în casa Ta, închina‐mă‐
voi către Sfântă Biserica Ta întru frica Ta. 
Zice:  Dobândind  iubirea  Ta  de  oameni  și  cu  dreapta  Ta  fiind 
păzit,  Ție  Îți aduc închinăciunea  cea necurmată în  Biserica afierosită 
slavei  Tale,  purtând  întru  mine  frica  Ta  de‐a  pururea.  Că, 
nădăjduindu‐mă la iubirea Ta de oameni, nu voi suferi să o lepăd pe 
aceasta. 
„Doamne,  povățuiește‐mă  întru  dreptatea  Ta,  pentru  vrăjmașii 
mei, îndreptează înaintea Ta calea mea”. 
Deci „moștenitoarea” cere să se povățuiască de către dreptatea lui 
Dumnezeu, să i se îndrepteze și să i se înlesnească ei calea, ca astfel să 
călătorească  nestingherită...    Auzim  încă  și  pe  Însuși  Hristos,  prin 
Isaia: „Vor fi – zice ‐ cele strâmbe în căi drepte, și cea colțuroasă ‐ în 
cărări  netede.”  Iar,  în  alt  Psalm,  încă  Fericitul  David  a  zis:  „De  la 
Domnul pașii omului se îndreptează, și calea Lui o va voi foarte.”  
Și graiurile „moștenitoarei” sunt pline de smerită‐cugetare, că nu 
cere să i se îndrepteze calea pentru a ei dreptate, ci pentru vrăjmașii ce 
trăiesc întru păgânătate și îi dau război cu nedreptate. Apoi, ne arată fiecare 
din meșteșugirile răutății lor:  
„Că nu este în gura lor adevăr,  cu  minciuna ‐ zice ‐ își  întinează 
limbile lor totdeauna.  
„Inima lor este deșartă”. Cu cuvintele lor se aseamănă și se potrivesc și 
gândurile lor, și mintea lor împreună‐mărturisește gurii lor.  
„Mormânt  deschis  grumazul  lor”.  Mormintele  închise  au  putoarea 
ascunsă, iar cele deschise slobozesc multă putoare. Asemenea graiuri ‐ 
zice ‐ râgâiesc și aceștia, pline de toată păgânătatea și putoarea. Și însemnează 
prin cuvintele acestea hulele asupra lui Dumnezeu și graiurile desfrânării și 
ale înverșunării.  
„Cu limbile lor vicleneau. Judecă‐i pe ei, Dumnezeule”. 
Mai grele decât graiurile ce se grăiesc sunt cele ascunse: că, folosind 
vicleșuguri, ei lucrează nenumărate rele împotriva aproapelui”443.  
„Povățuiește‐mă,  zice,  Doamne,  prin  mijlocirea  Fiului  Tău,  Care 
este dreptate și sfințenie și izbăvire, precum zice Sfântul Apostol Pavel 
(cf. 1Cor. 1, 30).” 
„Pentru văzuții, zice, și nevăzuții vrăjmașii mei, care pun sminteli 
și curse în calea vieții mele, precum aceștia zic, îndreptează, Doamne, 
calea vieții mele și izbăvește‐mă de cursele lor, și nu mă lăsa să mă abat 
în dreapta sau în stânga, din pricina vrăjmașilor care mă vrăjmășesc.” 
443
 Fericitul Teodorit al Cirului, Tâlcuire a celor o sută cincizeci de Psalmi ai Prorocului Împărat 
David, pp. 20‐21.  
320
 „Mint, zice, vrăjmașii mei de mai sus, Doamne, ca niște mincinoși 
și amăgitori, și lucruri nefolositoare cugetă, ca niște vicleni ce sunt”. 
„Mormânt deschis grumazul lor”. 
Aceasta  o  zice  prorocul  pentru  dogmele  cele  moarte,  și  pentru 
hulele  cele  puturoase  ale  ereticilor,  ori  pentru  cuvintele  cele  împuțite 
ale neastâmpărării lor... 
„Deoarece  ei,  zice,  cugetă  astfel  de  viclenii,  pentru  aceasta,  Tu, 
Doamne, Cel ce urăști pe unii ca aceștia, osândește‐i.” Iar Sfântul Ioan 
Hrisostom  tâlcuiește  așa:  „Că  nu  zice  muncește‐i.  Dar  ce?  „Judecă‐i 
Dumnezeule”, adică mustră‐i și potolește‐i din răutate, fă nebiruitoare 
meșteșugirile lor; iar aceasta înseamnă că se roagă pentru ei ca să nu 
mai sporească în răutățile lor”. 
„O  Doamne  să  nu‐și  atingă  aceștia  scopul  și  să  nu  împlinească 
sfaturile lor cele rele, pe care le cugetă în inimile lor”. 
„Pentru  păgânătatea  lor,  zice,  urăște‐i  Doamne,  fiindcă  ei  nu  te 
cinstesc, iar nu pentru fapta mea bună, măcar că eu sunt moștenirea 
Ta.” „Că cu cât fac ei păgânătăți, cu atât mai departe izgonească‐se de 
la iubirea și apropierea Ta. Iar păgân este nu numai necredinciosul și 
ateul,  ci  și  creștinul  acela  care  nu  cinstește  pe  Dumnezeu  cum  se 
cuvine, (anume) prin viață curată și fapte bune”. 
„Nu mă supăr, Doamne, zice, atât de mult pentru relele ce mi‐au 
făcut vrăjmașii, ci mă îngrijesc și mă mâhnesc pentru Tine, căci ei pe 
Tine Te‐au amărât prin răutățile lor cele ce s‐au zis mai înainte; măcar 
că,  după  alt  chip,  ei  mă  prigoneau  pe  mine,  care  sunt  sluga  Ta  și 
păzesc  poruncile  Tale,  iar  pe  Tine,  Stăpânul  meu,  Te  războiesc  și  Te 
amărăsc.” Iar altul zice: „Să se știe că cei ce prigonesc sufletul cel ce face 
cele iubite lui Dumnezeu amărăsc fățiș pe Dumnezeu, luptându‐se cu 
El”444.  
„Să  cadă  din  sfaturile  lor,  după  mulțimea  necinstirilor 
(păgânătăţilor) lor, leapădă‐i pe ei, că Te‐au amărât, Doamne”. 
„Deci să fie aduși sub judecata Ta ‐ o Stăpâne! ‐ și să fie învinuiți de 
acelea pe care le măiestresc asupra noastră, și să se învețe cu cercare că 
țes țesătură de păianjen, și să se pedepsească după vrednicia îndrăznirii 
lor. Pentru că, pornindu‐și tabăra împotriva celor afierosiți Ție, asupra 
Ta au pornit războiul.   
„Și să se veselească toți cei ce nădăjduiesc întru Tine. În veac se vor 
bucura, și Te vei sălășlui întru dânșii.” 
Și aceasta îi va umple de veselie pe cei ce au crezut întru Tine. Și le 
va  da  lor  dulceața  veșnică  nu  pieirea  acelora,  ci  purtarea  Ta  de  grijă, 
fiind încredințați că vei locui întru dânșii, și vei umbla întru ei și îi vei 
arăta pe dânșii casă afierosită Ție. 
444
 Psaltirea în tâlcuirile Sfinților Părinți, vol. I, pp. 92‐94. 
321
 „Și  se  vor  lăuda  întru  Tine  cei  ce  iubesc  numele  Tău,  căci  Tu  vei 
binecuvânta pe cel drept, Doamne.” 
Pentru că, dăruindu‐se blagoslovenia și Pronia Ta slujitorilor Tăi, 
cei ce s‐au făcut îndrăgitori ai numelui Tău vor cugeta mare pentru a Ta 
purtare de grijă, povestind a Ta putere. Așa zice și Fericitul Pavel: „Cel ce 
se laudă în Domnul să se laude.”  
„Căci cu arma bunei‐voiri ne‐ai încununat pe noi.” 
Dumnezeiasca  Scriptură  numește  voia  cea  bună  a  lui  Dumnezeu 
„bunăvoire”. În acest fel este: „Bine ai voit, Doamne, pământului Tău”, în 
loc de: Bune ai voit pământului Tău. Și, la Fericitul Pavel: „După buna 
voire  a  voii  Lui”,  adică:  „după  voia  cea  bună  a  Lui”.  Deci  și  aici  zice 
aceasta: Voia Ta cea bună și multa iubire și dragoste părintească a Ta s‐
au făcut nouă și armă aducătoare de biruință, și cunună de biruință”445. 
„În veac se vor bucura, și Te vei sălășlui întru dânșii.” 
„Adică  totdeauna  se  vor  bucura  prietenii  Tăi,  Doamne,  având 
mângâierea Ta.” 
„Întru  dânșii,    zice,  vei  locui,  Doamne,  odihnindu‐Te  întru 
frumusețea sufletelor lor, precum mai înainte ai zis:  „Că voi locui întru 
dânșii și voi umbla întru ei, și voi fi lor Dumnezeu, și ei vor fi mie norod 
(Lev. 26, 12.” 
„Se vor lăuda, zice, cei ce iubesc numele Tău, Doamne, pentru că ei 
Te‐au  cunoscut  Dumnezeu  adevărat,  și  numai  întru  Tine  își  au 
nădejdile.” 
„Cu Crucea Ta, zice, și cu  arma bunăvoirii Tale, 
446Doamne, adică a 
iconomiei întrupării Tale, mult ne‐ai îngrădit pe noi. ”    
Și Sfântul Apostol Petru, zice, împreună cu Sfântul Proroc David 
într‐un duh în Biserică:  
,,Că  cela  ce  voiește  să  iubească  viața  și  să  vadă  zile  bune,  să‐și 
oprească limba sa de la rău, și buzele sale sa nu grăiască vicleșug; să se 
depărteze de la rău, și să facă bine; să caute pacea și s‐o urmeze pe ea. 
Pentru  că  ochii  Domnului  sunt  spre  cei  drepți,  și  urechile  Lui  spre 
rugăciunea lor, iar fața Domnului asupra celor ce fac rele. Și cine este cel 
ce  va  face  vouă  rău,  de  veți  fi  următori  binelui?  Că  de  și  veți  pătimi 
pentru dreptate, fericiți veți fi, iar de îngrozirea lor să nu vă temeți, nici 
să vă tulburați; ci pe Domnul Dumnezeu să‐L sfințiți în inimile voastre, 
și  să  fiți  gata  pururea  spre  răspuns  la  tot  cel  ce  va  întreabă  cuvânt 
pentru  nădejdea  cea  întru  voi,  însă  cu  blândețe  și  cu  frică.  Având 
conștiință bună; ca întru ceia ce vă clevetesc pe voi, ca pe niște făcători 
de rău, să se rușineze cei ce grăiesc de rău viața voastră cea bună întru 
Hristos” (1Petru 3, 10‐16).         
445
 Fericitul Teodorit al Cirului, Tâlcuire a celor o sută cincizeci de Psalmi ai Prorocului Împărat 
David, pp. 21‐22. 
446
 Psaltirea în tâlcuirile Sfinților Părinți, vol. I, pp. 94‐96. 
322
 Așadar, nimeni nu ne poate vătăma pe noi dacă mai întâi nu ne 
vătămăm  noi  înșine,  cu  îndreptățirea,  cu  viclenia.  Dacă  nu  ne  vom 
depărta de Biserică, de harul lui Dumnezeu, prin ascultarea de sfatul 
necinstitorilor,  cu  umblarea  în  calea  păcătoșilor  și  cu  șederea 
împreună cu pierzătorii, nimeni nu ne poate vătăma. Sfântul Maxim 
Mărturisitorul zice într‐o Epistolă a sa:  
,,După  marele  biruitor  al  ispitelor,  Iov:  ,,πειρατήριόν  ἐστιν  ὁ  βίος 
ἀνθρώπου ‐ ispită este viața omului (Iov 7, 1) și ,,ὁ κόσμος ὅλος ἐν τῷ πονηρῷ 
κεῖται  –  lumea  toată  în  cel  viclean  zace”  (1Ioan  5,  19),  cum  a  spus 
Domnul.  Și:  ,,Multe  sunt  necazurile  celor  drepți”,  cum  afirmă  marele 
David (Ps. 33, 20). Deci și noi trebuie să avem numaidecât încercări și 
luptă  fie  cu  oamenii,  fie  cu  demonii,  după  dreapta  judecată  a  lui 
Dumnezeu. De aceea, după Sfântul Apostol, să rugăm pe Dumnezeu să 
ne dea răbdare ca să putem să ne smulgem din noroiul patimilor și să 
stăm tari pe piatra neclintită, adică pe nepătimirea prin har în Hristos, 
o  moarte  fiind  în  noi  viața  ispititoare,  lumea  înviclenită,  oamenii  și 
demonii,  adică  viața  împătimită,  amăgirea  plăcerii  prin  simțuri, 
patimile trupești și mișcările pătimașe sufletești și atracțiile fără voie ale 
acestora, care s‐au numit necazuri. Să răbdăm ca să ne mântuim. Că 
,,cel  ce  rabdă  până  la  sfârșit 
447 se  va  mântui”  (Marcu  13,  13).  Pacea  lui 
Hristos să fie cu voi. Amin” .  
Și Gheron Iosif, cel ce s‐a nevoit până la sânge, a cărui viață era 
Hristos, zice:  
,,În cele două părți care compun omul: sufletul și trupul, precum și 
în mediul cel înconjoară, adică în cele lăuntrice, în cele exterioare și în 
cele  de  prin  prejur,  vrăjmașul  este  prezent  și  luptă.  Nu  scapă  nici  o 
ocazie  sau  vreun  pretext,  ca  să‐l  asuprească  pe  om  și  să‐i  încerce 
credința sa. Războiul diavolesc nu cruță nici mădulare, nici părți ale lor 
și  nici  situații,  împotrivindu‐se,  după  împrejurări,  propriilor  noastre 
hotărâri. Însă scopul lui cel mai important este să lovească credința și 
astfel să facă pe om trădător și necredincios. Dacă reușește asta, dă o 
lovitură de moarte, pentru că taie râvna și osârdia, adică capul, și astfel 
stăpânește fără osteneală tot trupul. Toate se fac pentru credință, dar și 
toate  se  țin  de  credință.  Dacă  credința  se  zdruncină,  atunci  toate  se 
clatină și linia frontuluise rupe. 
„A  crezut  Avraam  înDumnezeu  și  i  s‐a  socotit  lui  aceasta  întru 
dreptate”  (Gal.  3,  6).  Oare  Avraam  a  crezut  numai  și  n‐a  mai  făcut 
altceva?  Atâtea  sunt  încercările  din  viața  sa,  precum  citează  Facerea, 
încât  sunt  aproape  de  necrezut.  Dar  nici  una  dintre  acestea  nu  I‐a 
plăcut  atât  de  mult  lui  Dumnezeu,  precum  credința  sa.  Firește,  toate 
încercările  lui  au  urmat  credinței.  Însă,  pentru  a‐și  ține  în  mod  liber 
447
 PSB 81, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scrieri, Partea a doua, Epistolia 33, pp.170‐171.  
323
credința sa, pe toate le‐a lepădat și le‐a jertfit. Exact această credință a 
fost capul tuturor lucrărilor lui. Noi credem în Hristos, dar nu numai în 
măreția Lui dumnezeiască și în celelalte puncte dogmatice ale credinței 
noastre, ci și în poruncile Lui dumnezeiești. Poruncile, în sine, n‐au nici 
o valoare, dacă nu se săvârșesc în numele Aceluia Care Le‐a poruncit. 
Nu cumva n‐au existat și înainte și acum și nu vor exista și în viitor, 
fapte  de  dreptate  în  lume?  Cine  a  câștigat  ceva  din  ele,  dacă  nu  le‐a 
făcut în numele lui Dumnezeu și numai pentru El? Așadar, nu fapta 
poruncilor,  ci  credința  în  Dumnezeu,  pentru  care  omul  s‐a  hotărât  și 
lucrează, se cinstește și se răsplătește. Dacă Dumnezeu nu are nevoie de 
bunătățile noastre (Ps, 15, 2) și taina mântuirii nu este un schimb, ci Har 
(Efes. 2, 5), atunci ce se ia în considerare de la lucrarea omenească afară 
de  credința  sa?  Pe  bună  dreptate,  deci,  dreptatea  tuturor  sfinților  se 
socotește din credință (Rom. 5, 1), iar nu din faptele lor, pe care, și pe ele, 
credănța  le  săvârșește.  Crezând,  la  început  pornim  ascultări  voii  lui 
Hristos  și  în  calea  acestei  ascultări  de  El,  păzim  căi  aspre  (Ps.  16,  4). 
Domnul însă ne înștiințează:  „Când veți face toate cele poruncite vouă 
să  ziceți:  „Suntem  slugi  netrebnice,  pentru  că  am  făcut  ceea  ce  eram 
datori să facem” (Luca 17, 10)”. Iar aceasta ne arată că pricina mântuirii 
nu  este  cantitatea  și  calitatea  faptelor,  care,  în  mod  simplu,  sunt  o 
448 o  laudă,  spunând:  „Bine  slugă 
datorie,  ci  credința,  pe  care  Domnul 
bună și credincioasă” (Matei 25, 21)” . 
Iar în alt loc spune: „Dacă mă va părăsi Harul lui Dumnezeu, voi 
săvârși  cele  mai  mari  nelegiuiri.  Și  aceasta  este  cu  putință  pentru  că 
avem sădite în sufletul nostru tot felul de semințe, și bune și rele. Tot 
ceea  ce  stăruiește  în  sufletul  nostru  prin  libera  noastră  alegere 
dobândește  stăpânire.  Câți  oameni  nu  scoteau  demoni,  iar  apoi  au 
căzut!” Și tot  el  mai  spune  că ajutorul  cel mare  pe  care  îl avea  de  la 
Maica Domnului era ,,prin ajutorul prihănirii și al cunoașterii de sine. 
Ce  ești  tu?,  mă  întrebam  pe  mine  însumi.  Nimic,  nici  măcar  un 
viermișor nu ești”. Și ucenicul său Părintele Efrem Filotheitul scrie:  
,,Când Harul lui Dumnezeu îl cercetează pe om, îl face dumnezeu, 
dar atunci când pleacă de la el, omul este predispus să primească orice 
erezie, orice înșelare, orice rătăcire; este gata chiar și pentru iad. Toate se 
sprijină pe Harul lui Dumnezeu. Dar și Harul pretinde ceva de la om 
pentru a se putea sălășlui în el. Cere buna lui intenție, voința și lupta 
lui.  Cu  ajutorul  Harului 449omul  devine  înger,  dar  fără  ajutorul  lui  se 
rătăcește și se face demon ”.  
Așadar,  numai  în  Biserică  fiind  noi,  prin  Harul  lui  Dumnezeu, 
putem sta împotriva uneltirilor diavolești, putem birui ispitele care ne 
vin  prin  trup  și  prin  lume  de  la  duhurile  cele  viclene.  De  duhuri 
448
449
Bătrânul Iosif Sihastrul,  Partea I‐a, cap. 9, pp. 59‐61. 
 Iosif Monahul, 
 Arhim. Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif isihastul, p. 48. 
324
suntem  luptați,  cu  duhul  trebuie  să  și  umblăm,  să  nu  ne  legăm  de 
lucrurile  acestei  lumi,  ca  să  putem  cunoaște  care  este  ,,sfatul 
necinstitorilor”,  ,,calea  păcătoșilor”  și  ,,scaunul  pierzătorilor”,  și 
cunoscând  să  nu  umblăm,  să  nu  stăm,  să  nu  ședem  în  ele  și  chiar 
dintru început, de la gând, să le lepădăm. După cum tâlcuiesc Sfinții 
Părinți ,,nu așa simplu a pomenit Psalmistul mai întâi de ,,cale”, apoi de 
,,stare”,  apoi de  ,,scaun”,  ci știind cu de‐adinsul că gândul suferă mai 
întâi pornire ‐ ori rău ar fi, ori bun ‐ apoi stare, apoi oarecare adeverire 
întărită. Deci sfătuiește ca nici cu mintea să primească vreo înțelegere 
păgânească, nici să călătorească spre vreo lucrare fărădelege”. Și pentru 
că ,, λοιμῶν – leproșii (pierzătorii) ‐ ,,cei ce se pierd nu numai pe ei înșiși, 
ci  îi  împărtășesc  și  pe  alții  de  pierzare  și  de  vătămare,  ca  și  boala  ce 
năpădește și asupra oamenilor, și asupra dobitoacelor, de care se umplu 
cei  ce  se  apropie  de 
450 bolnavi,  de  aceea  cuvântul  poruncește,  a  fugi  de 
soboarele acestora” .  
Din păcate, acum mai mult decât oricând ,,soboarele pierzătorilor” 
s‐au înmulțit și sunt numite de către ei a fi chiar soboare ale Bisericii. 
Dar  cum  se  poate  a  se  numi  sobor  al  Bisericii  cel  care  nu  e  făcut  în 
credința Bisericii, cel care din început neagă unitatea ei și deci lucrarea 
Prea  Sfintei  Treimi  în  ea?  Toate  Sfintele  Soboare  au  fost  făcute  cu 
credința ,,întru Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică”, de 
cei care în ea mărturiseau  ,,un Botez întru iertarea păcatelor”  și numai 
în  ea  așteptau  ,,învierea  morților  și  viața  veacului  ce  va  să  fie”.  Aceia 
întăreau  adevărul  crezut  și  trăit  de  ei  cu  ,,Amin”.  Da,  cu  adevărat 
nimeni și nimic nu a adus și nu poate aduce o atât de mare pagubă 
omenirii  precum  înțelegerea  antihristică  că  este  mântuire  și  în  afara 
Bisericii și că Biserica cea ,,Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească”, 
cea mărturisită de Însuși Mântuitorul și Ziditorul ei ca fiind zidită pe 
Sineși (Matei16, 16‐18), este dezbinată.   
Așadar, de cine vom asculta noi, de Biserica – Trupul lui Hristos 
și  deci  de  Hristos,  ori  de  cei  care  pretinzând  că  au  dragoste  trec  cu 
vederea  adevărul  descoperit  nouă  de  Însuși  Adevărul  lui  Dumnezeu, 
care  ne  face  liberi  de  toată  înșelăciunea?  Credem  că  Biserica  este 
Trupul Său și ne zidim în ea ,,pe noi înșine și unii pe alții și toată viața 
noastră”, ori ne lăsăm amăgiți de cuvintele cele cu vicleșug împletite? 
Prin Sfântul Ioan Evanghelistul ni se arată cel mai clar care este 
voia  lui  Dumnezeu  și  ce  atitudine  trebuie  să  avem  noi  în  această 
privință.  El  scrie  că  și  atunci  când  le‐a  vorbit  oamenilor  Fiul  și 
Cuvântul Lui Dumnezeu, Adevărul, Lumina și Mântuitorul sufletelor 
noastre: 
,,Totuși  și  dintre  căpetenii  mulți  au  crezut  în  El,  dar  nu 
450
 Fericitul Teodorit al Chirului, Tâlcuire a celor o sută cincizeci de Psalmi ai Prorocului Împărat 
David, pp. 4‐6. 
325
mărturiseau  din  pricina  fariseilor,  ca  să  nu  fie  izgoniți  din  sinagogă; 
căci au iubit slava oamenilor mai mult decât slava lui Dumnezeu. Iar 
Iisus a strigat și a zis: Cel ce crede în Mine nu crede în Mine, ci în Cel ce 
M‐a trimis pe Mine. Și cel ce Mă vede pe Mine vede pe Cel ce M‐a trimis 
pe Mine. Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu 
rămână întuneric. Și dacă aude cineva cuvintele Mele și nu le păzește, 
nu  Eu  îl  judec;  căci  n‐am  venit  ca  să  judec  lumea  ci  ca  să  mântuiesc 
lumea. Cine Mă nesocotește pe Mine și nu primește cuvintele Mele are 
judecător ca să‐l judece: cuvântul pe care l‐am spus acela îl va judeca în 
ziua cea de apoi. Pentru că Eu n‐am vorbit de la Mine, ci Tatăl care M‐a 
trimis, Acesta Mi‐a dat poruncă ce să spun și ce să vorbesc. Și știu că 
porunca  Lui  este  viața  veșnică.  Deci  cele  ce  vorbesc  Eu,  precum  Mi‐a 
spus Mie Tatăl, așa vorbesc” (Ioan 12, 42‐50). 
Tâlcuind  aceste  cuvinte  ale  Domnului  Dumnezeului  și 
Mântuitorului  nostru Iisus  Hristos, Sfântul Chiril al Alexandriei zice 
un lucru la care noi toți ar trebui să luăm aminte și în primul rând să 
ne facă a cerceta duhul din noi, pentru a ne cunoaște pe noi înșine și a 
ști cu cine ne unim și de cine ne lepădăm. 
,,Împinși  de  minuni  spre  credință,  zice  Sfântul  Chiril  al 
Alexandriei, și neîndrăznind să‐L contrazică pe Domnul, cad totuși din 
viața  veșnică,  pentru  că  stăruie  în  slăbiciunea  lor,  prețuind  mai  mult 
rușinea față de oameni decât alipirea de Dumnezeu. Și, rămânând sclavi 
slavei vremelnice, au socotit că se păgubesc dacă vor cădea din cinstirea 
fariseilor. Fiindcă aceasta îi împiedică să creadă, auzi ce spune Hristos: 
„Cel ce crede în Mine nu crede în Mine, ci în Cel ce M‐a trimis pe Mine” 
(Ioan 12, 44). 
Contrar obiceiului Său, strigă, și strigarea Sa îi mustră pe cei ce au 
crezut în El că nu și‐au descoperit credința, dintr‐o rușine nepotrivită. 
Căci nu voiește să fie cinstit pe ascuns de cei ce se minunează, ci, pe față. 
Iisus  arată  că  credința  trebuie  pusă  în 451inimă,  și  mărturisirea  ei  prea 
înțeleaptă  să  fie  făcută  cu  mult  curaj” .  Deoarece,  fiind  Dumnezeu 
după fire, a îmbrăcat chipul nostru, refuză să spună în mod descoperit, 
în auzul celor ce‐L urăsc, că trebuie să creadă în El, deși spusese aceasta 
de multe ori. În mod foarte folositor pentru mântuire, îndeamnă treptat 
mintea bolnavă de pizma neîntemeiată împotriva Lui să pătrundă spre 
adâncul  tainelor  privitoare  la  El.  Deci  El  arată  nu  spre  persoana  Lui 
umană,  ci  spre  ființa  dumnezeiască,  spre  înțelegerea  deplină  a 
Dumnezeirii aflate în Persoana Lui și în Persoana lui Dumnezeu‐Tatăl. 
Căci Tatăl are în El pe Fiul și pe Duhul. Zicând: „Cel ce crede în Mine nu 
crede  în  Mine,  ci  în  Cel  ce  M‐a  trimis  pe  Mine,”  nu  vrea  ca  ei  să  nu 
creadă  că  este  Dumnezeu  după  fire  și  că  S‐a  arătat  din  Tatăl,  ci 
451
 PSB 41, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, pp. 783.  
326
călăuzește,  precum  s‐a  spus,  cu  măiestrie  mintea  celor  slabi  spre 
dreapta  credință,  ca  să  poată  înțelege  când  le  spune  aceasta:  Când 
credeți  în  Mine,  nu  credeți  într‐un  simplu  om,  ca  voi,  ci  în  Mine, 
Dumnezeu,  și  înțelegeți  și  pe  Tatăl  din  Care  sunt,  ca  să  nu  acordați 
credință unui om452. Căci nu sunt mai puțin prin fire decât Dumnezeu, 
chiar dacă Mă arăt ca voi. Fiindcă am în Mine pe Cel ce M‐a născut. 
Deci, fiind Eu de o ființă cu Cel ce M‐a născut, credința va trece și la 
Tatăl453. Astfel, precum am spus, călăuzind Fiul treptat spre cele înalte și 
împletind umanul cu dumnezeiescul, a spus:  „Cel ce crede în Mine”  și 
cele  următoare.  Și  a  amintit  foarte  bine  că  credința  nu  este  într‐un 
simplu  om,  ci  în  firea  lui  Dumnezeu,  deși  Cuvântul  era  în  trup,  căci 
firea dumnezeiască rămâne. Iar că este identic în toate cu Dumnezeu‐
Tatăl, pentru unitatea firii și a ființei, a lămurit, zicând:  ,,Eu Lumină am 
venit în lume,” și cele următoare (Ioan 12, 46)454. 
Iată iarăși cum întemeiază credința în Sine și afirmă deodată două 
lucruri  de  cel  mai  mare  folos.  Căci,  mărturisindu‐Se  pe  Sine  Lumină, 
arată că e Dumnezeu după fire. Fiindcă numai lui Dumnezeu cel prin 
fire I se cuvine să fie numit așa455. Iar adăugând pricina venirii, îl face să 
se rușineze pe cel ce disprețuiește iubirea față de El. Și arată că e necesar 
452
 Notele, la acest comentariu, sunt ale Părintelui Dumitru Stăniloae. 
Dacă voi credeți în Mine, Care nu sunt numai om, ci și Dumnezeu prin Mine însumi, credeți și în 
Tatăl Care M‐a trimis. Dacă nu credeți în Mine ca Dumnezeu, nu credeți nici în Dumnezeu ca Tată al 
Meu. Negarea lui Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu echivalează cu negarea caracterului de Tată al lui 
Dumnezeu, ceea ce înseamnă în fond că e un Dumnezeu impersonal, neiubitor, o esență supusă unor 
legi, una cu esența acestei lumi. De aceea a spus Iisus: Cine crede în Mine ca Fiul lui Dumnezeu crede 
în Dumnezeu ca Tată, deci ca Persoană deosebită de lume. Sau cine crede în Mine nu crede de fapt 
numai în Mine, ci și în Dumnezeu‐Tatăl. 
453
 Fiul, ca Născut din Tatăl, are în Sine pe Tatăl după ființă, încât cine crede în El, ca Dumnezeu, 
chiar dacă El Se arată ca om, crede și în Tatăl. Și cine nu crede în El ca Dumnezeu nu crede nici în 
Tatăl Lui ca Dumnezeu. Necrezând în Hristos ca în Fiul lui Dumnezeu, nu crede nici în Dumnezeu ca 
Tată. 
454
 Aici nu spune: ,,Eu sunt Lumina lumii” ca în alte părți (de ex. Ioan 8, 12). Căci aceasta ar putea da 
de înțeles că a apărut din lume ca o lumină a ei, prin vreo evoluție oarecare. El  „a venit Lumină în 
lume” de dincolo de lume. Numai așa ne poate ridica din lumea aceasta relativă și plină de mizerii și 
de moarte. Dar aceasta înseamnă că nu S‐a născut ca orice om din unirea între un bărbat și o femeie, 
cum  zic  neoprotestanții.  El  era  dincolo  de  lume  și  și‐a  luat  numai  firea  omenească  prin  inițiativa 
proprie din femeia Fecioară. A venit ca ipostas dumnezeiesc, ca să‐și ia din inițiativa și puterea Lui și a 
Tatălui și a Duhului Sfânt firea omenească. Numai venind de dincolo de lume, fără actul pasional al 
unirii dintre bărbat și femeie, ca un factor nou în lume, a putut‐o ridica pe aceasta din mizeriile ei. 
Numai nemoștenind păcatul nostru, n‐a trebuit să moară ca noi, ci a luat moartea de bunăvoie pentru 
noi și deci a putut și învinge moartea prin înviere. Dacă nu S‐a născut deci din Fecioară, prin inițiativa 
Sa,  crucea  Lui  nu  e  pentru  noi,  ci  pentru  El,  și  nici  n‐a  putut  învia.  De  aceea,  în  mod  consecvent 
neoprotestanții nu acordă nici crucii importanța mântuitoare și nici nu prea vorbesc despre înviere. 
Iisus  e  redus  la  treapta  unui  om  ceva  mai  bun,  la  treapta  unui  proroc.  A  nega  fecioria  Maicii 
Domnului înseamnă a nega însăși mântuirea în Hristos. 
455
 Dumnezeu e Lumină prin excelență. În Răsărit nu s‐a dezvoltat o mistică a întunericului, ca în 
Occident. Dumnezeu depășește cunoașterea printr‐o lumină pe care nu o putem cuprinde întreagă. 
Persoana în general e lumină, e taină prin lumina care depășește cuprinderea ei. Persoana umană 
caută  lumina,  sensul,  dar  nu‐l  poate  cuprinde  niciodată  deplin.  Dumnezeu  e  izvorul  tuturor 
sensurilor și ne bucură prin lumină, prin înțelegere. Chiar iubirea e luminoasă. 
327
să se cugete că cei ce nu cred în El rămân în întuneric, deoarece numai 
cei ce au crezut în El au putința să fie în lumina cea de la El. Le aduce 
aminte și de cele spuse despre El în alte dăți, prin care le vestea că va 
veni să lumineze lumea. De pildă, de spusa: ,,Luminează‐te, luminează‐
te, Ierusalime, că vine lumina ta” (Is. 60, 1).  Sau:  „Trimite lumina Ta și 
adevărul Tău” (Ps. 42, 3). Sau: „Slava Domnului peste tine a răsărit” (Is. 
60, 1). E ca și când ar zice: Eu sunt lumina ce se așteaptă în Scriptură ca 
să  vină  spre  mântuirea  lumii,  ca  să  lumineze  pe  cei  ce  rătăcesc  în 
întuneric ca în noapte. 
„Căci n‐am venit ca să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea”. 
Se vor osândi ei înșiși, zice, cei care nu L‐au ascultat și n‐au primit 
credința mântuitoare. Căci Cel ce a venit ca să lumineze n‐a venit ca să 
judece, ci ca să mântuiască456. Deci cel ce nu ascultă se supune celor mai 
mari rele, se osândește pe sine însuși, se pedepsește pe drept cuvânt. Și 
nu Eu sunt cauza acestui fapt, Eu, Care voiesc să mântuiesc pe cei ce vor 
cădea sub judecată. Căci nu pentru aceasta am venit. Fiindcă Cel ce a 
stabilit Legea care osândește pe cei neascultători nu a pus această Lege 
spre a‐i pedepsi pe cei ce o calcă, ci ca să se mântuiască cei ce o păzesc, 
ascultând457. Deci Eu, Care am venit să mântuiesc, vă cer să credeți și să 
nu disprețuiți cuvintele Mele, deoarece timpul prezent este al mântuirii, 
nu al judecății458. În ziua judecății cuvântul care v‐a chemat pe voi spre 
mântuire vă va aduce pedepsirea neascultării. Dar ce cuvânt le‐a grăit? 
,,Pentru că Eu n‐am vorbit de la Mine, ci Tatăl Cel ce M‐a trimis, Acela 
Mi‐a dat poruncă ce să spun și ce să vorbesc; și știu că porunca Lui este 
viața veșnică. Deci cele ce le vorbesc Eu, precum Mi‐a spus Mie Tatăl, așa 
vorbesc” (Ioan 12, 49‐50). 
456
 Chiar iubirea e și înțelegere. Când iubesc, înțeleg. Cel ce mă fericește e cel care mi se face înțeles. 
Iubirea  cuiva  mă  luminează.  Iubind  pe  cineva,  mă  luminez.  Iubirea,  înțelegerea,  lumina  sunt 
nedespărțite, sunt una. Hristos a venit să ne mântuiască, pentru că a venit ca Lumină, ca Iubire. Prin 
veșnicia iubirii îmi dă mântuirea și un sens al vieții care mă fericește. De aceea nu Hristos pedepsește pe 
cel ce nu‐I primește iubirea, ci acela însuși se pedepsește. 
457
 Legea n‐a fost dată spre a pedepsi pe cei ce nu ascultă cuvântul iubirii, ci spre a mântui pe cei ce îl 
ascultă.  Deci,  nu  în  virtutea  ei  sunt  pedepsiți  cei  ce  nu  se  deschid  iubirii,  ci  prin  nedeschiderea 
voluntară la oferta iubirii. Refuzând iubirea, ei refuză fericirea ce li se oferă prin iubire. 
458
 Timpul prezent li s‐a dat oamenilor spre a câștiga mântuirea prin libera primire a iubirii. Dar în 
acest timp ei se pot și învârtoșa în refuzul iubirii. Iisus a venit în timp ca să le ofere oamenilor iubirea și 
puterea de a‐I răspunde, deci ca să le dea putința să se mântuiască. Judecata spre fericire sau spre 
nefericire li se va face la sfârșitul timpului, conform cu răspunsul pe care l‐au dat iubirii Lui în cursul 
timpului. El îi va judeca atunci, pentru că El le‐a dat ocazia și puterea să câștige iubire și să scape de 
păcat  în  cursul  timpului,  primindu‐I  sau  refuzându‐I  iubirea.  Aceasta  arată  importanța  decisivă  a 
timpului. În traducerea românească a versetului 48 se spune: „Cuvântul pe care l‐am spus, acela îl va 
judeca în ziua de apoi”.  Dar cuvântul spus de  Mântuitorul are această importanță pentru că este al 
Fiului lui Dumnezeu. Cine n‐a primit cuvântul Lui va fi judecat de Cel ce l‐a comunicat lor, pentru că 
prin acest cuvânt S‐a arătat pe Sine ca Fiul lui Dumnezeu. Și cine nu a ascultat acest cuvânt nu L‐a 
primit pe El ca Fiu al lui Dumnezeu. Și cine n‐a primit pe Hristos ca Fiul lui Dumnezeu n‐a primit nici 
pe Dumnezeu ca Tată al Lui. Iar un Dumnezeu Care n‐are un Fiu din veci nu e un Dumnezeu al iubirii 
și deci un Dumnezeu personal. Acela n‐a crezut nici în valoarea persoanei sale și a celorlalte persoane, 
deci n‐a avut un temei al iubirii. 
328
 Aduce aminte poporului iudeilor cele ce i s‐au propovăduit înainte 
prin  Moise  despre  El  și,  prin  aceasta,  îi  mustră  în  mod  cuvenit  și, 
arătându‐le lipsa de evlavie, îi mustră pe față că nici un îndemn nu i‐a 
făcut să respecte Legea, deși s‐a crezut că a fost dată de Dumnezeu. Căci 
ceea ce a spus Moise despre Hristos e cunoscut tuturor. Dar o voi spune 
și Eu pentru necesitatea de a fi înțeleasă:  ,,Proroc voi scula în mijlocul 
fraților  lor,  ca  pe  tine,”  adică  Dătător  de  Lege  și  Mijlocitor  între 
Dumnezeu  și  oameni  (Deut.  18,  18;  1Tim.  2,  8).  ,,Și  voi  pune  cuvintele 
Mele  în  gura  Lui  și  El  va  grăi  tot  ce‐I  voi  porunci  Eu.  Iar  cine  nu  va 
asculta cuvintele Mele, pe care Prorocul Acela le va grăi în numele Meu, 
aceluia  îi  voi  cere  socoteală”  (Deut.  18,  18‐19).  În  același  text  Domnul 
nostru Iisus Hristos învinuiește norodul îngâmfat al iudeilor, ca pe unul 
ce se opune lui Dumnezeu‐Tatăl. Și, spunând că a primit porunca de la 
El să nu grăiască de la Sine, Se arată pe Sine însuși ca fiind Prorocul, Cel 
mai  înainte  vestit 459prin  Lege  și  anunțat  de  mai  înainte  prin  glasul  lui 
Dumnezeu‐Tatăl . 
Le aduce deci aminte, deși sunt greoi la minte, că, de nu vor voi să 
asculte cuvintele Lui, vor fi supuși unei pedepse de neocolit și vor suferi 
cele pe care le‐a spus Tatăl. Căci cum nu vor fi supuși relelor din urmă, 
sau cum nu vor rămâne nepărtași de viața de la El cei ce vor nesocoti 
porunca lui Dumnezeu‐Tatăl și vor respinge cuvântul de viață făcător al 
lui Dumnezeu și al  Mântuitorului nostru Hristos, auzind cu dreptate 
cuvântul  comunicat  prin  glasul  Prorocului:  ,,Ascultă,  pământule:  Iată 
voi aduce asupra acestui popor o nenorocire, rodul cugetelor lor, că n‐au 
ascultat cuvintele Mele și legea Mea au lepădat‐o” (Ier. 6, 19).  
Vom afla pe iudei vinovați de o îndoită neascultare: n‐au cinstit, n‐
au iubit și nu și‐au însușit nici Legea dată lor,  deși au socotit că este 
sfântă, și n‐au dat atenție nici cuvintelor Mântuitorului nostru Hristos, 
deși  le‐a  arătat  pe  față  că  este  sigur  Prorocul  Cel  prevestit  prin  Lege, 
prin cele pe care Dumnezeu‐Tatăl le‐a spus celor ce slujeau cuvintelor 
Lui. 
Și  să  nu  socotească  cineva  că,  zicând  Domnul  că  nu  de  la  El 
vorbește, ci grăiește de la Tatăl, aceasta îl poate micșora fie în rațiunea 
firii,  fie  în  măreția  dumnezeiască.  Dar  să  cugete  și  să  ne  spună  întâi 
nouă, care întrebăm: Oare consideră cineva că se potrivește întru totul 
numele și calitatea de Proroc Celui ce este și Se înțelege că e prin fire 
Dumnezeu? (Os. 12, 11). Eu socotesc că oricine va spune că nu e potrivit 
să Se numească proroc Dumnezeu, Cel ce grăiește prin Proroci: „Eu am 
vorbit către proroci și le‐am înmulțit vedeniile, precum s‐a scris, și tot 
459
 Tatăl trimite pe Fiul ca Proroc, întrucât Acesta Se va face om, ca să tălmăcească oamenilor ca om 
voia lui Dumnezeu. Dar Acesta e totodată și Dumnezeu. El nu vorbește prin altcineva oamenilor, ci El 
însuși  le  vorbește  oamenilor.  Vorbind  însă  El  însuși,  Se  tălmăcește  omenește.  Simțim  în  El  pe 
Dumnezeu, dar Îl simțim vorbindu‐ne ca un om, prin cuvintele noastre. 
329
prin proroci am grăit în pilde” (Os. 12, 11). Dar, deoarece, luând numele 
de  rob  și  chipul  asemănării  cu  noi,  S‐a  numit,  după  asemănarea 
noastră,  Proroc,  în  mod  necesar  Legea  I‐a  atribuit  și  cele  cuvenite 
prorocului, adică a auzit ceva de la Tatăl și a primit porunca ce să spună 
și ce să grăiască. Pe lângă aceasta, socotesc că trebuie să se spună și că 
iudeii, aflându‐se în mare avantaj prin Lege, crezând că ea li s‐a dat de 
către  Dumnezeu,  nu  au  primit  cuvintele  Mântuitorului  și  nu  460 au 
preschimbat în slujire duhovnicească cele poruncite lor odinioară . Și 
care  a  fost  pretextul  pentru  care  n‐au  voit  să  primească  prefacerea 
tipurilor în adevăr? Nu știau că El este Dumnezeu după fire, dar nici nu 
acceptau cu mintea că Cuvântul, fiind Unul Născut al Tatălui, ar putea 
purta trupul nostru. Căci, dacă ar fi căzut îndată în fața Lui ca în fața 
lui Dumnezeu, preschimbându‐se fără șovăire spre altă stare, I‐ar fi dat 
slava cuvenită. Dar fricoșii au socotit mai degrabă că este unul ca noi461 
și au cugetat că e om simplu ca noi atât de mult, încât poate călca și El 
legile lui Dumnezeu‐Tatăl462. De aceea ziceau fără rușine:  ,,Nu pentru 
lucru bun aruncăm cu pietre asupra Ta, ci pentru hulă și pentru că Tu, 
om fiind, Te faci pe Tine Dumnezeu” (Ioan 10, 33). 
Deci  pentru  iconomie,  Domnul  nostru  Iisus,  atrăgând  pe 
ascultători de la bănuiala aflată în ei, mută cuvântul, de la înfățișarea Sa 
simplă și omenească, spre Persoana care era obiect al unei adorări de 
netăgăduit,  adică  la  Dumnezeu‐Tatăl,  vrând  să  umilească  inima 
neînvățată  a  iudeilor  și  încercând  în  orice  chip  să  atragă  pe  cei 
neînțelegători la dorința de a învăța cele adevărate și cuvenite. Deci i‐ar 
ajunge  cuiva  acest  fel  de  cuvinte  și  explicări  ca  să  respingă  bârfelile 
ereticilor  lipsiți  de  evlavie,  care  socotesc  că  Fiul  e  mai  mic  în  vreo 
privință oarecare decât Născătorul Lui, pentru faptul că nu grăiește de 
la El nimic, ci I s‐a dat porunca de a vorbi așa cum a auzit. 
460
 Două lucruri i‐au împiedicat pe iudei să primească pe Hristos ca Dumnezeu: faptul că era numit și 
El în Lege de Dumnezeu însuși Proroc și faptul că S‐a arătat în trup. Dar Iisus a fost și Proroc tocmai 
pentru că a luat trup și a vorbit cele dumnezeiești prin cuvinte omenești. Dar ei n‐au voit să admită 
că Dumnezeu însuși grăia în El omenește cele dumnezeiești. Tocmai faptul că Dumnezeu însuși a luat 
trup L‐a făcut să fie nu numai Proroc, ci și Dumnezeu. Vorbirea Lui, deși e în formă omenească, e a lui 
Dumnezeu însuși. Dacă Dumnezeu binevoiește să intre în legătură prin proroci cu oamenii, de ce n‐
ar merge până la capăt, făcându‐Se El însuși Prorocul Său? De ce nu ar duce la capăt dialogul Său cu 
oamenii? Aceasta conduce la o înțelegere mai duhovnicească a celor spuse lor de către proroci. 
461
 Iudeilor le era frică să creadă că Hristos arătat în trup este Dumnezeu. Nu credeau că Dumnezeu 
ne  iubește  atât  de  mult,  încât  primește  să  devină  ca  noi.  Acesta  e  marele  curaj  pe  care  ni‐l  dă 
Dumnezeu: ne dă putința să credem că El Se face om ca noi. E uluitoarea valoare pe care o acordă 
Dumnezeu  omului.  Dumnezeu  nu  ține  despărțită  făptura  umană  de  Sine.  Aceasta  e  cea  mai  mare 
valoare pe  care o dă  creaturii  Sale,  pe care  o  înzestrează  cu  conștiință. Mărimea lui Dumnezeu se 
arată și în puterea creatoare, dar și în puterea de a‐și asuma firea creată a făpturilor conștiente, cu 
care intră în dialog de Frate cu frați. Nici panteismul, nici separația de nedepășit dintre Dumnezeu și 
om n‐ar dovedi atâta măreție a lui Dumnezeu.    
462
 Cugetau atât de mult că e om, încât socoteau că nu avea nici El puterea să păzească poruncile Legii 
(sâmbăta, de exemplu). Dar Hristos nu călca Legea Veche, ci o depășea, împlinind‐o duhovnicește, 
îmbunătățind prin ea sufletul omenesc. El nu o împlinește ca pe o datorie exterioară. 
330
 Și, socotind că ajung acestea, voi spune și altceva, spre a da pe față 
flecăreala lor. Deci, după ce adineauri ne‐am oprit pe scurt la întrupare, 
să trecem la ceea ce a spus drept și bine despre Sine însuși Unul‐Născut: 
,,Eu  n‐am vorbit de la Mine, ci Tatăl care M‐a trimis, Acesta Mi‐a dat 
poruncă ce să spun și ce să vorbesc.”  Căci, fiind El Cuvântul cel viu și 
enipostaziat  al  lui  Dumnezeu‐Tatăl,  pe  drept  cuvânt  grăiește  cele  ale 
Sale,  scoțând  la  lumină 463ceea  ce  place  voii  Tatălui  și  ținând  cont  de 
puterea poruncii primite . Oricine poate vedea că și la noi acest lucru 
este  adevărat  și  nu  poate  fi  altfel.  Căci  cuvântul,  rostit  prin  glasul 
articulat în plan exterior, având în sine porunca de la mintea noastră, 
descoperă  cele  din ea,  nefiind între ele o distanță  de  timp lung. Căci, 
îndată  ce  mintea  a  înțeles  ceva,  a  și  arătat  prin  glas.  Iar  glasul, 
mișcându‐se spre exterior, dând pe față cele din adânc și tâlcuind cele 
din minte, nu schimbă nimic din cele poruncite lui. Deci, ce e de mirare, 
ar  putea  întreba  cineva  pe  aceia,  în  faptul  că  Fiul,  fiind  Cuvântul  lui 
Dumnezeu‐Tatăl, nu grăiește altceva, așa precum nici cuvântul omenesc 
nu  face  altfel  (deși  cele  ce  se  referă  la  Dumnezeu  sunt  mai  presus  de 
orice asemănare)? Sau oare nu spune și prorocul că e propriu Lui să Se 
numească foarte potrivit Înger de mare sfat (Is. 9, 5)? Socotesc că acesta 
este  un  fapt  clar.  Deci  Unul‐Născut  nu  suferă  nici  o  păgubire  în 
rațiunea ființei sau a demnității, chiar dacă se spune despre El ca a luat 
poruncă de la Dumnezeu‐Tatăl. Și noi poruncim de multe ori altora și le 
cerem să lucreze, dar prin aceasta nu li se neagă identitatea de fire cu 
noi, nu încetează să fie ca noi, nici nu sunt mai mici în ființă ca noi, nici 
înainte, nici după poruncă. Vei zice că rămân de o ființă, dar sunt mai 
mici  în  demnitate  decât  cel  căruia  îi  slujesc.  Dar  îți  voi  spune  și  eu 
aceasta despre Unul‐Născut: Dacă nu s‐ar fi scris despre El: ,,Dumnezeu 
fiind în chip, n‐a socotit o știrbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S‐a 
deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându‐se asemenea oamenilor, și 
la  înfățișare  aflându‐Se  ca  om”  (Filip.  2,  6‐7),  ai  avea  un  motiv  de 
contrazicere. Dar pentru că s‐a spus că S‐a supus și S‐a umilit, socotești 
că  a  suferit  vreo  știrbire  Cel  ce  a  pătimit  acestea  pentru  noi?464  Deci, 
analizând  din  toate  punctele  de  vedere  cuvântul,  spre  afirmarea 
dreptății dogmelor, spunem că Domnul nostru Iisus Hristos a afirmat 
463
 Fiul e „Cuvântul viu și enipostasiat al Tatălui,” adică nu e un cuvânt care, după ce e rostit, privit în 
sine, este un cuvânt lipsit de viață și impersonal. Fiul e un Cuvânt personificat și viu al Tatălui. El e 
rostirea Tatălui, dar în același timp e și Persoană vie. Ca atare, face simțite Persoana și voia Tatălui. El 
are  ca  Persoană  puterea  să  grăiască  și  arată  prin  cuvinte  creatoare,  susținătoare,  învățătoare  și 
întăritoare tot ce este El, ca Cel ce iese din Tatăl. 
464
 Fiul lui Dumnezeu nu a căzut din vreo necesitate în cele omenești, ci le‐a luat de bunăvoie, fără să 
piardă cele dumnezeiești. Dacă ar fi căzut din necesitate în cele omenești, ca în concepțiile panteiste, 
atunci mărirea Lui supremă și absolută n‐ar mai ține de ființa Lui. Chiar în calitatea Lui de Creator 
al unei lumi din nimic se arată atotputernicia, precum se arată și în puterea de a uni creația cu Sine, 
menținând‐o, ba chiar îndumnezeind‐o prin har, prin aceasta nemicșorându‐Se pe Sine cu nimic în 
ființa Lui. 
331
cele cuvenite în spusa de la începutul paragrafului”465. 
Iată dar, cât de important este pentru noi a ști cine suntem, în ce 
duh  ne  aflăm,  și  ce  duhuri  de  dau  război  tot  timpul.  Cine  se  lasă 
intimidat și înșelat de diavolul, prin lume nu poate ajunge niciodată la 
unirea cu Dumnezeu. După cum am văzut, cine caută pacea și binele 
său  și  se  lasă  influențat  de  mulțimea  și  de  mărimea  oamenilor  nu 
ajunge la mântuire. Diavolul ne ia cu asalt, cu mulțimea și mărimea 
robilor lui, iar noi trebuie să știm cine suntem și că numai prin  Cel ce 
este suntem cine suntem și vom putea fi în veșnicie. Bunăvoința Celui 
ce  este  a  fost  și  este  ca  noi  prin  unirea  cu  El,  în  credință,  în  Trupul 
Unuia‐Născut  Fiului  Său,  să  fim  mântuiți.  Așa  a  arătat‐o  și  prin 
Sfântul Apostolul Pavel și nimeni din cei ai lui Hristos nu o s‐o vadă și 
nu o să spună vreodată altfel (1Cor. 12, 1). Altfel nu este decât minciună 
și lucrare a duhului antihristic. Toți sfinții au arătat acest adevăr prin 
însăși viața lor, au trăit unitatea credinței, a Bisericii și au fost gata tot 
timpul să moară pentru el. 
Hristos Domnul doar pentru aceasta a venit și toate câte le‐a făcut 
pentru  aceasta  le‐a  făcut,  și  anume  ca  pe  toți  în  Trupul  Său  să  ne 
zidească și prin El în Duhul Sfânt cu Dumnezeu‐Tatăl pe noi pe toți să 
ne unească. Aceasta o arată Sfântul Apostol Pavel luminat, precum am 
mai arătat, în Epistola către Efeseni, când scrie:  
,,Drept aceea vă rog pe voi eu legatul întru Domnul, cu vrednicie să 
umblați după chemarea cu care sunteți chemați, cu toată smerenia și 
blândețile,  cu  îndelungă  răbdare,  îngăduind  unul  altuia  cu  dragoste, 
nevoindu‐vă a păzi unitatea Duhului (tin enotita tou Pnevmatos) întru 
legătura  păcii;  un  trup  și  un  Duh,  precum  și  chemați  sunteți  întru  o 
nădejde  a  chemării  voastre;  Un  Domn,  o  credință,  un  botez,  Un 
Dumnezeu și Tatăl tuturor, cel peste toate și prin toate și întru noi toți. 
Dar  fiecăruia  din  noi  s‐a  dat  harul  după  măsura  darului  lui  Hristos. 
Pentru aceea zice: Suindu‐se la înălțime, robit‐a robia, și a dat daruri 
oamenilor.  Iar  aceea  ce  zice  că  s‐a  suit,  ce  este  fără  numai  că  s‐a  și 
pogorât  întâi  la  cele  mai  de  jos  laturi  ale  pământului?  Cela  ce  s‐a 
pogorât, Acela este carele s‐a și suit mai presus de toate cerurile, ca să 
umple toate. Și Acela a dat pe unii apostoli, iar pe alții proroci, iar pe 
alții, evangheliști, iar pe alții păstori și dascăli, spre săvârșirea sfinților 
spre lucrul slujbei, spre zidirea trupului lui Hristos, până ce vom ajunge 
toți la unitatea credinței (eis tin enotita tis pisteos) și a cunoștinței Fiului 
lui  Dumnezeu,  întru  bărbat  desăvârșit,  la  măsura  vârstei  plinirii  lui 
Hristos, ca să nu mai fim prunci, învăluindu‐ne și purtându‐ne de tot 
vântul  învățăturii  întru  amăgitura  oamenilor,  întru  vicleșug  spre 
meșteșugirea înșelăciunii; ci adevărați fiind întru dragoste, să creștem 
465
 PSB 41, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, pp.783‐790.  
332
toate  întru  El,  care  este  capul,  Hristos,  din  carele  tot  trupul  potrivit 
alcătuindu‐se  și  încheindu‐se  prin  toată  pipăirea  dării,  după  lucrare 
întru măsura fiecărui mădular, face creșterea trupului spre zidirea sa 
singur  întru  dragoste.  Drept  aceea,  aceasta  zic  și  mărturisesc  întru 
Domnul, ca să nu mai umblați voi precum și celelalte neamuri umblă, 
întru deșertăciunea minții lor, întunecați fiind la minte, înstreinați de 
viața  lui  Dumnezeu  pentru  necunoștința  care  este  întru  ei,  pentru 
împietrirea inimii lor, care întru nesimțire petrecând, s‐au dat pe sine 
înverșunării, spre lucrarea a toată necurăția, întru lăcomie. Dar voi nu 
așa ați cunoscut pe Hristos, de vreme ce pe El l‐ați auzit și întru dânsul 
v‐ați învățat, precum este adevărul întru Iisus, ca să lepădați voi după 
cea mai înainte viețuire pe omul cel vechi, carele se strică după poftele 
înșelăciunii,  și  să  vă  înnoiți  iarăși  cu  duhul  minții  voastre  și  să  vă 
îmbrăcați  în  omul  cel  nou,  carele  după  Dumnezeu  s‐au  zidit  întru 
dreptate și întru sfințenia adevărului. Drept aceea, lepădând minciuna, 
grăiți  adevărul  fiecare  cu  aproapele  lui,  căci  suntem  unul  altuia 
mădulare.  Mâniați‐vă,  și  nu  greșiți;  soarele  să  nu  apuie  întru  mânia 
voastră, nici dați loc diavolului. Cel ce fură să nu mai fure, ci mai vârtos 
să se ostenească, lucrând binele cu mâinile sale, ca să aibă să dea celui 
lipsit. Tot cuvântul putred din gura voastră să nu iasă, ci numai care e 
bun spre zidirea folosului, ca să dea har celor ce aud. Și să nu întristați 
pe Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu, întru care v‐ați pecetluit spre ziua 
răscumpărării.  Toată  amărăciunea  și  mânia  și  iuțimea  și  strigarea  și 
hula să se lepede dela voi, împreună cu toată răutatea. Și fiți unul către 
altul buni, milostivi, iertând unul altuia, precum și Dumnezeu au iertat 
vouă întru Hristos” (Efes. 4). 
Iată,  dar,  că  a  fi  bun,  milostiv  și  iertător  nu  înseamnă  a  primi 
minciuna  oamenilor  și  a  întrista  pe  Duhul  Sfânt,  ci  a  mărturisi 
adevărul  lui  Dumnezeu,  a  păzi  unitatea  Duhului  și  a  pătimi  cu 
răbdare, îndelungă răbdare, blândețe, smerenie. Aceasta nu înseamnă 
să primim hula împotriva lui Dumnezeu și a Bisericii Sale cu smerenie, 
pentru  pacea  tuturor.  Pentru  o  pace  cu  lumea  nu  putem  accepta  că 
Hristos  nu  este  Dumnezeu.  Acceptând  că  Biserica  este  dezbinată,  se 
acceptă hula că Hristos nu este Dumnezeu și iată pacea cu lumea este 
pacea cu diavolul, este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu și pierderea 
noastră  veșnică.  Cuvântul  lui  Dumnezeu  S‐a  smerit  atât  de  mult 
pentru noi, S‐a făcut ca unul dintre noi și ne‐a mântuit, iar noi cum se 
poate  să  acceptăm  tăgăduirea  Dumnezeirii  lui  de  dragul  unirii  cu 
lumea  și  cu  diavolul?  Înșelătorul,  după  ce  mai  înainte  pe  unii  i‐a 
îndepărtat de adevărul credinței făcându‐i să creadă că, Cuvântul lui 
Dumnezeu a fost numai creatură, și văzând că nu i‐a reușit, că a fost 
rușinat de Biserică și că cei rătăciți au putut fi salvați de ea, acum a 
venit cu tăgăduirea unității Bisericii ca să lovească tot în Dumnezeirea 
333
lui  Hristos  și  să  nu  mai  aibă  cine  să‐i  salveze  pe  rătăciți.  Atunci  și 
acum, au fost și sunt înșelați cei care au căutat și caută și altceva pe 
lângă mântuire. Cei care vor să știe cu adevărat cei cu ei, în ce duh se 
află,  și  cred  în  Biserică  ca  fiind  Trupul  lui  Hristos,  trăiesc  credința, 
trăiesc viața Lui, sunt salvați în El. Sfântul Atanasie cel Mare zice:  
,,Deci  Mântuitorul  a  venit  ca  să  mărturisească  și  să  primească 
moartea  pentru  noi  și  ca  să  învie  pe  oameni  și  să  strice  lucrurile 
diavolului. Aceasta este cauza (scopul) venirii Lui în trup. Căci n‐ar fi 
fost înviere, dacă n‐ar fi primit El mai înainte moartea. Iar moartea cum 
s‐ar fi produs dacă n‐ar fi avut trupul muritor? Aceasta învățând‐o de 
la  El,  Apostolul  a  zis  și  el:  ,,Deoarece  deci  copiii  s‐au  făcut  părtași 
sângelui și trupului, s‐a împărtășit și El în același fel de acestea, ca prin 
moarte să surpe stăpânirea morții, adică pe diavolul, și să‐i izbăvească 
pe aceștia, câți de frica morții erau toată viața ținuți în robie” (Evr. 2, 14‐
15); Și: ,,Deoarece printr‐un om a venit moartea, tot printr‐un om a venit 
învierea morților” (1Cor. 15, 21). Și iarăși:  ,,Căci ceea ce era cu neputință 
legii, fiind slabă prin trup, a săvârșit Dumnezeu trimițând pe Fiul Său 
în asemănarea trupului păcatului și pentru păcat a osândit păcatul în 
trup, ca să împlinească dreptatea legii întru noi, care nu umblăm după 
trup,  ci  după  duh”  (Rom.  8,  3‐4).  Iar  Ioan  zice:  ,,Că  n‐a  trimis 
Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să mântuiască 
lumea prin El” (1Ioan 3, 17). Dar și  Mântuitorul însuși spune: ,,Am venit 
spre judecată în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care 
văd să fie orbi” (Ioan 9, 39). 
Deci nu pentru Sine a venit, ci pentru mântuirea noastră și pentru 
a surpa moartea și a osândi păcatul și pentru ca orbii să vadă și ca să 
învie pe toți din morți. Iar dacă n‐a venit pentru Sine, ci pentru noi, nu 
pentru Sine a fost creat (ca om), ci pentru noi. Iar dacă n‐a fost creat 
pentru  El,  ci pentru  noi, nu  e  creatură,  ci se  zice  aceasta  pentru  că  a 
îmbrăcat trupul nostru. Că acest înțeles îl au Scripturile, se poate afla de 
la  Apostol.  Căci  zice  în  Epistola  către  Efeseni:  ,,Surpând  peretele  din 
mijloc  al  despărțiturii,  dușmănia  în  trupul  Lui,  a  desființat  legea 
poruncilor în învățăturile ei, ca să zidească pe cei doi în Sine într‐un om 
nou,  făcând  pace”  (Efes.  2,  14‐15).  Iar  dacă  în  El  se  creează  cei  doi  și 
aceștia sunt în trupul Lui, urmează că purtând pe cei doi în El, e și El ca 
unul ce e creat. Căci a unit pe cei creați în El și El era în ei, ca unul din 
aceia. Astfel cei doi fiind în El, în mod potrivit zice:  ,,Domnul M‐a creat 
pe  Mine”  (Pilde  8,  22).  Căci  precum  primind  slăbiciunile  noastre,  se 
spune  că  este  El  însuși  slab,  deși  El  nu  e  slab  ‐  căci  e  Puterea  lui 
Dumnezeu ‐ și că S‐a făcut pentru noi păcat și blestem, deși n‐a păcătuit 
El însuși, ci a purtat păcatele noastre și blestemul nostru, la fel creându‐
ne pe noi în El, poate zice că  ,,M‐a creat pe Mine spre lucruri” (ibid.), 
deși El însuși nu e creatură. 
334
 …Cu atât mai mult ne‐a indicat Petru ființa Cuvântului spunând 
acestea. Căci îl știa pe El ca Fiul lui Dumnezeu, odată ce a mărturisit 
,,Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu” (Matei 16, 16). Ci a indicat 
împărăția și Domnia Lui, cea făcută și întemeiată pentru noi după har. 
De aceea, spunând acestea, nu a lăsat nepomenită dumnezeirea veșnică 
și primită de la Tatăl a Fiului lui Dumnezeu. Ba a spus înainte și că El a 
vărsat  pe  Duhul  peste  noi.  Dar  a  da  Duhul  cu  putere  nu  e  propriu 
făpturii, nici zidirii, ci e darul lui Dumnezeu. Căci făpturile se sfințesc 
de Sfântul Duh. Dar Fiul nu e sfințit de Sfântul Duh, ci mai vârtos El 
însuși îl dă pe Acesta tuturor, arătând că nu e făptură, ci Fiu adevărat al 
Tatălui. 
Totuși se spune de Cel ce dă Duhul, că S‐a și făcut. Căci Domnul S‐
a făcut în ceea ce suntem noi după omenitatea Lui. Dar îl și dă, pentru 
că e Cuvântul lui Dumnezeu. Căci a fost pururea și este, și, precum e 
Fiu, așa e și Domnul și împăratul tuturor, fiind întru toate asemenea 
Tatălui 
466 și  având  toate  ale  Tatălui,  precum  a  spus  El  însuși  (Ioan  16, 
15)” .  
Diavolul i‐a înșelat pe unii cu privire la Dumnezeirea lui Hristos și 
la Duhul Sfânt, dar, până la urmă, a fost rușinat de Biserică. Iar acum 
văzând el că cei întunecați de el sunt luminați și scăpați din mrejele 
lui, de către Biserică, a scornit erezia că Biserica este dezbinată. Astfel 
vrea  să  îi  arunce  în  păcatul  hulei  împotriva  Duhului  Sfânt  și  să‐i 
lipsească  de  Duhul  și  Adevărul  lui  Dumnezeu  pe  creștini  și  pe  toți 
oamenii de mântuirea Ei (Ioan 17, 17‐23). Dar, întotdeauna cei care au 
căutat sincer mântuirea au fost luminați de harul lui Dumnezeu prin 
Biserică  și  în  Biserică  au  fost  izbăviți  din  tot  întunericul  înșelăciunii 
diavolești.  
Prorocul  David  luminat  de  Duhul  Sfânt  ne  învață  a  ne  ruga: 
„Învaţă‐mă să fac voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul meu; Duhul Tău cel 
bun  mă  va  povăţui  la  pământul  cel  drept”  (Ps.  142,  11‐12),  pentru  că 
aproape se face Dumnezeu numai celor bine‐cinstitori.  „Aproape, zice, 
este Domnul de toţi cei ce‐L cheamă pe El, de toţi cei ce‐L cheamă pe El 
întru adevăr. Voia celor ce se tem de El va face şi rugăciunea lor va auzi 
şi‐i va mântui pe dânşii. Păzeşte Domnul pe toţi cei ce‐L iubesc pe El şi 
pe toţi păcătoşii îi va pierde. Lauda Domnului va grăi gura mea şi să 
binecuvânteze  tot  trupul  numele  cel  sfânt  al  Lui  în  veac  şi  în  veacul 
veacului (Ps.144, 19‐22). „Pământul cel drept”, la care suntem povățuiți 
de  Duhul  Sfânt,  arătat  este  de  către  Sfinții  Părinți  ca  fiind,  „calea 
virtuții care e cu adevărat dreaptă; ea nerătăcit povățuiește pe oameni la 
mântuire, fiind netedă și curată, slobodă de împiedicări și de prăpăstii, 
care  sunt  patimile.  Vezi,  zice  Sfântul  Ioan  Gură  de  Aur,  cum  [este  cu 
466
 PSB 15, Sfântul Atanasie cel Mare, Scrieri, Partea I,  Trei cuvinte împotriva arienilor, pp. 247. 
335
putință să] cunoaștem? Cum ne învățăm a umbla pe cale prin Duhul 
Cel  Sfânt?  Pentru  aceasta  zicea  și  Pavel:  „Iar  nouă  Dumnezeu  ne‐a 
descoperit prin Duhul Său” (1 Cor. 2, 10). După ce David a zis, mai sus, 
despre toate bunătățile ce le dă Dumnezeu de obște tuturor oamenilor, 
și  înșiși  necredincioșilor  și  necinstitorilor  de  Dumnezeu,  acum,  aici, 
spune și de bunătățile cele ce în chip osebit le dă credincioșilor Creștini, 
adică de a fi Domnul aproape de cei ce‐L cheamă întru adevăr, adică 
adevărat și drept,, precum se cuvine, și de ai acoperi de toată vătămarea 
sufletului și de ai ajuta în fiecare împrejurare. Zice Sfântul Ioan Gură de 
Aur: Iarăși încă o altă parte a Proniei: că, după ce a spus cele ce de obște 
se  dau  și  celor  necredincioși  (hrana,  ploile),  spune  acum  și  cele  cu 
deosebire se dau credincioșilor: a fi aproape de dânșii, adică a‐i apăra și 
a  le  purta  de  grijă.  Zice  și  Fericitul  Teodorit:  Zicerea  aproape  nu 
însemnează  aproprierea  locului  –  că  Dumnezeu  este  din  fire  de  față 
pretutindeni,  că  întru  Dânsul  viem,  ne  mișcăm  și  suntem,  după 
dumnezeiescul Apostol (Fapte 17, 28) ‐, ci prin aceasta a arătat ținerea și 
așezarea (starea). Bună este și adăugirea despre  adevăr, că nu de cei ce 
simplu Îl cheamă Se apropie, ci de cei ce întru adevăr aleg a face aceasta; 
că nu tot cel ce zice Doamne, Doamne, zice,  va intra în Împărăția lui 
Dumnezeu, ci cel ce face voia Părintelui Meu Care este în cer (Matei 7, 
21).  Dumnezeu,  zice,  va  face  voia  celor  credincioși  care  se  tem  de  El, 
adică acea voie a lor care e de folos sufletelor lor și care e unită cu voia 
lui  Dumnezeu. Domnul,  zice,  păzește  pe  toți cei  ce‐L iubesc  din  toată 
inima lor de toate răutățile de care trebuie ai păzi. Va pierde însă din 
poporul Său pe toți păcătoși care nu se pocăiesc, care rămân nevindecați 
și nepocăiți. Să binecuvânteze și să laude pe Dumnezeu tot trupul cel ce 
a crezut în Hristos, căci cum va binecuvânta necredinciosul și păgânul 
pe adevăratul Dumnezeu? Din parte însă, adică de la trup, a arătat pe 
tot  omul,  adică  trupul  și  sufletul.  Cheamă,  zice  Sfântul  Ioan  Gură  de 
Aur,  la  buna  cuvântare  nu  numai  pe  cei  ce  s‐au  făcut  bine  de 
Dumnezeu, ci și pe cei ce se muncesc, că și acesta este lucru al purtări de 
grijă”.467.  
Așadar  cei  care  au  fost  învredniciți  al  chema  pe  Dumnezeu  în 
adevăr, prin Duhul Sfânt, în Biserică, apropiați făcându‐se Lui Îl laudă 
și cheamă pe toți să binecuvânteze numele cel sfânt al Lui în Biserică. 
Ei,  deși,  nu  toți  pot  prezenta  în  cuvintele  cele  mai  potrivite  unirea 
Tatălui cu Fiul și cu Duhul Sfânt la mântuirea lor, așa, după cum o 
face  Sfântul  Vasile  cel  Mare,  totuși  înțeleg  și  simt  nevoia  și  pot 
transmite, cu simplitate, prin Duhul Sfânt, că mântuire nu putem avea 
decât  în  Biserica  –  Trupul  lui  Hristos,  uniți  întru  smerenia  și 
dragostea Lui, prin Duhul Sfânt cu Tatăl. 
467
 Psaltirea în tâlcuirile Sfinților Părinți, vol. II, Nota 143, p. 776, Notele 34, 38, pp. 779‐800. 
336
 Sfântul  Vasile  cel  Mare  arată  „Că  în  lucrarea  de  reînnoire  a 
omului,  de  a‐i  reda  harul  ‐  pe  care  (îl  primise)  din  suflarea  lui 
Dumnezeu,  dar  îl  pierduse  ‐,  Domnul,  suflând  peste  ucenici,  a  zis: 
,,Luați Duh Sfânt. Cărora veți ierta păcatele, vor fi iertate și cărora le veți 
ține,  vor  fi  ținute”  (Ioan  20,  22‐23).  Și  că:  organizarea  Bisericii  se 
săvârșește,  în  mod  evident  și  incontestabil,  prin  Duhul.  ,,Pentru  că 
Acesta,  zice  (Scriptura),  a  dat  Bisericii  în  primul  rând  apostoli,  în  al 
doilea rând profeți, în al treilea rând pe cei cu darul minunilor, apoi pe 
cei cu  darul tămăduirilor, al cârmuitorilor, binefăcătorilor și cu darul 
(vorbirii în diferite) limbi” (1Cor. 12, 28). Această ordine a fost stabilită 
după darurile Duhului… 
Că și la vremea așteptatei celei de a doua veniri a Domnului din cer 
Duhul Sfânt nu va lipsi, așa cum socotesc unii. Din contră, va fi de față 
și  în  ziua  arătării  (Domnului),  când  fericitul  și  singurul  Suveran  va 
judeca  lumea  cu  dreptate.  Cine  n‐a  auzit  de  bunurile  pe  care  le‐a 
pregătit  Dumnezeu  pentru  cei  vrednici,  încât  să  nu  știe  că  coroana 
drepților,  care  se  va  da  fiecăruia  mai  bogată  și  mai  strălucitoare  ― 
după  actele  de  virtute  săvârșite  ―  este  har l  Duhului?  Pent   că  la 
Tatăl, în atmosfera strălucitoare a (vieții) Sfinților, ,,multe lăcașuri sunt” 
(Ioan 14, 20), adică diferite vrednicii. ,,După cum o stea se deosebește în 
strălucire  de  o  altă  stea”  (1Cor.  15,  41‐42),  la  fel  (se  va  întâmpla)  și  la 
învierea morților. Prin urmare, cei pecetluiți de Duhul Sfânt (Efes. 1, 13‐
14) pentru ziua izbăvirii, care au păstrat intactă pârga Duhului pe care 
au  primit‐o,  aceștia  sunt  cei  care  vor  auzi:  ,,Bine,  slugă  bună  și 
credincioasă, peste puține ai fost credincioasă, peste multe te voi pune” 
(Matei  25,  21).  Cât  despre  cei  care  au  Întristat  pe  Duhul  Sfânt  cu 
răutatea  faptelor  lor  (cei  care  au  recăzut  în  păcat  după  primirea 
botezului  și  n‐au  făcut  pocăința  necesară)  și  despre  cei  care  n‐au 
fructificat darul primit, de la ei se va lua harul primit și se va da altora, 
sau,  după  cum  spune  unul  dintre  evangheliști,  ,,vor  fi tăiați  în două” 
(Matei  24,  51),  înțelegându‐se  prin  tăiere  în  două  înstrăinarea  în 
întregime de Duhul. Pentru că nici trupul nu se împarte, încât o parte 
să  fie  predată  iadului,  iar  alta  nu;  acest  lucru  ar  fi  o  poveste  care  nu 
cadrează cu un judecător drept care, pe când trupul întreg a păcătuit, îl 
pedepsește doar jumătate; nici sufletul nu se taie în două, dat fiind că în 
întregime posedă cugetul păcătos și în întregime colaborează cu trupul 
la  săvârșirea  răului.  Tăierea  în  două  înseamnă,  după  cum  am  spus, 
veșnică înstrăinare a sufletului de Duhul. Pentru că acum, deși nu se 
amestecă cu cei nevrednici, se pare totuși că se află în cei care au fost o 
dată pecetluiți și așteaptă întoarcerea și mântuirea lor, însă atunci se va 
îndepărta în întregime de sufletul celor care au pângărit harul Său. 
De aceea, (s‐a zis) că  ,,nu poate să laude cineva pe Dumnezeu în 
iad, nici să‐și amintească de Dumnezeu după moarte” (Ps. 4, 6), fiindcă 
337
nu are ajutorul Duhului. Deci, cum este posibil să gândească cineva că 
judecata  (viitoare)  se  va  săvârși  fără  (asistența)  Sfântului  Duh,  când 
Scriptura  spune  că  El  este  premiul  drepților,  iar  condamnarea 
păcătoșilor va consta în faptul că li se va lua și ceea ce li se pare că au de 
la El? Însă, cea mai mare dovadă a unității Duhului cu Tatăl și cu Fiul 
(este spusa Scripturii), că se află în acel raport cu Dumnezeu în care se 
află  duhul  nostru  cu  (ființa)  fiecăruia  dintre  noi.  ,,Căci,  cine  dintre 
oameni știe cele (ascunse) ale omului, dacă nu duhul din el? La fel și 
cele  (ascunse)  ale  lui  Dumnezeu  nimeni  nu  le‐a  cunoscut,  afară  de 
Duhul din El” (1Cor. 2, 11)”468.  
Deci, noi toți, numai de vom căuta sincer mântuirea, vom putea fi 
aproape de Domnul și vom putea înțelege prin harul Duhului Sfânt, în 
Biserică, cele despre noi și mântuirea noastră.  
Dumnezeu  cel  în  Sfânta  Treime  slăvit  și  închinat  care  prin 
Biserică și în Biserică ne‐a curățit, luminat și mântuit avem credință că 
ne va mântui până în sfârșit, numai de nu vom rupe această legătură 
vie cu El, legătura realizată prin harul Duhului Sfânt în credință, în 
Biserica ‐ Trupul lui Hristos. 
 
Tăgăduindu‐se unitatea Bisericii, Dumnezeirea lui Hristos, 
nădejdea noastră și mântuirea, nu putem rămâne nepăsători 
 
Mântuitorul nostru, al tuturor, ne‐a spus să fim cu luare aminte: 
,,Privegheați și vă rugați, zice, ca să nu intrați în ispită” (Matei 26, 41), că 
,,ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Marcu 8, 37),  arătând 
prin aceasta că datori suntem toți, fie mireni, fie clerici, să ne îngrijim 
de mântuirea sufletelor noastre și să nu le lăsăm pradă vrăjmașului. 
Prin urmare, nu trebuie să ne amăgim pe noi înșine și să nu ne 
lăsăm  rupți  de  Biserică  prin  îndreptățirea  că  ne  pocăim,  că  facem 
ascultare și nu judecăm pe mai marii noștri, și altele de genul acesta. 
Nu ne putem îndreptăți nepăsarea noastră cu paza de păcatul de a nu 
judeca  când  este  tăgăduită  Dumnezeirea  lui  Hristos,  când  este  hulit 
Duhul  Sfânt  și  se  lucrează  ruperea  noastră  de  Dumnezeu.  Ca  să  nu 
cădem în plasa diavolului, întinsă uneori  chiar prin unii din cei ce se 
numesc ,,slujitorii Bisericii”, suntem datori să judecăm lucrurile drept, 
în Adevărul și Lumina Bisericii, în  Hristos, care  a zis  oarecând celor 
care  nu  erau  sinceri  în  căutările  lor,  celor  care  nu  erau  împăcați  cu 
pârâșul lor ‐ conștiința:  
,,Fățarnicilor, fața cerului și a pământului știți a cerca; dar vremea 
aceasta cum n‐o cercați? Căci nu judecați și întru voi ce este drept? Și 
când mergi cu pârâșul tău la domn, pe cale, dă lucrare să te izbăvești de 
468
 PSB 12, Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, Partea a treia, Despre Sfântul Duh, pp. 55‐56. 
338
el;  ca  nu  cumva  să  te  tragă  la  judecător  și  Judecătorul  te  va  da 
temnicerului, și temnicerul te va arunca în temniță. Zic ție, nu vei ieși de 
acolo, până nu vei plăti și filiarul cel mai de apoi” (Luca 12, 56‐59).  
Deci  ,,Nu judecați după față; ci dreaptă judecată judecați” (Ioan 7, 
24), zice Domnul. 
Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuind cuvântul Mântuitorului:  ,,Nu 
judecați, ca să nu fiți judecați” (Matei 7, 1), zice:  
,,Dacă Domnul a poruncit să nu judecăm, pentru ce a rânduit aici 
atât  de  mulți  oameni  să  judece;  și  nu  numai  să  judece  ci  să  și 
pedepsească? Că a poruncit să fie socotit  „păgân și vameș” cel care nu 
ascultă  de  nici  unul  din  ei  (Matei  18,  17).  Pentru  ce  le‐a  mai  dat 
ucenicilor Lui și cheile? Că dacă apostolii nu vor judeca, nu vor avea nici 
o  autoritate;  degeaba  au  primit  puterea  de  a  lega  și  de  a  dezlega.  Și 
astfel  spus:  dacă  în  lume  ar  stăpâni  această  lege,  de  a  nu  fi  judecat 
nimeni, atunci s‐ar distruge toată ordinea și în biserici și în cetăți și în 
case.... Dacă n‐am judeca pe dușmani niciodată n‐am putea pune capăt 
dușmăniei, ci toate s‐ar întoarce pe dos.  
Deci ce înțeles au cuvintele: ,,Nu judecați, ca să nu fiți judecați”? 
Să le cercetăm cu luare aminte, ca să nu socotim leacurile mântuirii 
și legile păcii, legi de distrugere și de dezordine. Domnul puțin mai jos, 
a  arătat  celor  ce  gândesc  drept,  sensul  cuvintelor  Sale,  spunând: 
,,pentru ce vezi paiul din ochiul fratelui tău și nu vezi bârna din ochiul 
tău?” (Matei 7, 3). 
Dacă totuși și acum vor părea cuvintele lui Hristos tot neclare celor 
cu mintea mai înceată, voi încerca să le explic. După părerea mea aici 
Hristos nu ne poruncește să nu judecăm în general nici un păcat, nici 
nu  ne  oprește  să  facem  așa  ceva,  ci  oprește  pe  cei  care,  plini 
469
de 
nenumărate păcate, tăbărăsc pe alții pentru păcate întâmplătoare” .  
Așadar,  când  se  hulește  Dumnezeu  și  Biserica  lui  nu  putem 
rămâne nepăsători, îndreptățindu‐ne că nu judecăm, căci atunci legea 
lui  Dumnezeu  dată  spre  pace,  unire  și  mântuire,  se  face  pricină  de 
dezbinare și pieire. Când este vorba de păcate întâmplătoare nu avem 
dreptul  să  judecăm,  dar  când  se  lucrează  despărțirea  noastră  de 
Dumnezeu suntem datori să judecăm și să ne apărăm. ,,Că ce folos este 
omului de ar dobândi lumea toată, iar sufletul său își va pierde? Sau ce 
va da omul schimb pentru sufletul sau?” (Matei 16, 26),  a zis Domnul. 
Iar  după  ce  a  spus:  ,,Nu  judecați,  ca  să  nu  fiți  judecați”  și  toate  cele 
despre  judecată,  zice:  ,,Nu  dați  cele  sfinte  câinilor,  nici  lepădați 
mărgăritarele  voastre  înaintea  porcilor,  ca  nu  cumva  să  le  calce  cu 
picioarele  lor,  și  întorcându‐se  să  vă  rupă  pe  voi”  (Matei  7,  6). 
Comentând și acest cuvânt Sfântul Ioan Gură de Aur zice:  
469
 PSB 23, Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, p. 293. 
339
 ,,Deși  mai  târziu  Hristos  a  poruncit:  ,,Ceea  ce  auziți  la  ureche 
propovăduiți de pe case!”,  totuși porunca aceasta:  ,,Nu dați cele sfinte 
câinilor...”  nu‐i  potrivnică  celeilalte.  Nu  ne‐a  poruncit  să  spunem 
tuturora,  fără  de  osebire  ci  să  spunem  cu  îndrăznire  acelora  cărora 
trebuie  să  le  spunem.  Și  bine  a  spus  Domnul:  ,,întorcându‐se  să  vă 
sfâșie”. Aceștia iau chip de blândețe ca să cunoască învățăturile noastre; 
apoi după ce le‐au cunoscut ajung cu totul alții; își bat joc de noi, ne 
batjocoresc,  râd  de  noi  spunând  că  suntem  niște  înșelători.  De  aceea 
Pavel spune lui Timotei:  ,,Ferește‐te și tu de el, pentru că s‐a împotrivit 
foarte mult cuvintelor noastre” (2Timotei 4, 15),  și  iarăși:  ,,Ferește‐te de 
unii ca aceștia” (2Timotei 3, 5) și:  ,,De omul eretic după întâia și a doua 
povățuire,  ferește‐te!”  (Tit  3,  10).  Deci  nu  învățăturile  noastre  îi 
înarmează, ci ei, plini de îngâmfare nu mai înțeleg nimic. De aceea nu e 
mic câștigul dacă nu le cunosc, pentru că așa nu pot să le disprețuiască, 
dacă le cunosc paguba e dublă; nu au nici ei vreun folos din ele ci mai 
mult se vatămă, și‐ți pricinuiesc și ție o mulțime de necazuri. 
Să audă aceasta cei care spun tuturor fără sinchiseală, învățăturile 
noastre și fac să fie disprețuite sfintele noastre învățături. Pentru aceea 
săvârșim Sfintele Taine cu ușile încuiate și împiedicăm pe cei ce nu sunt 
botezați să ia parte la ele”470.  
Deci înțelegem că datori suntem să judecăm toate în Adevărul și 
Lumina  Bisericii,  în  dragostea  și  smerenia  lui  Dumnezeu,  arătată 
nouă, că de nu vom face așa ne pierdem pe noi înșine și pe aproapele 
nostru. Aceasta este calea nerătăcită pe care au mers și ne‐au arătat‐o 
Sfinții Părinți.  
Acum  vedem  cu  toții  ce  pagubă  mare  și‐au  pricinuit  loruși  și 
aproapelui lor cei care n‐au ținut această cale pe care au mers Sfinții 
Părinți, cei care au arătat tainele credinței noastre ereticilor, fără a dori 
sincer mântuirea lor, fără gând bun de a‐i ajuta să ajungă la unirea cu 
Dumnezeu în credința Bisericii, prin poarta Sfântului Botez, cei care 
făcând studii în școlile ereticilor și legând prietenii cu ei s‐au predat 
duhului  lor.  Nu  i‐au  chemat  la  ortodoxie  pe  eretici  și  acum  fiind 
dezbinați în ei înșiși nici n‐au de gând, ci îi îndreptățesc în rătăcirea 
lor. În loc să caute a fi mădulare în Biserica lui Hristos, prin care cei 
din  afara  ei  să  se  poată  zidi  în  ea  și  să  poată  ajunge  la  unitatea 
credinței,  la unirea cu Dumnezeu, la Împărăția cerurilor, ei luând de 
bune  planurile  și  înțelegerile  eretice  de  ,,unire  a  Bisericii”,  îi  socotesc 
piedică în calea lor tocmai pe aceia care sunt  în unitatea credinței, în 
unitatea Bisericii, în ,,Adevărul lui Dumnezeu”. 
Deci noi acum, de vrem să rămânem drept credincioși, se cade să 
urmăm  Sfinților  Părinți  și  binecinstitorilor  creștini,  care  sunt  prin 
470
Ibidem, p. 297.  
340
Adevărul  –  Hristos,  în  unitatea  credinței  Bisericii,  care  cred  și 
mărturisesc numai cele descoperite de Duhul Sfânt în Biserică. Ei cred 
în  Sfânta  Treime  și  ,,întru  una,  sfântă,  sobornicească,  și  apostolească 
Biserică”,  singura  adevărată,  Biserica  Ortodoxă  (Simbolul  credinței, 
art.9), și nu acceptă că această Biserică a fost, este, sau că va putea fi 
dezbinată  vreodată.  Ei  nu  admit  că  ,,Biserica  are  nevoie  de  refacere” 
pentru că ea este Trupul lui Hristos (Ioan 2, 19, 21; 1Cor. 12). Să nu se 
amăgească și să nu se rușineze nici unul din cei ce cred în Biserică, căci 
Hristos, Mântuitorul sufletelor noastre, ne‐a descoperit taina Bisericii 
cea pe El zidită, așa după cum mai dinainte a fost prorocit prin Proroci 
și apoi a fost arătată prin Sfinții Apostoli (Matei 16, 16‐18; 21, 42; Fapte 
4, 11; 1Cor. 3, 11; Efes. 2, 20; Rom. 9, 32‐33; Ps. 117, 21; Is. 28, 16). Cine 
crede în El se zidește în Trupul Său ‐ Biserica (Efes. 1, 22‐23; 4, 12‐13). 
Cine nu crede în Biserică ca fiind Trupul lui Hristos, care nu poate fi 
împărțit și despărțit, nu crede în  ,,Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui 
viu”,  care  a  zis  că  pe  El  este  ea  zidită  (Matei  16,  16‐18).  Precum  ne‐a 
descoperit Dumnezeu în Sfintele Scripturi ,,Biserica Dumnezeului Celui 
viu, stâlp și întărire a adevărului” (1Tim. 3, 15),  tot așa ni s‐a arătat și 
prin Sfinții Părinți. Sfântul Ciprian dând Bisericii numele de ,,Adevăr” 
mărturisește  că:  ,,Unitatea  credinței  nu  se  poate  despărți  de  unitatea 
Bisericii,  căci  adevărul  este  unul,  tot  așa  cum  și  Biserica  este  una”. 
Sfântul  Ciprian  al  Cartaginei,  Scrisorile:  58,  p.326,  ,,Despre  unitatea 
Bisericii”; 56; 61. 
,,Unitatea  Bisericii  este  mai  presus  de  fire  și  ea  nu  poate  fi 
zdruncinată  de  nimeni”,  mărturisește  Învățătura  de  credință 
Ortodoxă, în răspunsul la întrebarea 276, p.165. Unitatea Bisericii este 
deci,  după  voia  Tatălui,  în  Hristos,  prin  Duhul  Sfânt  și  nu  poate  fi 
pusă la îndoială de nimeni (Ioan 17, 8, 20‐24). Nimeni nu poate ajunge 
la  unitatea  credinței  în  afara  Bisericii.  ,,Unirea  credinței”  sau  mai 
corect spus ,,unitatea credinței (enotita tis pisteos)” pentru care Biserica 
a rânduit a ne ruga în fiecare zi în Sfintele Slujbe și mai cu seamă la 
Sfânta Liturghie, în  Liturghia credincioșilor, după  epicleză,  înainte  de 
împărtășirea  cu  Trupul  și  Sângele  Domnului  și  la  fiecare  Ceas  în 
rugăciunea ,,Cel ce în toată vremea și tot ceasul...”, nu înseamnă nici pe 
departe  ,,unirea  credințelor”,  „unirea  Bisericilor”  sau  „unitate  în 
diversitate”,  cum  greșit  se  crede  și  se  învață  astăzi  de  către  mulți,  ci 
Biserica  se  roagă  ca prin  unirea,  în credință, cu  Hristos, să  ajungem 
,,toți la unitatea credinței (enotita tis pisteos) și a cunoștinței Fiului lui 
Dumnezeu” (Efes. 4, 13). Adică în credință și prin credință unindu‐ne 
cu Dumnezeu să devenim  una cu El și cu toți cei uniți cu El (Ioan 17, 
20‐23).  Nimeni  nu  a  putut  și  nu  poate  ajunge  vreodată  la  unitatea 
credinței, deci la mântuire, în afara Bisericii ‐ Trupul lui Hristos. Fără 
a se uni duhovnicește și sensibil cu Hristos (Ioan 12, 44‐50; 6, 53) omul 
341
nu are cum să se mântuiască. 
Dacă cineva se îndoiește de unitatea Bisericii cea una și caută a‐i 
reface unitatea se dezbină de ea. Numai ce a gândit una ca aceasta și a 
și ajuns în afara Adevărului lui Dumnezeu, în afara ei. Unitatea ei nu 
trebuie făcută de oameni, ea trebuie trăită, dobândită de fiecare dintre 
noi.  Tăgăduirea  unității  Bisericii  ‐  hulă  împotriva  Duhului  Sfânt  și 
tăgăduire  a  Dumnezeirii  lui  Hristos  ‐  este  născocirea  ,,duhului  lui 
antihrist” (1Ioan 4, 1‐3), este nerecunoașterea faptului că  ,,Iisus Hristos 
a  venit  în  trup”  și  că  în  acest  Trup  ne‐a  mântuit  și  ne  mântuiește. 
Aceasta este  ,,lepădarea de credință” (2Tes. 2, 3), ,,urâciunea pustiirii în 
locul cel Sfânt”,  în  bisericile și în sufletele creștinilor care cred aceasta. 
Ea  ,,încetând  jertfa  și  turnarea”  (Daniil  9,  27)  ‐  Sfânta  Liturghie  ‐ 
,,lucrează taina fărădelegii”. Ridicând pe Hristos din mijlocul celor care 
,,n‐au crezut adevărului, ci au binevoit întru nedreptate” face cale liberă 
antihristului (2Tes. 6‐12).   
 
Nu este pe pământ cinste mai mare decât aceea de a fi mădular al 
Bisericii ‐ Trupul lui Hristos și nu este pagubă mai mare decât aceea de 
a fi despărțit de ea 
 
Pentru că cel mai mare dar este a fi unit cu Dumnezeu în Sfântă 
Biserica Sa, și Sfântul Proroc și Împărat, pus de Dumnezeu, David îl 
cere prin Duhul Sfânt, și pe noi ne învață a‐l căuta zicând:  
,,Una am cerut de la Domnul, aceasta voi căuta, ca să locuiesc în 
casa  Domnului,  în  toate  zilele  vieți  mele.  Ca  să  văd  frumusețea 
Domnului și să cercetez Biserica cea Sfântă a Lui....” (Ps. 26, 7‐8).  Și în 
alt  loc  zice:  ,,Cât  de  iubite  sunt  locașurile  Tale,  Doamne  al  puterilor! 
Dorește și se sfârșește sufletul meu după curțile Domnului; inima mea și 
trupul  meu  s‐au  bucurat  de  Dumnezeul  Cel  viu....  Altarele  Tale, 
Doamne  al  puterilor,  Împăratul  meu  și  Dumnezeul  meu.  Fericiți  care 
locuiesc în casa Ta, în vecii vecilor Te vor lăuda” (Ps. 83, 1‐2, 4‐5).  
Aceste biserici de care dorește Sfântul Proroc, nu sunt altele decât 
acestea  ale  noastre,  ale  creștinilor,  ale  binecinstitorilor  de  acum, 
locașurile în care se adună cei care fac parte din Biserica – Trupul lui 
Hristos, după cum Sfinții Părinți tâlcuind au arătat‐o zicând:  
,,Fiindcă mai sus dumnezeiescul David a dorit să intre în bisericile 
și  în  locașurile  Domnului,  însă  după  ani,  era  departe,  pentru  aceasta 
fericește aici pe acei creștini ce urmează să locuiască într‐însele”.  
Tot aici Duhul Sfânt prin Prorocul David face arătată și unitatea 
Bisericii. 
,,Că  prin  casa  a  lui  Dumnezeu  trebuie  să  înțelegem  bisericile  lui 
Hristos; însă fără osebire a zis casa cu număr singular, deoarece, după 
așezarea  prin  osebite  locuri,  casele  lui  Hristos  sunt  multe,  iar  după 
342
împărtășirea  bunei‐cinstiri  și  după  unitatea  de  credință,  o  casă  a  lui 
Dumnezeu se numesc toate. Zice însă și după urmare pentru ce sunt 
fericiți cei ce vor locui în bisericile lui Hristos, ,,pentru că, zice, într‐însele 
vor slavoslovi pe Hristos totdeauna cu neîncetate cântări de laudă”471.  
Este  de  reținut  că  după  împărtășirea  bunei‐cinstiri  și  după 
unitatea de credință ,,o casă a lui Dumnezeu se numesc toate bisericile”. 
Acestea deci, bunacinstire și unitatea credinței,  sunt cele care vădesc 
unitatea Bisericii. Și toți cei care vor să fie cu Dumnezeu, în vecii vecilor 
lăudându‐L, se țin  în  acestea  două, care  nu  pot fi  despărțite  una de 
alta. Ei trăiesc viața lor bine și cinstit în ,,unitatea credinței”. Noi toți 
avem  nevoie  a  ne  petrece  toată  viața  noastră  în  pocăință,  în  bună‐
cinstire, aproape de sfintele altare, aproape de Sfintele Taine, care ne 
unesc  cu  Dumnezeu  pentru  a  putea  zice  împreună  cu  Prorocul:  ,,Pe 
piatră m‐a înălțat, și acum iată a înălțat capul meu peste vrăjmașii mei” 
(Ps. 26, 10). Iar dacă zice ,,pe piatră” se înțelege Piatra credinței, ,,Piatra 
cea din capul unghiului”, pe care a zidit Dumnezeu Biserica (Ps. 116, 21‐
22;  Matei  16,  16‐18;  21,  42;  Efes.  2,  20;  Is.  28,  16).  Hristos  este  ,,piatra 
credinței”,  cu care se laudă și pe care o laudă Biserica în tot felul de 
cântări. Una dintre ele fiind și aceasta: 
,,Pe piatra credinței întărindu‐mă Tu ai deschis gura mea asupra 
vrăjmașilor mei; că s‐a veselit duhul meu a cânta Ție: ,,Nu este Sfânt ca 
Dumnezeul nostru și nu este drept afară de Tine, Doamne” (Irmos). 
Numai cei zidiți pe Piatra credinței, în credința Bisericii ‐ Trupul 
lui Hristos, pot fi binecinstitori. Vedem că Sfântul Proroc David, prin 
Sfântul Duh, nu căuta multe, ci una căuta, și pe noi ne învață a face 
asemenea. Și în Psalmul 9 el se roagă zicând: 
„Miluiește‐mă, Doamne, vezi smerenia mea  de către vrăjmașii mei, 
Cel ce mă înalți din porțile morții, ὅπως ἂν ἐξαγγείλω ca să vestesc πάσας τὰς 
αἰνέσεις σου  toate laudele Tale ἐν ταῖς πύλαις  în porțile  τῆς θυγατρὸς Σιών·  fiicei 
Sionului; ἀγαλλιάσομαι  bucura‐mă‐voi (veseli‐mă‐voi)  ἐπὶ τῷ σωτηρίῳ σου  de 
(pe) mântuirea Ta” (Ps. 9, 13‐14). 
Sfântul Proroc nu cere să fie miluit și izbăvit din moarte pentru 
altă  pricină,  ci,  zice,  numai  pentru  „ca  să  propovăduiesc,  în  porțile 
Sionului, toate slavoslovirile ce Ți se cuvin, pentru însușirile care se cuvin 
numai  Ție,  adică  pentru  că  toate  le‐ai  făcut  prin  Pronia  Ta,  prin 
înțelepciunea Ta, prin dreptatea și prin înomenirea Ta, deoarece pentru 
fiecare  din  acestea  se  cuvine  a  slavoslovi.  Iar  prin  Sion  numește  aici 
Biserica  Sfinților  care  este  în  ceruri,  iar  porțile  ei  sunt  numite,  după 
Fericitul  Teodorit, bisericile  din tot pământul, prin  care,  ca  prin niște 
uși,  să  se  poată  sui  cineva  la  Sionul  cel  de  sus,  căci  creștinii  care 
pătimeau  pentru  Hristos,  adunându‐se  în  Biserici,  propovăduiau 
471
Psaltirea în tâlcuirile Sfinților Părinți, vol. II, pp.175‐176. 
343
minunile  lui  Dumnezeu,  prin  acestea  întărind  pe  frații  lor  întru 
credință...  Zicând  veseli‐ne‐vom  de  mântuirea  Ta,  prin  mântuire  a 
arătat înomenirea lui Hristos și moartea Lui, deoarece acestea s‐au făcut 
pricinuitoare  mântuirii  oamenilor,  precum  le‐a  numit  și  Dreptul 
Simeon, zicând: ...că a văzut ochii mei mântuirea Ta (Luca 2, 30)”472. 
Așadar  aceasta  este  bucuria  noastră,  „prin aceste cuvinte,  zice  și 
Sfântul  Chiril  al  Alexandriei,  se  bucură  cei  dintre  neamuri,  pentru 
iconomia pe care a făcut‐o Dumnezeu Tatăl în Hristos, Mântuitorul și 
Izbăvitorul,  arătându‐L  tuturor  că  bine  a  voit  ca  toate  să  se  încheie 
[ἀνακεφαλαιώσασθαι = recapituleze, unifice, vezi și Efes. 1, 10] în Hristos – atât 
cele din ceruri, cât și cele de pe pământ”473.   
Sfinții  și  toți  cei  care  se  mântuiesc  s‐au  bucurat  și  se  bucură 
numai  de  unirea  cea  întru  Hristos  și  pe  ea  se  grăbesc  a  o  face 
cunoscută aproapelui lor. Ei ne arată că: 
,,Ereziile  fiind  fapte  trupești,  roade  ale  cugetării  trupești,  sunt 
născocite  de  către  duhurile  căzute.  „Fugiți  de  ereziile  cele  fără  de 
Dumnezeu”,  spune  Sfântul  Ignatie  Teoforul,  „căci  sunt  născocire  a 
diavolului, a șarpelui, începătorului răutății”474. Nu trebuie să ne mirăm 
de  asta:  duhurile  căzute  s‐au  coborât  din  înălțimea  vredniciei 
duhovnicești și au căzut în cugetarea trupească mai mult decât oamenii. 
Oamenii  au  putință  să  treacă  de  la  cugetarea  trupească  la  cea 
duhovnicească; duhurile căzute sunt lipsite de această putință. Oamenii 
nu  sunt  supuși  unei  atât  de  puternice  înrâuriri  a  cugetării  trupești, 
fiindcă  în  ei  binele  cel  firesc  nu  a  fost  nimicit,  precum  în  duhuri,  de 
cădere.  În  oameni,  binele  este  amestecat  cu  răul,  și  ca  atare  este 
netrebnic;  în  duhurile  căzute  domnește  și  lucrează  numai  răul. 
Cugetarea trupească a dobândit în privința duhurilor dezvoltarea cea 
mai  cuprinzătoare  și  deplină  pe  care  o  putea  atinge.  Păcatul  lor  de 
căpetenie este ura înverșunată față de Dumnezeu, ce se vădește printr‐o 
înfricoșătoare și necontenită hulă împotriva Lui. Ele s‐au trufit înaintea 
lui  Dumnezeu  Însuși;  au  prefăcut  supunerea  față  de  Dumnezeu,  care 
este firească pentru zidire, într‐o neîncetată lucrare împotriva Lui, într‐
o neîncetată vrăjmășie. Din această pricină, căderea lor este adâncă și 
rana  morții  veșnice  cu  care  sunt  ele  rănite  este  cu  neputință  de 
tămăduit. Patima lor de căpetenie este trufia; ele au o monstruoasă și 
prostească slavă deșartă; află plăcere în toate felurile păcatului, petrec 
necontenit în acestea, trecând de la un păcat la altul. Ele se târăsc și în 
iubirea  de  argint,  și  în  îmbuibarea  pântecelui,  și  în  preacurvie475. 
Neavând  putință  de  a  săvârși  păcatele  trupești  cu  trupul,  duhurile 
472
473
Psaltirea în tâlcuirile Sfinților Părinți, vol. I, p. 138. 
Ibidem. 
474
475
Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola I către Tralieni. 
Ibidem, Epistola către Filipeni. 
344
căzute le săvârșesc cu închipuirea și cu simțirea; ele au împropriat firii 
netrupești păcatele proprii trupului; ele au dezvoltat în sine păcatele ce 
nu  sunt  proprii  firii  lor  neasemuit  mai  mult  decât  pot  fi  acestea 
dezvoltate  între  oameni  (Sfântul  Vasile  cel  Mare  îl  numește  pe  duhul 
căzut părinte al slăbiciunilor pătimașe trupești. Vezi rugăciunile pentru 
întinare  din  Molitfelnic).  ,,A  căzut,  din  cer,  spune  Prorocul  despre 
heruvimul  căzut,  luceafărul  cel  ce  răsare  dimineața,  zdrobitu‐s‐a  pe 
pământ. Tu ai zis întru cugetul tău: în cer mă voi sui, deasupra stelelor 
cerului  voi  pune  scaunul  meu...  fi‐voi  asemenea  Celui  Preaînalt.  Iar 
acum în iad te vei pogorî, și în temeliile pământului... fi‐vei lepădat în 
munți ca un mort…” (Is. 14, 12‐15,19). 
Duhurile  căzute,  purtând  în  sine  temeiul  tuturor  păcatelor,  se 
străduiesc să‐i atragă în toate păcatele pe oameni, cu scopul și cu setea 
de  a‐i  da  pierzării.  Ele  ne  atrag  în  felurita  desfătare  a  trupului,  în 
iubirea de câștig, în iubirea de slavă, zugrăvindu‐ne în culorile cele mai 
vii  și  mai  atrăgătoare  obiectele  acestor  patimi.  Ele  se  străduiesc  să  ne 
atragă  mai  ales  în  trufie,  din  care  odrăslesc  precum  verdețurile  din 
semințe  vrăjmășia  față  de  Dumnezeu  și  hula  împotriva  Lui.  Păcatul 
hulei împotriva lui Dumnezeu, care alcătuiește miezul tuturor ereziilor, 
este  păcatul  cel  mai  greu,  care  este  propriu  duhurilor  căzute  și 
alcătuiește însușirea lor cea mai aparte. Duhurile căzute se străduiesc să 
acopere toate păcatele cu o mască plăcută, numita în scrierile ascetice 
ale  Părinților  îndreptățiri476.  Ele  fac  asta  cu  scopul  ca  oamenii  sa  fie 
amăgiți mai lesne, să se învoiască mai ușor la primirea păcatului. La fel 
fac ele și cu hula împotriva lui Dumnezeu: se străduiesc să o acopere cu 
nume  mare,  cu  o  retorică  pompoasă,  cu  o  filosofie  elevată.  Cumplită 
armă sunt în mâinile duhurilor ereziile! Ele au pierdut popoare întregi, 
răpindu‐le  fără  ca  acelea  să  bage  de  seamă  creștinismul,  înlocuind 
creștinismul cu o învățătură hulitoare, împodobind această învățătură 
ucigașă  cu  numele  de  creștinism  purificat,  adevărat,  restaurat.  Erezia 
este  un  păcat  săvârșit,  în  primul  rând,  cu  mintea.  Acest  păcat,  fiind 
primit  de  minte,  se  împărtășește  duhului,  se  revarsă  asupra  trupului, 
spurcă  chiar  trupul  nostru,  ce  are  putință  de  a  primi  sfințire  din 
împărtășirea  cu  harul  Dumnezeiesc  și  de  a  se  spurca  și  molipsi  prin 
împărtășirea  cu  duhurile  căzute.  Acest  păcat  este  cu  greu  băgat  de 
seamă și anevoie priceput pentru cei care nu cunosc bine creștinismul, și 
ca atare prinde lesne în cursele sale simplitatea, neștiința, mărturisirea 
nepăsătoare  și  superficială  a  creștinismului.  Au  fost  prinși  de  erezie 
pentru o vreme Preacuvioșii Ioanichie cel Mare, Gherasim de la Iordan și 
alți câțiva bineplăcuți lui Dumnezeu. Dacă Sfinții bărbați care și‐au dus 
viața  numai  și  numai  cu  grija  mântuirii  nu  au  putut  pricepe  dintr‐o 
476
Preacuviosul  Avva  Dorotei,  Învățătura  despre  aceea  că  nu  se  cade  să  își  alcătuiască  omul 
înțelegerea sa. 
345
dată hula ascunsă sub o mască frumoasă, ce să mai spunem de cei care‐
și  duc  viața  în  griji  lumești,  având  despre  credință  o  concepție 
neîndestulătoare, cu totul neîndestulătoare? Cum să recunoască aceștia 
erezia  aducătoare  de  moarte,  dacă  ea  li  se  înfățișează  sub  masca 
înțelepciunii,  dreptății  și  sfințeniei?  Iată  pricina  pentru  care  obști 
creștine întregi și popoare întregi s‐au plecat lesne sub jugul ereziei! Din 
aceeași  pricină  este  foarte  anevoioasă  întoarcerea  din  erezie  la 
Ortodoxie, cu mult mai grea decât întoarcere din necredință și idolatrie. 
Ereziile care sunt mai aproape de ateism sunt mai lesne recunoscute și 
oprite decât cele mai puțin îndepărtate de credința ortodoxă și, ca atare, 
mai  ascunse.  Împăratul  roman  cel  întocmai  cu  Apostolii,  Marele 
Constantin,  i‐a  scris  o  epistolă  Sfântului  Alexandru,  patriarhul 
Alexandriei, cel care l‐a dat în vileag pe ereziarhul Arie, îndemnându‐l 
să înceteze cearta ce strică pacea din pricina unor cuvinte deșarte. Prin 
aceste  cuvinte  pe  care  Constantin  le‐a  numit  deșarte  era  tăgăduită 
Dumnezeirea  477 Domnului  nostru  Iisus  Hristos,  era  nimicit 
creștinismul .  Astfel,  și  într‐un  bărbat  sfânt,  râvnitor  al  dreptei 
credințe, neștiința a fost amăgită printr‐o cursă a ereziei pe care el nu a 
putut să o priceapă. 
Erezia,  fiind  păcat  greu,  păcat  de  moarte,  se  vindecă  ușor  și 
hotărâtor  ‐  ca  păcat  al  minții  ‐  prin  darea  ei  nefățarnică,  din  toată 
inima,  anatemei.  Sfântul  Ioan  Scărarul  a  zis:  „Sfânta  Biserică 
sobornicească îi primește pe eretici când ei dau anatemei fără fățărnicie 
erezia lor478, și îndată îi învrednicește de Sfintele Taine; iar pe cei căzuți 
în  curvie,  chiar  dacă  își  mărturisesc  și  părăsesc  păcatul,  poruncește, 
urmând  apostoleștilor  rânduieli  să  fie  despărțiți  de  Sfintele  Taine 
pentru mulți ani”479. Urma lăsată de păcatul trupesc rămâne în om și 
după  mărturisirea  păcatului,  și  după  părăsirea  lui;  urma  lăsată  de 
erezie e nimicită îndată după lepădarea ei. Fără această doctorie, otrava 
hulei împotriva lui Dumnezeu rămâne în duhul omenesc și nu încetează 
a‐l  clătina  cu  nedumeriri  și  îndoieli  pricinuite  de  împreună‐simțirea 
netăiată  din  rădăcină  față  de  erezie;  rămân  gânduri  ce  se  ridica 
împotriva înțelegerii lui Hristos, ce fac anevoioasă mântuirea pentru cel 
ținut în legăturile lor, ținut în legăturile nesupunerii și împotrivirii față 
de Hristos, pentru cel ce rămâne în împărtășire cu satana”480.  
Și tot Sfântul Ignatie ne mai face atenți în această privință zicând: 
,,Să  nu‐i  îngăduim  minții  a  citi  despre  lucrurile  duhovnicești 
altceva  decât  ceea  ce  este  cuprins  în  cărțile  Scriitorilor  adevăratei 
Biserici;  cărți  despre  care  Biserica  însăși  a  dat  mărturie  că  ele  sunt 
477
478
Istoria bisericească a lui Fleury, vol. 1, cartea 10, cap. 42. 
479
Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul 15, cap. 49. 
480
Sinodul din Laodiceea, canonul 6.  
Sfântul Ignatie Briancianinov, Predică în Duminica Ortodoxiei. 
346
organe  ale  Sfântului  Duh.  Cel  ce  citește  pe  Sfinții  scriitori  se 
împărtășește nemijlocit de Sfântul Duh Care  locuiește în ei și grăiește 
prin ei; cel ce citește scriitorii eretici, chiar dacă ar fi ele împodobite cu 
numele  de  „sfinte”  de  către 481adunătura  lor  eretică,  se  împărtășește  de 
duhul cel viclean al înșelării . Din pricina neascultării față de Biserică, 
al cărei miez este trufia, el cade în cursele stăpânitorului lumii acesteia”. 
Părintele Grigorie, de la Mănăstirea Cutlumuș, din Sfântul Munte 
Athos, comentând cererea, ce se face după Epicleză: 
Τὴν  ἑνότητα  τῆς  Πίστεως,  Unitatea  credinței,  καὶ  τὴν  κοινωνίαν  și 
împărtășirea  τοῦ  Ἁγίου  Πνεύματος  Sfântului  Duh  αἰτησάμενοι,  cerând, 
ἑαυτοὺς pe noi înșine καὶ ἀλλήλους și unii pe alții καὶ πᾶσαν și toată τὴν 
ζωὴν  viața  ἡμῶν,  noastră  Χριστῷ  τῷ  Θεῷ  lui  Hristos  Dumnezeu 
παραθώμεθα să o dăm, zice printre altele: 
 ,,De obște sunt toate în Biserică: de obște credința noastră, de obște 
nădejdea,  de  obște  dragostea  noastră.  Sfânta  Biserică,  scrie  Sfântul 
Maxim  Mărturisitorul,  este  tip  și  icoană  a  lui  Dumnezeu,  și  precum 
Acesta  ca  un  Creator  ține  unită  creația  cu  infinita  putere  și 
înțelepciunea Lui, așa și aceasta legă într‐o unitate credincioșii, chemați 
să conglăsuiască într‐un har și o credință482.  
Aceasta legătură a credincioșilor a fost născută la Sfântul Botez, a 
fost  sfințită  la  Sfânta  Mirungere,  este  hrănită  și  sporește  prin 
dumnezeiasca Împărtășanie”483.            
Fericitul Teofilact tâlcuind cuvântul Sfântului Apostol Pavel din Epistola către 
Efeseni, cap. 4, care vorbește despre ,,unitatea credinței” zice:  
,,Vezi  o  cititorule!  Câtă  este  vrednicia  omului?  Fiecare,  zice,  îl 
gătește  pe  celălalt,  fiecare  slujește  ,,spre  zidirea  trupului  lui  Hristos”, 
adică  a  Bisericii.  Cei  ce  au  luat  darurile,  zice,  se  cuvine  să  lucreze,  să 
ostenească  și  să‐i  zidească  pe  creștini  ,,până  ce  vom  ajunge  toți  la 
unitatea credinței”, adică până ce vom arată cu dovada că avem toți una 
și  aceeași  credință,  nefiind  osebiți  după  dogme  și  neavând  dezbinări 
între noi după viață și după fapte. Căci atunci se face adevărata unitate 
a credinței și atunci Îl vom cunoaște pe Fiul lui Dumnezeu, când vom fi 
drept slăvitori în dogme și vom păzi legătura dragostei, dragostea care 
este Hristos”. 
,,Încă  și  Icumenie  zice  că  aceasta  este  ,,cunoștința  Fiului  lui 
Dumnezeu”,  a  nu  zice  unul  una  și  altul  alta  despre  El.  Și  luând  din 
această  zicere  a  lui  Pavel,  Dumnezeieștii  Părinți  ce  au  scris  Sfințitele 
Liturghii  ‐  Marele  Vasile,  Hrisostomul  și  Grigorie  Dialogul  ‐  cer  de  la 
481
482
Sfântul Petru Damaschinul, Filocalia, „Despre dreapta socotință”. 
Πρβλ.  Μυσταγωγία  24,  PG  91,  705B  [Sfântul  Maxim  Mărturisitorul,  Mistagogia  Duhului  Sfânt, 
Capitolul I, Cum și în ce chip Sfânta Biserică este icoana și chipul lui Dumnezeu?, p. 8].  
483
 Ιερομονάχου  Γρηγοριου  Ieromonah  Grigorie,  Η  Θεια  Λειτουργια  I  Thia  Liturghia  Dunezeiasca 
Liturghie, Σχόλια Sholia Comentar, p. 307. 
347
Dumnezeu  ,,unitatea credinței (enotita tis pisteos)”,  pe care tâlcuind‐o, 
înțeleptul  Nicolae  Cabasila,  episcopul  Dirahului,  zice:  ,,Și  ce  este 
unitatea credinței?” Zice:  ,,Bărbatul cu suflet îndoit este nestatornic în 
toate căile sale” (Iacov 4, 8),  ,,cu suflet îndoit”  numindu‐l  pe  cel  ce se 
îndoiește, pe cel nicidecum adevărat. Căci unul ca acesta, plecându‐se în 
amândouă părțile nu umblă cu încredințare în nici o parte. Lucrul cel 
împotriva acestuia, care stă, se arată prin unire, stăruire, adeverire, căci 
cel ce crede cu adevărat una știe despre lucru ‐ sau că este sau că nu este 
‐ iar cel ce se îndoiește se pleacă spre amândouă și de la numire se face 
arătat”484. Astfel după tâlcuirea aceasta, Sfântul Apostol Pavel se roagă 
lui Dumnezeu ca toți creștinii să ajungă la credința cea desăvârșită,... iar 
prin  ,,cunoștința  Fiului  lui  Dumnezeu”,  Sfântul  Apostol  Pavel  nu 
înțelege aici cunoștința lui Dumnezeu ce se face prin teoria (,,vederea”) 
făpturilor și a Dumnezeieștilor Scripturi, căci pe aceasta pot să o aibă și 
cei necurați, ci cunoștința dobândită prin strălucire dumnezeiască, cea 
enipostatică  în  inimă,  cunoștința  mai  presus  de  fire  a  Fiului  lui 
Dumnezeu,  care  se  dă  doar  celor  desăvârșiți  și  cu  totul  curățiți  de 
patimile trupești și sufletești, la care Apostolul se roagă să ajungă toți 
creștinii”485. 
 
La credința desăvârșită, care este unitatea și părtășia omului cu 
Dumnezeu, deci la mântuire, vom putea ajunge numai de vom ține 
credința simplă‐descoperirea  
 
Sfinții Părinți ai Bisericii, între care se numără și Sfântul Maxim 
Mărturisitorul,  după  cum  arată  Înalt  Prea  Sfințitul  Mitropolit 
Hierotheos  Vlachos  în  cartea  sa  Cugetul  Bisericii  Ortodoxe,  ,,scot  în 
evidență faptul că credința desăvârșită este unitatea și părtășia omului 
cu Dumnezeu. Credința, zice Sfântul Maxim, este ,,o putere de legătură 
sau  o  legătură  care  face  să  se  ivească  nemijlocita,  desăvârșita  și 
suprafireasca  unire  a  credinciosului  cu  Dumnezeu  în  care  crede”. 
Ortodoxia îl îndreaptă pe om în această direcție. Astfel Sfântul Maxim 
ne învață că credința are drept capăt mântuirea sufletelor. Mântuirea, 
ca să spunem așa, reușește atunci când omul este făcut să ajungă de la 
credința simplă‐descoperirea la credința desăvârșită. De aceea el susține 
că ,,adevărata descoperire a ceea ce fusese crezut este capătul credinței”. 
Așa se face că dă o mare însemnătate păstrării descoperirii, adică 
ceea  ce  numim  credința  simplă  sau  începătoare.  Cel  ce‐și  păstrează 
credința în Hristos nevătămată ,,are în sine toate dumnezeieștile daruri 
ale harului laolaltă”. Recunoașterea adevăratei descoperiri ne dă putința 
de a rămâne în adevărata perspectivă a tămăduirii. Nu e nicidecum o 
484
485
 Sfântul Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii, cap. 13. 
 Fericitul Teofilact, Tâlcuire la Epistola către Efeseni, p. 159.  
348
întâmplare  că  Sfântul  Maxim  caracterizează  adevărata  credință  ca 
primul leac al mântuirii. El scrie: ,,Mai curând să păstrăm întâiul leac al 
mântuirii  noastre:  vreau  să  spun  moștenirea  credinței”.  Îl  păstrăm 
mărturisind cu sufletul și cu trupul, și, într‐adevăr, cu îndrăzneală ceea 
ce Părinții ne‐au învățat și ne‐au lăsat moștenire.  
După învățătura Sfântului Maxim Mărturisitorul, se vădește că cei 
ce  pierd  credința,  adică  ortodoxia,  pierd  și  unirea  cu  Dumnezeu, 
putința îndumnezeirii, și se despart de Biserică, de adevăratul Trup al 
lui  Hristos.  Ortodoxia  este  Biserica  cea  una  care  deține  adevărul, 
păstrează meșteșugul adevărat al tămăduirii și poate călăuzi pe om la 
adevărata  486
cunoaștere  a  lui  Dumnezeu,  care  este  părtășie  cu 
Dumnezeu” .  
Deci înțelegem că unitatea credinței nu înseamnă numai unitate 
în litera credinței, ci înainte de toate unitate în Duhul credinței. A avea 
unitatea  credinței  nu  înseamnă  numai  a  cunoaște  credința  Bisericii, 
credința simplă, descoperirea, ci înseamnă a avea Duhul credinței, a fi 
în  unitatea  credinței  prin  Duhul  Sfânt,  a  cunoaște  cele  ale  credinței 
prin Duhul Sfânt. A fi în unitatea credinței înseamnă a avea credința 
Duhului Sfânt, credința lui Hristos, „mintea lui Hristos” (1Cor, 2, 16), 
înseamnă a fi în unire cu Dumnezeu. Nimeni nu poate fi în unitatea 
credinței  în  afara  Duhului  Sfânt.  Unitatea  credinței  este  în  Duhul 
Sfânt, în Biserica – Trupul lui Hristos. Unitatea credinței nu poate fi 
despărțită de unitatea Bisericii. În credință și prin credință unindu‐ne 
cu Dumnezeu dobândim nezdruncinata unitate a credinței, suntem în 
unitatea Bisericii, Împărăția cerului pe pământ (Ioan 18, 37; 17, 16). De 
acum, din viața aceasta, în Biserică, trăind unitatea credinței, ajungem 
la  îndumnezeire,  ne  învrednicim  de    împărăția  cerurilor  în  inima 
noastră. Însuși Domnul zice că: ,,nu va veni împărăția lui Dumnezeu cu 
pândire. Nici (nu) vor zice, iat‐o aici sau iat‐o acolo; că iată împărăția lui 
Dumnezeu înlăuntrul vostru este” (Luca 17, 20‐21).  Și:  ,,Amin zic vouă: 
oricine  nu  va  primi  împărăția  lui  Dumnezeu  ca  pruncul,  nu  va  intra 
într‐însa” (Luca 18, 17). 
La unitatea credinței s‐a ajuns și se ajunge numai în Trupul lui 
Hristos ‐ Biserica, a cărei unitate ,,mai presus de fire” a fost, este și va fi. 
Acești rătăciți de acum zic: „Haideți să refacem unitatea credinței și a 
Bisericii  aici  și  acolo”.  Ei  au  ieșit  din  unitatea  Bisericii,  au  pierdut 
unitatea  credinței  și  acum  oriunde  și  oricum  caută  să  ajungă  la  o 
unire. Dar unire nu poate fi decât în Adevărul lui Dumnezeu. Unitate 
nu poate fi decât în Biserică, prin Sfânta Treime. 
Cine  tăgăduiește  unitatea  Bisericii,  care  este  Trupul  lui  Hristos 
primit  de  la  Maica  Domnului  și  îndumnezeit,  căruia  Sfinții  și 
486
Mitropolitul  Hierotheos  Vlachos,  Cugetul  Bisericii  Ortodoxe,  Dreapta  credință  în  învățătura 
Sfântului Maxim Mărturisitorul, pp. 63‐65.  
349
credincioșii îi devin mădulare, tăgăduiește venirea lui Iisus Hristos în 
trup, tăgăduiește Dumnezeirea Lui, hulește pe Duhul Sfânt și întreaga 
Sfânta Treime prin care este unitatea Bisericii, și se rup de legătura vie 
cu ea. 
Nu tăgăduindu‐se unitatea Bisericii și căutându‐se ,,o refacere a 
ei” se va putea ajunge vreodată la unitatea credinței, ci mărturisind‐o 
și  slăvind  pe  Dumnezeu,  Cel  prin  care  aceasta  este.  Biserica  nu  are 
nevoie  de  mântuitori,  ci  noi  avem  nevoie  să  ne  mântuim  în  ea,  și  la 
aceasta vom putea ajunge numai de vom rămâne adevărate mădulare 
ale ei și de îi vom ajuta și pe cei din afara ei să se zidească în ea. Numai 
fiind adevărate mădulare ale Bisericii îi putem ajuta și pe cei din afara 
ei  să  se  învrednicească  de  unirea  cu  Mântuitorul  nostru,  Care  prin 
Duhul  Sfânt  ne  învață  a  cere:  ,,Unitatea  credinței  și  împărtășirea 
Sfântului  Duh,  pe  noi  înșine  și  unii  pe  alții  și  toată  viața  noastră  lui 
Hristos Dumnezeu să o dăm” (Matei 28, 19‐20; Marcu 16, 15‐16; Ioan 20, 
20‐23; 17, 20‐23; Efes. 4, 10‐13).  
Tocmai pentru ca să ajungem la  ,,unitatea credinței”, Mântuitorul 
a zidit Biserica ‐ Trupul Său și a organizat‐o, ,,ea continuă viața Lui și 
este semnul văzut al mântuirii noastre”. În Biserică se jertfește Mielul 
lui  Dumnezeu  în  chip  nesângeros,  pe  altarele  bisericilor,  și  pentru 
aceasta  la  Sfânta  Liturghie,  după  Epicleză,  după  prefacerea  pâinii  și 
vinului  în  Trupul  și  Sângele  Domnului,  ne  rugăm  în  Duhul  Sfânt, 
cerând ca să fim menținuți în unitatea credinței și să se desăvârșească 
această unitate. Cerem deci ca împărtășirea, această unire cu El, cu Cel 
pe  care  Îl  mărturisim  și  cu  Cel  căruia  ne  rugăm:  ,,Cred,  Doamne,  și 
mărturisesc,  că  Tu  ești  cu  adevărat  Hristos,  Fiul  lui  Dumnezeu  celui 
viu...”487,  să ne fie spre  ,,Unitatea credinței și părtășia Sfântului Duh...”, 
adică, să ne învrednicim ca prin această unire să devenim ,,una”. 
Așadar,  prin  credința  cea  prin  Duhul  Sfânt  curățându‐ne  și 
unindu‐ne cu Hristos și prin Hristos cu Tatăl, se împlinește voia cea 
plină  de  iubire  a  Sfintei  Treimi,  pe  care  a  arătat‐o  Mântuitorul  în 
rugăciunea Sa Arhierească.  
Această  cerere  pentru  ,,Unitatea  credinței  și  părtășia  Sfântului 
Duh...”,  din  Liturghia  credincioșilor,  nu  se  face  pentru  cei  din  afara 
Bisericii, nu se face pentru ,,unirea credințelor”, după cum vedem că 
învață greșit unii astăzi, nici pentru catehumeni (cei chemați, care se 
pregătesc să primească Botezul), deoarece pentru ei se rugă Biserica, la 
timpul  potrivit,  la  sfârșitul  Liturghiei  catehumenilor,  când  sunt  dați 
afară din biserică prin cuvintele: ,,cei chemați ieșiți”. Pentru că nu sunt 
botezați,  aceștia  nu  se  pot  uni  cu  Hristos.  Această  cerere  pentru 
,,Unitatea credinței și părtășia Sfântului Duh...”  se face pentru cei care 
487
Rânduiala Sfintei Împărtășanii, Rugăciunea a douăsprezecea a Sfântului Ioan Gură de Aur. 
350
în  dreapta  credință  fiind,  mădulare  ale  Bisericii,  urmează  să  se 
împărtășească cu Trupul și Sângele Domnului lor și să devină ,,una” cu 
Dumnezeu și între ei, se face spre desăvârșirea unității credinței lor.  
,,Sfântul Ioan Gură de Aur, scrie Părintele Florin Botezan, arată că 
catehumenii  nu  răspund  la  cererile  ecteniei  și  sunt  trimiși  apoi  din 
biserică  înainte  de  începerea  Liturghiei  euharistice  (a  credincioșilor) 
deoarece  ei,  nefiind  botezați,  sunt  în  afara  cămărilor  împărătești, 
rugăciunea  lor  nu  este  cea  a  lui  Hristos 488
(Ioan 
489 14,  13),  nu  au  libertate 
filială și trebuie ca alții să le fie mijlocitori” . .  
Pentru  catehumeni  (cei  chemați,  cei  care  se  pregătesc  pentru 
Sfântul Botez) s‐a zis, la timpul potrivit: 
,,Cei credincioși, pentru cei chemați să ne rugăm, ca Domnul să‐i 
miluiască  pe  dânșii.  Să‐i  învețe  pe  dânșii  cuvântul  adevărului.  Să  le 
descopere lor Evanghelia dreptății. Să‐i unească pe dânșii cu Sfânta Sa 
Sobornicească și Apostolească Biserică”.  
Deci cei chemați au nevoie să‐i miluiască Domnul, să‐i învețe pe 
dânșii cuvântul adevărului, să le descopere Evanghelia dreptății și să‐i 
unească pe  dânșii cu adevărata Biserică, în care se pot învrednici de 
,,unitatea credinței și părtășia Sfântului Duh”, singurul loc în care pot 
ajunge la ,,unitatea credinței (eis tin enotita tis pisteos) și a cunoștinței 
Fiului lui Dumnezeu, întru bărbat desăvârșit, la măsura vârstei plinirii 
lui Hristos”.   
Părintele  Dumitru  Stăniloae,  tâlcuind  această  cerere  pentru 
,,unitatea  credinței”  care  se  face  în  Liturghia  credincioșilor,  pentru 
mădularele Bisericii, pentru cei ortodocși, după transformarea pâinii și 
vinului în Trupul și Sângele Domnului, înainte de a ne împărtăși, zice 
printre altele:  
,,Nu  ni  se  dă  plinătatea  Duhului  lui  Hristos  și  nici  unitatea  în 
credință prin împărtășire dacă nu ne dăruim pe noi înșine și unii pe 
alții  în  mod  deplin  lui  Hristos.  Unirea  în  credință  e  și  ea  un  dar  al 
Duhului Sfânt, dar Sfântul Duh nu intră în cei ce nu vor să se dăruiască 
lui Hristos, sau n‐a intrat în cei ce nu se arată ca unii ce s‐au dăruit lui 
Hristos pe ei înșiși și unii pe alții, surpând închisoarea egoismului lor. 
Căci Duhul Sfânt e Duhul comuniunii. Unde este El, are loc comunicare 
de la unul la altul. Trebuie să ne dăruim lui Hristos și unii altora ca să 
ni Se dăruiască Duhul Său cel Sfânt. Și nu se poate dărui lui Hristos cel 
ce nu se dăruiește altora, sau  viceversa.  Nu ajunge să  mă dăruiesc eu 
însumi lui Hristos ca să înfăptuiesc sau să sporesc unirea credinței cu 
alții și ca să primesc pe Duhul Sfânt. Comoditatea sau egoismul nu mă 
duce  la unirea în  credință  sau  la  sporirea ei și  la unitatea  în  Duh  cu 

488
489
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii 2 Corinteni 2, PG 61, 399.   
Părintele Florin Botezan, Explicarea Sfintei Liturghii I. 
351
alții”490.  
Iar  Părintele  Grigorie  Aghioritul  comentând  și  el  această  cerere 
pentru ,,Unitatea credinței și împărtășirea Sfântului Duh...” zice:  
,,Unitatea credinței este condiția necesară pentru a ne putea face 
părtași unității dumnezeieștii Euharistii. De aceea înainte de a înainta 
spre  Sfântul  Potir  (to  potirion  tis  Zois  ‐  Potirul  Vieți),  cerem  de  la 
Domnul să ne păstreze în unitatea credinței. Biserica este una Trupul 
lui Hristos. De aceea trebuie să aibă un suflet, o inimă, o gură. ,,Pentru 
că aceasta este unitatea credinței: atunci când toți suntem una, când toți 
înțelegem în același chip ,,legătura” credinței și a dragostei”491.  
Credința cea una ne dă putință să ne hrănim cu cea una Pâinea 
vieții.  Scrie  purtătorul  de  Dumnezeu  Ignatie:  ,,Să  vă  adunați  într‐o 
credință și întru numele lui Iisus Hristos... sfințind una Pâinea, care este 
leacul nemuririi”. Această una, sfântă și apostolească credință după ce a 
primit‐o  Biserica,  ,,o  păzește  cu  grijă...  crede  întru  aceasta,  în  același 
chip  ca  și  cum ar  avea un  suflet  și  o  inimă.  Propovăduiește,  învață și 
transmite mai departe potrivit cu această credință ca și cum ar avea o 
singură gură... Cum soarele aceasta, zidire a lui Dumnezeu, este unul și 
același  în  toată  lumea,  astfel  și  propovăduirea  adevărului  strălucește 
pretutindeni și luminează pe toți oamenii ce vor să vină la cunoștința 
adevărului”492.  
...La Cina cea de Taină pot să șadă doar aceia ce aparțin unității 
credinței.  Biserica  refuză  să  dea  hrana  nestricăciunii  celor  nebotezați, 
deoarece cunoaște cum că, ,,dacă cineva nesupus se ascunde pe sine și se 
va împărtăși, va mânca judecata veșnică spre pedepsirea lui”. Nu pot să 
se împărtășească de Viață toți aceia ce nu sunt părtași Adevărului. Nu 
au părtășie cu Duhul Sfânt toți cei ce nu participă la unitatea credinței: 
,,Credința noastră este pe potriva Euharistiei iar Euharistia adeverește 
credința”493. Potirul comun presupune o credință comună. 
Pentru același motiv câți au tăgăduit sau s‐au întors de la dreapta 
credință  în  Hristos  nu  pot  să  se  împărtășească  de  El.  Sfânta 
Împărtășanie nu se dă nici celor nebotezați, nici eterodocșilor: ,,Nu este 
permis celor de alt neam să se apropie de dumnezeiasca Euharistie. Și 
de alt neam este considerat acela ce este încă necredincios și nebotezat și 
de  asemenea  cel  ce  (s‐a  întors)  a  îmbrățișat  o  cugetare  eterodoxă  și 
490
Părintele  Dumitru  Stăniloae,  Spiritualitate  și  comuniune  în  Liturghia  Ortodoxa,  Liturghia 
credincioșilor, p. 531.  
491
 Ιερόσ  Χρυσόστομοσ,  Εις  Εφεσίους  Sfântul  Ioan  Gură  de  Aur,  Efeseni  11,  3,  PG  62,  83.  Πρβλ.  Αγιος 
Νικόδημος Αγιοριίτης Sfântul Nicodim Aghioritul,  Ερμηνεία εις τάς ιδ Επιστολάς, τόμος β, Θεσσαλονίκη 
Erminia eis tas id' Epistolas, tomos B', Thesaloniki Tâlcuire la Epistola a II‐a către Tesaloniceni 1990, 
σελ sel p. 434. 
492
 Πρός Εφεσίους Pros Efesious 20, B 2, 268. Πεβλ Prbl. PG 5, 661A ‐ Άγιος Ειρηναίος, Κατά αιρέσεων 
Sfântul Irineu, Kata ereseon 1, 10, 2, SC 264, 159‐160. 
493
 Διαταγαί των Αποστόλων Diatage ton Apostolon 7, 25, PG 1, 1017B ‐ Άγιος Ειρηναίος, Κατά αιρέσεων 
Sfântul Irineu, Kata ereseon 4, 18, 5 , SC 100, 611. 
352
neconformă  cu  credința  Sfinților”.  Biserica  interzice  participarea 
ereticilor  la  Cina  Domnului:  ,,Nu  ne  vom  face  părtași  la  Sfânta  și 
dătătoarea de viață Jertfă cu cei ce s‐au obișnuit să cugete unele dogme 
diferite de cea dreaptă și adevărată, ci cu cei de aceeași cugetare și frații 
noștri cu care avem unitate în Duh și identitate de credință”494.  
Sfânta  Biserică  refuză  să  primească  pe  eretici  la  dumnezeiasca 
Împărtășire. Refuză de asemenea părtășia cultică cu cei de altă credință, 
adică  împreună  rugăciunea  cu  ei.  Unii  văd  în  acest  lucru  o  oarecare 
duritate  și  nu  pricep  dragostea  Maicii  Biserici.  Ea  însă  dorește  și  se 
roagă pentru întoarcerea întru pocăință a fiecărui om și cunoaște că o 
,,împărtășire”  de  suprafață  va  vătăma  pe  eterodocși  și  va  clătina  în 
credință pe unii credincioși.  
Câți trăiesc în unitatea credinței simt iubirea de oameni a Bisericii. 
Aud inima ei maternă cum bate cu durere pentru fiecare om și o văd 
arzând  de  dragoste  pentru  toți:  pentru  cei  necredincioși  și  pentru 
catehumeni, pentru cei departe de credință și pentru cei apropiați”495.  
Așadar,  după  cum  știm,  adevărul  acesta,  dorirea  și  durerea 
Bisericii pentru cei din afara ei îl au cei ce trăiesc Adevărul Bisericii, cei 
uniți cu Hristos, dorirea Lui s‐a făcut dorirea lor. Părintele Dumitru 
Stăniloae zice: 
,,Biserica e corabia în care înaintează credincioșii spre această stare 
de fii ai Tatălui ceresc și de frați ai Fiului făcut om și jertfit pentru ei. Ea 
e Împărăția anticipată a Sfintei Treimi. Iar locul în care se întărește cel 
mai  mult  această  Împărăție  pregustată  a  Sfintei  Treimi  este  Sfânta 
Liturghie. Ea e fântâna care adapă în mod esențial viața de comuniune 
a credincioșilor cu Sfânta Treime și cea dintre ei. În Sfânta Liturghie e 
coborâtă  cel  mai  mult  la  credincioși  Sfânta  Treime  și  ei  trăiesc  ca  o 
arvună întâlnirea cu Ea și bucuria acestei întâlniri în laudele entuziaste 
ce I le aduc”496. 
Deci pentru a ajunge la unitatea credinței, pentru a ajunge ,,fii ai 
Tatălui ceresc și frați ai Fiului făcut om și jertfit pentru ei”, cei din afara 
Bisericii  este  nevoie,  mai  întâi,  să  creadă,  să  primească  și  să 
mărturisească  credința  Bisericii  ‐  credința  simplă  ‐  Dumnezeiasca 
descoperire ‐ Ortodoxia. Dacă fac aceasta numai teoretic, adică dacă 
cunosc din cele ale ortodoxiei dar nu devin mădulare ale Bisericii, dacă 
nu primesc Botezul, Mirungerea, Sfintele Taine, nu sunt ortodocși, nu 
sunt în Duhul Sfânt, nu se poate spune că au unitatea credinței, sau că 
ar  avea  vreo  nădejde  de  mântuire  rămânând  așa.  La  o  înțelegere 
494
 Άγιος  Κύριλλος  Αλεξανδρείας  Sfântul  Chiril  al  Alexandriei,  Περί  της  εν  Πνεύματι  καί  αληθεία 
προσκυνήσεως
495
 Peri tis en Pnevmati ke alithia proskiniseos 11 καί ke 17, PG 68, 761D καί ke 1077C. 
 Ιερομονάχου  Γρηγοριου  Ieromonah  Grigorie,  Η  Θεια  Λειτουργια  I  Thia  Liturghia  Dunezeiasca 
Liturghie,
496
 Σχόλια Sholia Comentar, pp. 306‐309. 
Părintele Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă, Introducere, p. 10. 
353
oarecare  a  credinței  ortodoxe,  e  drept, pot să  ajungă și  cei  din afara 
Bisericii,  dar  rămânând  aici  nu  pot  ajunge  niciodată  la  curățire,  la 
luminare,  la  unitatea  credinței,  la  unirea  cu  Dumnezeu,  la 
îndumnezeire.  
Pentru ca să putem ajunge la unitatea credinței trebuie să trăim 
credința Bisericii, să primim Sfântul Botez, Mirungerea, Sfintele Taine, 
să avem harul Duhului Sfânt. Numai mărturisind credința ortodoxă și 
botezându‐se în numele Sfintei Treimi, prin trei scufundări, în Biserica 
cea una – Trupul lui Hristos, primind harul Duhului Sfânt prin Taina 
Mirungerii  și  trăind  credința  în  acest  Har  poate  ajunge  cineva  la 
unitatea credinței, se poate uni ,,în chip sensibil și spiritual, ființial și 
duhovnicesc”  cu  Dumnezeu.  Adică,  în  chip  duhovnicesc  –  păzind 
poruncile,  trăind  viața  lui  Hristos,  și  în  chip  sensibil  ‐ 497prin 
împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos .  
Sfântul  Nicodim  Aghioritul  zice:  ,,Cel  ce  păzește  poruncile  se 
aseamănă  cu  Dumnezeu  și  se  unește  cu  El.  ,,De  mă  iubiți  pe  Mine, 
poruncile Mele păziți” (Ioan 14, 15).  
Oricine lucrează cu osârdie, cu dragoste și sfințenie poruncile Lui 
cele de viață făcătoare și îndumnezeitoare câștigă nu numai neosândită 
știință, ci se aseamănă lui Dumnezeu Însuși, Care a dat poruncile, și se 
unește  cu  Dânsul.  Aceasta  o  adeverește  și  pasărea  cerului,  Dionisie 
Areopagitul,  cel  întocmai  cu  Apostolii,  zicând:  „Asemănarea  și  unirea 
noastră  cu  Dumnezeu  o  putem  ajunge  numai  498 prin  iubirea  prea‐
cinstitelor porunci și prin sfintele lor împliniri” . De câtă dulceață, de 
câtă bucurie și de câtă veselie este pricinuitoare aceasta, adică a se face 
cineva asemenea lui Dumnezeu și a fi unit cu El!”499   
Prin  urmare,  se  înțelege  că  cine  crede  cu  adevărat  împlinește 
poruncile, trăiește credința, se unește cu Dumnezeu, ajunge la unitatea 
credinței. Sfântul Apostol Iacov zice că  „credința fără de fapte moartă 
este” (Iacov 2, 26).  Credința vie, credința trăită, credința din unirea cu 
Dumnezeu este unitatea credinței. Părintele Dumitru Stăniloae zice că:  
,,Chiar  dacă  există  și  un  urcuș  individual  al  credincioșilor  spre 
Dumnezeu prin curățirea de patimi, prin dobândirea virtuților și prin 
contemplarea rațiunilor creațiunii, acest urcuș n‐ar putea avea loc dacă 
n‐ar fi ajutat de un urcuș liturgic spre Dumnezeu, care se înfăptuiește 
de  fiecare  împreună  cu  obștea  celorlalți  credincioși.  Acest  urcuș  e 
susținut  de  Hristos  Cel  înviat  și  unit  cu  credincioși  prin  Sfânta 
Împărtășanie. Dar unirea cu Hristos în Sfânta Împărtășanie unește pe 
credincioșii adunați în Hristos și cu Sfânta Treime, întărindu‐le calitatea 
de  moștenitori  împreună  cu  Hristos  ai  Împărăției  Tatălui,  având  pe 
497
498
 Sfântul Simeon Noul Teolog,  Imnele iubirii dumnezeiești, Imnul 30, pp. 521‐536‐541.   
499
 Sfântul Dionisie Areopagitul, Despre Ierarhia Bisericească, op. cit., cap. 11, p. 73. 
 Sfântul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simțuri. 
354
Duhul Sfânt odihnind peste ei”500.  
,,Arhiereul  din  Vechiul  Testament,  mai  zice  Părintele  Dumitru 
Stăniloae, fiind numai un chip al lui Iisus Hristos, intra o singură dată 
pe  an  în  Sfânta  Sfintelor  cu  sânge  de  țapi,  fără  să  însemne  aceasta  o 
răscumpărare reală a oamenilor de sub puterea morții. Hristos intră o 
dată pentru totdeauna prin umanitatea Sa dincolo de ea și totuși cu ea 
la Dumnezeu însuși, aducând jertfă viața Sa, sângele Său omenesc, dar 
plin  de  valoarea  prezenței  Lui  ca  Dumnezeu  în  el,  obținând  o 
răscumpărare  reală  de  moarte  a  tuturor  celor  ce  se  vor  uni  cu  El. 
Aceasta ne face să ne gândim la ce este omul care se află într‐o legătură 
cu Dumnezeu și ce este Hristos însuși ca Fiul lui Dumnezeu făcut și Fiul 
Omului.  Omul  trăitor  al  legăturii  cu  Dumnezeu  simte  pe  Dumnezeu, 
dar ca pe Cel de care este dependent, iar pe sine însuși ca dependent; 
simte  pe  Dumnezeu  ca  mereu  dincolo  de  sine,  și  totodată  pe  sine 
înaintând spre El, dar neajuns la totala unire cu El. Hristos simte Eul 
Său ca independent, una cu Dumnezeu în ființă, dar simte același Eu și 
ca pe unul ce a acceptat dependența de Dumnezeu; se simte și ca Fiu 
născut  al  Tatălui  și  ca  om  dependent  de  Tatăl.  Simte  o  dependență 
benevolă  de  Dumnezeu,  ba  chiar  de  Sine  Însuși.  Trăiește  adâncimea 
infinită a Eului Său dumnezeiesc, dar Se trăiește și ca Eu dependent care 
voiește să Se dăruiască jertfă Tatălui pentru oameni. Adâncimea eului 
omului, dar în legătură cu Dumnezeu, ca un Tu deosebit, este trăită în 
aspirația lui nesfârșită spre unirea cu Dumnezeu. Când se unește prin 
credință cu Hristos, simte pe Hristos ca un Tu apropiat care îl ridică și 
pe el prin jertfa Lui, însușită și de sine cu o simțire foarte apropiată de 
Dumnezeu Tatăl, având în sine lucrarea lui Dumnezeu, prin Duhul lui 
Hristos.  Hristos  este  cu  jertfa  Lui  mai  presus  de  orice  preț  în  veci  la 
Tatăl. Dar ține și pe Duhul ca o legătură cu cei ce voiesc, atrăgându‐i 
mereu la Sine. Prin jertfa Lui S‐a înălțat ca om desăvârșit la Tatăl. Dar 
jertfa Lui este și o atragere a noastră de către El la înălțimea la care S‐a 
ridicat”501.  
,,În  fiecare  Sfântă  Liturghie,  mai  spune  Părintele  Dumitru 
Stăniloae, înaintăm spre Împărăția Sfintei Treimi, care va dura în veci și 
în care Împăratul ne este Tată și Fiul Împăratului, Frate, iar noi, uniți cu 
El în Duhul Sfânt. Înaintăm în ea și trăim tot mai mult în ambianța ei 
duhovnicească.  E  Împărăția  deplinei  comuniuni  în  dragoste,  în  care 
nimeni  nu  e  rob,  și  nimeni  stăpân,  ci  toți  frați  întru  Domnul  Iisus 
Hristos  și  fii  ai  Tatălui  bunătății  și  puterii supreme, eliberați  de  toate 
patimile egoiste care ne despart. 
Iar  Cel  ce  ne  conduce  spre  acea  Împărăție,  prin  învățătura,  prin 
500
501
Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă, Introducere, p. 8. 
Părintele Dumitru Stăniloae, 
 PSB 40, Părintele Dumitru Stăniloae, nota. 30, Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri, Partea a treia, 
Despre Sfânta Treime, p. 31. 
355
pilda și puterea dăruitoare, este Domnul nostru Iisus Hristos, Unul din 
Treime,  Care  S‐a  făcut  pentru  veci  Unul  dintre  noi,  S‐a  adus  jertfă 
pentru noi din iubire, a înviat și S‐a înălțat cu Trupul la cer și șade de‐a 
dreapta  Tatălui  pe  Tronul  Împărăției  veșnice,  dar  Se  unește  și  cu  noi 
prin Trupul Său jertfit și înviat pentru noi, ca să ne înalțe și pe noi, prin 
jertfirea egoismului nostru, spre învierea și spre șederea alături de Sine 
în Împărăția dragostei veșnice”502.        
Aceasta  este  deci,  trăirea  în  unitatea  credinței,  la  care  suntem 
chemați toți și la care putem ajunge, după cum am văzut, numai în 
Biserica ‐ Trupul lui Hristos, Biserica Ortodoxă, a cărei unitate a fost, 
este  și  va  fi,  pentru  cei  ce  au  crezut,  cred  și  vor  crede  în  ea  până  la 
sfârșitul veacului.  
Știm că și în afara Bisericii poate avea cineva o oarecare părtășie 
cu  Harul,  prin  El  Dumnezeu  lucrează  aducerea  tuturor  în  Biserică. 
Mântuire nu poate avea nimeni decât în acest Trup al lui Hristos în 
care ne împărtășim cu Trupul și Sângele Lui. Mântuirea este numai în 
Biserica cea una – Trupul lui Hristos, în care ne unim cu Dumnezeu ‐ 
,,Viața veșnică”, după cum El Însuși arată când zice:  
,,Amin, amin, grăiesc vouă. De nu veți mânca trupul Fiului Omului, 
și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viață întru voi. Cela ce mănâncă 
trupul Meu și bea sângele Meu, are viață veșnică, și Eu îl voi învia pe el 
în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 53‐54).  
Tocmai  ca  să  îi  lipsească  pe  ortodocși  de  unirea  cu  Dumnezeu 
vrăjmașul  neamului  omenesc,  diavolul,  a  inventat  că  Biserica  este 
dezbinată și i‐a atras în cursa „refacerii unității credinței și Bisericii”. 
Aceștia  spun  că  refac  unitatea  credinței  pentru  a  reface  unitatea 
Bisericii.  Dar  un  ortodox  niciodată  nu  acceptă  că  ,,este  nevoie  de 
refacerea  unități  de  credință  pentru  refacerea  unității  Bisericii  lui 
Hristos”. El înțelege că Biserica fiind Trupul lui Hristos nu are nevoie 
de refacere și că la unitatea credinței nu se poate ajunge decât în ea, 
așa  cum  s‐a  petrecut aceasta la  Cincizecime și de atunci până acum 
(Fapte 2, 37‐47; 3, 19‐26; 4, 24‐37; Efes. 4, 10‐13).  
Înalt Prea Sfințitul Hierotheos Vlachos, după înțelegerea în Duhul 
Sfânt a Sfinților Părinți, arată că: ,,la Cincizecime, apostolii au devenit 
mădularele Trupului lui Hristos, au văzut slava lui Dumnezeu, au ajuns 
la îndumnezeire și astfel au ajuns să fie împreună în unicul Trup al lui 
Hristos. 503Oricine  experiază  Cincizecimea  în  viața  sa  ajunge  la  această 
unitate” . 
Prin urmare nu se poate spune că: ,,adevărata unitate a Bisericii 
pentru  a  avea  sorți  de  izbândă,  trebuie  mai  întâi  refăcută  unitatea 
credinței”,  căci  în  primul  rând,  unitatea  Bisericii  este  izbânda  Prea 
502
503
 Părintele Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă, Concluzii, p. 711. 
 Cugetul Bisericii Ortodoxe, p. 47. 
356
Sfintei  Treimi  și  tăgăduind‐o  pe  aceasta  nu  mai  sunt  nici  un  fel  de 
sorți de mântuire, și în al doilea rând, pentru că la unitatea credinței, 
după cum am văzut, nu se poate ajunge niciodată în afara Bisericii cea 
una care este Trupul lui Hristos. Este imposibil să ajungă la unitatea 
credinței  cel  care  tăgăduiește  unitatea  Bisericii.  Tăgăduind  unitatea 
Bisericii lui Hristos, punându‐și în gând să o refacă, unde și prin cine 
va ajunge unul ca acesta la unitatea credinței? Sfântul Apostol Pavel 
zice că:  
„Cela ce s‐a pogorât, Acela este carele s‐a și suit mai presus de toate 
cerurile, ca să umple toate. Și Acela a dat pe unii apostoli, iar pe alții 
proroci,  iar  pe  alții,  evangheliști,  iar  pe  alții  păstori  și  dascăli,  spre 
săvârșirea sfinților spre lucrul slujbei, spre zidirea trupului lui Hristos, 
până ce vom ajunge toți la unitatea credinței (eis tin enotita tis pisteos)” 
(Efes. 4, 10‐13). 
Deci  se  înțelege  clar  că  Biserica  este  zidită,  că  ea  este  trupul  lui 
Hristos și că în ea sunt chemați să se zidească, să ajungă la unitatea 
credinței  toți.  La  unitatea  credinței  se  ajunge  numai  în  unitatea 
Bisericii ‐ Trupul lui Hristos și prin unitatea ei. Unirea celor din afara 
Bisericii cu Biserica nu îi refac unitatea, ci ei înșiși se învrednicesc de 
refacerea  lor  în  Biserică  prin  Capul  ei  Hristos.  Capul  dirijează  tot 
trupul,  și  dacă  capul  Bisericii  este  Hristos  cum  poate  fi  Biserica 
dezbinată? De cap nu ascultă mădularele paralizate și cele care au fost 
tăiate  de  la  trup.  Ceva  asemănător  se  întâmplă  și  în  Biserică: 
neascultătorii  de  Capul  Hristos,  cei  care  primesc  o  învățătură 
împotriva  Adevărului  –  Hristos paralizează,  se  taie  de  la ea,  nu  mai 
sunt  în  unitatea  ei.  Aceștia  nu  se  pot  mântui  niciodată  punându‐se 
problema refacerii unității Bisericii, nici de ei, nici de cei din Biserică, ci 
numai crezând, mărturisind și trăind unitatea Bisericii cea prin Sfânta 
Treime.  
Așadar, nu este nevoie și nici nu se poate realiza vreo unitate cu 
cei  din  afara  Bisericii.  Pentru  a  ajunge  la  unitatea  adevărată  și 
mântuitoare,  cei  din  afara  Bisericii,  trebuie  ajutați  de  Biserică  să 
conștientizeze că nu sunt în Biserica ‐ Trupul lui Hristos și că nu se pot 
mântui decât de vor veni cu sinceritate ca  ,,să‐i unească  (Dumnezeu) 
pe dânșii cu Sfânta Sa Sobornicească și Apostolească Biserică”. 
Noi  știm  din  Sfânta  Scriptură,  din  Viețile  Sfinților,  din  Istoria 
Bisericii  că  harul  Duhului  Sfânt  este  acela  care  a  adus  și  aduce  în 
Biserică  pe  toți  cei  ce  caută  sincer  mântuirea.  Nu  este  nevoie  și  nici 
îngăduit  de  Dumnezeu  ca  prin  „diplomația  noastră”,  prin  duhul 
înșelării, al părerii de sine să căutăm unirea oamenilor cu Biserica, ci 
în adevăr și iubire. Domnul nostru Iisus Hristos zice:  
,,Nimeni nu poate să vie către Mine, de nu‐l va trage pe el Tatăl cel 
ce m‐a trimis pe Mine; și Eu îl voi învia pe el în ziua cea de apoi. Este 
357
scris în proroci: și vor fi toți învățați de Dumnezeu. Deci tot cela ce aude 
de la Tatăl, și se învață, vine către Mine. Nu doară că pe Tatăl l‐a văzut 
cineva, fără numai cela ce este de la Dumnezeu, acela l‐a văzut pe Tatăl. 
Amin, amin grăiesc vouă: cela ce crede întru Mine, are viață veșnică. Eu 
sunt pâinea vieții. …Aceasta este pâinea, care se pogoară din cer, ca să 
mănânce cineva dintr‐însa și să nu moară. Eu sunt pâinea cea vie, care 
s‐a pogorât din cer; de va mânca cineva din pâinea aceasta, va fi viu în 
veci; și pâinea care Eu o voi da, trupul meu este, pe care îl voi da pentru 
viața lumii” (Ioan 6, 44‐48, 50‐51). 
Cunoaștem  din  Sfânta  Scriptură  că  toți  cei  care  caută  sincer 
mântuirea sunt uniți de către Dumnezeu cu Biserica. Sfântul Cornelie 
Sutașul,  despre  care  găsim  relatat  în  Faptele  Apostolilor,  este  un 
exemplu  în  această  privință.  Acesta  deși  era  născut  în  păgânătate 
pentru că se străduia să ducă o viață cucernică, în frica lui Dumnezeu 
și în rugăciune, nu a fost lăsat așa, ci Dumnezeu, printr‐un înger care i 
s‐a  arătat,  i  l‐a  descoperit  pe  Sfântul  Apostol  Petru,  care  l‐a  unit  cu 
Biserica  (Fapte  10).  Vedem  descris, tot în  același  capitol, cum acestui 
Apostol  i  s‐a  arătat  în  vedenie  lucrarea  Harului  ce  se  va  face  cu  toți 
oamenii, din toate neamurile, și că îi va mântui în Biserică (Fapte 10, 
10‐17,  44‐48).  Această  lucrare  a  făcut‐o  Duhul  Sfânt  prin  Sfinții 
Apostoli și Toți Sfinții. Viețile Sfinților sunt pline de asemenea cazuri. 
Unul  dintre  cele  mai  cunoscute  cazuri  e  cel  al  Sfântului  Marelui 
Mucenic Evstatie Plachida și al familiei sale, care se prăznuiesc pe data 
de  20  septembrie.  Harul  în  diferite  chipuri  a  lucrat  mântuirea 
oamenilor, i‐a unit cu Biserica.  
Deci nu există nimeni care să fi cunoscut adevărul credinței și să fi 
devenit  mădular  al  Trupului  lui  Hristos  ‐  Biserica  fără  lucrarea 
Harului Duhului Sfânt și nu există nici un om care să fie încredințat 
de  Harul  lui  Dumnezeu  că  se  poate  mântui  în  afara  Bisericii,  fără 
dreapta  ei  credință,  fără  a  se  uni  cu  Dumnezeu.  Numai  în  Biserică, 
prin dreapta ei credință, prin Harul Duhului Sfânt ne putem uni cu 
Dumnezeu. 
Cel care tăgăduiește unitatea Bisericii lui Hristos și învață că ar fi 
mântuire și în afara ei, cel care tăgăduiește Dumnezeirea lui Hristos și 
venirea Lui în trup, cel care hulește pe Duhul Sfânt prin care unitatea 
Bisericii  a  fost,  este  și  va  fi,  cel  care  tăgăduiește  întreaga  lucrare  a 
Sfintei Treimi de mântuire a noastră, cel care crede și învață altceva pe 
aproapele lui și nu cele descoperite nouă de Cuvântul lui Dumnezeu, 
cel care nu se dăruiește lui Dumnezeu și aproapelui, ci se face vrăjmaș 
amândurora  desigur  că  nu  poate  ajunge  la  unitatea  credinței  și  nu 
poate avea înțelegere în adevăr despre ea. Cu acești pervertiți, părăsiți 
de harul lui Dumnezeu, nu avem ce vorbi. Pentru ei unitatea credinței 
înseamnă  ,,unirea  credințelor”,  ,,unirea  Bisericilor”,  ,,unirea 
358
creștinilor”,  ,,unitate  în  diversitate”.  Pentru  ei  Biserică  este  până  și 
„sinagoga satanei” (Apoc. 3, 9). Să nu ne amăgim! Nu stă în puterea 
noastră a îndrepta pe unii ca aceștia, cu care și Însuși Mântuitorul a 
fost nevoit să o încheie zicându‐le: 
„Cela  ce  este  de  la  Dumnezeu,  graiurile  lui  Dumnezeu  ascultă; 
pentru aceasta voi nu ascultați, că nu sunteți de la Dumnezeu” (Ioan 8, 
47).  
Al nostru este a fi cu luare aminte ca să nu pătimim și noi ceva 
asemenea.  Iar  pentru  aceasta,  pentru  a  nu  pierde  unitatea  credinței, 
avem nevoie a petrece în pocăință, în Biserică, toate zilele vieții noastre. 
Cu  adevărat  nimic  nu  este  mai  scump  și  mai  de  râvnit  pe  pământ 
decât  această  unitate  pentru  care  S‐a  rugat  Mijlocitorul  și  Arhiereul 
sufletelor  noastre.  Domnul  nostru  cere  Tatălui  această  unitate, 
arătând  totodată  cum  se  realizează  ea  și  faptul  că  tăgăduind‐o  ne 
facem pietre de poticnire, sminteală,  pentru cei din afara Bisericii.  
,,Și Eu,  zice, slava care Mi‐ai dat‐o Mie, am dat‐o lor ca să fie una, 
precum  Noi  una  suntem;  Eu  întru  ei  și  Tu  întru  Mine,  ca  să  fie  ei 
desăvârșit întru una și ca să cunoască lumea că Tu M‐ai trimis și i‐ai 
iubit pe ei, precum pe Mine m‐ai iubit” (Ioan 17, 22‐23). 
Acum vedem cu toți cum cei din afara Bisericii sunt smintiți, nu 
mai vin în Biserica cea una Ortodoxă tocmai datorită faptului că unii 
din  cei  ce  se  numesc  ,,mădulare”  și  ,,slujitori”  ai  ei  nu  o  cunosc  și  îi 
tăgăduiesc  această  Dumnezeiască  lucrare.  Ei  acceptând  erezia  că 
Biserica  ‐  Trupul  lui  Hristos  este  dezbinată  și  apucându‐se  de 
,,refacerea  unității  ei”,  prin  ,,negocieri”  în  cele  ale  credinței,  dând  de 
înțeles că și în afara Bisericii și a dreptei ei credințe este mântuire, s‐au 
făcut  piedică  lumii  și  lucrători  ai  apostaziei  despre  care  vorbește 
Sfântul Apostol Pavel în a doua Epistolă către Tesaloniceni cap. 2.  
Cei  care  se  împărtășesc  crezând  că  Biserica  este  dezbinată, 
neputând să ajungă la unitatea credinței niciodată, lucrează în duhul 
lui antihrist împreună cu mai marii lumii acesteia să ,,unească lumea”, 
să aducă ,,pacea și ordinea pe pământ”. Cu acest vicleșug a mai lucrat 
diavolul în istoria lumii de multe ori. El punând pricină de unire, pace, 
ordine..., prin ,,mai marii lumii”, pe cei ce erau slujitori ai Bisericii, i‐a 
determinat  să  treacă  cu  vederea  erezia  care  desparte  de  Dumnezeu. 
Așa s‐au petrecut lucrurile pe timpul Sfântului Maxim Mărturisitorul  
(610‐641):  atunci  împărații  vrând  să  recâștige  teritoriile  în  care  erau 
ereticii (monofiziți, monoteliți etc.), i‐a învățat pe patriarhii Serghie și 
Piros  și  pe  majoritatea  „slujitorilor  Bisericii”,  că  e  mai  bună  tăcerea, 
,,diplomația”,  ,,pocăința”  când  este  hulit  Duhul  Sfânt  și  călcat  în 
picioare  adevărul  de  credință.  În  același  mod  a  lucrat  diavolul  și  la 
căderea  Constantinopolului,  în  același  mod  se  lucrează  și  acum. 
Punând pricină că Biserica are nevoie de refacere, de unire, lucrează 
359
,,lepădarea de credință” și îi gătește calea antihristului (2Tes. 2‐10). 
Acum nu demult la Ravena s‐a lucrat în același duh. După cum 
au  arătat  unii  iubitori  de  adevăr,  între  care  și  respectabilul  profesor 
universitar  din  Atena,  domnul  Ioanis  Kornarakis,  ,,Textul  de  la 
Ravena” este „masca Dialogului Teologic”. 
,,Textul  de  la  Ravena  este  scris  de  o  mână  romano‐catolică... 
Reprezentanții ortodocși înseamnă că au semnat cu ochii închiși! Cum 
poate cineva să fie de acord, când se pretinde așa ceva? În paragraful 13 
scrie  că:  ,,În  Biserică  lucrează  și  o  conduce  Hristos  cu  Duhul  Lui”. 
,,Duhul Lui” în înțelegerea papistășească fiind ,,Duhul care purcede de 
la Fiul”. Tot acolo au mai căzut de acord și că 
504 Papa este întâiul între 
egali” .  
De atunci lucrurile au continuat și oricând ne putem trezi „uniți” 
într‐o „Biserică” în care  Adevărul nu este și nimeni nu mai poate fi 
liber (Ioan 8, 32). La aceasta se lucrează acum cu ,,diplomație”, ereticii 
sunt  recunoscuți  ca  fiind  sfințiți,  episcopi,  preoți,  se  fac  rugăciuni 
împreună cu ei în biserici și pe alocuri se și ,,împărtășesc” din același 
potir. Dar salvarea noastră a fost și rămâne în a urma Sfinților Părinți 
și  urmașilor  lor  .  Sfântul  Ioan  Damaschin  ne  face  atenți,  în  aceasta 
privință, scriind că:  
,,Pentru  cei  care  cu  credință,  în  chip  vrednic,  se  împărtășesc, 
împărtășania  este  spre  iertarea  păcatelor,  spre  viață  veșnică,  spre 
păzirea sufletului și a trupului; dar pentru cei care se împărtășesc cu 
necredință în chip nevrednic, este spre muncă și pedeapsă, după cum și 
moartea Domnului pentru cei care cred a devenit viață și nestricăciune 
spre  desfătarea  fericirii  veșnice,  iar  celor  necredincioși  și  ucigătorilor 
Domnului, muncă și pedeapsă veșnică. 
Ea  se  numește  împărtășanie,  căci  prin  ea  ne  împărtășim  cu 
Dumnezeirea  lui  Hristos.  Se  numește  și  cuminecătură  și  este  cu 
adevărat,  pentru  că  prin  ea  ne  cuminecăm  cu  Hristos  și  participăm 
trupului și Dumnezeirii Lui. Prin ea ne cuminecăm și ne unim unii cu 
alții, pentru că ne împărtășim dintr‐o singură pâine și devenim toți un 
trup (1Cor. 10, 16‐17; Rom. 12, 5) și un sânge al lui Hristos și mădulare 
unii altora (Rom. 12, 5), ajungând toți împreună‐trup al lui Hristos (Cor. 
12, 27). 
Așadar cu toată puterea să ne păzim să nu luăm o împărtășanie de 
la  eretici  și  nici  să  dăm.  Căci  spune  Domnul:  ,,Nu  dați  cele  sfinte 
câinilor,  și  nici  nu  aruncați  mărgăritarele  voastre  înaintea  porcilor” 
(Matei 7, 6), ca să nu ne facem părtași relei lor credințe și osândirii lor. 
Dacă  negreșit  împărtășania  este  unire  cu  Hristos  și  a  unora  cu  alții, 
atunci  negreșit  ne  unim  cu  toți  cei  care,  potrivit  voinței  libere,  se 
504
 Ziarul Axa, seria nouă, anul II, nr.19, 16‐30 iun. 2009, p. 8. 
360
împărtășesc  împreună  cu  noi.  Într‐adevăr,  această  unire  se  săvârșește 
prin voință liberă și nu fără asentimentul nostru. Căci, după cum spune 
dumnezeiescul Apostol: ,,toți suntem un trup, pentru că ne împărtășim 
dintr‐o singură pâine” (1Cor.10, 17)”505.  
De  asemenea  și  Părintele  Dumitru  Stăniloae,  înțelegând  mersul 
evenimentelor și pericolul care ne paște prin împărtășirea din același 
potir cu ereticii, ne atrage atenția zicând: 
 ,,Pentru  Biserica  Ortodoxă  intercomuniunea  care  separă 
comuniunea euharistică de unitatea de credință și de unitatea Bisericii 
este de neconceput. Mai corect spus, aceasta este un pericol de dizolvare 
a Bisericii, a unității de credință și de încetare a Euharistiei”506.   
Deci,  cu  harul  lui  Dumnezeu  înțelegem  că:  numai  crezând  în 
Sfânta  Treime  și  ,,întru  una,  sfântă,  sobornicească  și  apostolească 
Biserică”, în  ea mărturisind  ,,un Botez întru iertarea păcatelor”,  și  nu 
mai  multe  și  în  afara  ei,  în  ,,unitatea  credinței  și  părtășia  Sfântului 
Duh”  fiind  uniți cu Dumnezeu,  putem zice: 
507 ,,Aștept învierea morților. 
Și viața veacului ce va să fie. Amin” . 
Sfântul Macarie Egipteanul zice:  
,,Dacă omul nu se învrednicește, prin credință să primească Harul, 
nu este capabil și vrednic să se facă părtaș la împărăție; pe când dacă 
primește harul Duhului, nu se abate întru nimic de la el, nu‐l insultă 
prin  neglijență  și  fapte  rele  și  timp  îndelungat,  luptându‐se,  nu 
întristează pe  Duhul,  el  poate  dobândi  viața  veșnică.  Pentru  că, după 
cum  cineva  simte  în  chip  concret  lucrarea  celui  rău  prin  intermediul 
pasiunilor ― adică în mânie, pofte, invidie, supărare, gânduri rele și în 
celelalte  necuviințe  ―  la  fel  t ebuie  să  simtă  în  chip  concret  harul  și 
puterea  lui  Dumnezeu  prin  intermediul  virtuților  ―  adică  în  iubire, 
bunătate, bucurie, blândețe, ușurare și veselie divină. Pentru că numai 
așa poate să se asemene și să se amestece cu natura cea bună și divină, 
cu lucrarea cea minunată și sfântă a harului. Unită totdeauna cu harul, 
încercată  în  vremuri  și  timpuri  diferite,  crescând  și  sporind,  voința 
omenească  se  face  bineplăcută,  se  unește  progresiv  cu  Duhul,  devine 
sfântă și curată prin intermediul Duhului și vrednică de Împărăția lui 
Dumnezeu”508.  
  Așadar  fără  harul  lui  Dumnezeu  care  lucrează  în  noi  prin 
Biserică nu putem face nimic. Este evident că lucrarea Harului asupra 
celor din afara Bisericii se datorează ei, e lucrarea Capului ei – Hristos. 
Iar scopul lucrări Lui în lume ne‐a fost arătat, este mântuirea noastă, 
„ca să fie una, zice, precum Noi una suntem” (Ioan 17, 22). 
505
506
Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, cap.13.   
507
Pentru un Ecumenism Ortodox, Editura Athos, Pireu, 1976. 
508
  
Simbolul credinței, art. 9‐12.
 PSB 34, Sfântul Macarie Egipteanul, Omilii duhovnicești, Omilia XXIV, 6. 
361
 Din  păcate,  după  cum  vedem,  pentru  că  nu  avem  o  înțelegere 
corectă  despre  unitatea  credinței  și  pentru  că  nu  o  căutăm,  cei  mai 
mulți  dintre  noi,  ne  aflăm  în  înșelare.  Înțelegerea  unor  clerici  și 
monahi,  nu  mai  zic  a  majorității  creștinilor,  în  privința  acestui 
însemnat  subiect  care  este  ,,unitatea  credinței”,  unirea  noastră  cu 
Hristos, este departe de adevăr. Majoritatea noastră avem o înțelegere 
confuză  despre  aceasta,  care  de  altfel  este  însăși  mântuirea  noastră. 
Desigur  că  aceasta  ni  se  întâmplă  datorită  faptului  că  nu  căutăm 
sincer  mântuirea  și  numai  mântuirea.  Cine  caută  sincer  mântuirea 
crede, dar nu oricum crede, el crezând se teme, dar nu oricum se teme, 
nu se teme de Dumnezeu ca de unul care îl urmărește să‐l pedepsească 
pentru  orice  greșeală,  el  se  teme  tot  timpul  să  nu‐L  supere  pe 
Dumnezeu,  e  conștient  că  a  rupt  legătura  cu  Dumnezeu  prin 
necredință, prin neascultare, și acum este atent tot timpul ca în tot ce 
face  să  se  unească  cu  El,  e  conștient  că  lucrând  în  contradicție  cu 
Dumnezeul cel bun este vrednic de pedeapsă, e conștient că necăutând 
să fie în unire cu cel Bun va fi lepădat de la fața Lui. Deci cel care crede 
dobândește  „φόβου  Θεοῦ”  ‐  frica  lui  Dumnezeu,  care  este  un  dar  al 
harului lui Dumnezeu, duh din Duhul lui Dumnezeu, care după cum 
arată Sfântul Proroc Isaia în capitolul 11 S‐a odihnit peste Hristos când 
trup s‐a făcut, împreună cu  „duhul înțelepciunii și al înțelegerii, duhul 
sfatului și al puterii, duhul cunoștinței și al bunei credințe (εὐσεβείας – 
buneicinstiri) și prin Hristos se odihnește peste cei care caută să trăiască 
credința Sa în Trupul Său – Biserica. Așadar, cel care caută mântuirea 
trăiește credința, se unește cu Hristos, credința lui Hristos este credința 
lui, este în unitatea credinței. Unul ca acesta în unitatea credinței, deci 
în Hristos, toate le judecă, pe el însă nu poate să‐l judece nimeni (1Cor. 
2, 15‐16). Aceasta nu înseamnă că scapă de judecata și ocara lumii, de 
aceasta  nici  Hristos  Domnul  –  Adevărul  nu  a  scăpat,  ci  se  arată  că 
judecata lor fiind făcută nu cu mintea lor de oameni ci cu mintea lui 
Hristos, cu care sunt uniți, dreaptă este și nu poate cădea. Ei nu afirmă 
ceva  împotriva  lui  Hristos,  pentru  că  prin  Duhul  Sfânt,  primit  în 
Biserică, sunt uniți cu El în credință, sunt în unitatea credinței. Ei au 
primit  credința  simplă  –  Descoperirea  Dumnezeiască  și  trăind‐o  au 
ajuns la unitatea credinței. 
Deci  pentru  că  ne‐am  amăgit  și  am  ales,  în  primul  rând,  să  ne 
aranjăm,  ,,oarecum  bine”,  pe  pământ,  vrăjmașul  neamului  omenesc, 
diavolul, prin cei înșelați de el, profitând de neștiința noastră pe mulți 
ne‐a dus în confuzie și înșelare și s‐a ajuns până într‐acolo încât acest 
lucru  de  neapărată  trebuință,  mântuirea  ‐  care  se  mai  numește  și 
unitatea credinței, să fie tratat cu indiferență, ca pe un lucru ce nu stă 
în atribuțiunile noastre. Acum dacă Dumnezeu prin cineva îl aduce în 
atenție  poți  auzi,  chiar  de  la  oameni  ,,credincioși”,  îndreptățiri  de 
362
genul: ,,Dar treaba mea nu este despre unitatea credinței, aceasta este 
treaba ierarhilor, treaba mea este să mă pocăiesc”! Dar de ne‐am pocăi, 
cu  adevărat,  bine  ar  fi,  atunci  am  înțelege  că  legătura  noastră  cu 
Dumnezeu  este  tocmai  unitatea  credinței.  Cel  care  se  pocăiește,  în 
adevăr,  tocmai  pentru  aceasta  se  pocăiește,  ca  să  refacă  legătura  cu 
Dumnezeu.  Cine  se  pocăiește  crede  și  caută  să  împlinească  voia  lui 
Dumnezeu,  iar  căutând  să  facă  întru  totul  voia  Lui  se  curățește,  se 
luminează,  se  unește  cu  El,  se  îndumnezeiește.  Cine  se  pocăiește  nu 
crede oricum, ci se străduiește să aibă și să trăiască credința Bisericii, 
credința  lui  Hristos  Capul  ei,  ortodoxia.  Unul  ca  acesta  înțelege  că 
numai printr‐o viață trăită în credință ne putem învrednici a ajunge la 
unirea cu Dumnezeu și că cine nu urmează această cale, cine se lasă 
cuprins de îndoială și necredință, chiar de se împărtășește cu Trupul și 
Sângele  Domnului,  rămâne  în  duhul  lui  antihrist,  așa  după  cum 
vedem lucru acesta foarte clar arătat de Sfântul Simeon Noul Teolog 
când zice: 
,,Acela  care  mănâncă  Trupul  Fiului  lui  Dumnezeu  și  bea  Sângele 
Lui, dacă nu cunoaște în simțirea și cunoașterea sufletului că rămâne în 
Dumnezeu și Dumnezeu în el, acela cu siguranță nu s‐a cuminecat în 
chip vrednic cu Preacuratele Taine; căci cum e cu putință ca acela care e 
unit cu Dumnezeu să nu știe aceasta, afară dacă nu e foarte nesimțit? Și 
dacă  acela  care  mănâncă  Trupul  și  bea  Sângele  lui  Hristos,  are  viață 
veșnică și la judecată nu va veni, ci s‐a mutat din moarte la viață, e vădit 
că acela care nu știe că are viață veșnică și a trecut de la moarte la viață 
ca  acela  care  trece  dintr‐o  cameră  întunecată  într‐una  luminoasă  și 
strălucită, unul ca acesta n‐a cunoscut taina iconomiei lui Dumnezeu, 
nici nu s‐a desfătat de viața veșnică. Iar dacă Domnul nostru a făgăduit 
să  dea  celor  ce  cred  în  El  Duh  Sfânt  să  fie  în  el  un  izvor  de  apă 
țâșnitoare și ca niște râuri care curg din pântecele lui, acela care nu vede 
făcându‐se  în  el  însuși  în  fiecare  zi  acestea  și  toate  celelalte  pe  care 
Domnul a zis că le va da și le va face celor ce cred în El, cum se va mai 
numi unul ca acesta pe sine însuși credincios desăvârșit? Dar pe cel care 
crede că aceste lucruri se potrivesc numai Apostolilor și Părinților din 
vechime și care spune că, oricât ne‐am lupta, nu mai e cu putință să ne 
asemănăm  cu  Sfinții  din  vechime  nici  n‐avem  nădejde  să  ne  facem 
asemenea lor, cine având cunoașterea lui Dumnezeu și compătimire nu‐
l va plânge pe unul ca acesta din tot sufletul lui? Căci dacă Dumnezeu 
strigă în chip vădit: „Fiți sfinți, pentru că Eu sfânt sunt” (1Petru 1, 16), și 
altundeva:  „Fiți  asemenea  Tatălui  vostru  din  ceruri!”  (Matei  5,  48),  și 
Pavel spune:  „Fiți imitatorii mei, precum eu sunt imitatorul lui Hristos” 
(1Cor. 11, 1),  iar el stabilește drept lege cele contrare acestora, acela este 
cu siguranță antihrist și teomah, fiindcă el spune: „Aceia erau una, iar 
noi  suntem  alta.  Într‐un  fel  i‐a  iubit  pe  ei  Dumnezeu  Care  i‐a 
363
învrednicit  de  mari  daruri  ale  harului  Duhului  Sfânt,  și  altfel  ne 
socotește pe noi: pe noi numai să ne miluiască, să ne ierte doar păcatele 
și  să  ne  mântuiască,  dacă  ne  vom  pocăi,  vom  pătimi  cele  rele  și  vom 
plânge. Căci e cu neputință ca noi să ajungem acum ca Apostolii sau 
Sfinții  din  vechime.”  Iar  pe  cei  ce  spun  că  este  cu  putință  îi  numește 
trufași și hulitori pe care nu se cade să‐i ascultăm deloc, ci să fugim de 
ei. O, nenorocirea lor! Ca să nu spun nesimțirea și necredința lor! Căci 
cei  ce  spun  și  gândesc  unele  ca  acestea  nădăjduiesc  să  se  mântuiască 
fără să primească harul Duhului, ca și Apostolii; și cred că sunt fii ai lui 
Dumnezeu fără să aibă în mod conștient pe Duhul Sfânt care‐i face fii ai 
lui Dumnezeu; și‐L numesc pe Dumnezeu Tată al lor, dar spun că nu L‐
au văzut vreodată, și cred că‐L iubesc fără să‐L vadă; și auzindu‐l pe 
Apostolul Ioan care spune: „Cine nu iubește pe fratele lui pe care‐l vede, 
pe Dumnezeu pe Care nu l‐a văzut cum poate să‐L iubească?” (1Ioan 4, 
20), nu vin la simțirea și înțelegerea stării în care se află, ci‐i invidiază și 
urăsc pe frații lor și se folosesc de asemenea raționamente probabile pe 
care nici diavolului, care e tatăl minciunii și al invidiei, nu i‐ar fi trecut 
prin minte să le născocească”509. 
Și mai spune în alt loc Sfântul Simeon:  
,,Numai  cei  ce  sunt  vrednici  de  descoperirea  cea  înțelegătoare  a 
Dumnezeirii Celei nevăzute, pe Care ei o văd și o mănâncă cu ochiul și 
cu gura minții, numai aceia când se împărtășesc cu dumnezeiescul Trup 
al  Domnului  Iisus  Hristos,  cunosc  că  bun  e  Domnul.  Aceștia  nu 
mănâncă numai pâinea cea văzută, ci totodată mănâncă și beau în chip 
tainic pe Dumnezeu. Se hrănesc atât văzut, cât și nevăzut, trupul și cu 
sufletul, și se unesc în amândouă felurile cu Hristos Cel îndoit în fire, 
fiind întrupați și uniți cu slava și cu Dumnezeirea Lui. Așa sunt uniți cu 
Dumnezeu cei ce mănâncă din această pâine și beau din acest pahar cu 
vrednicie,  în 
510 cunoașterea  și  contemplarea  tainei,  cu  suflet  și  cu  inimă 
simțitoare” . 
Deci  pentru  aceasta  trebuie  să  fim  cu  luare  aminte  și  să  nu  ne 
predăm oricui. Să nu ne lăsăm amăgiți și noi precum s‐au lăsat și se 
lasă  amăgiți  și  astăzi  unii  dintre  cei  ce  se  numesc  „patriarhi”, 
„episcopi”,  „preoți”,  „teologi”,  „creștini  ortodocși”,  care  trecând  cu 
vederea credința lui Hristos ‐ deși s‐au împărtășit și se împărtășesc ‐ 
au  continuat  și  continuă  a  face  voia  lumii,  a  diavolului  și  nu  a  lui 
Dumnezeu. Nu ne mai miră faptul că au ajuns aceștia în funcții înalte 
și își impun în Biserică și în școlile de teologie cunoștințele lor. Ei au la 
mai mare cinste „Textul  masoretic”511, cel aranjat pe la anul 800, de 
509
510
  Sfântul Simeon Noul Teolog, Imne, Epistole și Capitole, Scrieri, vol 3, ed Deisis 2001, Sibiu. 
Ibidem,  Cuvântul al XXXlll‐lea ...Cum  se unește sau  nu se unește  omul cu  Dumnezeu în Sfânta 
Împărtășanie.  
511
Alexandru Mihăilă, Introducere în Studiul Vechiului Testament, p. 5. 
364
evreii care nu au vrut să primească harul Duhului Sfânt în Biserica ‐ 
Trupul Lui Hristos și tot felul de traduceri ale Noului Testament făcute 
de  cei  fără  harul  Duhului  Sfânt,  de  cei  dinafara  Bisericii,  decât 
Septuaginta care a fost tradusă în grecește de învățații poporului evreu 
din secolul III î.Hr, și traducerile făcute după originalele păstrate prin 
purtarea  de  grijă  a  lui  Dumnezeu  în  Biserica  Ortodoxă512.  Gala 
Galaction este Părintele lor, el este unul dintre cei ce au început să facă 
acest lucru în Biserica noastră și să se laude că: „Studenții teologi se 
deprind de la început să vadă în Vechiul Testament ebraic depozitul 
cel  adevărat  al  revelațiunii  vechi‐testamentare,  iar  pe  toate  celelalte 
versiuni  (adică  traduceri  vechi  și  noi  ale  Vechiului  Testament) 
513 să  le 
așeze mai prejos decât Biblia Ebraică” (Textul masoretic) .  
 Nu  ne  mai  miră  faptul  că  rup  legătura  cu  Sfinții  Părinți  și 
interpretează Sfânta Scriptură cum vor, și că au impus a se studia în 
școlile  de  teologie    „Ecumenismul”,  „Istoria  religiilor”,  „Sociologia 
religiei”, acestea chipurile cu scopul de a le cunoaște și a ști a acționa 
cum se poate mai bine. Da, se caută a se cunoaște cum se poate acționa 
mai bine, dar nu spre mântuirea lumii, ci spre binele lumesc. Se caută 
a se face trecerea noastră, pe nesimțite dacă s‐ar putea, de la credința 
simplă  în  Hristos,  de  la  cunoștința  cea  neînșelătoare  a  Sfântului 
Apostol  Pavel,  care  ne  duce  la  credința  desăvârșită,  la  unirea  cu 
Dumnezeu, la întunericul în care zace și se zbate lumea. Dar noi să nu 
ne lăsăm înșelați, să urmăm Sfântului Apostol Pavel, care zice:  
„Și eu venind la voi, fraților, venit‐am nu întru înălțarea cuvântului 
și  a  înțelepciunii,  vestind  vouă  mărturia  lui  Dumnezeu.  Că  nu  am 
judecat  a  ști  ceva  întru  voi,  fără  numai  pe  Iisus  Hristos,  și  pe  acesta 
răstignit”  (1Cor.  2,  1‐2),  și  în  altă  parte  zice:  „Aceasta  știind,  că  omul 
nostru cel vechiu cu Dânsul împreună s‐a răstignit, ca să se strice trupul 
păcatului, ca să nu mai slujim noi păcatului; pentru că cel ce a murit, s‐
a îndreptățit de păcat. Că de am murit împreună cu Hristos, credem că 
vom și învia împreună cu Dânsul, știind că Hristos cel ce a înviat din 
morți nu mai moare, că moartea pe Dânsul nu‐l mai stăpânește” (Rom. 
6, 6‐9). 
„Teologii”  acestui  veac  au  trecut  cu  vederea  credința  simplă,  a 
Celui care a zis: „Cela ce crede întru Mine, precum a zis Scriptura, râuri 
de apă vie vor curge din pântecele lui” (Ioan 7, 38),  adică au lăsat grija 
de a  se uni cu Dumnezeu prin credință, în Duhul Sfânt, căci „aceasta a 
zis pentru Duhul, pe care erau să‐l primească cei ce cred întru Dânsul” 
(Ioan 7, 39),  nu I‐au ascultat porunca cea plină de iubire de oameni: 
,,Mergeți în toată lumea și propovăduiți evanghelia la toată zidirea. Cel 
ce va crede și se va boteza, se va mântui; iar cel ce nu va crede, se va 
512
513
Psaltirea în tâlcuirile Sfinților Părinți, vol. I, p. 10.  
Gala Galaction, dedicație către Regele Carol al II‐lea la începutul Bibliei de la 1938, p. 7. 
365
osândi” (Marcu 16, 15‐16)  și au ajuns să caute moduri de „mântuire” a 
lumii în „științele” întunericului, în secret. Ei care au primit pe Duhul 
Sfânt prin Sfântul Botez și Mirungere în credința ortodoxă a Bisericii 
și  au  fost  făcuți  văzători  cu  Duhul,  s‐au  lipsit  de  acestea  odată  cu 
credința  și  caută  să  găsească  ceva  bun  și  în  „științe”  precum 
„sociologia” ai cărei întemeietori sunt cei care nu au vrut să se unească 
cu  Hristos  în  credința  Bisericii  Sale  și  s‐au  făcut  uneltele  diavolului, 
precum:  Auguste  Comte,  Herbert  Spencer,  Karl  Marx,  Emile 
Durkheim, și alți înșelați stăpâniți de duhul lui antihrist.  
„Karl  Marx  filosof,  economist  și  teoretician  al  socialismului 
german, fiul unui avocat israelian, deși el însuși nu s‐a considerat un 
sociolog,  a  influențat  puternic  gândirea  sociologică.  Față  de  Spencer, 
Marx  a  susținut  că  periodic,  orice  societate  cunoaște,  inevitabil, 
transformări  radicale,  ceea  ce  determină  manifestarea  acțiunilor 
revoluționare.  Societatea  evoluează 
514 nu  numai  spontan,  ci  și  prin  
intervenția directă a omului” .   
„Emile Durkheim este cel mai renumit sociolog francez, considerat 
părintele  sociologiei  franceze  și  unul  dintre  cei  mai  importanți 
fondatori ai sociologiei științifice moderne. 
S‐a născut în data de 15 aprilie 1858 în localitatea Epinal (în zona 
munților Vosges, regiunea Lorena) din părinți evrei, tatăl fiind rabin. 
Primește  o  educație  specifică,  învață  limba  ebraică,  merge  la  școala 
rabinică  dar  preferă  cariera  didactică.  Studiază  filosofia  la  Ècole 
Normale Supérieure după care intră în învățământ predând filosofia 
în diferite licee de provincie. 
Fiind influențat în lecturile sale de ideile lui Ag. Comte și Spencer, 
Montesquieu  sau  Rousseau,  pune  bazele  unei  reflecții  sociologice, 
definind  societatea  515
după  modelul  unui  organism  înzestrat  cu 
conștiința colectivă . 
Așadar,  unele  ca  acestea  văzându‐le  cu  ochii  noștri,  nu  ne  mai 
miră faptul cum de au ajuns acești „teologi”, atât de „documentați”, cu 
studii  în  străinătate,  să  greșească  ținta,  să  înțeleagă  și  să  învețe  că 
unitatea  credinței  înseamnă  „unirea  credințelor”,  „pluralism”, 
„diversitate”, orice altceva, și mai puțin unirea cu Hristos în credință.  
Acum  nenorocirea  este  că  aceștia  pretind  că  cine  ascultă  de  ei 
ascultă  de  Biserică  și  folosesc  destule  mijloace  pentru  pervertirea  și 
constrângerea mădularelor Bisericii. Și apoi mai mare nenorocire este 
pentru noi dacă nu știm cine este Biserica, ce înseamnă a fi în Biserică, 
care este ținta noastră. Părintele Dumitru Stăniloae ne arată clar care 
trebuie să fie ținta noastră și drumul spre ea. În privința aceasta zice 
514
Lect. univ. Dr. Laurențiu D. Tănase, Sociologia religiei ‐ suport de curs, variantă de lucru, semestrul 
I, nu se difuzează public, p. 12. 
515
Ibidem, p.13. 
366
printre altele: 
,,Spiritualitatea ortodoxă urmărește desăvârșirea credinciosului în 
Hristos. Și cum desăvârșirea nu se poate dobândi în Hristos, decât prin 
participarea  la  viața  Lui  divino‐umană,  se  poate  spune  ca  ținta 
spiritualității ortodoxe este desăvârșirea omului credincios prin unirea 
lui cu Hristos și întipărirea lui tot mai deplină de chipul umanității lui 
Hristos, plină de Dumnezeu.  
Se  poate  spune  deci  că  ținta  spiritualității  creștine  ortodoxe  este 
unirea omului credincios cu Dumnezeu, în Hristos. Dar cum Dumnezeu 
este  nesfârșit,  ținta  unirii  cu  El,  sau  a  desăvârșirii  noastre,  nu 
corespunde niciodată unui capăt, de la care să nu se mai poată înainta. 
Toți Părinții răsăriteni spun, de aceea, că desăvârșirea nu are hotar. 
Dacă  ținta  spiritualității  creștine  este  viața  tainică,  de  unire  cu 
Dumnezeu, calea spre ea cuprinde urcușul care duce spre acest pisc. Ca 
atare, calea aceasta, pe de o parte se deosebește de acel pisc, pe de alta 
parte, stă cu el într‐o legătură organică, așa cum stă urcușul muntelui, 
cu piscul său. 
La  starea  de  desăvârșire  și  de  unire  tainică  cu  Dumnezeu  nu  se 
poate  ajunge  decât  prin  îndelungatele  eforturi  sau  nevoințe,  iar 
eforturile  care  nu  tind  spre  încoronarea  cu  acel  moment  final  al 
nevoințelor, sau spre unirea tainică cu Dumnezeu, apar ca un lucru fără 
scop. 
Dar legătura între nevoințe și unirea tainică cu Dumnezeu este și 
mai strânsă decât cea dintre drum și țintă, întrucât, deși trăirea acelei 
uniri  se  înfăptuiește  la  capătul  final  al  tuturor  străduințelor  ascetice, 
aurora ei în suflet începe de mai înainte, în cursul acelor nevoințe”516.  
Prin urmare, cine caută unirea cu Dumnezeu trăiește și cunoaște 
unitatea credinței. Ea este cea despre care ni s‐a spus că este de căutat 
în toate zilele vieții noastre, este viață de nevoință, trăirea în pocăință, 
calea către  ,,împărăția cerurilor”, ,,împărăția lui Dumnezeu” (Matei 6, 
33; 4, 17; 5, 3, 19‐20). Toți cei care s‐au mântuit, mai înainte s‐au pocăit 
cu acest scop mărturisit de Sfântul Proroc David în Psalmi.  ,,Iar mie a 
mă lipi de Dumnezeu,  zice, bine este, a pune întru Domnul nădejdea 
mea, ca să vestesc eu toate laudele Tale în porțile fetei Sionului” (Ps. 72, 
27).  
Deci este limpede că și dezbinările care se văd astăzi între noi cei 
care spunem că facem parte din Biserica Ortodoxă nu sunt din cauza 
Bisericii, nu Biserica este dezbinată, ea a fost, este și rămâne Trupul lui 
Hristos,  ci  sunt  din  cauza  noastră,  noi  ne  dezbinăm,  precum  ceilalți 
rătăciți  de  mai  înaintea  noastră,  pentru  că  nu  căutăm  unirea  cu 
Dumnezeu  și  nu  ne  punem  nădejdea  în  Hristos  Domnul.  Așadar, 
516
Părintele Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ascetica și Mistica, Ținta spiritualități ortodoxe și drumul 
spre ea, EIBMBOR, 1992, p. 5‐8.  
367
necăutând  noi  acestea,  arătate  de  Duhul  Sfânt,  nu  avem  cum  să 
rămânem, să‐L mărturisim și lăudăm pe Dumnezeul cel viu în Biserica 
Sa  cea  una  care  este  stâlp  și  întărire  a  adevărului  (Timotei  3,  15).  
Dezbinările se datorează, după cum bine am văzut, faptului că nu ne 
știm ținta, sau mai bine zis nu ne interesează ținta la care trebuie să 
ajungem  și  calea  pe  care  trebuie  să  mergem,  și  apoi  pentru  că  după 
toate  acestea  mai  și  îndrăznim  să  ne  impunem  părerile  noastre  în 
Biserica – Trupul lui Hristos. De cele mai multe ori se întâmplă ca cei 
care învinuiesc pe alții de dezbinare sunt tocmai cei care fac dezbinare. 
Ei îi învinuiesc de dezbinare tocmai pe aceia care țin la credință și la 
viața  în  nevoință,  la  jertfă  pentru  Dumnezeu  și  aproapele  lor,  pe  cei 
conștienți că numai așa pot fi în unire cu Dumnezeu și cu aproapele. 
Viața  trăită  în  pocăință,  pentru  a  se  învrednici  de  unirea  cu 
Dumnezeu,  a  fost,  este  și  va  fi  grija  dintotdeauna  a  mădularelor 
Bisericii.  Părinții  pustiei  trăind  viața  în  pocăință,  prin  credință  s‐au 
unit  cu  Dumnezeu.  După  cum  am  văzut,  „credința  este  puterea  de 
legătură care face să se ivească nemijlocita, desăvârșita și suprafireasca 
unire  a  credinciosului  cu  Dumnezeu”.  Ei  trăind  credința  simplă  ‐ 
descoperirea ‐ au dobândit credința desăvârșită, au ajuns  ,,la unitatea 
credinței (eis tin enotita tis pisteos) și a cunoștinței Fiului lui Dumnezeu, 
întru bărbat desăvârșit, la măsura vârstei plinirii lui Hristos” (Efeseni 4, 
13),  pe cât le era cu putință în viața aceasta. Ei viețuiau neîntrerupt în 
unire  cu  Dumnezeu  și  toate  celelalte  nu  aveau  mare  importanță 
pentru ei. După cum știm Avva Alonie ne arată din trăirea sa cât de 
repede  se  milostivește  Dumnezeu  de  sufletul  credincios  care  caută 
sincer mila Lui, unirea cu El și nimic altceva decât aceasta, zicând: ,,De 
va  voi  omul, 517 de  dimineață  până  seara  ajunge  la  măsura 
dumnezeiască” .  
Iar  Părintele  Arhimandrit  Emilianos  Simonopetritul,  în  cartea 
Cuvânt despre trezvie, Tâlcuire la Sfântul Isihie, arată că 
 ,,Dumnezeu ne‐a dat mintea nu pentru cele la care noi o folosim, ci 
pentru  lucrarea  ei  ascunsă.  Mintea  are  propria  ei  lucrare,  care  este 
urmărirea  cu  priveghere  a  lui  Dumnezeu,  atenția  pentru  a  nu  se 
împrăștia, pentru a nu fi cucerită și înnegrită de gânduri; este trezvia, 
vederea lui Dumnezeu”. Și  mai  zice că  de vom  umbla ,,prin harul lui 
Dumnezeu” pe ,,drumul nostru”, adică cu trezvie ,,este cu putință însă 
ca  numai  într‐o  singură  clipită,  așa  cum  vedem  în  Vechiul  și  în  Noul 
Legământ și în Viețile Sfinților, să‐L dobândim pe Dumnezeu, să curgă 
izvoarele harului din sânurile lui Dumnezeu și să ne inunde”. Dar dacă 
umblăm fără trezvie, mai zice Sfinția sa, nu este cu putință nimănui 
să‐L dobândească pe Dumnezeu.  
517
 Patericul egiptean, Avva Alonie, cuv. 3, p .46. 
368
 ,,După cum dacă ne oprim să mai respirăm, aerul vital încetează să 
mai intre înlăuntrul nostru și vom muri, tot așa dacă ne va lipsi trezvia, 
fie și numai pentru o clipă, va înceta intrarea în ființa noastră a suflării 
de viață făcătoare a Duhului Sfânt. Neavând‐ul însă pe Duhul Sfânt, ne 
vom afla într‐o atmosferă sufocantă, neharismatică, fără bucurie, fără 
tihnă și pace, nu vom simți siguranța în viața noastră, nici Dumnezeu 
nu va auzi rugăciunea noastră. Trezvia, adică, ne dă putință să‐L avem 
pe  Dumnezeu”.  ,,...Trezvia,  privegherea  minții,  este  lucrarea  prin 
excelență a duhului nostru, căutarea și urmărirea Duhului Sfânt, tot ce 
Dumnezeu a dăruit existenței umane mai înalt. Mintea noastră, duhul 
nostru, alcătuirea noastră înțelegătoare ne apropie de Dumnezeu și ne 
unește  cu  El”.  ,,Trezvia  deci  este  o  părtășie  lăuntrică,  puternica 
împreuna‐trăire lăuntrică cu Dumnezeu care se poate săvârși în fiecare 
zi înlăuntrul nostru atunci când nu suntem ocupați cu  deșertăciunea 
sau  cu  aranjamentele 
518 noastre,  cu  minciuna  vieții.  Trezvia  ca  metodă 
duhovnicească , este taina prin care Dumnezeu înaintează înlăuntrul 
meu  și  înaintez  și  eu  în  Dumnezeu.  Atunci  Duhul  cel  Sfânt,  ca  o 
sămânță  de  viață  făcătoare,  intră  cu  mișcării  neîncetate  în  pântecele 
inimii mele și acolo naște 
519
,,duhul mântuirii”, după cum zice profetul (Is. 
26, 18)” .  
Și Starețul Iosif care a strălucit prin credință și nevoință zice:  
,,Din  experiență  știm  că  rugăciunea  lui  Iisus  este  modul  cel  mai 
eficient  de  curățire  a  inimii  și  a  minții,  Această  rugăciune  deschide 
mintea și îi descoperă visteriile cele negrăite ale Harului Dumnezeiesc. 
Scopul  principal  al  omului  este  să‐l  găsească  pe  Dumnezeu, 
520 iar 
când îl va întâlni în Duh, atunci va trăi adevărata fericire” . 
Cartea  Sbornicul  de  asemenea  ne  vorbește  pe  înțeles  despre 
această  ,,artă  a  artelor”,  unirea  cu  Dumnezeu  prin  credință  și 
rugăciune. 
,,Creștinul, zice, nu trebuie să uite vreodată, că îi este de trebuință 
să se unească în întreaga lui ființă, cu Domnul și Mântuitorul Hristos. 
Noi trebuie, într‐adevăr, să‐I facem loc, pentru ca El să se sălășluiască în 
mintea și inima noastră, iar pentru o astfel de unire cu Domnul, cel mai 
bun și mai plin de nădejde mijloc, după împărtășirea cea cu Trupul și 
cu Sângele Lui, este Rugăciunea lui Iisus făcută cu mintea” (Ep. Iustin).  
,,Înainte de toate trebuie să se știe că orice creștin ‐ dar mai ales o 
față  duhovnicească  ‐  trebuie,  după  datoria  chemării  sale,  să  se 
îngrijească prin orice mijloc și întotdeauna, să se unească cu Dumnezeu 
Ziditorul, Cel plin de dragoste; Făcătorul de bine, și cel mai mare Bun al 
518
519
 Sfântul Isihie, cuv. 1. 
 Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Cuvânt despre trezvie, Tâlcuire la Sfântul Isihie, pp. 14‐16, 
19. 
520
  Arhim. Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, p. 392. 
369
său, de care și pentru care a fost zidit, căci sufletul făcut de Dumnezeu, 
nimic altceva nu se cuvine să aibă în miezul cugetului său, adică în țelul 
său cel din urmă, decât pe Dumnezeu Însuși, de la care și‐a primit el 
viața și firea și pentru care de‐a pururi trebuie să trăiască, fiindcă tot ce 
se vede pe pământ, tot ce este îndrăgit și dorit de oameni: bogăția, slava, 
soția, copiii ‐ într‐un cuvânt, toate cele frumoase, dulci și iubite în lumea 
aceasta,  nu  sunt  proprii  duhului,  ci  numai  trupului  și,  fiind  arătări 
vremelnice, repede vor trece ca o umbră. Pe câtă vreme duhul, ca unul ce 
după a sa fire este veșnic, își poate găsi o pace veșnică numai într‐unul 
Veșnic Dumnezeu, ca întru bunul cel mai înalt al său, mai frumos decât 
frumusețile,  mai  dulce  și  mai  iubit  decât  toate  cele  dulci  și  iubite, 
întocmai ca în locul firesc, de unde a purces și unde iarăși trebuie să se 
întoarcă. Căci precum trupul; venind din pământ, în pământ iarăși se 
întoarce,  tot  așa  și  duhul,  venind  de  la  Dumnezeu,  la  Dumnezeu  se 
întoarce  și  întru  El  petrece,  fiindcă  tocmai  de  aceea  a  și  fost  creat  de 
Dumnezeu, ca de‐a pururi să petreacă în Dumnezeu. Și noi de aceea, în 
această  vremelnică  viață,  cu  sârguință  trebuie  să  căutăm  unirea  cu 
Dumnezeu, ca să ne învrednicim să fim cu El și acum și în viața viitoare, 
în veci. 
Dar  nimeni  nu  poate  să  ne  unească  cu  El  decât  numai  prin 
dragostea care izvorând din inimă, își merge drumul ei până la capăt. 
Căci și femeia păcătoasă din Evanghelie, tocmai de aceea a și primit de 
la  Domnul  atâta  covârșitoare  milă  spre  iertarea  păcatelor  și  unire 
neclintită cu El ,,pentru că mult a iubit” (Luca 7, 47). El îi iubește pe cei 
ce‐L iubesc, se alipește de cei ce se alipesc de El, stă de față înaintea celor 
ce‐L  caută  și  revarsă  îmbelșugată  dulceață  asupra  celor  dornici  a  se 
desfăta de dragostea Lui. 
Pentru ca omul să poată trezi în inima sa atâta dragoste spre a se 
uni  cu  Domnul  în  nedespărțita  unire  a  dragostei,  omul  are  nevoie  să 
împlinească  lucrarea  rugăciunii  cât  mai  adeseori,  ridicându‐și  mereu 
mintea la Dumnezeu. Căci așa cum o flacără se mărește pe măsură ce 
mai  adesea  punem  lemne  pe  foc,  tot  așa  și  rugăciunea  ce  des  se 
săvârșește  cu  adâncirea  minții  în  Dumnezeu,  trezește  în  inimă 
dumnezeiasca  dragoste  care  înflăcărându‐se,  va  înfierbânta  omul 
lăuntric în întregime, îl va lumina și‐l va învăța. Ea îi va arăta tot ce îi 
este necunoscut și tainic în adâncul înțelepciunii și‐l va face asemenea 
unui  înflăcărat  serafim  de  foc,  neîncetat  stând  cu  duhul  în  fața  lui 
Dumnezeu, privind la El cu mintea și astfel sorbind o negrăită dulceață 
dumnezeiască”521.  
Aceasta  este  deci  unitatea  credinței  și  starea  pentru  care  ne‐a 
făcut  Dumnezeu  și  la  care  vrea  să  ajungem  (Efes.  4,  13).  De  această 
521
 Sbornicul, vol. I, cap. II. 
370
unitate a credinței și cunoștință a lui Dumnezeu, la care putem ajunge 
prin unire cu El prin credință, rugăciune și trăire după voia Lui a vrut 
și vrea să ne păgubească vrăjmașul nostru diavolul. Pentru ca să nu 
ajungem  la  unirea  cu  Dumnezeu,  de  unde  ne  vine  desăvârșita 
cunoștință,  acesta  a  inventat,  în  decursul  istoriei,  tot  felul  de  uniri, 
meșteșuguri  și  științe.  Cu  toți  vedem  astăzi  cât  de  mult  a  abătut  și 
abate el mintea oamenilor de la unirea cu Dumnezeu, prin acestea.  
De meșteșugurile lui nu pot scăpa decât cei care ascultă cuvântul 
Sfântului  Apostol  Petru,  care  ne  îndeamnă  zicând:  ,,Fiți  treji, 
privegheați;  pentru  că  protivnicul  vostru,  diavolul,  ca  un  leu  răcnind 
umblă căutând pe cine să înghită; căruia stați împotrivă întăriți fiind în 
credință”  (1Petru  5,  8‐9).  Al  nostru,  al  tuturor,  este  a‐i  sta  împotrivă 
întăriți fiind în credință. Nu se cade a ne pleca urechea nici unui duh 
și mai cu seamă trebuie să fim atenți să nu primim duhul celor care se 
arată a fi credincioși, preoți și monahi, care au ales liniștea lor și au  
mai la cinste părerile lor decât adevărul Bisericii. Din păcate cei care se 
amăgesc  și  ne  pot  înșela  cel  mai  rău  sunt  tocmai  unii  dintre  aceștia 
care se numesc slujitori ai Bisericii. Aceștia pentru că nu caută unirea 
cu Dumnezeu, nu țin la credință și amăgesc pe cei din Biserică cu o 
falsă  trăire  duhovnicească.  Când  sunt  întrebați  cum  este  bine  să 
acționăm când suntem atrași într‐o lucrare antihristică, ei se grăbesc 
să ne arate că e mai important să ne căutăm de liniștea noastră, să ne 
vedem de păcatele noastre, să fim oameni ai inimii și să nu ne facem 
griji inutile, ca și cum părtășia la lucrarea antihristică nu ar fi nici un 
păcat. Ei se arată a pune accentul pe credință, pocăință, dragoste, dar 
nu sunt în stare să dovedească, nici măcar, că au frica lui Dumnezeu. 
Credința  lor  nu  este  credința  în  Adevărul‐Hristos  și cu  ea  nu  se  pot 
zidi în Biserica ‐ Trupul Său, nu pot ajunge la unitatea credinței. Când 
este nevoie să mărturisească adevărul, să acționeze în lepădare de sine, 
să se jertfească pentru Dumnezeu și aproapele și să se învrednicească 
de adevărata liniște ei aleg să facă politică cu dumnezeieștile cuvinte. 
Iar pe unii ca aceștia îi cred și‐i urmează astăzi cei mai mulți dintre cei 
ce  se  numesc  creștini.  Și  aceasta  se  întâmplă  pentru  că  sfaturile  lor 
sunt în duhul lumii, duhul lui antihrist. Aceștia lucrează lepădarea de 
credință prin unirea lor cu ereticii și cu lumea. Despre aceste vremuri a 
prorocit și Cuviosul Anatolie al Optinei (1855‐1922), zicând: 
„După cum spune Apostolul, vei vedea că din pricina împuținării 
credinței,  rătăcirile  și  dezbinările  vor  apărea  în  biserici  și  cum  mai 
dinainte au spus Sfinții Părinți, pe scaunele ierarhilor și în mănăstiri nu 
va  mai  fi  nici  un  bărbat  încercat  în  viața  duhovnicească.  Din  care 
pricină,  rătăcirile  se  vor  răspândi  pretutindeni  și  pe  mulți  vor  înșela. 
Vrăjmașul neamului omenesc va lucra cu pricepere, ducând în rătăcire, 
de e cu putință, și pe cei aleși. Nu va începe prin lepădarea dogmelor 
371
despre Sfânta Treime, Dumnezeirea lui Iisus Hristos sau Născătoarea de 
Dumnezeu,  ci  pe  nesimțite  va  începe  a  strâmba  învățăturile  Sfinților 
Părinți primite de la Duhul Sfânt – însăși învățătura Bisericii. Viclenia 
vrăjmașului  și  uneltirile  lui  vor  fi  îndreptate  împotriva  unui  număr 
foarte  mic,  al  celor  încercați  în  viața  duhovnicească.  Ereticii  vor  pune 
mâna pe Biserică, își vor numi peste tot slugile, iar viața religioasă va fi 
lepădată.  Însă  Domnul  nu  va  lăsa  pe  robii  Săi  fără  apărare  și  întru 
neștiință. El a spus:  „După roadele lor îi veți cunoaște” (Matei 7, 16‐20). 
Și sârguiește‐te să‐i osebești de păstorii adevărați; acei furi  de cele ale 
Duhului, care sfâșie turma duhovnicească,  „nu intră pe ușă în staul, ci 
sar pe aiurea”,  după cum a spus‐o Domnul, adică vor intra nelegiuit, 
nimicind  cu  de‐a  sila  dumnezeiasca  orânduială  –  pe  aceștia 
Mântuitorul îi numește „tâlhari” (Ioan 10, 1). 
...Acești  urâtori  ai  vieții  monahale,  care  au  numai  înfățișarea 
credinței, se vor nevoi să‐i atragă pe monahi de partea lor, făgăduindu‐
le ocrotire și înlesniri lumești, dar amenințându‐i cu exilul pe cei care 
nu se supun. Din pricina acestor amenințări, cei împuținați cu sufletul 
vor fi foarte umiliți, chinuiți de propria neputință. 
De  vei  trăi  să  vezi  acel  veac,  bucură‐te,  căci  în  vremea  aceea  cei 
credincioși  care  nu  au  alte  virtuți,  vor  primi  cununi  numai  pentru 
stăruința  în  credință,  după  cuvântul  Domnului:  „Tot  cela  ce  Mă  va 
mărturisi  pe  Mine  înaintea  oamenilor,  mărturisi‐l‐voi  și  Eu  înaintea 
Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 10, 32). 
Să ai frica lui Dumnezeu, fiul meu! Nu pierde cununa primită, ca 
să  nu fii lepădat de Hristos în întunericul cel cumplit și în chinul cel 
veșnic.  Stai  tare  în  credință  și  dacă  e  nevoie,  îndură  cu  bucurie 
prigonirile și alte necazuri, căci atunci Domnul îți va ajuta ție; iar sfinții 
Mucenici și Mărturisitori vor privi cu bucurie la lupta ta.  
Însă, în acele zile, vai monahilor legați de averi și bogății și care de 
dragul celor materialnice se învoiesc ca înșiși să se robească ereticilor. Își 
vor adormi conștiința spunând: „Vom cruța mănăstirea, iar Domnul ne 
va ierta”. Nenorociți și orbiți, ei nici nu gândesc că prin rătăciri (erezii) 
și rătăciți, diavolul va intra în mănăstire și că apoi nu va mai fi o sfântă 
mănăstire, ci ziduri goale din care Harul va pleca pe veci”522. 
Iată, dar, arătate clar, de Sfântul Anatolie, cele ce noi am ajuns să 
le trăim astăzi. Unde sunt astăzi monahii cei cu totul lepădați de lume 
și  de  cele  lumești  în  cuvântul  cărora  să  ne  putem  încrede?  Cei  mai 
mulți dintre noi pentru că am ales liniștea și aranjarea noastră în viața 
aceasta  nu  am  dobândit  cugetul  Bisericii.  Lăsând  teologia  cea  în 
adevăr, care ne este oferită de o viață călugărească autentică, cei mai 
522
 Apostazia și antihristul după învățăturile Sfinților Părinți, Povățuire și înaintevestire, ale Sfântului 
Anatolie al Optinei, pp. 221‐223, publicate mai înainte în colecția de scrieri  Vremurile de pe urmă și 
cele de acum (ediție americană).  
372
mulți, au ales să facă „teologia” în școli, chipurile în ascultare față de 
unii „ierarhii și slujitorii ai Bisericii” care și ei la rândul lor cred că au 
ajuns teologi în școli. Iar acum este normal să vedem că încrederea lor 
o au și că „cuvântul de mântuire” îl dau în duhul și înțelegerea părinții 
lor  profesori  și  mai  puțin  în  Duhul  și  înțelegerea  Sfinților  Părinți. 
Acum  vedem  cu  durere  că  celor  mai  mulții,  dintre  cei  ce  „au  făcut 
teologia”, nu le‐a mai rămas decât a lăuda, îndreptăți și a urma stilul 
de  lucru  al  „mai  marilor”  lor.  Cine  nu  înțelege  căci  de  se  trăia  în 
mănăstirile noastre o viață monahală autentică mersul lumii acesteia 
era  altul?  Vrăjmașul  neamului  omenesc  a  știut  mai  dinainte  și  mai 
bine,  decât  noi,  lucrul  acesta  și  prin  cei  încurcați  în  mrejele  lumii  și 
robiți de el a știut unde și cum să lovească monahismul. Dar și acum, 
ca dintotdeauna de altfel, mântuirea este a celor care caută slava lui 
Dumnezeu, în adevăr și mântuirea cu inimă sinceră, a celor care vor 
mântuirea și numai mântuirea și nu se lasă duși de valul lumii.  
Așadar,  acum  arătat  se  face,  tuturor  celor  credincioși,  că  acești 
infiltrați „slujitori ai Bisericii” continuă a se uni cu ereticii și a da curs 
lucrării antihristice. Și că, deși se înmulțesc cei care îi ascultă și umplu 
bisericile, nouă de vrem să ne mântuim nu ne rămâne altceva de făcut 
decât  să  ieșim  din  mijlocul  lor  (2Cor,  6,  17)  și  să  ne  căutăm  sincer 
numai de mântuire. Sfântul Lavrentie al Cernigovului ne‐a făcut atenți 
zicând:  ,,că,  deși  vor  fi  bisericile  pline,  va  fi  adunare  satanică,  să  nu 
mergeți  în  ele!”.  Iar,  deși  va  fi  greu,  cei  care  se  osebesc  de  cei 
necredincioși  și  luptători  împotriva  lui  Dumnezeu,  rămânând  în 
Biserica  Lui,  căutând  sincer  mântuirea  și  numai  mântuirea  vor  fi 
luminați și se vor bucura de purtarea Lui de grijă. Puterea va continua 
să ne vină de la Mielul lui Dumnezeu care se va mai jertfi pe puținele 
Sfintele  Altare,  pe  unde  se  va  mai  putea.  Că  deși  ,,va  înceta  jertfa  și 
turnarea”  ‐  Sfânta  Liturghie ‐  și  va  fi ,,urâciunea pustiirii în locul cel 
Sfânt”  (Daniil  9,  27;  Matei  24,  15),  Domnul  va  ține,  așa  după  cum  a 
făgăduit,  prin  credința  în  El  ca  fiind:  ,,Hristosul,  Fiul  lui  Dumnezeu 
celui viu”, și în Biserica cea zidită pe El, despre care a zis că nici „porțile 
iadului nu o vor birui” (Matei 16, 16‐18).  
Sfântul Lavrentie vorbind despre vremurile care vor veni mai zice 
că:  
,,Bisericile  vor  fi  deschise,  dar  creștinul  ortodox  (trăitor,  viu  cu 
sufletul) nu va putea intra în ele să se roage, căci în ele nu se va mai 
aduce jertfa fără de sânge a lui Iisus Hristos. În ele va fi toată ,,adunarea 
satanică”.  
În  aceste  grele  vremuri  încă  vor  fi  luptători  puternici,  adevărați 
stâlpi  ai  Bisericii  Ortodoxe  care  vor  avea  harul  rugăciunii  lui  Iisus 
(rugăciunea  inimii)  și  Dumnezeu  îi  va  acoperi  pe  ei  cu  harul  Său  cel 
Sfânt și binefacerea Sa cea atotputernică și ei nu vor vedea acele minuni 
373
și semne false care vor fi pregătite de antihrist pentru toți oamenii și pe 
care le va vedea restul lumii, unele chiar în bisericile creștinilor; încă o 
dată vă repet să nu intrați în aceste biserici, căci Hristos și binefacerea 
Lui nu vor fi acolo”523.  
Cu  adevărat  acestea  sunt  vremurile  în  care,  mai  mult  decât 
oricând, este nevoie a urma sfatul Sfântului Apostol Pavel și a vedea 
împlinite cele zise de el.  
,,Nu  vă  înjugați,  zice,  întru  alt  jug  cu  cei  necredincioși;  că  ce 
împărtășire  are  dreptatea  cu  fărădelegea?  Sau  ce  împreunare  are 
lumina cu întunericul? Sau ce unire are Hristos cu Veliar? Sau ce parte 
este credinciosului cu cel necredincios? Sau ce însoțire este Bisericii lui 
Dumnezeu  cu  idolii?  Că  voi  sunteți  Biserica  lui  Dumnezeu  celui  viu, 
precum a zis Dumnezeu: Voi locui întru ei și voi umbla întru ei, și voi fi 
lor Dumnezeu și ei îmi vor fi Mie norod. Pentru aceea ieșiți din mijlocul 
lor și vă osebiți, zice Domnul, și de necurăție să nu vă atingeți; și Eu va 
voi primi pe voi și voi fi vouă întru Tată, și voi veți fi Mie spre fii și fiice, 
zice Domnul Atotțiitorul” (2Cor. 6, 14‐18). 
Deci știut ne este tuturor că toți cei ce nu sunt în Biserica ‐ Trupul 
lui Hristos și nici nu vor să fie și cei care am fost învredniciți a fi în 
Biserica Lui dar nu căutăm din tot sufletul unirea cu El prin credință, 
lepădându‐ne de sine, luându‐ne crucea și urmând Lui, nu vom putea 
fi  decât  închinători  la  idoli,  închinători  eului  nostru,  vrăjmași  nouă 
înșine și lui Dumnezeu. Cei care se leapădă de credință, robi patimilor 
făcându‐se, nu mai pot fi liberi (Ioan 8, 34‐47) și ajung să se închine, 
foarte ușor, lui Antihrist, făcându‐se ei înșiși antihriști, așa după cum 
a zis însuși Domnul:  ,,Cela ce nu este cu Mine, împotriva Mea este, și 
cela  ce  nu  adună  cu  Mine,  risipește”  (Matei  12,  30).  Dar  iubitorii 
Adevărului,  ai  Cuvântului  Adevărului,  al  Trupului  Său  ‐  ,,Biserica 
Dumnezeului Celui viu, stâlp și întărire a adevărului” (1Tim. 3, 15),  au 
fost, sunt, și vor fi mântuiți. Cuviosul Anatolie, după cele zise mai sus, 
încheie cuvântul său insuflat de Duhul Sfânt zicând: 
„Dumnezeu  este  mai  puternic  decât  diavolul  și  nu‐i  va  părăsi 
niciodată  pe  robii  Săi.  Vor  exista  mereu  creștini  adevărați,  până  la 
sfârșitul  veacurilor,  dar  ei  vor  alege  locuri  singuratice  și  pustii.  Nu  te 
teme de necazuri, ci teme‐te de primejdioasa rătăcire, căci ea izgonește 
Harul și desparte de Hristos; din care pricină, Domnul a poruncit ca în 
așa fel să‐l socotești pe eretic, încât  „să‐ți fie ție ca un păgân și vameș” 
(Matei 18, 17). 
Și așa întărește‐te, fiul meu, în harul lui Iisus Hristos, Care a spus: 
„Fii credincios până la moarte și îți voi da cununa vieții!” (Apoc. 2, 10). 
Acestuia, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, cinste și slavă în vecii 
523
 Sfântul Lavrentie de la Cernigov, Viața, învățăturile și minunile, Editura credința Strămoșească, 
2003, 158‐159. 
374
vecilor. Amin”524.  
 
Fericit este sfârșitul luptătorilor pentru 
buna‐credință, a bine‐cinstitorilor lui Dumnezeu 
 
Că fericit este numai sfârșitul luptătorilor în buna credință, iar că 
dovada  bunei  noastre  credințe  este  buna‐cinstire,  ne‐o  arată  Duhul 
Sfânt  prin  Prorocul  David,  chiar  în  primul  stih,  în  Cartea  Psalmilor 
zicând:  ,,Fericit  ἀνήρ  (anir)  omul  care  n‐a  umblat  în  sfatul  ἀσεβῶν 
(asevon) necinstitorilor” (Ps. 1, 1). 
Sfântul Ierarh Vasile cel Mare tâlcuind acest stih spune că:  
,,Ceea  ce  este  temelia  pentru  o  casă,  carena  pentru  o  corabie  și 
inima unei vietăți pentru trup, aceeași putere mi se pare ca au și aceste 
cuvinte  de  la  începutul  Psaltirii  pentru  întreaga  alcătuire  a  Cărții 
Psalmilor. 
David  avea  să  dea  în  psalmii  săi  multe  sfaturi  pline  de  osteneli, 
pline  de  mii  de  sudori  și  oboseli;  de  aceea  a  arătat  mai  dinainte 
luptătorilor  pentru  buna  credință  sfârșitul  lor  fericit,  pentru  că, 
nădăjduind  în  bunătățile  gătite  nouă,  să  îndurăm  fără  supărare 
durerile  vieții....  De  aceea  și  Îndreptătorul  obștesc  al  vieții,  marele 
învățător Duhul Adevărului (Ioan 14, 17), a pus înainte, cu înțelepciune 
și  dibăcie,  răsplățile,  pentru  ca  ridicându‐ne  mai  presus  de  ostenelile 
din  fața  noastră,  să  ne  grăbim  cu  mintea  spre  desfătarea  veșnicilor 
bunătăți.... Uită‐te cât de precise sunt cuvintele! Fiecare cuvânt este plin 
de  învățături.  Psalmistul  n‐a  spus  ,,care  nu  umblă  în  sfatul 
necinstitorilor”, ci: ,,care n‐a umblat”. Că nu‐i vrednic de fericire cel care 
este încă în viață, pentru că‐i este necunoscut sfârșitul; dar cel care a 
împlinit ce era dator să facă, cel care și‐a încheiat viața cu un sfârșit care 
nu poate fi pus la îndoială acela negreșit este fericit”525.  
Toată  Scriptura  cea  de  Dumnezeu  insuflată  pe  nimeni  altul  nu 
fericește, nu pe bogatul, nu pe cel mărit de oameni, nu pe înțeleptul 
acestei lumii, ci numai pe omul binecinstitor care din viața aceasta s‐a 
unit cu Dumnezeu, a împlinit voia Sfintei Treimi care este pentru noi 
toți cei de pe pământ (Ioan 17, 20‐23; Efes. 4, 10‐13). 
Duhul Sfânt, prin Sfântul Proroc David, ne arată că e ,,fericit omul 
care n‐a umblat în sfatul necinstitorilor”. Nu zice: ,,fericit omul care n‐a 
umblat în sfatul necredincioșilor”,  ca să nu înțelegem că este suficient 
numai să nu umblăm în sfatul necredincioșilor, a celor care zic că nu 
524
 Apostazia și antihristul după învățăturile Sfinților Părinți, Povățuire și înaintevestire, ale Sfântului 
Anatolie al Optinei, p. 224, publicate mai înainte în colecția de scrieri Vremurile de pe urmă și cele de 
acum 
525
(ediție americană).  
511 
 Sfântul Vasile cel Mare, Tâlcuire duhovnicească la Psalmi, pp. 10‐12.  
Patericul, Ziceri inedite ale Părinților pustiei, Ed. Anastasia 2009, p. 15. 
375
există Dumnezeu. Nu zice aceasta ca nu cumva să nu ne lăsăm înșelați 
îndreptățindu‐ne  cu  ascultarea  față  de  unii  din  cei  ce  se  numesc 
credincioși,  patriarhi,  episcopi,  preoți.  Credinciosul  își  dovedește 
credincioșia prin buna cinstire. Ca să ajungem fericiți, să ne bucurăm 
de mântuire, este nevoie să‐L cinstim pe Dumnezeu, să ne unim cu El 
prin  credință.  Sfântul  Ierarh  Grigore  Teologul  arata  cum  vrea 
Dumnezeu să fie cinstit de  noi și zice:  „Trei sunt lucrurile  pe care le 
cere Dumnezeu de la orice om botezat: credință dreaptă în inima lui, 
adevăr pe buze și înfrânarea trupului”526.  
Iar  dacă  cuvântul  ἀνήρ,  îl  găsim  tradus,  de  unii,  nu  omul,  ci 
bărbatul, nu este greșit, înțelegem că  Duhul Sfânt, prin Sfântul Proroc 
David, a spus atunci ce avea să spună și mai apoi prin Sfântul Apostol 
Pavel, și anume, că fericit poate fi numai acela care ajunge ,,la unitatea 
credinței  (εἰς  τὴν  ἑνότητα  τῆς  πίστεως  ‐  is  tin  enotita  tis  pisteos)  și  a 
cunoștinței  Fiului  lui  Dumnezeu,  întru  bărbat  desăvârșit,  la  măsura 
vârstei plinirii lui Hristos” (Efes. 4, 13). 
Bunacinstire  mai  este  arătată  de  Sfântul  Apostol  Pavel  și  prin 
cuvintele:  ,,Că întru Hristos Iisus folosește credința care lucrează prin 
dragoste”  (Gal.  5,  6).  Și  Însuși  Domnul  zice:  „De  veți  păzi  poruncile 
Mele, veți rămânea întru dragostea Mea, precum eu poruncile Tatălui 
meu am păzit, și rămân întru dragostea Lui” (Ioan 15, 10). 
Deci ca să ajungem fericiți nu este nevoie numai să credem că este 
Dumnezeu și să credem oricum în El, ci să credem drept, să credem în 
Hristos, Fiul lui Dumnezeu și în adevărul descoperit de El, să dovedim 
cu fapta credința noastră, să fim binecinstitori, să fim uniți cu El, să‐L 
mărturisim prin viața noastră, viața noastră să fie viața Bisericii, viața 
Lui  „Tot cela ce va mărturisi  . ἐν ἐμοὶ  întru Mine înaintea oamenilor voi 
mărturisi  și  Eu  ἐν  αὐτῷ  întru  acesta  înaintea  Tatălui  Meu  în  ceruri” 
(Matei 10, 32).  
Deci cu adevărat îl poate mărturisi pe Dumnezeu și poate fi fericit 
numai acela al cărei viață este viața Bisericii, viața lui Hristos. 
Acum toți vrem să fim fericiti, cautăm fericirea și numai fericirea, 
dar din păcate prea puțini știm ce înseamnă a fi fericit, și prea puțini 
sunt aceea care caută fericirea acolo unde este. Prea puțini înțeleg că 
fericirea  este  unirea  cu  Dumnezeu  și  că  o  putem  avea  numai  în 
unitatea credinței, în Biserică.  
Duhul Sfânt, în Sfânta Scriptură, ne arată pe cei care sunt fericiți 
zicând: „Fericiţi οἱ κατοικοῦντες ἐν τῷ οἴκῳ σου care locuiesc în casa Ta, în 
vecii  vecilor  Te  vor  lăuda.  Fericit  ἀνήρ  bărbatul  (omul),  căruia  îi  este 
ajutorul lui de la Tine; suișuri în inima sa a pus în valea plângerii, în 
locul care a pus; că binecuvântare va da Cel ce pune lege. Merge‐vor din 

 
376
putere  în  putere,  ὀφθήσεται  ὁ  Θεὸς  τῶν  θεῶν  ἐν  Σιών  arăta‐Se‐va 
Dumnezeul dumnezeilor în Sion” (Ps. 83, 5‐7). „Fericiți toți cei ce se tem 
de Domnul, care umblă în căile Lui” (Ps. 127, 1), „Fericit  ἀνὴρ bărbatul 
care se teme de Domnul, întru poruncile Lui va voi foarte” (Ps. 111, 1). 
„Fericit  ἀνήρ,bărbatul  (omul),  care  n‐a  alunecat  cu  gura  sa  și  nu  se 
răneşte  cu  mâhniciunea  păcatului. Fericit  este  cel  pe  care  nu‐l 
învinovăţeşte sufletul  lui,  și care  n‐a căzut  de la  nădejdea  sa” (Cartea 
înțelepciunii lui Isus fiul lui Sirah 14, 1‐2). „Fericit bărbatul (omul), care 
întru  înţelepciune  se  va  sfârşi  și  care  cu  pricepere  va  vorbi, cel  ce 
socoteşte căile ei în inima sa, și cele ascunse ale ei le gândeşte” (Cartea 
înțelepciunii  lui  Isus  fiul  lui  Sirah  14,    21‐22).  „Μακάριος    ἀνήρ,  ὃς 
καταπτήσσει  πάντα  δι᾿  εὐλάβειαν,  ὁ  δὲ  σκληρὸς  τὴν  καρδίαν  ἐμπεσεῖται 
κακοῖς  ‐ Fericit omul, care se teme de toate din evlavie, iar cel vârtos la 
inimă va cădea în rele” (Pildele lui Solomon 28, 14). Sunt multe locuri în 
Vechiul Testament  în care arată cine poate fi fericit, dar în nici un loc 
nu  arată  că  poate  ajunge  cineva  fericit  în  afara  unității  credinței,  în 
afara Bisericii. Cuvântul lui Dumnezeu, care a vorbit prin proroci în 
Vechiul Legământ,venind în trup, ne‐a arătat ce este bine să facem ca 
să Se poată sălășlui în noi, ca să ne poată face fericiți. Și zice: 
„Μακάριοι  Fericiți  οἱ  πτωχοὶ  τῷ  πνεύματι,  cei  săraci  cu  duhul,  ὅτι 
αὐτῶν  că acelora  ἐστιν este  ἡ Βασιλεία τῶν Οὐρανῶν Împărăția Cerurilor. 
Μακάριοι  Fericiți  οἱ  πενθοῦντες,  cei  ce  plâng,  ὅτι  αὐτοὶ  că  aceia 
παρακλήθησονται se vor mângâia.  Μακάριοι Fericiți  οἱ πραεῖς, cei blânzi, 
ὅτι  că  αὐτοὶ  aceia  κληρονομήσουσι  vor  moșteni  τὴν  γῆν  pământul. 
Μακάριοι  Fericiți  οἱ  πεινῶντες  cei  flămânzi  καὶ  διψῶντες  și  însetați  τὴν 
δικαιοσύνην,  de dreptate,  ὅτι αὐτοὶ că aceia  χορτασθήσονται  se vor sătura. 
Μακάριοι Fericiți οἱ ἐλεήμονες, cei milostivi, ὅτι αὐτοὶ că aceia ἐλεηθήσονται 
se vor milui.  Μακάριοι  Fericiți  οἱ καθαροί  cei curați  τῇ καρδίᾳ, cu inima, 
ὅτι  αὐτοὶ  că  aceia  τὸν  Θεὸν  ὄψονται  vor  vedea  pe  Dumnezeu.  Μακάριοι 
Fericiți  οἱ εἰρηνοποιοί,  făcătorii de pace,  ὅτι αὐτοὶ că aceia  υἱοὶ Θεοῦ fii lui 
Dumnezeu κληθήσονται se vor chema. Μακάριοι Fericiți οἱ δεδιωγμένοι cei 
prigoniți  ἕνεκεν δικαιοσύνης, pentru dreptate,  ὅτι αὐτῶν ἐστιν  că acelora 
este  ἡ Βασιλεία τῶν Οὐρανῶν  Împărăția Cerurilor.  Μακάριοί Fericiți  ἐστε 
veți fi ὅταν când ὀνειδίσωσιν ὑμᾶς vă vor ocărî καὶ διώξωσι și vă vor prigoni 
καὶ εἴπωσι  și  vor zice  πᾶν πονηρὸν  ρῆμα καθ᾿  ὑμῶν, tot cuvântul viclean 
împotriva voastră,  ψευδόμενοι mințind  ἕνεκεν pentru  ἐμοῦ  Mine” (Matei 
5, 3‐11). 
Prin urmare, nu ne putem pocăi, nu ne putem uni cu Dumnezeu, 
nu  putem  fi  fericiți  în  afara  unității  credinței.  Iar  ținându‐ne  în 
unitatea credinței, în Biserică, cu mila și harul lui Dumnezeu este de 
așteptat să auzim  „tot cuvântul viclean împotriva noastră și minciuni 
pentru  Hristos”,  adică  cuvânt  viclean:  că  nu  ne  vedem  de  pocăința 
noastră,  că  nu  avem  dragoste,  dreaptă  socoteală  și  așa  mai  departe, 
377
cum  și  vedem,  și  minciuni:  că  Biserica  lui  Hristos  este  dezbinată,  că 
Hristos nu a fost în stare să o țină în unitate și așa mai departe, cum și 
pe  acestea  le  auzim.  Sfântul  Proroc  David  ne  arată  ce  înseamnă 
adevărata  pocăință,  el  nu  se  ruga  ca  să  fie  iertat  pentru  ca  să  poată 
mânca, bea și dormi liniștit, ci pocăindu‐se se ruga zicând: 
,,Miluiește‐mă, Dumnezeule, după mare mila Ta și după mulțimea 
îndurărilor  Tale,  șterge  fărădelegea  mea...  Ție  unuia  am  greșit,  și  τὸ 
πονηρὸν  ἐνώπιόν  σου  ἐποίησα  ‐  viclenie  înaintea  Ta  am  făcut,  ὅπως  ἂν 
δικαιωθῇς  ἐν  τοῖς  λόγοις  σου,  καὶ  νικήσῃς  ἐν  τῷ  κρίνεσθαί  σε  ca  să  Te 
îndreptezi întru cuvintele Tale, și să biruiești când vei judeca Tu...  Ἰδοὺ 
γὰρ ἀλήθειαν ἠγάπησας  ‐ Că iată adevărul ai iubit; cele nearătate și cele 
ascunse ale înțelepciunii Tale, mi‐ai arătat mie. Stropi‐mă‐vei cu isop și 
mă  voi  curăți;  spăla‐mă‐vei  și  mai  vârtos  decât  zăpada  mă  voi 
albi. Auzului  meu  vei  da  bucurie  și  veselie;  ἀγαλλιάσονται  ὀστέα 
τεταπεινωμένα ‐ bucura‐se‐vor oasele mele cele smerite. Întoarce fața Ta 
de  la  păcatele  mele  și  toate  fărădelegile  mele  șterge‐le. Inimă  curată 
zidește  întru  mine,  Dumnezeule  și  duh  drept  înnoiește  întru  cele 
dinlăuntru ale mele. Nu mă lepăda de la fața Ta și Duhul Tău cel sfânt 
nu‐l  lua  de  la  mine. Ἀπόδος  μοι  τὴν  ἀγαλλίασιν  τοῦ  σωτηρίου  σου  καὶ 
πνεύματι ἡγεμονικῷ στήριξόν με. Διδάξω ἀνόμους τὰς ὁδούς σου, καὶ ἀσεβεῖς 
ἐπὶ  σὲ  ἐπιστρέψουσι  ‐  Dă‐mi  mie  bucuria  mântuirii  Tale  și  cu  duh 
stăpânitor  mă  întărește. Învăța‐voi  pe  cei  fără  de  lege  căile  Tale  și  cei 
necinstitori la Tine se vor întoarce...” (Ps. 50, 1‐2, 5, 7‐14). 
Sfântul Duh prin Prorocul David ne arată că Dumnezeu adevărul 
iubește  și  că  cele  nearătate  și  ascunse  ale  înțelepciunii  Sale  ni  le‐a 
arătat  și  ni  le  arată  nouă  ca  să  ajungem  la  unitatea  credinței,  la 
bucuria  mântuirii  și  cu  ea  să  căutăm  a‐i  împărtăși  pe  toți.  Sfântul 
Proroc  David  pocăindu‐se  și  ținând  credincioșia  față  de  Dumnezeu, 
fiind în Biserică, s‐a învrednicit de unirea cu Cuvântul lui Dumnezeu 
neîntrupat,  a  ajuns  la  îndumnezeire,  pe  cât  îi  era  cu  putință  atunci, 
precum și toți Sfinții  Vechiului Legământ și așa ne‐a arătat nouă cele 
nearătate și cele ascunse ale lui Dumnezeu. 
Așa  se  face,  după  cum  observă  Fericitul  Teodorit  al  Cirului,  că: 
,,foarte cu potrivire a pus marele David înaintea scripturii sale fericirea, 
urmând pe al său Fiu și totodată Stăpân, adică pe  Mântuitorul Hristos, 
Care a început învățătura către Sfinții Săi Ucenici de la Fericiri.  
Deci începutul fericește pe cel ce nici nu s‐a împărtășit în cale cu 
necredincioșii, nici nu a primit sfatul păcătoșilor ca pe unul adevărat și 
întemeiat  (că  pe  aceasta  a  numit‐o  ,,stare”),  și  a  fugit  de  statornica 
stricăciune a pierzătorilor. Iar acest nume, adică  ,,fericit”, este numire 
dumnezeiască. Și martor e dumnezeiescul Apostol, strigând:  ,,Fericitul 
și  singurul  Stăpânitor,  Împăratul  împăraților  și  Domnul  domnilor” 
(1Tim.  6,  15).  Stăpânul  nostru  Dumnezeu  a  dat‐o  cu  împărtășire  pe 
378
aceasta  și  oamenilor,  precum  și  celelalte.  Pentru  că  numindu‐Se  El 
credincios ‐ ,,Credincios, zice, este Dumnezeu, prin Care v‐ați chemat la 
împărtășirea  Fiului  Său”  ,  iar  Fericitul  Moise  zice:  ,,Dumnezeu  este 
credincios și nu este nedreptate întru Dânsul” ‐  a numit și din oameni 
,,credincioși” pe cei ce primesc cuvintele Lui fără de îndoială. Așa fiind și 
numindu‐Se  Dumnezeu,  Marele  Dăruitor  a  dat  cu  împărtășire  și 
oamenilor această numire și strigă:  ,,Eu am zis: dumnezei sunteți, și fii 
527
ai Celui Preaînalt toți. Iar voi ca niște oameni muriți” (Ps. 81, 6‐7)” .  
Deci nimeni nu poate ajunge la mântuire decât prin credincioșia 
față  de  Dumnezeu,  decât  primind  cuvintele  Sale  cu  credință  și 
împlinindu‐le în frica Lui și în iubirea Lui, precum vedem că au făcut 
toți Sfinții care s‐au unit cu Dumnezeu în Biserică. În afara Bisericii, 
rupt  de  unitatea  credinței  ei,  nu  s‐a  auzit  vreodată  să  se  fi  mântuit 
careva. Domnul nostru Iisus Hristos ne‐a lămurit acest lucru rugându‐
se: ,,să fie una (zice despre cei care cred în El), ca lumea să creadă că Tu 
m‐ai trimis”.  Prin acest adevăr, Domnul, nu lasă loc ereziei, Biserica – 
Trupul Său este singura în care s‐a înfăptuit și se înfăptuiește această 
unire.  Singură  Biserica  este  cea  care  ne  învrednicește  de  această 
fericire. Cei care cred ereziei că Biserica este dezbinată și că au har și 
mântuire și cei din afara Bisericii, cad din har, se dezbină în ei înșiși, 
după  cum  îi  vedem.  Deși  se  împărtășesc,  aceștia  nu  pot  ajunge 
niciodată  la  unitatea  credinței,  ci  merg  mai  departe  cu  rătăcirea, 
lucrând apostazia. Arătându‐se ei salvatorii Bisericii, înșeală pe cei din 
Biserică și pe cei din afara ei, fac lucruri pe care nici dracii nu le pot 
face. Vedem în aceștia și în lucrarea lor împlinită descoperirea pe care 
a făcut‐o un drac Sfântului Andrei cel nebun pentru Hristos. 
,,Vine vremea, a zis, când eu nu voi mai fi nevoit să‐mi fac răutățile 
mele. Atunci chiar oamenii vor fi mult mai răi decât mine, iar copiii de 
zeci de ori mai răi decât cei mari! Atunci eu mă voi odihni și nu voi mai 
fi nevoit să le insuflu răutăți oamenilor, căci ei înșiși vor lucra unele care 
nici mie nu mi‐au trecut vreodată prin cap! Atunci va fi vremea bucuriei 
și odihnei mele!”528 
Unii ca aceștia care, deși sunt numiți ,,ierarhi”, „oamenii Bisericii”, 
,,misionari”, împreună cu lumea cea iubitoare de plăceri care îi laudă 
pentru  pervertita  lor  credință  și  „creștinii”  naivi  care  le  urmează  au 
ajuns  să  bea  păcatul  ca  apa.  Cu  unii  ca  aceștia  care  desfrânează  în 
privința credinței vedem împlinindu‐se și acum cele zise de Prorocul 
Ieremia.  
,,Dar în prorocii Ierusalimului,  zice,  am văzut grozăvii: aceștia fac 
desfrânare  și  umblă  cu  minciuni,  ajută  mâinile  făcătorilor  de  rele,  ca 
527
 Fericitul Teodorit al Cirului, Tâlcuire a celor o sută cincizeci de Psalmi ai Prorocului Împărat 
David, pp. 4‐5. 
528
 Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, Proloagele de la Ohrida, vol.2, Editura Egumenița, p. 464. 
379
nimeni să nu se întoarcă de la necredința sa; toți sunt pentru Mine ca 
Sodoma, și locuitorii lui ca Gomora. De aceea, așa zice Domnul Savaot 
despre proroci: Iată, îi voi hrăni cu pelin și le voi da să bea apă cu fiere, 
că de la profeții Ierusalimului s‐a întins necredința în toată țara. Așa 
zice  Domnul  Savaot:  ,,Nu  ascultați  cuvintele  prorocilor,  care  vă 
profețesc,  că  vă  înșeală,  povestindu‐vă  închipuirile  inimii  lor,  și  nimic 
din cele ale Domnului. Necontenit  grăiesc ei celor ce Mă disprețuiesc: 
,,Domnul, a zis că va fi pace peste voi”. Și tuturor celor care urmează 
inima lor învârtoșată le zic: ,,Nici un rău nu va veni asupra voastră!” Că 
cine a luat parte la sfatul Domnului, ca să vadă și să audă cuvântul Lui? 
Sau cine a luat aminte la cuvântul Lui ca să‐l vestească?” (Ieremia 23, 14‐
18).   
Asemenea  auzim  și  noi  acum  de  la  unii  din  cei  ce  țin  să  ne 
convingă că sunt „mai marii noștri de care trebuie să ascultăm”. Prin 
mijloacele de informare pe care le au și prin unele lucrări ce le numesc 
„ale Bisericii” sunt prinși în capcana înșelării cei pe care nu poate să‐i 
prindă  lumea.  Dar  ce  credincioși  cred  și  urmează  nemincinosul 
cuvânt, al Sfântului Proroc David,  „Fericit  ἀνήρ, anir  bărbatul (omul), 
care  n‐a  umblat  în  sfatul  ἀσεβῶν  asevon  necinstitorilor  și  în  calea 
păcătoșilor  n‐a  stătut  și  pe  καθέδρᾳ  kathedra  scaunul  λοιμῶν  limon 
pierzătorilor (leproșilor) n‐a șezut” (Ps, 1, 1). 
Ni  se  face  lămurit  aici  că  cei  care  tăgăduiesc  Adevărul  lui 
Dumnezeu, cei a căror cale este iubirea de sine, sunt asemenea λοιμῶν 
leproșilor, ei contaminează, pierd, ucid pe cei care se unesc cu ei, chiar 
și pe cei care se îndreptăsc că stau numai o dată pe scaunul lor ca să 
nu‐i supere. Și cu toate aceste arătări, făcute nouă de Dumnezeu, acum 
sunt  tot  mai  mulți  cei  care  se  dau  „bine”  pe  lângă  unii  ca  aceștia  și 
continuă  misiunea  morții.  Acum  în  reviste  ce  se  numesc  a  fi  ale 
„Credinței”  „ierarhii”  supranumiți  „misionari”  ne  „lămuresc”  precum 
„lămuriți” sunt ei. 
,,Acum,  zice,  doar  nu  credeți  că  pot  și  trebuie  să  treacă  toți  la 
Ortodoxia istorică. Poți să te inspiri din spiritualitatea ortodoxă, din 
mistica noastră, rămânând totuși catolic sau protestant. Îți accentuezi 
interioritatea ortodoxă, dar tu rămâi formal, să spunem, catolic. Sigur, 
e  mai  greu  pentru  că  nu  ai  cadru  complet‐Biserica,  Sfintele  Taine  și 
toate celelalte. Eu am întâlnit protestanți foarte angajați în biserica lor, 
în  rugăciune  și  în  citirea  Scripturii,  în  slujirea  aproapelui‐sub  acest 
ultim aspect pot fi exemplu, pentru noi, ortodocșii. Cunosc mulți astfel 
de creștinii respectoși, lipsiți de orice fariseism. Știți că la protestanți se 
accentuează latura comportamentală: fapta. Hristos ne va judeca după 
faptele noastre și aici s‐ar putea să avem surprize.... E o taină mare a 
lui  Dumnezeu  existența  acestor  oameni,  cu  darurile  acestea 
comportamentale.... Eu nu sunt un relativist în dogmă sau în credință, 
380
sunt nu 100%, ci 1000% ortodox convins... nu sunt nici exclusivist, să 
zic că  cei  care nu  sunt  pe  calea  ortodoxă  sunt  cu totul rătăciți  de  la 
mântuire. A‐i critica în exces este o atitudine care te descalifică pe tine 
ca  ortodox,  nu  mai  ești  tu  ortodox  dacă  te  pui  moț  în  locul  lui 
Dumnezeu și‐i judeci pe ceilalți. Să tragi în contul lor și al credinței lor 
niște  concluzii  strict  raționaliste,  e  deplasat.  Și  raționamentul  care 
este? Acela că Hristos a întemeiat o singură Biserică, aceea e Ortodoxă, 
iar toți cei care nu sunt ortodocși sunt dați dintru început pierzării. Ce 
simplist? E doar rațiune simplă goală”.  
Iată  dar,  ce  lămurire,  a  mărturisi  adevărul  descoperit  de 
Dumnezeu, care ne face liberi pe noi și pe aproapele care îl aude, este 
rațiune goală. Dar a învăța că „succesiunea apostolică este o realitate 
certificată prin documente și se regăsește doar în trei dintre Bisericile 
creștine:  în  cea  Ortodoxă,  în  cea  Catolică  și,  mai  nou,  în  cea 
Anglicană”, și că se mântuiesc și cei care nu au dreapta credință prin 
„latura comportamentală”, și că cel mai bine este să fim uniți pentru 
„binele nostru”, aceasta ce fel de rațiune și de credință mai este? Cu 
adevărat  și  dracul  rămâne  uimit,  după  cum  a  mărturisit  Sfântului 
Andrei  cel  nebun  pentru  Hristos.  El  nu‐i  putea  înșela  pe  cei  care  îi 
înșeală prin asemenea „Înalți Prea Sfințiți”.  
Acum, mai mult decât oricând, ne este clar că ei pledează, după 
cum  și  spun,  pentru  o  ,,unitate  în  diversitate”,  care  nu  este  unitatea  
Bisericii. Cu duplicitatea și diversitatea ei caută să facă unitatea, care 
unitate nu se deosebește întru nimic de cea a dracilor. Îmi aduc aminte 
că am văzut odată o asemenea  unitate. În timp ce se săvârșea Taina 
Sfântului Maslu, doi draci, din doi oamenii îndrăciți, s‐au unit și tot 
timpul au zis unul da și altul nu.   
Noi  însă  nu  așa  am  fost  învățați  de  Mântuitorul,  ,,Ci,  zice,  fie 
Cuvântul vostru: așa, așa; nu, nu; iar ce este mai mult decât aceasta, de 
la cel πονηροῦ (poniru) ‐ viclean  este” (Matei 5, 37). Și Sfinții Apostoli, de 
asemenea, Lui urmând cu cuvântul și cu fapta zic:  
,,Iar credincios este Dumnezeu, că Cuvântul nostru care a fost către 
voi  n‐a  fost  așa  și  nu.  Că  Fiul  lui  Dumnezeu,  Iisus  Hristos,  cel 
propovăduit întru voi prin noi, prin mine și prin Siluan, și prin Timotei, 
n‐a fost așa și nu, ci așa întru El a fost. Căci câte sunt făgăduințele lui 
Dumnezeu întru El sunt așa, și întru El amin, spre slava lui Dumnezeu 
prin noi” (2Cor. 1, 18‐20). 
Acestea  văzându‐le  noi  acum,  oare  ce  este  de  făcut?  Oare  mai 
putem  sta  nepăsători?  Aceștia  tacit,  cu  da  și  cu  nu,  s‐au  unit.  În 
occident  majoritatea  „oamenilor  Bisericii”,  a  „ortodocșilor”  sunt  uniți 
cu  ereticii,  fac  rugăciuni,  se  cunună  unii  cu  alții,  mănâncă,  beau,  se 
desfătează,  discută  „problema  unirii  Bisericii”  împreună,  la  vilele 
cardinalilor  eretici.  Pentru  ei  unirea  este  făcută,  în  da  și  nu,  ei  sunt 
381
uniți. Ei înșiși nu mai caută să fie uniți cu Hristos în Biserica Lui, în 
Adevărul și din această cauză pentru ei „unitatea credinței și a Bisericii 
este  o  problemă”.  Pentru  cei  credincioși,  la  care  da  e  da,  și  nu  e  nu, 
unitatea credinței și a Bisericii, nu a fost, nu este și nu va fi o problemă. 
Credincioși dau slavă lui Dumnezeu prin unitatea credinței lor pe care 
au dobândit‐o în unitatea Bisericii – Trupul lui Hristos. Ei înțeleg cu 
duhul pericolul care îi paște și sunt atenți tot timpul să acționeze în 
credință, lepădare de sine și dragoste și nu se lasă intimidați și înșelați 
de  diavolul  care,  prin  slugile  lui,  se  grăbește  să  îi  scoată  drept  niște 
fricoși, fără de dragoste și fără de dreaptă socoteală, în fața lumii. Așa 
sunt văzuți de ei, uneori și mai rău, chiar și Sfinții Părinții, care ne‐au 
învățat  să  fim  cu  luare  aminte  în  orice  vreme,  precum  este  Sfântul 
Chiril al Ierusalimului (313‐386), care de atunci atrăgeau atenția că se 
lucrează lepădarea de credință.  
 ,,Lepădarea de credință, scria Sfântul Chiril, se petrece în timpul 
nostru;  oamenii  au  lepădat  dreapta  credință:  unii  mărturisesc  filo‐
paternitatea,  alți  îndrăznesc  să  spună  că  Hristos  a  fost  adus  de  la 
neexistență la existență. Mai înainte ereticii își mărturiseau rătăcirea lor 
pe față; acum însă este plină Biserica de eretici ascunși. Oamenii s‐au 
lepădat de adevăr, și neadevărul le încântă urechile. Se grăiește ceva care 
desfată  urechile?  Toți  oamenii  ascultă  cu  plăcere.  Se  grăiește  ceva 
folositor  sufletului?  Toți  se  îndepărtează.  Cei  mai  mulți  oameni  s‐au 
lepădat de învățăturile cele drepte; este ales răul mai mult decât binele. 
Aceasta este deci  ,,lepădare de credință”. Trebuie așteptat dușmanul, în 
parte a și început de pe acum să trimită pe înainte mergătorii lui ca să 
fie pregătit la vânătoare. Ai grijă de tine omule și întărește‐ți sufletul! 
Biserica îți arată acum, înaintea Dumnezeului Celui viu (1Timotei 6, 13), 
și te învață mai dinainte cele cu privire la antihrist, înainte de venirea 
lui. Nu știm dacă va veni în timpul vieții tale și nici nu știm dacă vine 
după  trecerea  ta  din  această  viață.  Este  bine  însă  ca  tu  să  cunoști 
semnele venirii lui și să te întărești mai dinainte...”529.  
Îl  vedem  pe  Sfântul  Chiril  cum  lucrând  cu  Duhul  înțelege 
primejdia și o face cunoscută aproapelui căutând să‐l izbăvească din 
patimile  uitării,  neștiinței  și  nepăsării.  Dacă  Sfântul  arată  ca  fiind 
periculoase manifestările ereticilor din vremea aceea, despre care zice 
că:  „mai  înainte  își  mărturiseau  rătăcirea  lor  pe  față;  acum  însă  este 
plină  Biserica de  eretici ascunși”, ce  vom  zice  noi  acum  când  cei  mai 
mulți  din  „slujitorii  Bisericii”  unesc  adevărul  cu  minciuna  și  zic  că 
refac unitatea Bisericii. Atunci Sfântul zicea că: „Biserica îți arată acum, 
înaintea  Dumnezeului  Celui  viu  (1Timotei  6,  13),  și  te  învață  mai 
dinainte cele cu privire la antihrist, înainte de venirea lui”. Acum sunt 
529
 Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, EIBMBOR, București, 2003, p. 259. 
382
din ce în ce mai puțini cei care cunosc  Biserica și pe mădularele ei prin 
care lucrează capul Hristos. Și aceasta în primul rând pentru că prea 
puțin  îi  interesează  de  mântuirea  lor,  pentru  toate  se  nevoiesc  și  se 
consumă  majoritatea  „creștinilor  ortodocși”,  a  mântuiților  prin  mila 
lui Dumnezeu, dar mai puțin a arăta cu fapta că vor mântuirea. Dacă 
atunci, Sfântul Chiril, vedea în indiferența acelora față de adevăr și în 
faptul că alegeau răul mai mult decât binele ,,lepădare de credință”, ce 
vom zice sau ce vom face noi acum când lucrurile stau mult mai rău? 
Acum  când  s‐a  ajuns  ca  mărturisirea  adevărului  credinței  să  fie 
socotită  drept  luptă  împotriva  păcii  și  unității  Bisericii  și  să  fie 
condamnat  cel  care  o  face  de  cei  mai  mulți  din  cei  ce  se  numesc 
slujitorii Bisericii, care la rândul lor se îngrijesc să‐i unească pe creștini 
cu toți ereticii și să învețe că „nu e nici o lepădare de credință” lucrarea 
antihristică, care o văd că se face sub ochii lor, ce vom zice? Dar mai 
bine  zis  cine  să  mai  zică și cui  să‐i  zică?  Acum  cei  mai  mulți dintre 
creștini căutând să se aranjeze bine s‐au aranjat cum nici dracul nu 
reușea să‐i aranjeze mai rău. Nedând valoare negrăitului dar făcut de 
Dumnezeu lor, „creștinii ortodocși” au alergat să se aranjeze ca lumea 
în lume și pierzând credința în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, prin 
care  părinții  lor  au  dăinuit  și  s‐au  mântuit  au  pierdut  totul.  Câți 
dintre  creștinii  cuprinși  de  duhul  lumii,  de  duhul  lui  antihrist  sunt 
„proști”  să  se  întoarcă  înapoi  la  credința,  nevoința  și  binecuvântarea 
dăruită  de  Dumnezeu  părinților  lor?  Din  păcate  cei  mai  mulți  au 
pierdut  Harul,  au  pierdut  simțirea  duhovnicească.  Cei  mai  mulți  se 
află în starea celui care se află într‐o cameră gazată. Bunul Dumnezeu 
ne‐a dat simțire și putere duhovnicească, sufletească și trupească ca să 
discernem  și  să  facem  ce  ne  este  de  folos.  Noi  fiind  în  credință  ne 
asemănăm celui care se desfată de libertate și de aer curat, dar dacă 
noi  simțind  că  într‐o  cameră  sunt  gaze  nu  ne  vedem  de  drumul 
nostru, ci preferăm să intrăm și rămânem în ea se pervertesc, se strică 
simțurile noastre și ajungem să nu mai simțim și să nu mai înțelegem 
că ne aflăm în primejdie, iar de‐ar veni cineva de afară să ne spună de 
nu‐l  vom  asculta  și  de  ne  vom  încrede  în  simțirile  noastre  stricate 
murim.  Deci  salvare  are  numai  acela  care  merge  prin  credință. 
Crezându‐l pe cel care îi aduce la cunoștință  că este în primejdie de 
moarte  ieșind  din  camera  gazată  la  aer  curat  și  curățindu‐și, 
vindecându‐și simțirile el va putea înțelege primejdia în care s‐a aflat 
și că toată nenorocirea i se datora lui. Din păcate așa s‐a întâmplat cu 
cei mai mulți dintre noi, Dumnezeu ne‐a pregătit odihna din credință, 
odihna  cea  adevărată,  iar  noi  am  preferat  să  ne  odihnim  simțirile 
sufletești în putoarea acestei lumi. Din această cauză și când venim la 
biserică, la duhovnic, la slujbele Bisericii nu găsim odihna, nu găsim 
odihna pentru că noi și aici căutăm numai odihnă, nu găsim odihna 
383
pentru  că  nu  vedem  răul  în  necredința  noastră  și  aici  nu  ne 
învinovățim  ci  ne  îndreptățim,  într‐un  cuvânt  viclenim.  Noi  creștinii 
ortodocși cei cărora Dumnezeu ne‐a dat toate și pe Sine ni s‐a dat și 
ne‐a asigurat că de vom crede vom avea putere să călcăm peste șerpi și 
peste  scorpii  și  peste  toată  puterea  vrăjmașului  și  nimic  nu  ne  va 
vătăma (Cf. Luca 10, 19), am ajuns să ne îndreptățim, să viclenim, că 
răul în care ne aflăm este din cauza sărăciei, din cauza unuia și altuia 
care ne face rău. Da, este știut că dracul cu cei robiți de el vrăjesc tot 
timpul  pe  creștini  și  caută  să‐i  prindă  în  cursele  lor,  dar  un  creștin 
adevărat nu se îndreptățește, ci se învinovățește, alege a se lepăda de 
sine  și  de  lume  și  merge  pe  Calea,  Adevărul,  Viața  –  Hristos  în 
Împărăția lui Dumnezeu.  
Prin urmare, de vrem să ne mântuim trebuie să ascultăm de cei 
care  lucrează  în  Duhul  lui  Dumnezeu  în  Biserică  și  nu  de  cei  care 
pretinzând că au dragoste trec cu vederea adevărul descoperit nouă de 
Însuși Adevărul, Hristos, prin care ne face liberi de toată înșelăciunea 
(Ioan 8, 32).  A asculta nu înseamnă însă să așteptăm ca să fim dirijați 
în toate, precum vedem pe cei mai mulți că așteaptă astăzi, unii fiind 
formați  în  acest  duh  chiar  de  unii  din  cei  ce  se  numesc  păstori  ai 
Bisericii. Acum trebuie să ieșim din acest duh, din această stare, prin 
care și antihrist va pune stăpânire pe mulți. Noi suntem făcuți liberi de 
Dumnezeu,  El  ne‐a  dat  Harul  și  Adevărul  și  în  El  suntem  datori  să 
judecăm  toate.  Este  știut  că  în  lumea  aceasta  nu  este  bine  să  ne 
așteptăm să fim conduși de un om, nici chiar în Biserică. Ascultarea 
noastră trebuie să fie numai de Hristos  și pentru Hristos nu trebuie să 
ne predăm nimănui ca unui infailibil. Nici chiar în monahism nu se 
întâmplă  așa  ceva.  Ascultarea  monahului,  predarea  lui  ca  lutul  în 
mâna  olarului  și  ca  fierul  în  mâna  fierarului,  adică  predarea  lui 
desăvârșită în cunoștință, în mâinile unui stareț încercat, purtător al 
harului lui Dumnezeu și ascultarea desăvârșită față de el ca de Hristos 
este  altceva,  dar  și  aceasta  nu  se  cere  tuturor  oamenilor,  după  cum 
arată și Părintele Arhimandrit Zaharia Zaharou, unul dintre „nepoții” 
spirituali ai Sfântului Siluan.  
„Nu poți aștepta ascultare, zice Sfinția sa, de la oamenii care trăiesc 
în  lume.  Acolo  există  alte  reguli.  Dar  toți  avem  datoria  ascultării  de 
poruncile lui Dumnezeu. Trebuie să vă cinstiți soția și soția trebuie să vă 
cinstească, la rândul ei. Trebuie să fiți deschiși și sinceri, neținând nimic 
tăinuit unul față de celălalt; și puteți să vă luați la întrecere: cine va face 
mai mult voia celuilalt. Atunci viața e minunată”530.  
Deci  ascultarea  în  Hristos  se  face  în  credință,  în  adevăr,  în 
cunoștință,  în  lumină,  cu  răbdare,  cu  dragoste  și  nu  precum  o  fac 
530
 Arhimandritul Zaharia Zaharou, Rugăciunea – calea creației, p. 174. 
384
papistași,  masonii  și  celelalte  slugi  ale  diavolului  care  se  ucid  pe  ei 
înșiși  și  pe  oameni  prin  ascultarea  lor.  Noi  toți  avem  nevoie  să  știm 
care  sunt  „poruncile  lui  Dumnezeu”  și  să  ni‐i  luăm  ajutători  în 
împlinirea lor pe cei care prin harul lui Dumnezeu sunt păstori. Cei 
care vor să devină monahi sunt sfătuiți de Sfinții Părinți să aibă grijă 
cui se predau. Sfântul Ioan Scărarul zice: 
,,Având de gând să ne plecăm grumazul în Domnul și să credem 
altuia, în scopul smeritei cugetări sau al mântuirii de la Domnul, înainte 
de  intrare  (în  stadion),  dacă  se  află  în  noi  vreo  neîncredere  și  vreun 
gând (de îndoială), să cercetăm pe întâistătător și să‐l judecăm și, ca să 
zic așa, să‐l cercăm, ca nu cumva încredințându‐ne corăbierului ca unui 
cârmaci și celui pătimaș ca unuia fără patimă și mării ca portului, să ne 
pricinuim nouă un naufragiu sigur”531.  
De  asemenea  și  creștinul  trebuie  să  fie  atent  de  cine  ascultă,  pe 
cine îl ia ajutător pe calea mântuirii. Păstorii cei adevărați nu se cred 
infailibili și nu cer ascultare de părerile lor, ei se supun Păstorului celui 
bun, urmează Lui și prin El ne mântuiesc. El a zis:  
„Împărații  păgânilor  îi  domnesc  pe  ei;  și  cei  ce  stăpânesc  pe  ei, 
făcători de bine se cheamă. Iar voi nu așa: ci cel ce este mai mare între 
voi, să fie ca cel mai mic; și cel ce este începător, ca cel ce slujește. Că cine 
este mai mare, cel ce șade, sau cel ce slujește? Au nu este cel ce șade? Iar 
eu sunt în mijlocul vostru ca cel ce slujește” (Luca 22, 25‐27).  
Cuviosul  Anatolie,  al  Optinei,  zice:  „Sârguiește‐te să‐i  osebești de 
păstorii  adevărați  pe  acei  furi  de  cele  ale  Duhului,  care  sfâșie  turma 
duhovnicească... 
Asemenea  lupilor  în  piei  de  oaie,  vor  fi  cunoscuți  după  firea  lor 
îngâmfată, iubire de desfătări pofta de putere – aceia vor fi trădători 
care vor pricinui ură și răutate pretutindeni; și de aceia a spus Domnul 
că se vor cunoaște  „după roade” (Luca 6, 43‐45).  Adevărații slujitori ai 
lui Dumnezeu sunt supuși, iubitori de frați și ascultători de Biserică”532.  
Prin urmare, acum când cei mai mulți dintre „păstori noștri” au 
preferat să rămână neștiutori, nepăsători, năimiți, plătiți, cumpărați, 
vânduți, trebuie să fim sinceri în căutarea mântuirii ca să putem găsi 
păstorul care ascultă și urmează pe Păstorul păstorilor, Cel ce zice:  
„Eu sunt Păstorul cel bun; păstorul cel bun sufletul său își pune 
pentru oi. Iar năimitul și care nu este păstor, căruia nu sunt ale lui oile, 
vede  lupul  venind,  și  lasă  oile,  și  fuge;  și  lupul  le  răpește  pe  ele,  și 
risipește oile, năimitul fuge, că năimit este, și nu îi este lui grijă pentru 
oi. Eu sunt Păstorul cel bun, și cunosc pe ale Mele, și Mă cunosc de ale 
531
 Filocalia 9, Scara, Capitolul IV, Despre fericita și pururea pomenita ascultare, Cuvântul 7, p. 81.  
532
 Apostazia și antihristul după învățăturile Sfinților Părinți, Povățuire și înaintevestire, ale Sfântului 
Anatolie al Optinei, pp. 222‐223, publicate mai înainte în colecția de scrieri  Vremurile de pe urmă și 
cele de acum (ediție americană).  
385
Mele.  Precum  Mă  cunoaște  pe  Mine  Tatăl,  și  Eu  cunosc  pe  Tatăl;  și 
sufletul Meu îmi pun pentru oi. Și alte oi am, care nu sunt din staulul 
acesta; și pe acelea Mi se cade a le aduce, și glasul Meu vor auzi; și va fi o 
turmă și un păstor” (Ioan 10, 11‐16). 
În Sfântul Munte Athos, urmând Păstorului celui bun, ținându‐se 
,,adevărul în iubire”,  sunt aduși în staulul Bisericii cei rătăciți. Precum 
știm că a rânduit Duhul Sfânt în Biserică, prin Sfinții Părinți, așa se țin 
rânduielile  și  acum.  Putem  vedea  și  acum  la  ușile  bisericilor  stând 
scris: 
,,Pentru toți cei de altă credință, cât și pentru eterodocși (catolici, 
protestanți  etc.)  nu  este  permisă  intrarea  în  Sfânta  biserică  când  se 
săvârșește  orice  fel  de  sfântă  slujbă.  Este  însă  permisă  intrarea  în 
biserică după terminarea sfintei slujbe, în urma consimțământului celor 
ce sunt însărcinați cu slujirea în biserică”. 
Așa făcându‐se, cei care nu găsesc adevărul și mântuirea în lume, 
pentru că cei mai mulți dintre slujitorii Bisericii au disprețuit Harul și 
au primit învățăturile cele noi, venite în alt duh, din afara Bisericii, vin 
și se botează aici și unii dintre ei chiar rămân și devin monahi. 
Desigur  că  numai  așa  făcând  noi,  urmând  dumnezeieștilor 
rânduieli, numai predându‐ne lucrării harului lui Dumnezeu, numai 
deșteptând în cei din afara Bisericii ,,neliniștea cea bună”, ajutându‐i 
să  dobândească  harul  lui  Dumnezeu  în  Biserică  și  cunoștința 
Adevărului,  putem  spune  că  ținem  adevărul  în  iubire  și  nicidecum 
negociind pe seama adevărului de credință cu cei din afara Bisericii și 
,,redefinind dogmele”, precum cred că trebuie făcut cei părăsiți de Har, 
care văd Biserica dezbinată. Sfântul Apostol Pavel ne arată lămurit că 
numai  trăind  în  adevăr,  trăind  în  Hristos,  trăind  ca  adevărate 
mădulare ale Trupului Său, făcând întru totul ce este bine plăcut Lui, 
zidindu‐ne  pe  noi  înșine  și  unii  pe  alții  în  Trupul  Său  suntem 
adevărați întru dragoste.  
,,Adevărați fiind întru dragoste, zice, să creștem toate întru El, care 
este  capul,  Hristos,  din  carele  tot  trupul  potrivit  alcătuindu‐se  și 
încheindu‐se  prin  toată  pipăirea  dării,  după  lucrare  întru  măsura 
fiecărui  mădular,  face  creșterea  trupului  spre  zidirea  Sa  singur  întru 
dragoste” (Efes. 4, 15). 
Altfel  de  vom  face  nu  suntem  adevărați  întru  dragoste,  ci  după 
cum am văzut că ne arată Sfinții Părinți, ne înșelăm pe noi înșine și pe 
cei pe care Hristos Domnul prin noi vrea să‐i aducă la unirea cu El în 
Trupul Său – Biserica. Iar de asemenea înșelare și de toate celelalte, de 
care sunt stăpâniți cei ce văd Biserica dezbinată se cade a fugi și a ne 
ruga să ne izbăvească Bunul Dumnezeu. În acest scop, al izbăvirii de 
înșelare,  Sfânta  Biserică  a  rânduit  o  Duminică  specială,  numită 
Duminica  Sfintei  Ortodoxii,  și  o  slujbă  specială  ‐  căreia,  din 
386
înșelăciunea  vrăjmașului  diavol,  prea  puțini  îi  dau  importanța 
cuvenită, prea puțini o săvârșesc. Referitor la aceasta, la ,,Sinodiconul 
Bisericii”,  Înalt  Prea  Sfințitul  Arhiepiscop  Averchie,  într‐o  predică  la 
Duminica Ortodoxiei din anul 1971, zicea:  
,,Veți  auzi  aceste  cuvinte  solemne  și  pline  de  însemnătate  din 
rânduiala din Duminica Ortodoxiei, pe care Sfânta noastră Biserică a 
statornicit‐o să fie săvârșită în această zi.  
Această  sărbătoare  s‐a  ținut  pentru  prima  data  în  anul  842  la 
Constantinopol,...  întru  pomenirea  biruinței  asupra  ultimei  erezii 
cumplite care a zguduit Biserica lui Hristos ‐ erezia iconoclasmului. Însă 
prin  acest  praznic,  Sfânta  Biserica  arată  biruința  Sfintei  credințe 
Ortodoxe îndeobște, izbândirea ei împotriva tuturor nelegiuitelor erezii, 
învățături  mincinoase  și  schizme.  Domnul  nostru  Iisus  Hristos  Și‐a 
întemeiat  Biserica  pe  pământ  așa  încât  toți  cei  care  îi  aparțin,  să  se 
poată  izbăvi,  să  se  poată  feri  de  cursele  diavolului  și  să  intre  întru 
Împărăția Cerească gătită lor. Diavolul și‐a întrebuințat toată puterea ca 
să  doboare  și  să  nimicească  Biserica  lui  Hristos  și  prin  aceasta,  să 
împiedice mântuirea oamenilor. La început a stârnit prigoane cumplite 
împotriva Bisericii din partea evreilor și păgânilor. 
Vreme  de  aproape  trei  veacuri,  sângele  Mucenicilor  a  curs  fără 
încetare. Însă diavolul nu a izbutit în lucrarea lui. Sângele Mucenicilor ‐ 
după  potrivita  expresie  a  apologetului  creștin  Tertulian  ‐  a  devenit 
,,sămânța creștinilor”. Creștinătatea a triumfat asupra prigonitorilor ei. 
,,Mieii  blajinii  ai  turmei  lui  Hristos  au  preschimbat  furia  de  fiară  a 
prigonitorilor în blândețe de miel”. 
Însă diavolul nu a răbdat a vedea înfrângerea suferită din mâinile 
Mucenicilor.  Când  Biserica  lui  Hristos  a  biruit  în  lume  el  a  stârnit 
împotrivă‐i o nouă și chiar mai primejdioasă prigoană, anume că din 
înăuntrul  Bisericii  ‐  așa  cum  înainte‐vestise  Sfântul  Apostol  Pavel  în 
convorbirea  sa  cu  preoții  efeseni  (Efes.  5,  3‐8)  ‐  s‐au  ridicat  oameni 
,,grăind lucruri stricăcioase” (Fapte 20, 30).  Pavel i‐a numit pe astfel de 
oameni  ,,lupi răpitori” (Fapte 20, 29).  Aceștia erau așa‐numiții ,,eretici” 
care  au  căutat  să  răstălmăcească  adevărata  învățătură  a  lui  Hristos 
despre credință și evlavie ca să facă zadarnică pentru oameni această 
învățătură.  Când  aceasta  s‐a  întâmplat,  Sfânta  Biserică  prin  cei  mai 
buni slujitori ai săi, a ridicat armele împotriva acestor eretici pentru a 
apăra învățătura ei cea adevărată, nedeformată. Atunci au început să fie 
convocate  mai  întâi  sinoade  ,,locale”  și  apoi  ,,ecumenice”.  Din  toate 
colțurile pământului s‐au adunat episcopi și prin Duhul Sfânt, au dat 
glas  adevărului  celui  curat  și  nestrâmbat,  urmând  pilda  Celui  Dintâi 
Sinod  Apostolic  din  Ierusalim  (Fapte  15,  6‐29).  De  asemenea  i‐a 
despărțit pe ereticii de Biserică și i‐a anatemizat. Aceasta era în acord cu 
porunca  limpede  dată  de  Însuși  Domnul  nostru  Iisus  Hristos,  care  a 
387
spus: ,,Iar de nu va asculta nici de Biserică, să‐ți fie ție ca un păgân și ca 
un vameș” (Matei 18, 17); și în acord cu porunca Sfântului Apostol Pavel, 
acest mare ,,Apostol al neamurilor” care a spus:  ,,Ci chiar dacă noi sau 
Înger din Cer vă va binevesti altceva afară de ceea ce v‐am binevestit, să 
fie anatema!” (Gal. 1, 8). Iar în alt loc, tot el grăiește: ,,Cel ce nu‐L iubește 
pe Domnul nostru Iisus Hristos, să fie anatema. Maran atha! (Domnul 
vine)” (1Cor. 16, 22). 
În acest fel, ritualul nostru ortodox emoționant, măreț și solemn își 
are începătura de la Însuși Domnul nostru Iisus Hristos și de la marele 
Său  Apostol,  chemat  de  El  să  fie  ,,Apostolul  neamurilor”  (Rom.11,  13; 
2Tim. 1, 11), cu alte cuvinte al întregii lumi păgâne. Începând din veacul 
al IX‐lea, Sfânta Biserică a hotărât că acest ritual trebuie oficiat în prima 
Duminică  a  Sfântului  și  Marelui  Post  și  că  această  zi  se  va  numi 
,,Duminica Ortodoxiei”. 
Acest  ritual,  frați  și  surori,  este  deosebit  de  important  și  plin  de 
însemnătate  în  cumplitele  vremuri  în  care  credința  ortodoxă  este 
șovăielnică  și  nestatornică.  Aceasta  șovăielnicie  și  nestatornicie  a 
credinței ortodoxe se datorează tocmai acelor persoane care s‐ar cuveni 
să  o  întărească  și  să  o  sprijine  în  sufletele  credincioșilor.  Cei  care  ar 
trebui  să  fie  stâlpi  ai  Sfintei  Ortodoxii  ‐  înalți  ierarhi,  incluzând  și 
ocârmuitorii  anumitor  Biserici  locale  ‐  se  depărtează  de  la  adevărul 
Sfintei  Ortodoxii.  Este  cumplit  să  trebuiască  să  spui  că  până  și 
ocârmuitorul  Bisericii  Constantinopolitane  care  e  cunoscută  drept 
„Biserică  Ecumenică”,  omul  socotit  a  fi  ierarhul  cel  dintâi  al  oricărei 
Biserici  Ortodoxe,  a  părăsit  această  cale!  Neîndoielnic,  peste  toate 
acestea  stăpânește  pecetea  apostaziei,  despre  care  a  înainte‐vestit 
Sfântul Apostol Pavel (2Tes. 2, 1‐3) ‐ lepădarea de Hristos a creștinilor. 
Suntem acum față în față cu această apostazie. Marea amenințare 
ce  stă  asupra  credinței  creștine,  asupra  credinței  ortodoxe,  este  așa‐
numita ,,mișcare ecumenică”, având în frunte cea ce se cunoaște drept 
,,Consiliul Mondial al Bisericilor”, un corp care neagă doctrina unității 
și negreșelnicia adevăratei Biserici a lui Hristos și încearcă să creeze din 
toate credințele deformate existente în prezent o ,,pseudo‐Biserică” nouă 
care, din punctul nostru de vedere fără nici o îndoială va fi ,,biserica” lui 
Antihrist,  acea  falsă  biserică  pe  care  o  va  ocârmui  Antihrist,  a  cărui 
venire se pregătește cu grăbire în lume acum. 
Din  învățătura  Cuvântului  lui  Dumnezeu  și  a  Sfinților  Părinți  ai 
Bisericii, cunoaștem că Antihrist va fi ocârmuitorul atât religios cât și 
politic  al  întregii  omeniri:  el  va  sta  în  fruntea  noii  pseudo‐Biserici 
universale; de asemenea, el va fi șeful unui nou guvern mondial și va 
căuta să supună totul sub puterea sa absolută 
Credința Ortodoxă ‐ aceasta este ,,credința Apostolilor”, ,,credința 
Sfinților Părinți” ‐ este acea credință pe care Părinții Apostolici, ucenicii 
388
nemijlociți  ai  Sfinților  Apostoli,  dimpreună  cu  Sfinții  Părinți  și 
învățători ai Bisericii și cu urmașii lor legiuiți, așezați de Duhul Sfânt au 
tâlcuit‐o pentru noi în scrierile lor minunate și de Dumnezeu insuflate. 
Fraților și surorilor, trebuie să ne păstrăm statornici în această credință, 
dacă ne dorim izbăvirea cea veșnică! 
Acum vom sluji dimpreună cu dumneavoastră acest ritual ce are 
mare putere învățătorească, emoționant și deosebit de solemn și care e 
alcătuit  din  două  părți:  prima  parte  este  rugăciunea  Sfintei  Biserici 
pentru  toți  care  au  rătăcit  sau  au  căzut  de  la  adevărata  credință 
ortodoxă;  în  partea  a  doua,  Sfânta  Biserică  rostește  teribila  anatemă 
împotriva  tuturor  învățătorilor  mincinoși,  ereticilor  și  schismaticilor 
care au stăruit întru răutatea lor și care nu doresc să se unească din nou 
cu Biserica mare cea adevărată a lui Hristos, ci luptă împotriva ei. Apoi 
vom cânta ,,Veșnica pomenire” pentru toți apărătorii răposați ai Sfintei 
Ortodoxii și ,,La mulți ani” pentru acei apărători ai sfintei credințe și 
Bisericii Ortodoxe care sunt printre cei vii. Amin”533. 
De această rânduială pusă de Biserică nu se mai ține cont astăzi, 
în prea puține locuri se mai săvârșește, cei mai mulți dintre „slujitorii 
Bisericii” s‐au amăgit alegând  să lucreze într‐un „duh mai bun” decât 
Duhul  Sfânt  al  Bisericii.  În  acest  duh  văd  ei  Biserica  dezbinată  și  în 
acest duh caută s‐o refacă, din această cauză nu mai mărturisesc nici 
Adevărul  ei  și  primesc  la  Sfintele  Slujbe  și  Sfânta  Liturghie  pe  toți 
ereticii.  Se  roagă  cu  ereticii  și  îi  primesc  chiar  și  la  Sfânta  Liturghie, 
chipurile, cu scopul, ca să vadă, să creadă și să înțeleagă. Dar cum vor 
putea  vedea  cei  ce  nu  au  ochi  să  vadă  și  cum  vor  înțelege  de  nu  au 
inimă să înțeleagă? Oare Duhul Sfânt, care a rânduit prin Sfinții Săi, 
în  Biserică,  locul  lor,  nu  a  știut  ce  face?  Cum  vor  putea  să  înțeleagă 
fără povățuitor, fără Botez (Fapte 8, 27‐39)? Prea puțini sunt aceia care 
se folosesc văzând o Sfântă Liturghie, piedică fiind faptul că nu sunt 
catehizați și botezați așa după cum a rânduit Dumnezeu în Biserică. 
Cei  mai  mulți  dintre  ei  deși  simt  o  oarecare  căldură  a  Duhului  în 
slujbele Bisericii rămân totuși la părerea lor, că și ei cred în Hristos și 
se pot mântui unde sunt și cum sunt. La această părere rămân pentru 
că  cei  mai  mulți  dintre  „slujitorii  Bisericii”  nu  au  ajuns  la  unitatea 
credinței,  nu  au  puterea  de  a  mărturisi  adevărul  cu  sinceritate  și 
dragoste, nu fac ce depinde de ei și îi îndreptățesc în înșelare. Acești 
înșelați și înșelători slujitori ai Bisericii, pentru că nu caută și nu știu ce 
înseamnă  unirea  cu  Dumnezeu  cea  mântuitoare,  aspiră  la  altfel  de 
unire. O unire care să le aducă liniște și bine. Prin aceasta nici ei nu se 
mântuiesc, nici pe alții nu‐i lasă să se mântuiască (Matei 15, 14; Luca 6, 
39).  Aceștia  se  dovedesc  a  nu  ști  ce  înseamnă  conștiință  trează  – 
533
 Arhiepiscop Averchie Taușev, Apostazia și Antihristul, pp. 47‐151. 
389
conștiința  Bisericii  și  simțirea  prezenței  harului  Duhului  Sfânt  și  că 
acestea se mențin prin mărturisire. 
Un părinte din Sfântul Munte Athos, cu o conștiință trează, mi‐a 
spus odată cum a simțit părăsirea Harului datorită faptului că a tăcut 
când niște papistași au spus că „și la noi și la voi este la fel”. Aceștia, 
italieni de neam, au fost lăsați să asiste la o slujbă de priveghere, deși la 
ușa bisericii scrie că „este interzisă intrarea eterodocșilor în biserică în 
timpul Sfintelor Slujbe”, deoarece erau împreună cu o cunoștință de‐a 
lor care cu câtva timp în urmă se lepădase de erezia papistășească și 
primise  botezul  ortodox  în  mănăstirea  unde  se  afla  acest  părinte. 
După slujbă au mărturisit, mai întâi, că au simțit o oarecare căldură 
pe  care  în  bisericile  lor  nu  o  simt,  dar  până  la  urmă  au  încheiat  cu 
părerea  că:  „și  la  noi  și  la  voi  este  la  fel”.  Părintele  mărturisește  că 
auzind  aceste  cuvinte,  temându‐se  să  nu  îngreuieze  discuția,  nu  a 
mărturisit  adevărul  direct  și  că  a  căutat  să  le  vorbească  cu  oarecare 
diplomație, dar s‐a trezit a nu avea nici un fel de reușită, ei au rămas la 
părerea lor, iar el a simțit o părăsire harului lui Dumnezeu. Nu se mai 
putea ruga nici la chilie, nici la slujbe, „nu se mai producea aprinderea 
harului în rugăciune”, nu mai avea pacea și liniștea de mai înainte și a 
durat aceasta până i‐a găsit pe aceia și le‐a mărturisit tot adevărul.  
Iată, acest părinte având simțirea Harului și îngrijindu‐se a nu‐L 
întrista (1Tes. 5, 19; 1Ioan 4, 6, 13; 5, 6; Rom. 8, 26) și‐a dat seama când 
a greșit, dar cei care nu au grija aceasta, cei la care a fi în Har sau în 
afara lui este tot una la câte nu ne putem aștepta?     
Prin urmare, cine nu vede astăzi încotro ne îndreptăm, care este 
starea noastră și ce este de făcut? Nu vede numai cel care nu vrea. Nu 
vede  cel  care  nu  este  în  Biserică,  dar  și  dintre  aceștia  sunt  unii  care 
căutând sincer mântuirea văd și se îndreaptă cu darul lui Dumnezeu. 
Toți cei care caută să fie sinceri, cei care caută mântuirea, Domnul nu‐i 
lasă. 
Maica  Mateea  destăinuie  în  interviul  ,,Călătoria  mea  plină  de 
peripeții  în  căutarea  adevărului”  precum  că  fiind  călugăriță  catolică 
avea misiunea de a merge pe la bisericile ortodoxe, să vadă rânduiala 
slujbei ca apoi să o facă și ei.  
,,Comunitatea, zice Maica, noastră era una ecumenică. Inspirată de 
Papa  Ioan  Paul  al  II‐lea,  care  a  început  să  se  roage  împreună  cu 
reprezentanții  feluritelor  religii,  și  dialogul  cu  celelalte  credințe  era 
trecut cu majuscule în cadrul comunității noastre. Eram deschiși către 
alte denominațiuni, alte religii, și curente spirituale ‐ firește, cu nădejdea 
de a‐i câștiga pentru Biserica Romano‐Catolică. Unul din modurile de 
exprimare ale acestui lucru era muzica. De pildă, cântam anumite imne 
care  aduceau  cu  mantrele  induse  doar  că  spuneam  numele  ,,Iesua” 
(,,Iisus”), pentru a atinge, să zicem o stare de pace și adunare lăuntrică. 
390
În  rugăciunile  noastre  introdusesem  și  elemente  ortodoxe;  cântam  de 
pildă, sâmbăta seara pasaje din Vecernia ortodoxă în limba germană, 
cu  cântări  rusești  și  alte  imne  ortodoxe.  Una  din  ascultările  mele 
principale  în  cadrul  comunității  era  liturghia...  Am  luat  parte  la 
liturghiile  feluritelor  denominațiuni.  Am  mers  la  biserica  armeană, 
coptă,  franciscană,  la  maicile  ortodoxe  ruse  din  mănăstirea  Sfintei 
Maria  Magdalena  de  pe  Muntele  Măslinilor,  și  la  Liturghia  ortodoxă 
grecească din biserica Învierii. 
Cea dintâi Liturghie ortodoxă grecească pe care am întâlnit‐o a fost 
la Paști, în biserica Învierii. A fost o experiență hotărâtoare... Simțeam că 
sunt  în  cer  sau  că  cerul  s‐a  coborât  pe  pământ.  Cea  mai  adâncă 
experiență  a  fost  încredințarea  unei  cunoașteri  lăuntrice:  acum  am 
ajuns acasă! Era ca un răspuns la neliniștea mea lăuntrică. Asta era ce‐
mi  lipsea  după  cum  spuneam  mai  devreme  ‐  era  această  trăire 
lăuntrică.  
...În  fiecare  Duminică  urma  să  vizitez  o  altă  liturghie,  să  învăț 
cântări,  să  iau  notițe  și  să  văd  ce  anume  din  toate  acestea  poate  fi 
introdus în liturghia noastră. Era o datorie în vederea unirii Bisericilor. 
Așa că uneori îi vizitam pe armeni, alteori pe maicile ortodoxe ruse... sau 
participam la Liturghia ortodoxă grecească din Biserica Învierii. În afară 
de  toate  acestea,  trebuia  să  celebrăm  o  dată  pe  săptămână  liturghia 
după tipicul ortodox cu un preot catolic, cu scopul de a ne ruga pentru 
unire. 
Slavă Domnului! Pe atunci, era acolo un tânăr diacon ortodox, un 
păzitor al Golgotei, care era deschis. Îl puteam întreba despre liturghie, 
puteam  învăța  cântări  și  putea  face  schimb  de  păreri  asupra 
deosebirilor  dintre  Biserica  Ortodoxă  și  cea    Romano‐Catolică.  Cu 
adevărat, îi datorez multe!... Comunitatea ,,mea” mi‐a spus că am fost 
influențată  de  ortodocși.  Însă  cele  trăite  de  mine  au  dovedit  tocmai 
contrariul;  romano  catolicii erau  cei  care  făceau  presiuni  asupra mea. 
Încercau totdeauna să mă convingă că aici era deplinătatea adevărului, 
că nimeni nu poate contesta primatul Papei etc. Din partea ortodocșilor 
am primit numai răspunsuri la întrebări și informații”534.  
Iată  dar,  ce  înseamnă  unirea  Bisericii  la  cei  care  au  acceptat  că 
Biserica este dezbinată. Ei sunt cel mai greu obstacol în calea mântuirii 
oamenilor, aceștia au devenit, într‐un fel, mai periculoși chiar și decât 
dracul.  Dracul  dacă  spune  ce  spun  ei  se  găsesc  mai  puțini  ca  să‐l 
creadă,  dar  când  spune  „slujitorul  lui  Dumnezeu”  în  Biserică  prea 
puțini  sunt  aceia  care  nu‐l  cred.  Cine  nu  știe  cât  de  mare  și  multă 
vătămare au adus aceștia creștinilor simpli din Biserică? Cine a avut 
atâta  dragoste  și  curaj  să  le  arate  adevărul  unora  ca  aceștia?  Din 
534
Revista Familia ortodoxă, nr.1, 2 din 2010. 
391
păcate prea puțini și fără prea mari reușite. De cele mai multe ori au 
fost nevoiți să tragă concluzia că sunt anatema, adică pogorâți de vii în 
iad  și  rupți  de  la  Trupul  tainic  al  lui  Hristos.  Unul  dintre  acești 
„adevărați  întru  dragoste”,  Părintele  Arhimandrit  Epifanie 
Theodoropulos,  scria  într‐o  ,,Epistolă  către  Patriarhul  ecumenic 
Atinagora”, în anul 1968, următoarele:  
,,Din  nefericire,  la  declarații  inadmisibile  din  punct  de  vedere 
teologic  se  avântă  nu  numai  episcopii  Patriarhiei,  ci  și  Prea  Fericirea 
voastră  înșivă.  Vă  aduceți  aminte  de  vechile  fraze  în  care  spuneați  că 
unite,  toate  Bisericile  existente  astăzi  vor  ,,reîntemeia(!!!)  Biserica  cea 
una, sfântă, sobornicească și apostolească care să coexiste în Răsărit și 
în Apus”? Dar ce ,,să se reîntemeieze”? Desigur, nu ceea ce există, ci ceea 
ce a dispărut; nu ceea ce funcționează, ci ceea ce a încetat. Nu ceea ce 
trăiește, ci ceea ce s‐a desființat. A lipsit așadar ,,Biserica cea una, sfântă, 
sobornicească  și  apostolească”  și  trebuie  reîntemeiată?  Dar  atunci 
spunem  minciuni  mărturisind  în  fiecare  zi  în  Simbolul  credinței 
existența  ,,Bisericii  celei  una,  sfântă,  sobornicească  și  apostolească”? 
Atunci  cum  rămâne  cu  cuvintele  Domnului  care  spun  că  pe  Biserică 
,,nici porțile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18)? 
Departe  cu  hula!  ,,Biserica  cea  una,  sfântă,  sobornicească  și 
apostolească” nu are nevoie de reîntemeiere, deoarece niciodată n‐a fost 
desființată,  niciodată  n‐a  lipsit,  niciodată  n‐a  încetat  să  existe.  S‐a 
înființat  la  Cincizecime  și  de  atunci  există  și  trăiește  și  se  mișcă 
neîncetat,  luminând,  încălzind,  hrănind,  sfințind,  înălțând  la  ceruri. 
Prin  harul  lui  Dumnezeu 535aparținem  acestei  Biserici  și  în  ea  suntem 
datori să‐i chemăm pe toți” . 
 
Biserica este zidită pe Piatra Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu 
 
,,Zis‐a  lor  Iisus:  dar  voi  cine‐Mi  ziceți  că  sunt?  Și  răspunzând 
Simon  Petru,  a  zis:  Tu  ești  Hristosul,  Fiul  lui  Dumnezeu  celui  viu.  Și 
răspunzând Iisus a zis lui: fericit ești Simone var‐Iona, că trup și sânge 
nu ți‐a descoperit ție, ci Tatăl Meu cel din ceruri. Și Eu zic ție, că tu ești 
Petru, și pe această Piatră voi zidi Biserica Mea, și porțile iadului nu o 
vor birui pe dânsa” (Matei 16, 16‐18). 
Sfântul  Atanasie  cel  Mare  arată  căci  datorită  faptului  că  lucrul 
diavolului  este  a‐i  aduce  pe  oameni  la  tăgăduirea  Dumnezeirii  lui 
Hristos,  El  Însuși,  a  avut  grijă  să  ne  întrarmeze  împotriva  lui  prin 
întrebarea pe care o pune Sfințiilor Apostoli și prin răspunsul dat de 
Sfântul Apostol Petru, descoperit de Dumnezeu Tatăl și prin cuvântul 
Său de mai sus referitor la Biserică. Așadar, Domnul, „Piatra cea din 
535
Arhimandrit Epifanie Theodoropulos, Cele două extreme Ecumenismul și Stilismul, pp. 34‐35. 
392
capul  unghiului”,  „Capul  Bisericii”,  își  dovedește  Dumnezeirea  în 
Trupul  Său  Biserica  și  strică  toate  uneltirile  lui  până  la  sfârșitul 
veacului.  
,,S‐a  scris,  zice  Sfântul  Atanasie,  deci:  ,,Dumnezeu  a  întemeiat 
pământul  întru  înțelepciune”  (Ps.  107,  19).  Dar  dacă  pământul  s‐a 
întemeiat întru înțelepciune, cum se face temelie Cel ce pune temelie? 
Deoarece  și  acest  lucru  este  spus  printr‐o  imagine,  trebuie  căutat 
înțelesul  lui.  Aceasta  s‐a  spus ca  să  cunoaștem  că  Tatăl  creează  întru 
înțelepciune  și  întemeiază  pământul  în  Ea,  ca  să  fie  neclintit  și  să 
persiste  în  Ea.  Iar  înțelepciunea  însăși  S‐a  întemeiat  în  noi  ca  să  fie 
început și temelie a noii noastre făpturi și înnoiri. De aceea n‐a spus nici 
că:  ,,M‐a  făcut  înainte  de  veac,  Cuvânt  sau  Fiu”,  ca  să  nu  aibă  un 
început al facerii. Căci aceasta trebuie să se caute înainte de toate: dacă e 
Fiu; și aceasta trebuie să o cercetăm în primul rând în Scripturi. Și la 
aceasta răspunde și Petru zicând, când au fost întrebați apostolii:  ,,Tu 
ești  Hristos,  Fiul  lui  Dumnezeu  celui  viu”  (Matei  16,  16).  Aceasta  a 
întrebat‐o  în  primul  rând  și  tatăl  ereziei  ariene:  ,,De  ești  Fiul  lui 
Dumnezeu”  (Matei  4,  6).  Căci  știa  că  acesta  este  adevărul  și  punctul 
principal al credinței noastre. Și dacă El este Fiul, tirania diavolului va 
ajunge  la  sfârșit.  Iar  dacă  e  creatură  și  unul  dintre  cei  ce  provin  din 
Adam cel înșelat  de șarpe, nu avem  nici  un  interes de  el. De aceea și 
iudeii s‐au înfuriat că Domnul S‐a numit pe Sine Fiul lui Dumnezeu și 
zicea că Dumnezeu este Tatăl Său propriu. Căci dacă ar fi zis de Sine că 
e una dintre creaturi, că ,,sunt făptură”, nu s‐ar fi înfuriat, auzindu‐L, 
nici  n‐ar  fi  socotit  aceste  cuvinte  blasfemie,  știind  că  și  odinioară  au 
venit unii îngeri la Părinții lor. Dar fiindcă Se numea pe Sine Fiu, și‐au 
dat seama că aceasta nu e o însușire a creaturii, ci a dumnezeirii și a firii 
Tatălui”. 
,,Sfântul Atanasie, scrie și Părintele Dumitru Stăniloae într‐o notă 
la acest cuvânt de mai sus, socotește pe Dumnezeu ca Creator al celor 
făcute ca activ, iar pe cele făcute, pasive în raport cu actul creării lor. 
Dacă Dumnezeu ar fi și activ și pasiv în actul aducerii celor făcute la 
existență, El n‐ar mai fi propriu zis Creatorul liber al lor, ci ar face parte 
din  sistemul  general  de  referințe  involuntare.  Dar  aceasta  ar  face 
inexplicabilă existența. Toate ar fi supuse unor legi, care nu sunt nici ele 
libere, care sunt și ele oarbe, pentru că dacă toate se fac fără o decizie 
liberă,  la  ce ar  mai  fi  de  folos  o  cugetare și  o  conștiință  statornică de 
sine,  de  un  Logos  personal?  Dar  Dumnezeu‐Cuvântul,  creându‐ne  Se 
deosebește de noi ca temelie a noastră, pe de altă parte întrupându‐Se 
ca să ne întărească în Sine pe veci, Se‐pune pe Sine însuși temelie în noi. 
Rămânând  deci  activ,  Se  face  totodată  pasiv,  nemairămânându‐ne 
numai  o  temelie  exterioară,  ci  făcându‐se  parte  din  noi.  Nu  e  pus  în 
stare de pasivitate de altul, ci El însuși Se face Cel care trebuie înnoit de 
393
Sine însuși. E o pasivitate acceptată în ipostasul Lui, de El însuși. Deci e 
activ în a Se accepta ca pasiv. În această pasivitate Se manifestă tot ca 
activ,  dar  în  altă  formă.  El  e  înainte  de  orice  început,  dar  Se  face  și 
început al celor ce încep prin El o nouă existență. Numai pentru că El e 
înainte  de  orice  început,  Se  poate  face  și  început  a  toată  existența 
deosebită de El, doar în cadrul Lui nesupus începutului și sfârșitului. În 
El  ca  început 
536 e  puterea  oricărui  început,  dar  și  a  începutului  fără 
sfârșit” . 
Sfinții  Părinți  tâlcuind  Psalmul  15,  a  cărui  suprascriere  este 
„Στηλογραφία  Inscripția (Scrierea pe stâlp)  τῷ  Δαυΐδ (a) lui David”,  ne 
lămuresc  legătura  Mântuitorului  cu  Biserica.  Ei  spun  că  „În  loc  de 
stâlpi  (adică  de  monumente)  și  de  statui,  psalmul  acesta  s‐a  afierosit 
biruitorului Hristos, care a biruit cu sulița Crucii moartea și pe Diavolul, 
care avea stăpânirea morții. Că de vreme ce Domnul a fost fără de păcat, 
pentru aceasta nici sufletul nu l‐a putut lăsa în iad537, ci mai vârtos l‐a 
prădat, nici trupul Său n‐a văzut stricăciunea, pentru că a treia zi S‐a 
sculat din mormânt. Drept aceea, Apostolul și corifeul Petru a pomenit 
despre aceasta în cartea Faptelor, potrivind psalmul acesta la Hristos și 
zicând:  „Bărbați  frați  (...)  Proroc  fiind  David,  și  mai  înainte  văzând, 
despre învierea lui Hristos a zis că nu s‐a lăsat sufletul Său în iad, nici 
trupul Lui n‐a văzut stricăciune (Fapte 2, 29,  31).  Deci  Iisus  Hristos  a 
ridicat  monumentul acesta  și  psalmul  pentru vitejiile și  isprăvile  Sale, 
prin limba Prorocului David, pe care Duhul cel Sfânt l‐a insuflat și l‐a 
pornit  spre  aceasta.  [Deci]  psalmul  pomenește  de  sfârșitul  538 biruinței 
Domnului, și de cele ce s‐au făcut mai‐nainte de ducerea Lui” . 
„Aici,  mai‐nainte  vestește  Patima  Stăpânului  și  Învierea  și 
mântuirea  celor  ce  au  crezut  întru  Dânsul.  Iar  deasupra‐scrierea,  pe 
lângă  moarte,  a  arătat  și  biruința,  căci  stâlpul  nu  se  pune  numai  la 
morminte, ci se ridică și celor ce fac biruință, și se scrie ca să‐i învețe 
acea  biruință  pe  cei  ce  nu  știu.  Deci  aceasta  însemnează  titlul  scrierii 
stâlpului.  
Păzește‐Mă, Doamne, zice, că ἐπὶ spre  (pe) Tine am nădăjduit. Zis‐
am Domnului: Domnul Meu ești Tu, că  ἀγαθῶν μου bunătățile Mele nu‐
Ți trebuie. 
Psalmul acesta s‐a zis de către fața Mântuitorului. S‐a zis însă după 
firea Sa omenească, după cum aflăm multe ca acestea și întru  Sfintele 
Evanghelii. Una este: „Părinte, de este cu putință, treacă paharul acesta 
de la Mine. Însă nu după cum Eu voiesc, ci precum Tu voiești.” Și:  „Mă 
duc către Tatăl Meu și Tatăl vostru, și Dumnezeul Meu și Dumnezeul 
vostru.”  Așa  Îl  aflăm  pe  Dânsul  rugându‐Se  adeseori  și  genunchii 
536
537
PSB 15, Sfântul Atanasie cel Mare, Scrieri, Partea I, Trei cuvinte împotriva arienilor, p. 313.  
538
 Sau: nici iadul n‐a putut ține sufletul Său. 
Psaltirea în tâlcuirile Sfinților Părinți, vol. I, pp. 183‐184.  
394
plecându‐i. Iar că acestea sunt ale firii omenești, și nu ale Dumnezeirii, 
ce  nu  are  trebuință  de  ele,  Apostolul  ne  învață  arătat.  Și  zice  așa,  în 
Epistola către Evrei:  „El, în zilele trupului Său, a adus, cu strigăt și cu 
lacrimi,  cereri  și  rugăciuni  către  Cel  ce  putea  să‐L  mântuiască  din 
moarte, și auzit a fost pentru evlavia Sa. Și, măcar că era Fiu, a învățat 
ascultarea din cele ce a pătimit. Și, desăvârșindu‐Se, S‐a făcut tuturor 
celor ce‐L ascultă pricină de mântuire veșnică.” Cu Dumnezeu‐Cuvântul, 
Cel ce este desăvârșit mai înainte de veci, s‐a desăvârșit însă și chipul 
robului539, care s‐a făcut fără de patimă și stricăciune și fără de moarte. 
Deci a zis că Domnul a făcut acestea „în zilele trupului Său”, când avea 
trupul muritor: ele sunt toate omenești, și nu cuvenite lui Dumnezeu. 
Drept aceea, și în Psalmul acesta Mântuitorul cere să fie păzit și de Sine Se 
păzește; că cere ca om, și dă cererea ca Dumnezeu, binevoind și împreună‐
lucrând Tatăl Său. Iar acest cuvânt: „Zis‐am Domnului: Domnul Meu ești 
Tu”,  se 540aseamănă  cu:  „Mă  duc  către  Dumnezeul  Meu  și  Dumnezeul 
vostru” .  
„Cuvintele  acestui  psalm  s‐au  zis  cu  omenească  cuviință  ca  din 
partea  Domnului,  întrucât  nu  ca  Dumnezeu,  ci  ca  om  S‐a  luptat 
împotriva Diavolului și l‐a biruit, ca să ne învețe pe noi că el [Diavolul] 
este  lesne  biruit  de  oamenii  treji  și  cu  luare  aminte.  Însă  psalmul 
pomenește și chipurile prin care diavolul a fost înfrânt de Domnul, ca să 
ne  lase  nouă  pildă541  de  urmat.  Deci  Domnul  se  roagă  ca  om  lui 
Dumnezeu,  căci  în  Evanghelie  se  zice  despre  Domnul  că  se  ruga  în 
diferite  chipuri.  Pentru  ca  să  fie  păzit  de  toată  vrăjmășia  arătată  și 
ascunsă,  Domnul  se  roagă  astfel,  zicând:  „Păzește‐Mă  Tu,  căci  numai 
spre  Tine  am  nădăjduit,  fără  să  cutez  a  căuta  [vreo  nădejde]  în  altă 
parte, fiindcă știu că mântuiești pe cei care nădăjduiesc spre Tine”.  
„Eu,  zice,  am  zis  Tatălui,  Domnului  tuturor,  că  Tu  ești  Domn  al 
Meu, nu atât după Dumnezeire, cât după aceea că sunt om, și pentru 
aceasta  păzește‐Mă  de  toată  împotrivirea”;  căci  Domnul,  ca  om,  avea 
trebuință  să  fie  păzit  de  Dumnezeu,  de  aceea  zice  despre  fața  Sa  și 
altundeva așa: „Supune‐te Domnului și roagă‐l pe El” (Ps. 36, 7). 
Zice Sfântul Chiril: „Domn numește pe Tatăl, pentru că El [Hristos] 
a luat chip de rob, iar a se păzi o cere pentru Biserică, Care este trup al 
Lui, iar dacă Biserica este trup al Său, și cere a se păzi, potrivit s‐ar zice 
păzirea  și în fața Lui”. [Deci și Biserica ar putea cere Tatălui a fi păzită 
întru numele lui Hristos.] 
„Eu am zis încă, zice, și aceasta către Tine, Părintele Meu, că Ție nu‐
539
540
 „Chipul robului” ‐ firea cea omenească pe care a luat‐o Mântuitorul (vezi  Acatistul Domnului). 
 Fericitul  Teodorit  al  Cirului,  Tâlcuire  a  celor  o  sută  cincizeci  de  Psalmi  ai  Prorocului  Împărat 
David, pp. 50‐51. 
541
 Παράδειγμα. Hristos este modelul, paradigma de urmat pentru toți cei care vor să‐l urmeze. Adam 
ne‐a lăsat cu sămânța și slăbiciunea care duc la moarte. Hristos, prin harul Său [sămânța, izvorul 
vieții], ni se dă cu totul ca putere spre viață veșnică.  
395
Ți  trebuie  darurile  Mele,  ca  să  Ți  le‐aduc  Ție,  și  pentru  acelea  să  Te 
câștig ajutor pentru Mine”. Deoarece, deși Dumnezeu primește cele ce I 
se  aduc  cu  binecinstitoare  socotință,  El  le  primește  nu  că  ar  avea 
trebuință  de  ele,  ci  pentru  că  judecă  cum  că  acelea  sunt  o  dovadă  a 
socotinței  mulțumitoare  a  oamenilor,  de  aceea  le  și  întrebuințează  ca 
pricină, pentru ca să le dea înapoi celui ce aduce mai multe daruri. 
Iar Sfântul Isihie potrivește zicerea aceasta la Biserică, zicând: „Vezi 
buna  cunoștință  a  Bisericii?  Că  a  mărturisit  atât  sărăcia  Sa,  cât  și 
bogăția Mirelui. „Am zis Domnului, adică lui Hristos, „Domnul meu ești 
Tu”,  nu  ești  simplu  om,  ci  Domn,  fiindcă  pe  roabă  o  ai  luat  întru 
împărtășire de nuntă, pe cea e era lepădată”. 
Zice  dumnezeiescul  Chiril:  „Vezi  dar  că  însușirea  singurului 
Dumnezeu  este  a  nu  avea  trebuință  de  nimic,  iar  ceilalți  care  sunt 
numiți  dumnezei  au  trebuință  de  cele  ce  li  se  aduc  de  cei  de  sub 
stăpânirea lor... Deci Hristos pune aceasta ca semn de dovadă că Tatăl 
este cu adevărat Domn, că nu are trebuință de bunătățile cele ce se aduc 
de la El, adică de la trupul Său, care este Biserica”. Și deci, fie că Fiul Se 
roagă,  fie  Se  cucerește  [cheamă,  imploră],  Tatăl  nu  are  trebuință  de 
astfel  de  bunătăți,  că  toate  știindu‐le, 
542
nici  de  rugăciune  nu  are 
trebuință, nici de cuvinte prorocești” .    
„Că nelipsit ești, zice, și de dreptatea omenească nu ai trebuință, și 
orice bunătate ar face cineva, tot el se folosește, iar Ție nici un câștig nu îți 
este de aici.  
Sfinților τοῖς ἐν celor din (în) τῇ γῇ  pământul αὐτοῦ  Lui ἐθαυμάστωσεν 
minunate a făcut Domnul, toate voile Sale ἐν întru dânșii. 
Aici, îi însemnează pe Apostoli și pe cei ce au crezut prin aceia, cărora 
zice că s‐au făcut arătate minunile lui Dumnezeu, fiindcă au împlinit ‐ 
zice ‐ toate poruncile Mele”543.  
„Iar  prin  pământ  trebuie  să  înțelegem  Biserica  lui  Hristos,  după 
Sfântul  Atanasie,  întru  care  Sfinții  Apostoli  și  creștinii  umblă  [ca 
cetățeni] și petrec împreună. În continuare Prorocul David pune pricina 
[temeiul] pentru care Domnul a făcut lucruri minunate sfinților Săi.  
„Întru  care  oamenii,  zice,  se  lucrează  și  se  săvârșesc  minunile 
Sfântului  Dumnezeu,  în  aceia  cu  adevărat  și  Dumnezeu  se  află, 
păzindu‐i de tot răul, ori ocârmuind viața lor spre înaintare, adică spre 
o mai mare sporire.” 
Dumnezeiescul Atanasie zice că:  „Sfinți  sunt cei sfințiți cu Duhul, 
iar pământ Biserica lui Hristos. Expresia minunate a făcut se ia în loc de 
„a arătat”, iar pronumele  Lui îl însemnează pe Tatăl, ca totul să fie așa: 
„Celor sfinți în credință le‐a făcut cunoscută voia Tatălui”, de aceea se și 
542
543
Psaltirea în tâlcuirile Sfinților Părinți, vol. I, pp. 184‐185. 
 Fericitul  Teodorit  al  Cirului,  Tâlcuire  a  celor  o  sută  cincizeci  de  Psalmi  ai  Prorocului  Împărat 
David, p. 51. 
396
cheamă „Înger al sfatului celui mare” (Isaia 9, 5).  
Stihul îl poți înțelege și astfel: „I‐a minunat Dumnezeu pe sfinți”. 
Pentru  ce? 
544 Pentru  că  toate  voile  Sale  erau  într‐înși  și  de  dânșii  se 
făceau”.” . 
 Înmulțitu‐s‐au  αἱ  ἀσθένειαι  slăbiciunile  lor,  după  acestea  s‐au 
sârguit;  nu voi aduna  τὰς συναγωγὰς  adunările lor din αἱμάτων,  sângiuiri, 
nici nu voi pomeni numele lor prin buzele Mele. 
Zice: Multe s‐au ridicat dinspre toate părțile: năpădiri de noroade și 
de povățuitori de noroade, de împărați și de voievozi. Însă, biruindu‐i pe 
toți, drumul l‐au săvârșit cu prea‐multă grăbire și scopul l‐au atins. Și se 
aseamănă  acesta  cu  graiul  apostolesc:  „Când  voi  fi  slab,  atunci  sunt 
puternic.”  
Iar pe aceștia ‐ zice ‐ care s‐au sculat asupra lor, îi voi da la pedepse și 
voi ascunde pomenirea lor cu uitarea, încât înseși numirile lor să nu se 
mai știe cu totul.  
Domnul  este  partea  moștenirii  Mele  și  τοῦ  ποτηρίου  a  paharului 
Meu; Tu ești Cel ce iarăși așezi moștenirea Mea Mie. 
Se cuvine a ne aduce aminte de cele dintru al doilea Psalm, pentru că 
și acolo tot omenește a zis Tatăl către Dânsul: „Cere de la Mine, și Îți voi da 
Ție neamurile ‐ moștenirea Ta, și biruința Ta ‐ marginile pământului.” Iar 
în  Sfintele  Evanghelii,  El  Însuși  a  zis  către  Tatăl  Său  pentru  Sfințiții 
Apostoli: „Părinte, aceia pe care Mi i‐ai dat Mie ai Tăi erau și Mie pe dânșii 
Mi i‐ai dat. Și nici unul dintre dânșii n‐a pierit, fără numai fiul pierzării.” 
Ci, precum aici, rugându‐Se, vorbește omenește, așa arată în alte părți că 
El este Stăpânul tuturor, că zice: „Oile Mele aud glasul Meu, și Eu le cunosc 
pe ele, și ele îmi urmează Mie și Eu le dau lor viață veșnică”. Și iarăși: „Încă 
și alte oi am, care nu sunt din turma aceasta. Și pe acelea Mi se cade Mie a 
le aduce, și glasul Meu vor auzi și se vor face o turmă și un Păstor.”  Și 
omenește zice încă în Psalmul de față:  „Domnul este partea moștenirii 
Mele și a paharului Meu”, numind „moștenire” împărăția neamurilor, iar 
„pahar” ‐ moartea pe care a răbdat‐o pentru noi. Așa zicea și în Sfintele 
Evanghelii: „Părinte, de este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta.” 
Mai descoperit, ar fi zis: Domnul este partea Mea și a Bisericii Mele, care 
este moștenirea Mea. Domnul este încă și parte a paharului Meu, adică a 
morții. 
N‐a  zis:  „Cel  ce  Mi‐ai  dat‐o”,  ci:  „Cel  ce  iarăși  așezi  moștenirea 
Mea”.  Fiindcă  omul,  îndată  ce  s‐a  zidit,  a  luat  stăpânirea  tuturor  și 
avea  viață  fără  de  moarte,  iar  după  călcare  poruncii  a  căzut  dintru 
amândouă: și din stăpânire, și din viață. Stăpânul face cererea pentru 
firea omenească, rugându‐Se omenește ca aceea să‐și ia înapoi viața și 
stăpânirea.  
544
Psaltirea în tâlcuirile Sfinților Părinți, vol. I, pp. 185‐186. 
397
 Funii  au  căzut  mie  ἐν  întru  τοῖς  κρατίστοις,  cei  puternici,  și  că  ἡ 
κληρονομία moștenirea Mea κρατίστη μοί puternică‐Mi este. 
Pentru  moștenirea  aceasta  ‐  zice  ‐  am  primit  vrăjmășiile  și 
bântuielile de acum ‐ că „funii” îi numește pe vrăjmași. Așa zice și într‐
un alt Psalm: „Funiile păcătoșilor s‐au înfășurat împrejurul Meu, și Eu 
legea Ta n‐am uitat.”  Deci zice: Pentru „moștenirea aceasta prea‐tare” 
și pentru mântuirea oamenilor rabd vrăjmășiile și bântuielile de față. 
Bine voi cuvânta pe Domnul Cel ce M‐a înțelepțit pe Mine; încă și 
până în noapte M‐au pedepsit rărunchii mei. 
Înțelepțindu‐Mă  de  la  Domnul,  voi  birui  noaptea  Patimii.  Că 
„noapte” a numit scârba cea întunecoasă a ispitelor. Și să nu socotească 
nimeni că este nepotrivit lucru a Se înțelepți Stăpânul Hristos după firea 
omenească,  auzind  noi  pe  dumnezeiescul  Luca:  „Iar  Iisus  sporea  cu 
înțelepciunea și cu darul înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor.” Și să‐l 
auzi iarăși pe acesta zicând că Îngerul, venind, L‐a întărit pe El când S‐a 
înfricoșat în vremea Patimii și a asudat picături de sânge. Iar dacă a avut 
trebuință de ajutor îngeresc ca să arate firea chipului robului, apoi cu 
mult mai vârtos Se înțelepțea cu adevărat de la Dumnezeirea ce locuia 
întru Dânsul: căci, fiind om și Dumnezeu, Se înțelepțea ca om, dar era 
izvor al înțelepciunii ca Dumnezeu.  
Mai‐nainte am văzut pe Domnul înaintea Mea pururea, că ἐκ de‐a 
dreapta Mea  , este, ca să nu Mă clatin. 
Pentru aceasta εὐφράνθη s‐a veselit inima mea, și s‐a bucurat limba 
mea,  încă și trupul meu se va sălășlui ἐπ᾿ ἐλπίδι, spre nădejde, 
Că nu vei lăsa sufletul Meu în iad, nici nu vei da τὸν ὅσιόν σου pe Cel 
cuvios al Tău să vadă διαφθοράν stricăciune. 
Cunoscute Mi‐ai făcut căile vieții; umplea‐Mă‐vei de  εὐφροσύνης  veselie 
μετὰ  cu  τοῦ προσώπου σου,  fața Ta,  τερπνότητες  cu bucurie  ἐν  în  τῇ δεξιᾷ σου 
dreapta Ta εἰς τέλος întru sfârșit. 
De prisos este să le mai tâlcuim noi pe acestea, după ce a făcut‐o 
dumnezeiescul Petru, cel ce a primit descoperirea și de la Tatăl, și de la 
Fiul, și de la Sfântul Duh. Că, făcând cuvânt între Iudei și aducând în 
mijloc  această  mărturie,  el  a  zis  așa:  „Bărbați  frați,  se  cade  să  zic  cu 
îndrăzneală  către  voi  pentru  Patriarhul  David  că  a  și  murit,  s‐a  și 
îngropat, și mormântul lui este între noi până în ziua de astăzi. Că, fiind 
Proroc și știind că Dumnezeu s‐a jurat cu jurământ ca din rodul coapsei 
lui să ridice pe Hristos după trup, mai‐înainte văzând, a grăit pentru 
Învierea Lui că «nu s‐a lăsat în iad sufletul Lui, nici trupul Lui n‐a văzut 
stricăciune».” Și, la alt loc: „David, slujind neamului său, a murit și a văzut 
stricăciune,  iar  Acela  pe  Care  Dumnezeu  L‐a  sculat  nu  a  văzut 
stricăciune.” De nevoie lucru este a le grăi pe acestea celor ce îndrăznesc a 
tâlcui  rău,  încă  și  Iudeilor,  pentru  că  au  mustrare  vădită  a  trăsnirii 
Iudeilor.  
398
 Deci  Stăpânul  Hristos  zice,  și  aici,  omenește:  Întărindu‐Mă 
totdeauna de dumnezeiasca fire, Mă apropii de mântuitoarea Patimă și 
Mă veselesc cu nădejdea Învierii: că nici sufletul Meu nu se va lăsa în iad, 
nici  trupul  Meu  nu  va  pătimi  stricăciunea  după  fire,  ci  degrab  voi 
dobândi învierea și Mă voi întoarce la viață, arătând această cale tuturor 
oamenilor.  
Apropiindu‐Se la Patimă, zicea: „Întristat este sufletul Meu până la 
moarte.”  Iar  aici,  pomenind  Învierea,  a  folosit  după  cuviință  aceste 
cuvinte, învățându‐ne că, în locul mâhnirii aceleia, va fi întru necurmată 
veselie și dulceață, fără de patimă și neschimbător, făcându‐Se nemuritor 
și  după  firea  omenească.  Căci  ca  Dumnezeu  așa  era  de‐a  pururea  și, 
îndată ce S‐a plăsmuit în pântece, I‐ar fi fost lesne a dărui nepătimirea, 
neschimbarea și nemurirea și firii Lui omenești. A slobozit însă firea pe 
care a luat‐o asupră‐Și a călători prin patimi, pentru ca, pierzând silnicia 
păcatului,  să  curme  într‐acest  chip  tirania  diavolului,  și  să  piardă 
stăpânirea morții și să dea tuturor oamenilor pricină de a învia a doua 
oară. Deci ca un om ia nestricăciunea și nemurirea”545.  
„Fața Părintelui este Fiul, pentru că cel ce vede pe Fiul, acela vede și 
pe Tatăl, precum a zis Însuși Fiul: „Cel ce M‐a văzut pe Mine a văzut pe 
Tatăl” (Ioan 14, 10).  Pentru aceasta, Fiul este atât caracter, cât și chip al 
Tatălui.  „Deci,  zice,  voiește,  o  Părintele  Meu,  să  Mă  veselești  pe  Mine, 
omul,  Cel  luat  în  Fiul  și  Cuvântul  Tău,  Cel  ce  M‐a  luat  Luiși  după 
înviere...”,  pentru  că,  mai‐nainte  de  înviere,  Domnul  Se  întrista  și 
lăcrima și Se nevoia după legea firii oamenilor. „Cu fața Ta se mai zice în 
loc de „cu Tine”, în mod perifrastic – căci omul cel luat era unit după 
ipostas  cu  Fiul,  iar  Fiul  era  unit  după  ființă  cu  Părintele,  și  se 
împărtășea de o bucurie comună pentru mântuirea oamenilor, pe care a 
lucrat‐o moartea pe Cruce a Domnului.  
Ori după un alt tâlcuitor, zicerea „umplea‐Mă‐vei de veselie cu fața 
Ta”  însemnează că „pe Trupul Meu, adică pe Biserică, o vei umplea de 
veselie cu fața Ta, adică cu Mine, cu Fiul Tău, Care sunt fața Ta”.  
Iar altul, tâlcuind zicerea aceasta, zice: „Aici însemnează că sfinții, 
după ce vor învia în ziua învierii de obște, vor fi întru bucurii și veselii 
îndelungate,  însă  această  bucurie  și  veselie,  care  este  una  cu 
nestricăciunea, o vor lua de la Hristos, care este dreapta Tatălui”.  
Dreapta  Părintelui  este  Fiul,  și  tot  El  este  și  braț,  și  putere  a 
Părintelui.  „Deci  „bucurie,  zice  și  veselie  va  fi  Mie,  Fiului  Tău,  întru 
sfârșit, adică totdeauna, căci am ridicat la Mine pe oamenii cei căzuți, și 
am dobândit moștenirea Mea, adică pe toți cei ce au crezut în Mine”546.  
„Totodată, Psalmul acesta mustră și vătămarea de minte a lui Arie, și 
545
 Fericitul  Teodorit  al  Cirului,  Tâlcuire  a  celor  o  sută  cincizeci  de  Psalmi  ai  Prorocului  Împărat 
David, pp. 51‐52. 
546
Psaltirea în tâlcuirile Sfinților Părinți, vol. I, pp. 193‐194. 
399
pe  a  lui  Evnomie  și  pe  a  lui  Apolinarie.  Primii  au  zis  că  Dumnezeu‐
Cuvântul a luat trup neînsuflețit, iar Apolinarie a numit însuflețit trupul 
luat asupră‐Și, dar l‐a lipsit pe dânsul de sufletul cel cuvântător. Și nu știu 
de  unde  a  cunoscut  aceste  două  suflete,  că  nicăieri  dumnezeiasca 
Scriptură nu învață această dogmă. Ci Preasfântul Duh, prin Fericitul 
David,  vădit a 
547 pomenit  de suflet,  dând  mustrare  asupra amândorura 
eresurile .  
Vedem  și  noi  acum,  în  vremea  noastră,  cum  Preasfântul  Duh 
rușinează  pe  cei  ce  hulesc  pe  Dumnezeu  și  Biserica  Sa  arătând 
adevărul  și  că  Dumnezeu  cel  în  Sfânta  Treime  slăvit  și  închinat  nu 
poate  fi  rușinat,  nu  poate  fi  înșelat,  legătura  Sa  cu  Biserica  este  de 
nezdruncinat. 
Cuvântul  Sfântului  Ioan  Maximovici  Biserica  este  trupul  lui 
Hristos se potrivește foarte bine, ca o concluzie, la cele prezentate până 
acum. Sfântul zice: 
„El (Hristos) este capul trupului, al Bisericii” (Col. l, 18), „Care este 
trupul Lui, plinirea Celui ce plinește toate întru toți” (Efeseni 1, 23). 
„Nu  o  singură  dată,  în  Sfânta  Scriptură,  Biserica  este  numită 
Trupul lui Hristos.  „Mă bucur în suferințele mele pentru voi..., pentru 
trupul Lui, adică Biserica” (Col. l, 24),  scria despre sine Sfântul Apostol 
Pavel. Apostolii, prorocii, binevestitorii, păstorii și învățătorii ‐  ne spune 
tot  el  ‐  sunt  dați  de  Hristos  „la  lucrul  slujirii,  la  zidirea  trupului  lui 
Hristos” (Efeseni 4, 12). 
În  același  timp,  în  Trupul  și  Sângele  lui  Hristos  se  transformă 
pâinea și vinul la dumnezeiasca Liturghie și credincioșii se împărtășesc 
cu ele. Așa a rânduit însuși Hristos, Care i‐a împărtășit pe apostolii Săi 
la  Cina cea  de taină,  spunându‐le:  „Luați, mâncați, acesta este trupul 
Meu... Beți dintru acesta toți, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei 
noi (Matei 26, 26‐28). 
Cum  se  poate  ca,  în  același  timp,  Trupul  lui  Hristos  să  fie  și 
Biserica, și Sfintele Taine? Cum se poate ca, în același timp, credincioșii 
să fie mădulare ale Trupului lui Hristos ‐  Biserica ‐ și, totodată, să se 
împărtășească cu Trupul lui Hristos în Sfintele Taine? 
În ambele situații, denumirea  „Trupul lui Hristos” nu este folosită 
în sens figurat, ci în sensul cel mai propriu și real al acestui cuvânt. Noi 
credem că Sfintele Taine, păstrând  înfățișarea pâinii și a vinului, sunt 
adevăratul Trup și adevăratul Sânge al lui Hristos. De asemeni, credem 
și mărturisim că Hristos, Fiul Dumnezeului Celui Viu, venind în lume 
să‐i  mântuiască  pe  păcătoși,  a  devenit  Om  adevărat  și  carnea  Lui, 
primită de la Fecioara Maria, a fost carne omenească adevărată; credem 
că, cu trupul și cu sufletul, Hristos a fost Om  adevărat, asemenea întru 
547
 Fericitul  Teodorit  al  Cirului,  Tâlcuire  a  celor  o  sută  cincizeci  de  Psalmi  ai  Prorocului  Împărat 
David, p. 52. 
400
toate  celorlalți  oameni,  afară  de  păcat,  rămânând  în  același  timp  și 
Dumnezeu  adevărat.  Fiul  lui  Dumnezeu  nu  Și‐a  împuținat  și  nu  Și‐a 
schimbat  firea    dumnezeiască  la  întrupare,  după  cum  nici  firea 
omenească  nu  s‐a  schimbat,  ci  și‐a  păstrat  în    întregime  însușirile  ei 
omenești. 
Dumnezeirea și omenitatea s‐au unit neschimbător și neamestecat, 
pe vecie, „neseparat și nedespărțit”, într‐o singură persoană a Domnului 
Iisus Hristos. 
Fiul  lui  Dumnezeu  s‐a  înomenit,  pentru  ca  pe  oameni  să‐i  facă 
părtași  dumnezeieștii  firi  (II  Petru  l,  4),  pentru  ca  pe  omul  căzut  în 
păcat și în moarte să‐l slobozească de acestea și să‐l facă nemuritor. 
Unindu‐ne cu Hristos, noi primim harul dumnezeiesc, care dă firii 
omenești putere de  biruință asupra păcatului și a morții, Domnul Iisus 
Hristos,  prin  învățătura  Sa,  le‐a  arătat    oamenilor  calea  biruirii 
păcatului și le‐a dăruit viața veșnică, făcându‐i, prin învierea Sa, părtași 
ai veșnicei Sale împărații. Ca să primim de la El acest har dumnezeiesc, 
este nevoie să fim în cea mai strânsă părtășie cu El. Atrăgându‐i la Sine 
pe toți prin dragostea Sa dumnezeiască și unindu‐i cu Sine, Domnul i‐a 
unit  între  ei  pe  cei  ce  L‐au  iubit  și  au  venit  la  El,  reunindu‐i  într‐o 
singură Biserică. 
Biserica  este  unitatea  în  Hristos,  este  unirea  cea  mai  strânsă  cu 
Hristos a tuturor celor ce cred cu dreptate în El și îl iubesc și este unirea 
tuturor acestora prin Hristos. 
Biserica  este  alcătuită  dintr‐o  parte  pământească  și  o  parte 
cerească. Fiul lui Dumnezeu a sosit pe pământ și S‐a făcut om, pentru 
ca pe om să‐l înalțe la cer, să‐l facă iarăși locuitor al raiului, redându‐i 
starea de neprihănire și integritate dintru început și ca să‐l unească cu 
Sine. Aceasta se înfăptuiește prin lucrarea harului lui Dumnezeu, care 
este dat prin Biserică, dar este nevoie și de strădania omului. Dumnezeu 
își mântuieşte creația căzută prin iubirea Sa față de ea, dar este necesară 
și  iubirea  omului  față  de  Ziditorul  său,  fără  de  care  nu  poate  să  se 
mântuiască.  Năzuind  către  Dumnezeu  și  lipindu‐se  de  Domnul  prin 
smerita  lui  iubire,  sufletul  omului  primește  o  putere  curățitoare  de 
păcate, care îl întărește în lupta cu păcatul până la biruință deplină. La 
această luptă ia parte și trupul, care astăzi este vas și armă a păcatului, 
dar este menit să devină armă a dreptății și vas al sfințeniei. 
Dumnezeu l‐a zidit pe om suflând duh asemeni celui dumnezeiesc 
în  trupul  însuflețit,  pe  care  l‐a  zidit  la  început  din  pământ.  Trupul 
trebuia să fie o armă a duhului supusă lui Dumnezeu. Prin trup, duhul 
omului se manifestă în lumea materială.  
Prin mijlocirea trupului și a parților lui separate, duhul omului își 
descoperă însușirile și calitățile primite de la Dumnezeu, în calitatea lui 
de chip al lui Dumnezeu ‐ fapt pentru care și trupul, ca manifestare a 
401
chipului  lui  Dumnezeu,  este  și  se  numește  „frumusețea  noastră  cea 
după chipul lui Dumnezeu zidită” (stihiră la înmormântare). 
Când primii oameni au căzut cu duhul de la Ziditorul lor, trupul, 
care  până  atunci  era  supus  duhului,  ascultându‐i  poruncile  prin 
mijlocirea  sufletului,  nu  s‐a  mai  supus  duhului  și  voi  să‐și  fie  singur 
stăpân. În locul Legii lui Dumnezeu, în om a pus stăpânire legea cărnii. 
Păcatul, care l‐a smuls pe om de la Izvorul vieții ‐ Dumnezeu, l‐a 
scindat  și  pe  om.  Unitatea  dintre  duh,  suflet  și  trup  s‐a  tulburat, 
moartea a pătruns în el. Sufletul, readăpându‐se din izvoarele vieții, nu 
mai  avea  cum  să  le  transmită  pe  acestea  trupului.  Astfel,  trupul  a  
devenit stricăcios, iar chinul a devenit soarta duhului. 
Hristos a venit pe pământ ca să restaureze chipul căzut al omului și 
să‐i  redea  unirea  cu  Acela  al  Cărui  chip  este.  Unindu‐l  cu  Sine, 
Dumnezeu îl restaurează pe om în toată plinătatea bunătății sale dintru 
început.  Dăruind  har  și  sfințire  duhului,  Hristos  curățește,  întărește, 
vindecă și sfințește și sufletul, și trupul.  „Cel ce se alipește de Domnul 
este un duh cu El” (1Cor. 6, 17). 
Așadar,  trupul  omului  care  s‐a  unit  cu  Domnul  trebuie  să  fie  o 
armă a Domnului, să slujească împlinirii voii Sale și să devină parte a 
Trupului lui Hristos. Pentru deplina sfințire a omului, trupul robului lui 
Dumnezeu  trebuie  să  se  unească  cu  Trupul  lui  Hristos,  și  aceasta  se 
săvârșește în Taina împărtășirii. Adevăratul Trup și adevăratul Sânge al 
lui Hristos, pe care le primim, se transformă într‐o parte a marelui Trup 
al lui Hristos. 
Desigur, pentru a ne uni cu Hristos nu este suficientă doar unirea 
trupului  nostru  cu  Trupul  lui  Hristos.  Gustarea  Trupului  lui  Hristos 
este  binefăcătoare  atunci  când  omul  își  ațintește  duhul  către  El  și  se 
unește  cu  El.  Primirea  Trupului  lui  Hristos,  în  timp  ce  cu  duhul  îl 
respingem, este asemenea atingerii lui Hristos de cei care L‐au bătut, L‐
au ocărât și L‐au răstignit. Atingerea lor de El nu le‐a fost spre mântuire 
și spre vindecare, ci spre osândă. 
Iar  cei  ce  se  împărtășesc  cu  cucernicie,  cu  dragoste,  fiind  gata  să 
vină și să‐i slujească, aceia se unesc strâns cu El și devin armă a voinței 
Lui dumnezeiești. 
„Cel  ce  mănâncă  trupul  Meu  și  bea  sângele  Meu  rămâne  întru 
Mine și Eu întru el” ‐ grăit‐a Domnul (Ioan 6, 56).  
Unindu‐se cu Domnul cel înviat și, prin El, cu întreaga Treime Cea 
Pururi‐Fiitoare,  omul  absoarbe  putere  din  Ea  pentru  viața  veșnică  și 
devine el însuși nemuritor. 
 „Precum M‐a trimis pe Mine Tatăl cel viu și Eu viez pentru Tatăl, și 
cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine” (Ioan 6, 57). 
Toți  cei  ce  cred  în  Hristos  și  s‐au  unit  cu  El,  predându‐se  Lui  și 
primind harul lui Dumnezeu, alcătuiesc laolaltă Biserica lui Hristos, al 
402
cărei Cap este însuși Hristos, iar cei care intră în ea sunt mădularele ei. 
Nevăzut ochiului trupesc, Hristos Se arată în mod real pe pământ 
prin  Biserica  Sa,  așa  cum  duhul  nevăzut  al  omului  se  arată  prin 
lucrările  trupului  său.  Biserica  este  Trupul  lui  Hristos  deoarece,  în 
primul rând, părțile ei sunt unite cu Hristos prin dumnezeieștile Taine 
și, în al doilea rând, întrucât prin ea Hristos lucrează în lume. 
Noi  ne  împărtășim  de  Trupul  și  sângele  lui  Hristos  (în  Sfintele 
Taine),  pentru  ca  noi  înșine  să  fim  parți  ale  Trupului  lui  Hristos  (ale 
Bisericii). Acest lucru nu se produce dintr‐o dată. Necontenita petrecere 
în Biserică arată deja o stare de biruire a păcatului și de deplină curățire 
de păcat. Tot ce este păcătos ne scoate, într‐o anumită măsură, afară din 
Biserică și ne îndepărtează de Biserică. Iată de ce, la rugăciunea pentru 
spovedanie,  deasupra  capului  fiecărui  om  care  se  căiește  se  citește: 
„Primește‐l și unește‐l cu Sfânta Ta Biserică”. Prin pocăință, creștinul se 
curățește,  se  unește  mai  strâns  cu  Hristos  în  împărtășirea  cu  Sfintele 
Taine, dar apoi iarăși peste sufletul lui se așterne praful păcatului și‐l 
îndepărtează de Hristos și de Biserică, motiv pentru care din nou este 
nevoie de pocăință și de împărtășanie. 
Cât  timp  nu  se  sfârșește  viața  pe  pământ,  chiar  până  la  ieșirea 
sufletului din trup, în om continuă lupta dintre păcat și dreptate. Oricât 
de înaltă ar fi starea duhovnicească și morală la care ar ajunge cineva, 
este  totuși  posibil  ca,  treptat  sau  fulgerător,  să  cadă  adânc  în  bezna 
păcatului.  De  aceea,  fiecăruia  îi  este  de  trebuință  împărtășania  cu 
Sfântul Trup și Sânge al lui Hristos, care ne întăresc comuniunea cu El 
și ne udă cu șuvoaiele harului dătător de viață al Sfântului Duh, care 
curg  prin  trupul  Bisericii.  Cât  de  importantă  este  împărtășania  cu 
Sfintele Taine, ne arată viața Cuviosului Onufrie cel Mare, căruia, ca și 
altor  pustnici  aflați  în  pustia  aceea,  îngerii  îi  aduceau  sfânta 
împărtășanie;  ca  și  viața  Cuvioasei  Maria  Egipteanca,  a  cărei  ultimă 
dorință,  după  mulți  ani  de  viață  în  însingurare,  a  fost  să  primească 
Sfintele Taine; sau ca viața Cuviosului Savatie al Solovețului și a multor 
altora. Căci nu degeaba grăit‐a Domnul: 
„Adevărat,  adevărat  zic  vouă,  dacă  nu  veți  mânca  trupul  Fiului 
Omului și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viață în voi” (Ioan 6, 53). 
Împărtășania cu Trupul și Sângele lui Hristos este primirea în noi a 
Hristosului înviat, biruitorul morții, Care le dăruiește celor ce sunt cu El 
biruință asupra păcatului și a morții. 
Păstrând  în  noi  darul  haric  al  sfintei  împărtășanii,  avem  în  noi 
zălogul și începătura fericitei vieți veșnice a trupului și a sufletului. 
Lupta dintre păcat și dreptatea lui Dumnezeu ‐ atât în fiecare om, 
cât  și  în  întreaga  omenire  ‐  se  va  continua  chiar  până  în  „Ziua  lui 
Hristos”, până la a doua Sa venire, până la Judecata întregii lumi. 
Biserica  pământească  îi  reunește  pe  toți  cei  renăscuți  prin  botez, 
403
care  și‐au  luat  în  spate  crucea  luptei  cu  păcatul  și  îi  urmează 
începătorului nevoinței acestei lupte, Care este Hristos. 
Dumnezeiasca  Euharistie,  aducerea  Jertfei  celei  fără  de  sânge  și 
împărtășirea  cu  ea  îi  sfințește  și  îi  întărește  pe  cei  ce  participă  la  ea, 
făcându‐i  pe  cei  ce  gustă  din  Trupul  și  Sângele  lui  Hristos  mădulare 
adevărate ale Trupului Bisericii Sale. Dar abia o dată cu moartea omului 
se  stabilește  dacă  acesta  a  rămas  până  la  ultima  lui  suflare  mădular 
adevărat  al  Trupului  lui  Hristos,  ori  dacă  păcatul  a  triumfat  în  el, 
izgonind harul primit în Sfintele Taine și care îl lega de Hristos. 
Adormit  întru  har,  ca  un  mădular  al  Bisericii  pământești,  omul 
trece din Biserica pământească în cea cerească, iar cel căzut din Biserica 
pământească  nu  va  intra  în  Biserica  cerească,  întrucât  partea 
pământească a Bisericii este calea spre cea cerească.  
Cu  cât  omul  se  află  mai  mult  sub  lucrarea  harului  sfintei 
împărtășanii și cu cât se unește mai strâns cu Hristos, cu atât mai mult 
se va desfăta de părtășia cu Hristos și în împărăția Lui, ce va să vină. 
Dar întrucât păcatul continuă să lucreze în sufletul omului până la 
moarte,  trupul  său  este  supus  urmărilor  păcatului,  purtând  în  sine 
sămânța bolii și a morții de care se va elibera doar după moarte, când 
trupul se va descompune și când, în fine, se va ridica eliberat de ele, la 
învierea obștească. 
Cel ce s‐a unit cu duhul și cu trupul cu Hristos în viața aceasta va fi 
împreună  cu  El  cu  duhul  și  cu  trupul  și  în  viața  viitoare.  Șuvoaiele 
harice  ale  de‐viată‐dătătoarelor  Taine  ale  Trupului  și  Sângelui  lui 
Hristos  sunt  izvoarele  bucuriei  noastre  veșnice  în  comuniunea  cu 
Hristos Cel înviat și în vederea față către față a slavei Sale. 
Aceleași urmări ale păcatului, încă neizgonit definitiv din seminția 
omenească, lucrează nu doar individual, în fiecare om, ci, prin oameni, 
ele  se  manifestă  și  în activitatea  pământească  a  unor  întregi  părți  ale 
Bisericii. Tot timpul apar erezii, schisme, neorânduieli care îndepărtează 
o parte a credincioșilor. Neînțelegerile dintre Bisericile locale sau dintre 
unele  părți  ale  lor  au  tulburat  din  vechime  Biserica,  și  în  timpul 
slujbelor auzim necontenit rugăciuni pentru încetarea lor. 
„Ne rugăm pentru împreună‐cugetarea Bisericilor”, „pentru unirea 
Bisericilor”  (canonul  treimic  al  învierii,  glasul  al  8‐lea),  „curmă 
schismele  Bisericii”,  „Potolește  despărțirile  Bisericii”  (slujba 
Arhanghelilor,  8  noiembrie,  26  martie,  13  iulie)  și  alte  rugăciuni 
asemenea  acestora  sunt  înălțate  de  Biserica  Ortodoxă  de‐a  lungul 
veacurilor. Chiar și în Sâmbăta Mare, în fața sfântului epitaf, Biserica 
înalță  chemarea:  „Ceea  ce  ai  născut  Viața,  Neprihănită,  Preacurată 
Fecioară, liniștește smintelile  din Biserică și  pace dăruiește‐ne,  ceea ce 
ești bună” (sfârșitul paragrafului al 2‐lea). 
Abia când Se va ivi Hristos pe nori va fi nimicit ispititorul și  vor 
404
dispărea toate înșelările și amăgirile. Atunci se va încheia lupta dintre 
bine și rău, dintre viață și moarte, și Biserica pământească se va contopi 
cu Biserica Triumfătoare, în care Dumnezeu va fi toate în toți (1Cor. 15, 
28). 
În  viitoarea  împărăție  a  lui  Hristos  nu  va  mai  fi  nevoie  de 
împărtășirea  cu  Trupul  și  Sângele  Domnului,  întrucât  toți  cei  ce  s‐au 
învrednicit [de aceasta] vor fi în cea mai strânsă împărtășire cu El și se 
vor desfăta de preaveșnica lumină a Treimii Celei de‐viață‐începătoare, 
gustând  o  fericire  cerească  de  negrăit  cu  cuvântul  și  de  necuprins  cu 
mintea noastră cea slabă. 
De aceea, după împărtășirea cu Sfintele Taine ale lui Hristos, după 
Liturghie,  în  altar  se  înalță  întotdeauna  rugăciunea  care  se  cântă  în 
zilele Peștelui: „O, Pastile cele mari și preasfințite, Hristoase! Dă‐ne nouă 
mai  cu  râvnă  să 548ne  împărtășim  cu  Tine  și  în  ziua  cea  neînserată  a 
împărăției Tale!”. ” 
Deci  vedem  luminat  că  nimeni  nu  poate  aduce  cuvânt  de  hulă 
împotriva Bisericii. Biserica – Trupul lui Hristos a fost este și rămâne 
„moștenitoarea”, iar al nostru este a fi în ea. A fi în Biserică înseamnă a 
fi  în  Hristos.  Dar  câți  dintre  noi  putem  spune  acum  „Cine  ne  va 
despărți  pe  noi  de  dragostea  lui  Hristos?”  și  toate  celelalte  zise  de 
Sfântul  Apostol  Pavel  și  de  toți  cei  s‐au  dovedit  a  fi  adevăratele 
mădulare  ale  Bisericii.  Iată  dar,  să  nu  ne  arătăm  netrebnici,  că  și  al 
nostru  este  darul  și  nouă  ni  s‐a  dat  credința  și  în  noi  a  sădit 
Dumnezeu dragostea. 
„Ce vom zice dar către acestea? De este Dumnezeu pentru noi, cine 
este împotriva noastră?  Că Cel ce nu a cruțat pe Fiul Său, ci pentru noi 
toți  l‐a  dat  pe  Dânsul,  cum  nu  împreună  cu  El  și  toate  ne  va  dărui 
nouă? Cine va pârî împotriva aleșilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este cel 
ce îndreptățește. Cine este cel ce judecă spre pierzare? Hristos este Cel ce 
a  murit,  și  mai  ales  carele  a  și  înviat,  carele  și  este  deadreapta  lui 
Dumnezeu, carele și se roagă pentru noi. Cine ne va despărți pe noi de 
dragostea  lui  Hristos?  Necazul,  sau  strâmtorarea,  sau  goana,  sau 
foametea,  sau  golătatea,  sau  nevoia,  sau  sabia?  Precum  este  scris  că: 
Pentru  Tine  suntem  omorâți  toată  ziua,  socotitu‐ne‐am  ca  niște oi  de 
junghiere. Ci întru acestea toate prea biruim pentru Cela ce ne‐a iubit 
pe noi. Pentru că încredințat sunt că nici moartea, nici viața, nici îngerii, 
nici  căpeteniile,  nici  puterile,  nici  cele  de  acum,  nici  cele  viitoare,  nici 
înălțimea, nici adâncul, nici altă făptură oarecare, nu poate pe noi să ne 
despărțească de dragostea lui Dumnezeu, care este întru Hristos Iisus 
Domnul nostru” (Rom. 8, 31‐ 39).  
 
548
 Sfântul Ierarh Ioan Maximovici, Predici și îndrumări duhovnicești, pp. 101‐104. 
405
 Părintele Cleopa ne face atenți ca să nu ne lăsăm înșelați de 
,,înaintemergătorii lui antihrist care tăgăduiesc dumnezeirea lui 
Hristos” ‐ care tăgăduiesc unitatea Bisericii cea ,,una, sfântă, 
sobornicească și apostolească” a Lui. Și ne sfătuiește ca în vremurile cele 
grele care vor veni  ,,Să nu ne speriem! Noi una să știm: că Piatra Hristos 
este temelia Bisericii și porțile iadului nu o vor birui” 
 
Înțelegerea  Prea  Cuviosului  nostru  Părinte  Cleopa  în  privința 
Bisericii este într‐un duh cu cea a Sfinților Părinți și se găsește expusă 
în mai toate scrierile Sfinției sale și mai cu seamă în cartea Călăuză în 
credința Ortodoxă, unde cu multe trimiteri din Sfânta Scriptură, arată 
că:  
 
Biserica este trupul lui Hristos, pe care a întemeiat‐o prin jertfa Sa 
pe Cruce și Învierea din morți, ea este ,,una, sfântă, sobornicească și 
apostolească”, ea continuă viața Mântuitorului și este semnul văzut al 
mântuirii noastre, în ea trebuie să credem pentru că ne unește cu 
Dumnezeu 
 
,,Mântuitorul  nostru  Iisus  Hristos,  zice  Părintele  Cleopa,  a 
întemeiat Biserica Sa prin însăși jerfa Sa pe Cruce și Învierea din morți. 
,,Drept aceea, zice Sfântul Apostol Pavel,  luați aminte de voi și de toată 
turma  întru  care  Duhul  Sfânt  v‐a  pus  pe  voi  episcopi,  ca  să  păstoriți 
Biserica lui Dumnezeu, care o a câștigat cu sângele Său” (Fapte 20, 28). 
A  făcut‐o  văzută  în  a  cincizecea  zi  după  învierea  Sa,  la  Cincizecime, 
când a trimis pe Duhul Sfânt în chip de limbi de foc asupra sfinților Săi 
ucenici și apostoli, care prin Cuvântul propovăduirii lor au organizat și 
au întărit prima obște de credincioși.  ,,Ci veți lua putere,  a zis Domnul 
nostru Iisus Hristos, Sfinților Apostoli, mai înainte de a se înălța la cer, 
venind Duhul Sfânt peste voi, și veți fi Mie mărturii în Ierusalim și în 
toată Iudeia și în Samaria și până la marginea pământului” (Fapte 1, 8). 
,,Și cu alte cuvinte mai multe mărturisea și îndemna,  Sfântul Apostol 
Petru,  pe dânșii zicând: Mântuiți‐vă de acest neam îndărătnic. Deci ei 
cu dragoste primind cuvântul lui, s‐au botezat și s‐au adăugat în ziua 
aceea suflete ca la trei mii. Și erau așteptând întru învățătura apostolilor 
și întru împărtășirea și întru frângerea pâinii și întru rugăciuni. Și s‐a 
făcut peste tot sufletul frică; că multe minuni și semne prin apostoli se 
făceau. Și toți cei ce au crezut erau la aceeași și aveau toate de obște” 
(Fapte 2, 41‐44).  
,,Biserica  lui  Hristos  este  una,  zice  Părintele  Cleopa,  deoarece  
Mântuitorul  a  întemeiat  o  singură  Biserică.  ,,Și  Eu  zic  ție,  că  tu  ești 
Petru, și pe această piatră voi zidi Biserica Mea, și porțile iadului nu o 
vor birui pe dânsa” (Matei 16, 18). Nu mai multe, pentru că Biserica are 
406
un singur Cap, pe Iisus Hristos, ea fiind înfățișată ca: 
O singură Mireasă a lui Hristos:  „Ca să o puie înainte pe ea Luiș 
slăvită Biserică, neavând întinăciune, nici prihană, sau altceva de acest 
fel, ci ca să fie sfântă și fără de prihană” (Efes. 5, 27). 
Ca o casă a lui Dumnezeu și a lui Hristos: ,,Iară Hristos ca un fiu în 
casa  lui;  a  căruia  casă  suntem  noi,  numai  de  vom  ținea  neclătită 
îndrăznirea  și  lauda  nădejdii  până  în  sfârșit”.  ,,Drept  aceea  fraților, 
având îndrăzneală a intra întru cele sfinte prin sângele lui Iisus, pe cale 
nouă  și  vie,  care  o  a  înnoit  nouă,  prin  catapeasmă,  adică  prin trupul 
Său; și având preot mare peste casa lui Dumnezeu; să ne apropiem cu 
adevărată  inimă  întru  deplină  credință,  fiind  stropiți  la  inimi  de 
συνειδήσεως πονηρᾶς ‐  știința (conștiința) vicleană, și spălați la trup cu 
apă curată” (Evrei 3, 6; 10, 19‐22). 
Ca un trup unic al lui Hristos:  ,,Întru același chip noi cei mulți un 
trup suntem întru Hristos, și fiecare unul altuia mădulare” (Rom. 12, 5).  
Ca o singură turmă: ,,Și alte oi am, care nu sunt din staulul acesta; 
și pe acelea Mi se cade a le aduce, și glasul Meu vor auzi; și va fi o turmă 
și un păstor” (Ioan 10, 16).  
Biserica  se  numește  Sfântă  pentru  că  Sfânt  este  Capul  ei, 
Mântuitorul  nostru  Iisus  Hristos  și  în  ea  locuiește  Duhul  Sfânt: 
,,Bărbaților, iubiți‐vă femeile voastre, precum și Hristos a iubit Biserica, 
și pe Sine S‐a dat pentru dânsa, ca pe ea să o sfințească, curățindu‐o cu 
baia  apei  prin  grai,  ca  să  o  puie  înainte  pe  ea  Luiș  slăvită  Biserică, 
neavând întinăciune, nici prihană, sau altceva de acest fel, ci ca să fie 
sfântă și fără de prihană” (Efes. 5, 25, 27).  
Prin  cuvintele  ,,Biserică  sobornicească”,  noi  arătăm  că  Biserica 
noastră  are  menirea  de  a  se  răspândi  în  toată  lumea,  cuprinzând  pe 
credincioșii  din  toate  locurile,  din  toate  timpurile  și  de  la  toate 
popoarele,  ca  o  încununare  a  poruncii  Mântuitorului,  Care  a  zis: 
,,Mergând învățați toate neamurile, botezându‐i pe ei în numele Tatălui 
și  al  Fiului  și  al  Sfântului  Duh”  (Matei  28,  19).  Sfântul  Apostol  Pavel 
spune  galatenilor  și  colosenilor  că  în  Biserica  lui  Hristos  nu  se  face 
deosebire de neam între credincioși:  ,,Nu mai este elin și iudeu, tăiere 
împrejur  și  netăiere  împrejur,  barbar,  scit,  rob  ori  slobod,  ci  toate  și 
întru toți Hristos” (Col. 3, 11; Gal. 3, 28). Biserică sobornicească înseamnă 
unirea tuturor cu totul. Fiecare membru și toți la un loc stau în unire cu 
Biserica întreagă și aceasta cu fiecare membru. 
I se mai spune sobornicească pentru că învățătura ei este conformă 
cu întregul adevăr primit de la Hristos, spre deosebire de sectă sau de 
erezie,  care  are  numai  o  parte  de  adevăr.  Ea  este  sobornicească  sau 
universală  (catolică)  pentru  că  deține  adevărul  unic  și  universal. 
Ortodoxia nu este numai dreaptă credință, ci și deplină credință, adică 
adevărul  întreg.  De  aceea  i  se  spune  sobornicească.  Cu  acest  înțeles 
407
găsim cuvântul prima dată la Sfântul Ignatie purtătorul de Dumnezeu, 
care zice că: „Unde este Hristos, acolo este și Biserica sobornicească”. 
Iar ,,apostolică” se numește Biserica Ortodoxă pentru că ea a fost 
întemeiată de  Mântuitorul prin Sfinții Apostoli și  a fost răspândită în 
lume  și  organizată  de  la  început  tot  prin  Sfinții  Apostoli:  ,,Dar  acum 
întru Hristos Iisus voi care oarecând erați departe, v‐ați făcut aproape 
prin sângele lui Hristos. Pentru că El este pacea noastră, care a făcut 
amândouă una, și peretele cel din mijloc al zidului a sfărâmat, vrajba în 
trupul Său, legea poruncilor cu dogmele stricând, ca pe amândoi să‐i 
zidească  întru  Sine  într‐un  om  nou,  făcând  pace,  și  pe  amândoi  să‐i 
împace într‐un trup cu Dumnezeu prin  Cruce, omorând vrajba întru 
dânsa. Și venind a vestit pace vouă celor de departe și celor de aproape. 
Că  printr‐Însul  avem  amândoi  apropierea  într‐un  Duh  către  Tatăl. 
Pentru  aceea  dar  de  acum  nu  mai  sunteți  străini  și  nemernici,  ci 
împreună cetățeni cu Sfinții și deaproape ai lui Dumnezeu, zidiți fiind 
pe  temelia  apostolilor  și  a  prorocilor,  fiind  piatra  cea  din  capul 
unghiului însuși Iisus Hristos” (Efes. 2, 13‐20). Apoi, pentru că păstrează 
neschimbată  învățătura  dată  de  Iisus  Hristos  și  de  Duhul  Sfânt  prin 
Sfinții Apostoli. Și, în sfârșit, pentru că păstrează darurile Sfântului Duh 
de la Sfinții Apostoli prin succesiune, adică păstrează legătura harului 
neîntreruptă, de la apostoli și până astăzi, succesiune numită apostolică. 
Apostolicitatea  Bisericii  este  mărturisită  atât  de  Sfânta  Scriptură, 
cât și de Sfânta Tradiție; ei i se mai zice apostolică și pentru că ea este 
,,zidită pe temelia apostolilor și a prorocilor, piatra din capul unghiului 
fiind însuși Iisus Hristos, întru Care toată zidirea bine alcătuită crește, 
întru lăcaș sfânt, în Domnul, întru carele și voi împreună vă zidiți spre 
lăcaș lui Dumnezeu întru Duhul” (Efes. 2, 20‐22).  
,,Deci  lepădând  toată  răutatea  și  tot  vicleșugul  și  fățărniciile  și 
pizmele și toate clevetirile, ca niște prunci de curând născuți să iubiți 
laptele cel cuvântător și fără de vicleșug, ca printr‐însul să creșteți spre 
mântuire,  de  vreme  ce  ați  gustat  că  este  bun  Domnul.  Către  Carele 
apropiindu‐vă,  cela  ce  este  Piatra  cea  vie,  de  oameni  cu  adevărat 
nebăgată în seamă, iar la Dumnezeu aleasă și scumpă, și voi înșivă ca 
niște pietre vii, vă zidiți casă duhovnicească, preoție sfântă, ca să aduceți 
jertfe duhovnicești, plăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos. Pentru că 
scris este în scriptură: Iată pun în Sion piatră în capul unghiului aleasă, 
scumpă, și cela ce va crede întru dânsa nu se va rușina. Drept aceea, 
vouă celor ce credeți, cinstea, iar celor necredincioși, piatra care nu o au 
băgat în seamă ziditorii, aceasta s‐a făcut în capul unghiului, și piatră 
de poticnire și piatră de sminteală, de care se poticnesc cei care nu se 
pleacă  cuvântului,  spre  care  și  puși  sunt.  Iar  voi  rod  ales,  preoție 
împărătească, neam sfânt, norod spre câștigare, ca să vestiți bunătățile 
Celui ce va chemat pe voi dintru întunerec la minunata Sa lumină; care 
408
odinioară nu ierați norod, iar acum norodul lui Dumnezeu; care ierați 
nemiluiți, iar acum miluiți” (1 Petru 2, 1‐10).  
,,Și m‐a dus pe mine în duh într‐un munte mare și înalt, și mi‐a 
arătat mie cetatea cea mare, Ierusalimul cel sfânt, pogorându‐se din cer 
de  la  Dumnezeu,  având  slava  lui  Dumnezeu,  și  Luminătorul  ei 
asemenea cu piatră prea scumpă, ca piatra iaspis ce este ca cristalul. Și 
având  zid  mare  și  înalt,  având  porți  douăsprezece  și  la  porți  îngeri 
doisprezece  și  nume  scrise  deasupra,  carile  sunt  cele  douăsprezece 
seminții ale fiilor lui Israil; despre răsărit porți trei, despre miazănoapte 
porți  trei,  despre  miazăzi porți  trei,  și  despre  apus  porți  trei. Și zidul 
cetății avea temelii douăsprezece și într‐însele numele celor doisprezece 
apostoli  ai  Mielului”  (Apoc.  21,  10‐14).  Ea  trăiește  viața  în  Hristos,  așa 
cum  a  învățat  de  la  Sfinții  Apostoli,  care  sunt  cei  mai  autorizați 
interpreți ai cuvintelor Mântuitorului. 
Același apostol (Sfântul Pavel) îndeamnă pe credincioșii săi să se 
depărteze  de  învățătura  și  de  învățătorii  care  nu  se  sprijină  pe  Sfinții 
Apostoli.  El  scrie  tesalonicenilor:  ,,Drept  aceea,  fraților,  stați,  și  țineți 
predaniile carile v‐ați învățat, ori prin cuvânt, ori prin epistolia noastră” 
(2Tes.  2,  15).  Tot  Sfântul  Apostol  Pavel  spune  lui  Tit:  ,,De  omul  eretic 
după  una  și  a  doua  sfătuire  te  ferește,  știind  că  s‐a  răzvrătit  unul  ca 
acesta și păcătuiește, fiind singur de sine osândit” (Tit 3, 10‐11). 
Noi nu zicem că sunt două Biserici, ci una, după cum ți‐am arătat 
mai sus. Dar noi mărturisim că Biserica cea una a lui Hristos se împarte 
în două părți: una văzută și pământească, a celor vii, și alta nevăzută 
sau a celor adormiți. Amândouă acestea alcătuiesc o singură Biserică, 
având același Cap, pe Hristos.  ,,Că nimeni din noi luiș viază, și nimeni 
luiș moare. Că de viem, Domnului viem, și de murim, Domnului murim, 
deci sau de viem sau de murim, ai Domnului suntem. Că spre aceasta 
Hristos și a murit și a înviat și a viețuit, ca să stăpânească și pe cei morți 
și  pe  cei  vii”  (Rom  14,  7‐9.  ,,Întru  carele  avem  răscumpărarea  prin 
sângele Lui, și iertarea păcatelor după bogăția harului Lui pe care l‐a 
prisosit întru noi întru toată înțelepciunea și priceperea, arătând nouă 
taina voii Sale, după bunăvoința Sa, care mai înainte o a rânduit întru 
Dânsul  spre  iconomia  plinirii  vremilor,  ca  toate  să  le unească sub un 
cap întru Hristos, și cele din ceruri și cele de pe pământ întru Dânsul” 
(Efes. 1, 7‐10). ,,Eu sunt Dumnezeul lui Avraam și Dumnezeul lui Isaac și 
Dumnezeul lui Iacov? Nu este Dumnezeu, Dumnezeu al morților, ci al 
viilor” (Matei 22, 32). ,,Și apropiindu‐se Iisus le‐a grăit lor, zicând: datu‐
mi‐s‐a toată puterea în cer și pe pământ” (Matei 28, 18). ,,Așa zic vouă, 
bucurie se face înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos ce se 
pocăiește” (Luca 15, 10). ,,Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se 
plece, al celor cerești și al celor pământești și al celor dedesubt, și toată 
limba  să  mărturisească  că  Domn  este  Iisus  Hristos,  întru  slava  lui 
409
Dumnezeu  Tatăl”  (Filip.  2,  10‐11).  ,,Pentru  aceea  dar  de  acum  nu  mai 
sunteți străini și nemernici, ci împreună cetățeni cu Sfinții și deaproape 
ai lui Dumnezeu” (Efes. 2, 19). ,,Și sunteți întru Dânsul plini, Carele este 
Capul a toată începătoria și stăpânirea” (Col. 2, 10). ,,Ci v‐ați apropiat de 
muntele  Sionului  și  de  cetatea  Dumnezeului  celui  viu,  Ierusalimul  cel 
ceresc, și de zeci de mii de îngeri, și de adunarea celor întâi născuți care 
sunt scriși în ceruri, și de Judecătorul tuturor, Dumnezeu, și de duhurile 
drepților celor desăvârșiți” (Evrei 12, 22‐23). 
Așadar,  înțelege  că  Biserica  celor  vii  sau  pământească,  văzută,  se 
mai numește și Biserica luptătoare, fiindcă membrii ei sunt încă în luptă 
cu puterile vrăjmașe ale răului. 
,,Deci,  frații  mei,  întăriți‐vă  întru  Domnul,  și  întru  puterea  tăriei 
Lui.  Îmbrăcați‐vă  întru  toate  armele  lui  Dumnezeu,  ca  să  puteți  sta 
împotriva meșteșugirilor diavolului. Căci nu este nouă lupta împotriva 
trupului  și  a  sângelui,  ci  împotriva  începătoriilor  și  a  domniilor,  și  a 
stăpânitorilor  întunerecului  veacului  acestuia,  împotriva  duhurilor 
vicleșugului  întru  cele  cerești.  Pentru  aceea,  luați  toate  armele  lui 
Dumnezeu, ca să puteți sta împotrivă  ἐν τῇ ἡμέρᾳ τῇ πονηρᾷ în ziua cea 
vicleană, și toate isprăvindu‐le să stați” (Efes. 6, 10‐13).  
,,Iar vă zic: Cu duhul să umblați, și pofta trupului nu o veți săvârși. 
Că trupul poftește împotriva Duhului, iar Duhul împotriva trupului; și 
aceștia  se  împotrivesc  unul  altuia,  ca  nu  cele  ce  ați  voi,  acestea  să  le 
faceți. Iar de vă purtați cu Duhul, nu sunteți sub lege” (Gal. 5, 16‐18).  
,,Iubiților,  rogu‐vă  ca  pe  niște  nemernici  și  străini  să  vă  feriți  de 
poftele  cele  trupești  care  se  ostenesc  asupra  sufletului;  petrecerea 
voastră avându‐o bună întru neamuri, ca, întru care vă clevetesc pe voi 
ca  pe  niște  făcători  de  rău,  din  faptele  voastre  cele  bune  văzând,  să 
slăvească pe Dumnezeu în ziua cercetării” (1Petru 2, 11‐12).  
Iar  prin  Biserica  biruitoare,  noi  înțelegem  Biserica  pe  care  o 
formează toți îngerii și Sfinții din ceruri, care au biruit puterile celui rău 
și au trecut în lumea cea nevăzută și cerească (Evrei 12, 23; Efes. 5, 27; 
Apoc. 21, l0 ș.a.). 
Biserica este una singură, dar ea cuprinde pe cei vii de pe pământ, 
cât și pe cei care au adormit în dreapta credință, care și ei sunt vii cu 
sufletul  și  slăvesc  pe  Dumnezeu  alături  de  îngeri,  și  se  roagă  pentru 
mântuirea lumii întregi. 
Descoperirea  Dumnezeiască  ne  arată  că  Mântuitorul  este  Capul 
Bisericii,  iar  Biserica  este  Trupul  Lui.  Așa  ne  învață  Sfântul  Apostol 
Pavel, zicând:  
,,Și, mai presus de toate, L‐a dat pe El cap Bisericii, care este Trupul 
Lui,  plinirea Celui  ce plinește toate întru  toți” (Efes.  1,  22‐23).  ,,El  este 
capul trupului, al Bisericii; El este începutul, Întâiul născut din morți, ca 
sa  fie  El  cel  dintâi  întru  toate.  Căci  în  El  a  binevoit  (Dumnezeu)  să 
410
sălășluiască toată plinirea. Și printr‐Însul toate cu Sine să le împace, fie 
cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele 
Crucii Sale” (Col. 1, 18‐20). 
Același  apostol  al  neamurilor,  adresându‐se  romanilor  și 
corintenilor,  îi  numește  pe  ei  mădulare  ale  Trupului  lui  Iisus Hristos, 
adică ale Bisericii: 
,,Că precum într‐un trup multe mădulare avem, și mădularele nu 
au toate o lucrare, întru același chip noi cei mulți un trup suntem întru 
Hristos, și fiecare unul altuia mădulare” (Rom. 12, 4‐5). ,,Dar voi sunteți 
trupul lui Hristos, și mădulare din parte” (1Cor. 12, 27). 
Sfânta Tradiție susține de la început că Hristos este Capul Bisericii, 
iar aceasta este Trupul Lui549.  
Trupul lui Hristos sau  ,,Trupul Domnului”  căruia Sfinții Părinții îi 
spun  și  ,,Trupul  tainic  al  Domnului”  este  semnul  văzut  al  mântuirii 
noastre, adică al întrupării Fiului lui Dumnezeu. Biserica a luat naștere 
prin  întruparea  lui  Hristos.  Biserica  este  dumnezeiască  și  omenească, 
asemenea lui Iisus Hristos, care a fost Dumnezeu și om. De aceea ea este 
o  prelungire  tainică  a  întrupării  Domnului,  ea  conține  viața 
Mântuitorului.  Hristos  S‐a  răstignit  pentru  noi  cu  trupul,  pentru  ca 
prin  învierea  în  veac  ,,să  ridice  steagul”  (Isaia  5,  26),  pentru  Sfinții  și 
credincioșii Săi, fie la iudei, fie la păgâni, într‐un singur trup al Bisericii 
Sale550.  
Sfântul Apostol Pavel ne arată în Epistola către Galateni, cap. 4, că 
noi suntem membre ale trupului lui Hristos care este Biserica.  
,,Dar  zic,  în  câtă  vreme  moștenitorul  prunc  este,  nimic  nu  se 
osebește de rob, măcar de este domn tuturor, ci sub epitropi și iconomi 
este  până  la  vremea cea  rânduită  de tatăl  său.  Așa  și noi, când  eram 
prunci, sub stihiile lumii eram robiți; dar când a venit plinirea vremii, a 
trimis Dumnezeu pe Fiul Său, cel născut din femeie, carele S‐a făcut sub 
lege, ca pe cei de sub lege să îi răscumpere, ca să luăm moștenirea fiască. 
Iar căci sunteți fii, trimis‐a Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile 
voastre strigând: Avva, Părinte. Pentru aceea nu mai ești rob, ci fiu; iar 
de ești fiu, și moștenitor ești lui Dumnezeu prin Iisus Hristos... Deci dar 
au vrăjmaș m‐am făcut vouă, grăindu‐vă vouă adevărul? Vă râvnesc ei 
pe voi, dar nu bine; ci vor să vă osebească pe voi, ca să urmați lor. Dar 
bine este a urma pururea în lucru bun, și nu numai când sunt de față la 
voi. Feții mei, pe care iarăși cu durere vă nasc, până ce se va închipui 
Hristos întru voi; și aș vrea să fiu acum  la voi și să‐mi schimb glasul 
meu,  că  nu  mă  pricep  de  voi.  Spuneți‐mi,  cei  ce  voiți  să  fiți  sub  lege, 
legea nu o auziți? Pentru că scris este că Avraam doi feciori a avut, unul 
din slujnică, iar altul din cea slobodă. Ci cel din slujnică după trup s‐a 
549
550
 Cf. Învățătura de credință Ortodoxă, întreb. 263, p. 155. 
 Sfântul Ignatie, Scrisoarea către smirneni, 1, 2, Migne, P.G.,V, col. 708. 
411
născut, iar cel din cea slobodă prin făgăduință. Carele au altă înțelegere; 
că acestea sunt cele două legământuri, unul din muntele Sinai, ce naște 
spre robie, care este Agar; că Agar muntele Sinai este în Arabia; și se 
alătură  cu  Ierusalimul  acest  de  acum,  care  robește  cu  copiii  săi.  Dar 
Ierusalimul cel de sus slobod este, care este maică nouă tuturor; că scris 
este: Veselește‐te, cea stearpă care nu naști, glăsuiește și strigă, ceea ce 
nu ai durere; că mai mulți sunt copiii celei pustie, mai vârtos decât ai 
celeia ce are bărbat. Dar noi, fraților,  după Isaac, ai făgăduinței copii 
suntem. Ci precum atunci cel ce se născuse după trup gonea pe cel ce se 
născuse  după  Duh,  așa  și  acum.  Dar  ce  zice  scriptura?  Gonește  pe 
slujnică  și  pe  feciorul  ei;  că  nu  va  moșteni  fiul  slujnicei  cu  fiul  celei 
slobode.  Drept  aceea,  fraților,  nu  suntem  copii  ai  slujnicei,  ci  ai  celei 
slobode” (Gal. 4, 1‐7, 16‐30). 
Mântuitorul  Însuși  ne‐a  anunțat  că  noi  trebuie  să  ne  hrănim  cu 
Trupul  Său,  atunci  când  a  întemeiat  Taina  Euharistiei,  iar  apoi  ne‐a 
arătat că El este Vița din care noi facem parte ca mlădițe. 
,,Eu sunt buciumul viței cel adevărat, și Tatăl Meu lucrătorul este. 
Toată vița care nu aduce roadă întru Mine, o scoate pe ea, și toată care 
aduce roadă, o curățește pe ea, ca mai multă roadă să aducă. Acum voi 
curați sunteți pentru cuvântul care am grăit vouă. Rămâneți întru Mine 
și Eu întru voi. Precum vița nu poate să aducă roadă din sine singură, 
de  nu  va  rămânea  în  bucium,  așa  nici  voi,  de  nu  veți  rămânea  întru 
Mine. Eu sunt buciumul viței, voi vițele, cela ce rămâne întru Mine și Eu 
întru el, acesta aduce roadă multă, că fără de Mine nu puteți face nimic. 
De nu rămâne cineva întru Mine, se scoate afară ca vița și se usucă, și o 
adună pe ea și în foc o aruncă și arde” (Ioan 15, 1‐6).  Deci noi creștinii 
suntem parte din trupul Domnului, care este Biserica. 
Biserica  prelungește  întruparea  Mântuitorului  prin  neîntrerupta 
prezență a Fiului lui Dumnezeu cel întrupat în sânul ei și prin lucrarea 
Sfântului Duh în mădularele ei:  
„Și eu voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor va da vouă, ca să rămână 
cu voi în veac; Duhul Adevărului, pe care lumea nu‐l poate primi, că nu‐
l vede pe El, nici (nu) îl cunoaște pe El; Iar voi îl cunoașteți pe El; că cu 
voi petrece și întru voi va fi” (Ioan 14 ,16‐17). 
În  calitatea  Lui  de  cap  nevăzut  al  Bisericii,  Domnul  nostru  Iisus 
Hristos conduce Biserica și este în Biserică permanent, prin continua Sa 
întrupare pe altarele în care se săvârșește Sfânta Liturghie. Căci Hristos 
este  nu  numai  cap  al  Bisericii,  ci  și  trup  al  ei,  dându‐Se  pe  Sine  spre 
cuminecare  credincioșilor.  Iar  Duhul  Sfânt,  ca  ,,Domnul  de  viață 
Făcătorul” o însuflețește. 
Asemenea  Mântuitorului  cel  în  două  firi,  Biserica  are  două 
înfățișări: una văzută, fiindcă oamenii fac parte din ea cu trupuri, și alta 
nevăzută,  care  este  lucrarea  Sfântului  Duh  al  lui  Hristos  sau 
412
dumnezeiescul har,  izvorul vieții,  lucrării și unității ei.  El este cel care 
face  posibilă  transformarea  pâinii  și  a  vinului  euharistic  în  Trupul  și 
Sângele Domnului. 
Sfântul  Apostol  Pavel  scrie  efesenilor:  ,,...Silindu‐vă  să  păziți 
unitatea Duhului, întru legătura păcii. Este un trup și un Duh, precum 
și chemați ați fost la o singură nădejde a chemării voastre” (Efes 4, 3‐4). 
Noi  ne  facem  membri  ai  Bisericii  prin  Harul  Sfintelor  Taine, 
îndeosebi prin Sfântul Botez și prin Sfânta Împărtășanie. 
Prin Sfântul Botez noi ajungem mădulare ale Bisericii, murind și 
înviind  în  chip  tainic  cu  Hristos.  Prin  Sfânta  Împărtășanie  ne  facem 
purtători  de  Hristos,  înzestrați  cu  puteri  duhovnicești  pe  drumul 
desăvârșirii.    Mântuitorul  zice:  ,,Cel  ce  mănâncă  Trupul  Meu  și  bea 
Sângele Meu, rămâne întru Mine și Eu întru el” (Ioan 6, 56). 
Tâlcuind  aceste  cuvinte,  Sfântul  Chiril  al  Alexandriei  spune: 
,,Primind în noi Trupul, trupește și duhovnicește, pe Fiul cel după fire și 
adevărat  unit  după  ființă  cu  Tatăl...  am  primit  mărirea  de 551a  ne  face 
părtași și de a ne împărtăși cu firea cea mai presus de toate...” .  
Credem în Biserică, zice Părintele Cleopa, pentru că ne unește cu 
Dumnezeu, pentru că în ea se află neîncetat Hristos și Sfântul Duh și 
pentru că ea nu greșește, fiind infailibilă. 
Sfântul Ciprian susține că în afară de Biserică nu este mântuire și 
cel  ce  nu  are  Biserica  drept  mamă,  nu  poate  avea  pe  Dumnezeu  de 
552 553
Tată . .   
Tot  cu  privire  la  Biserică  mai  găsim  scris  de  Sfinția  sa  în  cartea 
Călăuză în credința Ortodoxă: 
1. ,,Biserica lui Hristos este una, fiindcă Unul este întemeietorul și 
capul ei, Iisus Hristos, Care a numit‐o „Biserica Mea” (Matei 16, 18). El i‐
a pus temelie pentru toate veacurile și nimeni altul nu mai poate pune 
altă temelie. ,,Că altă temelie nimenea poate să puie, afară de ceea ce este 
pusă, care este Iisus Hristos” (1Cor. 3, 11). 
Pe El Dumnezeu L‐a dat cap Bisericii, ca una ce este „Trupul”  Lui, 
fiind o turmă și un păstor. ,,Și toate le‐a supus sub picioarele Lui, și pe 
El  l‐a  dat  Cap  mai  presus  de  toate  Bisericii,  carele  este  Trupul  Lui, 
plinirea celui ce toate întru toți plinește”. ,,Căci bărbatul este cap femeii 
precum  și  Hristos  este  Cap  Bisericii”  (Efes.  1,  22‐23;  5,  23).  ,,Și  El  este 
Capul trupului Bisericii; carele este începătură, întâiu născut din morți, 
ca să fie întru toate El cel întâiu” (Col. 1, 18). ,,Eu sunt Păstorul cel bun, 
și cunosc pe ale Mele, și mă cunosc de ale Mele. Precum mă cunoaște pe 
Mine Tatăl, și Eu cunosc pe Tatăl; și sufletul Meu îmi pun pentru oi. Și 
alte oi am, care nu sunt din staulul acesta; și pe acelea Mi se cade a le 
551
552
 Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, 11, 12, Migne, P.G., LXXIV, col. 565. 
553
 Sfântul Ciprian, Scrisoarea 73, 21, C,V, 3,2, p. 605. 
 Arhimandrit Cleopa Ilie, Călăuză în credința Ortodoxă, Cap.1, Despre Biserică, pp. 111‐117. 
413
aduce, și glasul Meu vor auzi; și va fi o turmă și un păstor” (Ioan 10, 14‐
16). ,,Întru același chip noi cei mulți un trup suntem întru Hristos, și 
fiecare  unul  altuia  mădulare”  (Rom.  12,  5).  ,,Drept  aceea,  lepădând 
minciuna,  grăiți  adevărul  fiecare  cu  aproapele  lui,  căci  suntem  unul 
altuia mădulare” (Efes. 4, 25). 
Așa a fost bunăvoința întemeietorului ei, ca toți să fie una. „Și nu 
mai  sunt  în  lume,  iar  aceștia  în  lume  sunt  și  Eu  la  Tine  vin.  Părinte 
Sfinte, păzește‐i pe dânșii întru numele Tău pe care i‐ai dat Mie, ca să fie 
una, precum și Noi”. ,,Ca toți una să fie; precum Tu, Părinte, întru Mine, 
și Eu întru Tine, ca și aceștia întru Noi una să fie; ca să creadă lumea că 
Tu M‐ai trimis. Și Eu slava care Mi‐ai dat‐o Mie, am dat‐o lor ca să fie 
una, precum Noi una suntem; Eu întru ei și Tu întru Mine, ca să fie ei 
desăvârșit întru una și ca să cunoască lumea că Tu M‐ai trimis și i‐ai 
iubit  pe  ei,  precum  pe  Mine  M‐ai  iubit”.  ,,Iar  unul  dintr‐înșii,  Caiafa, 
arhiereu fiind al anului aceluia, a zis lor: voi nu știți nimic. Nici (nu) 
gândiți că este de folos nouă să moară un om pentru norod, și nu tot 
neamul să piară. Iar aceasta nu de la sine a zis‐o; ci arhiereu fiind al 
anului  aceluia,  a  prorocit  că  vrea  Iisus  să  moară  pentru  norod;  și  nu 
numai pentru norod, ci și ca pe fiii lui Dumnezeu cei risipiți să‐i adune 
într‐una” (Ioan 17, 11, 21‐23; 11, 49‐52). ,,Un Domn, o credință, un botez” 
(Efes. 4, 5). ,,Că oricâți în Hristos v‐ați botezat, în Hristos v‐ați îmbrăcat. 
Nu  este  Iudeu  nici  Ellin,  nu  este  rob  nici  slobod,  nu  este  parte 
bărbătească nici femeiască; că voi toți unul sunteți întru Hristos Iisus” 
(Gal. 3, 27‐28). ,,Căci o pâine, un trup cei mulți suntem; că toți dintr‐o 
pâine ne împărtășim” (1Cor. 10, 17). 
2. Biserica este sfântă pentru că întemeietorul ei este sfânt și izvorul 
sfințeniei noastre. ,,Ei nu sunt din lume, precum și Eu nu sunt din lume. 
Sfințește‐i pe ei întru Adevărul Tău; cuvântul tău adevăr este” (Ioan 17, 
17). ,,Că s‐a arătat harul lui Dumnezeu cel mântuitor tuturor oamenilor 
învățând pe noi, ca lepădând  τὴν ἀσέβειαν (tin asevian) ‐ necinstirea și 
poftele  cele  lumești,  cu  întreagă  înțelepciune,  și  cu  dreptate,  și  cu 
εὐσεβῶς  (evsevos)  ‐  bună‐cinstire  să  viețuim  în  veacul  de  acum, 
așteptând  fericita  nădejde  și  arătarea  slavei  marelui  Dumnezeu  și 
Mântuitorului nostru Iisus Hristos Carele S‐a dat pe Sine pentru noi, ca 
să  ne  mântuiască  pe  noi  de  toată  fărădelegea,  și  să  curățească  Luiș 
norod ales, râvnitor de fapte bune” (Tit 2, 11‐14). ,,Iară Acesta, pentru că 
rămâne în veac, are preoție veșnică. Pentru aceea și a mântui desăvârșit 
poate pe cei ce vin prin El la Dumnezeu, pururea trăind ca să se roage 
pentru  dânșii.  Pentru  că  arhiereu  ca  acesta  se  cuvenea  să  fie  nouă, 
cuvios, fără de răutate, fără de spurcăciune, osebit de cei păcătoși, și mai 
înalt  decât  cerurile  fiind;  Carele  nu  are  în  toate  zilele  nevoie,  ca  alți 
arhierei,  întâi  pentru  ale  sale  păcate  a  aduce  jertfe,  apoi  pentru  ale 
norodului; că aceasta o a făcut o dată pe Sine aducându‐se. Că legea pe 
414
oameni pune arhierei care au neputințe, iar cuvântul jurământului celui 
ce a fost în urma legii, pe Fiul în veac desăvârșit”. ,,Cu cât mai vârtos 
sângele Lui Hristos, carele prin Duhul cel veșnic pe Sine s‐a adus fără de 
prihană lui Dumnezeu, va curăți știința voastră de faptele cele moarte, 
ca  să  slujiți  Dumnezeului  celui  viu?  Și  pentru  aceasta  este  mijlocitor 
așezământului  de  lege  celui  nou,  ca  făcându‐se  moartea  spre 
răscumpărarea greșalelor ce erau în așezământul de lege cel dintâi, să ia 
cei chemați făgăduința moștenirii celei veșnice”. ,,Întru care voie suntem 
sfințiți prin jertfirea trupului lui Iisus Hristos o dată. Și tot preotul stă în 
toate  zilele  slujind  și  aceleași  jertfe  de  multe  ori  aducând,  carile 
niciodată pot să curățească păcatele; iar Acesta o jertfă aducând pentru 
păcate, pururea a șezut de‐a dreapta lui Dumnezeu; de aceea așteptând 
până se vor pune vrăjmașii Lui așternut picioarelor Lui. Că cu o jertfă a 
săvârșit pururea pe cei ce se sfințesc” (Evrei 7, 24‐28; 9, 14‐15; 10, 10‐14). 
,,Bărbaților,  iubiți‐vă  femeile  voastre,  precum  și  Hristos  a  iubit  τὴν 
ἐκκλησίαν (tin eklisian) ‐ biserica, și pe Sine S‐a dat pentru dânsa, ca pe 
ea  să  o  sfințească,  curățindu‐o  cu  baia  apei  prin  grai,  ca  să  o  puie 
înainte pe  ea Luiș  ἔνδοξον  τὴν  ἐκκλησίαν  (endoxon tin  eklisian)  slăvită 
biserică, neavând întinăciune, nici prihană, sau altceva de acest fel, ci ca 
să fie sfântă și fără de prihană” (Efes. 5, 25‐27). 
3.  Biserica  este  sobornicească  (universală,  ecumenică  sau  a  toată 
lumea), pentru că ea are menirea de a se întinde peste toată lumea și de 
a cuprinde în sânul ei toate neamurile. ,,Și grăiesc vouă, că mulți de la 
răsărit și de la apus vor veni și se vor odihni cu Avraam și cu Isaac și cu 
Iacob, întru împărăția cerurilor”. ,,Amin grăiesc vouă: ori câte veți lega 
pe pământ, vor fi legate în cer; și ori câte veți dezlega pe pământ, vor fi 
dezlegate în cer. Iarăși amin grăiesc vouă, că dacă doi din voi se vor uni 
pe pământ pentru tot lucrul ce vor cere, va fi lor de la Tatăl Meu, care 
este  în  ceruri.  Că  unde  sunt  doi  sau  trei  adunați  întru  numele  Meu, 
acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Matei 8, 11; 18, 18‐20). ,,Și a zis lor: așa 
este scris și așa trebuia să pătimească Hristos, și a treia zi să învieze din 
morți;  și  să  se  propovăduiască  întru  numele  Lui  pocăința  și  iertarea 
păcatelor  în  toate  neamurile,  începând  de la  Ierusalim” (Luca 24,  46‐
47). ,,Eu sunt Păstorul cel bun, și cunosc pe ale Mele, și mă cunosc de ale 
Mele.  Precum  mă  cunoaște  pe  Mine  Tatăl,  și  Eu  cunosc  pe  Tatăl;  și 
sufletul Meu îmi pun pentru oi. Și alte oi am, care nu sunt din staulul 
acesta; și pe acelea Mi se cade a le aduce, și glasul Meu vor auzi; și va fi o 
turmă și un păstor” (Ioan 10, 14‐16). ,,Iar ei adunându‐se, au întrebat pe 
Dânsul, zicând: Doamne, au întru acest an vrei să așezi împărăția lui 
Israil? Iar El a zis către dânșii: Nu este al vostru a ști anii sau vremile, 
carele  Tatăl  le‐a  pus  întru  a  sa  stăpânire,  ci  veți  lua  putere,  venind 
Duhul  Sfânt  peste  voi,  și  veți  fi  Mie  mărturii  în  Ierusalim  și  în  toată 
Iudeea și în Samaria și până la marginea pământului” (Fapte. 1, 6‐8). 
415
,,Că erați întru acea vreme fără de Hristos, înstreinați de petrecerea lui 
Israil și străini de așezământurile făgăduinței, nădejde neavând, și fără 
de Dumnezeu în lume. Dar acum întru Hristos Iisus voi care oarecând 
erați departe, v‐ați făcut aproape prin sângele lui Hristos. Pentru că El 
este pacea noastră, care a făcut amândouă una, și peretele cel din mijloc 
al zidului a sfărâmat, vrajba în trupul Său, legea poruncilor cu dogmele 
stricând, ca pe amândoi să‐i zidească întru Sine într‐un om nou, făcând 
pace, și pe amândoi să‐i împace într‐un trup cu Dumnezeu prin Cruce, 
omorând vrajba întru dânsa” (Efes. 2, 12‐16). ,,Că zice scriptura: Tot cel 
ce crede întru El nu se va rușina. Că nu este osebire iudeului și elinului, 
pentru că același este Domnul tuturor, care îmbogățește pe toți cei ce‐l 
cheamă pe El; că tot oricare va chema numele Domnului, se va mântui”. 
,,Ci zic: Au doară nu au auzit? Că în tot pământul a ieșit vestirea lor, și 
la marginile lumii graiurile lor” (Rom. 10, 11‐13, 18). ,,Nu grăiți minciună 
unul  către  altul,  dezbrăcându‐vă  de  omul  cel  vechiu  dimpreună  cu 
faptele  lui  și  îmbrăcându‐vă  întru  cel  nou,  carele  se  înnoiește  spre 
cunoștință  după  chipul  Celui  ce  l‐a  zidit  pe  el,  unde  nu  este  elin  și 
iudeu,  tăiere  împrejur  și  netăiere  împrejur,  varvar,  scit,  rob și  slobod; 
ἀλλὰ τὰ  πάντα καὶ ἐν πᾶσι Χριστός (ala ta panda ke en pasi Hristos) ‐ ci 
toate și întru toți Hristos” (Col. 3, 9‐11). ,,Iar cum că nu se îndreptățește 
nimeni  înaintea  lui  Dumnezeu  prin  lege,  arătat  este:  ὅτι  ὁ  δίκαιος  ἐκ 
πίστεως ζήσεται (oti o dikeos ek pisteos zisete) că dreptul din credință va 
fi viu; dar legea nu este din credință, ci omul care va face acestea va fi 
viu  întru  ele.  Hristos  ne‐a  răscumpărat  pe  noi  din  blestemul  legii, 
făcându‐se pentru noi blestem, pentru că scris este: Blestemat este tot 
cel spânzurat pe lemn, ca întru neamuri binecuvântarea lui Avraam să 
se facă prin Hristos Iisus,  ἵνα τὴν ἐπαγγελίαν τοῦ Πνεύματος λάβωμεν διὰ 
τῆς πίστεως  ca făgăduința Duhului să o luăm prin credință. Fraților, ca 
un om grăiesc; că și așezământul omului cel întărit, nimeni nu‐l strică 
sau îl mai adaugă. Dar lui Avraam s‐au grăit făgăduințele și sămânței 
lui. Nu zice: și sămânțelor, ca de mulți, ci ca de unul: și sămânței tale, 
carele este Hristos. Și aceasta zic: pe așezământul cel întărit mai înainte 
de la Dumnezeu întru Hristos, legea care după patru sute și treizeci de 
ani s‐a făcut nu‐l leapădă, ca să strice făgăduința. Că de este din lege 
moștenirea, nu mai este din făgăduință; iar lui Avraam prin făgăduință 
i‐a dăruit Dumnezeu. Ce este dar legea? Pentru călcările de porunci s‐a 
adaos, până când era să vie sămânța căreia s‐a dat făgăduința, rânduită 
fiind  prin  îngeri  cu  mâna  mijlocitorului.  Iar  mijlocitorul  al  unuia  nu 
este,  dar  Dumnezeu  unul  este.  Au  doară  legea  este  împotriva 
făgăduințelor  lui  Dumnezeu?  Să  nu  fie;  că  de  s‐ar  fi  dat  lege  care  să 
poată învia, adevărat din lege ar fi dreptatea. Ci a închis scriptura toate 
sub păcat,  ἵνα ἡ ἐπαγγελία ἐκ πίστεως Ἰησοῦ Χριστοῦ δοθῇ τοῖς πιστεύουσι 
ca făgăduința din credința lui Iisus Hristos să se dea celor ce cred. Dar 
416
mai înainte de venirea credinței sub lege eram păziți, închiși fiind spre 
credința care era să se descopere. Pentru aceea legea învățătoare ne‐a 
fost nouă spre Hristos,  ἵνα ἐκ πίστεως δικαιωθῶμεν ca din credință să ne 
îndreptățim. Dar dacă a venit credința, nu mai suntem sub învățător. 
Că toți fii ai lui Dumnezeu sunteți prin credință întru Hristos Iisus; că 
oricâți în Hristos v‐ați botezat, în Hristos v‐ați îmbrăcat. Nu este Iudeu 
nici  Ellin,  nu  este  rob  nici  slobod,  nu  este  parte  bărbătească  nici 
femeiască; că voi toți unul sunteți întru Hristos Iisus” (Gal. 3, 11‐28). ,,Și 
vor umbla regi întru lumina ta și neamuri întru strălucirea ta. Ridică 
împrejur ochii tăi și vezi, că toți se adună și se îndreaptă către tine. Fiii 
tăi vin de departe și fiicele tale sunt aduse pe umeri”. ,,Dar Eu vin ca să 
strâng la un loc popoarele și toate limbile. Ele vor veni și vor vedea slava 
Mea, și le voi da un semn. Și pe cei scăpați cu viață îi voi trimite către 
popoarele din Tarsis, Put, Lud, Meşec, Roş, Tubal, Iavan, către ținuturile 
cele  mai  depărtate  care  n‐au  auzit  despre  Mine  și  nu  au  văzut  slava 
Mea. Și la aceste neamuri vor vesti slava Mea. Și din toate neamurile vor 
aduce pe frații voștri prinos Domnului: pe cai, în căruțe, pe paturi, pe 
catâri și pe cămile, până la muntele cel sfânt al Meu, la Ierusalim, zice 
Domnul,  precum  fiii  lui  Israel  aduc  prinoase  în  vase  curate  pentru 
templul Domnului. și din ei voi lua preoți și leviţi, zice Domnul. Într‐
adevăr, precum cerul cel nou și pământul cel nou pe care le voi face, zice 
Domnul, vor rămânea înaintea Mea, așa va dăinui totdeauna seminția 
voastră  și  numele  vostru.  Și  din  lună  nouă  în  lună  nouă  și  din zi  de 
odihnă în zi de odihnă vor veni toți și se vor închina înaintea Mea, zice 
Domnul. Și când vor ieși, vor vedea trupurile moarte ale celor care s‐au 
răzvrătit împotriva Mea, că viermele lor nu va muri și focul lor nu se va 
stinge. Și ei vor fi o sperietoare pentru toți” (Isaia 60, 3‐4; 66, 18‐24). 
Această  Biserică  Sobornicească  se  conduce  de  soboare  (Sinoade 
Ecumenice  la  care  au  participat  episcopii  următori  Sfinților  Apostoli). 
Vezi:  ,,Drept  aceea,  luați  aminte  de  voi  și  de  toată  turma  întru  care 
Duhul  Sfânt  v‐a  pus  pe  voi  episcopi,  ca  să  păstoriți  τὴν  ἐκκλησίαν  τοῦ 
Κυρίου καὶ Θεοῦ ‐ Biserica Domnului și Dumnezeu, care o a câștigat cu 
sângele  Său”  (Fapte.  20,  28).  ,,Credincios  este  cuvântul;  de  poftește 
cineva episcopie, bun lucru poftește. Însă se cade episcopului să fie fără 
de prihană, al unei femei bărbat, treaz, întreg la minte, cucernic, iubitor 
de străini, învățător, nebețiv, negrabnic a bate, neagonisitor de dobândă 
urâtă,  ci  blând,  nesfadnic,  neiubitor  de  argint;  casa  sa  bine 
chivernisindu‐și, feciori având ascultători cu toată cucernicia; că de nu 
știe  cineva  a‐și  chivernisi  casa,  cum  de  ἐκκλησίας  Θεοῦ  ‐  Biserica  lui 
Dumnezeu va purta grijă? Nu de curând botezat fiind, ca nu umflându‐
se, în osânda diavolului să cadă. Și se cade lui și mărturie bună să aibă 
de la cei din afară; ca nu în ocară să cadă și în cursa diavolului. Diaconii 
așijderea cucernici să fie, nu îndoiți la cuvânt, nebăutori de vin mult, 
417
neagonisitori  de  dobândă  urâtă,  ci  având  τὸ  μυστήριον  τῆς  πίστεως  ἐν 
καθαρᾷ συνειδήσει ‐  taina credinței întru curată conștiință. Și aceștia să 
se ispitească întâi; după aceea să se diaconească fără de prihană fiind. 
Femeile  așijderea  să  fie  cucernice,  neclevetitoare,  nelimbute,  treze, 
credincioase  întru  toate.  Diaconii  să  fie  ai  unei  femei  bărbați,  feciorii 
bine chivernisindu‐și, și casele lor. Că cei ce slujesc bine, treaptă bună 
loruș  dobândesc  și  multă  îndrăznire  întru  credința  cea  întru  Hristos 
Iisus. Acestea scriu ție, având nădejde că voi veni la tine fără zăbavă; 
iară de voi zăbovi, ca să știi cum trebuiește  ἐν οἴκῳ Θεοῦ ἀναστρέφεσθαι, 
ἥτις ἐστὶν ἐκκλησία Θεοῦ ζῶντος, στῦλος καὶ ἑδραίωμα τῆς ἀληθείας ‐ în casa 
lui Dumnezeu a petrece, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp 
și  întărire  a  adevărului.  Și  cu  adevărat  μέγα  ἐστὶ  τὸ  τῆς  εὐσεβείας 
μυστήριον   mare este taina bunei‐cinstiri: Dumnezeu s‐a arătat în trup, 
s‐a  îndreptat  în  Duhul,  s‐a  văzut  de  îngeri,  s‐a  propovăduit  întru 
neamuri, s‐a crezut în lume, s‐a înălțat întru slavă” (1Tim. 3, 1‐16). ,,Pavel 
și Timotei, slugile lui Iisus Hristos, tuturor Sfinților întru Hristos Iisus 
celor ce sunt  în Filippi, împreună cu episcopii și diaconii” (Filip. 1, 1). 
,,Că  se  cuvine  episcopului  să  fie  fără  de  prihană,  ca  un  iconom  al  lui 
Dumnezeu, nefăcând spre plăcerea sa, nemânios, neocărâtor, negrabnic 
a bate, neagonisitor de dobândă urâtă, ci iubitor de străini, iubitor de 
bine, întreg la minte, drept, cuvios, înfrânat, ținându‐se de  τὴν διδαχὴν 
πιστοῦ λόγου ‐  cuvântul cel credincios al învățăturii, ca puternic să fie și 
a îndemna cu învățătura cea sănătoasă, și  τοὺς ἀντιλέγοντας ἐλέγχειν  pe 
cei ce grăiesc împotrivă a‐i certa” (Tit 1, 7‐9). 
Cu această Biserică Dreptslăvitoare condusă de episcopii următori 
ai  Sfinților  Apostoli,  Mântuitorul  S‐a  făgăduit  că  va  rămâne  până  la 
sfârșitul veacurilor. ,,Și apropiindu‐se Iisus le‐a grăit lor, zicând: Datu‐
mi‐s‐a toată puterea în cer și pe pământ. Drept aceea mergând învățați 
toate neamurile, botezându‐i pe  ei în  numele Tatălui  și  al  Fiului  și al 
Sfântului Duh. Învățându‐i pe dânșii să păzească toate câte am poruncit 
vouă;  și  iată  Eu  cu  voi  sunt  în  toate  zilele,  până  la  sfârșitul  veacului; 
amin” (Matei 28, 18‐20). 
4. Biserica este apostolică întrucât: 
a. Este zidită pe temelia apostolilor, piatra cea din capul unghiului 
fiind Însuși Hristos. ,,Și zidul cetății avea temelii douăsprezece și într‐
însele  numele  celor  doisprezece  apostoli  ai  Mielului”  (Apoc.  21,  14). 
,,Zidiți fiind pe temelia apostolilor și a prorocilor, fiind piatra cea din 
capul  unghiului  însuși  Iisus  Hristos,  întru  carele  toată  zidirea 
alcătuindu‐se, crește întru lăcaș sfânt întru Domnul, întru Carele și voi 
împreună vă zidiți spre lăcaș lui Dumnezeu întru Duhul” (Efes. 2, 20‐
22). 
b. Ea s‐a răspândit în lume de către apostoli (Matei 28, 19‐20); 
c. Se conduce după normele rânduite de Sfinții Apostoli. ,,Ca să vă 
418
aduceți aminte de cuvintele cele mai înainte grăite de Sfinții proroci și 
de  porunca  Domnului  și    Mântuitorului,  dată  prin  apostolii  voștri” 
(2Petru 3, 2). ,,Voi, însă, iubiților, aduceți‐vă aminte de cuvintele zise mai 
dinainte de către apostolii Domnului nostru Iisus Hristos” (Iuda 1, 17). 
d.  Preoția  ei  are  continuitate  apostolică  neîntreruptă  de  la  Sfinții 
Apostoli și până azi . 
,,Dumnezeu  Însuși  a  fost  Acela  Care  –  în  vremurile  profetice,  cu 
șapte sute de ani înainte de Hristos – a arătat că va veni vremea când El 
Își  va  alege  preoții,  nu  numai  din  seminția  lui  Levi  și  din  urmașii  lui 
Aaron, ci, în general, dintre credincioși:  ...iată, vin să strâng la un loc 
popoarele și toate limbile. Ele vor veni și vor vedea slava Mea, și le voi da 
un  semn  (Sfânta  Cruce).  Și  pe  cei  scăpați  cu  viață  îi  voi  trimite  către 
popoare... și ei  (Sfinții Apostoli) vor vesti neamurilor slava Mea și din 
toate neamurile vor aduce pe frații voștri prinos Domnului... în sfânta 
cetate  a  Ierusalimului...  și  din  ei  vor  lua  preoți  și  leviţi,  zice  Domnul 
(Isaia 66, 18–21).  
...Hristos fiind sfârșitul Legii (Rom. 10, 4), venind în lume a așezat 
mai  întâi  noua  preoție,  pentru  că  odată  fiind  schimbată  preoția, 
numaidecât  trebuia  să  aibă  loc  și  schimbarea  Legii  (Evrei  7,  12).  Deci 
întâi preoția s‐a rânduit și apoi Legea. Dar iată cum a instituit și așezat 
Hristos ierarhia preoției Legii Darului (Noului Testament). El și‐a ales 
din mulțimea ucenicilor mai întâi doisprezece ucenici pe care i‐a chemat 
apostoli (Luca 6, 13‐16; Matei 10; Marcu 3, 13‐19) și apoi alți șaptezeci de 
ucenici (Luca 10, 1‐24). Iar mai pe urmă apostolii au așezat în Biserică și 
șapte diaconi (Fapte 6, 3‐6). 
Pe cei doisprezece apostoli, Mântuitorul i‐a învățat cum să boteze și 
ei  botezau  poporul  chiar  în  timpul  când  Domnul  propovăduia 
Evanghelia, căci se spune: „Deși Iisus nu boteza El Însuși, ci ucenicii Lui” 
(Ioan 4, 1‐2). Pe acești doisprezece apostoli i‐a învățat cum să ungă pe 
bolnavi cu untdelemn și să scoată din oameni pe demoni (Marcu 6, 7–
13; Iacov 5, 14–15). Pe cei doisprezece apostoli i‐a învățat cum să se roage 
și  să  facă  frângerea  pâinii  –  Liturghia  de  astăzi  (Matei  26,  26–28; 
Marcu 14, 22–23; Luca 22, 19–20). La acești doisprezece apostoli pe care 
și‐I alesese (Fapte 1, 2), li S‐a arătat adeseori după Învierea Sa, timp de 
40 de zile, și i‐a învățat cele pentru împărăția lui Dumnezeu, adică felul 
cum să facă slujbele (Fapte 1, 3). Peste acești doisprezece apostoli, în ziua 
întâi  a  săptămânii  (Duminica)  la  cincizeci  de  zile  după  Înviere 
(Cincizecime),  S‐a  pogorât  Duhul  Sfânt  în  chip  de  limbi  de  foc, 
îmbrăcându‐i cu putere de sus, spre a propovădui Evanghelia (Fapte 2, 
1; Luca 24, 48–49; Fapte 1, 5). 
Pe  acești  doisprezece  apostoli  i‐a  trimis,  după  Înviere,  să  facă 
ucenici din toate neamurile, să‐i boteze în numele Tatălui și al Fiului și 
al  Sfântului  Duh  și  să‐i  învețe  să  păzească  cele  ce  lor  le‐a  poruncit 
419
(Matei  28,  19–20).  După  pogorârea  Duhului  Sfânt,  înmulțindu‐se 
numărul creștinilor, Sfinții Apostoli – din îndemnul Duhului Sfânt – 
au rânduit, prin rugăciune către Dumnezeu și prin punerea mâinilor pe 
capul celor aleși – hirotonie – darul diaconiei, al preoției și al episcopiei 
(arhieria),  ei  mai  numindu‐se  prezbiteri  sau  bătrâni  (Fapte  6,  1–6;  8, 
14–17; 13, 1–3; 14, 3; 20, 17–28; 1Petru 5, 1–4; Apoc. 1, 6; 5, 10; 2Tim. 1, 6; 
1Tim. 4, 14). 
Episcopilor  hirotoniți  (Filip.  1,  1)  li  s‐a  poruncit  să  hirotonească 
dintre creștini pe unii diaconi și preoți, iar pe alții la treapta episcopiei 
(Tit 1, 5; 1Tim. 5, 21–22; 3, 1–13; Tit 1, 6–7). Pe acești episcopi și preoți îi 
numește Dumnezeu și «slujitori» și «iconomi (ispravnici) ai Tainelor lui 
Dumnezeu» (1Cor. 4, 1; Tit 1, 7), robi puși peste alți robi (Matei 24, 45). 
Acești  apostoli,  numiți  episcopi  și  preoți,  sunt  lucrătorii  cărora  le‐a 
încredințat Domnul via – lumea creștină – să o lucreze în locul celor 
din Legea Veche (Matei 21, 33–43). Acești episcopi și preoți sunt slugile 
ce pregătesc masa și amestecă vinul și cheamă lumea la mântuire (Pilde. 
9,  2–6; Matei 22,  1–14). Aceștia se mai  numesc și Părinți și învățători 
întru Hristos (1Cor. 4, 15). 
De aceștia au creștinii poruncă să asculte și să facă cele ce îi învață, 
căci aceștia vor da socoteală pentru sufletele lor (Evrei 13, 17; 1Tes. 5, 12–
13).  Pe  acești  episcopi  și  preoți  îi  numește  Domnul  Hristos  «sarea 
pământului» (Matei 5, 13).  
Acestora  le‐a  dat  Hristos‐Dumnezeu  puterea  de  a  ierta  păcatele 
celor ce vor mântuirea sufletelor (Ioan 20, 19–23; Fapte. 19, 18). Aceștia 
au cheile împărăției cerurilor și puterea să încuie și să descuie, să lege și 
să  dezlege  (Matei  16,  18–19).  Acestora  le  este  dat  să  cunoască  tainele 
împărăției cerurilor (Matei 13, 10–11). Despre acești episcopi și preoți s‐a 
prorocit că vor fi preoți ai lui Dumnezeu, îmbrăcați cu mântuire (Ps. 131, 
16; Isaia 66, 21; Ier. 23, 3–5). Cu aceștia S‐a făgăduit Domnul Hristos a fi 
în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin! (Matei 28, 20)”554.  
e. Biserica are două părți: una văzută sau pământească (a celor vii) 
și  alta  nevăzută  sau  cerească  (a  celor  morți).  Amândouă  laolaltă 
alcătuiesc  o  singură  Biserică  având  același  cap,  pe  Iisus  Hristos.  ,,Eu 
sunt Dumnezeul lui Avraam și Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui 
Iacov?  Nu  este  Dumnezeu,  Dumnezeu  al  morților,  ci  al  viilor”.  ,,Și 
apropiindu‐se Iisus le‐a grăit lor, zicând: Datu‐mi‐s‐a toată puterea în 
cer  și  pe  pământ”  (Matei  22,  32;  28,  18). Așa zic  vouă,  bucurie se face 
înaintea  îngerilor  lui  Dumnezeu  pentru  un  păcătos  ce  se  pocăiește” 
(Luca 15, 10). ,,Că nimeni din noi luiș viiază, și nimeni luiș moare. Că de 
viem, Domnului viem, și de murim, Domnului murim, deci sau de viem 
sau de murim, ai Domnului suntem. Că spre aceasta Hristos și a murit 
554
 Despre Taina Preoției, pp. 261‐264. 
420
și a înviat și a viețuit, ca să stăpânească și pe cei morți și pe cei vii” (Rom. 
14,7‐9). ,,Bine este cuvântat Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus 
Hristos,  carele  au  blagoslovit  pe  noi  cu  toată  blagoslovenia 
duhovnicească  întru  cele  cerești  întru  Hristos,  precum  au  ales  pe  noi 
întru  Dânsul  mai  înainte  de  întemeierea  lumii,  ca  să  fim  noi  sfinți  și 
fără de prihană înaintea Lui și întru dragoste; mai înainte rânduind pe 
noi  spre  moștenirea  fiască  prin  Iisus  Hristos  către  Sine,  după  buna 
voință a voii Sale, spre lauda slavei harului Său, cu carele ne‐au dăruit 
pe noi întru Cel iubit. Întru Carele avem răscumpărarea prin sângele 
Lui, și iertarea păcatelor după bogăția harului Lui pe care l‐au prisosit 
întru noi întru toată înțelepciunea și priceperea, arătând nouă taina voii 
Sale,  după  bunăvoința  Sa,  care  mai  înainte  o  a  rânduit  întru  Dânsul 
spre iconomia plinirii vremilor, ca toate să le unească sub un cap întru 
Hristos, și cele din ceruri și cele de pe pământ întru Dânsul” (Efes. 1, 3‐
10). ,,Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești 
și al celor pământești și al celor dedesubt” (Filip. 2, 10). ,,Că printr‐Însul 
avem amândoi apropierea într‐un Duh către Tatăl. Pentru aceea dar de 
acum nu mai sunteți străini și nemernici, ci împreună cetățeni cu Sfinții 
și deaproape ai lui Dumnezeu” (Efes. 2, 18‐19). ,,Căci întru El locuiește 
toată plinirea Dumnezeirii trupește, și sunteți întru Dânsul plini, Carele 
este  capul  a  toată  începătoria  și  stăpânirea”  (Col.  2,  9‐10).  ,,Că  ai 
înmulțit mila Ta, Dumnezeule, iar fiii oamenilor în umbra aripilor Tale 
vor  nădăjdui.  Sătura‐se‐vor  din  grăsimea  casei  Tale  și  din  izvorul 
desfătării  Tale  îi  vei  adăpa  pe  ei.  Că  la  Tine  este  izvorul  vieții,  întru 
lumina  Ta  vom  vedea  lumină”  (Ps.  35,  7‐9).  ,,Ci  v‐ați  apropiat  de 
muntele  Sionului  și  de  cetatea  Dumnezeului  celui  viu,  Ierusalimul  cel 
ceresc, și de zeci de mii de îngeri și de adunarea celor întâi născuți care 
sunt scriși în ceruri, și de Judecătorul tuturor, Dumnezeu, și de duhurile 
drepților  celor  desăvârșiți”  (Evrei  12,  22‐23).  În  baza  acestor  texte  ale 
Sfintei Scripturi se dovedește că noi alcătuim o singură lume cu îngerii și 
cu duhurile drepților. 
f.  Biserica  celor  vii  sau  pământească,  văzută,  se  mai  numește  și 
Biserica  luptătoare,  fiindcă  membrii  acestei  Biserici  sunt  în  luptă  cu 
puterile  vrăjmașe  ale  răului.  ,,Că  în  trup  umblând,  nu  ne  oștim 
trupește” (2Cor. 10, 3). ,,Îmbrăcați‐vă întru toate armele lui Dumnezeu, 
ca să puteți sta împotriva meșteșugirilor diavolului. Căci nu este nouă 
lupta împotriva  trupului și  a sângelui,  ci  împotriva începătoriilor  și  a 
domniilor, și a stăpânitorilor întunerecului veacului acestuia, împotriva 
duhurilor vicleșugului întru cele cerești. Pentru aceea, luați toate armele 
lui Dumnezeu, ca să puteți sta împotrivă în ziua cea vicleană, și toate 
isprăvindu‐le să stați” (Efes. 6, 11‐13). ,,Iar vă zic: Cu duhul să umblați, și 
pofta trupului nu o veți săvârși. Că trupul poftește împotriva Duhului, 
iar Duhul împotriva trupului; și aceștia se împotrivesc unul altuia, ca nu 
421
cele  ce  ați  voi,  acestea  să  le  faceți”  (Gal.  5,  16‐17).  ,,Această  poruncă 
încredințez ție, fiule Timotei, după prorociile care s‐au făcut mai înainte 
spre tine, ca să oștești într‐însele bună oștire” (1Tim. 1, 18). ,,Iubiților, vă 
îndemn ca pe niște străini ce sunteți și călători aici pe pământ, să vă 
feriți  de  poftele  cele  trupești  care  se  războiesc  împotriva  sufletului” 
(1Petru 2, 11). 
Cealaltă parte a Bisericii, cerească sau a Sfinților, se mai numește 
Biserica triumfătoare (biruitoare), fiindcă membrii ei au încetat lupta cu 
puterile răului, biruindu‐le. ,,Lupta cea bună m‐am luptat, călătoria am 
săvârșit,  τὴν πίστιν τετήρηκα ‐  credința am păzit; de acum s‐a gătit mie 
cununa dreptății, care îmi va da mie Domnul, judecătorul cel drept, în 
ziua aceea; și nu numai mie, ci și tuturor celor ce au iubit arătarea Lui” 
(2Tim. 4, 7‐8). ,,Să păzești tu porunca nespurcată și nevinovată, până la 
arătarea  Domnului  nostru  Iisus  Hristos,  pe  care  în  vremile  Sale  o  va 
arăta,  cel  fericit  și  singur  Puternic,  Împăratul  împăraților  și  Domnul 
domnilor;  Carele  singur  are  nemoarte,  întru  neapropiată  lumină 
lăcuind;  pe  Carele  nu  l‐a  văzut  nimenea  din  oameni,  nici  a‐l  vedea 
poate, Căruia cinstea și stăpânirea veșnică, Amin” (1Tim. 6, 14‐16). ,,Ca 
să o puie înainte pe ea Luiș slăvită Biserică, neavând întinăciune, nici 
prihană, sau altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă și fără de prihană” 
(Efes.  5,  27).  ,,Ci  v‐ați  apropiat  de  muntele  Sionului  și  de  cetatea 
Dumnezeului  celui  viu,  Ierusalimul  cel  ceresc,  și  de  zeci  de  mii  de 
îngeri,și de adunarea celor întâi născuți care sunt scriși în ceruri, și de 
Judecătorul  tuturor,  Dumnezeu,  și  de  duhurile  drepților  celor 
desăvârșiți” (Evrei 12, 22‐23). ,,Și a venit către mine unul din cei șapte 
îngeri carii aveau cele șapte cupe carile erau pline de cele șapte rane cele 
mai  de  pe  urmă,  și  a  grăit  cu  mine  zicând:  Vino,  să‐ți  arăt  mireasa, 
femeia Mielului. și m‐a dus pe mine în duh într‐un munte mare și înalt, 
și mi‐a arătat mie cetatea cea mare, Ierusalimul cel sfânt, pogorându‐se 
din cer de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu, și Luminătorul ei 
asemenea  cu  piatră  prea  scumpă,  ca  piatra  iaspis  ce este ca cristalul” 
(Apoc. 21, 9‐11). 
g. Biserica luptătoare se compune din păstoriți și păstorii lor, adică 
turmă și păstori. ,,Și a zis Domnul: oare cine este iconomul cel credincios 
și înțelept, pe care îl va pune domnul peste slugile sale, ca să le dea la 
vreme măsura de grâu. Fericită este sluga aceea, pe care venind domnul 
lui îl va afla făcând așa. Adevărat grăiesc vouă, că‐l va pune pe dânsul 
peste  toate  avuțiile  sale.  Iar  de  va  zice  sluga  aceea  întru  inima  sa: 
zăbovește domnul meu a veni, și va începe a bate pe slugi și pe slujnice, 
și a mânca și a bea și a se îmbăta; veni‐va domnul slugii aceea în ziua 
întru care nu gândește și în ceasul întru care nu știe, și‐l va tăia pe el în 
două,  καὶ  τὸ  μέρος  αὐτοῦ  μετὰ  τῶν  ἀπίστων  θήσει  și  partea  lui  cu 
necredincioșii o va pune” (Luca 12, 42‐46). ,,Drept aceea, luați aminte de 
422
voi și de toată turma întru care Duhul Sfânt v‐a pus pe voi episcopi, ca 
să  păstoriți  τὴν  ἐκκλησίαν  τοῦ  Κυρίου  καὶ  Θεοῦ  biserica  Domnului 
Dumnezeu,  care  o  a  câștigat  cu  sângele  Său”  (Fapte  20,  28).  Pre 
presviterii  cei  dintru  voi  îi  rog,  ca  cel  ce  sunt  împreună  presviter  și 
mărturisitor al patimilor lui Hristos, și părtaș al slavei celei ce va să se 
descopere: păstoriți turma lui Dumnezeu cea dintru voi, purtând grijă 
de dânsa, nu cu sila, ci de voie, nu cu agoniseli urâte, ci cu osârdie, μηδ᾿ 
ὡς κατακυριεύοντες τῶν κλήρων, ἀλλὰ τύποι γινόμενοι τοῦ ποιμνίου ‐  nici ca 
și cum ați stăpâni peste cliruri, ci pilde făcându‐vă turmei” (1Petru 5, 1‐
3).  
h.  Din  Biserica  luptătoare  nu  pot  face  parte:  sectanții,  ereticii, 
schismaticii și apostații. Credința lor nu este legiuită, căci s‐au despărțit 
de  bunăvoie  de  Biserica  lui  Hristos  și  nu  se  mai  luptă  după  lege. 
,,Această poruncă încredințez ție, fiule Timotei, după prorociile care s‐
au  făcut  mai  înainte  spre  tine,  ca  să  oștești  într‐însele  bună  oștire. 
…Luptă‐te lupta cea bună a credinței, apucă‐te de viața cea veșnică, la 
care  și  chemat  ești,  și  ai  mărturisit  mărturisirea  cea  bună  înaintea 
multor  martori”  (1Tim.  1,  18;  6,  12).  ,,Lupta  cea  bună  m‐am  luptat, 
călătoria am săvârșit, credința am păzit”. ,,Și deși se va lupta cineva, nu 
se încununează, de nu se va lupta după lege” (2Tim. 4, 7; 2, 5)”555.  
Iată  cât  de  lămurit  ne  arată  Părintele  Cleopa  cele  cu  privire  la 
Biserică și la unitatea ei.  Dar cu toate acestea se găsesc mulți, dintre 
cei ce văd Biserica dezbinată, să‐l scoată pe Părintele ca fiind într‐un 
duh și o înțelegere (ecumenistă) cu ei.  
 
Părintele Cleopa nu a crezut niciodată ereziei că Biserica ‐ Trupul 
lui Hristos este dezbinată și că ar fi nevoie de refacerea unității ei 
 
Părintele Cleopa nu a crezut și nu a afirmat că Biserica – Trupul 
lui  Hristos  este  dezbinată  și  că  este  nevoie  de  refacerea  unității  ei, 
precum  cred,  afirmă  și  lucrează  aceștia  astăzi.  Cei  drept  găsim  și  la 
Sfinția sa unele cuvinte ce par a spune așa ceva, dar cine le cercetează 
cu luare aminte și îl cunoaște în adevăr nici nu poate bănui așa ceva. 
Găsim la Sfinția sa exprimată înțelegerea că: ,,Cea mai grea dezbinare 
a Bisericii creștine a fost în anul 1054 când a avut loc marea schismă 
(ruptură)  între  Răsărit  și  Apus,  luând  astfel  naștere  două  Biserici 
separate:  cea  Ortodoxă  cu  centrul la  Constantinopol  și  cea  Romano‐
Catolică cu centrul la Vatican (Roma). La rândul ei Biserica Catolică a 
mai fost lovită de încă două eresuri și sciziuni. Este vorba de eresul lui 
Luther, al doilea Arie, și de Calvin din secolul al XVI‐lea, urmați după 
aproape un secol de schisma anglicană din secolul al XVII‐lea. 
555
 Călăuză în credința Ortodoxă, cap. 39, Despre Biserică, pp. 452‐453. 
423
 Primul eres a cuprins aproape integral țările din nordul Europei, 
așa  numitele  țări  protestante;  iar  religia  anglicană  s‐a  răspândit  în 
Anglia, America de Nord și Australia, formând Biserica anglicană. 
Vedeți cum a reușit satana să rupă cămașa lui Hristos, adică să 
dezbine  și  să  sfâșie  unitatea  Bisericii  întemeiată  de  El?  Noi  toți 
mărturisim ,,o credință, un Domn, un botez”, însă datorită mândriei și 
începătorilor  de  eresuri,  care  au  schimbat  învățătura  de  credință 
ortodoxă,  apostolică,  cu  dogme  noi  după  mintea  lor,  precum  și  din 
cauza păcatelor noastre ale tuturor, au apărut în ultimele secole mai 
multe Biserici creștine ‐ două apostolice ‐ cea Ortodoxă și cea Catolică 
și  trei  fără 
556 succesiune  apostolică:  protestantă,  reformată  și 
anglicană” .  
Acum pentru că sunt unii care s‐au smintit citind acestea de mai 
sus, iar alții, care se străduiesc să îl scoată pe Părintele Cleopa ca fiind 
într‐un duh și o înțelegere eretică cu ei, le speculează, noi ucenicii cei 
mai  de  aproape,  ajutați  fiind  cu  rugăciunile  Sfinției  sale  și  cu  sfatul, 
ascultarea și binecuvântarea pe care ni le‐a dat, când nu credeam că 
vom  ajunge  să  scriem  vreodată,  îndrăznim  să  scoatem  adevărul  la 
lumină în privința acestui însemnat subiect. Pentru că Sfinția sa ne‐a 
binecuvântat  zicând:  ,,Să  scrieți  întemeiat  pe  Sfânta  Scriptură,  pe 
Învățătura  de  credință  Ortodoxă  și  pe  Sfinții  Părinți  ai  Bisericii”, 
trebuie să spunem că această înțelegere nu este cu totul a Părintelui 
Cleopa,  ci  mai  mult  al  celor  despre  care  Sfinția  sa  credea  că  sunt 
,,reprezentanții noștri” sinceri, despre care îl auzeam spunând adesea 
entuziasmat  că:  ,,Au  venit  reprezentanții  noștri  de  la  Consiliul 
Ecumenic și mi‐au zis că au cedat catolicii în favoarea noastră...”. 
Părintele  fiind  bun  și  fără  de  răutate,  nu  a  putut  să  înțeleagă 
vicleșugul  mascat  al  diavolului  după  cum  nu  l‐au  înțeles  și  nu‐l 
înțeleg,  din  păcate,  mulți  nici  astăzi,  când  este  atât  de  descoperit.  Și 
aceasta se întâmplă, desigur, datorită faptului că el este propagat prin 
cei  care  se  numesc  slujitori  ai  Bisericii,  întru  care  avem  încredere  și 
sunt iubiți de noi. Deci pentru aceasta și pentru că se arătau Părintelui 
că doresc întoarcerea rătăciților la Biserică, așa după cum o văd Sfinții 
Părinți  că  trebuie  să  fie  făcută,  și  nu  după  cum  vedem  acum  că  se 
lucrează, dând vina pe Biserică, tăgăduind dumnezeirea lui Hristos și 
hulind pe Duhul Sfânt prin care unitatea Bisericii a fost este și va fi, au 
fost crezuți de Sfinția sa și le‐a împărtășit în parte înțelegerea. 
Dar  această  scăpare  a  Părintelui  Cleopa  văzând‐o  noi  acum  nu 
trebuie să ne smintească în vreun fel, sau să ne facă și pe noi a ceda și a 
îmbrățișa calea ,,diplomației”, crezând greșit că pe aceasta a ales‐o și 
Sfinția  sa,  ci  mai  degrabă  să  ne  facă  a  fi  mai  cu  luare  aminte, 
556
 Predici la Duminici de peste an, Predica la Duminica Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic, 
Despre păstrarea dreptei credințe, pp. 56‐57. 
424
,,adevărați întru dragoste” (Efes. 4, 15),  precum a fost Sfinția sa și mai 
mult,  neîncrezându‐ne  în  oameni  duplicitari  și  vicleni,  care  învață 
altceva decât ce a învățat Biserica dintotdeauna, indiferent în ce cinste, 
rang și funcție ar fi ei. 
Să nu ne mirăm cum de Părintele Cleopa, văzător cu duhul fiind, 
nu  a  putut  să  priceapă  că  ei  nu caută  unirea  cea  în  Hristos ‐  Calea, 
Adevărul și Viața (Ioan 14, 6)  și  a ajuns până într‐acolo încât să ia de 
bune spusele lor.  În  istoria  Bisericii găsim  și  alții  Sfinți  mari  care de 
asemenea  pentru  bunătatea  lor  au  fost  înșelați  de  diavolul  prin 
oameni.  Unul  dintre  ei  Sfântul  Ierarh  Epifanie  care,  după  cum 
mărturisea el însuși, la sfârșitul vieții, de zeci de ani nu‐l mai ispitise 
diavolul personal, pentru că nu mai avea curaj fiind rușinat și ars de 
atâtea ori, a făcut aceasta prin oameni și la sfârșitul vieții, el, cel care 
era ,,depistătorul ereziilor”, deci care era atât de văzător cu duhul, a 
ajuns să fie înșelat de Teofil Patriarhul Alexandriei, pe care crezându‐l, 
că Sfântul Ioan Gură de Aur este eretic a venit în Constantinopol ca să‐
l judece. Și se zice în viața lui, pe care o găsim scrisă în Viețile Sfinților, 
că chiar a îndrăznit să facă o hirotonie, împotriva Canoanelor Bisericii, 
în eparhia acestui drept al lui Dumnezeu, ceea ce arată că era convins 
că Sfântul Ioan Gură de Aur este eretic. Dar până la urmă, este arătat, 
s‐a  luminat  și  cerându‐și  iertare  nu  s‐a  mai  făcut  părtaș  la  acea 
fărădelege, ba chiar e scris cum și‐au prorocit, Sfinții Ioan și Epifanie, 
unul altuia sfârșitul ce degrab avea să vie la amândoi și așa s‐au dus 
uniți cu Dumnezeu în Împărăția cerurilor557.  
Tot Teofil acesta, de care am vorbit, l‐a convins și pe Sfântul Chiril 
al  Alexandriei,  care  a  fost  patriarh  după  el  și  rudă  a  sa,  să  nu‐l 
pomenească,  la  Sfintele  Slujbe,  împreună  cu  ceilalți  patriarhi,  pe 
Sfântul Ioan Gura de Aur, dar printr‐o vedenie înfricoșătoare Sfântul 
Chiril  a  înțeles 
558 că  s‐a  înșelat  și  s‐a  îndreptat,  punându‐i  și  zi  de 
prăznuire .  
Sfântul  Ignatie  Briancianinov  (1807‐1867)  scrie  că:  ,,Într‐o 
perioadă au fost atinși de erezie chiar și unii cuvioși ai lui Dumnezeu, 
precum Sfinții Ioanichie cel Mare, Gherasim de la Iordan și alții.” Și mai 
zice că: Împăratul roman cel întocmai‐cu‐apostolii, marele Constantin, 
într‐o  scrisoare  către  Sfântul  Alexandru,  patriarhul  Alexandriei, 
acuzatorul  ereziarhului  Arie,  îl  roagă  să  curme  disputa  ce  tulbura 
liniștea și pacea prin cuvinte  deșarte. Dar, prin aceste cuvinte numite 
deșarte,  era  tăgăduită  dumnezeirea  Domnului  Iisus  Hristos,  era 
desființat  creștinismul559.  Astfel,  și  într‐un  bărbat  sfânt,  râvnitor  al 
dreptei credințe, neștiința a fost amăgită printr‐o cursă a ereziei pe care 
557
558
 Viețile Sfinților, 12 Mai. 
559
 Viețile Sfinților, 18 Ianuarie, 9 Iunie. 
 Istoria bisericeasca a lui Fleury, vol. 1, cartea 10, cap. 42. 
425
el nu a putut să o priceapă”560.  
Părintele  Cleopa  niciodată  nu  a  crezut  ereziei  că  Biserica  este 
dezbinată  și  că  este  nevoie  de  refacerea  unității  ei,  precum  înțeleg 
aceștia astăzi. Deși, după cum vedem, a acceptat unele înțelegeri de‐ale 
,,reprezentanților noștri”, aceasta a făcut‐o crezând că aceștia ajută pe 
eretici  să  se  lepede  de  rătăcirea  lor  și  îi  aduc  în  Biserica  cea  una  și 
nedespărțită. 
Sfinția  sa,  așa  după  cum  se  arată  în  cartea  Călăuză  în  credința 
Ortodoxa, a spus delegației de la Consiliul Ecumenic de la Geneva care 
în frunte cu directorul lor l‐au vizitat la chilie, în anul 1978, că: ,,Deși 
protestanții sunt mulți ‐ sunt vreo 400 de milioane ‐, iar catolicii sunt și 
ei vreo 750 milioane, noi ortodocșii suntem puțini, însă suntem Biserica 
întreagă”. Părintele vorbește și despre confuzia în care căutau atunci 
să‐l atragă aceștia care nu știu și nu pot înțelege ce înseamnă unitatea 
Bisericii.  ,,Dar  mi‐au  pus  întrebări  de  geniu,  zice,  și  dacă  n‐ai  fi 
cunoscut deosebirea Bisericii noastre de cea protestantă, se făcea o mare 
confuzie.... Mi‐au pus întrebări despre unitatea Bisericilor; că ei vor să 
unească Bisericile și să fie ,,o turmă și un păstor...”.  
Acestora  Părintele  Cleopa  le‐a  spus  sincer  precum  că  el  vede 
împlinirea cuvintelor Mântuitorului: ,,o turmă și un păstor...” numai în 
Biserica  Ortodoxă,  numai  prin  unirea  lor  cu  Hristos  în  această  
Biserică și nu altfel: ,,Inițiativa, zice, este bună în principiu. Că vreți să 
fie  ,,o  turmă și un păstor”. Dar  câți  munți  sunt  de  trecut între noi și 
dumneavoastră până atunci!.... Este nevoie mai întâi de rugăciune. Că 
fără  Dumnezeu  nu  putem  face  nimic  (Ioan  15,  5).  Întâlnirile  dintre 
Biserici sunt bune, evanghelice, căci astfel creștinii se cunosc bine unii 
pe alții și încetează ura confesională”. 
Iată, după cum se vede, Părintele i‐a crezut a fi sinceri în căutările 
lor, dar nu le dă deloc de înțeles că rămânând așa, în rătăcirea lor, fac 
parte  din  Biserică,  sau  că  ar  mai  putea  fi  și  un  alt  mod  de  unire  în 
afara  celei  în  Adevărul  –  Hristos,  care  se  face  prin  lepădarea  lor  de 
erezie  și  revenirea  în  Biserica  cea  una  Ortodoxă.  Iar  dacă  zice  de 
rugăciune, desigur că nu e vorba de rugăciunea ortodocșilor împreună 
cu  ereticii,  pe  care  vedem  că  se  face  acum  și  care  aduce  pervertirea 
duhului  și  părăsirea  harului  Duhului  Sfânt  de  la  Botez,  după  cum 
arată  Sfinții  Părinți,  cea  împotriva  Sfintelor  Canoane,  ci  despre  cea 
particulară,  a  fiecăruia  dintre  noi,  precum  și  Mântuitorul  a  făcut, 
pentru a ne învrednici să fim cu toți  ,,una” ‐  mădulare adevărate ale 
Trupului  lui  Hristos  și  de  aceea  care  se  face  de  Biserica  ,,pentru  cei 
chemați”,  rugăciune pe care unii slujitori ai Bisericii, care au acceptat 
că Biserica este dezbinată și că este mântuire și în afara ei nu o mai fac. 
560
 Sfântul Ignatie Briancianinov, Predică în Duminica Ortodoxiei. 
426
Iată că și acum este mai mare nevoie de catehizare și de facere a acestei 
rugăciuni.  În  ea se  cere  ca:  ,,Cei credincioși, pentru cei chemați să ne 
rugăm,  ca  Domnul  să‐i  miluiască  pe  dânșii.  Să‐i  învețe  pe  dânșii 
cuvântul  adevărului.  Să  le  descopere  lor  Evanghelia  dreptății.  Să‐i 
unească pe dânșii cu Sfânta Sa Sobornicească și Apostolească Biserică”. 
Deci  Părintele  Cleopa  spune  că  este  nevoie  de  rugăciunea  noastră,  a 
celor din Biserică, pentru venirea celor din afara ei la unirea cu ea și că 
au nevoie să se roage și ei, cei din afara Bisericii, pentru  a se învrednici 
de unirea cu ea, așa cum a făcut Sfântul Corneliu Sutașul și toți ceilalți 
pe care Dumnezeu s‐a grăbit a‐i uni cu Biserica (Fapte 10). Au nevoie 
de rugăciune pentru a‐i învrednici Dumnezeu să vie în Biserica care 
este Trupul lui Hristos, pentru a deveni vițe în Buciumul Hristos, după 
cum vedem părintele le pune în față cuvântul Mântuitorului: ,,Eu sunt 
buciumul viței, voi vițele, cela ce rămâne întru Mine și Eu întru el, acesta 
aduce roadă multă, că fără de Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 5). 
,,Însă,  le‐a  mai  zis  Părintele  Cleopa,  de  aici  până  la  unire  este 
departe  ca  de  la  pământ  la  cer,  căci  nici  o  biserică  neortodoxă  nu  va 
renunța la credința ei, ca să vină la ortodoxie”. 
Și  întrebat  fiind:  ,,Atunci  când  credeți că  se  va  împlini Cuvântul 
Sfintei Evanghelii, ca să fie pe pământ ,,o turmă și un păstor”? Sfinția sa 
nu  zice  că  ,,atunci  când  se  vor  uni  Bisericile  Ortodoxă,  Catolică, 
Anglicană, Protestantă…ș.a.”, ci răspunde clar că numai atunci ,,Când 
toate  popoarele  creștine  și  necreștine  vor  veni  la  adevărata  credință 
Ortodoxă în Dumnezeu Cel în Treime lăudat și preaslăvit! Aceasta va fi 
numai la sfârșitul veacurilor, în felul în care numai singur Dumnezeu 
știe”561.  
Deci lămurit reiese din cele scrise până aici că Părintele Cleopa nu 
a  acceptat  erezia  că  Biserica  este  dezbinată  sau  că  unitatea  credinței 
poate fi dobândită în afara ei și că ar putea fi mântuire și în afara ei. 
Cel mai clar înțelegerea Sfinției sale este exprimată în răspunsul 
pe care îl dă la întrebarea: ,,Oare despărțirea Bisericii apusene de cea 
răsăriteană nu  a  dus  la  ruperea  unității  Bisericii?” Răspuns  care  este 
conform cu Învățătura de credință Ortodoxă.  
,,Despărțirea n‐a atins unitatea Bisericii; pentru că această unitate 
nu  se  poate  destrăma  niciodată,  oricare  ar  fi  numărul  și  calitatea 
ereticilor care se smulg de la sânul Bisericii. Ereziile și schismele, oricât 
de multe și de mari ar fi ele, nu pot împărți Biserica cea una, pentru că 
ea stă strâns unită cu Capul ei, care este Iisus Hristos. Unitatea Bisericii 
este mai presus de fire și ea nu poate fi zdruncinată de nimeni562 , căci 
Mântuitorul a zis lui Petru: ,,... pe această piatră voi zidi Biserica Mea și 
porțile iadului nu o vor birui pe dânsa” (Matei 16, 18).  Porțile iadului 
561
562
 Călăuză în credința Ortodoxă, Despre ecumenism, pp. 561‐564. 
 Cf. Învățătura de credință Ortodoxă, întreb. 276, p. 165  
427
după mărturia Sfântului Atanasie cel Mare, sunt gurile ereticilor, care 
niciodată  nu  563 vor  putea  să  biruiască  Biserica  lui  Hristos  cea 
dreptslăvitoare” . 
Deci Părintele Cleopa arată cât se poate de lămurit, într‐un Duh 
cu  Sfinții  Părinți,  că  unitatea  Bisericii  a  fost,  este  și  va  fi  după  voia 
Tatălui în Hristos prin Duhul Sfânt și nu poate fi pusă la îndoială de 
nimeni. 
,,Biserica este Sfântă, mai zice Sfinția sa, pentru că Sfânt este Capul 
ei,  Mântuitorul  nostru  Iisus  Hristos,  pentru  că  Sfinte  sunt  mijloacele 
mântuirii,  Duhul  Sfânt,  Care  sălășluiește  în  Biserică  până  la  sfârșitul 
veacului,  învățătura  propovăduită  și  Trupul  Domnului,  care  este 
Sfințenia  însăși  și  care  se  dăruiește  continuu  pe  altarele  ei.  Sfântul 
Apostol Pavel zice:  ,,...Hristos a iubit Biserica și S‐a dat pe Sine pentru 
ea,  ca  s‐o  sfințească,  curățând‐o  cu  baia  apei  prin  cuvânt,  și  ca  s‐o 
înfățișeze Sieși Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva 
de acest fel, ci ca să fie Sfântă și fără de prihană” (Efes. 5, 25‐27). 
Sfântul Irineu scrie: ,,Unde este Biserica, acolo este și Duhul Sfânt și 
unde este Duhul Sfânt, acolo este și Biserica și tot harul”564.565.   
 
Părintele Cleopa nu a acceptat ca fiind valid botezul celor din afara 
Bisericii și că ar putea fi mântuire și în afara ei și ne îndeamnă a 
mărturisi adevărul urmând Mântuitorului și Tuturor Sfinților 
 
Acum,  după  ducerea  Părintelui  Cleopa  din  viața  aceasta,  s‐au 
găsit  unii  să  afirme  că  a  fost  un  „exemplu  de  ecumenist”  și  să  dea 
exemple  de  întâmplări  petrecute  cu  ei.  Îmi  aduc  bine  aminte  de  un 
asemenea  caz  care  acum  este  prezentat  eronat.  El  s‐a  petrecut  sub 
ochii mei și cu participarea mea, atunci când eram ucenic în chilie la 
Sfinția sa, căci ca de obicei cine vroia să vorbească cu Părintele era de 
datoria mea să îl anunț cine este și ce vrea. De data aceasta aveam de‐a 
face cu grup pe care, după ce l‐am anunțat pe Părintele cine sunt și ce 
vor, l‐am introdus în chilia Sfinției sale, și pe părintele care ținea loc de 
ghid ca să prezinte mai bine ce vor. Prin urmare, după ce s‐a lămurit 
Părintele bine cui are de vorbit ieșind afară pe cerdacul din fața chiliei 
s‐a grăbit, în primul rând, să le pună două întrebări. Aceste întrebări 
puse,  cât  se  poate  de  bine,  de  sfinția  sa,  le  găsim  arătate  de  unii  ca 
fiind afirmații ale sale.  
Am  fost  surprins  găsind  scris,  de  către  un  părinte  care  făcea 
atunci parte din grup, că: Părintele Cleopa le‐a dat ,,o surprinzătoare 

563
 Călăuză în credința Ortodoxă, Cap.1, Despre Biserică, p. 118. 
564
565
 Sfântul Irineu, Contra ereziilor, 3, 24, 1, Migne, P.G., VII Col. 966. 
 Călăuză în credința Ortodoxă, Cap.1, Despre Biserică, pp. 114‐118. 
428
lecție  de  ecumenism”.  Acest  părinte  descrie  precum  că:  ,,În  luna 
septembrie a anului 1998 a avut loc la Mănăstirea Neamț (la Seminarul 
Teologic)  prima  întrunire  est‐vest  a  bibliștilor  nou‐testamentari,  cu 
participarea  a  peste  35  de  specialiști  în  Noul  Testament  din  toată 
lumea  și  de  diferite  confesiuni”  și  parte  din  cele  vorbite  și  petrecute 
acolo  și  la  chila  Părintelui  Cleopa,  așa  cum  le‐a  văzut  dânsul,  iar  la 
sfârșit îl scoate pe Părintele ca fiind un ,,exemplu de ecumenist” care 
,,a  recunoscut  baza  baptismală  ca  pe  un  nivel  concret  de  unitate  în 
adevăr”.   
În  realitate  lucrurile  nu  sunt  așa  cum  le  prezintă  dânsul.  La 
aceștia,  ce  se  numeau  cunoscători  ai  Sfintei  Scripturi,  ,,teologi”, 
,,specialiști”, ,,bibliști”, a ieșit Părintele Cleopa, cel care îi cunoștea, cel 
prin  care  vorbea  harul  lui  Dumnezeu  și  cu  dragostea  pe  care  îl 
caracteriza  i‐a  întrebat,  li  s‐a  adresat  în  așa  fel  ca  ei  înșiși  de  vor  fi 
sinceri să se descopere cine sunt și ce au nevoie și cuvântul lui a fost: 
,,Toți sunteți ortodocși, nu‐i așa?” 
Nu ne surprinde întrebarea Părintelui Cleopa, era de așteptat ca 
pe cei care au discutat cu toți despre și din Sfânta Scriptura, ca și cum 
ar fi în Biserica cea una, ca și cum ar fi avut toți harul Duhului Sfânt, 
să‐i întrebe și după cum vedem să‐i ajute să se întrebe ei înșiși, de sunt 
înălțați  toți  pe  Piatra  credinței,  pe  Piatra‐Hristos,  adică,  de  sunt  în 
Biserică, de au credința Bisericii, de au pe Duhul Sfânt Luminatorul în 
ei. Părintele îi ajută să înțeleagă că din roade se cunoaște ce au și ce nu 
au. Adică cum zic că sunt botezați și au pe Duhul Sfânt dacă nu sunt 
ortodocși. Și  dacă nu sunt  ortodocși cum  de  se așteaptă să înțeleagă 
toți  Sfintele  Scripturi?  Căci  după  cum  arată,  mai  sus,  adevărul 
mărturisit de Biserică chiar și acest Părinte, care descrie eronat această 
întâmplare, ,,omul nu poate înțelege nimic prin urmare nici Cuvântul 
lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură fără prezența și lucrarea nemijlocită 
a Duhului Sfânt”.  
Prin  urmare,  este  lămurit  că  aceasta  a  fost  o  întrebare  și  nu  o 
afirmație,  Părintele  Cleopa  nu  a  afirmat  că  această  adunătură  sunt 
„toți ortodocși”. De altfel și cei din grup i‐au răspuns Părintelui că nu 
sunt ortodocși, și părintele ghid s‐a grăbit să‐i readucă la cunoștință 
că sunt un grup format și din catolici, protestanți, anglicani…ș.a... Și cu 
toate aceste lămuriri Părintele le‐a mai pus o întrebare asemenea, în 
același  duh,  care  face  liber  de  înșelare  pe  tot  cel  sincer:  ,,Dar  toți 
sunteți botezați în numele Sfintei Treimi?” 
Iată  dar,  este  aceiași  întrebare,  formulată  altfel,  și  are  același 
răspuns, zice, pentru că toți lucrați ca și cum ați fi botezați în numele 
Sfintei Treimi ca și cum ați fi ortodocși pentru aceasta vă pun aceste 
întrebări  la  care  răspunzând  voi  sincer  să  aflați  răspuns  la  toate. 
Părintele cu darul lui Dumnezeu a căutat să îi ajute să înțeleagă, să se 
429
întrebe  și  să‐și  răspundă  ei  singuri,  să  mărturisească  adevărul  că 
precum nu toți sunt  ortodocși, așa nu toți fac parte din Biserica cea 
una și nu toți sunt botezați în numele Sfintei Treimi. Sfinția sa a căutat 
să‐i ajute să înțeleagă, de vor fi oarecum sinceri, că cei ce sunt botezați 
cu adevărat în numele Sfintei Treimi sunt ortodocși, sunt în Biserica 
cea una, un Trup și un Duh în ea, în lucrarea Sfintei Treimi arătată 
nouă mai cu seamă în capitolul 17 din Evanghelia Sfântului Ioan.  
Părintele Cleopa le‐a vorbit cu dragoste, oarecum, cum  doresc ei, 
nu a lovit pe nimeni în conștiință, dar din păcate chiar și preoții au 
dovedit că nu au conștiința Bisericii și sinceritatea, care după cum știm 
de  la  Sfinții  Părinți  este,  după  curăție,  a  doua  caracteristică  a  celor 
renăscuți în Trupul lui Hristos ‐ Biserica. Aceasta se datorează desigur 
duhului pervertit, al înșelării, căruia ei i‐au dat stăpânire asupra lor. 
Iar răul cel mai mare este acesta că ei au ajuns să își pună părerile lor, 
fără frică de Dumnezeu, pe seama Sfinților și a Părinților Bisericii și să 
înșele pe creștinii cei simpli. Aceștia se aseamănă cu prorocii mincinoși 
despre care ne face atenți Mântuitorul zicând:  
,,Păziți‐vă de prorocii cei mincinoși, care vin la voi în haine de oi, iar 
înlăuntru sunt lupi răpitori. Din roadele lor îi veți cunoaște pe ei. Au 
doară vor culege din spini, struguri? sau din ciulini, smochine? Așa tot 
pomul bun, roade bune face, iar pomul rău, roade rele face. Nu poate 
pomul bun să facă roade rele, nici pomul rău să facă roade bune. Deci, 
tot pomul care nu face roadă bună, se taie și în foc se aruncă. Pentru 
aceea, din roada lor îi veți cunoaște pe dânșii. Nu tot cel ce îmi zice Mie: 
Doamne!  Doamne!  va  intra  întru  împărăția  cerurilor,  ci,  cela  ce  face 
voia Tatălui Meu, care este în ceruri” (Matei 7, 15, 21). 
Așadar,  Părintele  Cleopa,  le‐a  dat  de  gândit  celor  care  caută 
sincer mântuirea. Cel care caută sincer mântuirea înțelege că nu poate 
fi vorba de botez valid la cel care nu este ortodox. Degeaba zic cei din 
afara  Bisericii  că  sunt  botezați  în  numele  Sfintei  Treimi,  degeaba  îi 
recunoaște  lumea  ca  fiind  botezați,  ortodoxia  lor  spune  totul. 
Adevăratul botezat în numele Sfintei Treimi se cunoaște după  ,,roade 
bune”, ,,roada Duhului”. ,,Iar roada Duhului, zice Sfântul Apostol Pavel, 
este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de 
bine, credința, blândețile, înfrânarea poftelor” (Gal. 5, 22).  
Mântuitorul  nostru  trimițând  pe  Sfinții  Apostoli,  după  învierea 
Sa, după ce le‐a zis: ,,Datu‐mi‐s‐a toată puterea în cer și pe pământ”, le‐
a poruncit:  ,,Drept aceea mergând învățați toate neamurile”, deci  le‐a 
poruncit  să  învețe  ,,toate  neamurile”,  nu  numai  pe  unele,  ci  toate 
neamurile,  adevărul  și  numai  adevărul,  după  cum  vedem  că  au  și 
făcut, și apoi zice: ,,botezându‐i pe ei în numele Tatălui și al Fiului și al 
Sfântului  Duh”.  Iată  dar,  și  aici  lămurit  al  cărora  botez  în  numele 
Sfintei Treimi este adeverit de Sfânta Treime, deci, a celor ortodocși, a 
430
celor învățați în Adevăr, a celor botezați în Adevărul, a celor îmbrăcați 
cu  Adevărul,  a  celor  care  prin  Botez  se  zidesc  în  Biserica  cea  una  – 
Trupul lui Hristos, a celor zidiți, după cum zice Sfântul Apostol Pavel 
,,pe temelia apostolilor și a prorocilor, piatra din capul unghiului fiind 
însuși Iisus Hristos, întru Care toată zidirea bine alcătuită crește, întru 
lăcaș sfânt, în Domnul, întru carele și voi împreună vă zidiți spre lăcaș 
lui Dumnezeu întru Duhul” (Efes 2, 20‐22). Deci ortodocși sunt cei ce cu 
adevărat  sunt  botezați  în  numele  Sfintei  Treimi și  cei  ce cu  adevărat 
sunt botezați în numele Sfintei Treimi sunt ortodocși. Cei botezați în 
numele  Sfintei  Treimi  trăiesc  unitatea  credinței  în  unitatea  Bisericii. 
Ortodocși  rămân  ortodocși  dacă  împlinesc  toate  cele  poruncite  de 
Domnul.  ,,Învățându‐i  pe  dânșii,  zice,  să  păzească  toate  câte  am 
poruncit  vouă;  și  iată  Eu  cu  voi  sunt  în  toate  zilele,  până  la  sfârșitul 
veacului; amin” (Matei 28, 18‐20).  
Deci datorie avem, noi toți, să păzim toate cele poruncite Sfinților 
Apostoli, căci numai așa făcând vom putea avea și vedea purtarea de 
grijă  a  lui  Dumnezeu  ,,până  la  sfârșitul  veacului”  în  Trupul  Său  – 
Biserica. Vedem deci că de vrem să fie cu noi cu toți Mântuitorul, cu cei 
din  Biserică  și  cu  cei  din  afara  Bisericii,  se  cade,  în  primul  rând  să 
trăim ca adevărate mădulare ale Trupului Său și să arătăm, celor din 
afara Bisericii, adevărul că mântuirea este numai în acest Trup al Său ‐ 
Biserica  cea  una,  Biserica  Ortodoxă,  prin  unirea  în  credință  și  prin 
credință cu Dumnezeu. 
Aceștia  despre  care  este  scris  mai  sus  s‐au  dus  de  la  Părintele 
Cleopa  crezând  că  și  Sfinția  sa  este  unul  asemenea  lor  și  au  avut 
îndrăzneala  să  scrie  că  Părintele  a  recunoscut  ca  fiind  valid  botezul 
celor din afara Bisericii și într‐un cuvânt că ar face și ereticii parte din 
Biserică.  Mai  de  plâns,  decât  toți,  sunt  tocmai  acești  ,,păstori”,  care 
datorită faptului că nu s‐au lepădat de omul cel vechi și nu urmează 
nebuniei  Crucii  lui  Hristos,  precum  Sfinții  Apostoli  și  precum  cere 
Biserica, au ajuns să caute ca ei înșiși să mântuiască lumea, dacă s‐ar 
putea  chiar  și  în  afara  Bisericii.  Lucrând  cu  mintea,  unii  ca  aceștia, 
căutând să fie pe placul tuturor, au ajuns să fie băgați la ,,colț” de către 
diavolul  și  uciși  duhovnicește.  Au  ajuns  să  facă  lucrare  în  duhul  lui 
antihrist  și  nici  nu‐și  mai  dau  seama,  cred  că  lucrează  cu  ,,dreaptă 
socoteală”  și  îi  disprețuiesc  și  vorbesc  rău  despre  cei  ce  rămân  și 
lucrează în adevăr. S‐au abătut de la adevăr și de la datoria lor de a se 
zidi în Biserica ‐ Trupul lui Hristos pe ei înșiși predându‐se Cuvântului 
lui Dumnezeu care  ,,trup s‐a făcut și s‐a sălășluit întru noi” (Ioan 1, 14) 
și  pe aproapele lor, așa după cum ne învață Duhul Sfânt în Biserică a 
face și a ne ruga:  ,,Pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui 
Hristos Dumnezeu să o dăm”  și  prin Sfântul Apostol Pavel în Epistola 
către Efeseni 4, 10‐15. Majoritatea lor, este știut, au fost înșelați încă de 
431
pe băncile ,,școlii de teologie” că ,,Biserica lui Hristos este dezbinată și 
fărâmițată” și că este de datoria lor ,,s‐o unească”. Acceptând ei această 
erezie  nu  ne  mai  miră  atitudinea  lor.  Primind  înșelarea,  duhul  lui 
antihrist, s‐au apucat de lucru, au semnat și semnează pentru ,,unirea 
Bisericii”  în  adunările  ecumeniste  și  nu  realizează  că  lucrează 
lepădarea de credință prin care i se face cale liberă antihristului după 
cum arată Sfântul Apostol Pavel în Epistola a doua către Tesaloniceni 
2,  1‐17.  Pentru  a‐și  împlini  țelul  ei  au  căutat  să‐l  corupă  chiar  și  pe 
Părintele  Cleopa,  pe  o  parte  s‐au  arătat  a  fi  ascultători  și  și‐au  luat 
nume de ucenici, fii duhovnicești și așa mai departe, iar pe de alta au 
căutat  cu  deosebit  vicleșug  să‐l  tragă  de  partea  lor.  Părintele  Cleopa 
însă a ținut până la sfârșit înțelegerea Bisericii cu privire la unitatea 
credinței, la unitatea Bisericii, la mântuire. Aceștia, din păcate, au fost 
înșelați,  înșeală  și  ei  înșiși  se  înșeală,  așa  după  cum  scrie  același 
Apostol  în  întâia  și  a  doua  Epistolă  către  Timotei  capitolele  4  și 
respectiv 3, lipsindu‐se și lipsind de Har pe cei care îi ascultă. Aceștia 
prin adunările, vizitele, pelerinajele și în primul rând prin rugăciunile 
lor hulitoare împotriva Duhului Sfânt, împreună cu ereticii, pe care le 
numesc  ,,pentru  unitatea  Bisericii”  se  pregătesc  pentru  o  împreună 
slujire și împărtășire din același potir. Ei se aranjează, sau mai bine zis 
diavolul îi aranjează, în așa fel încât să nu se găsească nimeni care să le 
poată sta împotrivă. Cu adevărat cu unii ca aceștia care nu părăsesc 
acest povârniș, care nu revin la  Calea, Adevărul și Viața ‐  Hristos, nu 
avem  ce  vorbi.  Iată  dar,  că  nici  Părintele  Cleopa  nu  a  reușit  să‐i 
întoarcă  pe  unii  ca  aceștia,  ba  dimpotrivă  au  ajuns  să‐l  scoată  și  pe 
Sfinția  sa  ca  fiind  asemenea  lor.  Aceștia  care  văd  Biserica  dezbinată 
dovedesc că și Dumnezeu și Sfinții de le vorbesc este tot degeaba. Ei au 
acceptat  să  fie  pe  altă  frecvență,  în  alt  duh  și  nu  mai  înțeleg  cele  în 
adevăr lucrate și transmise de Dumnezeu. 
Părintele Cleopa nu crede că Biserica este dezbinată, nu crede că 
sunt două Biserici cu succesiune apostolică. Sfinția sa zicând: ,,Vedeți 
cum a reușit satana să rupă cămașa lui Hristos, adică să dezbine și să 
sfâșie  unitatea  Bisericii  întemeiată  de  El?”,  nu  zice  că  este  dezbinată 
Biserica – Trupul lui Hristos, nu zice că este ruptă unitatea ei cea ,,mai 
presus de fire”, dacă ar zice așa s‐ar contrazice pe sine însuși. Mai sus 
l‐am văzut arătând clar că: 
,,Despărțirea n‐a atins unitatea Bisericii...566. 
,,Greșeala” Părintelui Cleopa o găsim exprimată și la alți Părinți ai 
Bisericii, după cum am văzut mai sus, la Părinții de la Soborul 1și 2, în 
Canoanele  13  și  15  și  în  ,,Epistola  enciclică,  către  ortodocșii  cei  de 
pretutindenea, a Bisericii celei una, sfântă, sobornicească și apostolească 
566
 Călăuză în credința Ortodoxă, Cap.1, Despre Biserică, p. 118. 
432
a  celor  patru  Patriarhi  ai  Răsăritului,  la  anul  1848  de  la  Hristos. 
Răspuns la Epistola Papei Pius al IX‐lea, Către Răsăriteni” și ea nu este 
erezie.  Sfinția  sa,  precum  și  acești  Părinți  ai  Bisericii  vor  să  exprime 
prin  acest  ,,a  reușit  satana  să  rupă  cămașa  lui  Hristos,  adică  să 
dezbine și să sfâșie unitatea Bisericii întemeiată de El”, înțelegerea pe 
care  Mântuitorul  a  arătat‐o  în  vedenie 
567 Sfântului  Sfințitului  Mucenic 
Petru, Arhiepiscopul Alexandriei . Adică că a reușit vicleanul diavol, 
prin erezie, să‐i rupă de unitatea Bisericii pe cei care mai înainte erau 
în  unitatea  ei.  Nu  vedem  nicăieri  în  scrierile  Părintelui  Cleopa 
exprimată înțelegerea că: ,,Biserica Trupul lui Hristos este dezbinată și 
că  are  nevoie,  pentru  refacerea  unității  ei,  de  unirea  cu  Biserica 
Catolică și cu toate celelalte Biserici”, precum vedem că spun și fac cei 
ce propagă această erezie.  
După  cum  am  mai  arătat  și  mai  sus,  se  dovedește  că  Părintele 
Cleopa fiind fără de răutate nu a priceput că aceștia punând motiv că 
este  ruptă  unitatea  Bisericii  vor  s‐o  „unească”  trecând  cu  vederea 
adevărul,  tăgăduind  dumnezeirea  lui  Hristos,  din  această  cauză  a  și 
alunecat într‐o exprimare influențată de ei.  
Părintele  Arsenie  Papacioc  care  l‐a  cunoscut  foarte  bine  pe 
Părintele  Cleopa  arată  și  sfinția  sa  că  încrezându‐se  în  oamenii, 
văzându‐i buni pe toți, nu le sesiza intențiile viclene, sau poate că le 
sesiza dar din oarecare motive, mai mult de sfinția sa și de Dumnezeu 
știute nu se exprima după așteptările noastre.  
„S‐a ivit o neînțelegere, zice Părintele Arsenie, în timpul ăsta cât 
eram  la  Slatina  cu  Părintele  Cleopa  care  era  stareț,  datorită 
amestecului  cu  intenții  speculative  ale  exarhului  locului...  Fiind  în 
altar,  ne‐am  luat  la  ceartă  –  era  o  ceartă  de  duhovnici.  Zic:  Părinte 
Cleopa, de ce ai susținut așa? 
A  intervenit  Părintele  Emilian:  Dragostea  îndelung  rabdă,  se 
milostivește, nu se aprinde de mânie...! 
Zic: Așa este, dar se bucură numai de adevăr!568”  
Așadar,  vedem  și  aici  cum  Părintelui  Cleopa,  despre  care  știm 
foarte bine că se bucura numai de adevăr, îi mai scăpa câteodată ceva. 
Acum  numai  Dumnezeu  și  Sfinția  sa  știu  sigur  cât  îi  scăpa  și  cât  se 
făcea  că‐i  scapă.  Eu  acum  tind  să  cred  că  Sfinția  sa  de  multe  ori 
văzând  și  încrezându‐se  în  lucrarea  harului  lui  Dumnezeu  în  cei  de 
lână el se făcea că‐i scapă. După cum vedem, din cele istorisite mai sus, 
„slăbiciunea” Sfinției sale i‐a ajutat pe cei de lângă el să își lămurească 
mai bine niște lucruri și i‐a făcut mai râvnitori și iubitori de adevăr. 
Părintele Arsenie arată că a înțeles foarte bine acest lucru. Sfinția sa 
fiind întrebat odată: „Părintele Cleopa a trecut la Domnul, n‐a lăsat un 
567
568
Viețile Sfinților, Viața Sfântului Sfințitului Mucenic Petru, 311 d. Hr, 24 noiembrie. 
 Vezi 
  Revista Atitudini, Anul III, Nr. 18, pp. 15‐16. 
433
ucenic  pe  măsură.  Ce  ne  facem?”  Răspunde:  „Întrebarea  matale 
înseamnă că ești ucenicul ăla. Recunoști, zici: „Ce ne facem? Ceea ce 
înseamnă că simți răul pe spinare.569” 
Prin  urmare,  ni  se  face  lămurit  că  și  unele  „scăpări”  ale  Sfinției 
sale  au  avut  un  scop.  Pe  unii  i‐a  angajat  în  lucrarea  spre  slava  lui 
Dumnezeu și spre mântuirea lor, iar pe alții care umblau cu vicleșug i‐
a  dărmat  tocmai  când  credeau  ei  că  l‐au  păcălit  și  i‐au  câștigat 
binecuvântarea.  Eu  dacă  nu  găseam  exprimată  la  Sfinția  sa  această 
înțelegere confuză, pe care unii au catalogat‐o ca fiind eretică, iar alții 
ca fiind în duhul lor ecumenist‐antihristic și dacă nu‐mi spunea că o 
să  scriu  și  să  scriu  întemeiat  pe  Sfânta  Scriptură,  pe  Învățătura  de 
credință  Ortodoxă  și  pe  Sfinții  Părinți  așa  cum  a  făcut‐o  el, 
cunoscându‐mi  neputința,  nu  avea  îndrăzneala  s‐o  fac.  Dar  cel  mai 
bun răspuns îl dă tot Părintele Arsenie. După cum spun Sfinții Părinți 
ca să‐l cunoști pe cineva trebuie să fii cel puțin ca el dacă nu mai mare 
decât el, Sfinția sa i‐a fost mai aproape, au fost împreună și în pustie, l‐
a cunoscut mai bine. Spunându‐i‐se: „Și de Părintele Cleopa se zice că 
a fost ecumenist. E chiar un articol pe tema asta ‐ „Părintele Cleopa, 
model de ecumenism.” Sfinția sa zice: „Dragă, dacă se hotărăște așa, și 
Sfântul Nicolae este ecumenist.570” 
Iată dar, aceasta este convingerea Părintelui Arsenie și ea trebuie 
să  rămână  și  a  noastră  în  vremurile  tulburi  care  vor  mai  veni.  Este 
lucru lămurit că Dumnezeu s‐a milostivit spre noi și ne‐a dăruit acești 
Părinți, prin care stăm și a căror lucrare spre slava lui Dumnezeu și 
spre  mântuirea  noastră  suntem  chemați  noi  toți  s‐o  continuăm. 
Părintele Cleopa a căutat sincer mântuirea și numai mântuirea, este în 
unire cu Sfinții Părinți și în tot ce a scris și a vorbit a căutat să fie într‐
un Duh cu Sfânta Scriptură, Învățătura de credință Ortodoxă și Sfinții 
Părinți.  În  aceeași  predică,  din  care  am  dat  citatul  de  mai  sus,  cu 
înțelegere confuză, Sfinția sa arată lămurit că:  
,,Un  sinod  ecumenic  judecă  și  condamnă  toate  abaterile  de 
credință, străine de învățătura Sfintei Evanghelii și a Sfinților Părinți și 
exclude  din  Biserică,  adică  dă  anatema,  pe  toți  ereticii  care  sfâșie 
unitatea  de  credință  a  Bisericii,  simbolizată  prin  cămașa  de  in  a 
Domnului, făcută dintr‐o sigură bucată, cum zice în Sfânta Evanghelie: 
Cămașa era fără cusătură, de sus țesută în întregime (Ioan 19, 23)”571.  
Prin urmare, precum cămașa de in a Domnului era făcută dintr‐o 
singură  bucată,  așa  și  unitatea  Bisericii  a  fost,  este  și  rămâne 
neschimbată.  Domnul  nu  s‐a  arătat,  în  vedenie  Sfântului  Patriarh 
569
570
 Părintele Arsenie Papacioc, Testament, Cuvinte de folos, p. 33. 
Ibidem, 
571
p. 35. 
 Predici la Duminici de peste an, Predica la Duminica Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic, 
Despre păstrarea dreptei credințe. 
434
Petru, cu Sfântul Său trup sfâșiat, ci cu cămașa Sa cea făcută dintr‐o 
singură  bucată  și  aceasta  a  făcut‐o  ca  să  arate  gravitatea  faptei, 
grozăvia  pe  care  au  săvârșit‐o  și  o  săvârșesc  ereticii  (atunci  Arie)  în 
Biserică,  adică  aceea  de  a  rupe  pe  creștini  de  unitatea  Bisericii,  de 
unirea cu El. Dar nicidecum că aceștia au reușit, sau vor reuși vreodată 
să  dezbine  și să  sfărâme  Biserica –  Trupul  lui  Hristos  și  unitatea ei. 
Deci diavolul prin eretici a reușit să rupă de unitatea Bisericii și deci de 
Hristos pe cei care îi ascultă.  
Părintele  Cleopa  zice  mai  departe:  ,,Noi  toți  mărturisim  ,,o 
credință, un Domn, un botez”, însă datorită mândriei și începătorilor 
de  eresuri,  care  au  schimbat  învățătura  de  credință  ortodoxă, 
apostolică,  cu  dogme  noi  după  mintea  lor,  precum  și  din  cauza 
păcatelor noastre ale tuturor, au apărut în ultimele secole mai multe 
Biserici creștine ‐ două apostolice ‐ cea Ortodoxă și cea Catolică și trei 
fără succesiune apostolică: protestantă, reformată și anglicană.” Deci e 
clar  că  Părintele  nu  zice  că  ,,Sunt  două  Biserici  adevărate”,  ci  că 
,,datorită  mândriei  și  începătorilor  de  eresuri,  care  au  schimbat 
învățătura  de  credință  ortodoxă,  apostolică,  cu  dogme  noi  după 
mintea  lor,  precum  și  din  cauza  păcatelor  noastre  ale  tuturor,  au 
apărut în ultimele secole mai multe Biserici creștine ‐ două apostolice ‐ 
cea  Ortodoxă  și  cea  Catolică  și  trei  fără  succesiune  apostolică: 
protestantă,  reformată  și  anglicană”.  Părintele  zice  că  ,,au  apărut”  și 
zice și cine a făcut să apară așa. Deci, este clar, cum apar ele acum nu 
este după voia lui Dumnezeu. Adevărul acesta a fost arătat de Sfinția 
sa  de  nenumărate  ori:  „Biserica  este  una  și  aceasta  este  Biserica 
Ortodoxă,  ,,pe care nici porțile iadului n‐o vor putea birui” și în ea se 
cade să ne punem toată nădejdea până la sfârșit”.      
Este clar, pentru oricine, înțelegerea că ar avea și Biserica Catolică 
succesiune  apostolică,  că  ar  avea  Sfinte  Taine,  că  ar  fi  două  Biserici 
apostolice,  este  ecumenistă,  este  în  duhul  lui  antihrist.  Iar  dacă 
Părintelui Cleopa îi scapă aici ceva, aceasta se datorează, după cum am 
mai arătat, încrederi prea mari ce a avut‐o în oameni. Sfinția sa nu s‐a 
lăsat  amăgit,  ci  a  rămas  în  adevărul  și  în  credința  Bisericii  până  la 
sfârșit. Până s‐a dus din viața aceasta a învățat că:  
,,Dacă  un  catolic  trece  la  ortodocși,  nu  i  se  mai  face  botezul.  În 
cadrul unei slujbe speciale el mărturisește în fața preotului, în biserică, 
lepădarea de ereziile și greșelile catolice și faptul că acceptă mărturisirea 
de credință ortodoxă. Apoi este miruit cu Sfântul și Marele Mir și i se 
citește dezlegarea rânduită. Dacă un ortodox trece la catolici, trebuie să 
primească  botezul  papistaș.  Se  face  catolic,  dar  își  pierde  sufletul.  Cu 
catolicii încă nu am ajuns la unire. Au cedat ei în favoarea noastră până 
acum vreo 13 puncte, dar mai sunt 10 puncte mai importante care ne 

435
despart”572.  
Iată dar, deși Părintele Cleopa a primit că trecerea papistașului la 
Biserica Ortodoxă se poate face prin Mirungere, cere lepădare de erezii 
și  arată  clar  căci  cel  care  devine  și  e  de  înțeles  și  cel  care  rămâne 
„catolic” își pierde sufletul.  
Deci în adevăr se arată că Sfinția sa nu a recunoscut că ar avea 
succesiune  apostolică  cei  care  în  chip  nedrept  se  numesc  Biserica 
Catolică.  Părintele  arăta  de  multe  ori  în  cuvântările  sale  ereziile  și 
greșelile care îi despart de Biserică pe papistași, pe care în simplitatea 
și bunătatea sa îi vedea doritori de a se întoarce la dreapta credință și 
pe noi ne atenționa să nu ne lăsăm înșelați cu nici un chip de  ei, de cei 
,,din Apus”. 
,,Dreapta  credință,  zice,  este  pecetluită  de  primele  două  Sinoade 
ecumenice, unde a fost Sfântul Grigorie Bogoslovul. Și Crezul ortodox 
este aprobat de toate Sinoadele ecumenice, până în zilele noastre. 
Noi  am  avut  o  singură  credință  în  Europa  până  în  1054.  Până 
atunci n‐au existat catolici sau protestanți. Ortodocși eram toți în toată 
lumea. Acum catolicii au cedat în favoarea noastră vreo 13 puncte, să se 
apropie de noi. Mai sunt zece. Și din cele 10 cel mai greu este Filioque. 
Este  o  chestiune  dogmatică.  Ei  spun  că  Duhul  Sfânt  purcede  și  de  la 
Tatăl și de la Fiul, ceea ce este foarte greu. Atunci faci Treimea pătrime. 
Sfântul Ioan Evanghelistul spune clar însă că Duhul Sfânt purcede de la 
Tatăl și este trimis în lume prin Fiul. ,,Iar când va veni Mângâitorul pe 
care Eu voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, care de la Tatăl 
purcede, Acela va mărturisi pentru Mine” (Ioan 15, 26). 
Catolicii ar vrea să se unească cu noi, că văd greșeala care a fost; că 
de  când  s‐au  despărțit  de  noi,  s‐au  făcut  atâtea  erezii.  Mai  ales  de  la 
protestanți,  că  protestanții  s‐au  rupt  de  catolici  la  1516,  cu  Martin 
Luther,  cu  Calvin,  cu  Hus,  cu  Zwingli  și  cu  ceilalți  reformatori  din 
secolul XVI. 
Deci, dacă vreți să fiți adevărați fii ai Bisericii Ortodoxe, nu primiți 
să stați de vorbă cu sectarii, nu primiți cărți de la ei. Că acești creștini 
lepădați de Biserică și hulitori de Dumnezeu, care vin din Apus, vor să 
ne strice și credința și  neamul și unitatea  noastră națională. Să  țineți 
minte! Suntem fii ai țării românești și fii adevărați ai Bisericii Ortodoxe! 
Nu  avem  nimic  cu  antihriștii  aceia  care  sunt  împotriva  Sfintei  Cruci, 
împotriva  Sfintelor  Icoane.  Apoi,  acum  la  sfârșitul  lumii  o  să  apară 
hristoși  mincinoși  și  proroci  mincinoși  să  înșele  lumea.  Slugile  lui 
Antihrist. 
Învățăturile  principale  care  ne  despart  dogmatic  și  canonic  de 
catolici sunt: 
572
 Ne vorbește Părintele Cleopa, vol. 9, Episcopia Romanului, 1999, pp. 127‐128. 
436
 1 ‐ Întâi este filioque. Ei zic că Duhul Sfânt purcede și de la Tatăl și 
de  la  Fiul.  Această  greșeală  dogmatică  este  cea  mai  grea.  Sfântul 
Evanghelist Ioan spune că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și este trimis 
în lume prin Fiul (Ioan 15, 26). 
2  ‐  Al  doilea  este  supremația  papală.  Papa  este  considerat  de  ei 
capul  suprem  al  Bisericii  creștine,  adică  locțiitorul  lui  Hristos  pe 
pământ!  Mai  mare  decât  toți  patriarhii!  Ceea  ce  n‐a  făcut  Biserica 
Universală.  Mândrie  drăcească.  Papa  se  numește  urmașul  Sfântului 
Petru! 
3 ‐ Infailibilitatea papală. Ei zic că Papa nu poate greși ca om, în 
materie de credință, când predică el, ceea ce este iarăși o dogmă nouă 
respinsă de Biserica Ortodoxă. 
4 ‐ Al patrulea este purgatoriul. Ei zic că între Rai și iad ar fi un foc 
mare unde stă sufletul câteva sute de ani și se curăță, apoi se duce în rai. 
Nu  scrie  în  Sfânta  Scriptură  așa  ceva;  nu‐i  prevăzută  nicăieri  această 
învățătură. 
5 ‐ Azimele. Ei nu slujesc cu pâine dospită, ci cu azime, ca evreii. 
6 ‐ Catolicii mai au o dogmă nouă: imaculata concepție. Ei zic că 
Maica Domnului ar fi născută de la Duhul Sfânt. Nu‐i adevărat. Este 
născută în chip firesc din dumnezeieștii Părinți, Ioachim și Ana, ca rod 
al rugăciunii. 
7 ‐ Au substanțialitatea. La sfințirea Sfintelor Daruri, catolicii nu 
fac rugăciunea de invocare a Sfântului Duh, cum facem noi la Sfânta 
Epicleză.  Ei  zic  că  Darurile  se  sfințesc  singure,  când  se  zice:  ,,Luați, 
mâncați ...” și celelalte. Nu au rugăciunea de pogorâre a Duhului Sfânt, 
peste Daruri. 
8  ‐  Celibatul  preoților;  preoții  catolici  nu  se  căsătoresc.  Sunt 
celibatari, împotriva Sinoadelor Ecumenice, care au hotărât ca preoții de 
mir să aibă familie. 
9  ‐  Ei  au  și  indulgențele  papale.  Altă  rătăcire.  Papei,  dacă  îi  dai 
parale multe, poți să faci oricâte păcate, te iartă, te dezleagă. Sfinții lor 
au prea multe fapte bune, n‐au ce face cu ele, le dau papei, iar el vinde 
aceste merite prisositoare spre iertarea păcatelor oamenilor care nu au 
destule fapte bune. 
10  ‐  Și  mai  este  un  punct  important:  mirungerea.  Catolicii  nu 
miruiesc copiii imediat după Botez, ci la șapte‐opt ani și numai arhiereii 
îi miruiesc. 
Noi  avem  liturghiile  constantinopolitane  ale  Sfântului  Vasile  cel 
Mare,  Grigore  Dialogul  și  Sfântul  Ioan  Gură  de  Aur,  iar  catolicii  au 
liturghia romană și cea ambroziană. 
Iată  acestea  sunt  punctele  dogmatice  și  canonice  principale  care 
despart  Biserica Ortodoxă  de cea  Romano‐catolică.  Iar cu  protestanții 
nu  avem  nimic  în  comun.  Ei  au  reformat  total  dogmele  stabilite  de 
437
Sfinții Părinți și au renunțat la cele șapte Sfinte Taine. Ei nu au ierarhie 
și  taine  și  nu  se  pot  mântui.  Din  cele  șapte  Taine  mai  au  doar două: 
Botezul și Euharistia, pe care o fac cu pâine nedospită ca și catolicii. Din 
protestanți  s‐au 573născut  toate  sectele  neoprotestante  care  atacă  țările 
ortodoxe astăzi” .  
Credem că este clar pentru orișicine că Părintele Cleopa spunând 
că „mai au” nu înseamnă că au Taine, că au mântuire, ci că ei cred că 
au.  Unde  este  credința  dreaptă  Duhul  Sfânt  lucrează  toate  Tainele 
mântuitoare și aceasta se petrece numai în Biserica Ortodoxă.  
,,Prin credința dreaptă și deplină, mai zice Părintele Cleopa, omul 
poate,  cu  puterea  lui  Dumnezeu,  să  facă  minuni  și  să  dobândească 
fericirea  vremelnică  și  veșnică.  Credința  deplină  sau  desăvârșită  este 
credința propovăduită de Biserica Ortodoxă și mărturisită pe scurt în 
Simbolul  credinței  (Crezul).  Această  Sfântă  și  dreaptă  credință, 
împreună  cu  lucrarea  faptelor  bune,  cu  scopul  de  a  plăcea  numai  lui 
Dumnezeu, îi aduce omului mântuirea sufletului (1Cor. 10, 31). 
Să știți, frații mei, că sunt multe feluri de credințe pe pământ care 
nu aduc mântuirea sufletului, ci și la pierzare îl duc. Așa sunt credințele 
păgâne, credințele strâmbe ale celor care cred în vrăji, în descântece și în 
fermecătorii,  în  visuri  și  vedenii  false  și  alte  multe  feluri  de  credințe 
străine  de  adevăr  care  duc  la  pierzare  pe  cei  înșelați  de  ele.  Numai 
credința  cea  deplină  și  dreaptă  pe  care  o  mărturisește  și  o 
propovăduiește Biserica Ortodoxă este mântuitoare fiind întemeiată pe 
Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție apostolică și patristică. Ea are temelie 
neclintită pe Hristos piatra cea din capul unghiului (Matei 16, 16‐18; 21, 
42). 
Sfinții și dumnezeieștii Părinți, ca și Sfinții Apostoli au fost cei mai 
mari apărători ai dreptei credințe la cele șapte Sinoade ecumenice și la 
cele  locale.  Prin  învățăturile  lor  scrise  ne‐au  lăsat  luminate  căile 
mântuirii,  care  duc  la  Hristos  numai  după  dreptarul  credinței 
Ortodoxe.  Când  pe  Sfântul  Vasile  cel  Mare  îl  îndemna  guvernatorul 
Modest să primească unirea cu erezia lui Arie, atunci marele ierarh i‐a 
zis:  ,,Nu!  Biserica  a  primit  învățătura  sa  de  la  Hristos  Dumnezeu  și 
această învățătură eu sunt dator s‐o apăr chiar cu prețul vieții mele. De 
aceea  nu  voi  îngădui  să  se  lase  la  o  parte  sau  să  se  schimbe  vreun 
cuvânt, sau măcar o silabă din această dumnezeiască predanie. Ci ca un 
paznic rânduit de Dumnezeu prin har voi sta aici credincios și neclintit 
la postul meu, chiar dacă voi plăti această împotrivire cu viața mea. Eu 
nu  voi  înceta  de  a  apăra  tezaurul  cel  neprețuit  al  credinței  contra 
tuturor  vătămăturilor  ce  vin  de  la  necredincioși  și  eretici.  Adevărurile 
dreptei  credințe  au  fost  păstrate  în  totalitatea  și  curăția  lor  cu  multe 
573
 Ne vorbește Părintele Cleopa, vol. 3.  
438
jertfe omenești și cu mari valuri de sânge creștin”. 
Când milioane de oameni, bărbați și femei, copii, tineri și bătrâni, 
învățați și filosofi din primele veacuri ale creștinismului și‐au dat viața 
pentru învățătura creștină, pentru a ne lăsa moștenire curată în Iisus 
Hristos,  nimeni  dintre  creștinii  zilelor  noastre  n‐are  dreptul  să  strice 
frumusețea și podoaba dreptei credințe, având în ea adevărul. Toți care 
vor  face  unele  schimbări  în  cuvintele  Sfintei  Scripturi  și  ale  Sfintei 
Tradiții  nu  vor  avea  parte  de  Hristos  și  nu  vor  moșteni  împreună  cu 
Sfinții Lui cereasca împărăție. 
Credința  deplină  și  tare  este  cea  care  se  lucrează  prin  dragoste 
(Gal. 5, 6), adică cea care este urmată de fapte bune. Iar credința care 
este  lipsită  de  dragoste,  adică  de  fapte  bune,  este  zadarnică  și 
nefolositoare. Aceasta ne‐o arată Sfântul Apostol Pavel zicând:  ,,De aș 
avea darul prorociei și orice știință și de aș avea totă credința încât să 
pot muta și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt” (1Cor. 13, 2). Încă 
să  știm,  fraților,  că  dreapta  noastră  credință  cea  deplină  și  tare,  care 
lucrează  prin  fapte  bune,  trebuie  să  fie  statornică  pană  la  ultima 
noastră suflare. În această privință avem mii și milioane de pilde lăsate 
nouă de Sfinții lui Dumnezeu care L‐au mărturisit și, pentru dragostea 
Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, și‐au pus sufletele lor 
pentru  Evanghelie,  răbdând  pană  la  moarte  înfricoșătoare  chinuri. 
Pentru a adeveri acest lucru despre credința cea statornică a Sfinților lui 
Dumnezeu voi aduce câteva exemple din viața Bisericii. 
Primul exemplu de jertfă totală pentru mântuirea lumii și pentru 
propovăduirea  Sfintei  Evanghelii  pe  pământ  a  fost  Însuși  Domnul 
nostru Iisus Hristos. El ne‐a descoperit adevărurile veșnice ale dreptei 
credințe.  El  ne‐a  învățat  cum  să  credem  în  adevăratul  Dumnezeu  cel 
închinat  și  slăvit  în  Trei  Persoane:  Tatăl,  Fiul  și  Duhul  Sfânt.  Hristos, 
Mântuitorul lumii, ne‐a descoperit că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și 
ni L‐a trimis pe pământ ca Mângâietor și Domn al vieții. El a sfințit pe 
Fecioara  Maria  prin  întruparea  Sa  și  ne‐a  încredințat‐o  tuturor  ca 
Născătoare de Dumnezeu și mamă, zicându‐i:  ,,Iată fiul tău!”  iar prin 
iubitul Său ucenic Ioan Evanghelistul, căruia i‐a spus:  ,,Iată mama ta!” 
(Ioan 19, 26‐27), ne‐a făcut fiii ei. 
Dreaptă credință plină de Duh și de putere a avut dintre oameni 
cel  mai  mult  Maica  Domnului,  cea  dintâi  rugătoare  pentru  noi  toți 
înaintea  Preasfintei  Treimi.  Ea  a  crezut  în  cuvintele  Arhanghelului 
Gavriil și prin el a primit să nască cu trup pe Hristos, când a spus: ,,Fie 
mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38). 
Dar ce vom spune de marea credință a Sfinților Apostoli? Oare nu 
ei  au  semănat  dreapta  credință  și  Evanghelia  în  toată  lumea?  Nu  au 
străbătut  ei  Asia,  Europa  și  Africa,  vestind  venirea  Mântuitorului  în 
lume  și  apropierea  Împărăției  Cerurilor?  Nu  au  răbdat  ei  atâta 
439
prigonire  și  temniță  și  moarte  martirică  pentru  Hristos  și  pentru 
Evanghelie? Nu au vindecat ei bolnavi și tot felul de suferinzi cu puterea 
credinței,  chemând  numele  lui  Hristos?  Nu  au  dărâmat  ei  capiștile 
idolești și în locul lor au înălțat biserici creștine. 
Astfel, ce vom vorbi de credința plină de râvnă a lui Petru, căruia i‐
a  spus  Hristos:  ,,Amin  zic  ție,  tu  ești  Petru  și  pe  această  piatră  voi 
întemeia Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18)? 
Oare nu a fost el răstignit pe cruce cu capul în jos pentru dragostea lui 
Hristos? Ce vom zice de credința Apostolului Pavel, gura lui Hristos? Pe 
el l‐a făcut Mântuitorul din tiran și persecutor, Apostol al neamurilor și 
martir.  Deci,  cum  vom  lăuda  credința  de  foc  a  Sfântului  Pavel, 
dragostea  lui  pentru  mântuirea  păgânilor  și  a  evreilor,  curajul  și 
bărbăția  lui,  înțelepciunea  lui  și  răbdarea  lui,  bătăile,  temnița  și 
lanțurile pe care le‐a suferit el pentru Evanghelie, învrednicindu‐se să 
fie înălțat de Duhul Sfânt până la al treilea cer? Oare nu el a spus că 
,,după  plecare  mea  vor  intra între  voi  lupii  răpitori”  ‐  adică  ereticii  ‐, 
,,care nu vor cruța turma?” (Fapte. 20, 29). 
Cine  poate  spune  cu  câtă  dragoste  și  fierbinte  credință  au  slujit 
Apostolii pe Hristos și Evanghelia Lui? Sau cine știe câte bătăi și torturi 
și  lanțuri  au  pătimit  pentru  Hristos  Sfinții  Mucenici?  Căci  cu  cât  îi 
chinuiau păgânii mai mult, ei mai tari se făceau în credință și primeau 
cu  bucurie  să  moară  pentru  Iisus,  decât  să  se  lepede  de  El.  Cine  știe 
dintre muritori numărul și numele tuturor Sfinților lui Dumnezeu? Sau 
cine  poate  lăuda  după  vrednicie  credința  lor,  dragostea  lor,  smerenia 
lor, bărbăția lor și sfințenia cu care au trăit ei Evanghelia și au împlinit 
poruncile lui Dumnezeu? Oare ei credeau în Hristos numai cu buzele 
sau  pentru  răsplată?  Sau  slujeau  Biserica  pentru  ranguri?  Sau 
mărturiseau Evanghelia învierii pentru bani și daruri? 
Nu,  niciodată.  Sau  se  temeau  de  oameni  mai  mult  decât  de 
Dumnezeu? Sau se certau pentru întâietate? Sau se pârau unii pe alții, 
sau urmăreau averi și scopuri pământești în Biserică? Sau se îndoiau în 
credință  și  schimbau  după  plac  și  după  mintea  lor  învățătura 
Evangheliei,  cum  fac  sectele  de  azi?  Nu.  Ci  credința  lor  dreaptă  și 
statornică în Dumnezeu era tare ca fierul; fețele și inimile lor străluceau 
de lumina Duhului, ca făcliile pentru sfințenia vieții lor; mâinile lor nu 
oboseau  să  dea  milostenie,  picioarele  lor  nu  conteneau  să  alerge  la 
biserici și  la vestirea Evangheliei;  gurile lor nu  încetau  să  se roage lui 
Dumnezeu,  iar  sufletele  lor  albe  ca  zăpada  așteptau  cu  bucurie 
dezlegarea de trup și unirea în cer cu Hristos. 
Aceeași credință tare până la jertfă și viață îngerească au dus pe 
pământ  toți  Sfinții  și  Cuvioșii  Părinți  ai  Bisericii  Ortodoxe.  Ei  cu 
rugăciunea și credința lor făceau multe minuni, cu lacrimile lor sfințeau 
pustiul  și  mănăstirile,  cu  inima  lor  odihneau  pe  Dumnezeu,  iar  cu 
440
înțelepciunea  și  sfaturile  lor  scriau  cărți  de  folos,  apărau  dreapta 
credință  în  lume,  combăteau  pe  eretici  și  izgoneau  pe  diavoli  dintre 
oameni. De aceea sunt trecuți ca sfinți în calendar și le cerem ajutorul. 
Ce putem spune de Părinții și înaintașii noștri care au păstrat cu 
atâta sfințenie și tărie credința ortodoxă pe pământul țării noastre? Să 
amintim  de  marele  domn  al  Moldovei  Ștefan  cel  Mare,  care  a  apărat 
ortodoxia  aproape  o  jumătate  de  secol  și  a  înălțat  48  de  biserici  și 
mănăstiri. Să pomenim și pe domnul martir Constantin Brâncoveanu, 
cu cei patru copii ai săi, care și‐au vărsat sângele pentru Hristos departe 
de țară. Să amintim și pe ierarhii mărturisitori și apărători ai dreptei 
credințe din Transilvania, și pe sihaștrii și cuvioșii sfinți care s‐au nevoit 
în Carpați, în pădurile și mănăstirile noastre. 
Nu putem uita nici pe bunii noștri Părinți și țărani credincioși de la 
sate.  Oare  câți  erau  mai  credincioși  decât  ei?  Cine  se  ruga  mai  cu 
credință  și  cu  lacrimi  ca  ei,  țăranii  și  mamele  noastre  blânde  și 
evlavioase de prin sate? 
Toate acestea le‐am spus, frații mei, ca să ne dăm seama că și în 
țara noastră credința în Dumnezeu a avut dintotdeauna bărbați sfinți, 
trăitori  adevărați  în  Hristos  și  apărători  ai  credinței  curate  împotriva 
tuturor sectelor și a celor îndoielnici și slabi în credință. 
Împotriva  credinței  adevărate  și  puternice  în  Dumnezeu,  de‐a 
lungul  celor  două  mii  de  ani  de  creștinism,  s‐au  ridicat  tot  felul  de 
obstacole, ispite și neghine, cum le numește Iisus Hristos în pildele Sale. 
Și care au fost acestea? La începutul creștinismului s‐au ridicat creștini 
iudaizanți,  care  voiau  să  amestece  credința  curată  în  Hristos  cu 
practicile religioase ale Legii Vechi. Apoi s‐au ridicat împotriva credinței 
propovăduite de  Mântuitorul și de Apostoli, împărați păgâni romani, 
care prin grele persecuții sângeroase căutau să‐i întoarcă pe creștini din 
nou la idolatrie. 
Din secolul IV diavolul a ridicat împotriva credinței apostolice tot 
felul  de  eresuri,  secte  și  curente  filosofice  păgâne,  ca  arianismul, 
nestorianismul,  monofizismul,  monotelismul,  iconoclasmul, 
gnosticismul, maniheismul, montanismul și multe altele. Mai târziu s‐
au ridicat reformiștii luterani, calvinii, husiții și sectele mai noi din zilele 
noastre. Toate acestea au urmărit slăbirea dreptei credințe și convertirea 
ortodocșilor  la  eresul  lor.  Unii  au  reușit  mai  mult,  alții  mai  puțin  în 
scopul lor prozelitist, diabolic, de fărâmițare a Bisericii lui Hristos, iar 
alții au dispărut fără urme. 
Corabia Bisericii lui Hristos merge mai departe pe marea vieții dar 
diavolul  nu  încetează  s‐o  atace  cu  noi  și  noi  arme  și  ispite.  Cea  mai 
puternică armă, după secte, este necredința în Dumnezeu care, luând 
locul  păgânismului,  încearcă  să  slăbească  credința  tare  și  curată  în 
Dumnezeu. Însă jertfa păstorilor devotați ai Bisericii, scrierile Sfinților 
441
Părinți  și  rugăciunile  călugărilor  și  ale  credincioșilor  au  slăbit  atacul 
necredincioșilor. 
Atunci  diavolul  a  inventat  o  nouă  armă  împotriva  credinței  vii, 
lucrătoare în Hristos, anume, îndoiala. Creștinii îndoielnici sunt din ce 
în ce mai numeroși.... 
Dacă  vrem  să  ne  mântuim  și  să  fim  miluiți  de  Hristos,  să  avem 
credință  tare,  vie,  curată,  statornică.  Altfel  nu  ne  aude  repede 
Dumnezeu. Sau ne răspunde ca omului din Evanghelie: ,,De poți crede, 
toate sunt cu putință celui credincios!”.  Să avem credință puternică și 
toate le vom dobândi. 
Îndoiala  în  credință  a  adus  lumea  aici,  la  marginea  prăpastiei. 
Îndoiala în credință a creat atâtea secte și a adus dezbinarea în Biserică, 
în familie și peste tot. Cum ne putem întări în credință ca să scăpăm de 
îndoială și de cumplitele ei urmări? Numai prin rugăciune și post, prin 
deasă spovedanie și împărtășire și prin citirea cărților sfinte. Căci așa a 
răspuns Mântuitorul ucenicilor Săi care L‐au întrebat: ,,Pentru ce noi n‐
am putut să‐l scoatem? Pentru puțina voastră credință” (Matei 17, 19‐
20). ,,Acest neam de diavoli cu nimic  nu poate fi scos, fără numai cu 
rugăciune și cu post!” (Marcu 9, 28‐29). 
Vedeți ce ne răspunde Hristos?  Vedeți puterea rugăciunii ajutată 
de  post?  Vedeți  puterea  postului  ajutat  de  rugăciune?  În  zadar  unii 
vorbesc de rău postul. În zadar alții se roagă, dacă nu vor să postească. 
Uniți  rugăciunea  cu  postul,  mergeți  regulat  la  Sfânta  Liturghie, 
spovediți‐vă curat, mai ales acum în Sfântul și Marele Post. Împăcați‐vă, 
ajutați‐vă  în  greutățile  vieții  și  creșteți‐vă  copiii  în  credință  și  frică  de 
Dumnezeu, ca să nu fie robiți de diavolul prin păcatele tinereții. Doar 
vedeți câți părinți suferă pentru copiii lor bolnavi, neascultători și răi. 
De  ne  vom  ruga  cu  credință  și  cu  post,  vom  dobândi  cererile 
noastre și vom putea rosti cu folos rugăciunea omului din Evanghelie: 
,,Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!”. Amin”574.  
 
La unitatea credinței nu se poate ajunge decât în Biserica ‐ Trupul 
lui Hristos în care avem putința unirii cu Dumnezeu 
 
Vedem  așadar  că  Părintele  Cleopa  cunoștea  din  trăire  ce 
înseamnă  a  fi  în  unitatea  credinței,  în  unitatea  Bisericii,  cunoștea 
această  legătură  și  nu  putea  accepta  că  s‐ar  putea  realiza  aceasta  și 
altfel, precum vedem că se caută acum a se face. La întrebarea pusă de 
cineva  Părintelui  Cleopa:  ,,Cum  vedeți  Sfinția  voastră  unirea 
Bisericilor?” Sfinția sa a răspuns: ,,Fraților, unirea Bisericii nu este lucru 
omenesc,  ci  dumnezeiesc.  Nu‐i  puterea  noastră.  Iată  cum  văd  eu:  Să 
574
 Predica la Duminica a IV‐a din Postul Mare. 
442
punem post și rugăciune către Dumnezeu și când va veni Duhul Sfânt 
să  ne  găsească  ca  la  Sfinții  Apostoli.  Ce  spune  la  Faptele  Sfinților 
Apostoli când a venit Duhul Sfânt? ,,Și era inima celor ce au crezut una 
și toate erau de obște”.  Nu mai ziceau că această casă este a mea, haina 
asta este a mea! Asta este lucrarea Duhului Sfânt. 
Dacă va veni Duhul Sfânt, când îl cerem cu post și cu rugăciune, 
când  va  veni,  la  mințile  tuturor  arhiereilor  catolici  și  ortodocși  va  fi 
aceeași gândire: ,,Hai să ne unim, că n‐au fost la început două Biserici, 
ci  una  singură”.  Deci  asta  să  cerem  la  Dumnezeu,  că  El  poate  face 
unitate de vederi în toate privințele. Noi, nu. Nu zice: ,,Rămâneți întru 
Mine, că fără de Mine nu puteți face nimic”? 
Asta  este.  Le‐am  spus  atunci.  Da.  Unitatea  în  credință  este  un 
lucru. Mântuitorul a spus:  ,,Trebuie a se predica această Evanghelie a 
Împărăției  spre  mărturie  la  toate  popoarele  și  apoi  va  veni  sfârșitul”. 
Dacă este spre mărturie, poate să fie și mâine sfârșitul. Că Evanghelia a 
auzit‐o și japonezul și chinezul și indianul. Toți au auzit‐o. Iar dacă este 
vorba să creadă, să se facă unitate de credință, atunci numai Domnul 
știe”575.  
Vedem  clar  că  Părintele  Cleopa  dând  răspuns  la  întrebarea 
despre  „unirea  Bisericii”  nu  vede  Biserica  –  Trupul  lui  Hristos 
dezbinată,  arată  că  al  nostru  nu  este  a  uni  Biserica,  ci  al  nostru  al 
tuturor este să rămânem întru Hristos, Lui să ne rugăm cu El să ne 
unim,  El  are  puterea  să  ne  unească  cu  El  și  unii  cu  alții.  Părintele 
spunea  că:  ,,unirea  Bisericii  nu  este  lucru  omenesc,  ci  dumnezeiesc”, 
această unire în Biserică este, dar ca să desăvârșim noi această unire a 
noastră cu Hristos și ca să ajungă la ea cei din afara Bisericii al nostru 
este  a  face  ce  au  făcut  și  primii  creștini.  Deci  precum  aceia  trăiau 
unirea Bisericii în Biserică așa suntem sfătuiți și noi de către Părintele 
Cleopa  să  o  facem.  Deci  ea  nu  poate  fi  trăită  de  nimeni  în  afara 
Bisericii ‐ Trupul lui Hristos, fără dreaptă credință, fără Liturghie, fără 
putința unirii cu Dumnezeu. Părintele ne dă exemplu de rugăciune în 
comun pe cei din Biserică, pe cei de‐o credință și niciodată nu vom găsi 
la Sfinția sa îndemn la rugăciune împreună cu cei din afara Bisericii. 
,,Citiți în Faptele Sfinților Apostoli, mai zice Sfinția sa în altă parte, 
și veți vedea cât de mult poate rugăciunea celor mulți, care se roagă în 
Biserică  pentru  cei  din  primejdii.  Vedem  că  Marele  Apostol  Petru, 
pentru  mărturisirea  adevărului,  a  fost  prins,  legat  și  dus  la  temniță, 
unde era păzit de patru străji cu câte patru ostași. Deci Petru era păzit 
în temniță și se făceau rugăciuni neîncetat pentru el de către Biserică... 
(Fapte 12, 4‐11). Ați auzit iubiți credincioși ce mare și preaslăvită minune 
a  făcut  Preabunul  Dumnezeu  cu  Apostolul  Petru.  Dar  pentru  ce? 
575
 Ne vorbește Părintele Cleopa, vol, 3. 
443
Pentru  că  mulțimea  credincioșilor  în  Biserică  ,,făceau  neîncetat 
rugăciune către Dumnezeu pentru el.” 
Așadar  să  ținem  minte  că  unde  sunt  doi  sau  trei  credincioși 
adunați în numele Domnului, El este între ei (Matei 18, 20). Și cu atât 
mai  mult  Hristos  este  acolo  unde  sunt  mai  mulți  credincioși  care  se 
roagă  pentru  cel  ce  este  în  primejdie  sau  are  vreo  cerere  către 
Dumnezeu.  Nicăieri  nu  se  pot  ruga  creștinii  mai  mulți  laolaltă  ca  în 
sfintele  biserici,  unde  rugăciunile  lor  și  ale  preoților  se  unesc  și  ca 
tămâia  se  înalță  la  Dumnezeu,  de  unde  le  vine  tuturor  milă  și  ajutor 
celor ce au nevoie de mila Lui. Acolo preotul mijlocește în Sfântul Altar 
către Dumnezeu și pentru toți binecredincioșii creștini de pretutindeni. 
Cele  mai  importante  rugăciuni  comune  care  se  fac  în  bisericile 
noastre pentru credincioși sunt mai ales două: Sfânta Liturghie și Taina 
Sfântului  Maslu.  Oare  câte  minuni  nu  s‐au  făcut și  se fac astăzi  prin 
Sfânta Liturghie? În timpul ei, mai ales în sărbători, se adună cei mai 
mulți  credincioși.  Astfel  rugăciunile  lor  comune,  săvârșite  cu  multă 
credință,  se  unesc  cu  rugăciunile  preoților  din  sfintele  altare  și 
contribuie cel mai mult la împlinirea cererilor lor. 
Rugăciunile  cu  credință  ale  preoților,  unite  cu  ale  credincioșilor, 
săvârșesc cea mai mare minune ce are loc pe pământ de la Hristos până 
astăzi.  Această  minune  negrăită  este  prefacerea  pâinii  și  vinului  în 
Trupul  și  Sângele  lui  Hristos  în  cadrul  Sfintei  Liturghii.  Astfel,  fără 
Sfânta Liturghie nu avem Sfânta Împărtășanie, iar fără aceasta, nu ne 
putem  uni  cu  Hristos,  nu  putem  fi  iertați  și  deci  mântuiți,  că  zice 
Domnul: ,,De nu veți mânca trupul Fiului Omului, și nu veți bea sângele 
Lui, nu veți avea viață întru voi” (Ioan 6, 53). 
Vedeți cât de mare este puterea și rolul Sfintei Liturghii? Vedeți că 
Sfânta  Liturghie  este  a  noastră  și  stă  la  temelia  mântuirii  noastre, 
pentru că ne ține direct și permanent în legătură cu Hristos, cu Sfinții 
din cer și cu oamenii de pe pământ? 
Altă minune a Sfintei Liturghii, ca rod al credinței și al rugăciunii 
în comun, este că ea contribuie cel mai mult, pe lângă celelalte slujbe, la 
păstrarea  credinței  ortodoxe  în  lume.  Ce  s‐ar  întâmpla  cu  credința 
noastră  dacă  n‐am  face‐o  vie,  lucrătoare  și  mântuitoare  prin  Sfânta 
Liturghie?  Numai  de  aceea  unii  creștini  se  duc  la  secte  pentru  că  nu 
merg  regulat  la  Sfânta  Liturghie  și  nu  simt  puterea  ei.  Tot  Sfânta 
Liturghie,  ca  o  cunună  a  celor  șapte  Laude,  contribuie  mult  și  la 
unitatea, la împăcare, la apropierea și înfrățirea creștinilor ortodocși, ca 
fii ai Bisericii lui Hristos. De‐a lungul celor două milenii singură Biserica 
și  slujbele  făcute  în  Sfintele  lăcașuri  au  adunat  pe  creștini  în  jurul 
preoților și altarelor, i‐au unit prin rugăciune în aceeași credință, le‐au 
vindecat bolile, i‐au dezlegat de păcate prin Sfânta Spovedanie, i‐au unit 
cu Hristos prin rugăciune și Sfintele Taine și i‐au călăuzit în  viață  pe 
444
calea mântuirii prin învățătura Sfintei Evanghelii. 
Prin slujbe, prin cărțile de cult, prin Sfânta Liturghie, prin predică 
și  prin  cântarea  în  comun,  Biserica  Ortodoxă  a  păstrat,  pe  lângă 
unitatea de credință și de simțire, și unitatea limbii, a culturii religioase 
vechi,  și  a  întregii  Tradiții  ortodoxe  milenare.  Or,  toate  acestea  le 
considerăm minuni și roduri ale credinței și rugăciunii celor mulți. 
Tot  în  cadrul  Sfintei  Liturghii  Biserica  face  rugăciuni  și  scoate 
părticele  (miride)  pentru  adormiți,  iar  prin  puterea  jertfei  lui  Hristos 
izbăvește din iad multe suflete ale celor morți. Oare nu ne rugăm cu toții 
la  biserică  pentru  cei  repausați  ai  noștri  și  împreună  cu  preoții  le 
cântăm  ,,veșnica  pomenire”  și  zicem:  ,,Dumnezeu  să‐i  ierte?”  Numai 
Dumnezeu știe câte suflete sunt scoase din chinurile iadului, prin jertfa 
liturgică  și  prin  parastase  ca  rod  al  harului  preoției  și  al  rugăciunii 
comune. 
Iată  deci,  că  rugându‐ne  împreună  cu  preoții  la  biserică, 
contribuim la minunea iertării și izbăvirii din iad a multor suflete ale 
fraților noștri care au murit nepregătiți. Vedeți câte minuni se săvârșesc 
la Sfânta Liturghie ca rezultat al rugăciunii în comun? De aceea mare 
plată de la Dumnezeu au cei care merg regulat la biserică și se roagă 
pentru ei, pentru bolnavi, pentru binefăcători și răufăcători și pentru cei 
răposați.  Mai  ales  pentru  ei,  că  sufletele  celor  ce  au  murit  nepregătiți 
așteaptă  slobozire  din  osânda  iadului  prin  rugăciunile  Bisericii  și  ale 
noastre. 
Iată  doar  câteva  din  minunile  576 săvârșite  la  biserică  prin  puterea 
credinței și rugăciunile celor mulți” .  
Deci  oricine  îl  cunoaște  pe  Părintele  Cleopa  și  îi  citește  cărțile 
înțelege că deși a folosit termenii ,,dezbinare în Biserică”, ,,dezbinare a 
Bisericii”  sau  ,,unirea  Bisericii”,  a  făcut  aceasta  în  înțelesul  Sfinților 
Părinți.  Sfinția  sa  nu  a  acceptat  niciodată  înțelegerea  cu  privire  la 
Biserică a celor din afara ei și a celor care au acceptat că Biserica este 
dezbinată, a celor care în duhul lui antihrist spun, după cum se arată 
și  în  cartea  Sfinției  sale,  Călăuză  în  credința  Ortodoxă  că:  ,,Biserica 
rămâne esențialmente ,,o comunitate a păcătoșilor iertați”, ei consideră 
în general că dezbinările în istorie sunt dezbinări ale Bisericii însăși. Ei 
zic  că  unitatea  Bisericii  despre  care  vorbește  Crezul  nu  este  deplin 
realizată  de  nici  una  dintre  confesiunile  creștine,  ci  fiecare  dintre 
acestea  trebuie  să  o  caute.  Tocmai  aceasta  ar  fi  funcția  Consiliului 
Ecumenic: mulțumită lui, Biserica apropiindu‐se de unitate, va deveni 
mai deplin Biserică; ea s‐ar ,,căi” pentru păcatul împotriva unității de 
care s‐a făcut vinovată și ar ajunge astfel la o mai mare fidelitate față 
de Dumnezeu”577.  
576
577
 Predica la Duminica a III‐a din Postul Mare. 
 John  Meyendorff,  Biserica  Ortodoxă  ieri  și  azi,  București  1996,  p.187;  Călăuză  în  credința 
445
 Părintele  Cleopa  nu  vede  ,,unirea  Bisericilor”  a  fi  cu  putință  de 
realizat altfel decât prin întoarcerea în unitatea Bisericii a a celor care 
s‐au  rupt  de  ea,  pe  aceeași  cale  ca  și  până  acum  și  nu  pe  alta  mai 
,,diplomatică”, cum vedem că se face acum, prin care se acceptă că și 
ereticii fac parte din Biserică, că au și ei Sfinte Taine, sunt recomandați 
și  cinstiți  ca  sfințiți  în  Biserică,  se  fac  ,,rugăciuni”  și  se  participă  la 
,,slujbe” împreună cu ei, și se recunosc a fi în ,,comuniune”.  
Deci nu pe calea pervertirii duhovnicești în care sunt atrași astăzi 
cei  din  Biserică  și  cei  din  afara  ei,  nu  tăgăduind  unitatea  Bisericii, 
venirea lui Hristos în trup și dumnezeirea Lui, hulind pe Duhul Sfânt 
și  întreaga  lucrare  a  Preasfintei  Treimi  în  Biserică  vede  Părintele 
Cleopa ,,unirea Bisericilor”, ci mărturisind și slăvind unitatea ei cea în 
Dumnezeu, care a fost, este și va fi.  
 
Părintele Cleopa nu a afirmat niciodată că poate fi mântuire în 
afara Bisericii 
 
Unii citind cuvântul Părintelui Cleopa Cele patru legi după care va 
judeca Hristos lumea  au înțeles că Sfinția sa spune că se mântuiesc și 
cei din afara Bisericii, dar cine citește cu atenție, credință și sinceritate 
acest  cuvânt  înțelege  adevărul.  Cuvântul  Părintelui  este,  în  primul 
rând, pentru conștiință, el este un răspuns celui care nu se împacă cu 
judecata  lui  Dumnezeu,  el  arată  că  judecata  lui  Dumnezeu  dreaptă 
este și că nimeni și nimic nu ne putem îndreptăți la Judecata de Apoi. 
Dumnezeu în toate timpurile, prin legea conștiinței, prin legea zidirii, 
prin Legea scrisă și prin Legea Darului, a lucrat și lucrează aducerea 
noastră în Biserică, unirea noastră cu El și la judecată după aceste legi 
ne  va  judeca.  Pe  noi  nu  ne  mântuiesc  aceste  legi.  Cine  a  ascultat  și 
ascultă  de  legea  conștiinței,  de  legea  zidirii,  de  Legea  scrisă,  sau  de 
Legea Darului nu a rămas și nu rămâne la acestea, nu a rămas și nu 
rămâne în afara Bisericii, ba dimpotrivă prin acestea suntem aduși la 
unirea  cu  Dumnezeu  în  Biserică.  Judecata  noastră  este  deja  făcută, 
dacă cineva nu a ajuns la unirea cu Dumnezeu în Biserică se datorește 
faptului că a nesocotit descoperirea lui Dumnezeu care i s‐a făcut prin 
acestea. Cine ascultă de legea conștiinței primește lucrarea harului lui 
Dumnezeu  care  îl  unește  cu  Biserica,  precum  vedem  că  a  făcut‐o  cu 
Sfântul  Cornelie  Sutașul  (Fapte.  10),  cu  Sfântul  Evstatie  Plachida 
(Viețile Sfinților,  20 Septembrie) și cu toți, că, până la urmă, tuturor 
Dumnezeu,  mai  întâi,  le  trezește  conștiința.  Cuvântul  Părintelui 
Cleopa este în primul rând pentru conștiință, că până la urmă, cine nu 
are  o  conștiință  trează,  cine  nu  ascultă  de  glasul  conștiinței,  nu  se 

Ortodoxă, Arhimandrit Cleopa Ilie, cap.6, Ecumenismul, p.89.  
446
folosește  de  nimic,  nu  poate  ajunge  la  adevăr,  nu  poate  fi  liber  la 
Judecată. 
„Am  zis  câteva  cuvinte  despre  moarte.  Acum,  zice  Sfinția  sa,  voi 
zice câteva cuvinte și despre conștiință, că cine își păzește conștiința sa 
curată,  negreșit  moartea  îl  găsește  fericit  și  pregătit.  Conștiința  este 
judecătorul cel drept pe care l‐a pus Dumnezeu înlăuntrul nostru. 
Conștiința nu poate fi reflexia materiei în veacul veacului. Ea este 
glasul  lui  Dumnezeu  în  om  și  ea  pururea  îl  mustră,  când  greșește: 
„Omule,  de  ce  ai  făcut  asta?” 
Această lege a firii o au și chinezii, o au și creștinii, o au și budiștii și 
brahmanii  și  mahomedanii.  Este  legea  cea  dintâi  pe  care  a  pus‐o 
Dumnezeu in inima omului de la creație, după care s‐a condus lumea 
până la Legea cea scrisă. M‐a întrebat un avocat necredincios: 
‐Părinte, eu nu ma împac cu judecata de apoi! 
‐Dar de ce nu te împaci, frate? Cum așa? 
‐Cum, părinte, o să mă judece Hristos, dacă eu aș fi chinez sau de 
alt neam, care n‐am auzit niciodată de Hristos? Ei de acolo nu au auzit 
de  Hristos.  Oare  Dumnezeu  pedepsește  cu  nedreptate?  El  este  drept. 
Cum o să mă judece și o să mă pedepsească, dacă eu nici nu am auzit de 
Evanghelia lui Hristos? 
‐Stai oleacă! Dumneata știi sa învârtești actele acolo, să faci procese 
verbale  sau  ce  faci  dumneata.  Scriptura  însă  nu  o  cunoști.  Ești  un 
raționalist, desfaci firul în 40 și te prăpădești cu totul, umblând după 
capul tău.  
Patru legi sunt după care Dumnezeu va judeca tot pământul. Nu 
una,  ci  patru.  Și  nimeni  nu  poate  scăpa  de  urgia  și  dreptatea  lui 
Dumnezeu,  fie  chinez,  fie  brahman,  fie  budist,  fie  creștin,  fie 
mahomedan,  fie  evreu,  pentru  că  Dumnezeu  este  drept,  cum  zice 
Apostolul:  Dumnezeu  este  drept  și  tot  omul  mincinos.  Dumnezeu, 
deoarece  este  drept,  a  pus  legile  acestea,  ca  pe  toți  sa‐i  judece  după 
dreptate. Auzi? Patru legi. 
Legea cea dintâi este legea firii sau legea conștiinței. Prin aceasta 
lege a mustrat Dumnezeu pe Cain, când a omorât pe fratele său Abel. 
Că auzi ce spune Scriptura: „Atât era mustrat de conștiință ca a căzut în 
deznădejde și a strigat așa: Mai mare este greșeala mea, decât a mi se 
ierta mie”. 
A căzut în deznădejde, că a ucis pe fratele său Abel, păstorul; că 
Dumnezeu i‐a primit aceluia jertfa și el l‐a zavistuit și, ieșind la câmp, l‐
a omorât. 
Legea conștiinței îi spunea: „Ce‐ai făcut? Ai omorât pe fratele tău!” 
Aude pe Dumnezeu: 
‐Cain, unde‐i fratele tău? 
‐Dar el, în loc să zică: „Doamne, am greșit”, a zis: 
447
 ‐Dar ce, eu am a păzi pe fratele meu? 
Și i‐a zis Dumnezeu: 
‐Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ. Pentru 
că ai făcut aceasta cu toate pedepsele te voi pedepsi pe tine și cine te va 
omorî pe tine de șaptezeci de ori câte șapte se va pedepsi...  
Și  a  trăit  Cain  peste  o  mie  de  ani,  cum  scrie  în  Hronograful  lui 
Chedrin, și nimeni nu‐l omora, că se temea de pedeapsa care era pusă 
de Dumnezeu asupra lui. Care au fost cele șapte pedepse ale lui Cain, 
pentru că a ucis pe fratele său, Abel? 
Mai  întâi  a  fost  deznădejdea,  apoi  tremurarea,  apoi  plânsul,  că 
plângea gemând pe pământ, apoi frica, căci fugea dintr‐un loc în altul, 
de  teama  că‐l  vede  Dumnezeu;  apoi  blestemarea  pământului  să  nu‐și 
dea  roadele  sale  și  celelalte,  cum  scrie  în  Sfânta  Scriptura  la  Facere, 
capitolul IV. 
Orice om de pe pământ, când face rău, este mustrat de conștiință 
sa, care îi spune: „De ce ai făcut rău?” Aceasta este legea cea dintâi dată 
de Dumnezeu omului, numită și legea conștiinței sau legea firii. 
A  doua  lege  care  stă  în  fața  noastră  veșnic,  cum  arată  Sfântul 
Grigorie  de  Nissa  și  care,  ca  o  trâmbiță  din  înaltul  cerului  răsună 
pururea și ne arată pe Dumnezeu, este legea zidirii. 
Cine  a  făcut  cerul,  pământul  și  toate  câte  sunt?  Luna,  ierburile, 
florile, peștii, mările, râurile, pietrele, copacii, munții, toate viețuitoarele 
de pe uscat, din apă și din  aer. Cine  le‐a făcut, fraților?  Cine a  făcut 
ceasul universului care merge cu atâta precizie și uimire, încât nimeni 
nu‐l  poate  imita?  Nimeni  altul  decât  Bunul  Dumnezeu!  Centrul  de 
îndrumare  al  acestei  lumi  este  Ziditorul  ei,  Dumnezeu,  Care  a  pus 
rânduiala în toate. 
Această lege a zidirilor este ceea ce spune prorocul David: „Cerurile 
spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria”. Cum? 
Prin  așezarea  lor  sferică  și  prin  imensa  lor  depărtare;  prin  spațiul 
interstelar,  care  are  miliarde  de  ani  călătoria  luminii,  prin  mișcare 
aștrilor  cerești,  a  sistemului  solar  și  a  planetelor  cu  atâta  măsură  și 
precizie, încât uimește mintea celor mai mari astronomi din lume. 
Ce‐a zis Isac Newton, marele fizician englez, care treizeci de ani a 
fost ateu și la urmă când a descoperit „Legea atracției universale” și a 
văzut  ca  fiecare  planetă  o  atrage  pe  cea  mai  mica  și  nu  o  lasă  sa  se 
depărteze,  nici  să  se  sfărâme  sau  să  meargă  în  neregulă  în  lumea 
astrelor cerești. A pus aparatele pe masă și a zis: 
„Mare  ești,  Doamne,  și  minunate  sunt  lucrurile  Tale  și  nici  un 
cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale!” 
Vezi?  El,  aflând  știința  din  afară,  a  venit  la  frica  de  Dumnezeu, 
cunoscând minunile cele mari din lumea astrelor. Ce‐a zis Kepler, Isac 
Newton și ceilalți, de care nu îmi ajunge vremea sa‐i amintesc, când s‐au 
448
convertit,  văzând  ei  zidirea  lui  Dumnezeu  că  nu‐i  singură,  că  are  un 
centru de îndrumare și o precizie, care uimește toată mintea? 
Din  secretele  naturii  încă  nu  s‐a  scos  nici  unu  la  miliard.  Că 
înțelepciunea lui Dumnezeu n‐are margini și nici nu va avea în veacul 
veacului, pentru că nemărginită este înțelepciunea Creatorului. 
Deci, a doua lege care ne stă tuturor în față este Legea zidirilor sau 
a  creației.  Că  prin  contemplația  naturală  în  duh,  noi  ne  suim  de  la 
rațiunile lucrurilor, la Ziditorul lor. 
Dacă vezi corabia, trebuie să te gândești că a fost un meșter care a 
făcut‐o; dacă vezi o haină bună pe un om, trebuie să știi că bun a fost și 
croitorul. Dacă vezi un palat, o clădire arhitectonică frumoasă, să știi că 
a fost un arhitect deștept. Dacă vezi un ceas, negreșit este un ceasornicar 
priceput care l‐a făcut. 
Deci, toate acestea ne arată că este un Făcător și, dacă este, trebuie 
să  ne  temem  și  să  ascultăm  de  El,  ca  să  nu  ne  pedepsească  după 
dreptate. 
A  treia  lege  este  Legea  scrisă,  dată  de  Dumnezeu  lui  Moise  pe 
Muntele  Sinai,  adică  cele zece  porunci  și tot  Vechiul  Testament,  după 
care va fi judecat poporul ales, adică evreii. 
A patra și ultima lege este Legea Darului, Legea Desăvârșirii, Legea 
dragostei lui Iisus Hristos, adică Sfânta Evanghelie. După această lege 
dumnezeiască vor fi judecați toți creștinii, botezați în numele Preasfintei 
Treimi. 
Cea  dintâi  a  fost  legea  firii,  care  rămâne  generală  pentru  toate 
popoarele până la sfârșitul lumii. Cea de‐a doua, legea zidirilor, este la 
fel  cu  cea  dintâi.  După  cea  dintâi  și  a  doua  lege  se  vor  judeca  toate 
popoarele lumii, afară de creștini și de evrei. După Legea scrisă, adică 
după Vechiul Testament se vor judeca evreii. Iar după Legea Darului și 
după Evanghelie vom fi judecați noi creștinii, fiindcă legea noastră este 
mai desăvârșită decât toate celelalte legi. Iar dacă o călcăm, mai mare 
păcat avem și mai mare muncă vom avea decât ei, care n‐au cunoscut 
Evanghelia. 
Așadar, ne‐a pus Dumnezeu asemenea avocat. Să nu ne înșelăm, 
fraților,  și  să  zicem  că  Dumnezeu  nu  știe  ce  face  fiecare.  Nici  nu  vei 
putea să spui că nu ai păcat, pentru că n‐ai știut, că ai fost chinez sau 
turc sau ateu. 
Păgân dacă ai fost, dar conștiință ai avut și după acea lege te va 
judeca. Zidirea ai văzut‐o. Nu ți‐ai pus niciodată întrebarea cine a făcut 
cerul, soarele, pământul și toate, ca după aceea să te gândești și să te 
temi de Dumnezeu, care a făcut toate? Amin”. 
Iată dar, se înțelege luminat că Părintele Cleopa nu a spus că ne 
mântuiește  legea  conștiinței,  legea  zidirii,  Legea  scrisă,  sau  Legea 
Darului, ci că prin acestea, de vom căuta să fim sinceri, suntem ajutați 
449
să  ajungem  la  unirea  cu  Dumnezeu.  Este  știut  că  toți  cei  care  au 
ascultat de legea conștiinței, de legea zidirii și de Legea scrisă, înainte 
de  întruparea  Cuvântului  lui  Dumnezeu,  nu  s‐au  mântuit,  ci  toți, 
chiar și Prorocii și Drepții cei care au ajuns în viață la îndumnezeire, 
prin unirea cu Dumnezeu Cuvântul neîntrupat, s‐au pogorât în iad. 
Pe toți ne‐a mântuit Cuvântul lui Dumnezeu când „trup s‐a făcut”, toți 
ne mântuim când se sălășluiește El întru noi (Ioan 1, 14). El a murit și a 
înviat  ca  să  ne  mântuiască  pe  noi  și  ne‐a  arătat  că  de  vrem  să  ne 
mântuim trebuie să murim și să înviem și noi împreună cu El. Într‐o 
predică la Înviere Domnului Părintele Cleopa zice: 
„Cerul  și  pământul  după  cuviință  să  se  veselească,  căci  lumina 
Învierii Domnului a umplut de lumină cerul și pământul și iadul și pe 
toți cei ținuți în legăturile morții cu nădejdea învierii, la veșnică veselie i‐
au  adus  prin  coborârea  Mântuitorului  în  iad.  Astăzi  Hristos,  viața 
noastră  a  pus  temelie  nouă  neamului  omenesc  prin  învierea  578 Sa  și  a 
încununat toate minunile preaslăvite făcute de El pe pământ” . 
Deci Părintele Cleopa arată clar că „pe toți cei ținuți în legăturile 
morții cu nădejdea învierii, la veșnică veselie i‐au adus” Domnul nostru 
Iisus Hristos. Așadar, ne este lămurit că nu pe toți i‐a înviat Domnul, ci 
pe toți cei care aveau nădejdea învierii, adică pe toți care în viața lor au 
ascultat de legile conștiinței, ale zidirii, sau de Legea scrisă și au primit 
propovăduirea Sfântului Ioan Botezătorul și Înaintemergătorul în iad. 
Și mai arată Părintele Cleopa că  „Hristos, viața noastră a pus temelie 
nouă  neamului  omenesc  prin  învierea  Sa”.  Așadar,  dacă  Mântuitorul 
nostru  a  avut  grijă  ca  celor  dinaintea  venirii  Sale  pe  pământ  să  le 
descopere  toate  cele  spre  mântuirea  lor  și  să‐i  mântuiască  prin 
credința în nădejdea învierii, adică în Biserică, cum să se poată accepta 
că după ce „a pus temelie nouă neamului omenesc prin învierea Sa” îi 
mântuiește pe fiecare „cum poate”, adică pe unul în legea conștiinței, 
pe altul în legea zidirii, pe  altul în Legea Scrisă, iar pe  altul în legea 
Darului?  Deci  ne  este  lămurit  că  prin  aceste  legi  ni  se  descoperă 
Dumnezeu, dar nu acestea ne mântuiesc, se mântuiesc cei ce au pus 
preț pe descoperirea lui Dumnezeu care li s‐au făcut prin ele și nu se 
mântuiesc  cei  ce  au  disprețuit  această  descoperire.  Cine  primește 
descoperirea  lui  Dumnezeu  care  li  se  face  prin  ele  primește  Sfântul 
Botez, se unește cu Biserica și are parte de‐o continuă descoperire ce i 
se  face  prin  harul  lui  Dumnezeu.  Bunul  Dumnezeu  îl  știe  pe  fiecare 
om,  îl  iubește  pe  fiecare  om  și  i  se  descoperă  fiecăruia  cum  știe  mai 
bine spre a‐l aduce la unirea cu El în Biserică. Dumnezeu nu l‐a lăsat 
și nu‐l lasă pe om la o lege a conștiinței, sau la o lege a zidirii, ci l‐a 
ridicat și îl ridică până la unirea cu El. Sfântul Nectarie de Eghina zice 
578
 Arhimandrit Cleopa Ilie, Predici la Duminicile de peste an, Predică la Învierea Domnului. 
450
că: 
„Legătura  cu  Dumnezeu  prilejuită  de  Descoperire  este  porfira 
strălucitoare, podoaba firii omenești, dumnezeiască strălucire revărsată 
asupra  ei;  este  titlu  de  noblețe  al  omului,  prin  care  se  deosebește  de 
restul  zidirii;  este  norul  diafan  ce‐l  ridică  pe  om  de  la  pământ, 
înălțându‐l până la al treilea cer, unde aude cuvinte negrăite, ce nu se 
cuvine  a  le  rosti,  și‐l  așează  la  mare  cinste,  acolo  unde  doar  firea 
duhovnicească curată se poate ridica. 
Legătura cu Dumnezeu, receptivitatea sa constituie puterea care‐l 
desăvârșește pe om: la început este forța care‐l eliberează din legături, îl 
sfințește  și  îl  curățește,  iar  în  cele  din 579
urmă,  adevărata  energie  de 
transformare prin care devine dumnezeu” .       
Dumnezeu  a  făcut  și  face  tot  ce  depinde  de  El,  Dumnezeu  ne‐a 
descoperit  și  nouă  voia  Lui  și  ne‐a  angajat  și  pe  noi  în  lucrarea  Lui. 
Prin  urmare,  al  nostru  nu  este  a  zice:  „Lasă‐i  pe  toți  în  pace  că  îi 
mântuiește  Dumnezeu  pe  toți,  în  credința  lor,  după  conștiința  lor”. 
Mântuitorul  ne‐a  dat  poruncă  clară,  ce  să  facem  noi  cei  învredniciți 
prin  Sfântul  Botez  a  fi  în  Trupul  Său,  cu  privire  la  cei  din  afara 
Bisericii.  Domnul  nostru  Iisus  Hristos,  dând  porunca,  arată  și 
primejdia care îi paște pe cei ce rămân nebotezați, pe cei ce rămân în 
afara  Bisericii,  vrând  prin  aceasta  să  ne  plece  mai  degrabă  spre 
dragoste. El zice:  ,,Mergeți în toată lumea și propovăduiți evanghelia la 
toată zidirea. Cel ce va crede și se va boteza, se va mântui; iar cel ce nu 
va crede, se va osândi” (Marcu 16, 15‐16).  
Iată, Mântuitorul nu zice „Lăsați‐i pe toți în seama Mea că eu îi 
mântuiesc  pe  toți  cum  vreau,  unii  în  legea  conștiinței,  alții  în  legea 
zidirii, alții în Legea scrisă, iar pe alții în Legea Darului, ci că pe toți îi 
mântuiește  în  Trupul  Său  –  Biserica,  prin  credință  și  prin  Sfântul 
Botez. 
Al  nostru  nu  este  nici  a  zice:  „Dar  acestea  s‐au  zis  Sfinților 
Apostolii și slujitorilor Bisericii iar nu mie, creștin simplu”. Noi știm că 
toți  ne  mântuim  când  în  credință  pe  noi  înșine  și  unul  pe  altul  ne 
aducem lui Dumnezeu, când iubim pe Domnul Dumnezeul nostru din 
tot  sufletul  și  din  tot  cugetul  și  din  toată  inima  noastră  și  din  toată 
virtutea  noastră  și  pe  aproapele  nostru  ca  pe  noi  înșine.  Cum  crede 
cineva  că  se  va  mântui  când  puțin  îl  interesează  de  ce  credință  este 
aproapele  lui,  când  se  însoțește  cu  cei  de  rea  credință,  când  se 
căsătorește cu un rău credincios, când își botează copii la eretici, când 
își  lasă  copilul  să  se  căsătorească  cu  orice  eretic.  Acum  chiar  și  unii 
preoți  „binecuvintează”  acestea,  ei  se  îndreptățesc  cu  cuvântul 
Sfântului  Apostol  Pavel  (1Cor.  7,  12‐16),  iar  de  Părintele  Cleopa  care 
579
 Sfântul Nectarie de Eghina, Despre descoperirea lui Dumnezeu în lume, Partea a II‐a, p. 40. 
451
judecă în Duhul Bisericii spun că „nu știe ce spune, nu are dragoste”. 
Cuvântul  Părintelui  că  „nu  îi  este  îngăduit  nici  unui  ortodox  să  se 
căsătorească, sau să‐și căsătorească copiii cu cineva de altă credință, că 
dacă  unul  dintre  soți  pierde  credința  ortodoxă,  se  rupe  de  Biserică 
celălalt poate să divorțeze”, li se pare mare sminteală unora ca aceștia. 
Iată dar și din aceasta, lucru lămurit că Părintele Cleopa nu credea că 
unii se mântuiesc în legea conștiinței, alții în legea zidirii, unii în Legea 
scrisă, iar alții în Legea Darului, cum li se pare unora. Sfinția sa nu a 
spus nici unui ortodox că se poate căsători cu un păgân că s‐ar putea 
mântui și el în legea conștiinței sau în legea zidirii; sau că s‐ar putea 
căsători  cu  un  evreu  că  se  mântuiește  și  el  în  Legea  scrisă,  ci 
dimpotrivă  ținea  tuturor  să  arate  că  aceasta  înseamnă  pierderea 
mântuirii,  că  ortodoxul  unindu‐se  cu  cel  de  altă  credință  își  spurcă 
sufletul și trupul (1Cor. 6, 15‐16).    
„Nu  toată  nunta  dintre  oameni,  zice  Sfinția  sa,  și  nu  la  toate 
confesiunile religioase nunta este taină. Așa la protestanți, la catolici, la 
anglicani și la alte multe confesiuni și popoare, nunta n‐are putere de 
taină. Este numai un simbol la dânșii, un act de prietenie și o dovedită 
oarecare între soț și soție. Dar niciunde n‐are nunta putere harică de 
Taină și nu este atât de cinstită ca în Biserica dreptslăvitoare de Răsărit. 
Că nunta să fie cu adevărat taina mare și sfințită trebuie să știți că 
nunta  are  unsprezece  reguli  canonice.  Și  numai  atunci  când  se  face 
după aceste reguli nunta este adevărată nuntă creștinească și adevărată 
Taina mare.  
Nunta este rădăcina firii omenești, cum o numește dumnezeiescul 
Apostol Pavel. El spune așa:  „Dacă rădăcina este sfântă, sfinte vor fi și 
ramurile.  Iar  dacă  rădăcina  este  sălbatică,  sălbatice  și  rele  vor  fi 
ramurile ei.  
El numește nunta Taina, că este una din cele șapte Taine. Dar nu 
taină, ci  „taina aceasta mare este” ‐ zice de nuntă ‐, „iar eu zic vouă: în 
Hristos și în Biserică. Dacă s‐a făcut cununia în Biserică, ea închipuiește 
unirea cea duhovnicească din ceruri a Bisericii cu Hristos”580.  
Deci  credem  că  lămurit  reiese  din  cele  arătate  până  acum  că 
Părintele Cleopa nu a vrut să spună, prin acest cuvânt de mai sus, că 
se pot mântui oamenii în afara Bisericii, fără unirea cu Dumnezeu, ci 
că  judecați  fiind  noi  toți  după  legea  conștiinței,  legea  zidirii,  Legea 
scrisă și Legea Darului nu vom putea avea cuvânt de îndreptățire.  
 
Biserica este Împărăția Cerurilor pe pământ 
 
Părintele Cleopa ne prezintă Biserica așa cum este ea descoperita 
580
Ne vorbește Părintele Cleopa, vol. 7. 
452
nouă de Dumnezeu și arătată de Sfinții Părinți, adică ca fiind: Trupul 
lui Hristos ‐ Împărăția Cerurilor pe pământ. Sfinția sa nu acceptă nici 
o unire în afara celei adevărate, care se poate realiza numai în Biserică, 
prin  unirea  cu  Hristos,  în  credință  și  prin  credință,  în  unitatea 
credinței (enotita tis pisteos) ei. A fi în unitatea credinței cu adevărat 
înseamnă a avea credința lui Hristos, a fi unit cu El, a trăi împărăția 
cerurilor  în  inima  noastră  și  mântuirea  despre  care  ne  vorbește  
Mântuitorul  (Luca  17,  21).  Deci,  pentru  Părintele  Cleopa,  unirea 
credinței  sau  unitatea  credinței  nu  înseamnă  nicidecum  ,,unirea 
credințelor”,  ,,unitate  în  diversitate”  sau  altceva  de  genul  acesta, 
precum vedem că sunt amăgiți de duhul lui antihrist mulți astăzi, ci 
precum  am  văzut  înseamnă  unirea  noastră  cu  Hristos  în  credință. 
Având dreapta credință ‐ Descoperirea Dumnezeiască, prin puterea de 
legătură  a  credinței,  pe  care  o  avem  prin  harul  lui  Dumnezeu  în 
Biserică,  noi  ne  unim  cu  Hristos  și  devenim  un  Trup  cu  El,  trăim 
împărăția cerurilor din viața aceasta.  
,,Sfânta Scriptură ne arată luminat, zice Sfinția sa, că ,,Împărăția 
cerurilor” se mai numește și ,,Împărăția lui Dumnezeu” sau ,,Împărăția 
lui  Hristos”  ea  fiind  vestită  de  către  dumnezeiescul  Ioan  Botezătorul, 
precum  și  de  Însuși  Mântuitorul.  Amândoi  au  vestit  ,,apropierea”  ei. 
,,Iar  în  zilele  acelea  a  venit  Ioan  Botezătorul,  propovăduind  în  pustia 
Iudeei,  și  zicând:  pocăiți‐vă,  că  s‐a  apropiat  împărăția  cerurilor”.  ,,De 
atunci a început Iisus a propovădui și a zice: pocăiți‐vă, că s‐a apropiat 
împărăția  cerurilor”  (Matei  3,  1‐2;  4,  17).  ,,Și  a  fost  după  aceasta  și  El 
umbla prin cetăți și prin sate, propovăduind și bine‐vestind împărăția 
lui  Dumnezeu,  și  cei  doisprezece  cu  Dânsul”  (Luca  8,  1).  Dar  ea  s‐a 
înființat de fapt prin actul de supra împărătească biruință a Domnului 
nostru  Iisus  Hristos,  care  a  fost  Învierea  Sa.  Astfel  El  a  câștigat  o 
împărăție  a  Sa.  Este  împărăția  Sa  de  Har,  numită  și  ,,Împărăția  lui 
Dumnezeu”,  sau  ,,a cerurilor”.  Este numită  ,,a lui Dumnezeu”,  pentru 
că,  spre  deosebire  de  alte  împărății  lumești,  este  realizată  numai  cu 
ajutorul lui Dumnezeu și nicidecum cu puterile proprii ale cuiva. ,,Iar 
dacă  Eu  cu  Duhul  lui  Dumnezeu  scot  dracii,  iată  a  ajuns  la  voi 
împărăția lui Dumnezeu”. ,,Pentru aceea zic vouă, că se va lua de la voi 
împărăția lui Dumnezeu, și se va da neamului care va face rodurile ei” 
(Matei 12, 28; 21, 43).  Se numește  ,,a cerurilor”  pentru că, în contrast cu 
împărățiile  pământului,  chivernisește  numai  bunuri  suprapământești 
(oamenii renăscuți ,,de sus” și bunuri cerești, ca: dreptate, pace, bucurie 
sfântă  ș.a.).  Este  astfel  o  împărăție  cerească  pe  pământ.  Legăturile  ei 
sunt  cu  cerul,  iar  nu  cu  lumea  pământului.  Iată  de  ce  a  răspuns  
Mântuitorul  la  întrebarea  dacă  este  Împărat:  ,,Împărăția  Mea  nu  este 
din lumea aceasta” (Ioan 18, 36). 
Această Împărăție a lui Hristos stăpânește viața lăuntrică a omului, 
453
manifestându‐se  în  afară  prin  dreptate  și  pace  și  bucurie  în  Duhul 
Sfânt.  ,,Că  nu  este  împărăția  lui  Dumnezeu  mâncare  și  băutură,  ci 
dreptate și pace și bucurie întru Duhul Sfânt” (Rom. 14, 17). 
Aceasta  Împărăție  Însuși  Hristos  a  întemeiat‐o  și  Însuși 
Mântuitorul  a  arătat  în  pildele  Sale  cum  va  crește  ea,  pe  cine  va 
cuprinde  și  ce  putere  va  avea.  ,,Mulțumind  Tatălui  celui  ce  ne‐a 
învrednicit pe noi în partea soartei Sfinților întru lumină; Carele ne‐a 
izbăvit pe noi din stăpânirea întunerecului, și ne‐a mutat la împărăția 
Fiului dragostei Lui, întru Carele avem răscumpărarea prin sângele Lui, 
iertarea  păcatelor;  Carele  este  chipul  lui  Dumnezeu  celui  nevăzut, 
Întâiul născut decât toată zidirea; căci întru Dânsul s‐au zidit toate, cele 
din ceruri și cele de pe pământ, cele văzute și cele nevăzute, ori scaunele, 
ori  domniile,  ori  începătoriile,  ori  stăpânirile:  toate  printr‐Însul  și 
pentru Dânsul s‐au zidit; și El este mai înainte de toate și toate întru 
Dânsul  sunt  așezate,  și  El  este  capul  trupului  Bisericii;  carele  este 
începătură, întâiu născut din morți, ca să fie întru toate El cel întâiu. Că 
întru El bine a voit să lăcuiască toată plinirea și printr‐Însul să împace 
toate  spre  sine,  făcând  pace  prin  sângele  Crucii  Lui,  printr‐Însul,  ori 
celor de pe pământ, ori celor din ceruri. Și pe voi care erați oarecând 
înstreinați  și  vrăjmași  cu  mintea  întru  lucruri  viclene,  iată  acum  v‐a 
împăcat în carnea trupului Lui prin moarte, să vă puie pe voi sfinți și 
fără de prihană și nevinovați înaintea Sa, de veți rămânea întru credință 
întemeiați și întăriți și nemișcați din nădejdea evangheliei care ați auzit, 
ceea  ce  s‐a  propovăduit  la  toată  zidirea  cea  de  sub  cer,  căreia  m‐am 
făcut eu Pavel slujitor. Acum mă bucur întru patimile mele pentru voi, și 
plinesc lipsele necazurilor lui Hristos în trupul meu pentru Trupul Lui, 
carele  este  Biserica;  căreia  m‐am  făcut  eu  slujitor  după  iconomia  lui 
Dumnezeu care s‐a dat mie spre voi, să plinesc cuvântul lui Dumnezeu, 
Taina cea ascunsă din veci și din neamuri, iar acum s‐a arătat Sfinților 
Lui,  cărora  a  voit  Dumnezeu  a  le  arăta  care  este  bogăția  slavei  tainei 
acesteia întru neamuri, carele este Hristos întru voi, nădejdea slavei; pe 
carele noi propovăduim, sfătuind pe tot omul și învățând pe tot omul 
întru toată înțelepciunea, ca să punem de față pe tot omul desăvârșit 
întru  Hristos  Iisus”  (Col.  1,  12‐28).  ,,Și  s‐a  aruncat  balaurul  cel  mare, 
șarpele cel vechi, care se cheamă diavolul și satana, cel ce înșală toată 
lumea, s‐a aruncat pe pământ, și îngerii lui cu el s‐au aruncat. Și am 
auzit glas mare în cer zicând: Acum s‐a făcut mântuirea și puterea și 
împărăția  Dumnezeului  nostru,  și  stăpânirea  Hristosului  Lui,  că  s‐a 
aruncat pârâtorul fraților noștri, cel ce pâra pe ei înaintea Dumnezeului 
nostru  ziua  și  noaptea.  Și  ei  au  biruit  pe  el  cu  sângele  Mielului  și  cu 
cuvântul  mărturiei  lor,  și  nu  au  iubit  sufletele  lor  până  la  moarte” 
(Apoc. 12, 9‐11). 
Ea cuprinde pe toți oamenii credincioși și aleși din toate neamurile 
454
și popoarele lumii. ,,Lăudați pe Domnul toate neamurile; lăudați‐l pe El 
toate popoarele; că s‐a întărit mila Lui peste noi și adevărul Domnului 
rămâne în veac” (Ps. 116, 1‐2). ,,Am privit în vedenia de noapte, și iată pe 
norii cerului venea cineva ca Fiul Omului și El a înaintat până la Cel 
vechi de zile, și a fost dus în fața Lui. Și Lui I s‐a dat stăpânirea, slava și 
împărăția,  și  toate  popoarele,  neamurile  și  limbile  Îi  slujeau  Lui. 
Stăpânirea Lui este veșnică, stăpânire care nu va trece, iar împărăția Lui 
nu va fi nimicită niciodată” (Dan. 7, 13‐14). ,,Și apropiindu‐se Iisus le‐a 
grăit lor, zicând: Datu‐mi‐s‐a toată puterea în cer și pe pământ. Drept 
aceea  mergând  învățați  toate  neamurile,  botezându‐i  pe  ei  în  numele 
Tatălui  și  al  Fiului  și  al  Sfântului  Duh.  Învățându‐i  pe  dânșii  să 
păzească  toate  câte  am  poruncit  vouă;  și  iată  Eu  cu  voi  sunt  în  toate 
zilele,  până  la  sfârșitul  veacului;  amin”  (Matei  28,  18‐20).  ,,Cuvântul 
carele  a  trimis  Dumnezeu  fiilor  lui  Israil,  binevestind  pace  prin  Iisus 
Hristos,  acesta  este  al  tuturor  Domn”  (Fapte.  10,  36).  ,,Dar  ce  zice 
scriptura? Aproape este de tine graiul, în gura ta și întru inima ta; adică 
graiul credinței carele propovăduim. Că de vei mărturisi cu gura ta pe 
Domnul, și vei crede întru inima ta că Dumnezeu l‐a ridicat pe El din 
morți, te vei mântui, că cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se 
mărturisește spre mântuire. Că zice scriptura: Tot cel ce crede întru El 
nu se va rușina. Că nu este osebire iudeului și elinului, pentru că același 
este Domnul tuturor, care îmbogățește pe toți cei ce‐l cheamă pe El; că 
tot  oricare  va  chema  numele  Domnului,  se  va  mântui.  Cum  dar  vor 
chema întru care nu au crezut? Și cum vor crede de care nu au auzit? Și 
cum vor auzi fără de propovăduitori?” (Rom. 10, 8‐14). ,,Pentru că toate 
a supus sub picioarele Lui. Iar când zice că toate sunt supuse Lui, arătat 
este că afară de Cela ce i‐a supus Lui toate. Iar dacă se vor supune Lui 
toate, atunci și însuși Fiul se va supune Celui ce a supus Lui toate, ca să 
fie Dumnezeu toate întru toate” (1Cor. 15, 27‐28). ,,Nu încetez a mulțumi 
pentru voi, pomenire de voi făcând la rugăciunile mele, ca Dumnezeul 
Domnului  nostru  Iisus  Hristos,  Tatăl  slavei,  să  dea  vouă  duhul 
înțelepciunii  și  al  descoperirii,  spre  cunoștința  Lui,  luminând  ochii 
minții voastre, ca să știți voi care este nădejdea chemării Lui, și care este 
bogăția  slavei  moștenirii  Lui  întru  sfinți,  și  care  este  mărimea  cea 
preaînaltă  a  puterii  Lui  întru  noi  care  credem,  după  lucrarea  puterii 
tăriei Lui, care o a lucrat întru Hristos, sculând pe El din morți, și l‐a 
pus a ședea de‐a dreapta Sa întru cele cerești, mai presus decât toată 
începătoria și stăpânirea și domnia, și decât tot numele ce se numește, 
nu  numai  în  veacul  acesta,  ci  și  în  cel  viitor.  Și  toate  le‐a  supus  sub 
picioarele Lui, și pe El l‐a dat Cap mai presus de toate Bisericii, carele 
este Trupul Lui, plinirea celui ce toate întru toți plinește” (Efes. 1, 16‐23). 
,,Nu ale sale fiecare, ci și ale altora fiecine să căutați. Că aceasta să se 
înțeleagă  întru  voi,  care  și  întru  Hristos  Iisus,  Carele  în  chipul  lui 
455
Dumnezeu fiind, nu răpire au socotit a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci 
S‐a  deșertat  pe  Sine,  chip  de  rob  luând,  întru  asemănarea  oamenilor 
făcându‐se;  și  cu  închipuirea  aflându‐se  ca  omul,  s‐a  smerit  pe  Sine, 
ascultător  făcându‐se  până  la  moarte,  iar  moarte  de  Cruce.  Pentru 
aceasta și Dumnezeu pe Dânsul l‐a prea înălțat, și i‐a dăruit Lui nume, 
care este peste tot numele, ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se 
plece, al celor cerești și al celor pământești și al celor dedesubt, și toată 
limba  să  mărturisească  că  Domn  este  Iisus  Hristos,  întru  slava  lui 
Dumnezeu Tatăl” (Filip. 2, 4‐11). 
Și este o împărăție a dreptății. ,,Cuvânt bun răspuns‐a inima mea; 
grăi‐voi cântarea mea Împăratului. Limba mea este trestie de scriitor ce 
scrie iscusit. Împodobit ești cu frumusețea mai mult decât fiii oamenilor; 
revărsatu‐s‐a har pe buzele Tale. Pentru aceasta Te‐a binecuvântat pe 
Tine  Dumnezeu,  în  veac. Încinge‐Te  cu  sabia  Ta  peste  coapsa  Ta, 
puternice  cu  frumusețea  Ta  și  cu  strălucirea  Ta.  Încordează‐ți  arcul, 
propășește și împărățește, pentru adevăr, blândețe și dreptate, și te va 
povățui  minunat  dreapta  Ta.  Săgețile  Tale  ascuțite  sunt  puternice  în 
inima dușmanilor împăratului; popoarele sub Tine vor cădea. Scaunul 
Tău,  Dumnezeule,  în  veacul  veacului,  toiag  de  dreptate  toiagul 
împărăției Tale. Iubit‐ai dreptatea și ai urât fărădelegea; pentru aceasta 
Te‐a  uns  pe  Tine  Dumnezeule,  Dumnezeul  Tău,  cu  untdelemnul 
bucuriei, mai mult decât pe părtașii Tăi. Smirna și aloea îmbălsămează 
veșmintele Tale; din palate de fildeș cântări de alăută Te veselesc; fiice de 
împărați  întru  cinstea  Ta;  stătut‐a  împărăteasa  de‐a  dreapta  Ta, 
îmbrăcată în haină aurită și prea înfrumusețată. Ascultă fiică și vezi și 
pleacă urechea ta și uită poporul tău și casa părintelui tău, că a poftit 
Împăratul frumusețea ta, că El este Domnul tău. Și se vor închina Lui 
fiicele  Tirului  cu  daruri,  feței  Tale  se  vor  ruga  mai‐marii  poporului. 
Toată  slava  fiicei  Împăratului  este  înăuntru,  îmbrăcată  cu  țesături  de 
aur și prea înfrumusețată. Aduce‐se‐vor Împăratului fecioare în urma 
ei,  prietenele ei se vor aduce ție. Aduce‐se‐vor întru veselie și bucurie. 
Aduce‐se‐vor în Biserica Împăratului. În locul Părinților tăi s‐au născut 
ție fii; pune‐i‐vei pe ei căpetenii peste tot pământul. Pomeni‐vor numele 
tău în tot neamul și neamul; pentru aceasta popoarele te vor lăuda în 
veac și în veacul veacului” (Ps. 44). ,,În multe feluri și în multe chipuri de 
demult Dumnezeu grăind Părinților prin proroci, în zilele acestea mai 
de pe urmă a grăit nouă întru Fiul, pe Carele la pus moștenitor tuturor, 
prin  Carele  și  veacurile  a  făcut;  Care  fiind  strălucirea  slavei  și  chipul 
ipostasului Lui, și purtând toate cu graiul puterii Sale, prin Sine singur 
făcând curățirea păcatelor noastre, a șezut de‐a dreapta măririi întru 
cele înalte; cu atâta mai bun făcându‐se decât îngerii, cu cât mai osebit 
nume decât dânșii a moștenit. Căci căruia din îngeri i‐a zis cândva: Fiul 
Meu  ești  Tu,  Eu  astăzi  Te‐am  născut?  Și  iarăși:  Eu  voi  fi  Lui  Tată,  și 
456
Acela va fi Mie Fiu? Și iarăși, când duce pe Cel întâiu născut în lume, 
zice: și să se închine Lui toți îngerii lui Dumnezeu. Și de îngeri zice: Cela 
ce face pe îngerii Săi duhuri și pe slugile Sale pară de foc. Iar către Fiul: 
Scaunul tău, Dumnezeule, în veacul veacului; toiagul dreptății, toiagul 
împărăției Tale. Iubit‐ai dreptatea și ai urât fărădelegea; pentru aceea 
Te‐a  uns  pe  tine  Dumnezeule,  Dumnezeul  Tău,  cu  untul  de  lemn  al 
bucuriei mai mult decât pe părtașii Tăi. și: Întru început Tu Doamne, 
pământul ai întemeiat, și lucrurile mâinilor Tale sunt cerurile; acelea vor 
pieri, iară Tu rămâi; și toate ca o haină se vor învechi; și ca un veșmânt 
vei înveli pe ele, și se vor schimba; dar Tu același ești, și anii Tăi nu vor 
lipsi. Și căruia dintru îngeri a zis cândva: Șezi de‐a dreapta Mea, până 
când  voi  pune  pe  vrăjmașii  Tăi  așternut  picioarelor  Tale?  Au  nu  toți 
sunt duhuri slujitoare, carele se trimit spre slujbă pentru cei ce vor să 
moștenească  mântuirea?”  (Evrei  1,  1‐14).  ,,Jilțul  Lui  se  va  întări  prin 
milostivire și pe El va ședea de‐a pururi în cortul Lui David un judecător 
apărător  al  pricinii  drepte  și  râvnitor  dreptății”.  ,,Iată  că  un  rege  va 
stăpâni prin dreptate și căpeteniile vor cârmui cu dreptate” (Is. 16, 5; 32, 
1). ,,Iată vin zile, zice Domnul, când voi ridica lui David Odraslă dreaptă 
și  va  ajunge  rege  și  va  domni  cu  înțelepciune;  va  face  judecată  și 
dreptate pe pământ” (Ier. 23, 5). 
Această  împărăție  este  o  împărăție  a  sufletelor  și  în  suflete,  și 
numai aceia intră în ea, care o au deja în ei. ,,Și întrebat fiind de farisei, 
când va veni împărăția lui Dumnezeu, a răspuns lor și a zis: nu va veni 
împărăția lui Dumnezeu cu pândire. Nici (nu) vor zice, iat‐o aici sau iat‐
o acolo; că iată împărăția lui Dumnezeu înlăuntru vostru este” (Luca 17, 
20‐21). ,,Amin zic vouă: oricine nu va primi împărăția lui Dumnezeu ca 
pruncul, nu va intra într‐însa” (Luca 18, 17). 
Această  Împărăție  a  lui  Hristos,  organizată  în  afară  alcătuiește 
Biserica sau  ,,Trupul lui Hristos”,  capul ei fiind Însuși Hristos ,,Și toate 
le‐a supus sub picioarele Lui, și pe El l‐a dat Cap mai presus de toate 
Bisericii,  carele  este  Trupul  Lui,  plinirea  Celui  ce  toate  întru  toți 
plinește”.  ,,Căci  bărbatul  este  cap  femeii  precum  și  Hristos  este  cap 
Bisericii”  (Efes.  1,  22‐23;  5,  23).  ,,Acum  mă  bucur  întru  patimile  mele 
pentru  voi,  și  plinesc  lipsele  necazurilor  lui  Hristos  în  trupul  meu 
pentru Trupul Lui, carele este Biserica” (Col. 1, 24). ,,Și voiesc să știți voi, 
că a tot bărbatul capul este Hristos, iar capul femeii este bărbatul; iar 
capul lui Hristos este Dumnezeu”. ,,Dar voi sunteți trupul lui Hristos, și 
mădulare din parte” (1Cor. 11, 3; 12, 27). ,,Că precum într‐un trup multe 
mădulare avem, și mădularele nu au toate o lucrare, întru același chip 
noi  cei  mulți  un  trup  suntem  întru  Hristos,  și  fiecare  unul  altuia 
mădulare” (Rom. 12, 4‐5). 
Înfierea  și  intrarea  în  această  împărăție  este  numai  prin  ,,baia 
nașterii celei de a doua” (Tit 3, 5) sau prin naștere ,,de sus”. ,,Răspuns‐a 
457
Iisus și i‐a zis lui: amin, amin, grăiesc ție: de nu se va naște cineva de 
sus, nu va putea vedea împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3, 3). ,,Au nu știți 
că, oricâți întru Iisus Hristos ne‐am botezat, întru moartea Lui ne‐am 
botezat? Împreună cu El ne‐am îngropat prin botez întru moarte, ca în 
ce chip s‐a sculat Hristos din morți prin slava Tatălui, așa și noi întru 
înnoirea  vieții  să  umblăm.  Că  de  vreme  ce  împreună  odrăsliți  ne‐am 
făcut  cu  asemănarea  morții  Lui,  deci  și  învierii  Lui  vom  fi  părtași; 
aceasta  știind,  că  omul  nostru  cel  vechi  cu  Dânsul  împreună  s‐a 
răstignit,  ca  să  se  strice  trupul  păcatului,  ca  să  nu  mai  slujim  noi 
păcatului; pentru că cel ce a murit, s‐a îndreptățit de păcat. Că de am 
murit împreună cu Hristos, credem că vom și viia împreună cu Dânsul, 
știind că Hristos cel ce a înviat din morți nu mai moare, că moartea pe 
Dânsul nu‐l mai stăpânește. Căci ce a murit, păcatului odată a murit; 
iar ce viiază, viiază lui Dumnezeu. așa și voi socotiți‐vă pe voi morți a fi 
păcatului, și vii lui Dumnezeu întru Iisus Hristos, Domnul nostru. Să nu 
împărățească dar păcatul în trupul vostru cel muritor, ca să‐l ascultați 
pe  el  întru  poftele  lui,  nici  vă  faceți  modulările  voastre  arme  de 
nedreptate păcatului, ci să vă puneți pe voi înaintea lui Dumnezeu ca 
dintru morți vii, și modulările voastre ca arme de dreptate înaintea lui 
Dumnezeu. Că păcatul pe voi nu vă stăpânește; că nu sunteți sub lege, ci 
sub har” (Rom. 6, 3‐14). ,,Bărbaților, iubiți‐vă femeile voastre, precum și 
Hristos a iubit Biserica, și pe Sine s‐a dat pentru dânsa, ca pe ea să o 
sfințească, curățindu‐o cu baia apei prin grai, ca să o puie înainte pe ea 
Luiș slăvită Biserică, neavând întinăciune, nici prihană, sau altceva de 
acest fel, ci ca să fie sfântă și fără de prihană” (Efes. 5, 25‐27). ,,Socotiți 
ca  să  nu  vă  fure  pe  voi  cineva  cu  filosofia  și  cu  înșelăciunea deșartă, 
după predania oamenilor, după stihiile lumii și nu după Hristos. Căci 
întru  El  locuiește  toată  plinirea  Dumnezeirii  trupește,  și  sunteți  întru 
Dânsul plini, carele  este capul a toată  începătoria și stăpânirea; întru 
carele  sunteți  și  tăiați  împrejur  cu  tăiere  împrejur  nefăcută  de  mână, 
întru dezbrăcare trupului păcatelor cărnii întru tăierea împrejur a lui 
Hristos; îngropați fiind împreună cu El prin botez, întru carele v‐ați și 
sculat împreună prin credința lucrării lui Dumnezeu, celui ce l‐a sculat 
pe El din morți. Și pe voi care ierați morți întru păcate și întru netăierea 
împrejur a trupului vostru, v‐a înviat împreună cu Dânsul, iertând vouă 
toate greșalele; ștergând cu dogmele zapisul ce era asupra noastră, care 
era protivnic nouă, și pe Acela l‐a luat din mijloc, pironindu‐l pe cruce; 
dezbrăcând  începătoriile  și  domniile,  i‐au  vădit  de  față  arătându‐i 
biruiți pe dânșii întru dânsa” (Col . 2, 8‐15). ,,Au nu știți că nedrepții 
împărăția lui Dumnezeu nu o vor moșteni? Nu vă înșelați; nici curvarii, 
nici slujitorii idolilor, nici preacurvarii, nici malachii, nici sodomnenii, 
nici furii, nici lacomii, nici bețivii, nici ocărâtorii, nici răpitorii, împărăția 
lui Dumnezeu nu o vor moșteni. Și acestea unii ați fost; ci v‐ați spălat, ci 
458
v‐ați  sfințit,  ci  v‐ați  îndreptat  întru  numele  Domnului  Iisus  și  întru 
Duhul Dumnezeului nostru” (1Cor. 6, 9‐11). 
Nimeni  nu  poate  intra  în  această  împărăție  a  lui  Hristos  decât 
numai prin botez, adică prin  ,,naștere de sus”  sau  ,,nașterea din apă și 
din duh”',  după  Cuvântul    Mântuitorului  ,,...de nu se va naște cineva 
din apă și din Duh, nu va putea să intre în Împărăția lui Dumnezeu” 
(Ioan 3, 5). 
Această naștere este  ,,de sus”  sau  ,,de la Dumnezeu”, prin puterea 
Duhului Sfânt, și ieste o adevărată înviere din morți, fapt pentru care 
botezul este numit adeseori  ,,învierea”. ,,Răspuns‐au Iisus și i‐a zis lui: 
amin, amin, grăiesc ție: de nu se va naște cineva de sus, nu va putea 
vedea împărăția lui Dumnezeu”. ,,Iar câți l‐au primit pe Dânsul, le‐a dat 
lor  stăpânire  ca  să  se  facă  fii  ai  lui  Dumnezeu,  celor  ce  cred  întru 
numele Lui. Care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă 
bărbătească,  ci  de  la  Dumnezeu  s‐au  născut”  (Ioan  3,  3;  1,  12‐13). 
,,Îngropați fiind împreună cu El prin botez, întru carele v‐ați și sculat 
împreună prin credința lucrării lui Dumnezeu, celui ce l‐a sculat pe El 
din  morți.  Și  pe  voi  care  ierați  morți  întru  păcate  și  întru  netăierea 
împrejur a trupului vostru, v‐a înviat împreună cu Dânsul, iertând vouă 
toate greșalele” (Col . 2, 12‐13). ,,Au nu știți că, oricâți întru Iisus Hristos 
ne‐am botezat, întru moartea lui ne‐am botezat? Împreună cu El ne‐am 
îngropat prin botez întru moarte, ca în ce chip s‐a sculat Hristos din 
morți prin slava Tatălui, așa și noi întru înnoirea vieții să umblăm. Că 
de vreme ce împreună odrăsliți ne‐am făcut cu asemănarea morții Lui, 
deci  și  învierii  Lui  vom  fi  părtași”  (Rom.  6,  3‐5).  ,,Credincios  este 
cuvântul;  că  de  am  murit  împreună  cu  Hristos,  împreună  cu  Dânsul 
vom și viia” (2Tim. 2, 11). ,,Că oricâți în Hristos v‐ați botezat, în Hristos v‐
ați îmbrăcat” (Gal. 3, 27). Deci botezul creștin este o înnoire a vieții, ,,o 
naștere din nou”, ,,o înviere din morți”. Când marele Apostol Pavel scrie: 
,,Deșteaptă‐te,  cel  ce  dormi,  și  te  scoală  din  morți  și  te  va  lumina 
Hristos” (Efes. 5, 14),  el are în vedere tocmai această înnoire și înviere 
prin botezul creștin, căci în Împărăția lui Hristos nu intră decât cel ce 
,,învie” din morți prin botezul creștin”581.  
 
Părintele Cleopa ne face atenți să nu dăm crezare duhului 
antihristic care prin tăgăduirea unității Bisericii lovește în Hristos ‐ 
,,Piatra cea din capul unghiului”, tăgăduiește venirea lui Hristos în trup 
și Dumnezeirea Lui 
 
Părintele  Cleopa,  ne‐a  făcut  atenți  să  nu  dăm  crezare  duhului 
antihristic care pune stăpânire pe cei ce tăgăduiesc unitatea Bisericii, 
581
 Călăuză în credința Ortodoxă, Despre împărăția de o mie de ani, pp. 351‐353. 
459
tăgăduiesc  venirea  lui  Hristos  în  trup,  tăgăduiesc  Dumnezeirea  Lui, 
hulesc pe Duhul Sfânt și întreaga lucrare a Sfintei Treimi în lume. În 
cuvântările Sfinției sale adesea îl auzeam zicând:  
„Frații  mei,  în  țara  noastră  sunt  o  seamă  de  secte  autorizate;  o 
seamă sunt tolerate, ca fracțiuni religioase și o seamă din ele sunt și 
netolerate,  subversive,  care  sunt  și  contra  statului  și  a  Bisericii.  Dar 
oricare sectă ar fi, să știți că toate se cheamă „neghinele țarinii”. 
Dumneavoastră  ați  auzit  pilda  din  Evanghelie  cu  neghinele 
țarinii,  că  a  întrebat  pe  Stăpânul:  „Doamne,  n‐ai  semănat  sămânță 
bună în țarina Ta? De unde are zâzanii? (Matei 27, 25). Adică, de unde 
are neghine? 
Și  a  zis  Stăpânul  țarinii:  „un  om  vrăjmaș  a  făcut  aceasta”.  Ai 
auzit?  Adică  diavolul.  Țarină  este  toată  lumea  –  cum  spune 
Mântuitorul. Țarina creștină, dacă se socotesc toți creștinii care cred în 
Sfânta  Treime,  suntem  peste  două  miliarde  pe  glob.  Aproape  o 
jumătate din populația lumii este creștină într‐un fel. 
În  această  țarină  mare,  satana  a  semănat  neghine,  ca  să  nu  fie 
grâul curat, adică credința dreaptă. Și această neghină sunt sectele. Ele 
sunt  niște  buruieni  care  au  crescut  la  umbra  Bisericii,  la  temelia 
Bisericii,  și  nu  trebuie  ca  noi  să  dăm  grâul  pe  neghină  sau  să 
amestecăm grâul cu neghina. 
Voi, care v‐ați născut creștini, care ați crescut creștini din părinți 
creștini, din strămoși creștini, este o mare rușine și un mare păcat să 
lăsați rădăcina voastră și să vă duceți la vrăjmașii lui Dumnezeu, care 
nu cinstesc pe Maica Domnului, pe sfinți și sfintele moaște; care hulesc 
icoanele,  Sfânta  Cruce,  cele  șapte  Sfinte  Taine  și  tot  ce  este  sfânt  în 
Biserica drept măritoare a lui Iisus Hristos. 
...Așa au să vină și pe timpul lui Antihrist. Băgați de seamă, poate 
eu sunt în groapă. Voi fi putred pe atunci. Să vă aduceți aminte când 
învățam  eu  aici.  Să vă  însemnați  cu  Sfânta  Cruce,  cea mai  puternică 
armă, de care se cutremură tot iadul, și nu veți fi biruiți de nimic. 
Auzi cum cântă Biserica la Sfântul Maslu: „Doamne, armă asupra 
diavolului,  Crucea  Ta  o  ai  dat  nouă,  că  se  scutură  și  se  cutremură, 
nesuferind  a  căuta  spre  puterea  ei;  că  moartea  ai  călcat  și  morții  ai 
sculat. Pentru aceasta ne închinăm îngropării Tale și Învierii”. 
Deci să nu credeți în descântece, în tot felul de vrăji, în cei ce caută 
în bobi, în cafea, în palmă; cei ce sting cărbuni, cei care deschid cărţi 
sfinte, cei care descântă cu numele lui Hristos și pomenesc sfinții. Toți 
sunt împotriva lui Hristos! Toți sunt în slujba satanei! 
Nici o vedenie să nu primiți. O vedenie care‐i de la Dumnezeu, v‐
am spus că nu se supără Dumnezeu dacă nu o primești, că El știe că tu 
te temi să nu primești lup în loc de păstor. 
Vedenia,  știți  care  este?  Ai  auzit  care‐i  vedenia  noastră?  Care  o 
460
spune Sfântul Efrem Sirul:  „Așa, Doamne, Împărate, dăruiește‐mi ca 
să‐mi  văd  păcatele  mele,  să  nu  osândesc  pe  fratele  meu,  că 
binecuvântat ești”. 
Și  iarăși  ceea  ce  spune  Duhul  Sfânt  prin  Prorocul  David:  „că 
fărădelegea  mea  eu  o  cunosc  și  păcatul  meu,  înaintea  mea  este 
pururea” (Ps. 50, 4). Să ne vedem păcatele, nu vedenii. Că Sfântul Isaac 
Sirul spune: „De mii de ori mai fericit este cel ce‐și vede păcatele, decât 
cel ce vede vedenii; că vedeniile pot fi draci și te duc la pieire vremelnic 
și veșnic”. 
Să ne vedem păcatele noastre, să petrecem în smerenia minții și a 
inimii și să nu ne socotim vrednici că putem vedea vedenii, că asta este 
cea mai mare mândrie și cutezanță. 
Dacă de pe acum crezi în vedenii, când va veni Antihrist, ce‐ai să 
faci  atunci?  Că  spune  la  2  Tesaloniceni,  cap.  2,  9,  despre  venirea  lui 
Antihrist:  „a  cărui  venire  este  întru  toată  puterea  satanei,  făcând 
semne și minuni mari, de va putea să înșele și pe cei aleși”. 
Sfântul Andrei al Cezareei, în tâlcuirea Apocalipsei, spune: „Când 
vor veni ucenicii lui Antihrist, vor face pe femei și bărbați să zboare pe 
sus”. Ai să vezi tu atunci! Când vei vedea că din paie uscate de grâu îți 
face pâine proaspătă și, din viță uscată de vie, îți face să curgă vinul cel 
mai bun. 
Vor face multe minuni cu puterea satanei, încât cei care nu sunt 
întemeiați în credință vor zice: „Măi, ăștia sunt de la Dumnezeu!” 
Vor merge cu tine la cimitir și vor întreba:  
– Unde‐i mama ta îngropată? 
– Aici! 
– Unde‐i tatăl tău îngropat? 
– Aici! 
Și vor zice slugile lui Antihrist: 
– Ieși, măi Gheorghe! Ieși, măi Ioane! Ieși, Vasile! Ieși, Marie! Ieșiți 
din morminte! 
Și o să‐ți iasă tatăl tău și o să te sărute; și mama ta o să te ia în 
brațe, cu hainele cu care‐i pusă în mormânt, și îți va zice: 
–  Dragul  tatei,  credeți  în  aceștia,  că  de  la  Dumnezeu  sunt! 
Credeți, că ei ne‐au scos pe noi din iad! 
Toți vor fi draci! Și cei scoși din morminte și cei care vin cu dânșii. 
Luați aminte! Să nu credeți în prorocii mincinoși, că fac minuni cu 
puterea satanei și pe cei slabi în credință o să‐i înșele. Ei lucrează cu 
satana, iar noi suntem cu Hristos! 
Atunci  ce‐ai  să  faci,  dacă  începi  a  crede  de  pe  acum  în  vrăji, în 
descântece și în ghicitorii de tot felul? 
Eu umblu prin credință, nu prin vedere. Așa ne învață Biserica în 
Simbolul Credinței. N‐am nevoie să văd. Că zice Hristos: „Fericiți cei ce 
461
n‐au văzut și au crezut!” (Ioan 20, 29). Așa este. 
Acum  aproape  de  sfârșitul  lumii  vor  apare  mulți  hristoși 
mincinoși și proroci mincinoși să înșele lumea. Voi țineți‐vă de mama 
voastră spirituală, Biserica Ortodoxă, care v‐a născut prin apă și prin 
Duh!  Nimic  să  nu  primiți  de  la  sectanți.  Când  vine  un  sectant  sau 
cineva la tine, întâi pune‐l să facă cruce și să spună Crezul; „Cred 
Într‐Unul  Dumnezeu,  Tatăl  Atotțiitorul,  Făcătorul  cerului  și  al 
pământului…”. 
Dacă spune Crezul, vorbește cu el; dacă nu, zi‐i: „Fugi, satană, că 
nu ești fiu al Bisericii, ci ești al lui Antihrist!” 
Eu  am  scris  o  carte  –  „Despre  credința  Ortodoxă”  –,  care  s‐a 
tipărit  în  două  ediții,  unde  am  pus  și  pe  martorii  lui  Iehova  și  toate 
sectele. 
Spune  Evanghelistul  Ioan:  Fiilor,  ați  auzit  că  vine  Antihrist?  Tot 
duhul care nu mărturisește pe Iisus Hristos că este Dumnezeu, antihrist 
este!  (1Ioan  4,  3)  Deci  înainte  mergătorii  lui  Antihrist  tăgăduiesc 
dumnezeirea lui Hristos. 
Să nu ne speriem ! Noi una să știm: că Piatra Hristos este temelia 
Bisericii  și  porțile  iadului  nu  o  vor  birui.  Ai  văzut  ce  spune  Sfântul 
Atanasie cel Mare: ,,Vezi căderea iudeilor din credință? Câți prorocii au 
avut ei până la Sfântul Ioan Botezătorul! Iar de atunci nici unul! ,,Că 
Legea și prorocii până la Ioan Botezătorul sunt”. 
S‐a ridicat Duhul Sfânt de  la ei, să nu mai aibă prorocii  până la 
sfârșit.  Tot  el  spune:  ,,Să  nu  vă  temeți  când  se  vor  înmulți  vrăjmașii 
Bisericii! Că și în vremea sfârșitului și oricând Hristos va sprijini pe cei 
credincioși”. 
Și  zice:  ,,Dacă  are  să  împărățească  antihrist  1260  de  zile,  3  ani  și 
jumătate,  pentru  cei  aleși  se  vor  scurta  zilele”.  Are  să  ți  se  pară  că  a 
trecut într‐o lună împărăția lui antihrist. Ce? Dumnezeu nu știe pe cei 
aleși, ca să‐i cruțe? 
Deci,  totdeauna  să  țineți  credința  cu  statornicie.  ,,Un  Domn,  o 
credință, 582un  botez!”  (Efes.  4,  5).  În  ceea  ce  ne‐am  născut,  în  aceea  să 
murim!” .  
Fiind  întrebat  Sfinția  sa:  „Care  dintre  creștini  se  vor  mântui? 
Răspunde:  „Numai  creștinii  care  slujesc  lui  Dumnezeu  întru  adevăr, 
aceia  se  vor  mântui,  după  cum  spune  Duhul  Sfânt:  „Aproape  este 
Domnul de toți cei ce‐L cheamă pe El întru adevăr” (Ps. 144, 18). Despre 
oamenii care nu au primit credința în Dumnezeu nu putem zice că se 
mântuiesc, deoarece apostolul ne învață:  „Este un Domn, o credință și 
un botez”  (Efes. 4, 5; 1Cor. 12, 12). Și iarăși:  „Pace peste cei ce vor umbla 
cu dreptarul aceasta” (dreapta credință)  (Gal. 6, 16) și în alt loc:  „Cine 
582
 Ne vorbește Părintele Cleopa, Prorocii mincinoși, vol, 7, pp. 110‐111, 117‐121. 
462
nu se luptă după lege, nu se încununează” (2Timotei 2, 5)583. 
Deci, Părintele Cleopa arată, foarte clar, că izbânda noastră până 
la sfârșit este legată de credința în Biserică. Să credem în ea precum 
mărturisim în ,,Crez”, să credem și să mărturisim în ea ,,un Botez întru 
iertarea  păcatelor”,  și  în  ea  să  așteptăm  ,,învierea  morților  și  viața 
veacului ce va să fie. Amin”  (Simbolul credinței, art. 9‐12). Făcându‐ne 
atenți să nu cădem de la dreapta credință ne pune la adăpost de toate 
căderile, căci de vom rămâne în Biserică, prin harul Duhului Sfânt, cu 
puterea  lui  Dumnezeu,  putem  trece  peste  toate  cursele  vrăjmașului. 
Sfinția sa ne îndeamnă la mărturisirea credinței așa precum au făcut‐o 
toți sfinții care nu țineau seama nici chiar de viața lor.  
„Nu cumva, zice, socotind noi că iubim pe aproapele, să ne lăsăm 
călcați  de  cei  străini  de  dreapta  credință  în  Hristos,  care  voiesc  a  ne 
depărta pe noi de la Ortodoxie și a ne impune credința lor cea strâmbă 
și  eretică.  Iar  dacă  voiesc  a  ne  ataca  credința  noastră  cea  sfântă  sau 
Sfânta Tradiție a Bisericii Ortodoxe, atunci trebuie să o apărăm cu toată 
puterea până la moarte, după cum zice Sfântul Nicodim Aghioritul în 
Războiul nevăzut. 
Se cade, așadar, oricărui preot ortodox și oricărui creștin al Bisericii 
noastre  dreptmăritoare,  să  fie  un  bun  ostaș  al  lui  Hristos  cu  toată 
evlavia și cu mânie bărbătească și tare să apere, prin cuvânt și prin scris, 
adevărul dreptei noastre credințe. Nu se cuvine a fi blând acolo unde nu 
trebuie a te purta cu blândețe. Același lucru ne învață și Sfântul Pimen 
cel Mare,  zicând: „Se cade nouă a răbda toate, măcar de ne‐ar scoate 
cineva și ochii sau ne‐ar tăia mâna noastră cea dreaptă, iar dacă cineva 
voiește a ne depărta și a ne desparți pe noi de Dumnezeu, atunci să ne 
mâniem” (Pateric, Cuvântul 118). Și iarăși zice: „Întâia oară fugi, a doua 
oară fugi, a treia oară fă‐te sabie cu cel ce vrea să te despartă pe tine de 
dreapta credință. 
Auzi ce spune apostolul?  „Biserica este Trupul lui Hristos. Cap al 
Bisericii este Hristos”. Toate sectele mistice și raționaliste, nu numai din 
România, care s‐au despărțit de Biserică, s‐au despărțit de Hristos. Nu 
mai au legătură cu Hristos. Gata. Așa este. Și pe sectari, nu în casă, nici 
în ogradă să nu‐i primești, ca nu cumva să ne împărtășim de lucrurile 
cele rele ale lor și de ereziile lor”584. 
Ca  să  ne  întărim  în  credință  ne  învăța  a  ne  înarma  cu  Sfânta 
Cruce,  cu  rugăciunea,  postul  și  cu  o  viață  dăruită  cu  totul  lui 
Dumnezeu. 
După  cum  am  văzut,  înțelegerea  Părintelui  Cleopa  cu  privire  la 
,,dezbinarea și sfâșierea unității Bisericii” rămâne la înțelegerea unor 
Părinți  ai  Bisericii  și  nu  se  pleacă  până  într‐acolo  încât  să  caute 
583
Ibidem, vol, 10, p. 135. 
584
Ibidem, pp. 132‐133.   
463
refacerea  ei  și  să  recunoască  pe  eretici  ca  făcând  parte  din  Biserică. 
Avem destule cazuri când Părintele Cleopa îi chema să se întoarcă în 
Biserica din care au fost rupți. Unul dintre ele este și cazul renumitului 
Părinte  Arhimandrit  Placide  Deseilles,  pe  care,  după  cum  el  însuși 
mărturisește,  Părintele  Cleopa  este  cel  care  l‐a  atras  cel  mai  mult  la 
Ortodoxie.  Catolic  fiind  el  atunci,  Părintele  Cleopa  cu  dragostea  ce‐l 
caracteriza,  când  l‐a  văzut,  i‐a  zis:  ,,Mânca‐te‐ar  Raiul!  Să  te  faci 
ortodox, să te faci călugăr!”.  
Iată dar că Părintelui Cleopa nu i‐a spus să rămână unde este și 
cum  este,  că  se  mântuiește  și  așa,  nu  i‐a  spus  să  facă  ceva  pentru 
,,unirea Bisericii dezbinate”, ci l‐a chemat în Biserică. Deci înțelegerea 
Sfinției  sale  în  privința  Bisericii  este  în  Duhul  Sfinților  Părinți  ai 
Bisericii și nu este asemenea cu cea a unora din mai marii noștri care 
au căutat să‐l corupă, care cred asemenea celor din afara Bisericii și își 
fac impresia că vor reuși ceva cu ,,diplomația”. Pe unii dintre aceștia, 
deși își iau numele de ucenici și fii duhovnicești ai Sfinției sale, îi auzim 
învățând  cu  totul  altceva;  ei  sunt  cu  da  și  cu  nu  și,  după  cum zicea 
Părintele, „ei au școală, dar pentru că nu au călugărie cad”, „eu i‐am 
primit  la  spovedanie  și  la  călugărie,  dar  pe  nici  unul  nu  l‐am 
recomandat  la hirotonie”.  Pe  unii  din  acești  „ucenici”,  foarte citiți de 
altfel, îi vedem amețind pe creștinii simpli cu teorii de genul căci ,,ca 
remediu,  a  fost  nevoie  urgentă,  la  începutul  secolului  XX  și  mai  ales 
după fiecare război mondial, ca toți creștinii care s‐au certat între ei 
secole de‐a rândul, deși în același timp predicau toți Evanghelia iubirii 
lui  Hristos  și  mărturiseau  în  cult  credința  lor  în  Biserica  cea  una, 
sfântă, sobornicească și apostolească, să‐și schimbe modul lor de‐a se 
comporta unii cu alții. Așa a apărut o nouă orientare, numită mișcare 
ecumenică, adică mișcare de refacere a unității vizibile a creștinilor din 
întreaga lume.... 
Astfel,  ca  urmare  a  noului  spirit  ecumenic,  s‐a  trecut  de  la 
polemică  la  dialog;  de  la  confruntare  la  cooperare  și  ajutorare 
frățească; de la a prezenta mai întâi deosebirile la a sublinia mai întâi 
ceea ce e comun. S‐a trecut de la ura confesională reciprocă la respectul 
reciproc. Așa se face că, dacă secole de‐a rândul Biserica Ortodoxă și 
Biserica  Romano‐Catolică  s‐au  acuzat  reciproc,  ca  fiind  ,,Biserica 
schismatică”,  acum  au  început  să  se  considere  ,,Biserici  surori”. 
Desigur,  se  are  în  vedere  mai  ales  faptul  că  cele  două  Biserici  au 
împreună  șapte  Sfinte  Taine,  mulți  Sfinți  comuni  în  calendar, 
organizare  eclesială  similară  condusă  de  episcopat  sacramental, 
monahism, artă și muzică sacră și altele. 
În  anul  1965,  au  fost  ridicate  anatemele  reciproce  din  1054,  de 
către Patriarhul Athenagoras I și Papa Paul al VI‐lea. De asemenea, au 
fost  inițiate  dialoguri  teologice  internaționale  în  care  diferențele 
464
dogmatice sunt discutate mai mult amabil decât polemic. În schimb pe 
lângă  schimbul  de  burse  oferite  studenților,  se  manifestă  multă 
disponibilitate  din  partea  Bisericii  Romano‐Catolice  și  a  celorlalte 
Bisericii din Occident de‐a împrumuta lăcașuri de cult noilor parohii 
ortodoxe din Europa occidentală, care n‐au posibilități financiare de a‐
și zidi biserici proprii etc.” 
Iată dar, cât de departe au ajuns „ucenicii” Părintelui Cleopa care 
mai ieri i se arătau Sfinției sale că îi aduc pe eretici la unire cu Biserica 
cea una. Dar ei nu se opresc aici, ci au mers și merg mai departe după 
planul lor, sau mai bine zis al diavolului, pe care nu s‐au smerit să‐l 
supună cercetării Părintelui Cleopa și altor mari părinți duhovnicești, 
ba  dimpotrivă  au  căutat  să‐i  păcălească  cu  diplomație,  crezându‐i 
incapabili  de  a  le  înțelege  planurile  lor  cele  „nobile”  de  „unire”  a 
Bisericii.  Desigur  că  de  se  mărturiseau  sincer  și  de  ascultau  de 
minunații noștri părinți duhovnicești, unii ca aceștia care acum sunt 
în fruntea Bisericii, acum soarta Bisericii și a țării noastre era alta. Iar 
pentru  că  nu  au  făcut‐o  și  au  ajuns  să  facă  lucrare  eretică  chiar  în 
Biserică, al nostru este, după cum arată Părintele Cleopa, să ne salvăm 
și să ne găsim mântuirea până la sfârșitul acestei vremi în credința în 
Biserică,  așa  după  cum  mărturisim  în  Simbolul  credinței  (Crezul  ). 
Credem că numai în credința și prin credința Bisericii ne putem uni cu 
Hristos, prin Duhul Sfânt și putem fi în unire unii cu alții, iar de cei ce 
nu  cred,  nu  caută    și  nu  mărturisesc  aceasta  suntem  sfătuiți  de 
Părintele Cleopa să fugim ca de unii ce nu mai au iertare și să le zicem: 
,,Fugi, satană, că nu ești fiu al Bisericii, ci ești al lui Antihrist!”585.  
Acesta este cuvântul pe care ni‐l recomandă Sfinția sa a‐l spune 
celor  care  caută  să  ne  despartă  de  credința  ortodoxă,  de  Biserică, 
cuvânt  care  este  într‐un  Duh  cu  Sfinții  Părinți.  Sfântul  Teofan 
făcătorul  de  canoane,  insuflat  de  Duhul  Sfânt,  scrie  în  Canonul  de 
laudă  adus  în  cinstea  Sfinților  Părinți  de  la  Sinodul  al  șaptelea 
Ecumenic:  
,,Cum  că  nu  se  va  clăti  Biserica  lui  Hristos  cea  nemișcată,  de  la 
Dânsul în taină s‐au învățat dumnezeieștii mai mari păstori, care pe cei 
ce vor să o clătească i‐au lepădat de la cei bine credincioși, ca pe niște 
părți ale lui antihrist”586.  
Sfântului Lavrentie de la Cernigov (1868‐1950) i s‐a descoperit că 
cei ce cugetă unele ca acestea despre Biserică și nu le leapădă nu mai 
au iertare și nu mai sunt chemați de Dumnezeu la pocăință.  
„La noi Biserica e Ortodoxă, zice Sfântul Lavrentie. Se dezbină și 
intră  în  erezie  cei  ce  nu  cred  în  Una  Sfântă,  Sobornicească  și 
Apostolească  Biserică!  Biserica  Ortodoxă  este  trupul  Mântuitorului 
585
Ibidem, p. 124. 
586
 Canonul din Duminica Sfinților Părinți de la Sinodul al șaptelea Ecumenic, pesna 3, strofa I. 
465
(oare se poate rupe trupul lui Hristos?). Și ei (ereticii) nu țin minte că 
unul este Dumnezeu, una este credința și unul este Sfântul Botez. Iisus 
Hristos a creat o singură Biserică (și nu biserici) ce nu va fi învinsă nici 
de  porțile  iadului.  Una  este  doar  Biserica  Ortodoxă  Sobornicească  și 
Apostolească,  celelalte  ce  se  numesc  ,,biserici”,  nu  sunt  biserici,  ci 
sămânță stearpă a diavolului în lanul de grâu al lui Hristos”. 
,,Părintele, zice cel ce a fost de față și a scris acestea, după ce a spus 
acestea, a început să plângă și să se roage pentru toți rătăciți. Apoi a 
spus: 
,,Nu, nu‐i va chema pe ei Dumnezeu la pocăință, și nu‐i va dezlega, 
căci nu iartă Dumnezeu acest păcat. Acest lucru mi‐a fost arătat mie de 
către Împărăteasa Cerească și Sfântul Înger Păzitor... Maica Domnului 
mi  s‐a  arătat  de  mai  multe  ori,  atât  singură,  cât  și  însoțită  de 
Arhanghelii  Mihail  și  Gavriil...  în  ei  (cei  ce  singuri  s‐au  abătut  de  la 
dreapta‐credință)  nu  se  mai  sălășluiește  Sfântul  Duh  ‐  mântuirea  și 
câștigarea  Împărăției  Cerești.  Noi,  ortodocșii,  nu  urmărim  decât 
salvarea  sufletului  și  câștigarea  Împărăției  Cerești  și  acest  lucru  ni‐l 
poate  da  Maica  noastră,  Biserica  Ortodoxă.  Slavă  lui  Dumnezeu! 
Lepădarea de Biserică este un păcat de neiertat, atât în viața asta cât și 
în viața cealaltă. Asta‐i hulă împotriva Duhului Sfânt.” 
Terminând  această  discuție,  Părintele  s‐a  luminat  cu  o  lumină 
nepământească, apoi a adăugat: 
,,Cei ce au urechi, să audă și cei ce au ochi, să vadă!”.  587 Iar apoi a 
adăugat cu tristețe: ,,dar vor fi mulți surzi și mulți orbi” .  
 
Izbăvirea din cursele duhului lui antihrist o putem avea, după cum 
ne învață Părintele Cleopa într‐un Duh cu Sfinții Părinți, numai în 
Biserica ‐ Trupul lui Hristos, lepădându‐ne de sine și îngrădindu‐ne cu 
Sfânta Cruce 
 
Asemenea  Sfinților  Părinți,  Părintele  Cleopa,  arată  că  reușita 
noastră împotriva tuturor uneltirilor duhului antihristic este credința 
noastră  în  Biserică  și  trăirea  în  Duhul  ei.  Referindu‐se  la  lucrarea 
antihristică care se grăbește a se face acum Sfinția sa, spunea încă de 
atunci că: 
,,Aceștia vor să pună acum pecetea cu 666, semnul lui antihrist pe 
oameni,  dar  ,,Domnul  risipește  sfaturile  neamurilor  și  leapădă  sfatul 
boierilor, iar sfatul Domnului rămâne în veac și gândurile inimii Lui, în 
neam  și  în  neam”  (Ps  32,  10).  Nu  va  fi  acum  aceasta,  vine  mai  întâi 
războiul”. 
Și prin aceasta se arată a fi într‐o înțelegere cu alți Sfinți Părinți și 
587
 Sfântul Lavrentie de la Cernigov, Viața, învățăturile și minunile, Editura credința Strămoșească, 
2003, p. 180. 
466
cu Sfântul Lavrentie care de mai înainte a zis că: 
,,În  timpurile  acelea  nu  va  mai  fi  draci  în  iad,  ci  toți  vor  fi  pe 
pământ  și în  oameni. Va  fi  o  mare  calamitate  atunci  pe pământ, nici 
măcar apă nu va mai fi, apoi va fi războiul mondial (al treilea). Vor fi 
niște bombe atât de puternice, încât și fierul și pietrele se vor topi. Focul 
și fumul se vor ridica până la cer și pământul va arde, vor rămâne foarte 
puțini  oameni,  și  atunci  ei  vor  striga:  ,,Terminați  cu  războiul  și  să  ne 
alegem un singur împărat pe tot globul!”. 
Și vor alege de împărat pe unul ce va fi născut dintr‐o desfrânată 
evreică din cel de‐al doisprezecelea neam de desfrânați,... 
Antihrist  va  fi  foarte  învățat  și  va  cunoaște  toate  vicleniile 
satanicești și va face multe minuni false și semne amăgitoare. Pe el îl vor 
vedea toți și îl va auzi lumea întreagă (prin televiziune, radio, etc.). Pe 
oamenii săi el îi va ștampila cu semnul său. Însă pe adevărații creștini, 
care i se vor opune, are să‐i urască cu ură mare. Atunci va începe ultima 
și cea mai mare prigoană a creștinilor care vor refuza ștampila satanei 
(semnul 666)”588.  
Pentru  a  ne  pregăti  mai  bine  pe  noi  cei  de  acum  în  privința 
numărului 666, despre care se auzea de pe atunci că se vrea a se pune 
în  buletinele  de  identitate  (nu  se  știa  lămurit  despre  aceste  acte 
biometrice cu micro‐cip și lucrarea antihristică care se vrea și se poate 
face  prin  ele),  Părintele  Cleopa  punea  accentul  pe  faptul  ca  noi  să 
ținem legătura vie cu Dumnezeu, să ne ținem în dreapta‐credință, să 
ducem viața în lepădare de sine, să nu ne lăsăm însemnați cu semnele 
răutății fiarei, care după cum arată Sfinții Părinți Dionisie Areopagitul 
și Maxim Mărturisitorul sunt: poftă fără de minte, închipuire pripită și 
mânie fără de judecată. 
A  nu  ne  lăsa  însemnați  cu  un  6,  care  este  poftă  fără  de  minte 
înseamnă  a  nu  ne  lăsa  stăpâniți  de  iubirea  de  sine,  de  iubirea 
nerațională față de trup, a nu căuta să ne aranjăm bine pe pământ și a 
nu ajunge robi patimilor desfrâului, beției, iubirii de argint și tuturor 
celorlalte patimi... 
A nu ne lăsa însemnați cu celălalt 6, care este închipuire pripită 
înseamnă a nu ne abate de la dreapta credință, a nu cădea în erezie, 
înșelare,  lepădare  de  credință,  dezbinări  de  tot  felul,  boli  sufletești, 
vrăjitorie, deznădejde și sinucidere. 
Apoi a nu ne lăsa însemnați cu al treilea 6, care este mânie fără 
judecată înseamnă a nu ne lăsa stăpâniți de ură, a nu ne face părtași la 
războaie, răzbunare, crime de tot felul, ceartă și tulburare între creștini, 
între părinți și copii, așa cum scrie la Sfânta Evanghelie589. 
Este  clar  deci  pentru  oricine  care  caută  sincer  mântuirea,  că 
588
Ibidem, pp.169‐180. 
589
Ne vorbește Părintele Cleopa, vol. 3, p. 69. 
467
pierzând credința Bisericii, pierzând harul Duhului Sfânt, trăind viața 
în iubire de sine, nimeni nu poate scăpa de această „ștampilare” și nu 
se poate împotrivi antihristului. Aceasta o putem vedea întâmplându‐
se și acum cu cei care au acceptat că Biserica este dezbinată, ei nu văd 
nici un pericol în toată lucrarea antihristică și chiar o lucrează. Pentru 
ei  unirea  împotriva Adevărului lui Dumnezeu și acceptarea cipurilor 
în actele de identitate nu se arată a fi nici un pericol, ba dimpotrivă 
niște lucruri folositoare. Nemaiavând conștiința Bisericii omul nu mai 
poate face nimic, nici măcar să conștientizeze pericolul. Omul care nu 
caută sincer unirea și numai unirea cu Dumnezeu în Biserică printr‐o 
viață  trăită  în  lepădare  de  sine  este  firesc  să  se  îndreptățească,  să 
deznădăjduiască, să se piardă.   
Atunci,  la  vremea  aceea,  Părintele  Cleopa,  nu  a  putut  zice  mai 
multe cu privire la actele cu cipuri, nu se știa despre acestea prin care 
se  face  lucrare antihristică  vădită,  dar  a  spus ce  este  mai  important. 
Dacă  astăzi,  când  este  atât  de  lămurit  cât  de  mult  rău  poate  face 
diavolul  prin  cei  robiți  de  el  celor  care  acceptă  să  ia  cipul,  unii  l‐au 
înțeles greșit pe Părintele Iustin prin care ne vorbește Dumnezeu, cât 
de greu îi era Părintelui Cleopa să ne lămurească aceasta atunci. Dar 
Părintele  Cleopa  ne‐a  arătat  ce  este  mai  important,  lucrul  care  ne 
izbăvește  din  toate  cursele  duhului  lui  antihrist  de  acum  până  la 
sfârșit. Asemenea Părintelui Iustin și altor părinți contemporani cu noi 
și Sfinția sa arată că cine alege să trăiască o viața în nepăsare și iubire 
de sine și dă curs lucrării antihristice, aceea de dezbinare de Biserică și 
de acceptare a actelor biometrice cu cip, ajunge desigur mai devreme 
sau  mai  târziu  (după  moarte)  să  vadă  că  nu  i‐a  folosit  la  nimic 
spovedania,  dezlegarea  de  păcate,  împărtășirea  și  nici  chiar 
însemnarea cu Sfânta Cruce. Primind cineva erezia împotriva Bisericii 
și dând curs lucrării antihristice, însemnându‐se cu semnul fiarei cel 
nevăzut, degeaba se îndreptățește că se spovedește, se împărtășește și 
că ascultă de un preot asemenea lui. Și unii eretici zic că se împărtășesc 
și  acei  ,,ortodocși”  care  au  acceptat  că  „Biserica  lui  Hristos  este 
dezbinată  și  are  nevoie  de  refacere”,  dar  cu  toate  acestea  vedem  că 
rămân întru întuneric și nu vin la lumina lui Hristos. 
Știm că Părintele Cleopa când era întrebat despre buletinele care 
urmau a se da, despre care nu aveam o înțelegere deplină precum o 
avem acum, răspundea de obicei: ,,Nu vă temeți, faceți Sfânta Cruce cu 
credință. Căci ce zicem în Acatistul Sfintei Cruci la Pesna 7? Bucură‐te 
pecete  pe  care  oameni  o  au  luat!”  Dar,  după  cum  am  văzut,  a  face 
Sfânta  Cruce  cu  credință  înseamnă  a  acționa  în  lepădare  de  sine, 
înseamnă a nu lua nici aceste acte cu cip, când am înțeles cu darul lui 
Dumnezeu că prin ele dăm curs lucrării antihristice în viața noastră. 
Căci dacă noi acum cunoaștem, cu darul lui Dumnezeu, lucrarea pe 
468
care vrea și poate diavolul să o facă prin cei care acceptă să ia aceste 
acte  cu  cip  și  cu  toate  acestea  din  iubire  de  sine,  căutând  mai  mult 
decât orice să ducem o viață tihnită, îndrăznim să le luăm se înțelege 
că nevăzut acceptăm ștampilarea. Pentru aceasta a spus Sfinția sa că 
este  o  prostie  să  așteptăm  o  ștampilare  cu  666,  făcută  cu  forța,  pe 
mână și pe frunte și că mai bine este a ne păzi de ștampilarea cu 666 
care  se  face  nevăzut  când  acceptăm  să  fim  în  poftă  fără  de  minte, 
închipuire  pripită  și  mânie  fără  de  judecată.  Cine  a  fost  pecetluit  cu 
Sfânta Cruce se păzește de acestea, nu dă curs lucrării antihristice în 
viața  sa  sub  nici  un  chip,  a  făcut  și  face  Sfânta Cruce  cu  credință  și 
văzând biruința prin ea cu bucurie poate să zică „Bucură‐te pecete pe 
care  oameni  o  au  luat!”  Ca  să  biruim  cu  Sfânta  Cruce  trebuie  să 
acceptăm  a  ne  duce  crucea,  nu  se  poate  să  acceptăm  lucrarea 
antihristică  în  viața  noastră  și  să  tragem  nădejdea  că  ne  izbăvește 
Sfânta  Cruce.  Părintele  Cleopa  ne‐a  arătat  clar  că  trebuie  să  punem 
accentul  pe  trăirea  interioară,  să  căutăm  unirea  cu  Dumnezeu  și  în 
lumina Lui și cu El fiind, prin El biruim, El biruiește, El ne mântuiește. 
A pune accentul pe trăirea interioară nu înseamnă a fi indiferenți față 
de  lucrarea  antihristică  și  a  o  accepta  ca  pe  una  care  nu  ne  poate 
vătăma  pe  noi  care,  chipurile,  spunem  că  ne  rugăm  și  căutăm 
mântuirea,  după  cum  vedem  că  învață  unii  astăzi  și  sunt  crezuți  de 
mulți. Cine are lucrare interioară nu acționează în iubire de sine, nu 
zice că cipurile sunt nimic, nu zice că pot fi luate fără nici o problemă. 
Să  nu  ne  lăsăm  înșelați,  nu  există  lucrare  duhovnicească  cu  mâna 
întinsă la lucrarea antihristică. Nu putem zice că de vom căuta să fim 
oameni duhovnicești cu nimic nu ne pot vătăma cipurile. După cum 
știm de la Apocalipsă se caută să se ajungă acolo încât  „nimeni să nu 
poată  cumpăra  sau  vinde,  fără  numai  cel  ce  are  semnul  sau  numele 
fiarei, sau numărul numelui ei” (Apoc. 13, 17).  Deci om duhovnicesc nu 
înseamnă ceea ce îmi închipui eu, omul duhovnicesc nu acționează în 
iubire de sine, ci în lepădare de sine. Nu putem zice că punem accentul 
pe  trăirea  interioară  și  luăm  acestea  că  nu  avem  ce  face.  Trăire 
interioară  înseamnă  să  îmbrățișăm  greul,  să  alegem  jertfa.  Părintele 
Cleopa încă de atunci, pentru că cunoștea mersul evenimentelor, pe cei 
ce înțelegeau mai bine ce au de făcut, i‐a binecuvântat și i‐a îndreptățit 
să ia calea ,,nebuniei”, i‐a binecuvântat să nu mai ia nici un fel de act și 
iată  că  au  trecut  atâția  ani  în  care  aceștia  se  bucură  de  purtarea  de 
grijă a lui Dumnezeu, se învață pe ei și urmașii lor pentru vremurile 
grele care vor mai veni.  
Deci  Părintele  Cleopa  care  învăța  tot  timpul  după  Apostolul: 
supuneți‐vă  stăpâniilor  că  și  ele  sunt  de  la  Dumnezeu,  înțelegând  că 
acum  a  venit  vremea  când  aceste  ,,stăpânii”  au  ales,  mai  mult  decât 
oricând, să facă lucrare antihristică, ne învață și ne binecuvântează să 
469
ne  punem  la  adăpost  pe  noi  și  urmașii  noștri,  să  urmăm  sfinților 
mărturisitori. Deci fără nici o teamă se cade a alege mai mult a muri 
pentru Hristos, a trăi viața întru frica lui Dumnezeu, lepădați de lume 
și uniți cu Dumnezeu în Sfântă Biserica Sa, așa după cum vedem că ne 
învață acest Sfânt Apostol.  
,,Iubiților,  zice, rogu‐vă ca pe niște nemernici și străini să vă feriți 
de  poftele  cele  trupești  care  se  oștesc  asupra  sufletului;  petrecerea 
voastră avându‐o bună întru neamuri, ca, întru care vă clevetesc pe voi 
ca  pe  niște  făcători  de  rău,  din  faptele  voastre  cele  bune  văzând,  să 
slăvească  pe  Dumnezeu  în  ziua  cercetării.  Deci  supuneți‐vă  la  toată 
omeneasca zidire pentru Domnul, ori împăratului, ca celui ce este mai 
presus,  ori  domnilor,  ca  celor  ce  sunt  de  el  trimiși  spre  izbânda 
făcătorilor de rău și spre lauda făcătorilor de bine: Că așa este voia lui 
Dumnezeu,  ca  bine  făcând,  să  înfrânați  necunoștința  oamenilor  celor 
fără  de  minte,  ca  cei  slobozi  și  nu  ca  și  cum  ați  avea  slobozenia 
acoperământ răutății, ci ca robii lui Dumnezeu” (1Petru 2, 11‐16). 
Deci  supunere  se  cade  ,,celor  ce  sunt  de  El  trimiși  spre  izbânda 
făcătorilor  de  rău  și  spre  lauda  făcătorilor  de  bine”.  În  vremurile  de 
acum, când cei mai mulți dintre cei ce sunt puși să conducă poporul  
lucrează conștient la pervertirea și lepădarea credinței, se cade să ne 
menținem  supuși  lui  Dumnezeu,  precum  Sfinții  Mucenici  Gheorghe, 
Dimitrie,  Teodor  Stratilat,  Teodor  Tiron  și  Toți  Sfinții.  Nu  ne  putem 
face părtași lucrării antihristice îndreptățindu‐ne cu supunere față de 
stăpânire. Acum cei răi sunt ajutați să facă rău și cei buni sunt scoși de 
răi.  Acum  unii  îndreptățindu‐se  cu  supunerea  își  fac  ,,acoperământ 
răutății”. Lucru lămurit este că dacă până acum s‐au mântuit cei ce au 
ieșit din mijlocul lumii și s‐au osebit, cu mult mai mult avem nevoie 
astăzi să facem acesta. Sfântul Apostol Pavel zice:  
,,Că  voi  sunteți  biserica  lui  Dumnezeu  celui  viu,  precum  a  zis 
Dumnezeu:  Voi  locui  întru  ei  și  voi  umbla  întru  ei,  și  voi  fi  lor 
Dumnezeu și ei îmi vor fi Mie norod. Pentru aceea ieșiți din mijlocul lor 
și vă osebiți, zice Domnul, și de necurăție să nu vă atingeți; și Eu vă voi 
primi pe voi. Și voi fi vouă întru Tată, și voi veți fi Mie spre fii și fiice, zice 
Domnul  atotțiitorul”  (2Cor.  6,  16‐18).  Și  Sfântul  Apostol  Iacov  zice: 
,,Supuneți‐vă, drept aceea, lui Dumnezeu, stați împotriva diavolului, și 
va  fugi  de  la  voi,  apropiați‐vă  de  Dumnezeu  și  se  va  apropia  de  voi” 
(Iacov 4, 7‐8). 
Vedem că la Apocalipsă nu ni se arată că ni se cere lepădare de 
credință, lepădare de Dumnezeu, chiar înainte de punerea peceții cu 
666 a lui Antihrist, ci se arată că se cere închinare la fiara care  mai 
înainte  „a  deschis  gura  sa  spre  hulă  asupra  lui  Dumnezeu,  ca  să 
hulească numele Lui și cortul Lui, și pe cei ce locuiesc în cer” (Apoc.  13, 
6).  Iar această acceptare a semnului fiarei cei mai mulți o primesc că 
470
nu pot să vândă și să cumpere și acceptarea ei este închinare la ea. Deci 
lepădarea de credință, de Biserică se lucrează mai dinainte în sufletele 
oamenilor.  Cine  acceptă  de  acum  hulele  care  se  fac  în  duhul  fiarei 
împotriva  Bisericii  și  a  lui  Dumnezeu,  cine  nu  se  îngrijește  a  fi  în 
unitatea credinței în Biserică, părăsit fiind de Har, lepădat de credință 
se duce de  ,,bună voie”, constrâns fiind de situație, neavând răbdare, 
nevrând să se jertfească, nevrând să se lepede de sine, văzând că  ,,nu 
va  putea  să  vândă  și  să  cumpere”  și  primește  semnul  fiarei  cu  care 
crede că se poate descurca. Deci cine este indiferent față de credință, 
acceptă  ușor  semnul  fiarei  și  acceptându‐l  se  închină  ei.  Așadar,  ne 
trebuie mare atenție. De unde știm noi că tocmai primirea actului de 
identitate cu cip, fără de care este arătat că nu vom putea face nimic, 
ca și cum l‐am avea în loc de cap și de mâna dreaptă, nu este semnul 
fiarei?  Cine  nu  înțelege  acum  ce  duh  și  ce  oameni  țin  să  introducă 
aceste cipuri și de ce? Oricât de mari și de multe îndreptățiri ar arăta 
aceștia ei rămân tot robi ai duhului lui antihrist, iar noi de vrem să fim 
liberi și să ne mântuim nu ne rămâne decât a ne înarma cu răbdarea. 
„Aici este răbdarea și credința sfinților” (Apoc. 13, 10).  Adică de acum 
suntem  chemați  să  dovedim  credința  noastră.  Să  nu  ne  amăgim 
așteptând alte vremuri în care să dăm dovadă că nu ne lepădăm de 
credință, că nu ne însemnăm cu semnul fiarei, acum e vremea noastră 
de mântuire. Acum este vremea noastră, să ne salvăm prin unirea cu 
Dumnezeu  pe  noi  înșine,  pe  urmașii  și  aproapele  nostru.  Conștienți 
fiind că nu suntem în stare decât a ne lepăda, de vom alege de acum a 
ne  lepăda  de  sine,  a  ne  lua  crucea  și  a  ne  uni  cu  Dumnezeu,  prin 
credința Bisericii, vom putea vedea biruința Lui în noi și în lume. De 
ne vom lăsa amăgiți de diavolul, care ne poate amăgi prin iubirea de 
sine și prin unii din cei de aproape ai noștri care ne pun tot felul de 
vini  și  de  motive  nu  vom  putea  face  nimic.  De  unele  „certuri”  și 
„dezbinări”  nu  ne  putem  izbăvi,  ele  se  întâmplă  fără  să  vrem  noi, 
acestea  I  s‐au  întâmplat  și  Mântuitorului  nostru.  Despre  Domnul 
Dumnezeul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos lumea spunea că este 
eretic  și  că  are  drac  (Ioan  8,  48),  că  îl  are  pe  „veelzevul,  domnul 
dracilor”  (Matei  9,  34;  12,  24;  Marcu  3,  22;  Luca  11,  15),  că  este 
„veelzevul”  (Matei  10,  25)    „și  cârtire  multă  era  pentru  Dânsul  între 
noroade”  și  era  învinuit  și  este  că  „amăgește  norodul”  (Ioan  7,  12)  și 
multe învinuiri i se aduceau și i se aduc, iar noi căutând să ne lepădăm 
de lume și să ne unim cu El nu avem cum să scăpăm de ele. Domnul 
ne‐a atenționat să nu ne lăsăm amăgiți de cei de aproape ai noștri, de 
lume, cu nici un chip.  
„Să  nu  socotiți,  zice,  că  am  venit  să  pun  pace  pe  pământ;  n‐am 
venit să pun pace, ci sabie. Că am venit să despărțesc pe om de tatăl său 
și  pe  fiică  de  mama  sa  și  pe  noră  de  soacra  sa.  Și  vrăjmași  omului, 
471
casnicii  lui”  (Matei  10,  34‐35).  „Dacă  pe  stăpânul  casei  l‐au  numit 
veelzevul, cu cât mai vârtos pe casnicii lui? Deci nu vă temeți de dânșii, 
că nimic nu este acoperit, care să nu se descopere, și ascuns, care să nu 
se cunoască” (Matei 10, 25‐26). 
Pentru aceste vremuri Sfântul Efrem Sirul ne‐a pregătit zicând:  
,,Va fi trebuință de un suflet curajos, care va putea sa‐și păstreze viața în 
mijlocul ispitelor acestora. Căci dacă un om se dovedește a fi chiar și în mică 
măsură nepăsător va fi ușor de biruit și va fi robit semnelor răutății și fiarei 
cele viclene”590. 
Deci este nevoie să fim atenți, să ne lepădăm de lume ca să nu fim 
„robiți semnelor răutății și fiarei cele viclene”. Lumea este cu treaba ei, sau 
mai  bine  zis  nu  mai  știe  care  este  treaba  ei,  face  voia  vrăjmașului,  noi 
suntem cu treaba noastră, suntem chemați să facem voia lui Dumnezeu și 
să ajutăm lumea. Nouă ne este lămurit că numai Sfânta Cruce făcută cu 
nepăsare și iubire de sine pe fețele noastre și pe actele de identitate nu ne 
izbăvește de robia celui viclean. Numai lepădându‐ne de sine, îmbrățișând 
greul, jertfindu‐ne, alegând mai bine a muri decât a ne face părtași lucrării 
antihristice, decât a ne lepăda în vreun fel de Hristos, deci cinstind Sfânta 
Cruce a Domnului cu adevărat,  cu ea, asemenea Lui, prin El, vom învinge. 
După cum arată Părintele Cleopa și toți Sfinții, nu greutățile care ne 
vin după urma faptului ca nu acceptăm lucrarea antihristică sunt necazul, 
de acestea ar trebui să ne bucurăm căci ne duc la mântuire, necazul este 
lepădarea  de  credință,  este  pierderea  harului  Duhului  Sfânt,  este 
despărțirea de Dumnezeu și pogorârea în iad cu dracii. 
Trebuie  să  ne  rugăm  tot  timpul  lui  Dumnezeu  să  ne  izbăvească  de 
înșelarea care caută să pună stăpânire pe noi, să ne izbăvească de iubirea de 
sine, de viclenie care pune stăpânire pe noi când ne îndreptățim și nu dă 
voie  Harului  și  puterii  lui  Dumnezeu  să  lucreze  în  noi.  În  deznădejdea 
noastră, adică în convingerea că nu putem nimic, de ne vom pune nădejdea 
în Dumnezeu care ne‐a mântuit și ne mântuiește în Trupul lui Hristos – 
Biserica, vom vedea izbăvirea. Iar de va fi așa de greu încât să nu mai avem 
posibilitatea să ajungem la vreo Sfântă Liturghie, la vreo biserică, pentru că 
va fi căzută în apostazie, căutând sincer mântuirea și preferând mai bine 
moartea decât să ne lepădăm de Dumnezeu în vreun fel, Harul Bisericii va 
fi cu noi oriunde, așa după cum ne‐a pregătit Părintele Cleopa, cu cuvintele 
Sfinților Părinți și ale Sfinției sale, de Dumnezeu insuflate, când zicea:  
,,Să  nu  ne  speriem!  Noi  una  să  știm:  că  Piatra  Hristos  este  temelia 
Bisericii și porțile iadului nu o vor birui.” ,,Să nu vă temeți când se vor înmulți 
vrăjmașii Bisericii! Că și în vremea sfârșitului și oricând Hristos va sprijini pe 
cei credincioși”. 
 
590
 Apostazia și antihristul după învățăturile Sfinților Părinți, Sfântul Efrem Sirul, Cuvânt pentru a 
doua venire a Domnului, sfârșitul lumii și venirea lui antihrist,  p. 230.  
472
 Cei care refuză să primească pecetea antihristică și suferă pentru 
credința lui Hristos, pentru Biserica Apostolească, sunt cei ale căror 
credință în Biserică nu a fost zdruncinată 
 
Sfântului  Ioan  din  Kronștadt  (1829‐1908),  într‐o  ,,Descoperire 
cerească”,  pe  care  a  avut‐o  în  vis,  Sfântul  Serafim  de  Sarov  i‐a 
descoperit printre altele și acestea despre care mărturisește:  
,,...Mi‐a arătat apoi spre un nor, și am văzut mai multe sfeșnice albe 
arzând, care începură să cadă la pământ, unele după altele, cu zecile, cu 
sutele. Și căzând la pământ, se stingeau prefăcându‐se în praf și cenușă. 
După aceea Starețul mi‐a zis: ,,Vino și vezi!” și am văzut pe nori șapte 
sfeșnice  arzând.  Și  am  întrebat:  ,,Ce  înseamnă  aceste  sfeșnice 
căzătoare?”. ,,Așa vor cădea în erezie Bisericile Domnului, iar cele șapte 
sfeșnice  de  pe  nori  sunt  cele  șapte  Biserici  Apostolești  și  Sobornicești, 
care vor rămâne până la sfârșitul lumii”. 
Starețul  mi‐a  arătat  apoi  în  sus  și  atunci  am  văzut  și  am  auzit 
cântarea  îngerilor.  Ei  cântau:  ,,Sfânt,  Sfânt,  Sfânt  este  Domnul 
Dumnezeu!” Mulțime multă de norod înainta cu lumânări în mâini, cu 
fețe radioase și vesele. Erau acolo arhierei, monahii, monahi și un mare 
număr  de  mireni,  tineri  adolescenți  și  chiar  copii.  L‐am  întrebat  pe 
minunatul Stareț: ,,Aceștia cine sunt?”. ,,Aceștia toți au pătimit pentru 
Sfânta Sobornicească și Apostolească Biserică și pentru Sfintele Icoane!”. 
...L‐am urmat pe Starețul care mi‐a făcut semn cu mâna: ,,Vino și 
vezi!” și am văzut o grămadă de trupuri neînsuflețite, mânjite cu sânge. 
M‐am speriat foarte și l‐am întrebat pe Stareț: ,,Ale cui sunt trupurile 
acestea?”. 
,,Acestea‐s trupurile celor din cinul monahicesc, care au refuzat să 
primească pecetea antihristică și au suferit pentru credința lui Hristos, 
pentru  Biserica  Apostolească.  Pentru  asta  s‐au  învrednicit  de  sfârșit 
mucenicesc,  591murind  pentru  Hristos.  Roagă‐te  deci  pentru  robii  lui 
Dumnezeu!” .  
Deci, după cum am văzut, diavolul caută mai întâi să ne dezbine 
de  Biserică,  de  Hristos,  ca  mai  apoi  să  poată  lucra  toată  ,,taina 
fărădelegii” întru noi. Și din această descoperire înțelegem că acum, la 
sfârșitul vremii, numai cei care se unesc în Biserică cu Hristos, pot avea 
o  conștiință  trează  –  conștiința  Bisericii,  pot  pătimi  pentru  Hristos, 
pentru  Biserică,  refuză  să  primească  pecetea  lui  Antihrist.  Cu  duhul 
umblând  ei  nu  spun:  „Să  ne  vedem  de  unirea  cu  Dumnezeu,  nu  e 
nevoie  să  mărturisim  că  ecumenismul  este  lucrare  antihristică,  că 
masoni s‐au făcut unelte ale satanei, dacă primim cipurile nu ne pot 
vătăma  cu  nimic”.  Cine  se  unește  cu  Dumnezeu,  cine  are  conștiința 
591
 Portretul unui Sfânt, Ioan de Kronștadt, pp. 5‐120. 
473
trează vede lucrarea „duhului lui antihrist”, este conștient că nu este în 
stare decât a se lepăda și își împlinește datoria sa de mărturisitor în 
vremea sa. Sunt mulți oamenii care nu au dobândit conștiința Bisericii 
și au nevoie de mărturisirea celor care, prin darul lui Dumnezeu, o au.   
Fericiți  și  de  trei  ori  fericiți  sunt  aceia  care  își  fac  datorita 
mărturisire  că  sunt  „fiii  ai  lui  Dumnezeu  după  Har”  (Rom.  8),  care 
încheie viața aceasta în Harul lui Dumnezeu, uniți cu El, ca adevărate 
mădulare  ale  Bisericii  –  Trupul  lui  Hristos.  În  cartea  Apocalipsa 
arătând Sfântul Ioan Evanghelistul cele descoperite lui despre Biserică 
zice, printre altele:  
,,Și  a  zis  mie:  Făcutu‐s‐a.  Eu  sânt  Alfa  și  Omega,  începutul  și 
sfârșitul. Eu celui însetat voi da în dar din izvorul apei vieții. Cel ce va 
birui va moșteni toate și Eu voi fi lui Dumnezeu și el va fi Mie fiu. Dar 
celor fricoși și necredincioși și spurcați și ucigași și curvari și fermecători 
și închinători de idoli și tuturor celor mincinoși, partea lor în iezerul cel 
ce arde cu foc și cu piatră pucioasă, care este moartea cea a doua. Și a 
venit către mine unul din cei șapte îngeri carii aveau cele șapte cupe care 
erau pline de cele șapte rane cele mai de pe urmă, și a grăit cu mine 
zicând: Vino, să‐ți arăt mireasa, femeia Mielului. Și m‐a dus pe mine în 
duh într‐un munte mare și înalt, și mi‐a arătat mie cetatea cea mare, 
Ierusalimul  cel  sfânt,  pogorându‐se  din  cer  de  la  Dumnezeu,  având 
slava lui Dumnezeu, și Luminătorul ei asemenea cu piatră prea scumpă, 
ca piatra iaspis ce este ca cristalul. …și biserică nu am văzut întru dânsa, 
că Domnul Dumnezeu atotțiitorul este biserica ei și Mielul. Și cetatea nu 
are trebuință de soare nici de lună ca să lumineze întru ea, că slava lui 
Dumnezeu o a luminat pe ea, și luminătorul ei este Mielul. Și neamurile 
celor  ce  se  mântuiesc  întru  lumina  ei  vor  umbla,  și  împărații 
pământului aduc slava și cinstea lor întru dânsa, și porțile ei nu se vor 
închide  ziua,  că  noaptea  nu  va  fi  acolo,  și  vor  aduce  slava  și  cinstea 
neamurilor întru dânsa. Și nu va intra întru dânsa tot ce este spurcat și 
face  spurcăciune  și  minciună,  fără  numai  cei  scriși  în  cartea  vieții 
Mielului” (Apocalipsa 21, 6‐11, 22‐27). 
Sfântul  Ierarh  Nifon  al  Constanțianei,  descoperindu‐i‐se 
Înfricoșata Judecată, a văzut pe Mântuitorul zicând Bisericii:  
,,O,  Preafrumoasă  și  Preacinstită  Mireasă!  Câți  vrăjmași  s‐au 
străduit  să  te  murdărească,  dar  nu  m‐ai  trădat  pe  Mine,  Mirele  tău! 
Nenumărate erezii te‐au amenințat, dar piatra pe care ai fost zidită nu 
s‐a mișcat, pentru că ,,porțile iadului nu au biruit‐o”592 .  
 
Dumnezeului nostru slavă în Biserica cea întru Hristos Iisus în 
toate neamurile veacului veacurilor. Amin. 
592
 Viața și învățăturile Sfântului Ierarh Nifon, pp. 62‐79. 
474
  
 
 
 
 
 
 
Dumnezeu‐Tatăl, prin Duhul Său Cel Sfânt, să‐i 
învrednicească de curățire, de luminare și îndumnezeire, 
să‐i bucure cu mântuirea Sa, în Biserica – Trupul lui 
Hristos, Fiul și Cuvântul Lui, pe toți cei ce au ajutat la 
tipărirea acestei cărți și pe toți cei pomeniți de ei în 
smeritele lor rugăciuni. Amin. 
Cei ce se vor folosi de această carte sunt rugați să‐i 
pomenească și pe cei care au contribuit la apariția ei.   
 
Slavă lui Dumnezeu pentru toate! 

475