Sunteți pe pagina 1din 187

Universitatea ” Petru Maior” Tg.

Mureş

CRIMINALISTICĂ
- pentru studenţii anului IV -
Specilizarea DREPT

Prof. univ.dr. Bădilă Mircea Sandu


CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

Noţiunea
Cercetarea, descoperirea şi judecarea faptelor de natură penală, în general a faptelor
ilicite, necesită ca întreaga activitate judiciară să se desfăşoare pe baze ştiinţifice, prin
folosirea celor mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii, a celor mai noi metode şi tactici de
efectuare a actelor procedurale.
În decursul timpului, încă de la apariţia lui homo sapiens, acesta a desfăşurat o
activitate de observare şi cercetare a mediului înconjurător, absolut necesară pentru a
supravieţui, a încercat să descifreze anumite urme a surselor de hrană, de pericol, a
duşmanilor etc., ceea ce a constituit o formă primară a ceea ce se va numi mai târziu –
criminalistica.
Pentru prima dată noţiunea de criminalistică a fost folosită de judecătorul de instrucţie
austriac Hans Gross în lucrarea sa „Manualul judecătorului de instrucţie” publicată în anul
1893, lucrare prin care investigarea faptelor penale este considerată o ştiinţă.
Anterior acestei date activitatea de cercetare a săvârşirii infracţiunilor cu ajutorul
mijloacelor tehnice era denumită „poliţie tehnică” sau „poliţie ştiinţifică”.
După ce în anul 1902 Hans Gross defineşte criminalistica drept o „ştiinţă a stărilor de
fapt în procesul penal”, majoritatea autorilor au adoptat definiri apropiate, mai ample uneori,
dar cu preponderenţă orientate spre rolul acestei ştiinţe în cercetarea infracţiunilor în faza de
urmărire penală: P.F. Ceccaldi „un ansamblu de procedee aplicabile în cercetarea şi studiul
crimei (în sens larg) pentru a se ajunge la descoperirea ei”, I. Ceterchi, I. Demeter „ştiinţa
despre mijloacele (tehnice şi tactice) ce urmăresc descoperirea, strângerea şi studierea
probelor judiciare utilizate în procesul penal, în scopul stabilirii şi descoperirii infracţiunilor
şi a celor vinovaţi, precum şi despre măsurile de preîntâmpinare a infracţiunilor”, I. Mircea
„o ştiinţă care elaborează metode tactice şi mijloace tehnico-ştiinţifice de descoperire,
cercetare şi prevenire a infracţiunilor”, E. Stancu „o ştiinţă judiciară, cu caracter autonom şi
unitar, care însumează un ansamblu de cunoştiinţe despre metodele, mijloacele tehnice şi
procedeele tactice, destinate descoperirii, cercetării infracţiunilor, identificării persoanelor
implicate în săvârşirea lor şi prevenirii faptelor antisociale” etc.
Criminalistica este percepută în sens larg, comun, marii majorităţi a populaţiei, ca o
metodă de investigare a faptelor antisociale comise prin mijloace dintre cele mai seducătoare,
artistice, o luptă între bine (anchetatorul) şi rău (criminalul, hoţul, violatorul, etc.) prezentată

2
mai ales în romane şi filme poliţiste, cu suspans, rezolvări aproape incredibile, descoperiri
neaşteptate bazate pe un element, în principiu, nesemnificativ, pe o perspicacitate a
investigatorului ieşită din comun.
Este un ideal care, din păcate, în practică este destul de rar întâlnit.
Studierea criminalisticii, ca ştiinţă, de către viitorii jurişti, practicieni ai dreptului ca
judecători, procurori, avocaţi, poliţişti etc., este o necesitate; acest studiu trebuie să conducă
la o cunoaştere a mijloacelor tehnice de care dispun organele judiciare, a procedeelor tactice
care pot fi folosite în ascultarea celor care au comis sau au cunoştinţă de săvârşirea unor fapte
penale, în desfăşurarea unor activităţi de administrare a probelor necesare dovedirii acestor
fapte.
Desigur, acest studiu nu poate fi exhaustiv datorită întinderii limitate a programei de
predare şi seminarizare a acestei discipline în cursul studiilor universitare, însă problematica
studiată trebuie să conducă la cunoştinţe medii care să ofere posibilitatea viitoare de a analiza
şi înţelege felul în care s-au efectuat investigaţiile, concluziile la care s-a ajuns, probele
administrate, pentru a se putea solicita completări a acestora, refacerea, administrarea lor în
vederea stabilirii adevărului.
Aprofundarea cunoştinţelor de criminalistică va trebui făcută de către cei care
lucrează efectiv în acest domeniu, prin cursuri de specializare pe anumite domenii (cercetarea
falsurilor, cercetarea specifică a anumitor genuri de infracţiuni – ucideri, trafic de stupefiante,
de armament etc., cercetarea, descoperirea şi ridicarea anumitor categorii de urme), prin
cunoaşterea dotărilor tehnice mereu îmbunătăţite, de ultimă promoţie.
Considerăm important să se înţeleagă faptul că nu doar în faza de urmărire penală
sunt necesare cunoştinţe de criminalistică, ci pe parcursul întregului proces penal, iar o bună
cunoaştere a conţinutului acestei discipline trebuie să conducă la o activitate superioară
calitativ în înfăptuirea actului de justiţie.
Prin urmare, criminalistica poate fi definită ca o ştiinţă a stabilirii stărilor de fapt
necesare unei corecte încadrări juridice a faptelor ilicite comise, prin elaborarea şi
folosirea metodelor tactice şi mijloacelor tehnico-ştiinţifice de cercetare, de identificare,
cunoaştere şi judecare a infractorului.1

1. Obiectul
Din definiţia dată criminalisticii se poate desprinde obiectul acesteia, care constă în
elaborarea metodelor tactice şi a mijloacelor tehnico-ştiinţifice necesare pentru descoperirea,
cercetarea şi judecarea faptelor ilicite, acţiuni care privesc următoarele direcţii:
1
Bădilă Mircea, Tactica ascultării inculpatului în instanţă, Editura Omnia UNI S.A.S.T., Braşov, 1998, pag. 189

3
- elaborarea de metode tehnice necesare cercetării urmelor create cu prilejul
săvârşirii infracţiunilor sau a altor fapte ilicite;
- adaptarea unor metode de cercetare ale altor ştiinţe la necesităţile criminalisticii,
pentru aplicarea lor la cerinţele activităţii proprii;
- elaborarea unor reguli şi procedee tactice necesare efectuării unor acte de
urmărire penală sau cercetării judecătoreşti
- valorificarea experienţei din activitatea de urmărire penală sau cercetării
judecătoreşti prin cunoaşterea modului de rezolvare a unor cazuri practice, a
modalităţilor de combatere şi prevenire a faptelor antisociale, stabilirea unor
metodologii de cercetare pentru diferite tipuri de infracţiuni.2

2. Structura cursului de criminalistică


Studiul criminalisticii cuprinde:
- tehnica criminalistică
- tactica criminalistică
- metodica de cercetare a unor categorii de infracţiuni.
Tehnica criminalistică elaborează mijloacele tehnico-ştiinţifice pe care le aplică
organele judiciare şi experţii criminalişti în activitatea de descoperire, fixare, ridicare şi de
cercetare a celor mai felurite urme create cu ocazia săvârşirii infracţiunii.
Tactica criminalistică elaborează metodele de desfăşurare a activităţii de urmărire şi
judecare, la oportunitatea şi efectuarea unor anumite activităţi specifice fazelor procesului
penal, ca de exemplu: cercetarea locului faptei, ascultarea făptuitorilor, inculpaţilor,
martorilor, percheziţia, etc.
Metodica de cercetare a unor categorii de infracţiuni elaborează tactica specifică
cercetării unor genuri de infracţiuni mai frecvente şi mai periculoase (omor, viol, etc).

3. Metodele de cercetare criminalistică


Criminalistica - fiind o ştiinţă juridică – având un obiect propriu de cercetare, îi sunt
specifice anumite metode de investigare, unele dintre ele tipice ştiinţei respective, altele
comune mai multor ştiinţe, dar aplicate într-un mod particular, potrivit obiectului său.
Aceste metode de cercetare criminalistică pot fi grupate în:
- metode de cercetare a urmelor în sensul larg al cuvântului, procedee specifice de
căutare, fixare şi studiere a urmelor create cu prilejul săvârşirii infracţiunii

2
Stancu Emilian, Tratat de Criminalistică, ediţia a II-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2002, pag. 11

4
- metode de examinare a probelor materiale în procesul de identificare
criminalistică
- metode de efectuare a experimentelor, a verificărilor sau a examenelor
comparative pentru stabilirea împrejurărilor în care s-au comis infracţiunile
cercetate sau a altor date legate de săvârşirea acestora
- metode tactice pentru ascultarea de persoane, urmărirea şi arestarea infractorilor
care se sustrag urmăririi penale.
Acestor metode li se adaugă uneori metode de cercetare preluate din alte ştiinţe şi
adaptate cerinţelor criminalistice.
Alt criteriu de clasificare împarte aceste metode de cercetare criminalistică
în:
- metode tehnico-ştiinţifice
- metode de tactică criminalistică
- metode de prevenire a infracţiunilor

4. Principiile criminalisticii
Principiile sunt reguli fundamentale care guvernează modul de organizare a
sistemului judiciar şi activitatea desfăşurată pe parcursul procesului penal.
a) Principiul legalităţii constă în faptul că întreaga activitate de cercetare
criminalistică trebuie desfăşurată în conformitate cu prevederile legii.
b) Principiul aflării adevărului statuează că întreaga activitate criminalistică
trebuie subordonată cerinţei de aflare a adevărului, toate procedeele şi mijloacele de tehnico-
ştiinţifice trebuind folosite în acest scop.
c) Prezumţia de nevinovăţie presupune ca cercetarea să fie făcută în acest
comandament, respectiv probele obţinute criminalistic să privească obiectiv cercetarea şi cu
acceptarea probelor atât în acuzare cât şi în apărare.
d) Săvârşirea unei infracţiuni determină modificări materiale în mediul
înconjurător. (nu există infracţiune fără urme – „crimă perfectă”)
e) Principiul identităţii , adică activitatea de identificare duce la stabilirea
identităţii.
f) Principiul celerităţii efectuării investigaţiei, respectiv cercetarea criminalistică
trebuie să se efectueze de îndată, pentru a nu se produce modificări sau deteriorări a probelor.

5
5. Legăturile criminalisticii cu alte ştiinţe
Criminalistica este indisolubil legată de ştiinţele juridice ca şi de unele ştiinţe ale
naturii.
Legătura cu ştiinţe juridice
● cu dreptul procesual penal : între cele două ştiinţe există interdependenţă, activităţi
de urmărire ori judecată fiind reglementate prin normele procesual penale, ceea ce
obligă ca şi cercetarea criminalistică să se efectueze în aceste limite.
● cu dreptul penal : dreptul penal arată ce este infracţiunea, ce fapte sunt infracţiuni,
iar criminalistica ajută prin mijloacele ei la demonstrarea elementelor constitutive ale
unei infracţiuni.
● cu criminologia : cele două ştiinţe se completează reciproc, criminologia studiază
starea şi dinamica fenomenului infracţional, cauzele care îl generează, propunând
măsuri de prevenire corespunzătoare, iar criminalistica se ocupă de infracţiuni
concrete, le cunoaşte şi elaborează măsuri specifice de prevenire.
Legătura cu ştiinţe nejuridice
● legătura cu medicina legală : cele două ştiinţe se ajută reciproc în rezolvarea unor
cazuri de omor, loviri, sinucideri, violuri, accidente cu victime omeneşti. Aici
criminalistica stabileşte împrejurările comiterii, modul de săvârşire , iar medicina
legală determină natura leziunilor de pe corpul victimei, vechimea lor, cauzalitatea
între ele şi eventualul rezultat letal, date care ajută criminalistica la stabilirea unor
împrejurări privitoare la faptă.
● legătura cu psihologia judiciară : această ştiinţă oferă date pentru cunoaşterea
infractorului sau a altor persoane – aceste date ajută ştiinţa criminalisticii în alegerea
procedeelor de ascultare, a tacticii criminalistice.
● legătura cu psihiatria judiciară : această ştiinţă studiază bolile care alterează sau
înlătură capacitatea persoanei de a raţiona sau de a acţiona, oferind criminalisticii
date pe baza cărora se alege tactica potrivită de ascultare sau de interpretare a
drumului săvârşirii infracţiunii.
● legătura cu chimia : chimia oferă date ştiinţifice privind determinarea conţinutului
şi a provenienţei unor substanţe găsite la locul faptei ori în sau oe corpul victimei, a
descoperirii falsurilor etc.

6
● legătura cu fizica : fizica este un domeniu din care criminalistica preia metode şi
tehnici de lucru, aparate, instrumente ce au fost adaptate scopurilor cercetării
criminalistice.
● legătura cu biologia : din biologie se preiau metode şi procedee de cercetare a
urmelor materiilor organice (fire de păr, pete de sânge, salivă, spermă ş.a.) sau, mai
nou, identificarea pe baza mărcii genetice.

Sistemul criminalisticii
Studiul criminalisticii cuprinde trei mari părţi : tehnica , tactica şi metodologia
criminalistică.
Tehnica criminalistică cuprinde domeniul de studiu al mijloacelor tehnico/ştiinţifice
folosite de organele judiciare şi de experţii criminalişti în activitatea de descoperire a celor
mai diverse urme create cu ocazia săvârşirii faptului ilicit în scopul identificării făptuitorilor,
victimelor, a armelor, instrumentelor , a înscrisurilor etc, care interesează cercetarea
criminalistică.
Tactica criminalistică cuprinde domeniul de elaborare şi folosire a metodelor şi
procedeelor specifice necesare efectuării unor acte de procedură sau activităţi procedurale pe
parcursul întregului proces penal (ex. Cercetarea locului faptei, ascultarea făptuitorilor,
victimelor, martorilor, efectuarea percheziţiilor, a reconstituirii ş.a.), activitate care trebuie
susţinută de temeinice cunoştinţe de psihologie judiciară.
Metodologia criminalistică cuprinde folosirea tuturor metodelor tehnice şi a
procedeelor tactice care aparţin celor două domenii mai sus arătate, alegerea unei anumite
conduite a unei tactici specifice cercetării unor categorii de infracţiuni, metodologia cercetării
infracţiunilor contra vieţii persoanei, a furtului, tâlhăriei, a traficului de substanţe stupefiante
sau toxice etc.).
Toate aceste trei domenii de cercetare a criminalisticii sunt părţi componente ale
acestei ştiinţe, imposibil de disociat şi de tratat în mod singular.

CAPITOLUL II

IDENTIFICAREA CRIMINALISTICĂ

7
Identificarea în criminalistică, la fel ca în alte ştiinţe, este activitatea prin care se caută
atât însuşirile comune ale obiectelor, fenomenelor sau fiinţelor, cât şi însuşirile,
caracteristicile care le deosebesc pe unele de altele, necesare pentru ordonarea lor în tipuri,
grupe, subgrupe, iar apoi în vederea stabilirii deosebirilor individuale dintre ele, respectiv în
vederea identificării finale.
Identitatea este ceea ce se află la sfârşitul procesului de identificare. Această
identitate stabileşte toate însuşirile şi deosebirile ce fac ca un obiect sau fiinţă să se distingă
de toate celelalte asemănătoare lui, respectiv să fie ele însele.
Scopul final al procesului identificării este stabilirea identităţii obiectelor sau fiinţelor
supuse examinării.
Identificarea în criminalistică, după modul reţinerii caracteristicilor esenţiale este de
trei feluri:
- după memorie
- după descriere
- după urmele lăsate
Identificarea după memorie se realizează pe baza caracteristicilor esenţiale ale unui
obiect, fenomen ori fiinţă, percepute anterior de o persoană în anumite condiţii de loc şi timp,
reţinute de persoana respectivă până în momentul revederii acelui obiect, fenomen sau fiinţe,
moment în care persoana, pe baza caracteristicilor memorate anterior, poate face
identificarea. Perceperea şi reţinerea caracteristicilor esenţiale se poate face la o întâlnire
singulară cu obiectul sau fiinţa ori în urma unor întâlniri succesive. Cu ajutorul celor
memorate în practica criminalistică sunt identificaţi infractorii văzuţi la locul faptei de
martori sau victime, pot fi identificate obiecte dispărute, pierdute sau furate şi găsite ulterior.
Identificarea după descrierea trăsăturilor esenţiale se realizează spre deosebire de
identificarea după memorie, în mod direct, nemijlocit, respectiv pe baza datelor descrise de
alte persoane care au perceput nemijlocit un anumit fenomen , obiect sau fiinţă. În mod
curent prin această identificare se realizează descoperirea persoanelor care se sustrag
urmăririi penale sau judecăţii, condamnaţi care au evadat, animale sustrase, alte bunuri. Este
necesară o descriere iniţială a trăsăturilor sau caracteristicilor unui anumit obiect sau fiinţă de
către persoana care a intrat anterior în contact cu obiectul de identificat iar apoi şi alte
persoane în baza acestei descrieri pot identifica obiectul sau fiinţa.
Identificarea după urmele lăsate la locul faptei sau în alte locuri este un procedeu des
întâlnit. Urmele lăsate de mâini, de încălţăminte, de instrumente de spargere, de vehicule pot
fi importante pentru identificarea obiectului creator ori fiinţei care le-a creat în urma

8
comparării care se face între urmele descoperite şi cele create experimental cu un asemenea
obiect.
În criminalistică identificarea se realizează printr-un proces de examinare a
caracteristicilor esenţiale, proces care parcurge de la general spre particular două faze
principale.
Reţinerea iniţială a caracteristicilor generale ale obiectelor , fenomenelor sau fiinţelor,
care conduc apoi la gruparea şi delimitarea în tipuri, grupe, subgrupe.
Identificarea şi stabilirea identităţii obiectului sau fiinţei care a creat urma. Din grupa
sau subgrupa stabilită pe baza caracteristicilor generale se compară mai multe obiecte
stabilindu-se trăsături care le deosebesc şi care sunt proprii numai unui anumit obiect,
fenomen sau fiinţă. În procesul examinării vom avea aşadar obiecte scop care trebuie
identificate, precum şi obiecte mijloc, care servesc la identificarea primelor.
Într-un proces de identificare există un singur obiect scop şi un obiect sau mai multe
obiecte mijloc. Identificarea se realizează prin examinarea între ele în mod nemijlocit a
obiectelor mijloc care au fost create de acelaşi obiect mijloc. Este necesar ca obiectele scop şi
obiectele mijloc să aibă caracterisitici relativ stabile pentru a putea fi utilizate în procesul
identificării. Este important a avea în vedere că obiectele scop prin trecerea timpului sunt
supuse unui proces de schimbare, transformare sau degradare, astfel că este nevoie ca în
momentul examinării să se ţină seama de elementele care ar fi putut modifica sau degrada
obiectul respectiv ( locul unde s-au aflat, condiţiile atmosferice, intervenţia unor factori
externi).
În procesul identificării examinarea obiectelor se face prin aplicarea metodelor
analizei şi sintezei.
Prin analiză se stabilesc toate caracteristicile esenţiale ale obiectelor supuse
examinării, iar apoi cu ajutorul sintezei vor fi descoperite acele trăsături care sunt
caracteristice, proprii mai multora dintre ele.
În procesul examinării pentru a putea realiza identificarea se foloseşte şi metoda
comparaţiei, respectiv anumite trăsături reţinute la unul din obiectele supuse studiului sunt
comparate cu caracteristicile celorlalte obiecte asemănătoare pentru a se stabili care anume
dintre toate caracteristicile reţinute sunt comune obiectelor studiate şi le fac să se
deosebească între ele.

9
CAPITOLUL III

MIJLOACE TEHNICO-ȘTIINȚIFICE FOLOSITE ÎN CERCETAREA


CRIMINALISTICĂ

Cercetarea criminalistică presupune folosirea celor mai avansate metode şi mijloace


tehnico-ştiinţifice.
Mijloace tehnico-ştiinţifice sunt folosite de organele de urmărire penală pe teren şi în
laborator (la examinarea locului faptei, percheziţii, reconstituiri etc; la cercetarea urmelor,
analiza substanţelor descoperite etc).
a) Mijloacele tehnico-ştiinţifice folosite pe teren se cuprind în dotarea
autolaboratoarelor şi în trusa criminalistică
- laboratoarele criminalistice mobile sunt instalate pe un mijloc de transport ,
respectiv autoturisme, microbuze, şalupe şi elicoptere şi sunt dotate cu
aparate, dispozitive, truse, instrumente şi substanţe care pot servi la activităţi
de cercetare criminalistică prin deplasarea la locul faptei şi sunt împărţite pe
compartimente (compartimentul truselor criminalistice, compartimentul
fotografiei judiciare, compartimentul cu mijloace tehnice pentru întocmirea
schiţelor, desenelor, actelor procedurale, compartimentul detectoarelor de
metale, cadavre, radiaţii etc, compartimentul de înregistrare fonică sau video,
compartimenul pentru realizarea portretului prin desen ori compoziţie
electronică, compartimentul cu echipament de protecţie şi intervenţie)

10
- trusa criminalistică, care cuprinde aparate fotografice, camera video,
accesorii pentru realizarea fotografiilor şi filmărilor, compartimentul
traseologic destinat descoperirii, fixării şi ridicării urmelor de mâini, picioare,
dinţi, ale instrumentelor de spargere ale vehiculelor, aparatură pentru
amprentare, executarea mulajelor, pentru ridicarea urmelor, compartimentul
pentru protejarea urmelor şi accesorii, compartimentul pentru ambalarea şi
conservarea urmelor ridicate, compartimentul pentru măsurători şi marcarea
locului cercetat,
- truse criminalistice specializate în care enumerăm trusa pentru marcarea cu
substanţe fluorescente sau chimice a unor obiecte, trusa pentru testarea
stupefiantelor, trusa pentru cercetarea exploziilor şi incendiilor, trusa pentru
descoperirea şi examinarea cadavrelor, trusa pentru relevarea urmelor papilare
latente, trusa odorologică.
b) Mijloacele tehnico-ştiinţifice de laborator sunt cele necesare prelucrării
materialelor fotosensibile, examinării anumitor urme descoperite, aparate
pentru executarea fotografiilor de identificare, de comparaţie. În laborator
instrumentele optice de examinare sunt lupa, microscopul optic şi microscopul
electronic. Tot în condiţii de laborator, prin folosirea analizei spectrale, pot fi
studiate resturi de materiale, substanţe de diferite feluri (cu care s-a scris, din
care este confecţionat un anumit obiect). Mijloacele folosite pentru analiza
spectrală sunt spectografele, spectoscoapele şi spectometrele. Metodele
cromatografice folosite tot în condiţii de laborator permit cercetarea unor
cantităţi foarte mici de materie. Există şi alte metode de examinare, respectiv
analiză prin luminiscenţă şi metode optice de analiză.

11
CAPITOLUL IV

FOTOGRAFIA JUDICIARĂ

Fotografia judiciară e considerată o ramură a criminalisticii care adaptează


metodele şi mijloacele tehnice din tehnica fotografică la cerinţele cercetării faptelor ilicite.
Ea elaborează metode de fixare a urmelor descoperite la locul faptei, metode de executare a
fotografiilor care se fac cu ocazia reconstituirii sau a percheziţiei, metode de realizare a
fotografiilor semnalmentelor de identificare, metode de studiere a materialelor trimise
laboratoarelor de expertize în vederea evidenţierii unor trăsături ale obiectelor ce nu pot fi
percepute cu ochiul liber.
În funcţie de scopul urmărit şi de metodele aplicate în procesul cercetării
criminalistice fotografia judiciară este împărţită în două mari categorii:
- fotografia judiciară operativă
- fotografia de examinare (sau de expertize criminalistice)

A. Fotografia judiciară operativă cuprinde fotografiile executate de organul de


urmărire penală cu prilejul cercetării locului faptei prin care se fixează locul faptei şi
împrejurimile şi probele materiale găsite în zonă.
Fotografia judiciară operativă se subîmparte în:
• Fotografia de orientare se execută în scopul fixării aspectului general al locului
faptei cu împrejurimile sale, fiind de natură ca să se facă orientarea în teren şi ulterior acel
loc să poată fi identificat. Fotografia de orientare poate fi executată după natura locului faptei
care poate fi un loc deschis sau în interiorul unor imobile. În această din urmă situaţie
fotografia va prezenta exteriorul acelui imobil care să cuprindă şi câteva elemente din
imediata apropiere pentru a ajuta la identificarea lui. Fotografia de orientare executată în loc
deschis poate fi unitară (când locul faptei şi împrejurimile sale sunt incluse într-o singură

12
imagine), sau panoramică (când se fotografiază locul respectiv prin metoda circulară sau prin
metoda liniară de fotografiere). Fotografia panoramică circulară se realizează în situaţiile
când locul faptei este un spaţiu deschis, vast în dimensiuni, când fotografiile se realizează pe
segmente din aceeaşi poziţie, prin rotirea aparatului fotografic dintr-o margine a acelui teren
până în cealaltă aşa încât fiecare poziţie succesivă să redea o parte din întregul teren ce
interesează cercetarea. După prelucrarea în laborator a acestor fotografii succesive ele se
alătură astfel încât să se obţină o imagine unică cu perfectă continuitate realizându-se
imaginea de ansamblu a acelui loc. Fotografia panoramică liniară se realizează în situaţiile
când locul faptei are o formă dreptunghiulară şi pentru a cuprinde acest loc în imagine nu se
poate realiza o îndepărtare cu aparatul în aşa fel încât să se poată cuprinde întregul loc al
faptei. Această metodă se foloseşte mai ales când este necesar a se fotografia imobile de
dimensiuni mari situate pe străzi înguste. Pentru realizarea fotografiei este nevoie ca pentru
fiecare poziţie de fotografiere aparatul să se afle la aceeaşi înălţime faţă de sol, la aceeaşi
distanţă faţă de obiectul de fotografiat. Fotografierea se va face prin deplasare de la stânga la
dreapta sau de dreapta la stânga cu aparatul de fotografiat păstrându-se distanţa faţă de
obiectul de fotografiat.

• Fotografia schiţă
Spre deosebire de fotografia de orientare, fotografia schiţă trebuie să cuprindă numai
locul faptei fără împrejurimi însă această fotografie va reda mai multe amănunte din locul
respectiv. În situaţiile în care locul faptei se află în loc deschis, lumina folosită va fi cea
naturală iar atunci când se execută în interiorul unor imobile se va recurge la iluminarea
artificială.
Fotografia schiţă poate fi unitară (când se realizează dintr-o singură poziţie),
contrară (când fotografierea se realizează din două poziţii diametral opuse), încrucişată
(când se realizează din patru locuri diametral opuse, două câte două), pe sectoare (modul de
realizare este acelaşi ca şi la fotografia panoramică).

• Fotografia obiectelor principale


Se realizează prin cuprinderea a numai o parte din locul faptei şi în aceasta se cuprind
obiectele corp delict, cele care au suferit deteriorări sau modificări şi pe care pot fi găsite
urme create prin săvârşirea faptei. Obiectele se fotografiază separat însă în corelaţie cu alte
obiecte sau urme din imediata apropiere. Obiectul se fotografiază cu urmărirea relevării
diferenţelor de formă şi mărime cu alte obiecte, în poziţia în care a fost găsit.

13
• Fotografia detaliilor
Faţă de toate fotografiile arătate mai sus, care se execută în faza statică a cercetării
locului faptei, această fotografie va fi executată în faza dinamică, urmărindu-se redarea
detaliilor urmelor şi ale obiectelor fotografiate fiecare separat. Obiectul ce urmează a fi
fotografiat poate fi ridicat şi aşezat într-o poziţie cât mai bună pentru fotografiere.
Fotografierea se poate face de la o distanţă mică în aşa fel încât să se fixeze fiecare detaliu.

• Fotografia de reconstituire
Cercetarea criminalistică poate impune ca, după efectuarea fotografiilor arătate mai
sus, care se realizează la locul faptei imediat după producerea evenimentului, să fie necesară
efectuarea şi a altor activităţi de cercetare. Printre aceste activităţi este şi reconstituirea, care
se face de regulă de organul de urmărire penală în scopul fixării locului respectiv şi a unor
secvenţe din procesul comiterii faptei care vor fi reproduse artificial.
Prima fotografie care se face cu prilejul reconstituirii este fotografia locului
reconstituirii în care se cuprinde întregul loc în care se va desfăşura procesul de reproducere
artificială a săvârşirii faptei. Această fotografie este propriu zis o fotografie schiţă a locului
reconstituirii şi este necesară pentru a demonstra, prin comparare cu fotografia schiţă iniţială,
că reconstituirea s-a efectuat la locul comiterii faptei.
A doua fotografie de reconstituire este cea a secvenţelor reconstituirii şi prin aceasta
se redau în mod fidel cele mai importante momente ale reconstituirii, prezentându-se modul
în care s-a comis fapta într-o succesiune de imagini. Fixarea prin fotografiere a momentelor
reconstituirii se referă la cele mai importante secvenţe ale comiterii faptei şi prin acestea se
verifică dacă se confirmă sau se infirmă anumite susţineri ale martorilor, victimelor ori celor
care au săvârşit fapta.
Datorită fidelităţii cu care pot fi redate aspectele reconstituirii, în ultima perioadă este
folosită tot mai mult filmarea, prin aceasta fiind mult mai uşor a se cuprinde şi reda scene,
persoane sau obiecte care sunt necesare cercetării criminalistice.

• Fotografia de percheziţie constă în cuprinderea în imagini fotografice a activităţii de


percheziţie în momentul desfăşurării acesteia. O primă fotografie este cea a locului
percheziţiei care constă într-o fotografie de orientare a locului percheziţiei cu împrejurimile
acestuia. În momentul în care au fost găsite anumite obiecte ori persoane care interesează
percheziţia se execută fotografia ascunzătorii obiectelor sau persoanelor descoperite fără a fi
cuprinse şi împrejurimile respectivului loc. Sunt propriu zis fotografii ale obiectelor
principale şi se execută prin cuprinderea în imagini a locului sau locurilor în care au fost

14
ascunse obiectele sau persoanele descoperite. Cea de-a treia fotografie care se execută este
cea a obiectelor descoperite şi cuprinde fiecare obiect sau persoană în mod separat. Pentru
redarea mărimii exacte a formei şi a diferitelor caracteristici, obiectele sunt fotografiate prin
metoda fotografierii la scară, respectiv prin aşezarea alături a unei rigle gradate care se
fotografiază împreună cu obiectul respectiv. Atunci când între obiectele care interesează
cercetarea sunt anumite distanţe şi este important a fi fixată corelaţia şi distanţa dintre obiecte
se efectuează fotografieri în care este cuprinsă şi panglica gradată care face vizibilă distanţa
între obiecte. La executarea fotografiilor schiţă uneori se foloseşte şi metoda stereometrică,
prin aceasta obţinându-se imagini spaţiale ale obiectelor, a dimensiunilor acestora şi a
distanţei dintre ele.

• Fotografia semnalmentelor este fotografia care se foloseşte pentru înregistrarea prin


imagini a persoanelor care interesează cercetarea penală.
Fotografiile semnalmentelor se împart în :
a) fotografia de identificare a persoanelor, care constă în efectuarea a două fotografii
bust, una din faţă şi alta din profil, fotografii care se fac persoanei care nu trebuie să poarte
ochelari sau ceva care să-i acopere capul.
- fotografia din faţă se execută în scopul redării cu claritate a particularităţilor feţei,
a modului de inserţie a părului în jurul frunţii, a prezentării lăţimii şi a înălţimii frunţii, a
eventualelor riduri, a formei şi mărimii sprâncenelor, ochilor, nasului, gurii. Este de preferat
ca persoana fotografiată, dacă este bărbat, să fie fotografiată bărbierită, şi, indiferent de sex,
să aibă părul strâns pentru a se putea fixa trăsăturile specifice. Considerăm că în situaţiile în
care anumite persoane în mod obişnuit poartă barbă (dacă sunt bărbaţi) sau dacă au un
anumit fel de a-şi purta părul, este indicat să se execute fotografii care să fixeze şi aceste
aspecte de înfăţişare.
- fotografia din profil se face de la aceeaşi distanţă, persoana urmând să aibă
urechea vizibilă, în acest fel putând fi redate forma nasului, conturul acestuia, a bărbiei,
proeminenţa buzelor şi multe din caracteristicile pavilionului urechii.
Pentru că o mare parte a persoanelor poartă în mod curent ochelari este indicat ca să
fie efectuată o fotografie din faţă şi una din profil care să fixeze şi această înfăţişare.
Fotografiile de identificare se folosesc în activitatea de urmărire pentru identificarea acelei
persoane în situaţiile în care se sustrage sau când este necesară descoperirea acelei persoane
de către persoane cu care aceasta ar putea intra în contact.
b) Fotografiile de identificare a cadavrelor necunoscute

15
Pentru realizarea acestor fotografii, cadavrul trebuie pregătit efectuându-se o toaletare
a acestuia, respectiv se îndepărtează urmele de sânge sau de alte substanţe prin spălarea
acestuia, dacă există leziuni care deformează faţa, acestea sunt cusute, părul este pieptănat,
ochii se deschid, iar buzelor li se marchează conturul. Se urmăreşte aşadar a se ajunge la o
înfăţişare cât mai apropiată de cea pe care o avea în momentul în care era în viaţă, pentru
aceasta fiind recomandabil ca fotografierea să se facă după autopsierea cadavrului când
gazele sunt eliminate şi ţesuturile îşi revin la volumul şi forma anterioară. Și cadavrele se
fotografiază din faţă şi din profil, cadavrul fiind aşezat în aşa fel încât să se poată realiza cele
două fotografii. În baza acestor fotografii se poate proceda la identificarea cadavrelor
necunoscute, fotografiile fiind prezentate persoanelor care reclamă dispariţia unor anumite
persoane şi care vor putea identifica aceste persoane.
c) Fotografia de urmărire (sau detectivă) se efectuează prin folosirea unor aparate
camuflate, care dau impresia unor obiecte de uz personal (stilouri, brichete, ceasuri etc) care
se declanşează de regulă automat, spre exemplu la deschiderea unei uşi, la intrarea într-un
anumit spaţiu, surprinzând în imagini persoanele care încearcă să săvârşească o anumită
infracţiune. În ultima perioadă, prin existenţa camerelor de supraveghere asemenea activităţi
sunt filmate şi se suplineşte astfel executarea fotografiilor de urmărire în anumite situaţii.

B. Fotografia de examinare
Această fotografie, care mai este denumită şi fotografia de expertize criminalistice, se
execută numai de către experţii criminalişti în scopul identificării persoanelor şi obiectelor
după urmele create, în scopul scoaterii în evidenţă a unor caracteristici ce nu pot fi percepute
cu ochiul liber sau pentru ilustrarea de către expert a concluziilor sale.
Pentru realizarea acestor fotografii sunt necesare cunoştinţe speciale de fotografie şi o
aparatură mai performantă decât cea folosită în mod obişnuit la efectuarea fotografiilor
prezentate anterior. În raport de scopul urmărit, de metodele şi mijloacele folosite fotografia
de examinare se împarte în : fotografii sub radiaţii vizibile şi fotografii sub radiaţii invizibile.
a) Fotografiile sub radiaţii vizibile, la rândul lor se împart în:
- Fotografia de ilustrare este întâlnită aproape în fiecare raport de expertiză
criminalistică şi are ca scop fixarea prin fotografiere a acelor trăsături ale obiectelor primite
spre examinare care sunt vizibile ochiului liber. Aceasta se face în vederea obţinerii unei
ilustrări despre starea obiectului primit de expert în vederea studierii sale în condiţii de
laborator şi se efectuează în dublu scop: reprezintă o dovadă a expertului despre starea în
care a fost primit obiectul spre examinare şi totodată foloseşte expertului ca obiect de
comparaţie cu fotografiile de examinare pe care le obţine în procesul studiului de laborator a

16
obiectului primit, relevându-se ce se poate vedea cu ochiul liber pe acel obiect şi ce anume a
putut fi descoperit folisind aparatura adecvată. Această fotografie s-ar putea confunda cu
fotografia de detaliu dacă ne-am conduce numai după trăsăturile exterioare. Scopul celor
două fotografii le diferenţiază.
- Fotografia de comparaţie este folosită la identificarea persoanelor şi obiectelor
după urmele create prin comparaţia care se face între fotografiile care redau trăsăturile
urmelor descoperite la locul faptei şi fotografiile care redau particularităţile urmelor create în
mod experimental cu obiecte bănuite ca fiind creatoare de urme ori prin comparaţia
nemijlocită a acestor obiecte. După metoda folosită în comparaţie aceste fotografii pot fi: a.
fotografii de comparaţie prin juxtapunere, b. fotografii de comparaţie prin continuitate
liniară, c. fotografii de comparaţie prin suprapunere. Fotografiile realizate în scopul
comparaţiei prin juxtapunere trebuie toate executate în condiţii de laborator, efectuându-se
câte o fotografie pentru fiecare obiect supus examinării. În această variantă de comparaţie
imaginea urmei create de obiectul scop va fi comparată pe rând cu fotografiile obţinute pe
cale experimentală. Comparaţia prin suprapunere este folosită când se examinează semnături
bănuite a fi create prin copierea nemijlocită a unor semnături originale, fotografiile fiind
efectuate pe material fotosensibil pozitiv transparent. Dacă semnătura originală şi semnătura
ridicată de pe document prin fotografiere sunt identice prin suprapunere se poate demonstra
că aceasta a fost contrafăcută ştiut fiind că nu pot exista două semnături identice ale aceleiaşi
persoane, aceasta realizându-se doar prin copiere. Fotografia de comparaţie prin continuitate
liniară constă în executarea unor fotografii a urmelor de la locul faptei cât şi a celor create
experimental în aceleaşi condiţii de contrast, intensitate, lumină, la aceeaşi scară. Tăindu-se
orizontal pe aceeaşi linie ambele fotografii şi alăturându-se partea stângă a unuia cu partea
dreaptă a celeilalte se obţine o imagine continuă doar dacă urmele redate în fotografii au fost
create de acelaşi obiect.
- Fotografia de umbre se bazează pe umbrele pe care le crează lumina pe suprafaţa
obiectului examinat. Pentru crearea unor asemenea umbre este necesar ca fotografia să se
execute într-o cameră obscură unde lumina să fie propagată asupra obiectului fotografiat sub
un unghi ascuţit iar sursa de lumină să trimită razele paralel. Se crează astfel pe părţile mai
adânci, în depresiuni, umbre şi aceste umbre sunt imprimate pe materialul fotosensibil astfel
că se pot vedea anumite caracteristici ce nu pot fi observate cu ochiul liber.
- Fotografia de contraste se bazează pe exagerarea diferenţei care există între o
culoare şi opusul acestei culori. Este folosită în examinarea scrisurilor realizate cu creioane,
ulterior înlăturate pe cale fizică (radiere), pentru că oricât de bine ar fi înlăturată substanţa
colorată rămân particule minuscule de culoare.

17
- Fotografia separatoare de culori se realizează prin utilizarea filtrelor de culoare
care lasă să treacă prin ele culoarea lor şi culorile complementare acestora şi se utilizează în
cazul cercetării adăugirilor în acte făcute cu cerneluri sau creioane care aparent au aceeaşi
nuanţă de culoare.

b) Fotografiile sub radiaţii invizibile se folosesc pentru evidenţierea a ceea ce nu


poate fi văzut cu ochiul liber şi se realizează prin fotografierea în raze ultraviolete, infraroşii,
roentgen, gamma şi beta. Nu insistăm asupra acestora întrucât presupun dotări deosebite şi
cunoştinţe de specialitate şi pot fi realizate doar de persoane cu pregătire specifică. Desigur
că importanţa lor pentru cercetarea criminalistică este deosebită, însă la nivelul unui curs de
criminalistică pentru activitatea universitară prezentarea acestora nu este necesară.

18
CAPITOLUL V

CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A URMELOR

În activitatea criminalistică s-a apreciat că urmele pe care omul ori anumite


obiecte, fiinţe sau fenomene le lasă în mediul înconjurător sunt martori muţi care nu mint. Au
fost considerate ca urme numai acele modificări de suprafaţă sau de volum pe care le suferă
un obiect care vine în contact cu un alt obiect redându- i mai mult sau mai puţin clar
trăsăturile obiectului respectiv. În sens mai larg, urma reprezintă oricare modificare sau
schimbare creată în mediul înconjurător prin acţiunea omului. În acest sens larg al noţiunii
urmele pot fi clasificate:
1. după natura şi modul de formare:
- urme ce reprezintă modificări de volum sau suprafaţă a obiectului purtător şi
reproduc aspecte exterioare ale obiectului creator
- urme formate din resturi de obiecte, obiecte, materiale organice sau anorganice
- urme olfactive (de miros)
- sunete şi diferite stări (uşă deschisă, lumină uitată aprinsă ş.a.)
2. după acţiunea unui obiect asupra altui obiect:
- urme statice. Aceste urme se crează prin acţiunea unui obiect asupra altui obiect
sub un unghi drept prin acţiuni de apăsare, compresiune, lovire, tamponare, în aşa
fel încât obiectele să nu alunece pe suprafaţa celuilalt.
- urme dinamice. Aceste urme se formează prin alunecarea unui obiect pe suprafaţa
altui obiect şi ca rezultat sunt imprimate, fie pe suprafaţa unuia dintre obiecte, fie
pe volumul acestuia, anumite trăsături din obiectul creator.
3. după gradul de plasticitate a obiectului primitor de urmă, urmele pot fi
clasificate în:
- urme de adâncime. Acestea reprezintă modificări de volum a obiectului primitor
care redă dimensiunile şi unele caracteristici ale obiectului creator, după care se
poate determina natura acelui obiect care l-a creat sau se poate chiar să fie
identificat.
- urme de suprafaţă. Acestea reprezintă o modificare de suprafaţă a obiectului
primitor, redând mai multe sau mai puţine trăsături ale obiectului creator. Aceste
trăsături imprimate pe suprafaţa obiectului primitor sunt utile la determinarea

19
naturii sau tipului obiectului creator cât şi la identificarea acestuia. Urmele de
suprafaţă pot fi subclasificate în:
- urme de stratificare, care se crează prin desprinderea de substanţă de
pe obiectul creator şi aderarea acestuia pe suprafaţa obiectului primitor
(spre ex. urmele lăsate de încălţăminte ca praf pe duşumea, parchet
etc)
- urme de destratificare, care se crează prin detaşarea de pe suprafaţa
obiectului primitor şi aderenţa la suprafaţa obiectului creator a unei
părţi din substanţa primului obiect de aşa natură încât prin substanţa
dislocată de pe obiectul primitor sunt redate pe suprafaţa acestuia
caracteristicile obiectului creator.
4. după natura obiectului creator urmele pot fi clasificate în: urme de mâini, de
picioare, de dinţi, de buze, ale instrumentelor de spargere, ale mijloacelor de
transport etc.

Urmele de mâini

Urmele de mâini sunt foarte importante pentru cercetarea criminalistică şi se crează


prin atingerea de către om a obiectelor din mediul înconjurător cu partea anterioară a mâinii,
respectiv cu palma.
Aceste urme se crează pe obiectul primitor sub formă de urme de stratificare sau de
destratificare şi uneori sub forma urmelor de adâncime în substanţe plastice sau pulverulente.
Urmele de suprafaţă (mai ales cele de stratificare) pot fi vizibile sau invizibile
(latente). Urmele de volum, de adâncime, lăsate de mâini în substanâe plastice sau
pulverulente sunt întâlnite foarte rar în cercetarea criminalistică şi pot fi descoperite pe
substanţe alimentare (unt, untură etc) iar cele pe substanţe pulverulente pot fi întâlnite când
substanţa e formată din granulaţii foarte fine (pudră de talc, făină de grâu etc) şi cel mai
adesea sunt vizibile. Tot vizibile mai pot fi şi urmele de mâini care se crează prin
desprinderea de pe suprafaţa mâinii a unei substanţe colorate (cerneală, tuş etc). Toate aceste
urme vizibile, de adâncime sau de suprafaţă, prezintă o mai mică valoare criminalistică
pentru că datorită suprafeţei obiectului primitor şi a substanţei ce se depune pe obiectul
primitor aceste urme nu întotdeauna sunt utile pentru identificarea obiectului creator datorită
faptului că nu sunt redate detaliile desenului papilar de pe mâini. Mai utile sunt urmele de
stratificare invizibile pentru că în această stare infractorul care le lasă nu le observă şi nici nu
le distruge. Ele sunt formate din substanţă foarte fină rezultată din transpiraţia obişnuită a

20
mâinilor şi redau pe suprafaţa obiectului primitor toate detaliile crestelor papilare, chiar
numărul, mărimea şi forma porilor ce se află pe desenul papilar. Compoziţia acestor
substanţe din care sunt formate urmele papilare constă din compuşi organici şi anorganici şi
datorită acestei compoziţii urmele latente se păstrează pe suprafaţa obiectului primitor timp
îndelungat astfel că şi după zile sau săptămâni uneori urmele lăsate de desenul papilar pot fi
folosite în procesul de identificare al persoanelor.
Identificarea persoanelor după urmele de mâini are la bază varietatea reliefului
papilar de pe partea anterioară a palmei care se prezintă sub formă de ridicături (care se
numesc linii sau creste papilare) şi adâncituri (şanţuri interpapilare). Aceste linii papilare nu
se schimbă în decursul vieţii persoanei şi au devenit importante pentru identificarea
persoanelor.
Partea criminalisticii care se ocupă cu examinarea şi clasificarea reliefului papilar dar
şi cu identificarea persoanelor după detaliile acestui relief poartă denumirea de dactiloscopie.
Urmele de deget descoperite la locul faptei se numesc urme de deget, cele luate
experimental sunt denumite impresiuni digitale, iar fotografiile reliefului papilar obţinute
prin fotografierea urmelor sau a impresiunilor se numesc dactilograme.
Proprietăţile crestelor papilare
Cercetarea criminalistică a desenului papilar prezintă o deosebită importanţă datorită
unor proprietăţi specifice ale crestelor papilare. Acestea sunt:
- longevitatea crestelor papilare (durata lor de existenţă). Desenul papilar se
formează în faza intrauterină prin luna a treia de sarcină şi se definitivează sub aspectul
formei sale prin luna a şasea rămânând sub această formă pe toată durata de existenţă a
persoanei, până la descompunerea pielii după ce persoana decedează.
- fixitatea desenului papilar constă în menţinerea acelor trăsături, detalii ale
desenului papilar pentru toată viaţa persoanei. Singura modificare a desenului papilar constă
în mărimea acestuia corespunzătoare evoluţiei persoanei pe parcursul vieţii.
- unicitatea desenului papilar prin care se înţelege că fiecare persoană are desenul
său propriu în ce priveşte detaliile acesteia şi, mai mult, fiecare deget are desenul papilar
diferit de toate celelalte degete.
- inalterabilitatea, adică imposibilitatea de a fi schimbat sau distrus prin acţiunea
persoanei dacă prin această încercare de distrugere nu e vizat şi stratul dermic al pielii. Pentru
ştergerea completă a desenului papilar aceasta se poate realiza doar dacă este vătămat stratul
dermic al pielii pentru că altfel chiar după încercări de înlăturare pe cale fizică sau chimică
desenul papilar a reapărut cu toate caracteristicile pe care le-a avut.

21
Cercetarea la faţa locului a urmelor de mâini constă în activităţi ale organului de
urmărire penală care urmăresc descoperirea, evidenţierea urmelor latente, fixarea şi ridicarea
acestor urme iar apoi interpretarea lor.
Căutarea urmelor de mâini va începe de obicei din locul prin care infractorul a
pătruns în perimetrul locului respectiv, se extinde asupra întregului loc al faptei şi va fi
terminată cu locul prin care făptuitorul a părăsit locul faptei. Se urmăreşte a fi identificate
obiectele apte de a primi şi păstra asemenea urme, obiecte care au fost atinse sau folosite în
timpul săvârşirii infracţiunii. Prezintă interes doar obiectele pe care pot rămâne astfel de
urme, respectiv obiecte cu suprafaţa netedă , lucioasă (mobilă, sticlă, faianţă etc).
Descoperirea urmelor de mâini se poate face prin iluminarea acelor obiecte cu
ajutorul unei lanterne cu raze paralele sub un unghi ascuţit. Chiar dacă nu se pot observa
urme este potrivit a se recurge la examinarea acestor obiecte într-o cameră obscură. Se poate
recurge şi la folosirea razelor ultraviolete sau la pulverizarea obiectelor presupuse a fi
purtătoare de urme cu anumite prafuri care trebuie să fie formate din granule deosebit de
fine , să fie uşor uleioase, grase, să fie grele pentru aderenţă mai eficace şi să aibă o culoare
care să vină în contrast cu culoarea obiectului presupus a fi purtător de urme. Această
activitate se efectuează de specialişti criminalişti pregătiţi de regulă doar pentru aceste
activităţi.
Desenul papilar de pe degete este diferit de la o persoană la alta, iar cel de pe
ultimele falange are anumite forme încât poate fi clasificat şi subclasificat.
Pentru clasificarea dactilogramelor criteriul folosit este delta. Aceasta reprezintă o
formă de desen triunghiulară care se află la locul de întâlnire a cel puţin trei sisteme de creste
papilare. Prin sistem de creste papilare înţelegem o grupă formată din mai multe creste care
are aceeaşi direcţie şi formă de desfăşurare.
Deltele în desenul papilar pot fi:
- delte negre când sunt formate din două creste papilare care se unesc într-un punct
şi se continuă cu o creastă.
- delte albe când cele două creste nu se întâlnesc ci merg cel mult paralel.
Aceste delte albe şi negre pot fi subclasificate în funcţie de deltă (de existenţa,
lipsa, numărul şi poziţia deltelor în următoarele tipuri de dactilograme:
a) desene papilare care nu au deltă (adeltice) . La acestea crestele ce merg aproape
paralel cu şanţul flexoral (adâncimea creată prin strângerea degetelor) se curbează din
ce în ce mai mult pe măsura apropierii de vârful degetului (se mai numesc şi
dactilograme sub formă de cercuri). Desenul papilar adeltic după desfăşurarea deltelor
sale poate fi subclasificat :

22
- dactilograme papilare simple
- dactilograme piniforme sau pseudodeltice
- dactilograme adeltice cu buclă stânga
- dactilograme adeltice cu buclă dreapta
- adeltice bibuclate
- adeltică cu început de spirală (cu spirală stânga jos, cu spirală stânga sus, cu
spirală dreapta jos, cu spirală dreapta sus)
b) dactilograme dextrodeltice sunt dactilograme ce au o singură deltă situată în partea
dreaptă a desenului papilar. Aceste dactilograme dextrodeltice sunt formate din trei
sisteme de creste papilare: primul paralel cu şanţul flexoral (regiunea bazală), al
doilea un grup de creste sub formă de laţuri (acest grup formează regiunea centrală a
dactilogramei), al treilea, un grup de creste ce vine şi înconjoară regiunea centrală,
întâlnindu-se în partea dreaptă cu regiunea bazală. După configuraţia desenului
papilar din regiunea centrală dextrodelticele se împart în dextrodeltice cu laţuri
simple, dextrodeltice cu laţuri gemene şi dextrodeltice cu rachetă.
c) dactilograme sinistrodeltice. Acestea se deosebesc de cele dextrodeltice pentru că în
raport cu delta sunt pe partea stângă şi nu pe partea dreaptă ca cele dextrodeltice.
d) dactilograme bideltice sunt cele care prezintă două delte. Regiunea bazală se
aseamănă a regiunea bazală a monodelticelor (dextrodeltice sau sinistrodeltice), doar
regiunea centrală este formată din creste papilare diferite după modul de desfăşurare,
însă indiferent de aceasta în partea dreaptă şi în partea stângă a dactilogramei se
formează câte o deltă. Bidelticele pot fi cu spirală stânga, cu spirală dreapta, cu cerc
legat, cu cerc punctat, cu cerc dublu legat, ovoidale sau elipsoidale etc.
e) dactilograme desene papilare care au mai mult de două delte sau au asemenea
caracteristici încât nu pot fi incluse în nici o clasificare. Există dactilograme cu trei,
patru delte precum şi cazuri de sindactilie (anomalia degetelor chiar din naştere şi
constă în lipirea a două sau mai multe degete între ele), acestea fiind dactilograme
excepţionale. Tot aici mai pot fi incluse şi acele desene ce se prezintă sub formă de
numeroase puncte sau cicatrici.

În procesul examinării dactilogramelor în scopul identificării obiectului creator (de la


general la particular) se compară mai întâi impresiunile găsite la locul faptei cu cele create
experimental. În examenul comparativ se urmăresc unele detalii. Aceste detalii ale crestelor
papilare necesare identificării desenului papilar se studiază de la stânga desenului către
dreapta şi pot consta în început de creastă, sfârşit de creastă, bifurcaţii, confluenţă,

23
anastomoză, cârlig, butonieră, deviere. Asemenea detalii se pot afla în orice desen papilar.
Pentru a stabili cu certitudine că desenul de la locul faptei şi cel experimental aparţin
aceleiaşi persoane sunt necesare între 12 - 17 elemente de identitate.
Poroscopia este o metodă complementară de examinare a desenului papilar şi este
folosită atunci când în desenul papilar de la locul faptei nu se găsesc suficiente detalii pentru
a putea stabili obiectul creator (când urma este neclară sau se descoperă doar fragmente de
desen papilar). În asemenea situaţii se foloseşte microscopul pentru studierea porilor de pe
crestele papilare. Această metodă este folosită ca un mijloc ajutător în dactiloscopie deoarece
porii în comparaţie cu crestele papilare, sunt mai puţin statici, pot fi acoperiţi cu corpuri
străine astfel că ei îşi pot schimba forma, dimensiunile, numărul şi distanţa dintre ei.

Urmele de unghii

Urmele de unghii sunt importante pentru cercetarea criminalistică doar când sunt
descoperite ca urme de adâncime. Acestea se pot găsi pe diferite alimente, pe diferite
substanţe plastice, pe corpul omenesc atât ca urme statice cât şi ca urme dinamice.
Urmele statice pot ajuta la stabilirea cu aproximaţie a sexului persoanei care le-a
creat, a vârstei, la stabilirea modului de săvârşire a infracţiunii.
Urmele dinamice sunt mai puţin utile pentru determinarea cu aproximaţie a vârstei
persoanei şi a sexului acesteia, dar ajută la determinarea modului în care a fost săvârşită
infracţiunea.

Urmele de picioare

Această categorie de urme poate fi la fel de importantă ca şi cea a urmelor de


mâini, deşi în mod obişnuit urme de acest fel de la locul faptei prezintă prea puţine detalii
care să intereseze cercetarea criminalistică. Urmele pot fi lăsate de încălţăminte sau de
piciorul desculţ (urme plantare) şi acestea pot ajuta chiar la identificarea persoanei dacă
obiectul primitor a fost un sol cu o granulaţie fină ori o substanţă plastică ori altă substanţă
capabilă să păstreze detaliile tălpii. Urmele lăsate de piciorul încălţat sunt des întâlnite la
locul săvârşirii unei infracţiuni şi pot fi clasificate în urme de suprafaţă sau de adâncime sau
în urme statice sau dinamice. La faţa locului urmele de picioare se descoperă ca grupe de
urme, urme izolate sau sub forma cărării de urme. Urmele descoperite se fixează prin
fotografiere pentru că pe această cale nu se produce nici o modificare a acestora. La
fotografierea fiecărei urme se foloseşte metoda de fotografiere a detaliilor . Atunci când

24
urmele sunt de adâncime se va folosi un izvor de lumină laterală pentru ca prin urmele create
să se redea şi adâncimea acelor urme. În procesul verbal de cercetarea locului faptei se vor
trece şi dimensiunile urmelor arătându-se lungimea urmei, lăţimea urmei şi lăţimea tocului,
lungimea tocului, lăţimea arcadei şi adâncimea tocului. Se menţionează apoi dacă există
anumite detalii, particularităţi determinate de folosirea încălţămintei.
La urmele lăsate de piciorul desculţ, după ce urma a fost fotografiată se vor arăta
dimensiunile, mărimea călcâiului, dacă este vorba de picior plat sau cu arcada pronunţată,
unghiul de deschidere între degete.
Urmele de adâncime, fie că sunt de încălţăminte sau create de piciorul desculţ, se
mai fixează şi prin mulare. Mulajele se fac din ghips, mai rar se foloseşte parafina, ceara sau
alte substanţe. Pentru realizarea mulajului este recomandabil ca în prealabil să se facă toaleta
urmei prin curăţarea acesteia de eventuale pietricele, paie su alte corpuri străine, să se
absoarbă apa din urmă cu o pară de cauciuc sau seringă ori hârtie sugativă. Dacă urma de
adâncime este prea puţin pronunţată e necesar ca în jurul ei să se facă un mic gard din pământ
sau din carton, apoi pasta de ghips se toarnă treptat atât în lungul urmei cât şi orizontal, iar
pentru întărire se pot folosi beţe subţiri sau bucăţi de sârmă, după care se completează şi
restul pastei aşa încât obţinem un mulaj mai rezistent.
Cărarea de urme are importanţă la stabilirea direcţiei de circulaţie a persoanei, a
vitezei de mers, a înălţimii persoanei, a greutăţii şi uneori chiar a vârstei şi a profesiunii
acesteia. De asemenea, se poate stabili dacă a dus în spate o greutate sau nu. Pentru stabilirea
acestor elemente este importantă luarea în consideraţie a următoarelor aspecte: lungimea
pasului, care se socoteşte de la călcâiul urmei lăsată de un picior până la călcâiul urmei lăsată
de celălalt picior; unghiul pasului, care este redat de axa longitudinală a tălpii şi direcţia de
mers; lăţimea pasului, care se calculează trăgând imaginar câte o dreaptă de la limitele urmei
lăsate de piciorul stâng şi de piciorul drept , iar perpendiculara pe cele două paralele dă
lăţimea mersului.

Urmele de dinţi

Dinţii se deosebesc de la o persoană la alta, iar urmele lăsate de aceştia ajută la


stabilirea numărului, lăţimii, distanţei dintre ei, lungimii poziţiei şi eventualelor defecţiuni,
reparaţii, lipsa unora dintre ei.
Urmele lăsate de dinţi pot fi întâlnite pe diferite alimente, fructe, diverse sortimente
de brânză, ca urme de adâncime, iar sub formă de urme de suprafaţă pot fi întâlnite în mod
frecvent pe corpul victimelor.

25
Aceste urme pot prezenta importanţă pentru cercetarea criminalistică şi odată
descoperite se fixează prin fotografiere prin descrierea în procesul verbal de cercetare, iar
cele de adâncime şi prin mulaje.

Urmele instrumentelor de spargere

Instrumentele folosite în spargeri sunt diferite obiecte care în mod obişnuit au o altă
utilizare decât cea a spargerii. Aceste instrumente sunt folosite în realizarea spargerilor prin
lovire, apăsare sau frecare.
Prin lovire în mod obişnuit instrumentele se folosesc în situaţia când locul unde
acestea se aplică se află la distanţe mari faţă de locuri frecventate de om ori unde zgomotul
este mare. Aceasta pentru că prin lovire se produc zgomote care ar atrage atenţia şi fapta ar
putea fi descoperită. Atunci când zgomotul produs este atenuat, instrumentele de spargere se
folosesc.
Prin frecare se realizează spargeri cu ajutorul fierăstraielor, bonfaierelor sau a pilelor.
În aceste situaţii foarte rar se poate ajunge ca după urmele create să poată fi stabilit obiectul
creator însă aceste urme ajută la stabilirea modului şi tipului instrumentului folosit.
Instrumentele de apăsare lasă în mod obişnuit urme mai utile cercetării criminalistice
pentru că pe obiectele primitoare se imprimă multe trăsături ale instrumentelor de spargere
care ajută chiar la identificarea acestora. Dintre instrumentele de spargere special folosite de
infractori poate fi amintită „balerina” care este un burghiu special format din mai multe
lamele de oţel cu ajutorul căruia se realizează penetrarea caselor de bani. De asemenea, „gura
de lup” este un alt instrument folosit de infractori pentru tăieri. Dintre instrumentele de
spargere des folosit este toporul. Acesta lasă pe suprafaţa obiectelor primitoare din lemn
urme sub formă de striaţiuni paralele, care pot duce la identificarea obiectului creator.
Cleştele, dacă este folosit, lasă şi el urme dinamice pe obiectul asupra căruia a acţionat, dar
striaţiunile acestea sunt mai puţin vizibile. În cazul spargerilor pot fi întâlnite şi acţiuni de
violare a plumburilor şi a sigiliilor. Plumburile se aplică pe containere, vagoane , colete etc şi
sunt în majoritate confecţionate din plumb de formă rotundă cu două orificii. Cleştele cu care
se strânge plumbul are un simbol specific. În cazul violării unui asemenea plumb rămân
diferite urme prin deformarea simbolului, dar mai ales rămân urme pe sfoara introdusă prin
cele două orificii, prin scămoşare şi colorare în negru sau gri. Sigiliile au imprimată o
ştampilă cu un anumit simbol sau denumire aplicată pe o substanţă plastică care în momentul
violării poate fi dezlipită de pe obiectul primitor prin încălzire şi apoi poate fi relipită în

26
acelaşi loc sau într-un alt loc. Această operaţie se poate executa doar dacă sigiliul a fost
aplicat pe o substanţă plastică în cantitate mai mare.
La locul săvârşirii infracţiunii pot fi descoperite urme ale instrumentelor de spargere
pe diferite obiecte, ca de exemplu pe ziduri, geamuri, uşi, dulapuri, sisteme de încuiere etc.
După depistarea unor asemenea urme, acestea se fixează prin descriere în procesul verbal de
cercetare la faţa locului, prin fotografiere, filmare şi, eventual, prin ridicarea de mulaje.
Descrierea acestora se face în detaliu cu menţionarea formei urmei, a dimensiunilor, a unor
caracteristici şi poziţia acestora unele faţă de altele. Fotografiile care se execută sunt
fotografii de detaliu. Eventualele mulaje se fac prin folosirea de ceară roşie sau parafină după
ce anterior aplicării substanţei urma a fost tratată cu glicerină pentru ca aderenţa la urmă să
fie cât mai mică.

Urmele mijloacelor de transport

Aceste urme prezintă o deosebită utilitate pentru cercetarea criminalistică pentru că în


mod frecvent organele de urmărire penală întâlnesc asemenea urme în accidentele de
circulaţie, în sustrageri, în accidente de muncă, în cazul unor omoruri etc.
La locul faptei mijloacele de transport pot lăsa cele mai variate urme. Cel mai des
întâlnite sunt urmele lăsate de roţile mijloacelor de transport care vin în contact cu obiectele
din jur. Pot fi lăsate urme şi prin pierderea unor piese a unor substanţe sau obiecte
transportate.
Cele mai importante pentru cercetarea criminalistică sunt urmele lăsate de roţile
autovehiculelor pe traseul de circulaţie şi la locul evenimentului. Roţile autovehiculelor sunt
îmbrăcate în anvelope din cauciuc, foarte rar în şine din fier (la unele utilaje) sau în şenile.
Autovehiculele care au roţile îmbrăcate în pneuri de cauciuc prezintă foarte multe
particularităţi atât în ceea ce priveşte tipul, mărimea şi destinaţia lor cât şi în ce privesc
caracteristicile desenelor antiderapante de pe anvelope.
După urmele lăsate de anvelopele autovehiculelor se poate stabili tipul
autovehiculului respectiv, se poate ajunge uneori chiar la identificarea sa şi se poate
determina direcţia de circulaţie. Întrucât desenul antiderapant de pe roţile autovehiculelor se
crează în momentul fabricării anvelopelor în serie, caracteristicile acestui desen ajută la
determinarea tipului autovehiculului creator sau cel puţin al unui grup de tipuri din care poate
face parte autovehiculul respectiv.
După urmele lăsate de anvelope se poate determina dacă autovehiculul a fost un
autoturism sau un autocamion, tonajul acestuia, ecartamentul. După gradul de uzură al

27
anvelopelor, după felul uzurii, după cicatricile de pe anvelope redate în urmă, după
caracteristicile unor reparaţii ale anvelopei se poate identifica autovehiculul creator, iar
direcţia de circulaţie se poate determina la unele autovehicule după poziţia desenului
antiderapant central, după configuraţia acestuia (această direcţie nu e absolută, cauciucurile
putând fi puse şi invers).
Maşinile mari au un desen antiderapant şi pe marginea anvelopei, care constă în
plinuri şi goluri şi care pot rămâne în urma de la locul faptei. Când se circulă pe teren afânat
şi se crează urme de adâncime şi aceste plinuri şi goluri lasă urme care interesează cercetarea
criminalistică. La viteze foarte mari aceste urme nu mai sunt perceptibile.
Roţile autovehiculelor lasă atât urme statice cât şi urme dinamice.
Urmele statice se crează în mers obişnuit prin rularea obişnuită, iar urmele dinamice
se crează în situaţii de frânare sau de derapare a roţilor în cursul circulaţiei.
În funcţie de natura şoselei pe care s-a circulat roţile pot lăsa urme de suprafaţă sau de
adâncime. Urmele de suprafaţă pot fi de stratificare dar şi de destratificare. Cele mai des
întâlnite sunt urmele de stratificare când pe şosea roţile lasă urme de praf desprinse de pe ele
sau chiar din substanţa lor (cazul de creare a urmelor de frânare).
Fixarea urmelor mijloacelor de transport la locul faptei, lăsate de roţile
autovehiculelor, se face prin descrierea în procesul verbal, prin fotografiere, desene, prin
mulare (cele de adâncime). Pentru a fi descrise detaliat în procesul verbal urmele trebuie
măsurate. În situaţiile când există urme lăsate de mai multe din roţile autovehiculului se va
măsura lăţimea fiecărei urme în parte, indicându-se carasteristicile desenului antiderapant
central, apoi se va măsura distanţa dintre urmele lăsate de roţile laterale socotindu-se această
distanţă de la centrul unei urme la centrul celeilalte (aşa se stabileşte ecartamentul maşinii).
Nu se recomandă calcularea acestor distanţe din marginile exterioare sau interioare ale urmei,
nici din exteriorul unei urme până în interiorul celeilalte, pentru că nu totdeauna roţile au
anvelope de aceeaşi mărime. Aceasta depinde de presiunea aerului din anvelopă, de greutatea
şi viteza autovehiculului. De asemenea, este importantă şi temperatura aerului în mediul
înconjurător în momentul creării urmei. Dacă este posibil, se încearcă şi măsurarea distanţei
dintre roţile din faţă după urmele descoperite la locul faptei. La viraje, în curbe, rămân intacte
şi urmele lăsate de roţile din faţă care vor fi urme în exteriorul curbei. În cazul unei deplasări
în linie dreaptă urmele roţilor din faţă sunt distruse de urmele roţilor din spate, astfel că doar
acestea din urmă vor putea ajuta cercetarea criminalistică. Foarte importante în identificarea
autovehiculului vor fi şi anumite semne particulare ale anvelopei (tăieturi, crăpături, lipituri
etc).

28
Autovehiculele lasă la locul faptei şi alte categorii de urme, respectiv uneori cad
picături de ulei sau benzină. Aceste picături au o formă alungită, de pară, cu partea mai
bombată în sensul opus mişcării. De asemenea, autovehiculul care trece prin bălţi de noroi
aruncă stropii sub formă de evantai deschis în direcţia mişcării. Și aceste urme se fixează prin
descrierea lor în procesul verbal, prin fotografiere şi pot fi ridicate în ambalaj special cu
menţiunile corespunzătoare.
Căruţele sunt vehicule care lasă şi ele urme cu roţile care în ultima vreme sunt rar
îmbrăcate cu şine metalice, fiind folosite mai mult roţile cu pneuri. Dimensiunile acestor
pneuri sau şine metalice pot ajuta la stabilirea vehiculului, a dimensiunii acestuia. Foarte rar
vor fi întâlnite la căruţe pneuri noi, acestea fiind de regulă uzate, cu anumite imperfecţiuni,
motiv pentru care identificarea este mult mai uşoară. De altfel, multe căruţe au roţi cu un uşor
joc pe osie astfel că urmele lăsate sunt mai şerpuite. După desenul antiderapant nu se va
putea stabili cu precizie direcţia de mers pentru că pneurile căruţei sunt de multe ori cu desen
divers, de uzuri diferite, aşezate normal sau invers. Va putea fi stabilită această direcţie după
urmele animalelor de tracţiune, dacă deplasarea s-a făcut pe drumuri neasfaltate sau
nepietruite.
Săniile lasă urme dinamice pe zăpadă sau pe sol şi orice proeminenţă sau adâncitură
de pe talpă lasă urme de striaţiuni sau zgârieturi. Pot fi importante pentru cercetarea
criminalistică şi, în cazul în care se găsesc, se descriu în procesul verbal, se fotografiază sau
se fixează prin mulare.

Urmele formate din materie organică

În această grupă de urme sunt cuprinse firele de păr, petele fiziologice şi resturile
alimentare.
Firele de păr descoperite la locul faptei pot prezenta o mare importanţă pentru aflarea
adevărului în cauză deoarece prin modul cum sunt stabilite (ca lungime, formă, conţinut
cercetat pe cale de laborator) ajută la determinarea modului de săvârşire a faptei cât şi chiar
la identificarea autorului infracţiunii.
Datorită grosimii variate, a lungimii diferite, a formei exterioare diferite şi mai ales a
structurii anatomice, firele de păr ajută prin examen de laborator la stabilirea dacă acestea
sunt de provenienţă animală sau umană, dacă provin de la o persoană tânără sau în vârstă,
femeie sau bărbat, din ce regiune a corpului provin, iar prin examen de laborator se
determină grupa sanguină a persoanei de la care au căzut.

29
La locul faptei firele de păr pot fi găsite în mâinile victimei, pe hainele acesteia, pe
reverul hainei, pe manşete, pe pantofi, pe duşumeaua din încăperi, iar când locul comiterii
faptei este în câmp deschis, pe iarbă, pe sol, pe obiecte aflate în apropierea victimei.
După descoperirea acestora firele de păr se introduc fie în plicuri fie în eprubete,
specificându-se locul în care a fost găsit, ziua, ora găsirii, persoana care le-a ridicat. Dacă se
găsesc mai multe fire de păr acestea se ridică separat.
Fire de păr se mai pot descoperi şi pe hainele, corpul agresorului, pe încălţămintea
acestuia cu ocazia efectuării percheziţiei corporale sau domiciliare a persoanei bănuite de
săvârşirea faptei.
Cercetarea firelor de păr ridicate se realizează în condiţii de laborator. Pe lângă firele
ridicate de la locul faptei de la victimă sau agresor trebuie trimise spre analiză şi fire de păr
recoltate de la persoana bănuită şi de la victimă (prin tăiere, smulgere şi rupere). În condiţii
de laborator firul de păr se studiază iniţial pentru a vedea dacă este purtător de corpuri
străine, dacă e vopsit sau decolorat, după care se stabileşte grosimea firului de păr, forma
capătului firului de păr (tăiat, rupt, coafat). Apoi se trece la examinarea rădăcinii firului de
păr, a bulbului, a papilei care este la rădăcina părului, a tulpinii (tija) care este acoperită cu
mai multe celule sub formă de solzi cu partea rotundă spre vârf. Se examinează forma
exterioară a firului de păr (a rădăcinii şi tulpinii). După forma solzişorilor ce există pe tulpina
firului de păr se poate stabili dacă firul provine de la om sau animal. Se face şi o secţiune
transversală pentru a se vedea grosimea firului de păr. Aici se va observa canalul medular,
cuticula şi cortexul, ca straturi ale firului de păr şi după caracteristicile acestor trei straturi se
stabileşte dacă este păr de om sau de animal, apoi cu aproximaţie vârsta persoanei de la care
provine. Studierea bulbului va putea să determine grupa de sânge.
Petele de sânge pot fi găsite la locul faptei sub formă de picături, bălţi, mânjituri pe
diferite obiecte, dâre de sânge. Forma şi cantitatea acestor urme pot conduce la stabilirea
modului de comitere al infracţiunii sau al faptei ilicite. Picăturile de sânge vor avea
întotdeauna formă rotundă dacă au căzut în unghi drept, şi formă alungită dacă au căzut pe
obiectul purtător într-un unghi ascuţit. Atunci când picătura de sânge a căzut sub un unghi
drept pe obiectul primitor, de la cel mult 15 cm, forma petei va fi rotundă. În acelaşi unghi,
dacă distanţa de cădere a fost între 15 cm şi 120 cm, forma va fi rotundă cu marginea
dinţată, dantelată; în situaţiile în care cad de la distanţe şi mai mari, forma va fi stelată. Este
de reţinut că şi natura obiectului primitor este importantă pentru forma petei de sânge.
Culoarea urmelor de sânge este diferită în funcţie de timpul care s-a scurs de la momentul
creării petei şi momentul descoperirii. În prima oră de la venirea în contact cu oxigenul
urmele au o culoare roşie, apoi roşu închis dacă au trecut 2 – 3 ore, roşu brun închis după 5

30
ore, după 10 ore sau mai mult culoarea devine cenuşie, iar după 1 - 2 zile au culoarea verde.
Și aici este important mediul ambiant şi obiectul purtător.
Dacă urmele de sânge se găsesc în stare fluidă pe suprafaţa unor obiecte se ridică cu
ajutorul unor tampoane de vată şi se pun în borcane închise pe care se fac menţiunile
necesare. Dacă petele sunt uscate se ridică cu obiectul primitor, iar dacă acest obiect este
voluminos se recurge la umezirea petei cu ajutorul unui tampon de vată îmbibat cu apă
oxigenată. Atunci când sunt găsite pe păr, iarbă, obiecte de îmbrăcăminte etc, acestea se taie
sau se ridică şi se ambalează în borcane aşa cum au fost găsite. Dacă urmele sunt pe pământ
se va ridica o cantitate de pământ îmbibat cu sânge.
În cuprinsul procesului verbal se vor consemna date privind poziţia, mărimea, locul în
care au fost găsite, starea acestora etc, cu menţiunea că s-au descoperit şi ridicat urme care
par a fi de sânge întrucât doar prin examen de laborator se va stabili dacă urmele sunt de
sânge sau de altă substanţă. Și pentru aceste urme se vor efectua fotografii judiciare sau vor fi
filmate.
Urmele de lichid seminal constau în acele urme rezultate din secreţia glandelor
sexuale masculine. În cazul comiterii unor violuri, acte de perversiune, de corupţie sexuală
sau mai rar în cazul unei sinucideri prin strangulare, la locul faptei sau pe hainele persoanelor
implicate pot fi descoperite pete de spermă, acestea prezentând utilitate pentru cercetarea
criminalistică deoarece în urma analizării lor în condiţii de laborator se poate determina cu
aproximaţie vârsta persoanei de la care provine lichidul seminal, dacă aceasta suferă sau nu
de anumite boli, dacă poate sau nu să proceeze. Prin analiza de laborator se poate stabili şi
grupa de sânge pe care o are persoana în cauză.
Căutarea urmelor de lichid seminal trebuie făcută asupra corpului victimei, pe coapse,
în regiunea inferioară a trunchiului, în regiunea pubiană, vaginală sau bucală, pe obiectele de
lenjerie, pe aşternuturile de pat, pe duşumele, pe covoare, sau pe hainele agresorului.
În funcţie de vechimea lor, aceste urme pot fi găsite în stare fluidă sau uscate. În cazul
când sunt încă în stare umedă aceste urme au aspectul unor pete de culoare gălbuie lipicioasă
astfel că pot fi confundate uşor cu petele rezultate din emulsiile provenite din zahăr sau chiar
cu cele de dulceaţă. Ridicarea urmelor fluide se face cu tampoane de vată umezite în apă
distilată şi ce ambalează în eprubete sau borcane. Dacă sunt descoperite pe perii pubieni se
taie aceşti peri şi se introduc în eprubete cu menţionarea datelor obişnuite.
În stare uscată aceste urme pot fi găsite pe pielea victimei sau a agresorului sau pe
diferite obiecte şi se prezintă sub o formă lucioasă, transparentă. Pentru ridicare vor fi
umezite cu apă distilată. Dacă urmele se află pe lenjerie sau pe alte ţesături acestea sunt
îmbibate şi ţesătura este mai puţin elastică, aspră la pipăit şi de culoare gălbuie. De pe

31
ţesături nu se recomandă a fi ridicate ci se ridică cu ţesătura care se pliază încât cutele să nu
traverseze urma. Și aceste urme se fixează prin descriere în procesul verbal şi fotografiere.
Pentru cercetarea criminalistică pot prezenta importanţă şi urmele de salivă, urmele
de transpiraţie, urmele de urină, urmele de vomă sau de excremente, prin analizarea acestora
fiind posibil a se stabili persoana care le-a lăsat ori anumite modalităţi de comitere a unor
fapte.
Urmele de alimente şi resturi de alimente. În situaţiile cînd infractorul a petrecut mai
mult timp la locul faptei se întâmplă ca acesta să mănânce, să bea şi astfel lasă la locul faptei
şi alte urme care pot interesa cercetarea criminalistică. Uneori la locul faptei pot fi găsite
alimente aduse de infractor şi prin prezenţa lor, a resturilor din aceste alimente, se poate
stabili cu aproximaţie timpul cât autorul a stat la locul faptei sau când s-a produs fapta,
studiindu-se gradul de învechire a alimentelor. Pe aceste alimente pot fi descoperite urme de
mâini, de dinţi care sunt utile pentru cercetarea criminalistică. Ridicarea acestor urme se face
în aşa fel încât să nu sufere modificări sau deformări, se ambalează şi se trimit imediat pentru
a fi studiate în condiţii de laborator.
Urmele de fumat sau iluminat. După felul ţigaretelor, ţigărilor, calitatea tutunului de
pipă descoperit la locul faptei sub formă de scrum se poate aprecia preferinţa autorului faptei
pentru o categorie sau alta de tutun, iar scrumul rezultat din arderea ţigărilor ne poate oferi
elemente privind calitatea tutunului. Cu cât tutunul este mai de calitate lasă un scrum de
culoare mai deschisă şi mai fin. Mucurile de ţigări pot transmite informaţii despre modul de a
le fuma (în întregime, parţial), gradul umezirii, timpul în care s-au fumat, elemente care pot
constitui date în legătură cu obişnuinţa persoanei de a fuma. Poate fi caracteristic pentru o
persoană felul în care stinge ţigara, dacă o fumează în întregime sau parţial, astfel că
modurile diferite de a fuma sau de a stinge ţigara pot da elemente asupra numărului
persoanelor care s-au aflat la locul faptei şi asupra timpului cât a durat aceasta.
După urmele lăsate de buze se poate ajunge la stabilirea grupei de sânge şi chiar a
sexului persoanei.
Infracţiunile se comit mai mult noaptea, astfel că de multe ori la locul faptei pot fi
găsite surse de iluminat cum ar fi lumânări, chibrituri, lanterne. Pe aceste obiecte pot fi găsite
urme de mâini, de dinţi sau de buze. De asemenea, ele pot demonstra că fapta s-a petrecut în
timpul nopţii, perioada în care făptuitorul a stat în acel loc. Și aceste urme se fixează prin
descriere în proces verbal şi fotografiere, după care sunt ridicate şi supuse cercetării.
Urmele de praf pot fi găsite pe haine, pe corp, în stare de praf sau sub formă de pastă
şi pot fi de provenienţă minerală, vegetală, animală. În funcţie de provenienţa lor se poate
stabili o gamă întreagă de probleme ce interesează urmărirea, chiar profesia persoanei, locul

32
prin care a trecut aceasta înainte de a ajunge la locul faptei. Urmele de praf se caută în
manşete, în pantofi, în buzunare, sub unghii, pe corpul persoanei. Dacă sunt sub formă de
pastă acestea se caută pe sau în încălţăminte, pe ciorapii purtaţi, pe gulerele cămăşilor, ale
hainelor, sub unghii, între degete, şi de multe ori în compoziţia urmei vor fi găsite şi
substanţe care sunt eliminate de corpul omenesc.
Fixarea se face prin descriere în procesul verbal şi fotografiere, iar ridicarea se face
împreună cu obiectul pe care s-a descoperit ori prin tamponare cu vată după care se
ambalează şi se trimit expertului pentru a se determina natura lor.
Urmele olfactive constau în mirosul individual al persoanelor care este determinat de
substanţele eliminate din corp prin intermediul porilor. Fiecare persoană are „buchetul” său
personal, mai intens sau mai puţin intens care este completat de alimentele consumate într-o
perioadă de timp de persoana respectivă, de mediul în care aceasta trăieşte şi de condiţiile de
igienă.
Aceste mirosuri se imprimă la locul faptei pe obiecte cu care persoana a venit în
contact, fiind chiar răspândite în aer în limitele acelui loc. Durata de existenţă la locul faptei a
acestor mirosuri este limitat. Mirosurile pot fi atenuate, distruse de mişcarea aerului, de
precipitaţiile din atmosferă, de căldura excesivă, de intrarea în acel câmp a altor mirosuri
provenind de la persoane sau animale.
După durata existenţei lor urmele olfactive sau de miros sunt împărţite în: proaspete
(până la 1 oră), medii (2 – 3 ore), vechi (peste 3 ore).
Urmele de miros, de regulă, nu sunt perceptibile de om cu excepţia cazurilor când
acestea sunt de o intensitate mai mare. Căutarea urmelor de miros se realizează cu ajutorul
câinelui de urmărire. Distanţa la care aceste urme pot fi percepute de câinele dresat special
pentru aceasta este diferită fiind considerată o distanţă scurtă între 30-50 m, medie între 50-
200 m, lungă peste 200 m. Dacă urmele de miros s-au creat după ploaie, acestea au o durată
de existenţă foarte mare, însă dacă după crearea lor a început să plouă aceste urme se distrug.
Pentru a putea fi descoperite urmele de miros trebuie ca odată ajuns la faţa locului
organul judiciar să ia măsuri de conservare a acestora, în sensul împiedicării pătrunderii de
persoane în perimetrul locului faptei. În locuinţe, o altă măsură complementară este cea de
evitare a creerii de curenţi în încăperi.
În timpul descoperirii urmelor de miros câinele este însoţit de persoana care îi
cunoaşte capacitatea şi reacţiile. Câinele şi însoţitorul pătrund în perimetrul locului faptei în
faza statică a cercetării acestuia.
Urmele de buze. Pentru cercetarea criminalistică, în ultima perioadă, a devenit
importantă şi cercetarea urmelor de buze cu referire la particularităţile acestora prin ridurile

33
lor coriale. Liniile coriale ale buzelor au caracteristici individuale privind durata de existenţă
a formelor şi poziţiilor în ansamblul reliefului buzelor. Aceste riduri ale buzelor pot fi
verticale şi orizontale. Datorită proprietăţilor lor de a fi mereu umede buzele lasă urme mai
mult sau mai puţin vizibile, urme care pot fi şi de salivă, ruj sau alte substanţe. Urmele de
buze pot fi descoperite dacă obiectul primitor are o suprafaţă netedă, curată şi prezintă interes
pentru cercetare. Urmele de buze pot fi statice sau dinamice, utile fiind doar cele statice şi
dacă au fost create prin contactul dintre ele şi obiectul primitor o singură dată, altfel
intervenind o suprapunere, urmele se acoperă şi îşi pierd utilitatea. Urmele de buze pot fi de
adâncime (în cazuri mai rare) sau de suprafaţă, în acest caz fiind vizibile sau invizibile.
Căutarea urmelor de buze se face prin identificarea obiectelor capabile să poarte astfel de
urme prin iluminare cu raze ultraviolete sau prin folisirea unor lupe pentru mărirea
imaginilor. Evidenţierea acestor urme se face prin aceeaşi metodă ca şi la evidenţierea
urmelor de mâini, prin fotografiere şi descriere în procesul verbal. Pentru expertizare trebuie
luate urme de la persoanele suspecte care vor fi comparate cu urmele ridicate de la locul
faptei. După examinare se poate stabili vârsta persoanei care a creat urma, sexul şi care buză
a creat urma.

Urmele de incendii
Incendiul este un fenomen prin care se produce arderea unuia sau mai multor
substanţe, ardere care se realizează prin intermediul flăcărilor. În funcţie de cauza care a
provocat incendiul, de natura substanţelor sau obiectelor care au ars, urmele rămase pot fi
variate şi pot prezenta interes pentru cercetarea criminalistică.
Incendiile sunt clasificate după cauezele care le determină în: incendii naturale,
incendii accidentale şi incendii produse cu intenţie de anumite persoane.
Incendiile naturale sunt determinate de electricitatea atmosferică care se manifestă
prin fulger, trăsnet, sau de razele solare ori de autoaprinderi.
Incendiile accidentale sunt produse de diferite activităţi cum ar fi mucuri de ţigarete
sau chibrituri aprinse aruncate neglijent, lămpi sau sobe lăsate să se supraîncălzească, reţele
electrice defecte etc.
Incendiile intenţionate se produc prin utilizarea cu intenţie a unor materiale
inflamabile, a energiei electrice sau altor mijloace.
Urmele create în procesul desfăşurării unor incendii pot fi importante pentru
cercetarea criminalistică care va stabili locul din care s-a declanşat focul, urmele rămase după
stingerea incendiului care pot fi resturi carbonizate, semiarse, deformate etc. Ridicarea
acestor urme se face după descrierea lor în procesul verbal şi fotografiere prin ambalare în

34
borcane curate ridicându-se şi mostre de cenuşă sau funingine din mai multe părţi ale locului
în care s-a produs incendiul. Dacă există bănuiala că sursa incendiului a fost un scurt circuit
la instalaţia electrică se cercetează cablurile acestei instalaţii pe care se pot găsi locuri
afumate sau locuri în care firele sunt topite.

Microurmele sunt considerate a fi părţi mici sau foarte mici ale urmelor formă şi
materie care păstrează unele din caracteristicile generale şi individuale relativ
neschimbătoare ale acestora ori ale acţiunilor fizice care le-au produs.
Prin studiul de laborator al acestora cu ajutorul unei aparaturi speciale se pot obţine
date utile pentru descoperirea infracţiunii respective şi se poate ajunge chiar la descoperirea
infractorului.
Microurmele pot fi clasificate după provenienţă în microurme: de natură animală, de
natură vegetală, de natură minerală. După starea de agregare microurmele se pot prezenta sub
formă de pulbere, în stare fluidă sau vâscoasă.
Utilitatea cercetării microurmelor este multiplă, prin cercetarea acestora putând a fi
stabilit modul de săvârşire a infracţiunii, drumul parcurs de făptuitor sau victimă, durata
scursă între momentul comiterii faptei şi momentul în care au fost lăsate, uneori chiar şi
grupa sanguină.
Descoperirea şi ridicarea microurmelor se face cu mare greutate datorită
dimensiunilor lor. La căutarea microurmelor organul judiciar va folosi instrumente optice,
surse de iluminare puternice, mijloace de accentuare a contrastelor, lupe, microscop de
buzunar.
Microurmele se caută în cutele hainelor, la cusături, la locurile de îmbinare a
duşumelei sau a parchetului etc. Odată descoperite sunt fixate prin descriere în procesul
verbal, prin fotografiere, iar ridicarea lor se face prin aspirare, cu pelicula adezivă sau prin
folosirea de instrumente ascuţite.

35
CAPITOLUL VI

BALISTICA JUDICIARĂ

Balistica judiciară este o parte a criminalisticii care se ocupă cu studiul armelor de foc
de mână, a muniţiilor acestora, precum şi cu examinarea urmelor create de armele de foc pe
obiectele de ţintă.
Spre deosebire de balistica generală, balistica judiciară nu studiază toate armele de
foc, capacitatea de bătaie, poziţia de tragere etc ci studiază fenomenele împuşcăturii, urmele
create prin împuşcare, urmele create în legătură cu armele de foc şi muniţiile acestora.
Armele de foc au trei părţi mai importante:
a) mecanismul de dare a focului, care se compune din cutia de explozie sau
detonatorul, închizătorul care are rol de a fixa cartuşul în cutia de explozie,
percutorul care în momentul tragerii loveşte capsa cartuşului şi din această lovitură
se aprinde pulberea din cartuş iar gazele care se crează prin arderea sa elimină
proiectilul pe canalul ţevii; ejectorul care are rolul de a arunca afară din armă,
printr-o deschidere, a tubului cartuşului; gheara extractoare care după explozie
prinde tubul ars al cartuşului de rozetă şi-l trage afară din cutia de explozie.
b) ţeava, pe canalul căreia este eliminat proiectilul după ce pulberea din cartuş a
luat foc în urma lovirii capsei.
c) patul sau mânerul armei, care are rolul de a uşura utilizarea armei, iar sub
aspect criminalistic este o parte importantă întrucât de multe ori pe această suprafaţă
rămân urmele digitale ale făptuitorului.
Din punct de vedere criminalistic armele sunt clasificate în mai multe grupe:
1. după suprafaţa canalului ţevii
- arme cu ţeava netedă (lisă)
- arme cu ţeava ghintuită
Ca arme cu ţeava netedă sunt cunoscute armele de vânătoare cu alice, armele sportive
şi unele revolvere de producţie veche.
Arme cu ţeava ghintuită sunt majoritatea armelor destinate apărării. Ghinturile sunt
nişte plinuri şi goluri care străbat suprafaţa interioară a ţevii sub forma unor linii paralele
răsucite uşor în formă de spirală, de obicei de la stânga spre dreapta şi mai rar de la dreapta la

36
stânga. Aceste ghinturi diferă în funcţie de armă şi sunt între 4 şi 7. Ele au rolul de a imprima
glonţului o mişcare elicoidală, o mişcare în jurul axei sale. Această mişcare ajută la păstrarea
unei poziţii iniţiale de zbor cu vârful înainte, la penetrarea cu uşurinţă a obstacolelor şi la
dezvoltarea unei viteze mai mari.
La armele cu ţeava ghintuită gloanţele au un diametru uşor mai mare decât diametrul
ţevii între plinuri. Pe cămaşa glonţului datorită urmelor lăsate expertul criminalist poate să
determine tipul de arme.
Legat de caracteristicile ţevii armei, glonţul, de la ieşirea din ţeavă şi până la locul de
cădere, nu parcurge o linie dreaptă ci o linie curbă care în tot aspectul său general prezintă o
fază ascendentă mai lungă şi o alta descendentă mai scurtă şi mai pronunţată. După această
traiectorie prin anumite calcule trigonometrice se poate stabili distanţa de la care s-a tras.

2. după modul de acţiune


- arme neautomate
- arme semiautomate
- arme automate
Armele neautomate sau arme „foc cu foc” se caracterizează prin aceea că presiunea
gazelor ce rezultă din ardere e folosită doar pentru eliminarea proiectilului pe canalul ţevii,
iar aruncarea tubului ars şi reîncărcarea cu un nou cartuş se face manual.
Armele semiautomate folosesc presiunea gazelor atât pentru eliminarea glonţului pe
canalul ţevii cât şi pentru aruncarea tubului ars şi reîncărcarea armei cu un nou cartuş. Aceste
arme sunt construite astfel încât închizătorul, după producerea exploziei, să cedeze presiunii
gazelor, şi prin aceasta tubul ars este aruncat, iar la încetarea presiunii închizătorul revine la
loc, timp în care aduce un nou cartuş din magazie.
Armele automate folosesc, ca şi cele semiautomate, presiunea gazelor atât pentru
eliminarea proiectilului pe canalul ţevii cât şi pentru aruncarea tubului ars şi reîncărcarea
armei cu un nou cartuş. Deosebirea constă însă în aceea că primele au o astfel de construcţie
încât e nevoie să apeşi din nou pe trăgaci, în timp ce la armele automate, în momentul în care
în camera de explozie a ajuns un nou cartuş, cuiul percutor acţionează şi se produce o nouă
explozie. La armele automate numărul focurilor (cartuşelor trase) depinde de durata ţinerii
degetului pe trăgaci. În această categorie intră pistoalele automate, puştile mitralieră etc.
Armele automate au însă şi un dispozitiv pentru a pune arma în poziţia „foc cu foc” şi atunci
arma acţionează ca o armă semiautomată.

3. după lungimea ţevii, armele se împart în:

37
- arme cu ţeava lungă (carabine, arme de vânătoare, arme de tir)
- arme cu ţeava mijlocie (pistoale automate, unele revolvere de fabricaţie veche)
- arme cu ţeava scurtă (pistolete şi revolvere)
Lungimea ţevii prezintă importanţă cu privire la precizia de bătaie diferită şi la
traiectoria glonţului (pentru armele cu ţeava lungă); armele cu ţeava scurtă interesează din
punct de vedere criminalistic pentru că sunt uşor de ascuns.
Armele de foc mai cunosc şi alte categorii, respectiv de arme de fabricaţie proprie
sau arme readaptate, modificate. Acestea din urmă sunt arme produse de fabrică realizate în
serie însă făptuitorul le taie fie patul fie ţeava pentru a fi mai uşor de ascuns.
Muniţia armelor de foc constă în cartuşe. Cartuşele sunt formate din mai multe
părţi componente şi în funcţie de calibrul armei, de destinaţie, au forme şi mărimi diferite.
a) Cartuşele armelor cu ţeava ghintuită au forma cilindrică şi se compun din:
- tubul, care întotdeauna este fabricat dintr-un metal sau aliaj care trebuie să
întrunească următoarele calităţi: să fie rezistent, maleabil, inoxidabil.
- capsa, aflată la capătul tubului, la rozetă, conţine o substanţă explozivă care
produce scânteia când e lovită şi aprinde pulberea din cartuş (de regulă conţine
fulminat de mercur sau stibiat de plumb).
- pulberea, sau praful de puşcă, este constituită dintr-o substanţă inflamabilă care se
aprinde prin scânteie şi dezvoltă o temperatură înaltă şi o presiune de până la 3000
atmosfere (pulberea poate fi împărţită în: cu fum sau coloidală).
- proiectilul sau glonţul, care este fabricat dintr-un metal greu foarte maleabil (de
regulă plumb). Pentru că plumbul este foarte maleabil, glonţul este îmbrăcat într-o
cămaşă protectoare dură greu oxidabilă. Gloanţele pot avea forme ogivale,
rotunde sau boante.
b) La armele cu ţeavă lisă cartuşele au toate părţile componente ale cartuşelor
armelor cu ţeava ghintuită la care se adaugă bura şi rondela.
Proiectilele acestor cartuşe constau în alice, mitralii sau glonţ. Alicele şi mitraliile
au formă sferică, sunt de diferite mărimi, fabricate din plumb în amestec cu arsenic şi
antimoniu. Alicele au un diametru de până la 5,5 mm, iar mitraliile au diametrul mai mare.
Tubul cartuşelor este fabricat din metal sau carton presat şi are formă cilindrică.
Pe partea posterioară este fixată rozeta care este metalică şi în ea este fixată capsa. Această
capsă are acelaşi rol şi conţinut ca şi capsa armelor cu ţeava ghintuită. La fel şi pulberea.
Bura este confecţionată din pâslă şi desparte pulberea de proiectile. Rondela se
află la gura tubului, este fabricată din carton presat şi îndeplineşte rolul de a împiedica ieşirea
proiectilelor din cartuş.

38
Urmele create pe obiectele de ţintă pot fi împărţite în două categorii:
- urme lăsate de factorii principali ai împuşcăturii (alice, mitralii, gloanţe)
- urme create de factorii secundari, suplimentari ai împuşcăturii (urme create
datorită presiunii gazelor, a acţiunii termice a împuşcăturii etc).
Pe corpul omenesc gloanţele lasă de obicei trei feluri de urme, respectiv: orificii
de intrare, orificii de ieşire, canalul de trecere a glonţului prin corp.
În funcţie de distanţa de la care s-a tras aceste urme se deosebesc. În cazul
tragerilor asupra corpului omenesc cu ţeava lipită de corp orificiul de intrare este mai mare şi
are marginile zdrenţuite, pentru faptul că în afară de glonţ acţionează şi presiunea gazelor. În
afară de aceste urme, în jurul orificiului de intrare se crează şi un inel de contuzie, de lovire
în care pielea este deshidratată. În acest caz orificiul de ieşire este mai mic decât orificiul de
intrare. Când se trage cu pulbere cu fum orificiul de intrare va fi îmbibat cu resturi de pulbere
nearsă, semiarsă sau funingine.
Când se trage asupra corpului omenesc de la o distanţă de 10 cm orificiul de
intrare are margini destul de netede şi este mai mic decât orificiul de ieşire, iar în jur vom
găsi urmele factorilor secundari. Dacă arma a acţionat asupra corpului pe o suprafaţă
acoperită cu păr se va constata şi acţiunea altui factor suplimentar, respectiv a flăcării în
sensul că firele de păr sunt arse, de o culoare brună, răsucite în formă de spirală foarte fragil
la pipăit. Uneori şi pielea este deshidratată şi pergamentată în limitele acţiunii flăcării.
Când se trage de la o distanţă de 10 – 100 cm, asupra orificiului de intrare a
glonţului acţionează numai rezidurile, respectiv vom găsi pulbere nearsă şi semiarsă fără
urme de flacără. Orificiul de intrare va avea margini netede, rotunde şi va fi mai mare decât
glonţul care l-a creat, în schimb orificiul de ieşire devine tot mai mare în funcţie de creşterea
distanţei de tragere.
În cazul în care se trage asupra corpului uman de la o distanţă mai mare de 150
cm orificiile de intrare sunt de dimensiuni mai mici decât cele de ieşire iar în jurul orificiului
de intrare nu se mai găsesc urme ale factorilor suplimentari. Marginile sau bordurile acestor
orificii sunt netede iar în ceea ce priveşte mărimea lor vor avea întotdeuna un diametru mai
mic decât cel al glonţului creator pentru că ţesuturile musculare şi ale pielii se contractă
reducând dimensiunile orificiului. La ieşire dimensiunea este mai mare decât cea de la
intrare, marginile sale sale sunt greu de delimitat pentru că glonţul la ieşire produce un
orificiu în formă de cruce, de steluţă ori de fantă.
Tragerile de la distanţe mari sunt cele care depăşesc 200 – 300 m. La aceste
trageri avem orificii de intrare cât şi de ieşire, iar aspectul acestora este ca şi la tragerile de la
distanţă de peste 150 cm. De multe ori la aceste trageri va exista doar orificiul de intrare

39
pentru că glonţul , nemaiavând destulă forţă cinetică pentru a ieşi rămâne în interiorul
corpului. Aceste leziuni mai sunt denumite şi răni oarbe. Faptul că nu există şi un orificiu de
ieşire nu trebuie să ducă la concluzia absolută că s-a tras de la distanţe foarte mari pentru că
s-ar putea ca glonţul în prealabil să fi trecut prin alte corpuri dure sau pulberea să fi fost
insuficientă sau parţial alterată.
În corpul uman glonţul crează canalul cuprins între cele două orificii. Acest canal
este util cercetării criminalistice în situaţia când după cele două orificii nu putem să ne dăm
seama din ce parte a corpului s-a tras. Examinându-se canalul se va putea stabili direcţia de
tragere pentru că glonţul antrenează particule din ţesuturile prin care trece şi le pierde în
ţesuturile următoare ( pot fi găsite resturi din ţesuturile musculare în canalul creat în ţesutul
osos sau aşchii din ţesutul osos în ţesutul muscular sau alte ţesuturi).
În cazul tragerilor în diferite obiecte (lemn, tablă, sticlă etc) orificiul de intrare şi
ieşire al gloanţelor diferă, nu atât de mult după distanţa de la care s-a tras, ci după natura
obiectului respectiv. Glonţul crează orificii mai mici în dimensiuni decât calibrul său (în
lemn), iar la ieşire orificii mai mari în formă de fantă cu margini zdrenţuite. Mărimea diferă
în funcţie de esenţa lemnului, de gradul său de umiditate etc. După orificiile create în lemn
nu poate fi determinat calibrul armei. În sticlă orificiile au borduri uşor dinţate şi mai mari
decât calibrul cartuşului, iar la ieşire sunt mai puternic dinţate şi mai mari. În afara orificiului
de intrare obiectele din sticlă vor purta şi alte două categorii de urme, respectiv nişte
crăpături concentrice şi nişte fisurări sub formă de raze. În obiectele din tablă metalică
glonţul lasă un orificiu de aceleaşi dimensiuni ca şi diametrul glonţului. La intrare glonţul
împinge tabla înainte aşa că orificiul la început va fi mai mare decât calibrul glonţului, iar la
ieşire orificiul va fi de acelaşi diametru ca şi glonţul, iar marginea va fi zdrenţuită.

Urmele de alice şi mitralii pe obiectele de ţintă.


Alicele şi mitraliile sunt aruncate din armă sub forma unui con care pe măsura
depărtării lor de armă acest con tot creşte în diametru. După diametrul câmpului asupra
căruia acţionează alicele sau mitraliile se poate determina distanţa de tragere. Când de la
armă până la obiectul de ţintă distanţa este de până la 5 m alicele acţionează în grup, între 5 –
10 m fiecare crează orificiul său propriu, iar în tragerile de peste 20 m alicele şi mitraliile se
răspândesc încât ar putea acoperi tot corpul omenesc. Alicele şi mitraliile nu reuşesc de cele
mai multe ori să creeze şi orificii de ieşire. În tragerile de la distanţă mai mică de 5 m pe
obiectul de ţintă pot fi găsite şi reziduri ale tragerii (diferite sedimente, funingine etc).

40
După urmele lăsate pe gloanţe, alice şi mitralii se poate ajunge chiar la
identificarea armei cu care s-a tras.
Pe cartuşe rămân urme ale cuiului percutor, ale închizătorului, ale ghearei
extractoare şi ale ejectorului. Cuiul percutor lasă urme vizibile şi invizibile pe capsa
cartuşului. Închizătorul lasă urme microscopice create de microrelieful său atât pe capsă cât
şi pe rozeta tubului. Gheara extractoare lasă urme invizibile ochiului liber pe gulerul
cartuşului, adică pe partea anterioară a rozetei, iar ejectorul care va împiedica drumul iniţial
al tubului ars, va lăsa urme pe partea opusă. Forma tuburilor şi calibrul acestora ajută la
determinarea calibrului armei. Pe gloanţele trase rămân cele mai importante urme ale armei,
respectiv cele create de ghinturile ţevii şi de microreliefurile acesteia pe cămaşa glonţului.
Urmele ghinturilor pot fi văzute chiar şi cu ochiul liber. Tot pe gloanţele trase mai rămân
imprimate şi zgârieturi paralele, striaţiuni generate de particularităţile de relief ale canalului
ţevii. Acestea sunt create cu ocazia utilizării armei, a curăţării ei şi astfel, prin trageri
experimentale se poate constata dacă glonţul găsit a fost tras cu o anumită armă.
La locul faptei organele de urmărire penală trebuie, mai întâi să acorde victimei
primul ajutor, apoi să caute orificiile de intrare şi ieşire a gloanţelor, să determine locul din
care s-a tras şi, de asemenea, dacă se descoperă la locul faptei arma corp delict, tuburi arse,
gloanţe trase, să le ridice, să le ambaleze şi să le trimită la laboratorul de expertiză
criminalistică. Arma trebuie astfel ridicată încât să nu se creeze urme de mâini suplimentare
pe suprafaţa ei, apoi va fi controlată de un specialist dacă are sau nu cartuş pe ţeavă sau în
magazie şi se va imobiliza trăgaciul. Nu este permis să se cureţe canalul ţevii, iar gura ţevii
va fi legată cu hârtie sau material plastic. Ambalarea trebuie făcută pentru a nu se distruge
eventualele urme. Tuburile arse şi gloanţele se ambalează în cutii cu vată astfel încât să nu
vină în contact unul cu celălalt. Se va proceda la fixarea prin descriere şi fotografiere a
tuturor urmelor, a poziţiei armei, a tuburilor arse, a distanţei acestora de corpul victimei.
Locul de tragere se va stabili după caracteristicile urmelor create de glonţ, după urmele de
picioare, după declaraţiile persoanelor care sunt martori oculari.
Examenul în condiţii de laborator ale urmelor gloanţelor şi tuburilor arse poate
stabili dacă pulberea a avut o compoziţie sau alta, durata aproximativă de timp scursă de la
tragere. Expertul criminalist specialist, după ce are armele cu care se presupune că s-ar fi tras
la locul faptei, va efectua trageri experimentale pentru a obţine tuburi arse sau gloanţe pe care
să le compare. Pentru trageri experimentale se foloseşte o cutie lungă de 2-3 m împărţită în
mai multe compartimente, despărţite între ele prin cartoane subţiri. În aceste compartimente
se introduce bumbac brut mai fin, apoi tot mai puţin fin. Se efectuează tragerea în această
cutie iar glonţul, datorită mişcării sale elicoidale adună în jurul său tot mai mult bumbac.

41
Ajungând în volum tot mai mare, glonţul e împiedicat în penetrarea compartimentelor şi se
opreşte. După recuperarea glonţului tras experimental acesta va fi studiat comparativ cu
glonţul de la locul faptei. Constatarea unei continuităţi liniare între urmele de pe cele două
gloanţe duce la concluzia că glonţul s-a tras cu aceeaşi armă. La fel se studiază şi capsele
pentru a vedea care sunt urmele create de cuiul percutor.

42
CAPITOLUL VII

CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A ACTELOR SCRISE

În activitatea de zi cu zi actele scrise au o importanţă deosebită. Ele pot să se prezinte


ca acte de identitate, diferite contracte, chitanţe, bilete de transport etc. Pot fi scrise pe suport
de hârtie, pe pânză, metal, lemn ş.a. însă cele mai des întâlnite sunt cele scrise pe hârtie. Tot
ca acte scrise pot fi socotite desenele, hărţile de orientare în teren etc. Pentru studierea actelor
scrise din punct de vedere criminalistic trebuie îndeplinite mai multe activităţi:
- trebuie ca actele scrise să fie ridicate de la locul faptei ori de la persoanele care le
deţin
- să se stabilească dacă actele respective au fost întocmite în conformitate cu
cerinţele legale
- să se stabilească care anume este materialul pe care s-a scris şi ce fel de substanţă
de scris s-a folosit
- să se stabilească vechimea scrisului şi vechimea actului examinat
- să se stabilească falsul în acte şi tot aici mai este nevoie să fie determinată şi chiar
identificată maşina cu care au fost dactilografiate sau computerul ori imprimanta
cu care au fost executate actele supuse examinării sau persoana care a scris actul
de mână.
În legătură cu ridicarea şi conservarea actelor trebuie să examinăm modul de ridicare
a actelor întregi sau distruse (prin rupere sau ardere).
Cele mai multe acte se ridică de la persoanele care le au în păstrare.
Întotdeauna când se ridică asemenea cate este necesar ca organul de urmărire penală
să nu le atingă direct cu mâna, ci este recomandabil a fi prinse cu o pensetă şi introduse în
plicuri de o mărime corespunzătoare. Nu este indicat ca actele să fie supuse la noi plieri
pentru că se pot distruge eventualele urme sau se pot ascunde unele particularităţi ale
scrisului şi este posibil a se crea urme noi. Plicul cu actele scrise se coase la dosar în aşa fel
încât să nu fie cusut şi actul propriu-zis. Cu prilejul ridicării se încheie un proces verbal care
atestă această operaţiune, un exemplar fiind înmânat persoanei de la care s-a ridicat actul, ca
aceasta mai târziu să poată solicita restituirea actului ridicat. Cercetarea actelor ridicate
începe cu examinarea aspectului exterior al actului, apoi se verifică dacă s-au îndeplinit toate
cerinţele legale de întocmire a unui asemenea act, se examinează materialul suport, substanţa
de scris folosită, dacă actul este semnat, datat, dacă poartă ştampilă etc. În situaţia în care
există bănuieli că actul a fost falsificat se emit versiuni cu privire la persoana care l-ar fi

43
falsificat, prin ce modalitate, din ce cauză. Se menţionează dacă se observă deteriorări fizice,
dacă actul prezintă urme de învechire sau de păstrare necorespunzătoare.
În cercetarea acestor acte sunt folosite lanterne cu raze paralele, cu raze invizibile.
Când organele de urmărire penală trebuie să ridice acte deteriorate, rupte, arse sau în
proces de ardere, aceste acte se ridică aşa cum sunt găsite prin folosirea unei pensete, iar
după adunarea tuturor bucăţilor de hârtie ce sunt presupuse a fi părţi componente ale actului
se recurge la refacerea acestui act. Bucăţele de hârtie se aşează pe un suport de sticlă
începând cu bucăţile ce au făcut parte din colţurile actului, apoi cele marginale iar la sfârşit
cele de centru. Nu este recomandat a fi lipite pe un suport pentru că s-ar distruge urmele de
pe suprafaţa acestora şi s-ar împiedica studierea verso-ului actului. Bucăţile odată aşezate
sunt acoperite cu altă placă de sticlă iar apoi cele două plăci sunt lipite pe margine aşa încât
actul va putea fi studiat atât pe o parte cât şi pe cealaltă.
Actele găsite la locul faptei, respectiv la domiciliul persoanei percheziţionate, în
procesul arderii, trebuie să se ia de urgenţă măsuri pentru a se împiedica acest proces. Este
contraindicat să se arunce apă peste actul care arde ori să fie acoperit cu diferite corpuri ci
trebuie împiedicată alimentarea cu oxigen (eventual prin aplicarea asupra actului a unui
lighean, oale). După ce s-a oprit arderea trebuie umezită regiunea care a fost arsă cu vapori
de apă sau aerosoli de glicerină, adică aceste substanţe se vor pulveriza asupra actului. Dacă
se constată că actul este foarte fragil, după umezire se încearcă a fi întins, însă dacă nu rezistă
se va lăsa în această stare. Actele ridicate în stare de distrugere prin ardere se ambalează în
cutii cu vată, urmând a fi transportate spre a fi studiate.
Organele de urmărire penală trebuie să stabilească pe ce fel de material este scris
actul, care este provenienţa şi conţinutul său chimic. În situaţia în care actele sunt scrise pe
hârtie, această hârtie va fi supusă unui complex examen chimic, spectral şi de asemenea va fi
examinată cu atenţie cerneala, creionul sau substanţa folosită în scriere. Examenul chimic are
ca scop să se stabilească substanţa de bază a hârtiei, proporţia compuşilor, provenienţa,
substanţele ajutătoare, secundare, care dau hârtiei o anumită elasticitate, luciu şi colorit
specific. De asemenea, se va examina actul spre a se vedea dacă suportul este hârtie
filigranată sau nu. În afară de studierea materialului suport mai este necesar a se stabili şi
compoziţia chimică a substanţei colorate utilizată la scris. Trebuie stabilită, în situaţia actelor
scrise de mână, compoziţia chimică a cernelii care poate să prezinte date despre timpul
aproximativ când putea fi întocmit actul întrucât cernelurile se fabrică după anumite reţete
bine determinate, reţete corespunzătoare unor anumite epoci de dezvoltare tehnică.
În afară de compoziţia cernelii este importantă şi stabilirea gradului de oxidare a
scrisului precum şi prezenţa în compoziţia sa a anumitor corpuri străine provenite din mediul

44
în care actul a fost întocmit sau păstrat. Unele acte sunt scrise cu diferite creioane, de la
creionul de grafit până la cele colorate, iar componenţa chimică a acestora este foarte variată.
Compoziţia chimică a scrisului realizat cu diferite instrumente de scris, indiferent de culoare,
prezintă utilitate pentru a putea fi cunoscut atât timpul aproximativ de realizare a scrisului,
cât şi adăugirile în acte. Chiar un scris de aceeaşi culoare poate diferi în ce priveşte
compoziţia chimică după perioada de fabricaţie a instrumentului de scris, chiar dacă sunt
fabricate după aceeaşi reţetă.
Stabilirea vechimii actelor scrise
Se face după trei criterii:
- după conţinutul spiritual al actului
- după materialul suport
- după substanţa colorată utilizată în scriere
a) Conţinutul spiritual sau de idei al unui act poate releva în mod obişnuit perioada în
care a fost elaborat. Într-o anumită epocă socială sunt folosiţi pentru elaborarea diferitelor
acte anumiţi termeni, fie consacraţi pentru asemenea acte, fie termeni care sunt mai des
utilizaţi în limbaj obişnuit din epoca dată. Astfel se folosesc termeni care cu decenii înainte
nu erau încă intraţi în patrimoniul spiritual al societăţii, fie pentru că aceştia au apărut
datorită anumitor preocupări social-economice ale societăţii, fie unii termeni apăruţi în urma
dezvoltării ştiinţifice şi tehnice (denumiri de produse, materiale). De asemenea, elaborarea
unor acte este legată de denumirea unor localităţi sau străzi, care înainte fie nu au existat, fie
au purtat o altă denumire. Totodată conţinutul de idei al diferitelor acte mai poate fi relevat şi
prin cuvintele legate de anumite regiuni, provincii ale ţării, şi prin aceste cuvinte se poate
stabili cu aproximaţie vechimea actului.
b) Prin analiza chimică a actului, a hârtiei şi substanţei cu care s-a scris, se poate stabili
cu aproximaţie timpul când actul putea fi scris, iar în situaţiile când anumite acte au fost
elaborate cu mulţi ani înainte, iar în urma analizei hârtiei şi substanţei de scris se constată că
acestea nu au fost încă fabricate (în compoziţia respectivă), se va dovedi evident că este
vorba de un fals. Vechimea hârtiei, în afară de analiza chimică, mai poate fi determinată şi
prin examinarea culorii sale. Chiar în condiţii de păstrare deosebită, prin trecerea anilor hârtia
se învecheşte, schimbându-şi şi culoarea, aşa încât indiferent de nuanţele iniţiale, prin
învechire, hârtia ia o culoare din ce în ce mai apropiată de cea galbenă. Odată cu îngălbenirea
hârtia îşi pierde şi elasticitatea şi, de asemenea, şi netezimea într-o măsură perceptibilă.
Printre modalităţile de falsificare a unor documente sau acte, deşi mai rar, se întâlneşte
falsul prin înlăturare de text . Înlăturarea unui text se poate realiza prin: răzuire, radiere şi
corodare.

45
Pentru a se realiza o falsificare a unui act prin răzuire, falsificatorul se foloseşte de
instrumente foarte ascuţite sau înţepătoare (lame, bisturie, ace ş.a.). În mod obişnuit un fals
prin răziuire se va întinde pe dimensiuni mici, respectiv se va limita doar la ştergerea unui
punct, virgule, literă sau cifre şi foarte rar se vor întâlni cazuri de răzuire a unor cuvinte
întregi din acelaşi act.
Radierea se realizează prin ştergerea cu diferite gume de şters sau cu ajutorul unor
pulberi de granulaţie fină a unor texte, de obicei de dimensiuni mai mari în cuprinsul
aceluiaşi act.
Hârtia asupra căreia s-a acţionat prin răzuire sau radiere va fi întotdeauna purtătoare a
unor urme care ajută la descoperirea falsului. În primul rând, hârtia pe suprafaţa căreia s-a
acţionat îşi va pierde luciul, va prezenta uşoare scămoşări pentru că fibrele de celuloză din
conţinutul ei sunt dezlipite unele de altele şi astfel în acele locuri urmele pot deveni vizibile
chiar cu ochiul liber. În plus, în zona locului răzuit sau radiat, hârtia având o grosime mai
redusă devine mai transparentă. Descoperirea acestor urme se poate face, când sunt mai
evidente, chiar cu ochiul liber însă mai ales cu ajutorul lanternelor cu raze paralele, razele
sunt trimise sub un unghi ascuţit asupra suprafeţei hârtiei. O altă metodă constă în plimbarea
pe suprafaţa actului a unei pulberi de grafit ori negru de fum, aceste substanţe urmând a adera
într-o cantitate mai mare pe acea parte din suprafaţa hârtiei care a suferit vătămări prin
radiere sau răzuire. În condiţii de laborator radierea sau răzuirea poate fi descoperită şi cu
ajutorul razelor ultraviolete deoarece suprafaţa hârtiei fiind mai poroasă în locul asupra
căruia s-a acţionat, va reflecta sub alt unghi razele şi astfel se va evidenţia locul unde s-a
acţionat în vederea ştergerii scrisului.
Înlăturarea textului se poate face şi prin corodare, adică prin spălarea lui cu diferite
substanţe chimice. Această folosire de substanţe chimice, de orice natură ar fi, contribuie
doar la decolorarea scrisului, nu însă şi la înlăturarea lui din substanţa hârtiei. Scrisul astfel
şters nu mai poate fi citit în condiţii obişnuite de lumină, însă în condiţii de laborator cu
ajutorul razelor invizibile va putea fi evidenţiat, citit şi fixat prin fotografiere.

Falsul prin acoperire de text este o altă metodă de falsificare a actelor. Acoperirea de
text, în scopul falsificării unui act, se face numai în acele situaţii când falsificatorul urmăreşte
să creeze bănuiala că acoperirea s-a făcut întâmplător, incidental sau în scop de corectură.
Acoperirea de text se realizează prin haşurare sau crearea unei pete de cerneală sau de alte
substanţe pe o anumită parte din actul scris, acoperind astfel semnele sau cuvintele nedorite
de falsificator. Substanţa cu care se realizează falsul prin acoperire poate fi şi cea folosită la
întocmirea actului dar poate fi şi de altă natură. Pentru cercetarea acestor falsuri trebuie a fi

46
evidenţiat scrisul acoperit, iar aceasta se poate realiza numai în condiţii de laborator. Înainte
de începerea cercetării este recomandabil a se realiza o fotografie a actului privit în lumină
puternică. Porţiunile care sunt purtătoare atât ale scrisului cât şi substanţa care îl acoperă vor
fi evidenţiate în fotografia obţinută ca părţi mai puţin expuse deoarece în acele porţiuni hârtia
actului va fi mai închisă la culoare. Falsul prin acoperire de text se mai evidenţiază şi prin
folosirea razelor infraroşii. Pe cale chimică, în vederea descoperirii textului acoperit, se
recurge la alegerea unei substanţe chimice care să decoloreze numai substanţa ce acoperă
textul, lăsând substanţa scrierii în culoarea iniţială.

Falsul prin imitare de text se poate realiza prin imitare servilă sau prin imitare prin
copiere.
Imitarea servilă constă în copierea unui text scris de o altă persoană prin metoda
suprapunerii. În acest scop, făptuitorul urmăreşte cu insistenţă trăsăturile scrisului pe care îl
copiază. În asemenea situaţii de copiere caracteristicile generale ale scrisului vor aparţine
autorului scrisului copiat, însă în scrisul fals obţinut se vor observa următoarele caracteristici:
- pe tot traseul scrierii va exista acelaşi grad de apăsare.
- scrisul va fi uniform şi în ce priveşte lăţimea urmei lăsate de instrumentul de scris.
- scrisul este uşor tremurat, pentru că cel care îl execută, fiind marcat de ideea de a
urmării întocmai scrisul pe care îl copiază, are uşoare tremurări de mână.
- în desfăşurarea scrisului fals se întâlnesc foarte des reluări de cuvinte, corectări,
spre a fi cât mai fidel scrisului original şi, în funcţie de instrumentul de scris, pe
verso-ul actului scris se vor observa puternice urme de adâncime.
Falsificarea prin copiere sau prin imitare liberă a unui scris original se realizează după
ce falsificatorul face mai multe exerciţii în vederea atingerii acestui scop, exerciţii de
realizare a scrisului persoanei pe care o copiază. Copierea liberă se face fie având un act, un
înscris întocmit de persoana pe care o copiază, fie din amintire. Acestea sunt falsificările
folosite mai mult în cazul falsificării prin imitare liberă a semnăturilor. Metoda arătată de
falsificare conduce la realizarea unui scris, care chiar dacă se aseamănă în trăsăturile lui
generale cu scrisul original, în detalii însă sunt pierdute sau lăsate de falsificator elemente din
propriul său scris, elemente care trebuie studiate şi folosite pentru a-l descoperi pe
falsificator. În acest scop se iau probe de scris de la persoana căreia îi aparţine scrisul original
şi de la cele bănuite a fi falsificat acest scris.

Falsificarea ştampilelor poate fi realizată pe mai multe căi. Unele acte se falsifică
prin contrafacerea unei ştampile după impresiunea lăsată de ştampila originală.

47
Contrafacerea se realizează prin confecţionarea literelor, a semnelor convenţionale sau a
stemelor din ştampila originală în diferite substanţe, însă oricât de perfect ar fi realizate
ştampilele false se vor găsi în impresiunea lăsată de ştampila falsă, diferenţe de mărime, de
contur şi de grosime a literelor, vor fi descoperite diferenţe de distanţe între semne, între
acestea şi alte simboluri, diferenţe între detaliile din desenul stemei ştampilei şi detalii din
stema ştampilei originale. O altă metodă este transplantarea care se realizează prin transferul
unei impresiuni a ştampilei originale pe actul fals. Dacă la începuturi acest transfer se realiza
cu ajutorul albuşului de ou ori a cartofului crud sau a altor substanţe umede, acum acest
transfer se poate realiza cu ajutorul computerului. Prin metodele mai vechi impresiunea
realizată în urma transferului era foarte slab colorată, literele se distingeau cu mai mare
greutate, însă transferarea cu ajutorul computerului face ca falsul să fie foarte greu de
descoperit.

Cercetarea actelor scrise cu ajutorul maşinii de scris


Chiar dacă în ultima perioadă utilizarea maşinilor de scris se întâlneşte mult mai rar,
totuşi foarte multe acte scrise au fost redactate cu maşina de scris, actele existând şi având
utilitate în dovedirea unor raporturi juridice.
În cercetarea actelor realizate prin folosirea maşinii de scris trebuie determinată
maşina de scris folosită în sensul identificării acesteia, pentru că de multe ori identificându-se
maşina va putea fi identificată şi persoana care a folosit-o.
În procesul identificării trebuie stabilit în primul rând tipul maşinii de scris, care poate
fi stabilit prin cunoaşterea unor caracteristici ale acestor maşini, cum ar fi conturul şi
mărimea semnelor, pasul maşinii, distanţa dintre rânduri. Sunt importante de descoperit şi
unele trăsături individuale care se dobândesc în timpul utilizării maşinii de scris, respectiv
prin realizarea dactilografierii sau cu ocazia unor reparaţii (prin înlocuirea unor elemente
uzate). Prin folosirea frecventă se poate ajunge ca anumite litere să se imprime în mod
deplasat faţă de restul semnelor sau după reparaţie unele litere să fie înlocuite cu altele care
provin de la o maşină de alt tip sau o parte din corpul anumitor litere poate să cadă. Pe lângă
aceste particularităţi ale maşinii de scris care ne pot duce la identificarea acesteia, se va putea
stabili şi ce persoane au acces la acea maşină, iar apoi se va căuta particularităţile de
dactilografiere ale fiecărei persoane bănuite. Astfel, este ştiut că persoanele cu experienţă
realizează o dactilografiere uniformă au obişnuinţa încadrării în pagină, iar literele sunt
apăsate cu aceeaşi intensitate.

Identificarea persoanei după scrisul de mână

48
Scrisul unei persoane este supus schimbării pe parcursul vieţii acesteia. Pentru
început scrisul suferă modificări esenţiale însă după un timp schimbările devin mai puţin
semnificative. După primii ani de şcoală scrisul devine relativ stabil în ceea ce priveşte
modul de formare a semnelor, gradul de apăsare, obişnuinţa de legare a literelor între ele,
mărimea şi înclinaţia. Scrisul unei persoane oglindeşte temperamentul acesteia, gradul de
cultură, obişnuinţa în scriere, precum şi starea spirituală pe care persoana o are în momentul
realizării scrierii. Pentru că scrisul unei persoane după câţiva ani rămâne stabil în trăsăturile
lui generale, se poate ajunge prin studierea lui la identificarea persoanei.
În primul rând se studiază trăsăturile spirituale ale scrisului precum şi caracteristicile
sale grafice. Prin studierea trăsăturilor spirituale se poate stabili dacă un scris este în curs de
formare, format sau neformat, iar după lexicul folosit, după varietatea de cuvinte, modul de
formare a frazelor, ortografie, se poate stabili gradul de cultură a celui care a scris. Uneori
prin studiul unor anumite cuvinte care se referă la unele profesiuni mai deosebite sau la
cuvinte ce au aplicaţie limitată într-o anumită zonă sau ţară, se poate deduce profesiunea
autorului, regiunea din care provine, în ce condiţii de loc şi de timp şi-a format bagajul de
cunoştinţe.
Elementele grafice ale scrisului constituie caracteristici generale şi caracteristici
speciale, individuale ale scrierii.
Caracteristicile generale sunt acele aspecte exterioare ale scrisului care pot fi întâlnite
la mai multe persoane. Dintre acestea amintim gradul de apăsare, mărimea scrisului,
înclinaţia scrisului, coeziunea sau continuitatea scrisului, direcţia rândurilor.
Caracteristicile individuale sunt cele care ajută la identificarea persoanei pentru că
fiecare din aceste caracteristici reprezintă un mod propriu de a începe scrierea, de a lega
literele, de a efectua buclele.
În practică se întâlneşte şi aşa numitul scris deghizat realizat cu cealaltă mână decât
cu cea cu care se scrie de obicei. Deghizarea nu trebuie confundată cu copierea servilă, prin
deghizare persoana încercând să-şi ascundă propriul scris. La adăugirile de text semnele
grafice vor fi mai înghesuite, substanţa de scris deosebită, şi se vor observa deosebiri în ce
priveşte forma literelor, mărimea, înclinaţia, forma de legare etc.
La cercetarea actelor scrise de mână, pentru descoperirea făptuitorului, se vor lua
probe de scris libere şi la cerere. Cele libere sunt acele scrieri, acte pe care le-a întocmit
persoana bănuită înainte de momentul întocmirii înscrisului cercetat (cereri, declaraţii, alte
înscrisuri), depuse la diferite organe, fără legătură cu actul care se cercetează. Cele la cerere
se vor scrie prin cuprinderea în frază a unor cuvinte din actul incriminat. Aceste probe de

49
scris precum şi înscrisul de cercetat se vor trimite expertului pentru a stabili dacă scrisurile
aparţin uneia şi aceleiaşi persoane.

50
CAPITOLUL VIII

ÎNREGISTRAREA PENALĂ

Evidenţa sistematică a unor categorii de persoane, animale sau obiecte în scopul unei
eventuale identificări ulterioare a acestora se realizează prin intermediul înregistrării penale.
Pentru realizarea acestei înregistrări sunt utilizate fişe speciale care se centralizează la
nivel judeţean şi naţional.
Această înregistrare se face pentru evidenţa:
- persoanelor împotriva cărora a început urmărirea penală,
- persoanelor condamnate,
- persoanelor dispărute,
- cadavrelor neidentificate,
- animalelor şi obiectelor pierdute sau furate,
- procedeele cele mai frecvente de săvârşire a infracţiunilor.
În ţara noastră înregistrarea penală este alfabetică, pe baza semnalmentelor exterioare,
dactiloscopică, după antecedente penale, după procedeele aplicate la săvârşirea infracţiunilor.
În decursul timpului, pentru început, înregistrarea s-a referit la recidivişti, aceştia
fiind marcaţi cu fierul roşu pe umăr, prin imprimarea diferitelor litere care marcau
infracţiunea săvârşită, însă ulterior, aproximativ pe la anul 1700, s-a renunţat la această
metodă întrucât era considerată barbară. Ulterior, pentru identificare se făcea apel la persoane
care au cunoscut anterior pe cel bănuit, respectiv paznici, codeţinuţi, însă şi acest mijloc s-a
dovedit ineficient şi plin de subiectivism, nu de multe ori aceştia fiind sugestionaţi sau
autosugestionându-se în a recunoaşte o anumită persoană. Apoi s-a propus sistemul de
înregistrare antropometric, însă nici acesta nu a fost eficient, pentru că unele proporţii şi
particularităţi ale corpului uman se schimbau în timp. De la aceste metode de început s-a
ajuns la înregistrarea actuală în modurile arătate mai sus.
Înregistrarea alfabetică constă în folosirea unor fişe pe care se înregistrează toate
datele personale, inclusiv dacă numele a fost schimbat şi când anume, poreclele, numele
folosit în familie, în cercul apropiat de prieteni, descrierea semnalmentelor exterioare mai
importante, antecedentele penale, fapta pentru care este învinuit. Fişa de înregistrare va fi
completată şi cu cea dactiloscopică, iar uneori şi cu fotografia de identificare.
Tot în cadrul înregistrării alfabetice a persoanelor se ţine şi evidenţa persoanelor
dispărute pentru care se trec aceleaşi date, însă fişa este completată cu data, locul şi

51
împrejurările dispariţiei, ultimul domiciliu al persoanei dispărute, cine a sesizat dispariţia,
cine a efectuat ultimele cercetări, cine l-a văzut ultima oară şi în ce loc etc.
Pentru cadavre se trec locul şi împrejurările descoperirii cadavrului, sexul, vârsta
aproximativă, cauza morţii, descrierea îmbrăcămintei şi a obiectelor descoperite asupra sa,
leziunile, eventualele tatuaje sau cicatrici, numărul dosarului, numele organului care a
efectuat urmărirea.
Înregistrarea animalelor şi obiectelor pierdute sau furate se face numai atunci
când acestea au o anumită valoare, caracteristici bine determinate sau sunt găsite la locul
faptei. Pentru fiecare se va completa o fişă care va cuprinde forma, volumul, culoarea,
caracteristicile, eventual seria de fabricaţie şi numărul de inventar, dacă asemenea elemente
sunt descoperite, eventualele defecte, particularităţi, adresa proprietarului, locul pierderii sau
sustragerii.
Animalele se înregistrează în ordinea alfabetică cu trecerea denumirii lor, a vârstei,
culorii, defectelor de mers, de privire, obiceiuri, nume la care răspund, data şi locul
dispariţiei lor, adresa proprietarilor.
Înregistrarea după procedeele aplicate de infractori, cunoscută şi sub denumirea
de „modus operandi sistem”, prescurtat MOS. Această înregistrare se face după modul de
săvârşire de către infractori a unor anumite infracţiuni. Această înregistrare se bazează pe
faptul că un anumit infractor, de regulă, va folosi aceeaşi metodă în comiterea în mod repetat
a mai multor infracţiuni, folosind aceleaşi modalităţi de spargere şi pătrundere ori aceleaşi
modalităţi de comitere a unor crime, aceleaşi modalităţi de ascundere a obiectelor sustrase
(pot fi citate cazuri de omoruri repetate săvârşite prin folosirea aceluiaşi obiect contondent,
de legare a victimelor în acelaşi mod, de prezentare în faţa persoanelor vătămate prin
folosirea aceloraşi calităţi: încasatori de taxe, apă, gaze etc). Fiind folosit acelaşi mod de
operare şi cunoscând că acest mod de operare aparţine uneia sau unora din persoanele
cunoscute de organele de urmărire penală, verificarea va începe cu acestea, de multe ori
putându-se stabili autorul.
Înregistrarea dactiloscopică. În prezent în diferite ţări se aplică mai multe sisteme
de înregistrare dactiloscopică, însă toate ţin seama de raportul dintre deltă şi centrul desenului
papilar. Încercări de înregistrare dactiloscopică au fost făcute încă de la jumătatea sec. XVII
iar primul serviciu dactiloscopic din lume a fost fondat în 1897 la Calcutta (India).
Înregistrarea dactiloscopică principală este cea decadactilară şi este caracterizată
printr-o formulă de bază a celor zece degete ale unei persoane, după criteriile de împărţire a
dactilogramelor în tipuri. Se mai foloseşte şi înregistrarea monodactilară.

52
Dactilogramele se disting după existenţa sau inexistenţa, numărul şi poziţia deltelor.
Acestea sunt dactilograme adeltice, dextrodeltice, sinistrodeltice, bideltice, trideltice,
quatrodeltice, amorfe.
Pentru clasificarea dactilogramelor, degetele arătătoare de la ambele mâini se notează
cu litere majuscule de la tipul reliefului papilar pe care îl au. Toate celelalte degete se notează
cu cifre. Notarea dactilogramelor se face în felul următor: adelticele se notează cu A sau 1,
dextrodelticele cu D sau 2, sinistrodelticele cu S sau 3, bidelticele cu B sau 4, tridelticele cu
T sau 5, quatrodelticele cu Q sau 6, amorfele (simianele sau danteliformele) cu O sau cu cifra
0, iar cele nedefinite cu X când sunt pe arătătoare şi cu x dacă sunt pe celelalte degete. Lipsa
unui deget se notează cu Am (amputat).
Într-o formulă primară se vor trece sub formă de fracţie simbolurile dactilogramelor
mâinii drepte la numărător, iar cele ale mâinii stângi la numitor. Ordinea de trecere în această
formulă primară este următoarea: arătătorul, degetul mare, mijlociul, inelarul, cel mic. O
astfel de formulă pentru cele două mâini poate arăta în felul următor: A-4235 (la numărător,
mâna dreaptă) / S-1254 (la numitor, mâna stângă).
Pe lângă înregistrarea decadactilară există şi înregistrarea monodactilară (unidigitală)
care priveşte înregistrarea făptuitorilor după urmele de degete izolate, lăsate la locul faptei, şi
care permite să se verifice dacă urmele de degete găsite la locul faptei au fost lăsate sau nu de
o persoană anterior înregistrată sau prin luarea ulterioară de la bănuit a amprentelor digitale,
după care se face compararea urmei găsite la locul faptei cu cea înregistrată anterior sau luată
de la bănuit.

53
54
CAPITOLUL IX

IDENTIFICAREA PERSOANELOR DUPĂ SEMNALMENTELE


EXTERIOARE SAU DUPĂ METODA PORTRETULUI VORBIT

Această metodă de identificare, denumită diferit de autori, se foloseşte pentru


identificarea persoanelor dispărute, a persoanelor care se ascund, a celor care sunt supuse
urmăririi penale ori au fost condamnate, la identificarea cadavrelor necunoscute.
Descrierea semnalmentelor interesează întregul corp uman, cu relevarea construcţiei
anatomice şi a particularităţilor anatomice care se pot observa.
Pentru ca activitatea de descriere prin această metodă să aibă utilitate, trăsăturile care
se descriu sunt grupate în: statice şi dinamice.
a) Trăsăturile statice au ca sferă de cuprindere particularităţile fixe ale corpului
care se află fie în mişcare, fie în repaus. Aceste trăsături trebuie descrise cu referire la mărimea
corpului, mărimea diferitelor părţi ale acestuia, componentele feţei, cu relevarea anomaliilor
sau infirmităţilor evidente, atunci când acestea există.
De regulă, la descrierea trăsăturilor statice ale unei persoane se începe cu talia,
constituţia fizică, forma capului şi a feţei, caracteristici ale acestora.
Talia este apreciată în scundă, mijlocie, înaltă. Trebuie ţinut cont de faptul că de
multe ori cel care face descrierea va raporta talia persoanei descrise în raport de talia sa. În
literatura criminalistică se apreciază că o persoană cu înălţime sub 160 cm are o talie scundă,
între 160 şi 174 cm o talie mijlocie, iar peste 175 cm înaltă. Aceste dimensiuni sunt folosite
pentru aprecierea taliei la bărbaţi, iar pentru femei se scad din aceste mărimi 5 cm.
Constituţia fizică se apreciază după dezvoltarea sistemului osos, a musculaturii şi a
ţesutului adipos. După primele două (sistem osos şi musculatură) persoana se apreciază ca
fiind solidă, mijlocie sau osoasă, iar după cea de-a treia (ţesut adipos) persoana poate fi grasă,
mijlocie sau slabă.
Mărimea capului se apreciază prin raportare la mărimea de ansamblu a corpului,
acesta putând fi mic, mijlociu sau mare.
Faţa se apreciază după forma acesteia şi poate fi ovală, pătrată, dreptunghiulară,
rombică, triunghiulară cu baza sus, triunghiulară cu baza jos.
Părul va fi descris după culoare, grosime, inserţiune frontală, prezentare a firului de
păr. Astfel, un păr poate fi negru, castaniu, roşcat, blond, alb, grizonat, cărunt platinat. Firul
de păr va putea fi apreciat ca fiind gros, mjlociu sau subţire. Firul se poate prezenta ca fiind
drept, ondulat, cârlionţat. Inserţiunea frontală, respectiv forma în care se delimitează partea

55
cu păr a capului de frunte, poate fi arcuită, ascuţită sau dreaptă. Atunci când părul este căzut
într-o anumită proporţie se va descrie şi tipul de chelie, respectiv parietală, frontală,
tonsorală, totală.
Fruntea va fi apreciată după lăţime, înălţime, profil sau alte particularităţi. Lăţimea
frunţii este distanţa dintre cele două tâmple şi în raport de mărimea capului se va aprecia ca
lată, mijlocie şi îngustă. Înălţimea constă în distanţa de la inserţiunea părului până la rădăcina
nasului şi poate fi apreciată ca înaltă, mijlocie şi scundă. Profilul frunţii se poate prezenta în
raport de poziţia corpului ca fiind dreaptă, concavă, convexă, ondulată, avansată sau oblică.
Sprâncenele se descriu după contur şi grosime. După contur pot fi arcuite, drepte,
unghiulare, şerpuite, iar după grosime sunt apreciate ca subţiri, mijlocii, groase, iar o
particularitate o constituie sprâncenele îmbinate.
Ochii se descriu după culoare, mărime, proeminenţă, distanţă oculară şi eventuale
particularităţi de privire.
Nasul se descrie după mărime, contur, proeminenţă, lăţime, poziţia bazei sale sau
după rădăcină. Atunci când există, se descriu şi particularităţile de culoare ale nasului.
Gura se descrie după mărime, poziţie, ţinută, contur.
Buzele se descriu după grosime, după proeminenţă (buza superioară în raport cu buza
inferioară), după particularităţi sau eventuale malformaţii.
Dinţii. Se descriu aceia dintre dinţii care se văd în timpul vorbirii, respectiv doar
incisivii şi caninii. La aceştia se descriu eventuale particularităţi (plombe, proteze, lipsa
unora, ruperea altora, eventuale materiale speciale de confecţionare). Ca particularitate se
descrie şi felul în care se descoperă gingiile în timp ce persoana vorbeşte sau râde.
Bărbia poate fi descrisă după înălţime, lăţime, înclinaţie, particularităţi.
Tenul se descrie după culoare (alb, brun, negru, roz, galben, roşcat), după pori,
eczeme, negi.
Ridurile feţei se descriu după formă şi adâncime, fiind mai importante cele frontale şi
oculare.
Pavilionul urechii are cele mai multe detalii şi este descris după aspectul general sub
raportul mărimii, formei şi poziţiei faţă de cap.
După o descriere a persoanei în raport de elementele arătate mai sus este necesar a se
trece la prezentarea eventualelor semne particulare ale persoanei, care au putut apărea
datorită unor accidente, intervenţii chirurgicale, tatuaje sau anomalii anatomice.
b) Trăsăturile dinamice, denumite şi trăsături funcţionale, constau în unele
elemente de individualizare care au apărut datorită anumitor deprinderi ale omului. În

56
descrierea unei persoane interesează mai mult ţinuta corpului, poziţia capului, mersul, mimica,
privirea, vocea, râsul, tusea.
Ținuta corpului este diferită de multe ori în raport de ocupaţia unei persoane. Astfel,
la persoane cu pregătire militară, sportivi, ţinuta este dreaptă, la persoane cu activitate de
birou (funcţionari, profesori, bibliotecari) ţinuta este aplecată cu umerii aduşi înainte sau cu
un umăr mai jos decât celălalt. Dacă se reţin anumite anomalii de ţinută acestea vor fi
importante pentru o mai uşoară identificare.
Ținuta mâinilor poate constitui un element de identificare pentru că unele persoane
ţin mâinile la spate, în buzunare, gesticulează cu acestea când vorbesc, îţi freacă mâinile etc.
Ținuta capului poate fi dreaptă, aplecată înainte sau în spate ori spre stânga sau spre
dreapta. Pot fi reţinute şi anumite particularităţi, ca de exemplu mişcarea capului ca tic
nervos, tremurul capului etc.
Mersul este un element care poate duce la identificarea unei persoane întrucât prin
trecerea anilor acesta se stabilizează pe anumite caracteristici. Astfel, la persoanele de mică
statură sau la persoanele colerice ori sanguinice se va constata un mers grăbit, cu paşi mici,
cu o mişcare ritmică a braţelor. Persoanele de statură masivă sau înalte au un mers lent cu
paşi rari.
Vocea este caracteristică pentru fiecare persoană şi poate fi descrisă ca folosind o
vorbire clară sau neclară, grăbită sau rară, cu sunete înalte sau joase, cu anumite defecte de
pronunţie, cu folosire de regionalisme, cu accent străin, cu exprimare peltică sau graseiată.
Element important poate fi şi tusea folosită ca un tic.
În descrierea trăsăturilor dinamice este importantă şi mimica sau pantomima întrucât
unele persoane îşi formează în timp anumite obiceiuri de încreţire a frunţii sau de mişcare a
gurii, care devin caracteristice şi care exprimă, de multe ori, anumite atitudini sau stări
sufleteşti.

57
CAPITOLUL X

PLANIFICAREA URMĂRIRII PENALE ȘI A JUDECĂȚII

Noţiunea şi importanţa planificării activităţii de urmărire penală şi a cercetării


judecătoreşti

O cerinţă importantă, pentru a avea eficienţă în lupta împotriva faptelor ilicite, este
aceea a organizării, a desfăşurării planificate a activităţilor criminalistice care se derulează în
cadrul investigaţiei pe parcursul procesului penal, în aşa fel încât să fie descoperite faptele
comise şi făptuitorii, iar judecarea acestora să se facă mai aproape de momentul încălcării
legii penale. Prin planificarea urmăririi penale şi a judecăţii se înţelege organizarea
desfăşurării acestora pe baza unui plan, care să se raporteze la fapte reale, care să cuprindă
analize obiective, conforme cu principiile tacticii criminalistice, în realizarea unui singur
obiectiv – stabilirea adevărului în cauză.
Desigur că această planificare a cercetării, a investigării, este diferită în cele două faze
ale procesului penal: dacă în faza urmăririi penale încă nu există probe administrate, ori
numărul acestora este redus, poate încă nu este cunoscut făptuitorul (sau făptuitorii), în faza
cercetării judecătoreşti deja sunt o sumă de probe, făptuitorul este prezentat, a fost audiat (de
regulă), există o anumită poziţie a acestuia în raport cu fapta imputată. Totuşi, în această a
doua fază a procesului penal, operează prezumţia de nevinovăţie, probele trebuie
readministrate, ori administrate probe noi la solicitarea acuzării sau a apărării, pot apare
situaţii noi, alibiuri, probe care să contrazică probele din faza de urmărire penală sau să le dea
o altă valoare, aşa încât necesitatea planificării este de netăgăduit.
Prin urmare, fiind vorba de o activitate de stabilire a adevărului, desfăşurarea acesteia
trebuie făcută organizat şi nu poate fi lăsată la jocul hazardului ori a inspiraţiei de moment.
În noţiunea de planificare a urmăririi penale şi a cercetării judecătoreşti se cuprind
analiza şi aprecierea datelor privitoare la fapta comisă, elaborarea versiunilor şi ordonarea
activităţilor care trebuie întreprinse în procesul administrării probelor, precum şi eventualelor
termene până la care trebuie îndeplinite.3
Principiile tactice criminalistice care operează în activitatea de planificare a urmăririi
penale şi a judecăţii sunt următoarele:
- principiul individualităţii, ceea ce presupune ca pentru cercetarea, respectiv
judecarea, fiecărei fapte penale să se stabilească un plan distinct, un drum concret
3
Mircea Ion, Criminalistica, pag. 222

58
de cercetare în funcţie de natura faptei, de împrejurările în care s-a comis, de
persoana făptuitorului etc.

- principiul dinamismului (sau mobilităţii), ceea ce înseamnă că planul iniţial nu


este imuabil, el poate fi schimbat, modificat, completat în raport de noile situaţii
sau probe care apar în timpul cercetării , deci organul de cercetare trebuie să aibă
aptitudinea de a adapta planul noilor împrejurări.

Întreaga activitate de planificare nu trebuie să pornească de la idei preconcepute, de la


ambiţii ale organului judiciar de a se remarca ori de a obţine un succes răsunător. În practică
sunt adeseori întâlniţi poliţişti, procurori, chiar şi judecători, care, de la început, fără a avea
probe, suspectează în mod subiectiv pe cineva, după care bănuielile sunt susţinute de
imaginaţie, de dorinţa de a i se confirma opinia şi de a se remarca, situaţie în care aceştia nu
mai au nevoie de probe, iar vanitatea lor poate duce la erori judiciare ireparabile.
La faptele flagrante nu este necesară o planificare a cercetării sau o elaborare a
versiunilor ori o verificare ulterioară a acestora, întrucât cel care a comis fapta este prins în
timp ce o comitea.4 Singura activitate de planificare, în aceste cazuri, este pentru a lămuri
circumstanţele care îl caracterizează pe făptuitor şi a eventualului mobil al faptei.

Elaborarea şi verificarea versiunilor

Versiunile sunt presupuneri logice ale organului de cercetare cu privire la faptă în


totalitatea ei, la modalitatea de comitere, la persoana care a comis-o, sau doar la unele
aspecte ale acesteia.5
În faza de urmărire penală, o dată ce aceste versiuni au fost elaborate, ele devin o
pistă de urmărit şi de verificat până la obţinerea confirmării ori neconfirmării acestora. Dacă
în această fază elaborarea versiunilor aparţine doar organului de cercetare, în faza de
judecată, toţi participanţii la proces îşi pot elabora versiuni, respectiv judecătorul, procurorul,
apărătorul inculpatului sau celorlalte părţi, precum şi personal inculpatul, partea vătămată,
partea civilă ori partea responsabilă civilmente, fiecare dintre aceştia putând urmări să
probeze propria versiune sau să înlăture versiunea celuilalt. Acestea însă nu sunt versiuni
dintre cele care să oblige organul de cercetare să le verifice, însă potrivit principiului
dinamismului planificării cercetării, pot fi luate în considerare şi verificate pentru a nu
constitui motiv de posibilă eroare judiciară, dacă ulterior se vor confirma.
4
Basarab Matei, Criminalistica, Litografia Universității Babeș - Bolyai, Cluj, 1969, pag. 251
5
Mircea Ion, op. cit., pag. 223

59
Versiunile organului de cercetare pot privi aspecte legate de latura obiectivă a
infracţiunii presupus a fi fost comisă, respectiv la modul în care s-a comis fapta, la mijloacele
folosite, la legătura de cauzalitate dintre acţiunea presupusă şi rezultatul produs; pot exista
versiuni cu privire la autorul comiterii faptei şi dacă acea persoană (sau alta) a desfăşurat
acţiunea; pot exista versiuni şi cu privire la latura subiectivă, respectiv dacă fapta s-a comis
intenţionat ori din greşeală, care a putut fi mobilul şi scopul urmărit de făptuitor.
Elaborarea versiunilor nu se face în abstract, doar prin folosirea unui proces de
gândire, ci trebuie să aibă la bază declaraţii ale persoanelor care pot avea, sau au, cunoştinţe
despre faptă, eventuale urme găsite la locul faptei, declaraţii ale victimei etc., deci unele date
concrete care pot fi punctul de pornire a unor presupuneri în care se foloseşte logica, în mod
cât mai obiectiv. Este recomandabil ca, de la început, să se elaboreze mai multe versiuni, care
apoi să fie verificate în paralel, prin analiza comparativă a probelor, a faptelor rezultate din
probele existente.6 O verificare succesivă a versiunilor este mai puţin eficientă întrucât s-ar
pierde din eventualele probe, iar reluarea verificării de versiuni care s-au aflat în aşteptare, ar
îndepărta verificarea de momentul în care probele ar fi prezente, iar memoria celor care ar
putea da relaţii s-ar putea altera datorită trecerii timpului.
La terminarea procesului de verificare a versiunilor se va putea concluziona care din
ele se confirmă, care este cea adevărată, deci versiunea devine adevăr.
De regulă, din mai multe versiuni se reţine cea care se confirmă prin probe, iar
celelalte sunt înlăturate, însă uneori se pot confirma chiar două sau mai multe versiuni,
fiecare exprimând un adevăr (de ex. se poate confirma versiunea că X a lovit victima
aducând-o în stare de inconştienţă, dar aceasta nu a sustras bunurile, acestea fiind sustrase de
către Y care trecea după un anumit timp pe lângă locul unde căzuse victima şi, fără să ştie ce
s-a întâmplat mai înainte, a profitat de starea în care se găsea victima – iniţial atât X cât şi Y
fuseseră bănuiţi a fi comis o tâlhărie întrucât au fost văzuţi de martori în apropierea locului
faptei, fără a fi împreună).
Planul activităţii de cercetare
Ultima etapă a activităţii de planificare a urmăririi penale sau de cercetare
judecătorească o constituie întocmirea unui plan concret sau a unei fişe de lucru.
Pentru organele de urmărire penală, astfel de planuri sunt aproape obligatorii şi se
întocmesc după modele generalizate în baza experienţei obşinute de aceste organe în decursul
timpului şi prin ordin ierarhic, fiind considerate deosebit de eficiente, dar şi o posibilitate de
verificare a activităţii desfăşurate.

6
Aioanițoaie C., Stancu E., Tratat de tactică criminalistică, ediția a II-a, editura Carpați, 1992, pag.
21-22

60
Aceste planuri au fost consacrate chiar ca şi documente, fişe, având un conţinut
rubricat pe probleme de lămurit, activităţi de întreprins, termene de executare, persoana
nominalizată a le executa.7
De regulă, un plan al activităţii de urmărire penală cuprinde notarea activităţilor
operative care trebuie efectuate, elaborarea şi verificarea versiunilor, stabilirea împrejurărilor
care urmează a fi dovedite şi a activităţilor prin care se vor administra probele necesare,
modul de desfăşurare, mijloacele, locul, termenul de realizare, ordinea de efectuare a
anumitor activităţi.
În faza de cercetare judecătorească nu este cunoscută o formularistică ori o
obligativitate a întocmirii unui plan de desfăşurare a activităţii, aici predominând respectarea
cadrului legal stabilit prin normele procesuale penale. Ca orice activitate însă, dacă ea va fi
organizată, reuşita va fi cu atât mai posibilă. Prin urmare, deşi nu se impune obligatoriu o
anume planificare, considerăm că ar fi recomandabil ca atât judecătorul, cât şi ceilalţi
participanţi la judecată să aibă o activitate organizată după cerinţele concrete, să-şi
întocmească fiecare un plan propriu, materializat în fişele de studiu, pe care să se noteze
problemele de urmărit, probele necesare, problemele de elucidat, verificarea inadvertenţelor
etc, în mod propriu şi potrivit a ceea ce fiecare consideră important.
În ambele faze ale procesului penal, până la elucidarea completă a cauzei şi la
stabilirea adevărului, planul iniţial va putea fi completat sau chiar schimbat, în mod dinamic,
în funcţie de elementele noi care pot apărea.

Cercetarea locului faptei8

Noţiune şi importanţă

Cercetarea locului faptei este în primul rând o activitate procedurală prevăzută în art.
129 C.pr.pen., însă şi o importantă activitate de tactică criminalistică, desfăşurată de organele
de cercetare judiciară mai ales în faptele de o gravitate sporită cum sunt omuciderile,
accidente de circulaţie sau din domeniul minier, violuri, tâlhării, sustrageri, distrugeri etc.

7
Idem, pag. 24-25 (pentru o dezvoltare a acestor aspecte)
8
Denumită și cercetarea la fața locului – a se vedea Mircea I., op.cit., pag. 226; Bercheșan V., Pletea
C., Sandu I.E., în Tratat de tactică criminalistică, op. cit, pag. 26; Stancu., op. cit, pag. 315; denumită
și scena infracțiunii - a se vedea Stancu E., idem

61
Această activitate se realizează de obicei la începutul cercetării, având ca scop
cunoaşterea nemijlocită a locului faptei, descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor care s-au
creat cu ocazia săvârşirii faptei, cunoaştere care se realizează imediat , direct şi, de regulă, în
mod complet, uneori realizându-se chiar şi ascultarea martorilor, a victimei sau a
făptuitorului. Suma datelor obţinute prin această activitate este baza activităţilor tactice ce se
vor desfăşura în continuare în vederea elucidării faptei şi a stabilirii adevărului.
Potrivit art. 129 C.pr.pen. o asemenea activitate procedurală se efectuează în situaţia
în care este necesară constatarea situaţiei locului săvârşirii faptei, descoperirea şi fixarea
urmelor infracţiunii, stabilirea poziţiei şi stării mijloacelor materiale de probă şi a
împrejurărilor în care s-a comis fapta.
Din punct de vedere criminalistic, prin locul faptei se înţelege locul propriu zis al
săvârşirii faptei, dar şi zonele apropiate, precum şi alte locuri importante cercetării, cum ar fi
locul în care fapta a fost pregătită, locul în care s-au produs urmările faptei, căile de acces sau
de retragere a făptuitorului, respectiv întregul perimetru în care se află probele materiale
create cu ocazia săvârşirii acelei fapte.
Procedural, prin locul săvârşirii infracţiunii, potrivit art. 30 alin. 4 C.pr.pen., se
înţelege locul unde s-a desfăşurat activitatea infracţională, în totul sau în parte, ori unde s-a
produs rezultatul acesteia.
Cercetarea locului faptei poate fi dispusă de către organul judiciar, motivat, atunci
când se apreciază că este necesar a se efectua această activitate.
În faza de urmărire penală dispunerea cercetării se face prin rezoluţie motivată, iar în
faza de judecată prin încheiere, de asemenea motivată, în sensul arătării necesităţii efectuării
cercetării locului faptei.

Pregătirea cercetării locului faptei


Această activitate se face în două etape:
a) Pregătirea cercetării locului faptei la sediul organului judiciar presupune mai mult
măsuri organizatorice luate în vederea unei activităţi de cercetare a locului faptei în cele mai
bune condiţii.

În primul rând, imediat după ce a fost sesizat despre comiterea unei fapte care
constituie o anumită (sau anumite) infracţiuni, organul de urmărire penală, chiar fără să îşi
verifice competenţa, are îndatorirea de a lua următoarele măsuri:

62
- să identifice persoana care a făcut plângerea sau denunţul (dacă sesizarea s-a făcut
telefonic, verificarea este obligatorie pentru a se preveni o eventuală
dezinformare9 şi deplasarea inutilă a echipei de cercetare).

- să se obţină date despre locul faptei, natura şi gravitatea acesteia

- să se dispună măsuri urgente cu privire la conservarea locului faptei, la paza


acestuia, până la sosirea echipei de cercetare, prin intermediul organelor de poliţie
locale (sau cele mai apropiate), cu privire la salvarea victimei (sau victimelor), la
identificarea martorilor, la identificarea făptuitorilor.

Următoarea etapă constă în verificarea competenţei, în situaţia în care se va considera


competent organul de urmărire penală va trece la celelalte etape, iar atunci când va constata
că nu este competent, va informa de urgenţă organul de urmărire penală competent.

Constatând că este competent să efectueze urmărirea penală, organul sesizat va trece


la constituirea echipei de cercetare din care fac parte procurorul, care conduce activitatea de
cercetare, lucrători din cadrul compartimentului judiciar şi de cercetări penale, lucrători din
cadrul organului de poliţie în sectorul de activitate a cărora s-a comis fapta, ofiţerul
criminalist, lucrători specializaţi în domeniul tehnic (pentru eventuale constatări tehnico-
ştiinţifice), dacă este cazul, medicul legist şi lucrătorul care conduce câinele de urmărire.

Trebuie totodată, dacă sunt cunoscuţi, încunoştinţaţi de activitatea care se va


desfăşura, părţile vătămate, victimele, părţile responsabile, făptuitorii, iar în măsura în care
aceştia doresc, pot participa la cercetarea locului faptei.

O altă măsură ce trebuie luată este alegerea mijloacelor tehnico-ştiinţifice care se


consideră a fi necesare, respectiv truse criminalistice, mijloace pentru efectuarea fotografiei
judiciar- operative, pentru filmat, mijloace de iluminat artificial, substanţe, materiale pentru
efectuarea de mulaje, aparate de înregistrat audio, detectoare, miniaspiratorul pentru ridicarea
microurmelor, mijloace de ridicare, ambalare şi transport a urmelor. 10 Apoi echipa constituită
se deplasează, cât mai urgent la locul unde se va face cercetarea.

b) Pregătirea cercetării locului faptei la locul acesteia

În momentul ajungerii, organul judiciar trebuie să verifice cum s-a asigurat paza
locului faptei, dacă urmele din perimetru au fost conservate şi dacă s-au produs eventuale
9
Stancu E., op.cit. pag. 319
10
Mircea I., op. cit., pag. 228; Ciopraga A., Iacobuță I., Criminalistica, Editura Junimea, Iași, 2001,
pag. 226

63
modificări în zonă. Toate aceste constatări trebuie consemnate în scris şi fixate prin fotografii
judiciare sau filmare.

Imediat, dacă sunt victime rănite şi care au nevoie de ajutor medical, după acordarea
primului ajutor , sunt trimise urgent, însoţite de lucrători de poliţie, la cea mai apropiată
unitate sanitară, pentru investigaţii şi tratament. În situaţia în care această măsură s-a luat de
organele de poliţie locale, sosite înainte la locul faptei, ori de alte persoane, se va consemna
aceasta şi se va fixa locul în care s-a aflat victima sau victimele, cu cât mai multă fidelitate.

Echipa de cercetare se va interesa dacă au fost identificaţi martori ai evenimentului,


dacă a fost identificat şi, eventual, reţinut făptuitorul.

Urmează selecţionarea şi numirea martorilor asistenţi, persoane capabile de a


confirma ulterior dacă activitatea de cercetare a locului faptei s-a desfăşurat în conformitate
cu dispoziţiile legale. Evident că aceştia nu trebuie aleşi din rândurile persoanelor care vor fi
martori în cauză, întrucât ei nu vor putea avea în proces ambele calităţi. Martorilor asistenţi li
se va explica în ce constă activitatea la care ei asistă, ce scop are aceasta, drepturile pe care le
au.

După obţinerea de informaţii generale cu privire la faptă de la lucrătorii de poliţie


sosiţi primii la locul faptei, de la victime, de la martori, de la făptuitor (când aceştia se mai
află în acel loc), date care trebuie notate sau înregistrate audio, procurorul (sau în lipsa
acestuia, la cauze la care participarea procurorului nu este obligatorie) ori lucrătorul de
poliţie desemnat conducător al echipei de cercetare, va repartiza sarcinile pentru fiecare
membru al echipei de cercetare, potrivit competenţei şi specialităţii acestora.

Efectuarea cercetării locului faptei

Potrivit sarcinilor stabilite, se trece apoi la cercetarea locului faptei cu respectarea


normelor de procedură penală şi a regulilor de tactică criminalistică.
Dintre aceste reguli de tactică criminalistică, cele mai importante şi cu aplicabilitate
generală, indiferent de natura infracţiunii, amintim următoarele:
a) efectuarea cercetării cu celeritate, aceasta însemnând că pentru a se preveni
pierderea, distrugerea sau degradarea urmelor, activitatea de cercetare trebuie efectuată
neîntârziat, cât mai aproape de momentul comiterii faptei şi de sosirea echipei de cercetare
întrucât urmele, care pot avea importanţă în cauză, pot dispare sau să fie deteriorate prin

64
apariţia unor fenomene meteorologice (ploaie, vânt, ninsoare, instalarea nopţii etc) , prin
intervenţia unor persoane interesate (făptuitorul se poate întoarce să-şi ia un obiect pierdut,
care l-ar incrimina etc), ori prin trecerea timpului (martorii pot uita unele detalii importante)
sau prin intervenţia altor persoane (curioşi care intră în perimetru distrugând, fără intenţie,
urmele).

b) efectuarea cercetării să se facă cu obiectivitate, respectiv indiferent de


versiunile stabilite, toate urmele, fie că ele confirmă, fie că infirmă aceste versiuni, trebuie
căutate, ridicate şi fixate, deci ele trebuie să aibă aceeaşi valoare pentru organul de cercetare.

c) cercetarea locului faptei trebuie să fie deosebit de temeinică, adică să se facă


în amănunt, toate probele trebuie căutate cu insistenţă şi, chiar dacă ar părea neinteresante în
cauză, să fie ridicate, urmând ca doar după ridicarea tuturor probelor, în coroborare şi cu alte
probe să se stabilească importanţa lor sau lipsa lor de importanţă. Superficilitatea, încrederea
organului judiciar în experienţa sa, poate duce la trecerea cu vederea peste anumite urme,
considerate neimportante în acel moment, dar, ulterior, să rezulte necesitatea aprecierii şi a
acestora în ansamblul cauzei, când ele nu mai pot fi identificate. Consemnarea tuturor
aspectelor cercetării, dar mai ales fixarea prin fotografiere sau filmare a tuturor zonelor
cercetate, poate fi utilă, datorită obiectivităţii imaginii, şi atunci când au apărut aspecte de
superficialitate sau neglijenţă.

d) efectuarea cercetării cu respectarea demnităţii persoanelor. Fiecare membru al


echipei de cercetare trebuie să desfăşoare activitatea cu bun simţ, fără infatuare, cu
respectarea demnităţii victimei, a celor implicaţi sau a celor care asistă. Este de neadmis ca,
în raport de tragismul a ceea ce s-a întâmplat, să se facă glume pe seama situaţiei, a stării sau
îmbrăcăminţii victimei, a aspectelor de intimitate, să se zâmbească, să se vorbească trivial, să
se prezinte cetăţenilor sau presei aspecte care ar leza demnitatea celor implicaţi în faptă.

e) Cercetarea locului faptei trebuie efectuată planificat, în baza unei organizări


întocmite în raport de fapta bănuită că s-ar fi produs, de locul faptei, de elementele
importante în cercetare, stabilindu-se concret ce se va căuta, prin ce procedee şi de către cine
din membrii echipei de cercetare.

Modalitatea de efectuare a cercetării locului faptei poate fi din exterior spre interior
sau invers, alegerea ei fiind determinată de locul de examinat şi de natura infracţiunii, de
locul în care aparent sunt concentrate urmele infracţiunii şi de interesul de a se ajunge mai
repede la ele şi a nu fi distruse aceste urme.

65
Când locul infracţiunii este un spaţiu vast (curţi, grădini, terenuri agricole etc) acesta
se împarte pe zone şi se efectuează o cercetare simultană ori succesivă, în funcţie de numărul
persoanelor folosite în echipa de cercetare.

În spaţii restrânse, limitate (interiorul unei încăperi, un garaj etc) cercetarea se face
printr-o examinare generală a locului, după care urmează o cercetare de amănunt a fiecărui
obiect de la marginea încăperii spre centrul acesteia.11

Pentru o desfăşurare sistematică a cercetării locului faptei se parcurg două faze:


statică şi dinamică, ambele fiind însă părţi componente ale cercetării, care se interpătrund,
constituind un proces unic, complex al acestei activităţi.

În faza statică se desfăşoară o activitate de examinare atentă a locului faptei, în care


se stabileşte starea şi poziţia mijloacelor materiale de probă, în nemişcare, deci fără a i se
schimba poziţia vreuneia dintre ele12; se efectuează fotografii judiciare (de orientare, schiţă,
ale obiectelor principale), se înregistrează video, se fac măsurători a distanţei dintre obiectele
principale, dintre acestea şi diferite urme sau locuri de acces, se ridică urme.

În faza dinamică se trece la examinarea urmelor, a obiectelor din perimetru, a


corpului victimei, de această dată fiind permisă atingerea acestora, ridicarea lor, schimbarea
poziţiei, se ridică obiectele considerate corpuri delicte, se iau mulajele urmelor de adâncime,
se ridică urmele de mâini etc, toate acestea fiind ulterior cercetate în condiţii de laborator
(când aceasta se impune). Toate aceste activităţi, este recomandabil, a fi fixate prin
fotografiere sau filmare, dar mai ales se vor consemna în procesul verbal.

Soluţionarea „împrejurărilor controversate” de la faţa locului este o altă activitate


importantă în această cercetare. Se poate întâmpla ca în timpul cercetării să apară împrejurări
negative, controversate, determinate de anumite neconcordanţe între situaţia din teren şi
evenimentul presupus a se fi comis. Aceasta pentru că, uneori, făptuitorul încearcă simularea
săvârşirii unei alte fapte, de către alte persoane, în ideea de a scăpa de răspunderea penală,
astfel că încearcă să lase la faţa locului urme care ar induce ideea că s-a săvârşit o altă
infracţiune şi de către o altă persoană. Simularea perfectă a săvârşirii unei alte fapte este însă
un lucru deosebit de rar şi aproape imposibil, făptuitorul greşind adeseori şi creind o
discordanţă între urme sau probe, ceea ce unui lucrător cu experienţă sau fler îi ridică imediat
11
Mircea I., op. cit., pag. 234-235; Suciu C., Criminalistica, Editura didactică și pedagogică,
București, 1972, pag. 510
12
Stancu E., op. cit., pag. 237

66
semne de întrebare. Spre exemplu, după comiterea unui omor, făptuitorul încearcă să creeze
ideea unei sinucideri prin spânzurare, victima fiind găsită atârnată de o sfoară, însă cei care
efectuează cercetarea nu găsesc în apropiere nici un scaun sau alt obiect pe care victima să se
fi putut urca spre a se spânzura; ori, gestionarul constată că prejudiciul cauzat din luarea de
bunuri nu mai poate fi acoperit şi înscenează un furt spărgând o fereastră, deformând gratiile,
însă cu prilejul cercetării se poate constata că bunurile care lipsesc nu puteau fi scoase prin
acea fereastră fiind mai mari decât orificiul creat.

Prin urmare, organele de cercetare vor trebui să identifice, să ridice şi să fixeze toate
probele de la faţa locului, să verifice apoi atât versiunea comiterii faptei aparente, cât şi
versiunea comiterii altor fapte bănuite a se fi comis, efectuând chiar cu acel prilej
reconstituiri care să certifice care din versiuni este cea reală.

Reluarea şi repetarea cercetării locului faptei

Cu prilejul efectuării cercetării locului faptei pot rămâne zone neinvestigate şi chiar
urme importante nedescoperite, fie datorită unor cauze obiective, de neînlăturat, fie datorită
insuficientei, superficialităţii, unor greşeli, necunoaşterii în acel moment a întinderii locului
faptei, astfel că se vădeşte necesară o recercetare a acestui loc.
Reluarea cercetării locului faptei este o activitate tactică de continuare a unei cercetări
efectuate anterior şi care nu s-a putut finaliza datorită intervenţiei unor factori obiectivi şi
care se va relua imediat ce cauzele care au determinat întreruperea au dispărut.
Astfel de cauze care determină întreruperea pot fi lăsarea întunericului, iar urme
importante nu ar putea fi luate decât la lumina zilei, apariţia unor pericole de explozii,
contaminări, incendiu, alunecări de teren, apariţia unor manifestări ostile din partea unor
cetăţeni etc, necesitatea aducerii unui expert, a unor utilaje absolut necesare ş.a.
Constatând apariţia unora dintre aceste cauze, conducătorul echipei de cercetare
dispune întreruperea cercetării, stabileşte concret, prin consemnare în proces verbal în ce
stadiu s-a oprit cercetarea şi ia măsuri pentru paza locului faptei până la reluarea cercetării,
dispunând şi asupra măsurilor de conservare a locului respectiv.
Aceeaşi echipă de cercetare (completată în situaţiile în care se impune) va relua
cercetarea, cu stabilirea precisă şi consemnarea în procesul verbal a stadiului din care s-a
reluat, a eventualelor modificări care s-au produs, a felului în care s-a realizat paza locului
faptei, în continuare desfăşurându-se activitatea până la finalizarea ei.
Repetarea cercetării locului faptei este o activitate mai rar întâlnită, care se efectuează
în situaţiile în care cercetarea iniţială s-a desfăşurat ineficient, neglijent ori în condiţii

67
improprii, nefiind descoperite urme care în mod logic ori pentru verificarea unor versiuni
apărute trebuiau să fie găsite şi valorificate. O repetare a cercetării locului faptei poate fi
considerată şi deplasarea instanţei şi a părţilor din proces la locul faptei, efectuată uneori în
faza de cercetare judecătorească, interesul acestei „cercetări locale” fiind mai mult de a lua
cunoştinţă în mod direct şi de a înţelege mecanismul comiterii faptei, în condiţiile concrete
din teren, de a verifica dacă fapta se putea comite în acel loc şi în modul în care s-a stabilit
prin actul de sesizare al instanţei.
Eficienţa repetării cercetării este mult redusă pentru că, de regulă, multe urme de la
locul faptei au dispărut sau s-au degradat, au putut interveni modificări ale locului faptei etc.

Mijloace tehnice folosite pentru căutarea


unor obiecte neaparente.
Cu ocazia cercetării locului faptei, în afară de obiectele vizibile, care pot constitui
urme ce interesează cercetarea criminalistică, precum şi urmele latente, care se identifică prin
folosirea mijloacelor tehnice pentru relevarea acestor urme, există interes pentru descoperirea
unor obiecte ascunse de făptuitor sau a cadavrelor.
Căutarea obiectelor ascunse în pământ sau în construcţii ori în interiorul altor obiecte
se folosesc detectoare de metale, detectoare de cadavre, sonde metalice simple, sonde
electromagnetice, sonde stetoscopice, aparate Roentgen portabile etc, precum şi câini de
urmărire special dresaţi pentru depistarea de cadavre, de substanţe narcotice, toxice etc.13

Fixarea rezultatelor cercetării locului faptei


Întreaga activitate de cercetare a locului faptei va fi fixată prin procesul verbal de
cercetare, schiţa locului faptei, fotografiile judiciare, înregistrarea video, precum şi mulajele
urmelor de adâncime (atunci când acestea se găsesc).
Procesul verbal constituie mijlocul principal de fixare a rezultatelor cercetării şi în
acesta se descrie întreaga activitate desfăşurată, în amănunt, cu arătarea persoanelor care au
constituit echipa de cercetare, calitatea acestora, ce s-a descoperit cu prilejul cercetării, cum
s-a procedat pentru fixarea, ridicarea şi conservarea probelor etc.
Acest proces verbal cuprinde o parte introductivă, în care se consemnează fapta
cercetată, data comiterii ei, locul, ora la care a început cercetarea, limitele în care s-a efectuat
cercetarea, starea atmosferică, ce persoane au făcut parte din echipa de cercetare, date despre
presupusul făptuitor, ce persoane au participat, martorii asistenţi.

13
Suciu C., op. cit., pag. 514-519

68
Următoarea parte a procesului verbal o constituie partea descriptivă în care se
consemnează în detaliu situaţia locului faptei, prin prezentarea orientativă în spaţiu,
particularităţile topografice, căile de acces, apoi descrierea amănunţită a obiectelor, urmelor,
probelor materiale descoperite, locul în care s-au găsit, mijloacele tehnico-ştiinţifice care s-au
folosit, eventualele particularităţi ale cercetării, observaţiile celor prezenţi la cercetare în
calitate de martori asistenţi, experţi ş.a., iar dacă se ivesc împrejurări controversate şi acestea
vor fi menţionate, ordinea consemnării fiind aceea a desfăşurării activităţii şi a descoperirii
urmelor. În partea finală se trec apoi ce obiecte sau urme au fost ridicate de la locul faptei,
metodele folosite, ce fotografii au fost efectuate, ce s-a înregistrat audio sau video, ce
măsurători fotografice s-au efectuat, ce schiţe, la ce scară, fiind apoi trecute persoanele care
au fost de faţă la efectuarea cercetării, care vor semna procesul verbal.
Pe lângă procesul verbal, ca mijloace secundare de fixare a rezultatelor cercetării, sunt
fotografia judiciară (fotografia de orientare, fotografia schiţă, fotografia obiectelor principale,
fotografia de detalii, măsurătorile fotografice), înregistrarea video, schiţa locului faptei,
mulajele urmelor de adâncime.14

14
Nu insistăm pentru prezentarea detaliată a acestora întrucât ele se execută de persoane cu pregătire
tehnică în domeniu. Pentru extinderi, facem trimitere la Mircea I., op. cit., pag. 249-252; Ciopraga A.,
Iacobuță I., op. cit. , pag. 255-258, ș.a.

69
CAPITOLUL XI
ASCULTAREA PERSOANELOR

CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

Scopul urmărit pe parcursul desfăşurării procesului penal este acela de a constata la


timp şi în mod complet acele fapte care constituie infracţiuni, astfel încât orice persoană care
a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită conform vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată
să nu fie trasă la răspundere, finalitate stabilită prin art. 1 C.pr.pen. şi care este realizată în
momentul în care, ca urmare a comiterii unei infracţiuni, organele judiciare, printr-o
complexă activitate de probaţiune, reuşesc să stabilească toate împrejurările referitoare la
faptă şi făptuitor.

ASCULTAREA ÎNVINUITULUI SAU INCULPATULUI

În cadrul procesului penal, învinuitul sau inculpatul este persoana cea mai importantă,
care cunoaşte cel mai bine fapta săvârşită, care poate oferi cele mai multe date cu privire la
aceasta, astfel că în jurul lui se desfăşoară toată activitatea de administrare a probelor.
Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului, obţinute ca urmare a ascultării de către
organele judiciare, constituie un mijloc de probă în cauză, fie în apărarea, fie în acuzarea sa,
deoarece unele fapte sunt cunoscute numai de el, iar altele, deşi sunt cunoscute şi de alţii, el
le cunoaşte cel mai bine15.
Ascultarea învinuitului sau inculpatului este activitatea procesuală şi de tactică
criminalistică ce prezintă o importanţă deosebită întrucât, în cadrul ei, învinuitul sau
inculpatul poate face mărturisiri, complete sau parţiale, cu privire la infracţiunea pe care a
săvârşit-o, la circumstanţele legate de comiterea ei16, putând totodată să-şi formuleze şi
apărarea cu privire la circumstanţierea faptei ori cu privire la nevinovăţia sa.
Ascultarea învinuitului sau inculpatului se detaşează, sub raportul importanţei, de
restul activităţilor de strângere a probelor, reprezentând activitatea cu frecvenţa cea mai
ridicată, pentru că, fie datorită naturii lor, fie datorită modului de săvârşire a infracţiunilor, nu
în toate cauzele penale aspecte legate de faptă sau de făptuitor pot fi dovedite prin înscrisuri,
prin constatări tehnico-ştiinţifice sau expertize, în schimb desfăşurarea procesului penal, atât
15
Basarab, Matei, Criminalistica , Litografia Universităţii “ Babeş-Bolyai “, Cluj, 1969, pag. 272
16
Aioniţoaie Constantin, Bercheşan Vasile, Butoi Tudorel, Marcu Ilie, Pălănceanu Eugen, Pletea
Constantin, Sandu Ion-Eugen, Stancu Emilian, Tratat de tactică criminalistică, Editura “ Carpaţi “,
1992, pag. 90

70
în cursul urmăririi penale, cât şi al judecăţii, este de neconceput fără ascultarea celui în jurul
căruia se va concentra întreaga activitate a organelor judiciare şi a părţilor, purtătorul celor
mai ample şi utile informaţii - învinuitul sau inculpatul17. Lipsa acestei activităţi are caracter
de excepţie producându-se doar în cazul când învinuitul sau inculpatul este dispărut ori se
sustrage urmăririi penale sau judecăţii.
Stabilirea adevărului într-o cauză penală depinde în bună măsură de pregătirea
profesională, de iscusinţa, de aptitudinile persoanei care efectuează urmărirea penală sau
judecata, de răbdarea şi obiectivitatea cu care se adună probele necesare în cauză18, probe
printre care se numără şi declaraţiile învinuitului sau inculpatului, rezultat al ascultării
acestuia.
Prin “ascultare“ se înţelege “actul procedural prin care învinuitul, inculpatul, celelalte
părţi din procesul penal, martorii sau experţii sunt chemaţi să dea declaraţii sau explicaţii în
faţa organelor de urmărire penală sau a instanţelor de judecată în conformitate cu legea şi cu
respectarea regulilor de tactică criminalistică“19(Alături de termenul de ascultare se mai
utilizează termenul de audiere; aceşti termeni sunt sinonimi atât din punct de vedere literar,
cât şi juridic.)
Prin “tactică“ se înţelege, în mod obişnuit, activitatea ce constă în “totalitatea
mijloacelor utilizate de cineva pentru a izbândi într-o acţiune“.20
Prin tactica ascultării învinuitului sau inculpatului se înţelege acea activitate
criminalistică complexă care constă în utilizarea în conformitate cu dispoziţiile legale, în
timpul ascultării acestuia, a unor metode şi procedee tactice specifice de obţinere a
declaraţiilor, de valorificare a mijloacelor de probă, în scopul aflării adevărului în cauză.

Procesul formării declaraţiilor în conştiinţa infractorului

Psihicul este forma cea mai înaltă de adaptare la mediu şi constituie o funcţie care
este supusă, la rândul ei, legilor dezvoltării . Evoluţia proceselor psihice se realizează în
raport cu dezvoltarea sistemului nervos şi perfecţionarea sa în timp.

17
Ciopraga Aurel, Criminalistica -Tactica, Litografia Universităţii “ Al. I. Cuza “, Iaşi, 1986, pag.
107-108
18
Mircea Ion, Criminalistica , Editura Fundaţiei “ Chemarea “, Iaşi, 1992, pag. 335
19
Dicţionar de criminalistică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, pag. 25
20
Mic dicţionar enciclopedic, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1972

71
Lumea exterioară este cunoscută prin intermediul simţurilor, care, cu toate că sunt
mărginite atât ca număr, cât şi ca posibilităţi, permit o cunoaştere adecvată a realităţii şi o
adaptare superioară la condiţiile acesteia21.
Cunoaşterea, prin orice act al său, se bazează pe un raport între personalitatea
subiectului şi un obiect determinat; acesta din urmă este deopotrivă perceput şi recunoscut ca
atare, ca obiect situat în spaţiu, dar şi ca semnificaţie generală; obiectul este, în acelaşi timp,
raportat la personalitatea subiectului, la interesele şi instinctele sale biologice, la sfera
conştiinţei sale psiho-sociale22.
Multitudinea proceselor de natură psihică, începând cu senzaţia şi terminând cu
gândirea şi voinţa, sunt rezultatul funcţionării mecanismelor de complexitate crescândă a
substanţei nervoase. Aceste mecanisme ale scoarţei cerebrale se conservă şi sunt chiar apte
de perfecţionare numai atâta vreme cât sunt exersate prin funcţionare. Prin urmare, specifice
psihologiei umane sunt procesele psihice complexe, superioare, orientate şi controlate de
conştiinţă23.
Procesul de cunoaştere, în desfăşurarea sa, care va constitui baza procesului de
formare a declaraţiilor, constă în trei momente principale: perceperea, memorarea şi
reproducerea24.
Primul moment - perceperea - însumează senzaţiile şi percepţiile.
Senzaţiile sunt modalităţi de reflectare în creierul omului a însuşirilor izolate ale
obiectelor şi fenomenelor din lumea reală, care acţionează nemijlocit asupra organelor sale
de simţ, fiind cele mai simple procese psihice care semnalează ceea ce se întâmplă în jurul
nostru sau în propriul organism25.
Percepţiile sunt rezultatul acţiunii unui stimul complex, care, de obicei, acţionează,
concomitent asupra mai multor analizatori, sunt modalităţi de cunoaştere, de reflectare a
lumii înconjurătoare în conştiinţa omului26.
Întreaga activitate de percepere este diferită de la individ la individ, pentru că în acest
proces este importantă starea organelor de simţ, acţiunea unuia sau mai multor stimuli,

21
Roşca Alexandru, Bejat Marian, Psihologia , Editura Academiei, Bucuresti, 1976, pag. 28
22
Biberi Ion, Principii de psihologie antropologică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971,
pag. 129
23
Roşca Alexandru., ş.a., op. cit., pag. 28, 43-44.
24
Dan Nicolae, Rolul senzatiilor şi perceptiilor în procesul formării declaraţiilor martorilor şi
infractorilor, în Probleme de medicină judiciară şi de criminalistică, vol. 4, Editura Medicală,
Bucureşti, 1965, pag. 88
25
Chircev A., Mare V., Radu I., Roşca Al.(red.), Roşca M., Zorgo B., Psihologia generală, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucuresti , 1976, pag. 200
26
Smirnov A.A., Leontiev A.N.,Rubinstein S., Teplov B.M., Psihologia, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucuresti, 1959, pag. 151 ;
Chircev A., Roşca Al. ,op. cit., pag. 238

72
intensitatea acestora, limitele sensibilităţii persoanei, experienţa anterioară a celui care
percepe, cunoştinţele generale sau profesionale ale acestuia, starea generală a organismului în
momentul perceperii etc.
În raport cu aceşti factori, persoana care percepe selectează dintre stimulii din mediul
înconjurător pe cel care accentuează unele aspecte ale obiectului sau fenomenului perceput în
detrimentul altora, aşa încât reţine din ansamblul a ceea ce s-a întâmplat doar ce i-a trezit un
mai mare interes27, ce a înţeles mai bine, ce a recepţionat deplin în cadrul sensibilităţii sale.
Trebuie reţinut, aşadar, că perceperea aceloraşi obiecte sau fenomene în condiţii similare de
loc şi de timp, este, de regulă, diferită de la o persoană la alta28.
Al doilea moment al procesului de formare a declaraţiilor - memorarea - constă în
ordonarea în conştiinţa subiectului a celor percepute, respectiv impresiile produse de
realitatea imediată şi receptată de persoană sunt păstrate (conservate) pentru o perioadă de
timp29.
Ansamblul procedeelor de întipărire (memorare), păstrare, reproducere şi
recunoaştere a experienţei dobândite anterior, constituie ceea ce în psihologie poartă
denumirea de memorie30.
Trebuie reţinut că însuşirea de a întipări şi conserva ceea ce s-a perceput este variabilă
de la o persoană la alta, unele persoane având capacitatea unei memorări mai rapide dar
conservarea informaţiei să fie mai de scurtă durată, alte persoane putând să memoreze mai
greu, cu stăruinţe de durată în timp, dar, odată fixată informaţia, păstrarea ei să dureze pe o
perioadă mai îndelungată.
Reproducerea - ca ultim moment al formării declaraţiilor - constă în redarea,
comunicarea verbală sau în scris a celor percepute, selectate şi păstrate prin memorare. În
procesul reamintirii participă imaginile vizuale, auditive şi motorii, al căror grad de
conştientizare poate fi diferit31, iar calitatea reproducerii este determinată de măsura în care
perceperea, selectarea şi ordonarea prin memorare se apropie de perfecţiune, de capacitatea
subiectului de a reda ceea ce a memorat, de eventualul interes al acestuia de a le reda corect
sau deformat, când poate interveni nesinceritatea în cele ce se declară.
Procesul psihologic al formării declaraţiilor este identic, până la un punct, pentru toţi
participanţii la proces, indiferent de poziţia lor procesuală, pentru fiecare existând un moment

27
Mircea Ion, Criminalistica , Editia II, Editura Fundaţiei “Chemarea”, Iaşi, 1994, pag. 253
28
Idem
29
Ciopraga Aurel, Criminalistica , Tratat de tactică , Editura Gama , Iaşi, 1996, pag 188;
Mircea I., op.cit.,pag. 253
30
Roşca Al., Tratat de psihologie experimentală , Editura Academiei R.P.R., 1963, pag 272 ;
Cipraga A., op.cit., pag. 188
31
Roşca Al., Bejat M., op.cit., pag. 36

73
de percepţie a comiterii infracţiunii, un moment de întipărire şi conservare memorială a celor
receptate şi un moment de reproducere, de comunicare în timpul ascultării în faţa organelor
judiciare.
Poziţia în proces a celui ascultat, interesul său ori lipsa unui interes, pot determina o
reproducere diferită a ceea ce s-a receptat şi memorat.
În ceea ce îl priveşte pe inculpat, procesul de formare a declaraţiei acestuia parcurge
aceleaşi momente în care făptuitorul percepe, memorează, iar apoi reproduce fapte şi
împrejurări, de fapt referitoare la propria activitate infracţională pe care a desfăşurat-o,
devenind astfel un martor sui-generis al propriei cauze32.
Procesul formării declaraţiei inculpatului este influenţat de aspecte psihologice
proprii ce apar pe parcursul desfăşurării activităţii infracţionale, anterioare, concomitente şi
posterioare comiterii faptei concrete, care implică apariţia unor particularităţi privitoare la
condiţiile de percepţie, de memorare şi reproducere a faptelor.
Cunoscând această premiză, precum şi aspectele de ordin emoţional şi psihologic care
jalonează orice proces de formare a declaraţiei unui inculpat, organul judiciar -instanţa, în
faza de judecată, împreună cu ceilalţi participanţi la ascultare- va putea alege procedeele
tactice cele mai potrivite pentru ascultarea inculpatului în cauza dedusă judecăţii.
Inculpatul este prezent întotdeauna la locul faptei, devenind sursa cea mai amplă de
informaţii referitoare la infracţiunea sărvârşită, la momentele care au precedat sau au
succedat săvârşirea faptei. De regulă, el se găseşte în condiţii optime de a percepe şi a
memora fapta, atunci când stările emoţionale sunt moderate, de o intesitate medie şi produc
un efect stimulator asupra atenţiei inculpatului, activându-i posibilitatea de receptare.
Trebuie ştiut însă, că în perceperea mai amplă sau mai restrânsă a evenimentelor,
făptuitorul are o atenţie diferită în raport cu forma de vinovăţie cu care săvârşeşte fapta,
respectiv dacă acţionează cu intenţie sau din culpă.
În ipoteza comiterii unei fapte intenţionate, infractorul este preocupat de atingerea
unei anumite finalităţi, aşa încât scopul urmărit îi mobilizează atenţia, ceea ce are ca rezultat
receptarea unor multiple situaţii care i se întipăresc în memorie. Şi aici pot însă apare
diferenţieri în funcţie de capacitatea intelectuală a fiecărui făptuitor, dar mai ales în raport de
împrejurarea că infracţiunea a fost săvârşită după o prealabilă chibzuire sau sub stăpânirea
unui impuls de moment.
Gradul de dezvoltare intelectuală diferit poate conduce la perceperea şi memorarea
doar a unor aspecte din ansamblul evenimentelor ori la receptarea mai amplă a derulării
infracţiunii.
32
Ciopraga A., op.cit., pag. 237

74
O hotărâre spontană de a comite o infracţiune, în opoziţie cu o premeditare în timp a
comiterii acesteia, va avea ca rezultat o percepere a mai puţine aspecte şi drept urmare o
declaraţie a inculpatului cu inexactităţi, cu lacune, mai ales asupra împrejurărilor care au
premers comiterii faptei, dar mult mai fidelă cu privire la aspecte din timpul săvârşirii faptei;
premeditarea comiterii faptei va conduce la o receptare aproape egală a momentelor
anterioare începerii desfăşurării faptei cât şi a celor din timpul executării.
Procesul formării declaraţiilor inculpaţilor care au săvârşit fapta în stare de provocare
ori în stare de depăşire a limitelor legitimei apărări sau în stare de legitimă apărare33 este
puternic influenţat de starea psihică deosebită, de tulburarea pricinuită de atitudinea agresivă
a victimei, reţinându-se exagerat momentele anterioare comiterii faptei şi mai puţin
momentele executării acţiunii sale infracţionale.
În ce priveşte receptarea şi memorarea faptelor săvâşite din culpă, aceste momente în
procesul formării declaraţiilor inculpaţilor sunt, de regulă, mai puţin precise, prezintă unele
lacune, tocmai datorită faptului că atenţia făptuitorului se afla la un nivel scăzut, nu era
activată de vreun scop, totul petrecându-se pe neaşteptate şi fără să fi fost prevăzut. Cele mai
multe informaţii se vor reţine cu privire la momentele care au urmat comiterii faptei sau,
uneori, la momentul în care s-a petrecut infracţiunea.
Momentul reproducerii, moment final în formarea declaraţiei unui inculpat, nu
păstrează aceleaşi caracteristici cu momentele anterioare, pentru că aici intervine buna sau
reaua credinţă a făptuitorului, care va putea să prezinte exact ceea ce a perceput şi memorat
ori va reda o variantă neconformă celor receptate, în ideea de a scăpa de răspunderea penală
ori de a-şi uşura situaţia.
Acest moment al reproducerii parcurge două etape: reproducerea la nivel mintal şi
reproducerea prin exteriorizare.
În prima etapă, făptuitorul, aflat în faţa momentului ascultării, desfăşoară o intensă
activitate mintală de reamintire, de ordonare, de confruntare a celor reţinute şi de elaborare a
versiunii pe care o va prezenta, de cântărire a ceea ce va spune, a şanselor de a fi crezut sau
nu. Pentru ascultarea în faţa instanţei inculpatul va avea în vedere şi faptul că acum va
declara în faţa publicului, în care se vor găsi şi persoane de care este legat afectiv (rude, soţie,
copii etc.), ceea ce îl determină la pregătirea sa şi pentru aceste situaţii emoţionale.
În cea de a doua etapă se va desfăşura reproducerea orală a celor receptate, memorate
şi “prelucrate” în mintea sa în etapa anterioară, declaraţia sa fiind influenţată şi de stressul

33
Mircea Ion, Despre personalitatea victimei şi a făptuitorului omorului săvârsit în stare de legitimă
apărare sau de provocare (Lucrare în limba engleză) în “Studia universitatis Babes-Boyai”, Series
Jurisprudenţia, Cluj-Napoca, 1985, pag. 53-61

75
întâlnirii cu instanţa, de cadrul solemn din sala de dezbateri, de contactul psihologic care s-a
putut realiza.
Momentul reproducerii orale constituie, de altfel, momentul ascultării inculpatului,
obţinerea declaraţiei acestuia.

Valoarea probantă a declaraţiilor învinuitului sau inculpatului

Pe parcursul procesului penal organele judiciare care efectuează urmărirea penală, iar
mai apoi judecata, vor căuta să obţină declaraţii cât mai complexe şi cât mai apropiate de
adevăr. Valoarea care se atribuie declaraţiei date de învinuit sau inculpat ca mijloc de probă
în procesul penal a cunoscut o evoluţie dintre cele mai sinuoase din cele mai vechi timpuri şi
până în prezent. În dreptul roman, valoarea sa era deosebită, mărturisirea (recunoaşterea
faptei) justificând pe deplin condamnarea (“confessus pro judicato est“)34 şi, pentru a fi
obţinută, se recurgea la măsuri de torturare prin care să i se stoarcă acuzatului mărturisirea;
alteori astfel de măsuri se aplicau condamnatului înainte de a fi executat pentru ca acesta să
numească şi pe eventualii complici ori alte circumstanţe ale faptelor omise în timpul
cercetărilor. Obţinută în asemenea condiţii, mărturisirea era considerată “regina probelor“,
singura care conferea judecătorului maximă certitudine. În evul mediu, mărturisirea
comiterii faptei pentru care era cercetat se obţinea prin aceleaşi modalităţi de torturare, însă
mult mai drastice şi sadice, valoarea probantă a mărturisirii fiind absolută, ea singură fiind
suficientă pentru pronunţarea unei condamnări, deci caracterul de regină a probelor se
păstrează. Iluminismul şi Revoluţia Franceză aduc o schimbare în atotputernicia probantă a
mărturisirii, mijloacele de ascultare a celor învinuiţi de săvârşirea unor fapte penale devenind
mai umane, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului stabilind în art. 3 că “orice om are
dreptul la viaţă, libertate şi inviolabilitatea persoanei“, astfel că este condamnată orice
încălcare a demnităţii şi personalităţii omului care ar aminti de obiceiurile primitive ce
trebuie repudiate sau reprimate. Totuşi, mărturisirea făcută fără constrângere, era considerată
suficientă din punct de vedere al probatoriului, omiţându-se a se mai efectua şi alte probe.
În prezent, declaraţia învinuitului sau inculpatului nu are o valoare probantă
deosebită, legea stabilind că ea poate servi la aflarea adevărului numai în măsura în care este
coroborată cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză (art.
69 C.pr.pen.). Această prevedere legală îşi are justificarea în aceea că în practica judiciară,
de multe ori, în declaraţiile lor, învinuiţii sau inculpaţii denaturează adevărul în mod voluntar

34
Pop , Traian, Dreptul procesual penal , Tipografia Naţională Cluj, vol. III, pag. 231

76
sau involuntar, respectiv fie refuză să recunoască infracţiunile comise, fie recunosc fapte pe
care nu le-au comis, datorită unor motivaţii diferite (teama, existenţa unui interes material,
dorinţa de a descoperi un complice sau de a ascunde o faptă mai gravă etc)35.
Prin urmare, aşa cum s-a afirmat în literatura juridică 36, mărturisirea are o forţă
probantă condiţionată, trebuind a fi coroborată cu celelalte probe existente în cauză, precum
şi un caracter divizibil, prin faptul că poate fi acceptată parţial sau în întregime, după cum
este confirmată sau infirmată de întreg probatoriul. Totodată declaraţia poate fi retractabilă,
respectiv învinuitul sau inculpatul îşi poate retrage declaraţiile anterioare37.
În concluzie, deşi declaraţiilor învinuitului sau inculpatului nu li se acordă legal o
valoare probantă superioară altor mijloace de probă, acestea îşi au valoarea lor particulară
ori, cel puţin, ajută la cunoaşterea poziţiei subiectului activ faţă de fapta săvârşită38.

Reglementarea procesuală a ascultării învinuitului sau inculpatului

Activitatea procesuală de ascultare a învinuitului sau inculpatului se realizează prin


luarea interogatoriului şi obţinerea de declaraţii cu privire la fapta cercetată, activitate de
importanţă deosebită în care organele judiciare trebuie să respecte cu stricteţe prevederile
legale prevăzute de art. 69-74 C.pr.pen. pentru faza urmăririi penale şi prevăzute de art.323-
325 C.pr.pen. pentru faza cercetării judecătoreşti, aceste texte legale cuprinzând regulile cu
caracter tactic ce vizează ascultarea. Reguli tactice criminalistice de ascultare a învinuitului
sau inculpatului trebuie aplicate doar în limitele cadrului legal stabilit de aceste dispoziţii
procedurale care reglementează ascultarea.
Cadrul general de reglementare procedurală a ascultării se completează şi cu
dispoziţiile art. 4, art. 202 şi ale art. 287 C.pr.pen. care stabilesc că organele judiciare trebuie
să aibă rol activ şi au obligaţia de a strânge probele necesare aflării adevărului, probe care pot
fi atât în favoarea cât şi în defavoarea învinuitului sau inculpatului, acesta trebuind să fie
ascultat în legătură cu învinuirea ce i se aduce. Cel ce urmează a fi ascultat are dreptul (şi nu
obligaţia) de a da declaraţie, în caz de refuz fiind aplicabile dispoziţiile art. 325 al. 2

35
Neagu, Ion, Drept procesual penal, Editura Academiei RSR Bucureşti, 1988, pag. 269
36
Stancu, Emilian, Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor, curs de criminalistică, partea a II- a şi a
III- a, Bucureşti, 1988, pag. 95 ; Theodoru, Grigore, Moldovan, Lucia, Drept procesual penal,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti , 1979, pag. 143
37
Dongoroz Vintilă, Dărîngă Gheorghe, Kahane Siegfried, Lucinescu Dumitru, Nemeş Aurel,
Popovici Mihai, Sîrbulescu Petre, Stoican Vasile, Noul Cod de procedură penală şi Codul de
procedură penală anterior, prezentare comparativă, Ed. politică, Bucureşti, 1969, pag. 221
38
Stancu, Emilian, op. cit., pag. 98

77
C.pr.pen. În România, într-o perioadă anterioară, interogatoriul inculpatului se lua sub
jurământ39, situaţie care nu mai există în prezent când se pune accent pe respectarea dreptului
la apărare şi pe prezumţia de nevinovăţie, astfel că invinuitul sau inculpatul nu poate fi
constrâns nici moral să-şi recunoască vinovăţia, sarcina dovedirii faptelor şi a vinovăţiei
revenind organelor de urmărire penală.

x x
x

În cuprinsul cursurilor universitare, tratatelor ori a altor lucrări de studiu criminalistic,


toţi autorii se ocupă doar de ascultarea învinuitului sau inculpatului în faza de urmărire
penală, fără a acorda interes sau spaţiu tacticii ascultării inculpatului în faza cercetării
judecătoreşti, respectiv în faţa instanţei de judecată.
Interesul cercetării criminalistice presupune însă studierea tacticii ascultării celui care
este învinuit de comiterea unei fapte penale, pe întreaga durată a procesului penal.
Este adevărat că ascultarea inculpatului este, în principiu, asemănătoare cu cea
desfăşurată în faza urmăririi penale (de organele poliţiei şi parchetului), însă prezintă
nenumărate aspecte care o diferenţiază şi o individualizează, procedeele tactice de ascultare a
inculpatului primind o specificitate proprie.
Dacă în timpul urmăririi penale ascultarea se realizează în biroul de anchetă, fără
prezenţa altor persoane decât anchetatorul şi învinuitul sau inculpatul (cu asistarea de către
apărător doar în cazurile prevăzute de lege), fără ca anchetatul să cunoască dacă există sau nu
împotriva sa probe acuzatoare administrate, fără participarea celorlalte părţi din proces, dacă
ascultarea sa se poate realiza din punct de vedere tactic aşa cum anchetatorul doreşte şi
consideră necesar, în faza cercetării judecătoreşti, în faţa instanţei de judecată, condiţiile
ascultării sunt cu totul diferite.

39
Pop, Traian, op. cit., pag. 237

78
În această nouă fază, ascultarea inculpatului se face cu respectarea principiului
publicităţii dezbaterilor, în prezenţa publicului prezent în sala de judecată, a tuturor părţilor
din proces (parte vătămată, parte civilă, parte civilmente responsabilă, uneori în prezenţa
coinculpaţilor), a apărătorului, cu solemnitate, cu respectarea riguroasă a unor norme
procedurale (art. 323-325 C.pr.pen.), după ce inculpatul cunoaşte toate probele administrate
cu privire la fapta pentru care este trimis în judecată, probe de care a luat cunoştinţă cu
prilejul prezentării materialului de urmărire penală de către procuror (art. 250-254 C.pr.pen.),
după ce anterior a mai fost ascultat în faza de urmărire penală şi deja s-a obişnuit cu această
ascultare. În plus, spre deosebire de urmărirea penală unde ascultarea se face, de regulă,
pentru fiecare declaraţie, doar de o singură persoană (poliţist sau procuror), în faţa instanţei
ascultarea se realizează prin activitatea de interogare desfăşurată de instanţă, respectiv de
preşedinte, de procuror, de apărător, de părţile vătămate, civile sau civilmente responsabile,
de ceilalţi inculpaţi (personal sau prin apărător), care pot pune întrebări atât prin intermediul
judecătorului - preşedinte de complet - cât şi direct, cu încuviinţarea acestuia (art. 323
C.pr.pen.).
Lipsa preocupărilor pentru studierea tacticii ascultării inculpatului în faţa instanţei de
judecată a dus la o percepere eronată a acestui sector vast şi important al criminalisticii,
considerându-se că doar pe parcursul urmăririi penale sunt operante metodele elaborate de
criminalistică. Vom observa astfel că unii autori intitulează capitolele cu acest obiect ca
“ascultarea învinuitului sau inculpatului“40, iar alţii doar “ascultarea învinuitului“41. În
tratarea temei se dezvoltă tactica criminalistică a ascultării în faza de urmărire penală, chiar şi
atunci când se face referire la inculpaţi, punctul final al studiului fiind momentul terminării
urmăririi penale. Acesta poate fi motivul pentru care mulţi jurişti au rămas în credinţa că aria
de cuprindere a criminalisticii se limitează doar la faza de urmărire penală.

ASPECTE PSIHOLOGICE ALE ASCULTĂRII

Probleme de psihologie judiciară

“Psihologia înarmează pe magistrat cu o metodă exactă de cercetare, după urma


căreia el nu poate avea decât profit. Această aplicare a
psihologiei în practica profesională a magistratului şi în
genere a omului de legi, este aşa de firească, încât pare
ciudat că în viaţa practică lucrurile se petrec altmintreli

Mircea, Ion, op. cit., pag. 335 ; Aioniţoaie, Constantin, ş.a., op.cit., pag. 90
40

41
Basarab, Matei, op. cit., pag. 272 ; Suciu, Camil, Criminalistica, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1972, pag. 584 ; Stancu, Emilian, op. cit., pag. 95 ; Golunski, S.A., Criminalistica, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, pag. 333

79
de cum le indică raţiunea. În viaţa practică juristul, de
cele mai dese ori, se crede dispensat de a se ocupa de
ştiinţa sufletului. Calitatea de psiholog nu este cerută
nicăieri în mod oficial. Când ea se întâmplă să fie
alipită de cea de jurist, aceasta este o raritate.”

( C. Rădulescu-Motru)42

Încă de la începuturile constituirii psihologiei ştiinţifice mulţi psihologi şi-au dat


seama de importanţa aplicării cunoştinţelor psihologice în administrarea justiţiei şi de aceea
au consacrat acestei probleme un mare numar de studii şi cercetări, prefigurând apariţia
psihologiei judiciare, care are ca obiect “studierea nuanţată şi aprofundată a persoanei umane
implicată în drama judiciară, în vederea obţinerii cunoştinţelor şi a evidenţierii legităţilor
psihologice apte să fundamenteze obiectivarea şi interpretarea corectă a comportamentelor
umane cu finalitate judiciară sau criminogenă”.43
Legătura între psihologia judiciară şi criminalistică este biunivocă, atât în aspectele
teoretice, cât şi în cele practice ale celor două discipline, iar în ceea ce priveşte tactica
criminalistică a ascultării învinuitului sau inculpatului, psihologia judiciară este
indispensabilă, ea oferind cunoştinţele psihologice necesare cu referire la potenţialul
psihologic al individului uman implicat în procesul penal - inculpatul, cât şi al persoanelor ce
concură la aflarea adevărului în cauză, potrivit competenţelor pe care legea li le conferă.44
Realizarea ascultării inculpatului presupune o activitate complexă, contactul direct
dintre subiecţii raportului procesual penal. Între aceştia se produce în mod inevitabil şi
necesar o confruntare psihologică, un duel psihologic,45 în care, cu respectarea cerinţelor
legale, organele judiciare pot folosi metode şi procedee tactice specifice, care pot fi dintre
cele mai diverse, însă nu nelimitate. Astfel, procedeele utilizate nu pot contraveni
dispoziţiilor legale, fiind interzisă utilizarea unor procedee menite să inducă în eroare pe cel
ascultat ori folosirea forţei în aflarea adevărului.46
Reuşita ascultării inculpatului nu se poate realiza fără a cunoaşte elemente ce ţin de
firea, caracterul persoanei care este acuzată de săvârşirea unei fapte penale, respectiv
trăsăturile şi caracteristicile psihice ale celui ascultat şi în funcţie de acestea să fie adoptate
anumite tactici, strategii de ascultare.
42
Rădulescu-Motru C., Psihologia martorului, în Convorbiri Literare, 1906, pag. 364, apud
Moldovan Sabin, Studii de drept procesual civil, vol I , Tipografia Diecezană Arad, 1935, pag. 124
43
Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T., Psihologie judiciară, Casa de editură şi presă “Şansa” SRL,
Bucureşti, 1992, pag.5
44
Idem, pag. 11
45
Stancu, E., op. cit., pag. 97
46
Stancu, E., Probleme de criminalistică şi de criminologie, Supliment al buletinului intern, nr. 1,
1983, pag. 35

80
Cadrul restrâns al participării la ascultare existent în timpul urmăririi penale (lucrător
de poliţie ori procuror, pe de-o parte, şi învinuit sau inculpat - uneori asistat de către apărător
- pe de altă parte) este cu totul altul în faţa instanţei, la ascultarea în faza cercetării
judecătoreşti; în această fază participă reprezentantul Parchetului în calitate de susţinător al
acuzării, partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, personal ori prin
apărător, inculpatul (de regulă asistat de către apărător), membrii completului de judecată.
Relaţia interpersonală între toţi aceşti participanţi la ascultare, lupta de pe diferite
poziţii, obiectivul final ce trebuie realizat - aflarea adevărului - necesită o analiză a aspectelor
psihologice privitoare la fiecare în parte ori la contactul direct ce intervine în acest “duel
judiciar“.

Psihologia inculpatului

Persoana ajunsă în faţa organelor judiciare în calitate de învinuit sau inculpat şi căreia i
se impută săvârşirea unei infracţiuni, trebuie cunoscută sub aspectul componentelor
psihologice ale personalităţii - temperament, caracter, aptitudini - pentru că numai
astfel se poate alege tactica potrivită de ascultare a acestuia.
Momentul luării primei declaraţii de organele de urmărire penală găseşte pe cel
ascultat într-o stare psihică caracterizată la infractorii primari printr-un adevărat şoc, printr-o
stare de abandonare în faţa a ceea ce i se întâmplă, printr-o stare de teamă pentru ceea ce va
urma.
Detenţia preventivă determină pentru infractorul primar apariţia unei stări de
deprimare faţă de condiţile în care se află, este îngrozit de aparatul justiţiei şi înspăimântat de
perspectiva unei condamnări care i-ar distruge cariera, familia. Dacă detenţia durează, cel
arestat se obişnuieşte treptat cu situaţia sa, evident într-o măsură redusă, însă începe să
imagineze cum să-şi facă o apărare cât mai veridică, se autoconvinge de lipsa sa de vinovăţie,
de vinovăţia sa redusă ori cade într-o stare de deprimare în care este capabil de a recunoaşte
orice faptă, chiar nesăvârşită de el, se abandonează în faţa situaţiei în care a ajuns. În cele mai
multe cazuri, infractorul îşi concepe o versiune proprie, şi-o repetă pentru a o prezenta
anchetatorului, ajungând nu arareori să creadă în această versiune.
În timpul urmăririi penale, cel arestat îşi stabilizează trăirile psihice, caută să împartă
cu apărătorul său sistemul de apărare pe care l-a gândit, are încredere în apărător. Teama lui
de organul de cercetare penală (poliţist, procuror) se amplifică la constatarea raporturilor
bune pe care le observă, eventual, între acesta şi apărătorul său în momentul începerii unei

81
noi audieri (ex. poliţistul ori procurorul strânge mâna apărătorului, schimbă amabilităţi etc.),
aceste raporturi creându-i convingerea că a fost trădat. Alteori însă aceste raporturi îl fac să
creadă că va fi ajutat, că există şansa de a fi eliberat ori de a nu fi trimis în judecată.
O dată trimis în judecată şi ajuns în faţa instanţei, inculpatul, stabilizat psihic, va fi
supus unor reluări ale emoţiilor iniţiale, însă de o intensitate mai redusă. Constatarea
existenţei emoţiei ce poate dovedi că există neconcordanţe între cele afirmate şi cele
petrecute în realitate, dintre adevăr şi neadevăr constituie elementul principal al tacticii
criminalistice de derulare a ascultării47. Această stare emotivă poate fi stabilită, observată,
însă niciodată în chip total48. În psihologia judiciară s-a afirmat că stările emotive, de
tensiune psihică sunt însoţite de o serie de manifestări exterioare cum ar fi:49 accelerarea
bătăilor inimii, mărirea presiunii sangvine, apar fenomene vasodilatatorii (congestionare) sau
vasocontrinctorii (paloare) se accelerează şi se dereglează ritmul respiraţiei, se dereglează
emisia vocală (răguşirea, tremurul vocii), salivaţia se diminuează (senzaţie de uscare a
buzelor şi a gurii), muşchii scheletici se contractă sau se relaxează subit, se schimbă mimica
şi pantomimica (agitaţie cu mişcări şi gesturi ce nu mai corespund unei comportări normale a
individului), se întârzie timpul de reacţie sau de latenţă la întrebări care conţin cuvinte critice
(afectogene)50. Aceste modificări ori manifestări pot fi observate, într-o anumită măsură, de
cei care participă la ascultarea inculpatului, dar şi aceasta în funcţie de experienţa, pregătirea
psihologică şi însuşirile native ale fiecăruia. În practică se poate constata, la o simplă asistare
în sala de judecată, preocuparea sau capacitatea magistratului în acest sens, manifestările
inculpatului, încercările acestuia de a şi le ascunde sau nu.
Alături de emoţii, de manifestările acestora (mai sus arătate), o altă categorie de
probleme psihologice ce trebuie cunoscute se referă la încercările inculpatului de a se
prezenta într-o lumină cât mai favorabilă, de a ascunde adevărul ori de a da un alt sens
(evident favorabil lui) faptei săvârşite. Organul judiciar trebuie să cunoască faptul că în faţa
instanţei inculpatul poate refuza de a da declaraţii, să nu recunoască faptele ce i se reţin în
sarcină prin rechizitoriu (menţinându-şi poziţia de la urmărirea penală ori schimbând-o, când
la urmărire a recunoscut faptele), poate încerca să invoce imposibilitatea de a-şi aduce
aminte, poate să invoce diferite alibiuri, să recunoască fapte mai puţin grave în scopul

47
Bogdan, T., Probleme de psihologie judiciară, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, pag. 181
48
Idem
49
Bogdan, T., Sântea, I., Drăgan-Cornianu, R., Comportamenutul uman în procesul judiciar, Editura
Ministerului de Interne, Bucureşti, 1983, pag. 138 ; Bogdan, T., op. cit., pag. 181-182, Stancu, E.,
Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor, op. cit., pag. 101-102
50
Roşca, Al., Metodologie şi tehnici experimentale în psihologie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971,
pag. 151 şi urm. ; Stancu, E., op. cit., pag. 102

82
ascunderii faptelor grave, să simuleze alterări ale minţii (nebunie), defecţiuni ale unor organe
de simţ (surzenie, muţenie, orbire), să facă încercări de sinucidere ori de automutilare51.
Toate aceste manifestări nu sunt greu de a fi surprinse, constatate, însă dificultatea
este de a le interpreta corect. Această sarcină, de o importanţă maximă, revine
reprezentanţilor autorităţilor judiciare, şi în primul rând magistratului judecător, investit în
această fază a cercetării judecătoreşti cu realizarea obiectivului fundamental al oricărui
proces, aflarea adevărului. Nu mai puţin importantă este şi sarcina celorlalţi participanţi la
proces: procuror, apărătorul inculpatului, partea vătămată, parte civilă, parte civilmente
responsabilă (ori apărătorii acestora din urmă), fiecare putând să le surprindă şi să le
folosească în realizarea însărcinării ori interesului ce îl au în proces.

Aspecte psihologice privind pe magistratul procurer

În faza cercetării judecătoreşti procurorul participă, în majoritatea cauzelor penale,


potrivit normelor de procedură penală (art. 315-316 C.pr.pen.), exercitând rolul său activ în
vederea aflării adevărului şi a respectării dispoziţiilor legale. Deşi legea nu atribuie în mod
expres procurorului rolul de acuzator în proces, totuşi, practic, procurorul exercită acest rol şi
este receptat ca atare. În această fază, procurorul nu conduce ascultarea, dar participă la ea în
mod activ, prin întrebările ce le adresează inculpatului şi care sunt puse prin intermediul
preşedintelui completului de judecată (de regulă), cu aprobarea preşedintelui putând uneori să
pună întrebările şi în mod direct (art. 323 C.pr.pen.). Fiind investit cu o anumită calitate în
proces şi plecând de pe o altă poziţie decât procurorul de la urmărirea penală, procurorul care
participă la faza de cercetare judecătorească cunoaşte deja probele administrate în faza de
urmărire penală, le apreciază valoarea probantă şi, de multe ori, prevede coordonatele
ascultării în instanţă a inculpatului, aducându-şi contribuţia la această activitate.
Ca trăsături psihologice, de personalitate a procurorului se impun a exista răbdarea,
atenţia, înţelegerea, puterea de adaptare, corectitudinea, buna-credinţă, puterea de a-şi
cunoaşte şi a-şi controla trăsăturile de personalitate de natură să se repercuteze negativ asupra
ascultării, cum ar fi, de exemplu, nervozitatea, superficialitatea, duritatea, supraaprecierea

Stancu, E., Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor..., op. cit., pag. 102-103 ; Aioniţoaie, C., Cora, I.,
51

Curs de criminalistică, vol. II, Bucureşti, 1975, pag. 180

83
propriilor calităţi52, convingerea neclintită în vinovăţia inculpatului, exacerbarea rolului de
acuzator, impertinenţă, aroganţă53.
Un bun procuror trebuie să aibă sau să dobândească unele calităţi speciale ca:
perspicacitatea, spiritul de observaţie, insistenţă de bună-credinţă, subtilitatea deducţiilor şi
sintezelor, rapiditatea sesizării unor relaţii şi forţa argumentării logice, a căror rezultantă
formează intuiţia profesională54, iubirea de oameni, respectul faţă de fiinţa umană.
Alături de aceste aspecte, nu trebuie uitat a aminti şi faptul că, de regulă, procurorul,
datorită poziţiei pe care a ocupat-o peste 45 de ani în sistemul judiciar român, are credinţa că
este superior apărării, părţilor din proces, chiar instanţei de judecată, ceea ce îi conferă o
psihologie aparte, care nu poate decât să prejudicieze o corectă ascultare a inculpatului, în
situaţia în care nu îşi înţelege exact rolul stabilit de lege - de participant în procesul de aflare
al adevărului (nu de confirmare a acuzării) şi de supraveghetor al respectării dispoziţiilor
legale.
Această psihologie a "superiorităţii acuzării" s-a format pe temeiul convingerii
procurorului că, fiind abilitat de lege să decidă trimiterea sau nu a unei persoane în judecată
cu o încadrare juridică a faptei pe care tot el o stabileşte, ceilalţi participanţi la proces trebuie
să se conformeze celor stabilite de el, să-i respecte opinia exprimată în ce priveşte vinovăţia
inculpatului pe care l-a trimis în judecată, pentru că el reprezintă statul.
Considerăm că procurorul cât şi apărătorul şi părţile din proces trebuie să aibă o
poziţie egală în faţa instanţei, iar ţinuta procurorului şi apărătorului să fie egală în solemnitate
(prin purtarea robei) în toate etapele desfăşurării unui proces. Deasemeni, în faza de judecată,
procurorul trebuie să devină o parte în procesul penal care susţine acuzarea, egală apărării,
pentru că doar în acest fel drepturile inculpatului vor fi pe deplin respectate.

Aspecte psihologice privind pe apărător

În procesul penal, potrivit art. 24 din Constituţia României, părţile au dreptul


să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu. În ceea ce-l priveşte pe inculpat,
legiuitorul a stabilit că asistenţa sa juridică de către un avocat este obligatorie, când acesta

52
Tactica ascultării învinuitului, martorilor şi minorilor ; confruntare şi pregătire pentru
recunoaştere, Institutul de Criminalistică al Procuraturii R.P.R., Bucureşti, 1958, pag. 17 şi urm. ;
Stancu, E., op. cit., pag.103
53
Altavilla, E., Psihologia gindizaria, vol. I, Unione tipografice-editrice Torinese, 1955, pag. 902-
908, apud Mitrofan, N.,ş.a., op. cit., pag. 171
54
Mitrofan, N., ş.a., op. cit., pag.171

84
este minor, militar în termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat, elev al unei unităţi
militare de învăţământ, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical
educativ ori când este arestat chiar în altă cauză, în cauzele în care legea prevede pentru
infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare sau când instanţa apreciază
că inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea (art. 171 C.pr.pen.).
În comparaţie cu ceilalţi participanţi în procesul penal, psihologia avocatului
este diferită în funcţie de calitatea în care acesta participă în proces, respectiv apărător al
inculpatului, al părţii vătămate, al părţii civile ori al părţii civilmente responsabile.

a) Psihologia apărătorului inculpatului

Încă din momentul alegerii ori desemnării din oficiu pentru realizarea apărării unui
inculpat, avocatul va fi supus unor trăiri psihologice diferite în funcţie de raportarea sa la
fapta comisă de inculpat şi la persoana acestuia.
În faza de judecată apărătorul inculpatului poate studia dosarul cauzei, anterior
ascultării, pentru a lua cunoştinţă de învinuirea care se aduce celui căruia îi va face apărarea,
va putea obţine date despre acesta spre a-i cunoaşte personalitatea, poziţia pe care a adoptat-o
în proces până în acel moment, de recunoaştere ori nerecunoaştere a faptei imputate.
Gravitatea faptei comise de inculpat, antecedentele penale ale acestuia, eventuala
publicitate făcută cauzei în presă pot declanşa în apărătorul acestuia atitudini diferite, de la
resemnarea în faţa învinuirii până la îndârjirea de a dovedi nevinovăţia clientului său, chiar
împotriva probelor administrate şi pe care a avut posibilitatea să le analizeze. Oricare din
aceste atitudini, o dată îmbrăţişate, conduc la derularea unor procese psihice de o deosebită
intensitate, care vor prejudicia activitatea de aflare a adevărului.
Un apărător resemnat în faţa învinuirii este, de obicei, cel care nu a putut ajunge la
înţelegerea egalităţii apărării cu acuzarea, cu sentimentul că munca sa este inferioară celei
desfăşurată de procuror, intimidat de acuzator, de multe ori cu o pregătire profesională, dar
mai ales cu o capacitate psihică modestă. Sentimentul de abandonare, teama de a nu supăra,
dorinţa de a nu se implica într-o apărare care să nu izbutească, frica de situaţii conflictuale,
determină adoptarea unei atitudini de apatie, marcată totuşi de un stress emotional intens.
La polul opus, apărătorul hotărât de a face apărarea cu orice preţ, fără a ţine seama de
adversar, de gravitatea faptei imputate inculpatului, va căuta cu febrilitate probaţiuni
favorabile clientului său, bazându-se pe o disproporţionată încredere în sine, în cunoştinţele
sale, în poziţia sa profesională (şi uneori politică), căutând chiar şi influenţarea opiniei

85
publice prin interviuri în mijloacele de informare în masă. Procesele psihice care se
declanşează în persoana unui asemenea apărător sunt, de obicei, paralele cu cele declanşate
în persoana clientului său, sunt determinate de dorinţa de a se remarca personal, dar în
detrimentul apărării clientului său.
Sentimentele de simpatie ori antipatie ale apărătorului faţă de inculpatul pe care îl
apără, generate de fapta săvârşită sau de persoana acestuia, trebuie înlăturate sau, cel puţin,
ţinute sub control. Indiferent de aprobarea sau dezaprobarea faptelor comise ori de profilul
moral ori antecedentele făptuitorului, apărătorul trebuie să-şi înfrângă resentimentele şi să-i
facă o apărare în limitele legii, deci mecanismul derulării proceselor psihologice trebuie să
fie echilibrat, fără sincope55.
Sarcina avocatului ales de inculpat (ori desemnat din oficiu) este de a-i face acestuia o
apărare completă şi competentă, în limitele legale. De la primul contact cu inculpatul, în faza
de urmărire penală (când i-a fost apărător încă din această fază) ori în faza cercetării
judecătoreşti (când a fost ales doar în această fază) avocatul, fără a se identifica din nici un
punct de vedere cu inculpatul, va încerca a înţelege şi a explica atitudinea de vinovăţie ori de
nevinovăţie a acestuia. Din perspectiva psihologică, deosebit de important este ca avocatul să
aibă răbdarea de a asculta, o atenţie trează, capacitate de înţelegere (atât a motivaţiilor intime
ale inculpatului, a personalităţii acestuia, cât şi a mecanismelor de comitere a faptei), să
dovedească perspicacitate (sesizând eventualele “fisuri“ în acuzare, nepotriviri între probele
administrate, omisiuni de probaţiune), bună-credinţă, respect faţă de adevăr, mobilitate în
gândire şi adaptabilitate la orice schimbare în mersul previzibil al procesului. Aspecte de
superficialitate, aroganţă, eventuală resemnare în faţa probelor considerate deosebit de
concludente, suficienţă, nerăbdare, duritate sunt defecţiuni psihice care nu îşi au locul în
persoana unui apărător. În aceeaşi categorie trebuie cuprinsă şi atitudinea apărătorului de a
face o apărare cu orice chip, căutând probaţiuni mincinoase, contrafăcute ori contrafăcându-
le, ori identificarea cu inculpatul până la a crede că-şi apără propria cauză. De asemenea,
apărătorul inculpatului trebuie să se considere egal cu reprezentantul acuzării, şi de pe
această poziţie să procedeze la desfăşurarea întregii apărări.
Avocatul inculpatului, pe lângă participarea la rezolvarea laturii penale a cauzei,
trebuie să fie bine pregătit şi pentru disputa legată de rezolvarea pretenţiilor civile, respectiv
soluţionarea laturii civile. Aceleaşi calităţi psihice, dublate de cunoştinţe profesionale
temeinice trebuie să aibă drept rezultat o corectă stabilire a pretenţiilor civile ale părţii civile.

55
Un exemplu negativ în raport cu aceste aspecte îl constituie răbufnirea antipatiei apărătorului lui
N.Ceausescu în procesul din decembrie 1989 când acesta, în loc să-i facă apărarea potrivit legii si cu
respectarea deontologiei profesionale, s-a transformat într-un vehement acuzator.

86
b) Psihologia apărătorului părţii vătămate şi a părţii civile

Persoana care a suferit prin fapta penală comisă de inculpat o vătămare fizică, morală
sau materială, dacă participă la procesul penal, se numeşte parte vătămată, iar persoana
vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal se numeşte parte civilă (art.
24 alin. 1 şi 2 C.pr.pen.).
Indiferent de aceste calităţi procesuale în care înţelege să participe în procesul penal,
victima infracţiunii, prejudiciată în mai mare sau mai mică măsură în integritatea sa fizică, în
personalitatea ei ori în avutul ei, în momentul în care îşi va angaja un apărător în proces,
acesta trebuie să posede cunoştinţe psihologice în baza cărora să abordeze victima şi să-i
susţină interesele. De la primul contact cu aceasta, apărătorul trebuie să încerce, prin luarea
informaţiilor despre felul în care s-a comis fapta, să cunoască persoana victimei, gradul în
care fapta inculpatului a afectat-o fizic, moral ori material, poziţia ei subiectivă faţă de cele
întâmplate, gama de trăiri ale victimei în raport cu ce i s-a întâmplat, cuprinsă între
sentimente de îndârjire, dorinţă de răzbunare şi până la compasiune faţă de inculpat, regret că
a ajuns în această situaţie. Pe lângă aceasta, eventualele pretenţii civile trebuind justificate şi
dovedite în instanţă, apărătorul va putea aprecia seriozitatea întinderii acestora (respectiv
dacă sunt exagerate şi nejustificate ori modice). Din toate aceste constatări, apărătorul poate
cunoaşte personalitatea victimei, adaptându-şi apărarea, felul în care va trebui să o facă,
respectiv dacă va pleca de la constatarea lipsei oricărei culpe a victimei ori de la existenţa
unei culpe mai mari sau mai mici. Considerăm că, evident în funcţie de caracteristicile
psihologice ale victimei, sesizate în acest timp, apărătorul trebuie, de regulă, să explice de la
început victimei faptul că şi ea are sau nu are vreo culpă , şi aceasta în mod corect şi deschis,
pentru că altfel, pe timpul derulării procesului, dacă va încerca aceste explicaţii ori victima va
observa că apărătorul ei acceptă tacit o cât de redusă culpabilizare a sa56, va interveni
susceptibilitatea victimei care, adeseori, direct sau indirect, îl va acuza de “pactizare“ cu
avocatul inculpatului57, simţindu-se trădată în interesele sale.
Din punct de vedere al psihologiei judiciare, victima trebuie înţeleasă ca
manifestându-se diferit în situaţia în care participă în proces ca parte vătămată, neavând
pretenţii civile şi urmărind doar o cât mai aspră condamnare a inculpatului58 ori ajutarea
acestuia spre a fi cât mai uşor condamnat sau chiar achitat59 şi situaţii în care participă la

56
De exemplu, nu se va opune la admiterea unui martor propus de apărătorul inculpatului, prin care
acesta declară că doreşte să dovedească faptul că victima l-a provocat pe inculpat.
57
Mitrofan, N. ş.a., op. cit., pag. 180
58
Aceasta în situaţiile când, spre exemplu, i-a fost lezată onoarea
59
Situaţii în care inculpatul îi este rudă ori o persoană faţă de care există o mare afectivitate

87
proces ca parte civilă, de această dată precumpănind interesul pecuniar. Apărătorul trebuie să
înţeleagă aceste aspecte psihice şi să-şi canalizeze activitatea în sensul dorit de victimă spre
rezolvarea, în limitele legii, a interesului acesteia. Cu totul greşit va proceda atunci când,
identificându-se cu victima, cu durerea ei, cu prejudicierea ei, apărătorul va asigura victima,
de la început şi apoi pe tot parcursul procesului, de dreptatea interesului său, iar în final, după
ce hotărârea instanţei nu i-a confirmat cererile, să găsească culpe imaginare celorlalţi
participanţi la proces.

c) Psihologia apărătorului părţii responsabile civilmente

Persoana chemată în procesul penal să răspundă potrivit legii civile, pentru pagubele
provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului se numeşte parte responsabilă civilmente
(art. 24 al. 3 C.pr.pen.).
În apărarea acestei părţi se prezintă în proces fie un avocat ales, în situaţia în care
această calitate o are o persoană fizică, fie jurisconsultul unităţii ori un avocat ales, când este
vorba de o persoană juridică. Deşi ambii apărători sunt persoane cu pregătire juridică, din
punct de vedere psihologic, există, de regulă, o diferenţiere care îşi are izvorul în contactele
mai dese şi repetate cu faza de cercetare judecătorească ale unui avocat, în raport cu astfel de
contacte mult mai reduse ale unui jurisconsult, specializarea acestuia din urmă fiind legată
mai puţin de desfăşurarea unui proces penal.
În ceea ce priveşte avocatul, apărător al părţii civilmente responsabile, acesta, în
general, prezintă aceleaşi caracteristici psihologice cu apărătorul inculpatului, interesul părţii
pe care o apără fiind alăturat interesului inculpatului, astfel că nu le vom mai repeta, fiind
expuse anterior.
Jurisconsultul societăţii comerciale, care o reprezintă pe aceasta şi care figurează în
proces ca parte responsabilă civilmente, de regulă, se caracterizează prin aspecte de
timiditate, de pasivitate în momentul ascultării inculpatului, considerând în mod eronat că
rolul său este subsidiar celui al apărătorului inculpatului. Situaţiile în care jurisconsultul
depăşeşte această poziţie, se implică activ şi cu bună-credinţă în această activitate, dovedeşte
perspicacitate, înţelegere, dinamism, nu pot decât să constituie un ajutor în aflarea
adevărului, în eventuala diminuare a vinovăţiei inculpatului, care, corelativ, va duce şi la
reducerea responsabilităţii civilmente a unităţii pe care el o reprezintă.

88
Aspecte psihologice ale părţii vătămate şi ale părţii civile

Studierea sistematică a victimei (care în procesul penal poate figura în calitate de


parte vătămată sau parte civilă) a fost ridicată în anul 1956 de către B. Meldenson, care a
propus chiar constituirea unei noi discipline ştiinţifice, denumită victimologia60.
După acest început, mai mulţi autori au preluat ideile şi argumentaţiile lui Mendelson,
dezvoltându-le ori criticându-le, problematica psihologică a victimei constituind preocupare
constantă în psihologia judiciară.
Stările psihice prin care trece victima unei infracţiuni sunt provocate de situaţiile
neaşteptate, neobişnuite, de atmosfera conflictuală circumscrisă unor infracţiuni , ceea ce
pune victima în stare de puternică emoţie, frică, groază, disperare, mânie, reducându-i
percepţia situaţiilor în care a fost implicată, aducând-o în starea unor reacţii de agitaţie, de
incapacitate de a reacţiona, de puternică dezorganizare psihică. Acţiunea făptuitorului asupra
victimei, asupra bunurilor acesteia, fac posibilă supunerea acesteia unor senzaţii corporale de
durere care se repercutează şi asupra psihicului celui vătămat sau păgubit, ceea ce afectează
şi stocarea memorială a informaţiilor ducând la o reţinere lacunară a evenimentelor sau la o
alterare a adevărului faptelor comise împotriva sa.
Percepţia şi memorarea, fiind puternic afectate de starea emoţională cauzată de fapta
infractorului, conduc la reţinerea parţială a filmului desfăşurării acţiunii îndreptate împotriva
sa, aşa încât, lipsind unele momente sau faze, partea vătămată este instinctiv mânată spre
refacerea logică a întregului, de unde şi consecinţa unor denaturări care pot apare.
Distorsionarea receptării şi reţinerii momentelor comiterii faptei conduc la
prezentarea denaturată a acesteia cu prilejul reproducerii, din cauza unor împrejurări mai
presus de voinţa persoanei vătămate ori dependente de voinţa acesteia, alterarea adevărului
celor întâmplate putând avea un caracter conştient sau inconştient.
Denaturarea inconştientă, involuntară se datorează, cel mai adesea, stării emoţionale
sub stăpânirea căreia persoana vătămată a perceput faptele şi constă în exagerarea modului de
comitere, a consecinţelor produse, a prejudiciului fizic, moral sau material suferit61.
Sensibilitatea redusă sau sporită a victimei face ca, în timp, pericolul la care a fost
expusă, în momentele comiterii faptei de către inculpat, să crească în gravitate generând ca
reacţie o atitudine mult mai acuzatoare a victimei faţă de inculpat.

60
Mendelson, B., Etudes internationales de psychosociologie criminelle , nr. 1, Paris, 1956, apud
Bogdan, T., Probleme de psihologie judiciară, op. cit., pag. 90
61
Ciopraga A., op.cit., pag. 311

89
Denaturarea conştientă, voluntară a celor întâmplate este urmarea unei atitudini
deliberate prin care, deşi faptele sunt receptate în mod corect, se încearcă înrăutăţirea situaţiei
infractorului, din motive de răzbunare pentru ceea ce s-a comis şi de obţinere a unei poziţii
care să estompeze eventuala sa contribuţie la săvârşirea acţiunii infracţionale generată de
atitudinea sa provocatoare sau violentă ori a unor relaţii de duşmănie anterioare.
În esenţă, s-a apreciat că această problematică se integrează fenomenului psihologic
al frustraţiei determinate de impactul pe care infracţiunea îl are asupra cursului firesc al vieţii
persoanei victimei62. Această frustraţie se bazează pe faptul că, prin fapta inculpatului,
victimei i s-au cauzat suferinţe morale sau fizice ori pagube materiale, ceea ce determină
victima, de regulă, să aibă tendinţa de a deveni răzbunătoare încercând să prezinte o stare de
fapt exagerată, în detrimentul inculpatului, pentru a-i îngreuna situaţia din punct de vedere
penal ori pentru a obţine pe cale judecătorească despăgubiri civile substanţiale63, ori să
încerce să-şi ascundă aportul ei la declanşarea activităţii ilicite a inculpatului, cum ar fi, de
pildă, anumite acte de provocare, unele neînţelegeri anterioare avute cu inculpatul64.
Nu este exclus însă ca victima să fie deasupra acestor stări şi, prin urmare, să se
prezinte echilibrată psihic şi obiectivă, prezentând real starea de fapt. Alteori victima va
putea să încerce denaturarea faptelor în sensul ajutării inculpatului, evocării unor culpe ale ei
neconforme cu adevărul, aceasta pentru a determina reducerea răspunderii penale a
inculpatului ori chiar înlăturarea acestei răspunderi, sorgintea acestei atitudini putând consta
fie în sentimentele de rudenie sau de afecţiune care o leagă de inculpat, fie în faptul că i s-au
acoperit daunele cu o sumă mult mai mare de către inculpat sau aparţinătorii acesteia.
În ce priveşte partea civilă, care exercită acţiunea civilă în procesul penal şi solicită
despăgubiri, problematica psihologică trebuie să aibă în vedere următoarele categorii de
prejudicii care decurg din traume psihologice perene65 şi care se acordă într-o gamă tot mai
amplă de către instanţele judecătoreşti în ultima perioadă66:
- prejudicii constând în dureri fizice sau psihice ;
- prejudiciul estetic (în caz de sluţire fizică a victimei);
- prejudiciul de agrement (compensaţie la posibilităţile de viaţă diminuate ale unei
persoane prin alterarea integrităţii sale funcţional-fiziologice);

62
Mitrofan, N., ş.a., op. cit., pag. 180
63
Basarab, M., Drept procesual penal, Cluj, 1971, pag. 146
64
Mircea, I., Despre tactica audierii victimei, în “ Studia Universitatis Babeş-Bolyai”, Series
Jurisprudentia, Cluj, 1974, pag. 165
65
Mitrofan, N, ş.a., op. cit., pag. 180
66
Bădilă, Mircea, Răspunderea civilă delictuală. Săvârşirea infracţiunii de perversiune sexuală.
Victimă minoră. Admisibilitate ( notă ), “ Dreptul “, nr. 10/1992, pag. 76-79

90
- prejudiciul juvenil (prejudiciu moral special suferit de către o fiinţă umană tânără
care îşi vede reduse speranţele de viaţă ori anumite agremente ale existenţei).
Sfera prejudiciilor de ordin psihologic este mult mai vastă în doctrina şi practica
judiciară a ţărilor Europei Occidentale şi în America67.
Problematica psihologică a victimei, constituită parte civilă în procesul penal, a fost
abordată de noi în ţară şi cu referire la finalitatea realizării reparării efective a prejudiciului,
constatându-se că, dacă infractorul este pedepsit prin aplicarea unei pedepse, statul este la
rândul său “pedepsit“ (în sensul că trebuie să se îngrijească de deţinut pe durata pedepsei -
asigurându-i hrană, îmbrăcămite şi măsuri educative de reeducare), doar partea civilă este
neglijată, în sensul că primirea sumelor stabilite de instanţă ca despăgubiri civile depinde de
starea materială a inculpatului ori eventual a părţii responsabile civilmente 68, de multe ori
acoperirea efectivă a prejudiciului civil stabilit fiind fără finalitate, în lipsa posibilităţilor de
plată a celor obligaţi.
Preocupările pentru armonizarea şi chiar unificarea legislaţiei interne a ţărilor
europene în domeniul răspunderii civile pentru daunele morale au dus la elaborarea unor
“Recomandări asupra recuperării prejudiciului moral“ elaborate la Colocviul ţinut la Londra
între 21-25 iulie 1969, sub auspiciile Consiliului Europei69, elaborându-se o serie de
îndrumări în acest sens, dovadă a interesului ce există în tot mai mare măsură cu privire la
victimele prejudiciate sub aspect moral.

Aspecte psihologice privind pe magistratul judecător

În faza cercetării judecătoreşti, conducătorul activităţii de ascultare a inculpatului este


judecătorul - preşedinte al completului de judecată (art. 296, 298, 322-325 C.pr.pen.).
O sumă de cunoştinţe profesionale temeinice, dublate de o gândire logică nu pot duce
singure la stabilirea adevărului într-o cauză, tactica ascultării unui inculpat fiind determinată
şi de personalitatea judecătorului magistrat, care este constituită nu numai din calităţile ca
atare ale acestuia, ci şi din capacitatea de adaptare a trăsăturilor de personalitate a
comportamentului celui care ascultă, în fiecare situaţie concretă. Un bun judecător trebuie să
se caracterizeze printr-o gândire mobilă, prin capacitatea de a stabili uşor contactul
psihologic cu persoana ascultată, prin obiectivitate în capacitatea de prelucrare şi interpretare
67
A se vedea Albu, Ion, Ursa, Victor, Răspunderea civilă pentru daunele morale, Editura “ Dacia “,
Cluj-Napoca, 1979
68
Bogdan, T., Sîntea, I., Analiza psihosocială a victimei. Rolul ei în procesul judiciar, Ministerul de
Interne, Inspectoratul general al Miliţiei, Bucureşti, 1988, pag. 8
69
Albu, I, Ursa, V., op. cit., pag. 123-125

91
a declaraţiilor date în faza de urmărire penală, prin capacitatea de controlare a sentimentelor
de simpatie sau antipatie faţă de cel ascultat70 şi mai ales prin capacitatea de a nu-şi forma
idei preconcepute cu privire la vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului71, trebuind să aibă
totodată şi aprofundate cunoştinţe de psihologie practică, un deosebit simţ al dreptăţii.
Activitatea judecătorului de ascultare a inculpatului în instanţă prezintă o serie de
aspecte psihologice, între care şi aspecte subiective ce ţin de personalitatea magistratului.
Prin urmare, şi în activitatea de cercetare judecătorească, chiar respectând prevederile
procedurale de asigurare a garanţiilor legale, intervine un anumit grad de subiectivitate, fapt
care nu este dăunător şi nu afectează, în mare, administrarea justiţiei, dacă se reuşeşte
cunoaşterea acestor aspecte pentru a se putea acţiona cu maximum de obiectivitate posibilă 72.
Această subiectivitate, în sens psihologic şi aşa cum trebuie înţeles termenul, înseamnă tot
ceea ce este legat de subiect, de personalitate deci, şi implică activitatea conştientă,
luciditatea etc., caracteristici care apar diferit la fiecare persoană, motiv pentru care
acţionează sau reacţionează în spaţiul psihologic fiecare în felul ei73. Într-un dosar penal,
studiat la fel de aprofundat, tactica de ascultare a inculpatului, elementele ce par importante,
planul de ascultare, obiectivele de urmărit pot fi cu totul diferite de la un magistrat la altul şi
aceasta pentru că din momentul studierii cauzei se declanşează o serie de procese psihice care
ţin de personalitatea fiecărui magistrat judecător, de calităţile perceptive, observative,
imaginative şi cele de gândire ale acestuia, de experienţa sa anterioară în domeniu şi de
capacitatea de a valorifica această experienţă. Alăturat acestora se declanşează şi spiritul de
analiză şi sinteză, precum şi capacitatea de apreciere, care, şi ele, sunt diferite de la o
persoană şi alta.
În timpul cercetării judecătoreşti, la ascultarea inculpatului, judecătorul, prin
atribuţiile sale stabilite de lege, domină această activitate, pentru că el conduce ascultarea, are
şi posibilitatea să observe, să studieze pe inculpat sub aspectul exteriorizării trăirilor sale
psihice. Interpretarea corectă a acestor exteriorizări ţine de experienţa profesională a
magistratului, de cunoştinţele sale de psihologie judiciară, de inteligenţa sa şi de buna-
credinţă.
Realizarea unei bune ascultări a inculpatului, având drept scop aflarea adevărului,
necesită în persoana magistratului şi o serie de alte însuşiri, printre care şi perseverenţa lui de
a verifica cu rigurozitate toate variantele susţinute în apărare sau acuzare, pentru a putea
exclude orice posibilitate de eroare, perseverenţă care trebuie dublată de o gândire limpede,
70
Stancu, E., Criminalistica, vol. II, Editura Proarcadia, Bucureşti, 1993, pag. 83
71
Mircea, I., Criminalistica, op. cit., pag. 337
72
Bogdan, T., Probleme de psihologie judiciară, op. cit., pag. 192
73
idem

92
mobilă, neîngheţată în proiect, o capacitate de a putea înţelege că nu doar varianta
rechizitoriului sau a inculpatului trebuie urmărită şi verificată, că poate exista şi o altă
variantă care poate fi cea adevărată.
Considerăm că, una dintre cele mai importante însuşiri care ar trebui să alcătuiască
personalitatea unui judecător, este cea de respect faţă de fiinţa umană, capacitatea de a
înţelege omul în ansamblul său ca sumă de calităţi şi defecte, pentru că judecata se face în
primul rând cu privire la om, prin prisma persoanei sale şi raportat la fapta săvârşită.
Adaptând la faza de judecată o clasificare a psihologiei judiciare74 în ce priveşte
tipurile psihologice ale persoanelor care efectuează ascultarea, vom putea spune că
magistraţii judecători s-ar putea împărţi, raportat la momentul ascultării inculpatului, în:
- tipul temperat, caracterizat printr-un comportament firesc, echilibrat, care ascultă cu
atenţie inculpatul, este răbdător, calm, analitic, oportun şi eficient în intervenţii, cu tactul
corespunzător situaţiei, interesat de lămurirea aspectelor esenţiale;
- tipul amabil, care se manifestă printr-o anumită transparenţă în relaţia cu inculpatul
şi jovialitate, care creează o atmosferă destinsă, de câştigare a încrederii inculpatului ;
- tipul autoritar, individualizat printr-o atitudine rigidă, gravă, cu accent de
solemnitate, impunându-şi la modul imperativ voinţa în faţa inculpatului, realizând, de cele
mai multe ori, o atmosferă de intimidare ce are ca efect lipsa de cooperare a inculpatului în
audiere;
- tipul expansiv în gestică, mimică, limbaj, exteriorizat prin intervenţii inoportune în
desfăşurarea ascultării care se desconspiră în intenţiile sale, uşor de observat şi studiat de
către inculpat, deseori complexat de necesitatea afirmării ori nerăbdător şi superficial;
- tipul cabotin, caracterizat prin exagerarea utilizării procedeelor actoriceşti, căruia îi
place să se audă, este preocupat de imaginea sa şi nu de felul în care se desfăşoară ascultarea;
- tipul patern, care se exprimă printr-un comportament blând în timpul ascultării, cu
înţelegere şi chiar compasiune faţă de inculpat, interesat excesiv de mobilul săvârşirii faptei,
considerându-se obligat să facă aprecieri, să dea sfaturi;
- tipul monoton, neinteresat, caracterizat prin indiferenţă faţă de inculpat, de
personalitatea acestuia, de faptele lui, plat în gândire, fără rol activ, apatic, modest intelectual
şi juridic, mulţumit de ascultările anterioare de la urmărire, cu rare tresăriri de personalitate75.

74
Mitrofan, N., ş.a., op. cit., pag. 171-172
75
Acest tip de magistrat nu a fost amintit până în prezent în nici o lucrare, poate pentru a se crea
convingerea că nu există ori pentru că s-a considerat că s-ar aduce prejudicii justiţiei, în general.
Pentru că există şi un asemenea tip şi pentru că justiţia ar fi prejudiciată tocmai prin ascunderea
acestui fapt, am considerat necesar a-l alătura celorlalte tipuri consacrate. Este tipul de judecător a
cărui activitate de ascultare se rezumă la consemnarea rezultatului ascultării inculpatului : “ Am
înţeles învinuirea , menţin declaraţiile anterioare .”

93
Este însă de observat că, în multe cazuri, magistratul judecător nu poate fi încadrat
efectiv în vreunul dintre aceste tipuri, existând în manifestările sale o combinaţie între aceste
tipuri sau o schimbare, de la o cauză la alta, a tipului în care ar putea fi încadrat. Dacă aceste
schimbări se datorează dispoziţei momentane a persoanei magistratului, bazată pe factori
exteriori momentului ascultării (probleme de familie, de sănătate, neînţelegeri la locul de
muncă, satisfacţii personale ori insatisfacţii etc.) magistratul nu prezintă un echilibru psihic
care să-i confere posibilitatea de a efectua o bună ascultare. Dacă însă schimbarea este
conştientă, cu rol tactic în vederea adaptării la tipul psihologic observat sau intuit al
persoanei ce va fi ascultată, aceasta va putea conduce la o reuşită a ascultării.

Câteva consideraţii privind psihologia duelului judiciar

în faza cercetării judecătoreşti

În procesul penal, în faza de cercetare judecătorească, sfera mai largă de participanţi


la ascultarea inculpatului (decât în faza de urmărire penală), presupune în mod necesar o
activitate mai amplă, desfăşurată în mod conex, de pe poziţii diferite, de către cei care sunt
legal chemaţi la desfăşurarea acestei activităţi.
Noţiunea de duel judiciar a fost mai puţin utilizată înainte de anul 1989, în ţara
noastră neexistând abordări ale problematicii psihologiei acuzatorului public şi apărătorului,
în privinţa Procuraturii asemenea studii nefiind posibile “din cauza caracterului închis al
instituţiei şi a unei psihologii oficiale, caracterizate prin rigiditate, ignorându-se că în spatele
funcţiei se află totuşi oameni cu personalitatea lor psihosocială şi culturală distinctă" 76. De
asemenea, avocatul, cel ales sau numit, pentru asigurarea apărării inculpatului, a fost
marginalizat şi ignorat, deşi nu s-a putut nega niciodată importanţa şi valoarea profesiunii lui,
neexistând ca atare nici preocupări privind psihologia acestuia.
În prezent egalitatea acuzării şi apărării în faţa justiţiei, devenind reală, necesită o
tratare psihologică ca atare, în interacţiune şi interdependenţă, rolul lor la aflarea adevărului
fiind deosebit de important.
În acest duel judiciar nu trebuie uitată participarea şi a celorlalte părţi din proces:
partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă, fiecare cu interesele ei,
alăturate fie acuzării fie apărării, într-o anumită măsură.

76
Mitrofan, N., ş.a., op. cit., pag. 173

94
Urmărirea modului în care se desfăşoară acest duel judiciar, dar şi intervenţia activă
în derularea acestuia, respectarea dispoziţiilor legale, orientarea lui, sunt atribute ale instanţei
de judecată în sistemul nostru de drept.
În ascultarea inculpatului, potrivit principiului contradictorialităţii ce constituie
fundamentul juridic al duelului judiciar, acest duel începe în faza de adresare a întrebărilor şi
primire a răspunsurilor, care succede faza relatărilor libere, întrebări care se adresează prin
intermediul preşedintelui completului de judecată, ceea ce explică implicarea judecătorului în
duelul judiciar77. Rolul activ al judecătorului care conduce audierea are un impact psihologic
asupra participanţilor la ascultare, indiferent de poziţia pe care aceştia o ocupă - de acuzatori
ori de apărători. Cunoaşterea trăsăturilor de personalitate a judecătorului constituie o cerinţă
necesară, care poate fi de folos în realizarea colaborării cu completul de judecată în
îndeplinirea mandatului pe care procurorul şi avocatul îl au, respectiv de acuzator ori de
apărător. Este evident, totodată, că şi judecătorul trebuie să sesizeze profilul psihic al
procurorului, al apărătorului, al părţilor din proces, aşa cum şi părţile din proces trebuie să-şi
cunoască reciproc acest profil, datorită interacţiunii în care îşi desfăşoară activitatea. Dar,
totuşi, cea mai importantă cunoaştere interpersonală, sub aspectele ei psihice, trebuie să se
realizeze între reprezentantul acuzării şi cel al apărării, de multe ori aceasta fiind hotărâtoare
în câştigarea duelului judiciar.
Procurorul care, de regulă, este susţinătorul acţiunii publice, reprezentant al societăţii
(în cauzele în care acţiunea penală se exercită din oficiu), susţinător al acuzării inculpatului,
este înlocuit în această din urmă calitate de un avocat în situaţia proceselor în care acţiunea
penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, devenind
reprezentant al acuzării, astfel că o calitate în plus a avocatului ar trebui să fie mobilitatea lui
psihică, garanţie a reuşitei sale în duelul judiciar.

Norme tactice legale de ascultare a inculpatului

Normele procedurale penale fixează cadrul ascultării inculpatului în instanţă (art.


323-325 C.pr.pen.) prevăzându-le pe cele mai importante, care au caracterul unor metode
tactice. Legiuitorul a prevăzut doar aceste norme pentru că nici nu putea şi nici nu trebuia să
includă toate metodele tactice, deoarece, cu respectarea cadrului legal stabilit, rămâne
criminalisticii sarcina elaborării de reguli şi procedee tactice de ascultare a inculpatului.
77
În alte sisteme de drept ( de ex. cel american, cel englez etc. ) duelul judiciar se desfăşoară în mod
direct între acuzare şi apărare, prin adresarea de întrebări inculpatului în mod nemijlocit, judecătorul
având aici un rol pasiv.

95
O primă normă procedurală este cea prevăzută de art. 323 alin.1 C.pr.pen. care
stabileşte că ascultarea inculpatului este prima activitate pe care instanţa trebuie să o
desfăşoare în cadrul procesului de aflare a adevărului. În alin.2 al aceluiaşi articol este
prevăzută apoi o dispoziţie legală cu caracter de normă tactică, respectiv oferirea posibilităţii
inculpatului de a relata liber tot ce ştie despre fapta pentru care este trimis în judecată, fără a
fi întrerupt şi fără a i se citi ori a i se aminti conţinutul declaraţiilor date în faza de urmărire
penală, acesta în realizarea scopului de a se obţine o relatare spontană, cursivă şi cât mai
conformă cu realitatea.
Pentru situaţiile rare în care inculpatul nu-şi mai aminteşte anumite fapte sau
împrejurări, ori pentru situaţiile în care există contraziceri între declaraţiile făcute de inculpat
în instanţă şi cele date anterior, legiuitorul stabileşte prin art. 325 alin.1 C.pr.pen. o regulă
completatoare, respectiv, preşedintele, după terminarea relatării libere, este îndrituit a cere
inculpatului explicaţii, putând da citire, în întregime sau în parte, declaraţiilor anterioare.
Dacă inculpatul refuză să dea declaraţii în faţa instanţei, potrivit art. 325 alin.2 C.pr.pen.,
preşedintele dispune să fie citite declaraţiile date de inculpat în faza de urmărire penală.
O nouă normă procedurală, cu caracter de procedeu sau regulă tactică, este cea
prevăzută de art. 323 alin.2 teza II C.pr.pen., care stabileşte că, după terminarea relatării
libere, începe faza de punere a întrebărilor şi primire a răspunsurilor, întrebări care se pot
pune de către preşedinte, de către procuror, partea vătămată, partea civilă, partea civilmente
responsabilă, de către ceilalţi inculpaţi, precum şi de către apărătorul inculpatului a cărui
ascultare se face (în situaţiile în care ceilalţi participanţi la proces au apărători, întrebările
sunt puse, de regulă, de către aceştia). Întrebările sunt puse prin intermediul preşedintelui de
complet, iar instanţa are abilitarea să respingă acele întrebări pe care nu le consideră necesare
în cauză (art. 323 alin.3 C.pr.pen.).
Prin art. 323 alin.4 C.pr.pen. se mai stabileşte că inculpatul poate fi supus unei
ascultări repetate ori de căte ori este necesar.
O altă normă procesuală cu caracter tactic este şi cea prevăzută de art. 324 alin.1
C.pr.pen., care, diferit de regula generală instituită prin art. 71 alin.2 C.pr.pen., prevede că la
cercetarea judecătorească, când sunt mai mulţi inculpaţi în aceeaşi cauză, fiecare este ascultat
în prezenţa celorlalţi. Observăm aici o deosebire de reglementare între modalitatea stabilită
pentru ascultarea în faza de urmărire penală şi în faza cercetării judecătoreşti, în această din
urmă fază accentul punându-se pe verificarea şi completarea probelor administrate în faza de
urmărire penală, verificare şi completare care au loc în şedinţă publică, cu participarea

96
tuturor subiecţilor oficiali şi neoficiali ai procesului penal prezenţi la judecată 78, astfel că
ascultarea coinculpaţilor se face în prezenţa tuturor, realizându-se publicitatea şi
contradictorialitatea şedinţei de judecată79. Pentru situaţiile în care această regulă de principiu
ar împiedica însă o bună ascultare, legiuitorul a prevăzut prin art. 324 alin.2 C.pr.pen. că
atunci când interesul aflării adevărului o cere, instanţa poate dispune ca unul sau unii dintre
inculpaţi să fie ascultaţi fără ca ceilalţi să fie de faţă. Această reglementare are şi ea caracter
tactic, permiţând dispunerea, la cererea oricărui participant la proces sau din oficiu, a unei
ascultări care să aibă o mai mare eficienţă. În acest caz, în sala de şedinţă rămâne doar
inculpatul ce se ascultă, ceilalţi fiind îndepărtaţi din sală. Considerăm necesar ca pentru
realizarea eficienţei acestei ascultări separate, după ascultarea unui inculpat şi introducerea
pentru ascultare a altui coinculpat, cel anterior ascultat să fie ţinut separat de cei care încă nu
au fost ascultaţi (şi apoi faţă de cei deja ascultaţi) pentru a nu-şi comunica ce au declarat ori a
se pune de acord cu anumite aspecte ale faptei. În cazul în care nu se realizează această
separare, ascultarea separată îşi poate pierde utilitatea.

Exemplificăm în acest caz ascultarea realizată în dosarul 990/198680 în care au


fost trimişi în judecată un număr de 9 inculpaţi pentru comiterea infracţiunii de încăierare.
Din ascultările inculpaţilor efectuate în cursul urmăririi penale nu s-a putut stabili precis
care dintre inculpaţi a aplicat lovitura care a cauzat decesul unei victime şi care a aplicat
lovitura care a produs vătămarea corporală gravă a unei alte victime, toţi cei şapte inculpaţi
din primul grup fiind trimişi în judecată pentru încăierare în formă agravată prevăzută de
art. 322 alin. 3 C.pen.

În faţa instanţei s-a dispus ascultarea separată a inculpaţilor luându-se măsuri şi


pentru ca cei îndepărtaţi din sală să nu comunice între ei , şi, după o audiere care a durat
peste şase ore , doar din cele declarate de inculpaţi s-a putut stabili cu precizie autorul
uciderii victimei, respectiv a vătămării corporale grave a celeilalte victime şi actele de
complicitate a restului inculpaţilor81. Tot din această ascultare s-a desprins şi un alt aspect
important privind încadrarea juridică a faptelor, respectiv modalitatea în care s-au comis

78
Dongoroz, Vintilă, Kahane, Siegfried, Antoniu, George, Bulai, Constantin, Iliescu, Nicoleta,
Stănoiu, Rodica, Explicaţii teoretice ale Codului de Procedură Penală Român, vol. II, Partea
specială, Editura Academiei, Bucureşti, 1976, pag. 173
79
Neagu, Ion, op. cit., pag. 500
80
Dosar nr. 990/1986 al Trib. Sibiu, sent.pen.nr 31/1986 rămasă definitivă prin respingerea
recursurilor (nepublicată)
81
Este de precizat că faptele s-au comis noaptea si nu au existat martori care să poată relata cele
întâmplate, declaratiile inculpatilor devenind cu atât mai importante

97
faptele şi vinovăţia fiecărui inculpat, ulterior schimbându-se încadrarea juridică din
încăierare în infracţiune de omor şi vătămare corporală gravă.

Considerăm că, dacă nu s-ar fi procedat la această ascultare separată, rezultatul


audierii ar fi fost departe de a contribui la aflarea adevărului.

Pentru realizarea deplină a contradictorialităţii, legiuitorul a stabilit însă, prin art. 324
alin.3 C.pr.pen., obligaţia instanţei ca, după ascultare, în prezenţa tuturor coinculpaţilor, să
fie citite declaraţiile luate separat, după care coinculpaţii care nu au fost prezenţi, pot pune
întrebări inculpatului ascultat separat82. În alin. 4 al art. 324 C.pr.pen. se mai instituie şi
posibilitatea ca inculpatul ascultat separat să poată fi ascultat repetat în prezenţa celorlalţi
inculpaţi sau a unora dintre ei.
Pentru că pot apare situaţii în care inculpatul nu-şi mai aminteşte anumite fapte sau
împrejurări la care s-a referit în declaraţiile anterioare date în faza de urmărire penală ori
între acele declaraţii şi declaraţia dată în faza cercetării judecătoreşti, există neconcordanţe,
contraziceri ori se retractează total cele declarate anterior, s-au prevăzut prin art. 325
C.pr.pen. alte dispoziţii procesuale cu caracter tactic, respectiv instanţa să ceară explicaţii cu
privire la neconcordanţele ivite, putând da citire, dacă e cazul, în întregime sau în parte,
declaraţiilor date anterior (alin.1), aceeaşi citire a declaraţiilor anterioare fiind făcută în mod
obligatoriu atunci când inculpatul refuză să dea declaraţii în faţa instanţei (alin.2). Lectura în
instanţă a declaraţiilor scrise date anterior este mijlocul prin care se satisface principiul
oralităţii judecăţii83. Prin necunoaşterea sau nesocotirea acestor dispoziţii legale se mai
practică uneori în instanţă începerea audierii inculpatului cu citirea declaraţiilor sale date în
faza de urmărire penală ori se renunţă complet la audierea inculpatului prezent, înlocuind
aceasta prin citirea declaraţiilor anterioare84. Această practică, greşită din punct de vedere
procedural, este cu atât mai greşită din punct de vedere al tacticii criminalistice, întrucât
propriu-zis se exclude o fază deosebit de importantă a procesului penal - ascultarea
inculpatului în instanţă.

PREGĂTIREA ASCULTĂRII INCULPATULUI

82
Volonciu, Nicolae, Drept procesual penal , Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1972, pag.
354
83
Manzini, Vicenzo, Trattato di diritto procesuale penale, apud Volonciu, N., op. cit., pag. 355
84
Kahane, Siegfried, Despre sancţiunile procedurale, Studii şi cercetări juridice, nr. 2/1969, pag.255

98
Orice activitate umană, cu cât este mai bine pregătită înainte de a se trece la
desfăşurarea ei, cu atât mai mult va duce la finalitatea dorită. Şi în cazul ascultării
inculpatului, o bună pregătire a acesteia va duce în mod negreşit la obţinerea unor declaraţii
care să contribuie hotărâtor la aflarea adevărului.
Necesitatea unei bune pregătiri a ascultării inculpatului este de esenţa reuşitei în
această activitate. Atenţia îndreptată spre studierea detaliată a faptei săvârşite, sub toate
aspectele ei, trebuie corelată cu cunoaşterea infractorului, a personalităţii acestuia, a
mobilurilor care l-au determinat să comită o asemenea faptă, a eventualelor situaţii
conflictuale anterioare, a contribuţiei victimei infracţiunii, a condiţiilor concrete în care s-a
desfăsurat activitatea infracţională.
În raport de toate aceste aspecte, se va putea stabili şi tactica de pregătire în vederea
ascultării, modalitatea în care vor fi studiate probele administrate în faza de urmărire penală,
stabilirea importanţei dovezilor cauzei, aspectele de natură psihologică care vor trebui avute
în vedere în derularea acestei activităţi.
Pregătirea ascultării inculpatului are o sferă amplă şi este necesar a fi desfăşurată sub
mai multe aspecte:

Studierea dosarului cauzei

Momentul sesizării prin rechizitoriu a instanţei cu judecarea unei cauze presupune un


ansamblu de probe administrate deja, ascultări ale inculpatului, martorilor, părţilor vătămate,
părţilor civile realizate în faza de urmărire penală (cazul sesizării instanţei prin plângere
prealabilă îl vom analiza într-un capitol următor). Studierea temeinică a tuturor actelor şi
probelor din dosar constituie o îndatorire de primă importanţă pentru magistrat. Prin acest
studiu, cel care va efectua ascultarea poate să obţină suficiente date cu privire la fapta (sau
faptele) pentru care inculpatul este trimis în judecată, precum şi cu privire la persoana
inculpatului. În această fază, studiul aprofundat, atent, trebuie să ducă în mod necesar la
aflarea modalităţii de comitere a faptei, a împrejurărilor concrete în care s-a comis, la
contribuţia activităţii inculpatului în conexitate cu împrejurările favorizatoare care au facilitat
săvârşirea ei, iar în cazul când există mai mulţi inculpaţi contribuţia fiecăruia dintre aceştia.
Acest studiu trebuie făcut cu obiectivitate, atât a probelor în acuzare, cât şi a celor

99
administrate în apărare, precum şi asupra circumstanţelor atenuante sau agravante ale
răspunderii inculpatului85.
În timpul studierii probelor se impune a fi notate pe fişa de ascultare toate elementele
importante cu privire la cauză şi la persoana inculpatului, aspectele neprobate ori cu un
probatoriu insuficient, eventualele alibiuri invocate, întrebările ce se impun a fi puse,
aspectele de lămurit, neconcordanţele dintre declaraţiile luate inculpatului în timpul urmăririi
penale ori între declaraţiile acestuia şi alte probe.
Deosebit de importantă în această fază este şi consultarea literaturii juridice şi a
practicii judiciare cu referire la infracţiunea pentru care inculpatul este trimis în judecată,
întrucât cu prilejul ascultării vor trebui lămurite aspecte ale conţinutului infracţiunii, mai ales
privitoare la latura obiectivă şi la latura subiectivă, de multe ori stabilirea corectă prin
întrebări şi răspunsuri a acţiunii inculpatului în concret şi a intenţiei sau culpei ori a lipsei de
vinovăţie cu care a acţionat, determinând reuşita activităţii de înfăptuire a justiţiei.
În situaţiile când ascultarea urmează a se face cu privire la o infracţiune într-un
anumit domeniu cu un aspect special, spre exemplu o infracţiune economică, comisă într-un
anumit sector productiv, pregătirea ascultării presupune studierea actelor normative şi a
reglementărilor speciale referitoare la acel sector, cunoaşterea sferei atribuţiilor de serviciu
ale inculpatului.
În activitatea practică de pregătire a ascultării regula este realizarea temeinică a
acestei activităţi, studiul aprofundat, atent. Nu putem însă să nu arătăm că, uneori, această
pregătire se face superficial ori nu se face deloc, ajungându-se ca direct, în sala de şedinţă,
fără a fi studiată cauza, să se procedeze la ascultare. Situaţiile în care ascultarea nu este
pregătită se pot datora încrederii celui ce va efectua această activitate în experienţa sa, în
capacitatea sa de a sesiza rapid aspectele cauzei, lipsei de interes şi de respect pentru
activitatea ce o desfăşoară, lipsei de timp pentru a studia dosarele în situaţiile unui rol
deosebit de încărcat. Indiferent de motivaţie, considerăm că este de neacceptat o asemenea
atitudine care duce la o activitate de ascultare desfăşurată la întâmplare, fără eficienţă, la
prelungirea în timp a ascultării, care nu rareori trebuie repetată, nu ca regulă tactică, ci ca
rezultat al felului defectuos în care a fost pregătită.
Magistratul care conduce ascultarea este necesar să pregăteasă cu minuţiozitate
această ascultare.
În pregătirea ascultării mai trebuie reţinut şi faptul că judecătorii trebuie să ştie să se
pregătească şi în raport de cei care participă la ascultare, şi care, în realizarea îndatoririi pe
care o au sau a interesului în proces, vor pregăti şi ei ascultarea şi vor încerca să releve doar
85
Aioniţoaie, Constantin, ş.a., op. cit., pag. 92

100
aspectele care le sunt favorabile . Astfel, procurorul va pregăti ascultarea pentru a menţine
învinuirea şi a demonstra că aceasta este de netăgăduit, iar inculpatul şi apărătorul său vor
căuta să acrediteze ideea nevinovăţiei inculpatului ori unei vinovăţii cât mai reduse a
acestuia.
Prin urmare, fiecare probă administrată trebuie bine studiată pentru că se poate
încerca folosirea ei doar în parte, respectiv exploatarea doar a unui anumit aspect care
confirmă acuzarea ori o infirmă, iar prin anumite întrebări care se vor pune în timpul
ascultării, dacă studiul a fost superficial, se poate ajunge la absolutizarea şi dezvoltarea
exagerată a acelui aspect, în realizarea interesului arătat. Cunoaşterea de la început a oricărei
probe în amănunţime şi în conexiune cu toate probele din dosar fac ineficiente încercările
trunchierii adevărului, pentru că, după fiecare întrebare cu privire la un aspect rupt din
context, se va putea continua - de cel ce conduce ascultarea - cu întrebări complementare care
să reconstituie întregul probei.
Am putea exemplifica sub acest aspect situaţia în care, în declaraţiile de la urmărire
penală, inculpatul arată că “am primit de la coinculpat bunurile despre care ştiam că sunt
sustrase, le-am valorificat şi i-am remis coinculpatului contravaloarea pentru că bunurile erau
ale acestuia, eu nereţinând nici o sumă". La instanţă inculpatul îşi schimbă declaraţia arătând
că “am primit de la coinculpat bunurile, le-am valorificat şi i-am remis coinculpatului
contravaloarea pentru că bunurile erau ale acestuia, eu nereţinând nici o sumă”. Consemnarea
doar a acestei declaraţii la instanţă transformă recunoaşterea infracţiunii de tăinuire în faza de
urmărire penală într-o faptă care nu mai întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii,
lipsindu-i sub aspectul laturii subiective cerinţa esenţială subiectivă, respectiv cunoaşterea de
către făptuitor că bunurile primite pentru valorificare provin din săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală86. Faptul însă că declaraţia de la urmărire a fost bine studiată,
trebuie să declanşeze imediat întrebarea cu privire la faptul dacă cel ascultat a cunoscut
provenienţa bunurilor ce le-a primit. În cazul în care inculpatul va arăta că ştia că aceste
bunuri au fost sustrase, nu se mai pun alte întrebări, iar dacă va arăta că nu ştia ori că erau ale
coinculpatului, se va întreba pentru ce motiv la urmărire a declarat altfel, putându-i-se citi şi
acea declaraţie.
Dacă însă preşedintele completului de judecată nu sesizează schimbarea esenţială din
declaraţie, aceasta ar trebui sesizată de către reprezenantul Parchetului pentru că apărătorul
inculpatului, chiar sesizând, nu are interesul relevării acestui aspect, ci, dimpotrivă, va
constui întreaga apărare pe acest aspect.

Dongoroz, Vintilă, Kahane, Siegfried, Antoniu, George, Bulai,Constantin, Iliescu, Nicoleta,


86

Stănoiu, Rodica, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. III, op. cit., pag. 573

101
Observăm, deci, că o pregătire minuţioasă a ascultării trebuie să fie făcută şi de către
procuror, precum şi de către avocat. Fiecare dintre ei îşi pot întocmi fişe de ascultare în care
să-şi noteze aspectele importante ce trebuie elucidate.
Actul de trimitere în judecată - rechizitoriul - aşează într-o anumită ordine inculpaţii
(atunci când sunt mai mulţi coinculpaţi), precum şi martorii care se propun a fi audiaţi.
(Regula în actele de trimitere în judecată este ordonarea inculpaţilor după gravitatea faptei
reţinute în sarcina lor, după vinovăţie, după antecedentele acestora, după faptul că recunosc
fapta, iar a martorilor de la cei care confirmă învinuirea până la cei care au fost propuşi în
apărare). Atunci când se face pregătirea ascultării, apreciem ca fiind de o deosebită
importanţă faptul ca atât inculpaţii, cât şi martorii să fie aşezaţi în ordine tactică necesară
aflării adevărului în cauză şi să nu se respecte întotdeauna ordinea propusă în rechizitoriu.
Astfel, după studiul declaraţiilor inculpaţilor, a antecedentelor lor (atunci când există)
judecătorul îşi poate ordona succesiunea ascultării acestora şi altfel decât s-a propus de
organul de urmărire penală. Este recomandabil să se înceapă cu cei fără antecedente penale,
şi dintre aceştia cu cei care declară în concordanţă cu concluzia generală ce se poate trage din
ansamblul probelor administrate în faza de urmărire penală, apoi cu inculpaţii recidivişti
care declară în acelaşi sens, şi, doar în final, cu cei care au declaraţii ce nu se coroborează cu
probele administrate, indiferent că ansamblul probaţiunii duce la confirmarea unei fapte sau
la infirmarea comiterii ei, întrucât sarcina judecătorului este aflarea adevărului şi nicidecum
confirmarea unei învinuiri.
Se poate întâmpla ca, în cazuri excepţionale, în timpul urmăririi penale inculpatul să
refuze a face declaraţii ori să declare doar că îşi va face apărarea în faţa instanţei de judecată,
aşa încât să nu existe la dosar nici o poziţie a inculpatului de confirmare ori de infirmare a
vinovăţiei sale. În aceste situaţii, pregătirea ascultării trebuie să se facă cu multă atenţie, în
amănunţime, cu prevederea oricărora din poziţiile pe care le-ar adopta inculpatul.
Chiar în situaţiile în care la urmărirea penală inculpatul a recunoscut fapta ce i
se impută, aceasta nu trebuie să ducă la un studiu superficial al declaraţiilor sale ori al
probatoriului administrat, pentru că nu rareaori în instanţă acesta revine la cele declarate,
aducând o nouă versiune, prezintă un alibi credibil, iar studiul insuficient al probelor,
necunoaşterea temeinică a dosarului pot duce la o ascultare ineficientă, cu greşeli tactice, la
îndepărtarea de adevăr.
Ordinea studierii materialului de urmărire penală aparţine, de asemenea, alegerii
fiecăruia dintre cei care vor participa la ascultare, legea nestabilind vreo anumită prioritate.
În practică, din păcate, de multe ori se citeşte rechizitoriul, apoi eventual câteva declaraţii de
martori care sunt indicaţi a confirma învinuirea, considerându-se, în acest fel, ca suficientă

102
studierea dosarului. Nici în ce priveşte această ordine de studiu nu se pot da “reţete“,
personalitatea fiecăruia, precum şi experienţa profesională, determinând alegerea ordinii
proprii.
Considerăm totuşi că este indicat ca studiul să înceapă cu citirea şi analizarea
declaraţiilor martorilor, a părţii vătămate, a inculpatului, cu analiza probelor ştiinţifice
adminstrate în cauză (când acestea există) şi doar apoi, după ce deja magistratul şi-a format
o concluzie, să se studieze referatul de terminare a urmăririi penale şi rechizitoriul pentru a se
compara concluzia reieşită din probe cu actul de sesizare a instanţei.Această ordine de
studiere are şi avantajul înlăturării pericolului plecării în studiu cu o părere preconcepută
privind vinovăţia inculpatului, aşa cum este relevată în rechizitoriu, şi lăsării libere a
posibilităţii de apreciere a probelor de către magistrat.
O dată cu studierea fiecărei probe din dosar, a fiecărui act procedural întocmit, este
recomandabil ca pe fişa de ascultare să se noteze problemele ce trebuie clarificate (mai ales
că unele dintre ele pot fi clarificate numai cu ajutorul inculpatului), aceasta ajutând în mare
măsură la întocmirea planului de ascultare. Atunci când problemele pentru care va fi ascultat
inculpatul au legătură cu alte dosare, este recomandabil ca studiul să fie extins şi asupra
acestora.

b) Cunoaşterea inculpatului

Într-o activitate de ascultare bine pregătită, un rol hotărâtor pentru obţinerea unor
declaraţii corespunzătoare adevărului revine cunoaşterii personalităţii inculpatului şi a
trăsăturilor psihice specifice acestuia, evident alături de cunoaşterea în concret a faptei
săvârşite. De multe ori însă, preocuparea judecătorilor se opreşte la studiul probelor privind
fapta imputată inculpatului, considerându-se în mod greşit că ascultarea fiecărui inculpat nu
ridică probleme deosebite, toţi fiind persoane care sunt în conflict cu legea penală şi prin
urmare nu se prea deosebesc.
Realitatea însă este cu totul alta: fiecare inculpat este o persoană unică, irepetabilă, cu
trăiri psihice specifice, cu conduite sau manifestări personale, tributar mai mult sau mai puţin
mediului în care s-a dezvoltat şi în care trăieşte, mai mult sau mai puţin labil psihic.
Cunoaşterea componentelor psihologice ale personalităţii -temperamentul, caracterul,
aptitudinile- este deosebit de necesară, pentru că activitatea de ascultare, aşa cum s-a arătat,
constituie o luptă pe tărâm psihologic87 în care se încearcă aflarea adevărului de către instanţa

87
Stancu, Emilian, Investigarea ştiinţifică a infracţiuinilor..., op. cit., pag. 107

103
de judecată, iar inculpatul, de cele mai multe ori, este preocupat să ascundă, ori cel puţin să
diminueze participarea sa la săvârşirea faptei.
În legătură cu personalitatea inculpatului trebuie să se cunoască, cel puţin în linii
generale, pregătirea lui profesională, locul de muncă, situaţia familială, preocupările
extraprofesionale, prieteniile sale, gradul de cultură, temperamentul şi caracterul său, mobilul
care l-a determinat să comită fapta pentru care este trimis în judecată 88, starea sănătăţii,
viciile, antecedentele penale (atunci când există), felul în care inculpatul a conceput şi a
săvârşit fapta penală etc.
Toate aceste date se pot obtine de organul de urmărire penală şi doar o mică parte pot
fi obţinute de instanţa de judecată.
Din dosarul cauzei, instanţa poate afla date în acest sens din extrasul de cazier
judiciar (cu privire la eventualele condamnări anterioare, pentru ce fapte, persistenţa în
comiterea acestora), din unele declaraţii de martori, din declaraţiile inculpatului (ori
coinculpaţilor când aceştia există), din procesul - verbal de cercetare la faţa locului (într-o
măsură mai redusă), din ancheta socială, care se efectuează doar pentru inculpaţii minori, din
"notele de cunoaştere" întocmite de către lucrătorul de poliţie în unele dosare în mod cu totul
excepţional.
Aceste relaţii pe care lucrătorul de poliţie le prezintă în "nota de cunoaştere" ar trebui
să fie deplin obiective, însă nu arareori ele conţin aprecierea personală a poliţistului,
influenţată de eventualele situaţii anterioare în care inculpatul a fost în relaţii mai bune sau
mai rele cu respectivul lucrător.
La dosar mai sunt ataşate şi "caracterizări" ale inculpatului emise de conducerea
locului de muncă în care inculpatul şi-a desfăşurat activitatea, acesta fiind prezentat ca o
persoană plină de calităţi, cu o bună comportare, muncitor sârguincios şi corect, chiar şi în
situaţii în care inculpatul este trimis în judecată pentru unele sustrageri de la acest loc de
muncă.
Considerăm ca o lacună în efectuarea urmăririi penale faptul că nu există preocupare
pentru a oferi instanţei date cât mai complete cu privire la persoana inculpaţilor.
În lucrări de dată recentă, cu caracter teoretic şi îndrumător mai ales pentru organele
de urmărire penală89, se specifică activităţile pe care organele de urmărire penală le pot
desfăşura, cu posibilităţile lor multiple, pentru a se realiza cunoaşterea învinuitului sau
inculpatului în faza de pregătire a ascultării la urmărirea penală.

88
Mircea, Ion, op. cit., pag. 336
89
A se vedea : Aioniţoie , Constantin, ş.a., op. cit.

104
Astfel organul de urmărire penală poate obţine date despre învinuit pe cale indirectă,
cât şi în mod direct. Activităţile indirecte prin care se pot obţine date privind
temperamentul, caracterul şi aptitudinile persoanei cercetate constau în investigaţii cu privire
la persoana învinuitului, cercetarea la faţa locului, studierea unor înscrisuri emanate de la
învinuit, investigaţii privind comportarea în familie, la locul de muncă, comportamentul după
săvârşirea infracţiunii. Apoi activităţile directe ale organului de urmărire penală prin care se
pot obţine date despre personalitatea învinuitului sau inculpatului constau în efectuarea
percheziţiei (corporale, domiciliare), constatarea atitudinii în timpul aplicării sechestrului, în
momentul reţinerii ori arestării. În toate aceste activităţi organul de urmărire penală observă
şi constată o multitudine de atitudini, de trăiri ale inculpatului, poate obţine date de la orice
persoană, iar în momentul în care face ascultarea va folosi cele mai potrivite reguli tactice.
Din păcate însă, toate aceste constatări ale organului de urmărire penală nu reies din
actele întocmite. Spre exemplu, dacă în timpul percheziţiei corporale efectuate la o
surprindere în flagrant a comiterii unei infracţiuni lucrătorul de poliţie îl observă pe făptuitor
că tremură, transpiră, plânge etc. ori stă imperturbabil, iar apoi la efectuarea ascultării deja
ştie cum să procedeze tactic, toate aceste manifestări de atitudini nu apar niciodată în
procesul-verbal de consemnare a efectuării percheziţiei, cum, de altfel, niciodată nu rezultă
din dosar cum a decurs arestarea, unde s-a efectuat, mandatul de arestare neexprimând nimic
în acest sens. De asemenea, la cercetarea locului faptei, organul de urmărire penală poate
observa manifestările făptuitorului (când acesta este prezent), poate lua relaţii despre el de la
orice persoană cu care vine în contact direct, însă nu vom găsi nicicând în procesul-verbal
vreo menţiune despre aceste stări ale inculpatului şi, cu totul întâmplător, se va administra
vreo probă cu martori pentru a se dovedi comportamentul făptuitorului.
Ştiut fiind că în faza cercetării judecătoreşti prima activitate a instanţei constă în
ascultarea inculpatului, după care se administrează apoi toate celelalte probe, singura care
poate oferi date folositoare pentru pregătirea ascultării este activitatea din faza de urmărire
penală, pentru că obţinerea unor probe în acest domeniu, după ascultare, devin ineficiente cu
privire la tactica ce se putea adopta cu prilejul ascultării.

c) Stabilirea modului de desfăşurare a ascultării şi elaborarea planului de ascultare

În timpul studierii dosarului penal cu care instanţa a fost investită şi pentru judecarea
căruia s-a fixat un termen la care se va proceda la ascultarea inculpatului (sau a inculpaţilor),
această activitate de ascultare este necesar a fi pregătită şi organizată. Pregătirea în vederea

105
ascultării inculpaţilor se va face de către fiecare dintre cei ce vor participa la ascultare
(judecători, procurori, apărători, părţi în proces)90, însă organizarea modului de desfăşurare a
ascultării este în atributul judecătorului membru al completului de judecată.
Ascultarea nu se va face la întâmplare, după inspiraţia de moment a preşedintelui
completului de judecată, ci ea trebuie anterior organizată, respectiv după studiul aprofundat
al declaraţiilor inculpatului date în faza de urmărire penală şi a altor probe administrate în
acea fază, se vor stabili din punct de vedere tactic câteva aspecte de urmărit, respectiv
problemele neclare ce trebuie lămurite (spre exemplu: inadvertenţele privind momentul exact
al comiterii faptei rezultate din declaraţiile succesive din faza de urmărire penală ale
inculpatului şi ale unora dintre martori, date ce nu concordă etc.), ce mijloace de probă pot
sau trebuie folosite în timpul ascultării (înscrisuri, declaraţii de martori, procese-verbale de
reconstituire, fotografii judiciare etc.), ordinea de ascultare în situaţia existenţei mai multor
inculpaţi, dacă vor fi ascultaţi separat sau nu.
Faţă de faza urmăririi penale în care cel ce organizează ascultarea poate asculta
anterior martori, administra probe cu înscrisuri, ori efectua cercetări la faţa locului,
reconstituiri, iar abia apoi să treacă la ascultarea învinuitului sau inculpatului, şi aici având
posibilitatea citării la date şi ore diferite a eventualilor coinculpaţi, la ascultarea lor chiar şi la
locul comiterii faptei (pentru crearea unui eventual şoc psihic care să-i determine să
recunoască mai uşor fapta) ori la locul de muncă sau la domiciliul inculpatului (în condiţiile
sale de viaţă obişnuite acesta fiind predispus la un contact psihologic mai uşor), în faza de
cercetare judecătorească aceste posibilităţi sunt ori limitate ori excluse.
În această fază ordinea de efectuare a actelor de cercetare judecătorească este legal
stabilită prin normele procedurale91, prima activitate ce urmează a se desfăşura fiind
ascultarea inculpatului ori inculpaţilor, apoi se ascultă celelalte părţi, după care se procedează
la ascultarea martorilor, expertului ori interpretului, la administrarea altor probe. Instanţa
poate dispune unele schimbări ale ordinii doar după ascultarea inculpatului (art. 321 alin.3
C.pr.pen.), astfel că organizarea acestei ascultări trebuie făcută anterior, cu mare atenţie,
pentru a-şi releva eficacitatea, fiind obligatoriu, deci, ca inculpatul să fie ascultat înainte de
administrarea oricărei probe.
În cadrul unei bune organizări tactice a acestei activităţi, în situaţiile în care
inculpatul, prin declaraţile sale în faza de urmărire penală, a refuzat cooperarea ori a avut o
cooperare redusă în cele declarate cu privire la fapta ce i se impută ori a negat comiterea ei,
deşi ansamblul probelor administrate în acea fază anterioară confirmă săvârşirea faptei de

90
Aspectele legate de pregătirea ascultării au fost expuse sub litera a) cu privire la studierea dosarului
91
Art. 321-331 C.pr.pen.

106
către el, la ascultarea sa în faţa instanţei este bine să nu se insiste în mod deosebit, să nu se
încerce decât obţinerea unei declaraţii sumare, pentru că din punct de vedere tactic nu s-ar
obţine rezultate, ci ar fi mai potrivit să se procedeze la ascultarea celorlalte părţi, apoi a
martorilor (eventual a experţilor şi interpreţilor când aceştia sunt necesari în cauză) şi, după
ce toate probele s-au administrat în prezenţa inculpatului, să se procedeze la reascultarea
inculpatului (conform art. 323 alin.4 C.pr.pen.), de această dată impunându-se o ascultare
amănunţită cu invocarea aspectelor relevate în faţa sa, această reascultare având şi avantajul
că, se va face după ce inculpatul a putut fi studiat de instanţă în timpul administrării probelor,
s-au putut obţine date despre persoana sa, date care anterior primei ascultări nu era posibil a
fi obţinute.
Tot în cadrul organizării şi pregătirii ascultării inculpatului, un loc important îl ocupă
planificarea felului în care urmează a se face ascultarea, aceasta urmând a se materializa în
scris într-un “plan de ascultare“, “schiţă de ascultare“ sau “fişă de ascultare“. Indiferent de
denumirea ce i se poate da, acest plan de ascultare trebuie să fie dinamic, flexibil şi să se
acomodeze cu realitatea faptelor92, să conţină problemele de clarificat şi succesiunea de
abordare a lor, întrebările de fond sau de amănunt la care va trebui să răspundă cel audiat 93.
În ce priveşte cerinţa flexibilităţii planului de ascultare, trebuie precizat că , în nici o situaţie,
acest plan nu trebuie considerat că este imuabil, ci întotdeauna trebuie să existe
disponibilitatea de a fi modificat în funcţie de desfăşurarea ascultării, de relatările celui
ascultat.
Planul de ascultare reprezintă pentru fiecare dintre cei care participă la această
activitate (judecător, procuror, avocaţi, chiar şi părţi fără pregătire juridică) o expresie a
personalităţii fiecăruia. În cele mai multe cazuri este o schiţă cu diferite semne, notaţii,
sublinieri, care uneori poate fi înţeleasă doar de cel care a întocmit-o. Considerăm că nu se
pot da “reţete“ pentru întocmirea unui plan de ascultare, importantă fiind doar utilitatea
acestuia. Sunt cazuri când persoana care va efectua ascultarea nu-şi întocmeşte scris nici
măcar această schiţă, bazându-se pe o memorie deosebită, cu rezultate cel puţin la fel de bune
ca şi cele obţinute de alte persoane cu un plan întocmit în amănunt. Asemenea cazuri, însă, le
considerăm de excepţie şi de aceea regula trebuie să fie întocmirea unui plan de ascultare în
care problemele de lămurit să fie concret stabilite, mai ales în situaţiile complexe, cu
varietate mare de probe, cu mai multi inculpaţi, când s-au săvârşit mai multe infracţiuni în
concurs etc. .

92
Suciu, Camil, op. cit., pag. 584
93
Stancu, Emilian, op. cit., pag. 107

107
Planul de ascultare trebuie întocmit indiferent dacă în faza de urmărire penală
inculpatul a recunoscut sau nu fapta, pentru că nu arareori în faţa instanţei inculpatul revine
parţial sau total asupra acestei recunoaşteri cu cele mai diverse motivaţii (nu a înţeles ce i se
impută, nu a declarat cum s-a consemnat, a recunoscut pentru că a fost violentat etc.). Mai
ales pentru situaţiile în care inculpatul nu a recunoscut fapta (deşi aceasta reiese din
ansamblul probelor administrate) planul de ascultare trebuie să fie întocmit în amănunt;
pentru situaţiile în care se consideră că tactic este mai potrivit să nu se facă de la început o
interogare în amănunt, se vor întocmi două planuri, cel pentru prima ascultare în mod mai
sumar, şi cel pentru reascultarea acestuia în detaliu (putând fi completat şi dezvoltat după
administrarea în faţa instanţei a tuturor probelor cauzei).
În cauzele cu mai mulţi inculpaţi se vor întocmi planuri de ascultare distincte pentru
fiecare inculpat, cu abordarea specificului fiecărei ascultări în raport de contribuţia
inculpatului în comiterea faptei, momentul în care şi-a început activitatea infracţională,
recunoaşterea sau nu a faptei, aspectele de personalitate ale inculpatului.

d) Alte activităţi auxiliare de pregătire a ascultării

Pentru realizarea ascultării inculpatului la termenul de judecată stabilit, acesta trebuie


încunoştiinţat prin citarea sa (citare care trebuie efectuată şi faţă de celelalte părţi din proces),
ştiut fiind că, potrivit art. 291 alin.1 C.pr.pen., judecata poate avea loc numai dacă părţile
sunt legal citate şi procedura este îndeplinită (neprezentarea acestora nu împiedică însă
judecata - art. 291 alin.2 C.pr.pen.).
Nu vom insista aici pe aspectele procedurale privind citarea inculpatului aflat în
diferite situaţii (arestat, în stare de libertate, minor, militar etc.), reţinând doar că, spre
deosebire de faza de urmărire penală în care citarea se poate face pentru inculpat, coinculpaţi,
părţi vătămate, martori, la date diferite, pentru a fi ascultaţi în locuri diferite, realizându-se
astfel cerinţa tactică de a nu le lăsa timp să se pregătească, să ia legătura, să se pună de acord
etc., în faza de cercetare judecătorească citarea tuturor trebuie făcută pentru acelaşi termen şi,
doar dacă procedura este îndeplinită, se poate proceda la ascultare.
Şi locul ascultării în această fază este, de regulă, sediul instanţei, în sala de dezbateri,
loc accesibil oricărei persoane în realizarea principiului publicităţii care guvernează întreaga
activitate de judecată. Prin excepţie, ascultarea sau mai ales reascultarea inculpatului se poate
realiza la locul faptei (cu prilejul efectuării unei reconstituiri) ori la un alt loc (localitatea în
care domiciliază ori la locul său de muncă,cu prilejul judecării cauzei cu publicitate lărgită).

108
De asemenea, instanţa este datoare, în cazuri expres prevăzute de lege, să asigure
prezenţa unui avocat pentru apărarea inculpatului (în cazurile prevăzute de art. 171 alin.2
C.pr.pen., precum şi în cauzele pentru care legea prevede pentru infracţiunea imputată
inculpatului pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare sau când instanţa apreciază că
inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea art.171 alin.3 C.pr.pen. ). În situaţiile în care
inculpatul nu cunoaşte limba română sau nu se poate exprima, instanţa trebuie să ia măsuri de
a i se asigura un interpret. Dacă inculpatul este minor care nu a împlinit 16 ani, pentru
audiere se va asigura prezenţa reprezentantului Autorităţii tutelare, a părintelui, a tutorelui
sau curatorului ori a persoanei în a cărei îngrijire sau supraveghere se află. Prezenţa acestor
persoane este indicată şi din punct de vedere tactic pentru crearea unui cadru de siguranţă a
celui ascultat şi pentru a se evita dificultăţile ce pot apare pe parcursul ascultării datorate ,
eventual, unui sentiment de frustrare, de insecuritate care prejudiciază contactul psihologic.

DESFĂŞURAREA ASCULTĂRII INCULPATULUI

Ascultarea inculpatului, în întreaga sa desfăşurare, parcurge trei etape principale,


care, de altfel, sunt părţi componente ale unui proces unic, ce se întrepătrund şi se
completează reciproc94, în ansamblul său aceasta fiind un mijloc de aflare a poziţiei
inculpatului faţă de fapta ce i se impută, de cunoaştere a inculpatului în vederea stabilirii
elementelor de personalitate, a vinovăţiei sau nevinovăţiei sale, a condiţiilor în care s-a comis
fapta.
În literatura de specialitate sunt stabilite trei etape ale ascultării inculpatului, respectiv
etapa verificării identităţii civile95 şi a discuţiilor prealabile96, etapa relatărilor libere şi etapa
adresării de întrebări şi primire a răspunsurilor.

94
Mircea, Ion, op. cit., pag. 337
95
Mitrofan, N. ş.a., op. cit., pag. 155 ; Stancu, E., Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor, vol. 2, pag.
108 ; Aioniţoaie, C-tin., ş.a., op. cit., pag. 102 ; Stancu, E., Criminalistica, vol. II, Editura ACTAMI
Bucureşti, 1955, pag. 134
96
Mircea, Ion, op. cit., pag. 338

109
A. Etapa verificării identităţii inculpatului şi a discuţiilor prealabile

Verificarea identităţii inculpatului este prevăzută de art. 318 C.pr.pen. în mod


imperativ şi constă în întrebări cu privire la nume, prenume, poreclă, locul şi data naşterii,
numele şi prenumele părinţilor, cetăţenia, studii, situaţia militară, ocupaţie, locul de muncă,
domiciliul, antecedente penale, starea civilă (căsătorit, necăsătorit), numărul copiilor, actul de
identitate, averea.
Această cerinţă de natură procesuală prezintă interes pentru cercetarea criminalistică
în sensul că prin luarea acestor date se ajunge la obţinerea de relaţii despre inculpat, care,
chiar de mică întindere, pot contribui la cunoaşterea acestuia, la stabilirea mediului în care îşi
petrece viaţa, unde munceşte, eventualele încălcări anterioare ale legii penale, situaţia sa
familială.
După verificarea identităţii inculpatului, potrivit art. 322 C.pr.pen., preşedintele
dispune ca grefierul să dea citire actului de sesizare a instanţei.
În practică, uneori, acest moment nu este respectat, citirea actului de sesizare fiind
făcută de preşedintele completului de judecată, care, în continuare, îşi îndeplineşte şi
obligaţia de a explica inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce.
Considerăm că respectarea dispoziţiei art. 322 C.pr.pen. nu este doar o obligaţie de
natură procesuală, ci are şi caracter de normă tactică criminalistică, pentru că în momentele
verificării identităţii inculpatului şi citirii actului de sesizare a instanţei, sunt primele prilejuri,
ce trebuie exploatate la maximum, în care se poate studia comportamentul inculpatului faţă
de situaţia în care se află, modul în care reacţionează la învinuirea ce i se aduce, starea de
linişte sau de agitaţie pe care o trăieşte. Apoi studiul va continua când preşedintele
completului îi explică inculpatului în ce constă învinuirea, drepturile pe care le are în timpul
procesului. Observarea atentă a inculpatului în aceste momente ajută la stabilirea procedeelor
tactice de ascultare, la uşurarea realizării acestei ascultări97.
Este de reţinut că în faţa instanţei nu există o etapă a discuţiilor prealabile ca în faza
de urmărire penală, o posibilitate de a stabili în timp un contact psihologic, de a câştiga
încrederea inculpatului, de a discuta lucruri ce nu au legătură cu cauza, ci trebuie respectate
întru-totul normele procesual penale arătate. Totuşi, am putea afirma că, în sine, o asemenea
etapă există, însă ea nu se desfăşoară prin discuţii, ci prin observarea reciprocă, dar mai ales
din partea inculpatului. Argumentăm aceasta prin faptul că încă înainte de începerea
procesului, inculpatul se află, de regulă, în sala de dezbateri, fie fiind adus în boxă împreună

Aioniţoaie, C-tin, Butoi, Tudorel, Coca, Nicolae, în lucrarea colectivă Tactica criminalistică,
97

Ministerul de Interne, Serviciul editorial şi cinematografic, 1989, pag. 62

110
cu alţi inculpaţi anterior începerii dezbaterilor, fie, dacă este liber, venind în sală înaintea
momentului în care cauza sa ajunge pe rol. În acest timp inculpatul asistă la dezbaterea altor
cauze, la ascultarea altor inculpaţi, percepe modalitatea în care instanţa şi procurorul
desfăşoară activitatea judiciară, stabileşte - după capacitatea sa de înţelegere - personalitatea
fiecăruia dintre cei cu care va veni în contact, felul în care aceştia procedează la ascultare,
manifestările lor, poate cântări şi aprecia cum trebuie să se prezinte în momentul în care va fi
şi el audiat98. Prin urmare, este deosebit de important ca, ştiind acest lucru, magistraţii să
manifeste o atenţie sporită pentru felul în care se exteriorizează în momentul desfăşurării
cercetării judecătoreşti, în toate cauzele, pentru că de aceasta depinde stabilirea ulterioară, în
timpul ascultării inculpatului, a unui contact psihologic, de încredere ori neîncredere, de
teamă ori linişte, de reţinere sau nu în declararea faptei şi a împrejurărilor în care s-a comis.
De la primul contact cu inculpatul, şi apoi pe tot parcursul ascultării, trebuie să se
folosească un ton obişnuit, să se creeze o atmosferă liniştită, calmă, fără tensiune nervoasă
sau de intimidare, care să creeze un cadru prielnic declarării adevărului.
După verificarea identităţii inculpatului şi crearea cadrului arătat mai sus, după ce i s-
a citit cuprinsul actului de sesizare a instanţei şi s-au dat lămuririle necesare cu privire la
învinuirea ce i se aduce, inculpatului i se cere să declare tot ce ştie cu privire la faptă şi la
învinuirea sa, din acest moment trecându-se în etapa următoare.

B. Ascultarea relatării libere

În această etapă inculpatul are posibilitatea de a se referi la fapta (sau faptele) ce i se


reţin în sarcină prin rechizitoriu, fără a fi întrerupt şi fără a i se limita timpul de expunere.
Spre deosebire de faza de urmărire penală, în care prima ascultare este, de regulă,
marcată de posibilitatea de a surprinde învinuitul cu arătarea faptei şi a probelor, situaţie pe
care acesta fie nu o cunoştea, fie nu se aştepta să fie cunoscută de către organul de urmărire
penală, la ascultarea în faţa instanţei de judecată inculpatul cunoaşte învinuirea, probele ce
stau la baza ei, are experienţa unor ascultări anterioare, este, mai întotdeauna, mult mai
echilibrat psihic, condiţii în care relatarea liberă decurge în condiţii superioare, de fluenţă şi
calitate a exprimării (evident că aceasta va diferi în funcţie de pregătirea intelectuală a
diverşilor inculpaţi).
98
Unii inculpaţi, aflaţi în stare de libertate, sunt îndrumaţi uneori de diverse persoane ori chiar de
apărători ca, anterior datei procesului lor, cu o săptămână sau două înainte, să participe ca asistenţi în
sala de dezbateri unde judecă acelaşi complet care va judeca şi cauza lor, tocmai pentru a se obişnui
cu modul de desfăşurare a proceselor, pentru a cunoaşte felul de manifestare a membrilor
completului, spre a se pregăti pentru momentul în care vor fi ascultaţi.

111
Este momentul în care preşedintele completului de judecată, procurorul, apărătorii
(inculpatului, părţii vătămate etc.) au posibilitatea de a-l studia pe inculpat, de a-l observa în
reacţiile sale exprimate prin gestică, modulaţii ale vorbirii, ritmul vorbirii, descoperind
trăirile emoţionale de satisfacţie, mulţumire, mâhnire, indignare, furie, spaimă, frustrare. Nu
trebuie uitat însă că, în această fază, inculpatul poate veni bine fortificat psihic, pregătit,
după ce şi-a repetat de mai multe ori ce va spune, în urma unor consultări cu specialişti în
domeniul juridic sau psihologic, şi astfel să mascheze adevăratele trăiri emoţionale99,
exprimând trăiri neadevărate care să-i inducă în eroare pe cei ce ascultă.
Pe lângă această observare a inculpatului în vederea cunoaşterii persoanei, care
foloseşte pentru alegerea celor mai utile procedee tactice de ascultare, inculpatul trebuie
ascultat cu atenţie şi cu privire la conţinutul relatării sale, notându-se omisiunile, ezitările,
aspectele cu privire la care apar contraziceri, alibiurile invocate, toate aceste aspecte urmând
a fi apoi lămurite în faza următoare a ascultării.
Atitudinea inculpatului faţă de învinuirea adusă poate să îmbrace una dintre
următoarele forme:
- să recunoască complet învinuirea şi să facă declaraţii sincere, care, pentru cercetarea
criminalistică şi pentru stabilirea adevărului, sunt foarte preţioase100;
- să nu recunoască învinuirea adusă şi totodată să facă declaraţii sincere despre
nevinovăţia sa101;
- să recunoască în întregime învinuirea, dar să facă declaraţii nesincere, fie pentru a-şi
acoperi alte fapte mai grave, fie în vederea ascunderii altor infracţiuni102;
- să nu recunoască învinuirea şi să facă declaraţii nesincere, propunând în acelaşi timp
administrarea unor probe false, prin care speră să-şi dovedească nevinovăţia103;
- să refuze a face declaraţii.

Indiferent care dintre poziţiile de mai sus va fi adoptată de către inculpat, pe lângă
cerinţele de a nu fi întrerupt ori oprit, acesta nu va fi admonestat, intimidat, aprobat ori
dezaprobat, nu i se vor face promisiuni de atenuare a răspunderii sale, ci se va păstra acelaşi
cadru solemn, de seriozitate, de calm, lipsit de duritate ori aroganţă sau de o apropiere ori
familiaritate ce nu îşi au locul.

99
Ciopraga, A., Evaluarea probei testimoniale în procesul penal, Editura “ Junimea “, 1979, pag. 215
100
Dongoroz, V., ş.a., op. cit., vol. I, 1975, pag.185
101
Basarab, M., op. cit.,pag. 272
102
Dongoroz, V., ş.a., op. cit., vol. I, pag. 186
103
Mircea, I., op. cit., pag. 340

112
Posibilitatea menţinerii acestui cadru propice ascultării, evitării sau înlăturării acelor
situaţii nerecomandabile, o are preşedintele completului de judecată care, potrivit art.298
C.pr.pen., poate lua măsurile necesare în acest scop. De aceea, el trebuie să manifeste
maximă atenţie şi să nu permită nici reprezentantului acuzării, nici reprezentantului apărării,
nici vreuneia dintre părţi să intervină în vreun fel în această fază ori să-şi manifeste atitudini
de ostilitate sau de aprobare faţă de inculpat sau de cele relatate de acesta. Oricare dintre
participanţi are aceeaşi posibilitate, ca şi instanţa, de a-l studia pe inculpat, de a-şi nota
aspectele neclare din expunere, omisiunile, contrazicerile, pe care să le valorifice în
continuarea procesului de ascultare.
Nu arareori în timpul relatării sale cu privire la învinuirea ce i se aduce, inculpatul
studiază şi el efectul celor declarate asupra instanţei, procurorului, apărătorului, celorlalte
părţi, căutând să observe din mimică ori gesturi dacă este crezut sau nu, dacă este aprobat sau
nu, uneori manifestă accese de nemulţumire, de contestare a felului în care s-a efectuat
urmărirea penală, revine la recunoaşterile făcute în acea fază, alteori are atitudini
linguşitoare, spăşite, de câştigare a simpatiei celor care îl ascultă.
Şi în aceste situaţii, o bună pregătire psihologică a celor care efectuează ascultarea va
face ca atitudinea lor să nu trădeze nimic din cele dorite de inculpat, să nu se poată descoperi
poziţia acestora faţă de cele exprimate de el, prin păstrarea unei atitudini pline de echilibru.
Trebuie reţinut că persoanele care desfăşoară activitatea de ascultare a inculpatului
sunt obligate a se conforma normelor procesual penale (art. 323-324 C.pr.pen.) care
constituie prin ele însele reguli tactice de ascultare, însă modul de aplicare a acestora poate
diferi în funcţie de pregătirea profesională, de personalitatea acestora, de talentul cu care le
aplică.
Faţă de regula arătată, că inculpatul nu va fi întrerupt în timpul relatării sale libere
asupra învinuirii, trebuie arătat că, prin excepţie, acesta poate fi totuşi întrerupt din relatare
atunci când se îndepărtează de la obiectul ascultării, atrăgându-i-se atenţia de a reveni la ceea
ce constituie fondul problemei.
În situaţia în care inculpatul este trimis în judecată pentru mai multe fapte în concurs
sau pentru o infracţiune continuată este necesar ca acesta să declare cu privire la fiecare faptă
sau moment al faptei şi în acest scop, dacă inculpatul nu relatează complet, poate fi provocat
să declare despre toate faptele.
Pentru atitudinea inculpatului de refuz de a face declaraţii cu privire la învinuirea ce i
se aduce, această etapă a relatării libere lipseşte, fiind suplinită procedural de dispoziţiile art.
325 alin.2 C.pr.pen. care prevăd că instanţa va dispune citirea declaraţiilor pe care acesta le-a
dat anterior, însă rămâne fără eficienţă în ce priveşte cercetarea criminalistică.

113
În cauza în care inculpaţii - tată şi fiu - au fost trimişi în judecată pentru
comiterea unei infracţiuni de omor, aceştia au refuzat să dea în instanţă vreo declaraţie şi
imediat după prezentarea învinuirii s-au întors cu spatele la instanţă104, spunând doar că
doresc să fie judecaţi de un tribunal militar. În această situaţie (pe lângă constatarea
infracţiunii de audienţă conform art. 299 C.pr.pen) instanţa a procedat la citirea
declaraţiilor inculpaţilor date în faza de urmărire penală, însă din punct de vedere
criminalistic nu s-a mai putut realiza nimic, reţinându-se doar atitudinea lor care îi
caracteriza sub aspectul personalităţii infracţionale. Probele administrate în cauză au
demonstrat vinovăţia inculpaţilor .

Este total greşit procedeul unor magistraţi judecători care trec peste etapa relatării
libere întrebând inculpatul doar dacă recunoaşte fapta sau nu, după care consemneză poziţia
inculpatului (“recunosc fapta şi o regret“105 sau “nu recunosc fapta106“) şi îi solicită se
semneze acest “rezultat“ al ascultării. La fel, este împotriva oricăror reguli de tactică
criminalistică exprimarea de către procuror a nemulţumirii sau de către apărător a satisfacţiei
faţă de faptul că inculpatul nu mai recunoaşte fapta aşa cum a declarat la urmărirea penală,
iar o astfel de atitudine din partea unui membru al completului de judecată este de neadmis.
Reamintim că şi în această etapă a relatării libere trebuie apreciat dacă aceasta se va
face în faţa celorlalţi coinculpaţi (în cauzele în care există mai mulţi inculpaţi) ori se va
dispune ascultarea separată a fiecărui inculpat. Ascultarea relatării libere a fiecărui inculpat
în prezenţa celorlalţi se impune uneori când inculpatul nu recunoaşte fapta (în timp ce ceilalţi
o recunosc) pentru ca să se creeze şi tensiunea psihică necesară care să determine pe inculpat
de a declara adevărul. În momentele în care relatează, acest inculpat se va simţi privit,
ascultat şi dezaprobat de ceilalţi coinculpaţi şi trăirile sale emoţionale, în cele mai multe
cazuri, îl vor face să-şi revină la o relatare a faptelor întâmplate în mod real. Dacă totuşi
persistă într-o declaraţie contrară, cu atenţie se va putea observa reacţia celorlalţi inculpaţi
din care se poate trage concluzia dacă, în adevăr, inculpatul este sau nu implicat în faptă.
În situaţiile în care toţi coinculpaţii nu recunosc faptele este potrivit din punct de
vedere al tacticii criminalistice ca fiecare să fie ascultat separat în faza relatării libere,
solicitându-i-se cât mai multe amănunte mai ales în situaţiile în care invocă un alibi. Astfel
va fi solicitat ca în relatarea sa liberă să dea cât mai multe date şi detalii precise privind locul
104
Dosar numărul 53/1993 al Tribunalului Sibiu
105
Dosar numărul 5331/1996 al Judecătoriei Mediaş ; dosar numărul 7738/1996 al Judecătoriei Sibiu ;
dosar numărul 4768/1996 al Judecătoriei Mediaş
106
Dosar numărul 5371/1995 al Judecătoriei Sibiu

114
în care s-a aflat în timpul săvârşirii infracţiunii, cum a ajuns în acel loc, când a plecat,
respectiv ce persoane au cunoştinţă despre prezenţa sa acolo, dacă a discutat cu ele, ce
anume, cerându-i-se şi să propună probe în dovedirea celor susţinute. În situaţiile în care
inculpatul omite să dea astfel de amănunte în timpul relatării libere, aceste detalii îi vor fi
solicitate în etapa următoare de adresare a întrebărilor.
Prin aceste relatări libere amănunţite în situaţiile de nerecunoaştere a învinuirii şi de
invocare a unui alibi, interesul unei corecte activităţi criminalistice tactice este realizat,
pentru că se vor putea stabili jaloanele tactice ale unei activităţi judiciare viitoare prin care se
va urmări lămurirea acestor aspecte obţinându-se în final fie confirmarea vinovăţiei
inculpatului, fie infirmarea acesteia.
Relatarea liberă obţinută în condiţiile respectării normelor procesuale şi cu folosirea
unor procedee tactice criminalistice, chiar şi în situaţiile în care declaraţiile obţinute nu sunt
sincere sau complete, prezintă câteva avantaje107 pentru justa soluţionare a cauzei, respectiv:
- posibilitatea cunoaşterii sau verificării cu exactitate a modului în care s-a comis
infracţiunea şi a mobilului acesteia;
- obţinerea de date noi, de amănunt, despre fapta şi împrejurările în care s-a comis;
- studierea şi cunoaşterea inculpatului, a poziţiei acestuia în raport de fapta imputată;
- relatarea liberă este, de regulă, mai sinceră decât relatarea din etapa ce urmează când
se răspunde la întrebări108.

C) Adresarea de întrebări şi ascultarea

răspunsurilor inculpatului

“Nu este suficient să ştii să pui întrebări,


ci trebuie să înveţi să asculţi”109
( Camil Suciu )

Această a treia etapă a ascultării este cea mai importantă şi reprezintă momentul de
maximă încordare al ascultării inculpatului110, pentru că acum se vor pune întrebările
pregătite în urma studierii dosarului şi se vor primi răspunsurile inculpatului.

107
Stancu,E., op. cit., pag. 110 ; Suciu, C., op. cit., pag. 585
108
Lopez, Emilio Mira Y., Manuel de psychologie juridiques, Paris, 1959, pag. 137, apud Stancu, E.,
op. cit., pag. 110
109
Suciu, C., op. cit., pag. 587
110
Stancu, E., Criminalistica, vol. II, 1993, op. cit., pag. 89

115
Reuşita acestei activităţi va depinde în mare măsură de capacitatea profesională, de
calităţile înnăscute ori dobândite, de răbdarea, perspicacitatea, iniţiativa şi mobilitatea în
gândire a celor care participă la ascultare.
Este adevărat însă că între participanţii la ascultare (judecători, procurori, avocaţi),
deşi toţi au aceeaşi pregătire juridică, din punct de vedere psihologic sau al pregătirii
profesionale există, totuşi, unele diferenţe. Capacitatea profesională este mai mult sau mai
puţin evidentă în raport cu o singură cauză, dar în ansamblu, şi juriştii, ca orice altă categorie
socio-profesională, prezintă persoane mai bine pregătite sau cu o pregătire modestă, lucru
care trebuie recunoscut. Din păcate, acelaşi dosar, datorită cunoştinţelor de specialitate mai
ample sau mai reduse ale celor care îl rezolvă, poate primi soluţionări diferite, motiv pentru
care şi legiuitorul a creat mai multe grade de jurisdicţie, în vederea îndreptării eventualelor
erori. Dacă s-ar considera că toţi participanţii la activitatea de înfăptuire a justiţiei sunt fără
de greşeală, instanţele de control judiciar ar trebui înlăturate, însă ele există şi vor exista
pentru totdeauna.
În activitatea de ascultare a inculpaţilor, unele calităţi care se cer judecătorului,
procurorului sau avocatului, pot fi înnăscute, altele dobândite pe parcursul vieţii ori a
activităţii judiciare. Aşa cum o persoană este dotată prin naştere cu un talent muzical, sportiv
etc., tot aşa şi un jurist poate să aibă o înclinaţie spre această meserie ori calităţi care să-i
asigure o mai mare reuşită în activitatea respectivă. De aceea, considerăm că se poate vorbi şi
de calităţi înnăscute pentru exercitarea unei profesii sau alteia, însă, în mod evident că
acestea pot fi şi dobândite sau dezvoltate printr-o activitate de pregătire, prin studiu
aprofundat, atât a domeniului juridic, cât şi a celui social, psihologic etc. .
Răbdarea, perspicacitatea, iniţiativa, gândirea logică, intuiţia sunt de regulă calităţi cu
care omul se naşte ori, prin efort de voinţă şi pregătire, le poate dobândi.
Se poate uşor observa în sălile de judecată, judecători, procurori, avocaţi nerăbdători,
impulsivi ori apatici, care cu greu sesizează aspectele importante ale cauzei, nu prezintă
coerenţă în gândire, nu intuiesc ce este esenţial sau nu în cauza concretă, toate aceste
deficienţe având ca rezultat îndepărtarea posibilităţii de aflare a adevărului. Aceste lucruri,
chiar dacă nu convin, trebuie relevate şi să se încerce înlăturarea lor, pentru că vremea în care
toţi erau egali în inteligenţă, instruire, capacitate profesională şi psihică este apusă.
Pregătirea întrebărilor care urmează a fi puse inculpatului în această fază este o
activitate laborioasă, bine gândită, iar întrebările care se pun inculpatului trebuie să
îndeplinească cu necesitate câteva condiţii111:
- să fie clare şi precise;
111
Aioniţoaie, C., ş.a., Tactica criminalistică , op. cit., pag. 63

116
- să fie formulate la nivelul de înţelegere al celui ascultat;
- să nu fie sugestive ;
- să nu presupună un răspuns scurt, afirmativ sau negativ, ci să ofere
inculpatului posibilitatea elaborării unui răspuns propriu ;
- să nu fie puse în aşa fel încât să se releve că instanţa îl consideră pe inculpat
vinovat sau nevinovat;
- să nu pună în încurcătură pe inculpat, mai ales când acesta este bine
intenţionat şi a declarat adevărul în etapa relatării libere;
- să fie pertinente aflării adevărului.
Claritatea şi preciziunea întrebării ce se adresează inculpatului va impune un răspuns
de aceeaşi calitate, eventualele exprimări ambigue, alăturate întrebării, justificând
neîncrederea în adevărul celor relatate, ceea ce va conduce la reluarea întrebării, la
atenţionarea formulării de către inculpat a unui răspuns concis.
Uneori cel care adresează întrebarea (fie judecător, procuror, apărător, parte) se simte
dator să facă o introducere, o prezentare a ceea ce doreşte să întrebe, după care exprimă
întrebarea; alteori, după ce adresează întrebarea, începe să explice motivele pentru care a pus
această întrebare şi să justifice importanţa deosebită a ceea ce a întrebat. Dacă la aceste
situaţii se mai adaugă şi un stil de exprimare prolix, cu tonalităţi ale vocii şi gesturi
nepotrivite, de multe ori se pierde esenţa întrebării, întrebarea nu mai este înţeleasă ori nu
mai este reţinută, sau în timpul explicaţiilor inutile inculpatul poate să-şi pregătească
răspunsul, pierzându-se astfel şi spontaneitatea răspunsului (pe lângă timpul ce s-ar fi putut
folosi pentru alte întrebări).
Calitatea unei întrebări de a fi formulată la nivelul de înţelegere al celui ascultat este o
condiţie dintre cele mai necesare. Prin urmare, unui inculpat cu o pregătire şcolară modestă i
se vor adresa întrebări prin folosirea unor cuvinte obişnuite, uzuale şi nu prin folosirea unei
terminologii de specialitate. Spre exemplu, dacă inculpatul în etapa relatării libere a declarat
doar că a lovit victima cu un par, va fi întrebat “în ce parte a corpului ai aplicat
loviturile ?” şi nu “ce zonă vitală a craniului ai agresat-o: zona occipitală, parietală,
temporală ?”112. Astfel de întrebări, pe lângă că dovedesc preţiozitate, infatuare, nici nu sunt
folositoare activităţii ce se desfăşoară.
Condiţia ca o întrebare să nu fie sugestivă este de esenţa ascultării inculpatului;
sugerându-i-se ce să răspundă se va obţine acel răspuns, ceea ce exclude obiectivitatea de
care trebuie să dea dovadă cei care participă la ascultare .

Am întâlnit, uneori, şi situaţia în care s-a adresat întrebarea “ce inadvertenţe remarcaţi”, întrebare
112

pusă unor inculpaţi fără pregătire şcolară sau cu un minim de asemenea pregătire.

117
În funcţie de gradul de sugestibilitate al întrebărilor, acestea se împart în:
- întrebări determinative, care sunt lipsite de elemente de sugestibilitate (ex.“Unde se
afla victima ?”)113;
- întrebări incomplet sau complet disjunctive, care conţin elemente de sugestie în
sensul că inculpatul trebuie să aleagă între două variante exprimate (ex.“Victima avea sau nu
cuţit ?”, “Victima dormea sau era trează ?”);
- întrebări implicative, cu un mare grad de sugestibilitate în sensul că prin întrebare i
se sugerează direct o împrejurare la care probabil nici nu s-a gândit s-o exprime în apărare
(ex.“Victima te-a lovit întâi sau dumneata ai lovit prima dată ?”). Sugestia este cu atât mai
mare cu cât s-ar pune o întrebare absolut implicativă (ex. “Nu-i aşa că victima te-a lovit mai
întâi ?”).
Sugestibilitatea nu constă doar în cuvintele folosite în formularea întrebării, ci poate
fi realizată prin tonul folosit, modulaţia vocii, expresia de pe faţa celui care pune întrebarea.
Prin urmare întrebările trebuie formulate cu multă atenţie, urmărindu-se excluderea
sugestiei pe care ar putea să o conţină.
De asemenea, condiţia ca întrebările să fie astfel formulate încât să nu impună un
răspuns scurt de genul “da“ sau “nu“, ci să oblige pe inculpat să elaboreze un răspuns mai
amplu, se impune în vederea realizării unei ascultări corespunzătoare regulilor de tactică
criminalistică. Aşadar, inculpatul nu va fi întrebat “Ai lovit ?”, ci i se va adresa o întrebare
de acest fel: “Ce s-a întâmplat în continuare, după ce victima s-a întors ?”.
Instanţa nu trebuie să-şi exprime anterior părerea cu privire la soluţia care ar putea fi
dată în cauză, prin niciunul dintre membri completului, aceasta constituind un motiv de
incompatibilitate în judecarea unei cauze (art. 47 alin.2 C.pr.pen.), care atrage fie abţinerea
(art.50 C.pr.pen.), fie recuzarea (art.51 C.pr.pen.): Aceste dispoziţii ale Codului de procedură
penală stabilesc obligaţia judecătorilor din complet de a nu-şi exprima poziţia cu privire la
vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului, obligaţie ce trebuie respectată şi cu prilejul adresării
de întrebări inculpatului, respectiv prin felul în care sunt formulate, acestea să nu dezvăluie
opinia judecătorului. (O întrebare profund greşită este de genul: “Ai impresia că te trimitea în
judecată dacă nu eşti vinovat ?”).
Considerăm necesar aici a releva şi faptul că exprimarea opiniei de către cei care
participă la ascultare se poate face şi când se adresează o întrebare în mod corect, dar în
timpul ascultării răspunsului se adoptă atitudini ce exprimă poziţia faţă de conţinutul

Grophe, Francois; La critique du temoinage, Paris, Ed. Ralloz, 1927, citat de Ciopraga, A.,
113

Evaluarea probei testimoniale în procesul penal, op.cit., pag.147-148

118
acestuia, respectiv se afişează un zâmbet ironic, se ridică sprâncenele a mirare, se dă din cap
aprobativ ori dezaprobativ etc.
Inculpatului i se pot adresa întrebări în legătură cu învinuirea ce i se aduce, astfel că
cele care sunt exterioare cauzei, nefiind pertinente, vor fi excluse, instanţa fiind cea care le
apreciază şi, poate dispune în sensul respingerii acestora.
Aceste cerinţe privind întrebările ce se pun trebuie să fie respectate de toţi
participanţii la activitatea de ascultare a inculpatului, indiferent de poziţia sau interesul pe
care îl au în proces. Pentru respectarea acestei necesităţi de ordin tactic criminalistic,
preşedintele completului de judecată, care conduce ascultarea inculpatului, va acorda atenţie
felului în care sunt formulate întrebările de către ceilalţi participanţi şi în cazul în care va
constata formulări care încalcă cerinţele de mai sus, fie va reformula întrebarea pe care o va
pune inculpatului în sensul corect, fie va putea dispune respingerea ei (în situaţia în care
întrebările se pun prin intermediul preşedintelui completului de judecată), ori va interveni
solicitând reformularea întrebării sau o va respinge cerând inculpatului să nu răspundă (în
situaţia în care întrebările se adresează în mod direct inculpatului de către procuror, apărător,
părţi).
În această etapă se adresează întrebările stabilite în planul de ascultare întocmit cu
prilejul studierii dosarului, care se pot completa cu întrebări notate pe parcursul ascultării
libere ori rezultate din unele răspunsuri ale inculpatului la întrebări anterioare ce i-au fost
adresate sau generate de poziţia inculpatului şi de problemele nou apărute în timpul
ascultării.
O clasificare a întrebărilor ce se adresează inculpatului le împarte în trei categorii114:
- întrebări cu caracter general sau întrebări temă, care se referă la fapta ce constituie
obiectul învinuirii sau împrejurările cauzei, privite în totalitatea lor;
- întrebări problemă, cu un caracter mai limitat decît cele dintâi, care se pun
pentru lămurirea unor aspecte care apar în timpul ascultării şi care se formulează
pentru a restrânge sfera răspunsurilor ce ar putea fi date de inculpat (ex.“Cum aţi intrat în
locuinţa victimei“);
- întrebări de detaliu prin care se urmăreşte precizarea unor anumite detalii pentru a
se putea face verificarea celor declarate de inculpat în etapa relatării libere (sau în declaraţiile
date în faza de urmărire penală ) ori pentru verificarea unor aspecte care au fost neglijate în
ascultările anterioare. Aceste întrebări de detaliu pot duce - dacă sunt bine pregătite, sunt
puse cu pricepere şi la momentul oportun - la încurcarea inculpatului în propriile afirmaţii

114
Suciu, C., op. cit., pag. 586 ; Stancu, E., op. cit., pag. 90 ; Mitrofan, N., ş.a., pag. 156 ; Aioniţoaie,
C., ş.a., op. cit., pag. 104

119
inexacte făcute mai înainte. Întrebările de detaliu sunt de mai multe feluri: de completare, de
precizare, de control, ajutătoare, alternative, suplimentare etc.
Dintre aceste categorii de întrebări, cele cu caracter general (sau întrebările temă) sunt
puse de preşedintele completului de judecată care conduce ascultarea, întrebările problemă
pot fi puse de oricare dintre participanţii la ascultare, la fel ca şi întrebările de detaliu.
Susţinerea de mai sus se bazează pe normele de natură proceduală care conferă
preşedintelui completului de judecată conducerea activităţii ce se desfăşoară în instanţă.
Aşadar, preşedintele completului trebuie, iniţial, să lămurească aspectele privitoare la fapta
care constituie obiectul învinuirii, la împrejurările în care s-a comis şi, dacă în faza relatării
libere inculpatul nu a relevat aceste aspecte, el trebuie întrebat asupra lor. Intrebările
problemă sau de detaliu pot fi puse tot de preşedintele completului de judecată, însă, datorită
faptului că acestea se referă la unele aspecte de amănunt şi ar putea fi omise sau nesesizate de
către preşedinte, intervenţia celorlalţi participanţi la proces se materializează mai ales pe
astfel de întrebări, care se consideră a fi necesare în apărarea sau acuzarea inculpatului,
relevante sub aceste aspecte.
Ordinea în care se pot adresa inculpatului întrebările este stabilită de dispoziţiile art.
323 alin.2 C.pr.pen., respectiv preşedintele, apoi procurorul, partea vătămată, partea civilă,
partea responsabilă civilmente, ceilalţi inculpaţi şi apărătorul inculpatului a cărui ascultare se
face.
În timpul adresării întrebărilor nu există o ordine a punerii acestora în funcţie de
categoria din care face parte întrebarea, ci acestea vor fi puse în ordinea tactică gândită de
fiecare participant la ascultare.
Dacă în timpul adresării întrebărilor, prin răspunsurile primite de la inculpat se ivesc
împrejurări noi care impun adresarea şi a altor întrebări, oricare dintre partcipanţi poate
solicita preşedintelui completului permisiunea de a adresa şi alte întrebări, după care acesta,
în respectarea dreptului la apărare a inculpatului ce se ascultă, va trebui să întrebe pe
apărătorul inculpatului dacă mai are şi el de pus vreo întrebare.
Întrebările trebuie alese şi folosite şi în raport cu atitudinea inculpatului cu privire la
învinuire, respectiv de recunoaştere a faptei, de nerecunoaştere a învinuirii, de încercare de
atenuare a vinovăţiei ori de refuzul de a face declaraţii. Prin urmare, cînd se recunoaşte fapta,
se vor mai pune întrebări de completare, de precizare şi de control pentru a se forma
convingerea deplină a instanţei că, în adevăr, fapta s-a comis în împrejurările relatate. Atunci
când inculpatul neagă comiterea faptei ori încearcă să-i dea un nou conţinut, care ar putea
duce la o calificare juridică diferită, întrebările de completare, de precizare şi de control vor
fi puse spre a stabili în detaliu cele susţinute de inculpat, verificându-se astfel veridicitatea

120
poziţiei adoptate de acesta. Pentru situaţia în care inculpatul refuză să dea orice declaraţie şi
în etapa relatării libere nu s-a putut obţine de la acesta nici o poziţie faţă de fapta imputată, se
va insista cu întrebări care să-l provoace pe inculpat ori se vor pune întrebări care să
determine pe inculpat să explice motivele refuzului de a da declaraţii, care să-l convingă de
necesitatea intrării în dialog. Dacă se va reuşi ca inculpatul să motiveze pentru ce refuză să
dea declaraţii, va fi un prim pas care, folosit cu abilitate şi cunoscând personalitatea şi
psihologia celui ascultat, va putea să ducă la continuarea ascultării cu privire la fapta
imputată. Se pot întâlni cazuri în care inculpatul nu face declaraţii, nu din ostilitate, ci pentru
că nu îşi mai aminteşte. În această situaţie, trebuie reactivată memoria inculpatului, în sensul
de a-şi aminti fapta. Aceasta se va face prin adresarea unor întrebări de natură să-i
mobilizeze memoria, admiţându-se chiar întrebări de o minimă sugestibilitate pentru
început, după care, dacă inculpatul începe să-şi reamintească, condiţiile pe care trebuie să le
întrunească întrebările vor fi respectate115.
Este evident că pot surveni şi alte situaţii pentru că inculpaţii ajunşi în faţa instanţei
pot avea manifestări ce diferă de la o persoană la alta, de la o situaţie la alta, astfel că
întrebările care se pun sau care sunt necesare pentru aflarea adevărului, în afara celor
pregătite anterior, apar spontan, ca necesitate imediată, situaţii în care calităţile personale
ale celui ce efectuează ascultarea, cunoştinţele sale juridice şi psihologice pot determina
rezultate diferite, chiar în situaţii identice.
În ascultarea inculpatului în instanţă, mai ales în situaţiile de nerecunoaştere a
învinuirii, de declaraţii anterioare contradictorii, incomplete (în faza de urmărire penală), în
situaţiile în care există suspiciuni cu privire chiar la declaraţiile anterioare prin care s-a
recunoscut fapta ori când s-a refuzat a se face declaraţii, sunt necesare a fi folosite unele
procedee tactice de ascultare. Aceste procedee tactice se folosesc şi în faza de urmărire
penală, doctrina prezentându-le şi dezvoltându-le pentru această fază a procesului penal116,
însă, considerăm că ele îşi găsesc aplicabilitate şi în faza de judecată, evident cu o anume
specificitate.

1. Tactica ascultării repetate

115
Astfel de situaţii ar putea exista atunci când, cu prilejul agresării victimei, inculpatul a fost şi el
lovit grav.
116
Suciu, C., op. cit., pag. 589-593 ; Mircea, I., op. cit., pag. 324-343 ; Stancu, E., op. cit., pag. 91-92;
Aioniţoaie, C., ş.a., Tratat de tactică criminalistică, supra cit. , pag. 105-109 ; Mitrofan, N., ş.a., op.
cit., pag. 157-161

121
Ascultarea repetată constă în reaudieri ale inculpatului cu privire la aceeaşi faptă, la
anumite împrejurări în care s-a comis, la amănunte considerate importante pentru lămurirea
faptei în ansamblul ei. Această reascultare se face la anumite intervale de timp faţă de prima
ascultare, necesitatea ei fiind stabilită în planul de ascultare încă de la realizarea primei
ascultări ori devenind necesară spontan ca rezultat al administrării unor alte probe.
Ascultarea repetată se bazează din punct de vedere al normelor legale procedurale pe
dispoziţiile art. 323 alin. 4 C.pr.pen., iar din punct de vedere al tacticii criminalistice se va
realiza la termenul de judecată considerat cel mai potrivit (faţă de derularea cercetării
judecătoreşti) pentru a se obţine rezultatul urmărit.
Încă din etapa relatării libere, inculpatul poate să refuze să facă declaraţii, să declare
în mod succint şi să nu vrea să detalieze cele exprimate (ex. “eu am ucis victima“ sau “nu eu
am sustras bunurile“), să declare o versiune elaborată privitoare la faptă dar în care evită
implicarea sa, ori încearcă să acrediteze o versiune care să-i diminueze răspunderea, să omită
unele împrejurări esenţiale ori anumite amănunte care îl incriminează etc., apoi în etapa
întrebărilor şi răspunsurilor să evite lămurirea oricăror aspecte sau să refuze să răspundă. Pe
lângă atitudinea inculpatului, este posibil ca cei care participă la ascultare să nu fi pregătit
temeinic acestă activitate, să nu fi sesizat anumite aspecte importante şi acestea să rămână
nelămurite ori insuficient investigate.
În aceste situaţii se impune ca din punct de vedere tactic să nu se insiste în timpul
primei ascultări (situaţiile în care inculpatul refuză să coopereze, prezintă faptele incomplet
ori prezintă noi versiuni) şi încă în acel moment să se noteze în planul de ascultare
necesitatea reaudierii în momentul în care s-au administrat şi alte probe. Atunci când se
observă, după terminarea ascultării inculpatului, că anumite aspecte nu au fost lămurite, de
asemenea se va nota necesitatea reaudierii cu stabilirea precisă a ceea ce trebuie să mai fie
întrebat şi lămurit.
În timpul derulării cercetării judecătoreşti, în timpul administrării unei probe
(ex.ascultarea unui martor) poate apare evident o nepotrivire între cele relatate de inculpat la
audierea sa în faţa instanţei sau o omisiune a lămuririi anumitor aspecte, ceea ce impune cu
necesitate reascultarea inculpatului.
Este posibil ca şi la o nouă studiere a dosarului, înaintea unui termen de judecată, să
se constate că unele amănunte declarate nu concordă, situaţie care impune o repetare a
ascultării inculpatului.
Cu prilejul reascultării inculpatului pot fi lămurite aspectele sesizate, se poate
completa declaraţia cu cele omise la ascultarea primară în faţa instanţei, se pot verifica
eventualele nepotriviri, contraziceri între cele relatate în declaraţiile date în faza de urmărire

122
penală şi declaraţia dată în instanţă. Dacă inculpatul a dat declaraţii care nu reflectă adevărul,
între acestea vor apare inevitabil neconcordanţe şi cu toate încercările inculpatului de a
reproduce cele declarate anterior, se va încurca în detalii, pentru că este imposibil să le
memoreze în întregime pe toate, astfel că la repetarea ascultării, efectul psihologic al acestei
situaţii îl va face nu arareori să revină şi să declare adevărul.

În acest sens tactic a procedat instanţa117 după o primă audiere a celor opt
inculpaţi trimişi în judecată pentru mai multe infracţiuni de delapidare, complicitate de
delapidare, fals ş.a., săvârşite la date diferite, în participaţii diferite. Pentru că o parte din
infracţiuni nu erau recunoscute de către unii inculpaţi, iar despre aceeaşi faptă se prezentau
versiuni diferite, după trecerea a mai multe termene şi administrarea probelor necesare în
cauză, instanţa a hotărât ca parte din inculpaţi să fie din nou ascultaţi, în pregătirea acestei
ascultări întocmindu-se un plan minuţios cu notarea tuturor aspectelor ce trebuiau
clarificate şi a întrebărilor corespunzătoare. În timpul desfăşurării acestei activitaţi s-a
observat că unii inculpaţi (cei cărora li se imputau fapte mai grave şi aveau calitatea de
autori) declarau diferit de prima ascultare, omiteau anumite aspecte şi relevau alte situaţii.
Abia după terminarea relatării libere şi a întrebărilor pregătite în planul de ascultare s-a
adus la cunoştinţa inculpaţilor existenţa unor neconcordanţe între declaraţia primară şi cea
din acel moment, li s-a cerut să explice aceste nepotriviri, autorul delapidării încurcăndu-se
tot mai mult în explicaţii şi, dându-şi seama de situaţie, a renunţat a-şi mai susţine apărarea
(care consta în afirmaţia că nu el a dat din gestiune bunurile care au fost apoi
comercializate de alţi inculpaţi, primind o parte din banii obţinuţi). De altfel, pe parcursul
cercetării judecătoreşti desfăşurate anterior aceste aspecte fuseseră relevate parţial de unii
inculpaţi şi de către martori .

Ascultarea repetată poate fi dispusă de instanţă atunci când consideră că această


activitate se impune, dar poate fi solicitată de procuror ori de părţile în proces, instanţa
urmând a aprecia oportunitatea şi necesitatea ei.
Pentru situaţiile în care la prima ascultare inculpatul a refuzat să facă declaraţii, a
făcut declaraţii succinte ori a acreditat o versiune nouă a faptei, cu prilejul repetării ascultării
este posibil ca acesta să intre în dialog cu instanţa, să dezvolte declaraţiile relevând fapta cu
amplitudine, aceasta în situaţia în care pe parcursul cercetării judecătoreşti completul de
judecată s-a manifestat în aşa fel încât a câştigat încrederea inculpatului (prin corectitudine,
ţinută, profesionalism etc.).

117
Dosar numărul 835/1977 al Tribunalului Sibiu

123
De altfel, însăşi ascultarea primară în instanţă a inculpatului este o ascultare repetată,
întrucât ea are loc după cel puţin o ascultare a acestuia în faza de urmărire penală. Mai mult,
chiar normele legale prevăd această ascultare repetată a inculpatului atunci când stabilesc
(sub sancţiunea nulităţii) prin art. 341 C.pr.pen. că inculpatului i se acordă ultimul cuvânt
înainte de încheierea dezbaterilor, prilej cu care acesta face, de regulă, o ultimă declaraţie cu
privire la fapta ce i se impută.

2. Tactica ascultării sistematice

Ascultarea sistematică presupune audierea inculpatului cu referire la desfăşurarea


cronologică a momentelor infracţiunii, la intervenţia unor alţi participanţi şi la contribuţia
concretă a acestora, la ordinea în timp sau în funcţie de gravitate a infracţiunilor săvârşite de
acelaşi inculpat, cu explicarea eventualei legături între acestea, la ordinea tactică a ascultării
inculpaţilor în caz de participaţie .
Ascultarea sistematică trebuie să caracterizeze, din punct de vedere al tacticii
criminalistice, orice ascultare a inculpatului în instanţă, indiferent de poziţia adoptată de
acesta, de recunoaşterea ori nerecunoaşterea faptei. Mai ales în cauzele mai complexe ori cu
mai mulţi inculpaţi, acest procedeu tactic este indispensabil.
O tactică bine stabilită impune o relatare liberă amănunţită, apoi întrebări problemă,
care îl obligă pe inculpat să explice ori să clarifice cum a conceput şi a pregătit infracţiunea,
modul de desfăşurare a acesteia, persoanele care au participat la activitatea infracţională,
contribuţia efectivă a fiecăreia. În situaţiile în care inculpatului i se jalonează ascultarea prin
întrebări bine pregătite şi puse la momentul potrivit, acestuia i se impune darea de explicaţii
logice şi cronologice cu privire la toate aspectele ce privesc învinuirea.
Tot ca necesitate tactică în cadrul ascultării sistematice, în situaţia când celui ascultat
i se impută mai multe infracţiuni comise la diferite intervale de timp, cel care conduce
ascultarea, în funcţie de cunoaşterea elementelor de personalitate ale infractorului şi bazându-
se pe cunoştinţele psihologice acumulate, va stabili dacă ascultarea va începe în legătură cu
infracţiunea cea mai uşoară sau cea mai gravă . Pentru existenţa în cauză a mai multor
inculpaţi, ascultarea sistematică presupune explicaţii ale fiecărui inculpat cu privire la propria
sa activitate infracţională, dar şi, separat, explicaţii cu privire la activitatea fiecărui
coinculpat. De asemenea, tactica ce urmează a se folosi în ordonarea ascultării inculpaţilor
presupune adaptarea pentru fiecare situaţie.

124
În cazul inculpaţilor care nu recunosc faptele, încă din momentul studierii dosarului
trebuie stabilită ordinea de ascultare (care nu trebuie să respecte ordinea fixată prin
rechizitoriu), în sensul că se va începe ascultarea cu inculpatul care este mai labil psihic, deci
trebuie căutată veriga cea mai slabă a grupului118, care în declaraţiile sale din faza de urmărire
penală a relevat aspecte parţiale referitoare la faptă, continuând apoi cu ceilalţi coinculpaţi
până la cel care neagă total fapta şi este cel mai puternic din punct de vedere psihic. În cazul
în care majoritatea inculpaţilor recunosc fapta şi doar câţiva sau numai unul se postează pe
atitudinea de negare, ordinea ascultării va aşeza la început pe cel care a relatat cele mai multe
amănunte şi a recunoscut complet fapta. În situaţiile în care inculpatul care nu recunoaşte
învinuirea este cunoscut din activitatea anterioară a instanţei, din judecarea de către acelaşi
complet a altor cauze, în care inculpatul respectiv s-a menţinut pe poziţia de negare,
indiferent de probatoriul administrat, este potrivit din punct de vedere tactic să se înceapă
ascultarea cu acesta, să nu se insiste în mod deosebit, iar apoi să se continue ascultarea cu
ceilalţi inculpaţi şi, în timpul ascultării acestora, să fie urmărit (fără ostentaţie) spre a fi
observat care sunt reacţiile sale de natură psihică, exteriorizările sale raportat la cele ce
declară ceilalţi (în aceste situaţii nefiind indicată ascultarea separată a inculpaţilor).
Dacă inculpaţii vor fi ascultaţi separat, toţi participanţii la ascultare vor putea obţine
unele date, amănunte, detalii, care, faţă de necunoaşterea conţinutului declaraţiei anterioare a
unui coinculpat, vor putea fi folosite în adresarea unor întrebări care să convingă pe cel
ascultat că, în absenţa sa, s-au relevat date importante în acuzarea sa şi astfel, de multe ori să-
l determine a considera că nu mai are rost să nege şi drept consecinţă să recunoască fapta.

3. Tactica ascultării încrucişate

În faza de urmărire penală acest procedeu este des folosit pentru a înfrânge sistemul
de apărare al învinuitului care, în mod nesincer, neagă în totalitate învinuirea119 şi constă în
ascultarea aceluiaşi învinuit de către doi sau mai mulţi anchetatori care s-au pregătit în mod
special în acest scop, fiecare punând inculpatului întrebări în mod alternativ, într-un ritm
susţinut.
Considerăm că se impune înlăturarea acestui procedeu din activitatea de urmărire
penală pentru că, în esenţă, acesta este un mod de constrângere psihică a învinuitului sau
inculpatului care se ascultă. Aflat singur în camera de anchetă în faţa mai multor persoane

118
Suciu, C., op. cit., pag. 591
119
Mitrofan, N., ş.a., op. cit., pag. 158 ; Aioniţoaie, C., ş.a., op. cit., pag. 106

125
care se străduiesc să-i dovedească vinovăţia (eventual asistat doar de avocat), cel anchetat, în
condiţiile arătate, suportă cu greu presiunea psihică la care este supus şi pe care de altfel se
mizează prin folosirea acestui procedeu, iar obţinerea de declaraţii prin violenţă de natură
psihică poate constitui infracţiunea de cercetare abuzivă prev.art. 266 C.pen. sau chiar de
tortură prev.art.267/1 C.pen. (în raport de suferinţele psihice la care este supus, de
intensitatea şi durata în timp a acestora).
În faţa instanţei de judecată ascultarea încrucişată se poate realiza la oricare ascultare
a inculpatului însă are un conţinut şi o desfăşurare specifică. În această fază, la ascultarea
inculpatului, participă judecătorul, procurorul, apărătorul inculpatului şi uneori reprezentanţii
părţilor civile, vătămate, responsabile civilmente ori aceste părţi personal. Fiecare participant
la ascultare îşi pregăteşte această activitate prin stabilirea întrebărilor ce se vor pune pentru
elucidarea aspectelor de interes, apoi în timpul ascultării au posibitatea adresării acelor
întrebări ori a altora a căror necesitate apare în timpul desfăşurării ascultării. Normele
procedurii penale nu permit însă adresarea de întrebări în alternanţă rapidă, ci fiecare va
pune întrebările dorite prin preşedintele completului de judecată ori direct, cu permisiunea
acestuia.

4. Tactica “complexului de vinovăţie“

Acest procedeu tactic constă în adresarea alternativă a unor întrebări care conţin
cuvinte afectogene (critice) privitoare la faptă şi la rezultatele ei şi a unor întrebări care nu au
legătură directă cu cauza120 şi se foloseşte cu rezultate deosebite în cazul persoanelor mai
sensibile.
De la început trebuie precizat că în faza cercetării judecătoreşti prin acest procedeu
tactic nu se urmăreşte stabilirea vinovăţiei inculpatului, în sensul de a-l determina să
recunoască fapta ce i se impută, ci scopul folosirii procedeului este altul: prin adresarea unor
întrebări bine gândite se pot declanşa în conştiinţa inculpatului procese psihice de remuşcare,
de căinţă, de autonemulţumire, de regret etc. (atunci când a săvârşit fapta şi evită să o
recunoască) ori procese de revoltă, de compătimire a victimei, de dorinţă de a oferi relaţii
preţioase care să ducă la stabilirea adevăratului autor (atunci când nu el este autorul faptei).
Prin urmare, dacă în timpul adresării de întrebări inculpatului, despre care s-au luat
relaţii şi se ştie că are un puternic sentiment patern, este sensibil la orice aspect privind

Zdrenghea, V., Butoi, T., în lucrarea colectivă Psihologia judiciară, op. cit., pag. 158 ; Aioniţoaie,
120

C., Butoi, T., în lucrarea colectivă Tratat de tactică criminalistică, op. cit., pag. 107 ; Stancu, E.,
Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor, vol. 2, op. cit., pag. 113

126
proprii lui copii, i se adresează o întrebare de genul: “Cum credeţi că au reacţionat copiii
victimei când au găsit-o moartă în locuinţă?” şi apoi “Ştiţi că aceşti copii şi-au pierdut şi
mama în urmă cu un an? Ce credeţi că se va întâmpla cu ei acum ?”, reacţiile inculpatului nu
vor întârzia să apară în mimică, în gesturi, în tremuratul vocii, în orice altă exteriorizare ce
trebuie atent urmărite şi corect interpretate. De o mare importanţă este şi tonul folosit de
către cel care pune întrebările, atitudinea sa în general, care trebuie să fie obişnuită, fără
duritate, fără gesturi sau exprimări teatrale.
Pe lângă trăirile intense ale inculpatului este necesar a se observa şi felul în care
acesta va răspunde la astfel de întrebări, cursivitatea în expunere care continuă exprimarea
anterioară din faza relatării libere ori la răspunsurile la întrebările anterioare, schimbarea
ritmului exprimării, ridicarea sau coborârea tonului, graba de a răspunde ori întârzierea în a-
şi exprima poziţia .
Toate aceste aspecte de natură psihologică pot conduce la crearea impresiei că
inculpatul ascultat a săvârşit sau nu fapta care i se impută, chiar în situaţiile în care cele
declarate verbal sunt contrarii acestor stări. De regulă, însă, inculpatul va exprima şi verbal
ceea ce se poate observa din atitudinile emoţionale pe care le încearcă. Nu trebuie uitat totuşi
că diversitatea psihologică a oamenilor poate duce la exteriorizări diferite de la individ la
individ în aceleaşi condiţii date, astfel că nu trebuie absolutizat, ci privit cu atenţie fiecare
gest, cu ştiinţa că nu întotdeauna manifestarea aparentă este şi cea adevărată. Concluziile
trase din exteriorizările în gestică, în mimică, în felul de exprimare trebuie păstrate în
rezervă, fiind necesară confirmarea lor de cele ce declară inculpatul ori de ansamblul
probelor care se administrează în cauză.

Exemplificăm folosirea acestui procedeu printr-un caz practic121. Inculpatul, trimis în


judecată pentru infracţiunea de omor calificat care consta în lovirea cu un cuţit a propriului
fiu, şi care urmare leziunii toracice a decedat, în timpul ascultării libere a relevat faptul că
cei doi fii (de 15 şi 17 ani) l-au agresat, iar el, fiind bolnav şi pensionat datorită stării de
sănătate, s-a apărat de agresiunea acestora şi în timp ce ţinea cuţitul în mână, victima s-a
repezit spre el tăindu-se în acest cuţit. În faza întrebărilor şi răspunsurilor, după câteva
întrebări privitoare la starea lui de sănătate, felul în care era îngrijit de soţie (la care
inculpatul a răspuns că este grav bolnav şi că soţia îl neglija, nu îl îngrijea), inculpatul a
fost întrebat cine din familie ţinea la el şi îl îngrijea cel mai mult (acest aspect rezulta din
unele probe administrate în faza de urmărire penală), moment în care inculpatul a început
să plângă şi a răspuns că aceasta era victima, fiul său pe care l-a omorât şi care era singura

121
Dosar numărul 997/1996 al Tribunalului Sibiu

127
lui nădejde. După acest moment inculpatul a revenit şi a recunoscut că victima îl rugase
anterior să nu mai ţipe (pentru că nu-şi găsea ochelarii) şi el, fiind nervos, l-a lovit cu
cuţitul care se afla lângă el pe masa din bucătărie. Această declaraţie era concordantă cu
ansamblul probelor administrate în cauză .

5. Folosirea probelor de vinovăţie

În faţa instanţei acest procedeu se foloseşte mai des în situaţiile când inculpatul nu
recunoaşte fapta sau o recunoaşte parţial, deşi din ansamblul probelor administrate în faza de
urmărire penală s-ar putea trage concluzia vinovăţiei acestuia. Respectarea prezumţiei de
nevinovăţie impune instanţei comandamentul de a nu considera pe inculpat vinovat până la
pronunţarea hotărârii, însă instanţa are şi obligaţia de a administra toate probele pentru
aflarea adevărului, aşa încât în timpul ascultării inculpatului va putea fi folosit şi acest
procedeu tactic, în limitele legale. Alăturat activităţii completului de judecată îşi îndeplinesc
sarcinile şi ceilalţi paraticipanţi la proces, îndeosebi procurorul, partea civilă şi partea
vătămată fiind interesaţi în folosirea acestui procedeu, care, în cele mai multe cazuri, are
drept rezultat recunoaşterea faptei de către inculpat.
Pentru utilizarea acestui procedeu tactic trebuie cunoscută exact poziţia de
nerecunoaştere a învinuirii de către inculpat, poziţia rezultată din declaraţiile date de acesta în
faza de urmărire penală, trebuie studiate temeinic toate probele din dosar cu aprecierea
anticipată a valorii fiecăreia dintre acestea şi stabilirea tactică a momentului în care vor fi
prezentate inculpatului, a ordinii de prezentare, precum şi întrebările necesare ce vor trebui
puse raportat la fiecare probă.
Dacă în faza de urmărire penală acest procedeu are calitatea de a putea surprinde
inculpatul cu prezentarea de probe deja administrate anterior ascultării şi care să nu fie
cunoscute de acesta, în faza cercetării judecătoreşti surpriza prezentării unei probe este, în
principiu, înlăturată. Aceasta pentru că la terminarea urmăririi penale organul de urmărire
trebuie în mod obligatoriu să prezinte inculpatului materialul de urmărire penală (art. 250
C.pr.pen.), prilej cu care inculpatul ia cunoştinţă de conţinutul probelor administrate, le
poate aprecia puterea probatorie, află în ce măsură învinuirea sa este dovedită sau nu. Prin
excepţie, această prezentare a materialului de urmărire penală nu va fi făcută în situaţiile în
care inculpatul este dispărut, s-a sustras de la chemarea înaintea organului de cercetare
penală sau nu locuieşte în ţară (art. 254 C.pr.pen.), aşa încât, în aceste situaţii, dacă

128
inculpatul se va prezenta în faţa instanţei de judecată spre a fi audiat, procedeul de prezentare
a probelor de vinovăţie va putea fi folosit cu mai mari şanse de reuşită. Nici în aceste situaţii
nu trebuie uitat că inculpatul poate studia dosarul la grefa instanţei anterior primei audieri,
astfel încât să ajungă a cunoaşte probele care îl acuză.
Literatura juridică în materie122 recomandă pentru faza de urmărire penală ca probele
de vinovăţie să fie prezentate după metodele: frontală şi progresivă. Prima metodă presupune
prezentarea în mod neaşteptat, de la început a probelor care dovedesc vinovăţia, iar cea de-a
doua metodă (mai frecvent folosită) presupune prezentarea în mod gradat a acestor probe,
începând cu cele mai puţin importante, apoi a altora mai importante şi sfârşind cu prezentarea
probelor celor mai puternice (despre care învinuitul nici nu ştia că se află în posesia
organului de urmărire penală).
În faţa instanţei de judecată aceste metode nu pot fi folosite, cel puţin nu în această
accepţie, tocmai pentru că probele se cunosc de către inculpat. Totuşi, probele de vinovăţie
pot fi folosite ca procedeu tactic în vederea aflării adevărului în modul următor: după
ascultarea relatării libere (în care inculpatul nu recunoaşte învinuirea sau o recunoaşte în
parte), inculpatul va fi întrebat cu privire la împrejurările dovedite cu fiecare dintre probele
care îl incriminează, după care i se va arăta că în cuprinsul unei declaraţii de martor ori a unei
expertize criminalistice etc. se confirmă activitatea infracţională ce i se impută, solicitându-i-
se explicaţii în acest sens.

Spre exemplu, inculpatul acuzat de un furt din locuinţa unui cetăţean , în faza de
urmărire penală a negat a fi autorul acelei fapte, iar în instanţă, după prezentarea învinuirii
din rechizitoriu, a continuat să nege săvârşirea faptei123. În dosar exista declaraţia unui
martor care afirma că în seara respectivă a fost vizitat de inculpat, martorul locuind în
acelaşi imobil cu partea vătămată, apoi în raportul de constatare tehnică dactiloscopică s-a
concluzionat că urma papilară găsită în locuinţa părţii vătămate a fost creată de degetul
inelar stâng al inculpatului. În această situaţie, prin folosirea procedeului tactic de care ne
ocupăm, preşedintele completului de judecată a întrebat pe inculpat dacă îl cunoaşte pe
martor, când l-a văzut ultima dată, dacă în acea seară a fost în locuinţa părţii vătămate.
Menţinându-se pe poziţia de negare a faptei, inculpatul a răspuns că nu îl cunoaşte pe
martor, că nu a fost în locuinţa părţii vătămate. În acest moment preşedintele completului i-a
adus la cunoştinţă că martorul declară că a fost vizitat de inculpat în seara comiterii faptei
şi că raportul de constatare tehnică dactiloscopică a stabilit existenţa unei urme papiliare

122
Zdrenghea V., ş.a., op.cit., pag. 159; Aioaniţoaie C.,ş.a.,op.cit.,pag.108; Stancu E.,
op.cit.,pag. 113
123
Dosar numărul 2153/1978 al Judecătoriei Sibiu

129
care îi aparţine pe un obiect din locuinţa părţii vătămate, în tot acest timp urmărind reacţiile
inculpatului şi cerându-i să explice existenţa acestor probe. În această situaţie inculpatul a
început să zâmbească şi a răspuns că nu are explicaţii .

Din punct de vedere tactic, exploatarea mijloacelor de probă în instanţă trebuie


realizată raţional şi la momentul oportun, Prin urmare, anterior momentului în care vor fi
folosite, declaraţiile martorilor date în faza de urmărire penală trebuie temeinic studiate
apreciindu-se valoarea lor. Dacă în acestea vor fi sesizate discordanţe sau inexactităţi nu este
potrivit a fi folosite în realizarea acestui procedeu, pentru că inculpatul ar putea să le sesizeze
şi apoi să profite de ele folosindu-le în favoarea sa.
Oricare dintre cei care participă la ascultarea inculpatului va putea alege anumite
paragrafe din declaraţiile martorilor audiaţi în faza de urmărire penală şi apoi să i le prezinte
în instanţă solicitându-i să-şi exprime poziţia faţă de ce aceştia au afirmat despre comiterea
faptei şi, eventual, despre autorul acesteia. S-a apreciat că un impact deosebit asupra
inculpatului pot avea declaraţiile prietenilor intimi sau ale persoanelor în care acesta are
încredere sau faţă de care acesta este ataşat124.
Ţinem să precizăm că judecătorului îi este cu desăvârşire interzis să comenteze sau să
facă aprecieri în sensul că aceste probe dovedesc vinovăţia inculpatului, ci acesta trebuie doar
să releve inculpatului existenţa probelor şi să-i consemneze cu exactitate răspunsurile.
Tactica prezentării probelor de vinovăţie poate fi utilizată în instanţă în orice cauză,
chiar dacă este de presupus că inculpatul ar cunoaşte aceste probe . Practica a demonstrat că
nu întotdeauna inculpaţii cunosc aceste probe, deşi li s-a prezentat materialul de urmărire
penală. În timpul prezentării acestui material, inculpaţii, de regulă, nu îl studiază îndeajuns,
sau doar semnează procesul-verbal care confirmă că au luat la cunoştinţă, uneori nu dau
importanţă unor probe, ori nu le înţeleg puterea probatorie, cert este că în faţa instanţei
surpriza prezentării unei probe poate să existe. Alteori, deşi inculpatul cunoaşte proba,
aplicarea procedeului poate să-l determine să renunţe la poziţia sa anterioară, dându-şi seama
că instanţa deţine această probă şi că nerecunoaşterea sa îi va putea atrage o pedeapsă mai
grea.

6. Folosirea mijloacelor materiale de probă

124
Aioniţoaie, C., Cora, I., supra cit., pag. 174

130
Mijloacele materiale de probă sunt constituite din obiectele care conţin sau poartă o
urmă a faptei săvârşite, obiectele care au fost folosite sau care au fost destinate să servească
la săvârşirea unei infracţiuni, obiectele care sunt produsul infracţiunii, precum şi orice alte
obiecte care pot servi la aflarea adevărului125.
În majoritatea cazurilor aceste mijloace materiale de probă sunt supuse activităţii
distructive a făptuitorului ori activităţii de ascundere ori modificare, mai ales după ce
infractorul îşi dă seama că prin găsirea acestora va fi mai uşor descoperit.
Totuşi, pe parcursul cercetării criminalistice, mare parte din acestea pot fi descoperite.
În faza urmăririi penale prezentarea acestor mijloace materiale de probă se efectuează
întotdeauna prin prezentare directă ori, având în vedere aspectele de personalitate ale
învinuitului, prin lăsarea lor în zone vizibile, ca fiind “uitate din neglijenţă“, mai ales
obiectele compromiţătoare şi pe care acesta le credea bine ascunse, mizându-se pe surpriza
deosebită şi reacţia normală a făptuitorului care va recunoaşte în acest fel mult mai uşor
fapta comisă.
Între mijloacele materiale de probă ce vor putea fi folosite se cuprind obiectele sau
înscrisurile uitate sau pierdute de inculpat la locul săvârşirii infracţiunii, bunuri care sunt
ridicate de la domiciliul său şi care au aparţinut persoanei vătămate, instrumentele care au
fost folosite sau puteau fi folosite la comiterea infracţiunii, obiecte ridicate de la alte
persoane cărora le-au fost predate de inculpat şi care aparţineau părţii vătămate etc.
În faţa instanţei de judecată acest procedeu este mult mai rar folosit, tocmai pentru că
inculpatului i-a fost deja prezentat mijlocul material de probă în faza urmăririi penale,
surprinderea psihică nu se mai poate realiza şi, de regulă, nerecunoaşterea obiectului la
urmărire nu se va schimba în faza cercetării judecătoreşti, inculpatul pregătindu-şi în timp şi
explicaţii în legătură cu acest aspect.
Considerăm că acest procedeu se poate folosi şi în faţa instanţei, în anumite cazuri şi
după o temeinică pregătire a tacticii de urmat. În primul rând este necesar a se studia în
amănunt caracteristicile respectivului mijloc de probă, să se stabilească dacă există sau nu o
legătură sigură între acesta şi infracţiune (prin verificarea valorii probante a mijlocului
material) şi în ce măsură obiectul respectiv se poate dovedi că a aparţinut inculpatului,
victimei etc.126. Dacă acest studiu conduce la concluzia eficienţei prezentării mijlocului de
probă respectiv, în timpul ascultării inculpatului, cu alegerea momentului tactic cel mai
potrivit, se va putea prezenta respectivul obiect, mizându-se nu pe surpriza vederii obiectului,
ci pe trăirile psihice ce le poate declanşa inculpatului, care, observate cu atenţie, pot fi

125
Art. 94, 95 C.pr.pen.
126
Aioniţoaie, C., Cora, I., supra cit., pag. 172

131
exploatate în continuarea ascultării. În practică am constatat că, în multe cazuri, prezentarea
dintr-o dată a obiectului folosit pentru cauzarea morţii victimei provoacă stări de agitaţie, de
disconfort psihic majorităţii inculpaţilor, o evitare a privirii acestui obiect. Răspunsul la
întrebarea referitoare la obiect se dă fără a-l privi, iar uneori inculpatul se grăbeşte să dea un
răspuns chiar fără a fi întrebat.
În situaţiile în care inculpatul este o persoană mai puţin sensibilă, care prin
declaraţiile date anterior dovedeşte o anumită încrâncenare în a-şi menţine poziţia de
nerecunoaştere a faptei şi în cauză există un mijloc material de probă care îi apaţine şi cu
ajutorul căruia s-a săvârşit fapta, se va putea proceda la o “eroare voită“ în sensul că se va
prezenta inculpatului un alt obiect asemănător parţial cu cel constituit ca şi corp delict (ex. un
cuţit) cerându-i-se să declare dacă îl cunoaşte, dacă îi aparţine şi dacă ştie unde a fost găsit,
constatându-se, de regulă, în manifestările inculpatului o stare de mulţumire, de liniştire,
bazată pe credinţa că s-a pierdut adevăratul obiect, declaraţia sa de nerecunoaştere fiind
făcută cu vădite accente de satisfacţie. Imediat însă i se va prezenta adevăratul obiect corp
delict alăturând o întrebare scurtă (“dar acesta ?”), reacţia inculpatului exprimând aproape
întotdeauna surpriza, teama, uneori furia şi însăşi tonalitatea vocii va fi diferită. Toate
reacţiile inculpatului în ambele momente trebuie atent urmărite şi interpretate cu
obiectivitate.
Din păcate, uneori, în instanţă se prezintă corpul delict urmărindu-se reacţia sălii, a
celor care asistă la dezbateri, fără a fi privit inculpatul, realizându-se cel mult o activitate de
prevenţie generală, care nu interesează activitatea de ascultare criminalistică concretă.
În timpul citirii actului de sesizare a instanţei s-ar mai putea proceda la aşezarea în
zona vizuală a inculpatului a mijlocului material de probă, după care să se treacă la ascultarea
inculpatului fără a se face nici o referire la acesta, urmărindu-se eventualele reacţii
emoţionale ale acestuia. În majoritatea cazurilor se va constata că, fără să fie întrebat, chiar în
faza relatării libere, inculpatul se va simţi dator să facă anumite referiri la acest obiect, să
explice ceva în legătură cu provenienţa ori apartenenţa acestuia, iar în cazuri mai rare,
crezând că tocmai acest obiect dovedeşte comiterea faptei, va reveni şi va recunoaşte fapta.

7. Ascultarea inculpatului despre activitatea celorlalţi

participanţi la săvârşirea infracţiunii

În cauzele cu mai mulţi inculpaţi se mai poate folosi ca procedeu tactic şi ascultarea
unui inculpat cu privire la activitatea infracţională desfăşurată de ceilalţi inculpaţi.

132
Pentru reuşita acestui procedeu o primă cerinţă constă din cunoaşterea a cât mai multe
date de natură psihologică despre fiecare dintre inculpaţi, despre contribuţia fiecăruia la
săvârşirea faptei, despre atitudinea lor faţă de fapta comisă, materializată în recunoaşterea ori
nerecunoaşterea acesteia. Se va stabili apoi care dintre inculpaţi va fi primul ce se va asculta
şi ordinea în care se va proceda la audierea celorlalţi.
Pentru ascultarea inculpaţilor în faţa instanţei, cu referire la această ordine, se poate
adopta una din următoarele variante pe care le propunem:
- începerea ascultării cu inculpatul care recunoaşte cel mai complet şi mai amănunţit
fapta şi apoi în descreştere până la cel care nu recunoaşte fapta;
- începerea ascultării cu inculpatul care nu recunoaşte fapta şi apoi, în creştere, până
la cel care recunoaşte fapta în întregime .
Avantajele tactice ale primei variante pot consta în aceea că, fiind ascultat în prezenţa
celorlalţi coinculpaţi, să-i determine implicit să recunoască şi ei fapta ori să ducă la năruirea
eşafodajului clădit în ideea nerecunoaşterii şi în credinţa că fapta sa nu va fi dovedită.
Această tactică se va putea folosi doar atunci când cei care nu recunosc faptele sunt infractori
primari, cu o sensibilitate sporită, legaţi afectiv într-o anumită măsură de către cel care face
recunoaşterea.
În timpul ascultării, ca procedeu tactic, se va cere inculpatului ce se audiază primul să
facă referiri mai ales la activitatea celorlalţi inculpaţi, lăsându-se impresia că persoana lui
interesează mai puţin127 instanţa, astfel că, de regulă, cel audiat va vorbi cu mai puţine
reţineri, va releva amănunte importante despre activitatea infracţională a celorlalţi
coinculpaţi, în final fiind provocat spre a face şi declaraţii despre propria activitate.
Dezavantajul audierii acestuia în prezenţa celorlalţi coinculpaţi ar putea consta în unele
reţineri în declaraţii, situaţie care, imediat ce va fi sesizată, va impune dispunerea ascultării
separate. În situaţia în care se sesizează că între coinculpaţi a intervenit o înţelegere
anterioară cu privire la cele ce vor declara, încă de la început ascultarea acestora se va face
separat, iar în timpul ascultării fiecăruia se poate lăsa să se înţeleagă că cel audiat anterior a
declarat adevărul, lucru care poate să-l determine pe cel ascultat să declare cum s-a întâmplat
fapta, pentru că el nu are de unde să ştie ce s-a declarat de către cei ascultaţi mai înainte.
Pentru cea de-a doua variantă propusă, potrivit căreia ascultarea se va începe cu
inculpatul care nu recunoaşte fapta, regula tactică ce se impune este ascultarea separată şi
incitarea celui audiat să declare despre activitatea celorlalţi, putându-se chiar afirma că
aceştia au recunoscut participarea lor. Se poate obţine în acest fel o declaraţie despre
participarea coinculpaţilor în care să apară elemente care vădesc prezenţa la faţa locului a
127
Zdrenghea, V., Butoi, T., op. cit., pag. 159 ; Aioniţoaie, C., Butoi, T., op. cit., pag. 108

133
celui audiat, eventuala sa implicare. În timp ce inculpatul relatează despre ceilalţi, este
recomandabil să nu fie întrerupt, pentru că aşa, crezând că, învinuindu-i pe ceilalţi, el ar
putea să scape, cel audiat oferă date care nu arareori îl implică şi pe el fără a-şi da seama.
Sesizate, aceste date vor putea face obiectul întrebărilor ulterioare ce se vor adresa
inculpatului, întrebări care trebuie puse în aşa fel încât să i se dea să înţeleagă că s-a
desconspirat, situaţie în care cel ascultat îşi pierde încrederea în el, îşi dă seama de greşelile
făcute şi poate sfîrşi prin a recunoaşte contribuţia sa la comiterea faptei.

În cauză128, inculpaţii B.V. şi B.E., soţ şi soţie, au fost trimişi în judecată pentru
comiterea infracţiunii de omor calificat constând în aceea că au luat în întreţinerea lor pe
minora F. în vârstă de 3 ani (în ideea ca ulterior să o înfieze) şi după câteva luni au început
să o supună unor maltratări prin bătaie, scoaterea pe balcon în frig, ca pedeapsă, agresiuni
repetate care au produs decesul minorei la data de 3 dec. 1995, cauza decesului stabilită
medico-legal fiind expunerea la frig (constatându-se şi echimoze şi escoriaţii pe trupul
minorei, care însă nu au cauzat decesul). Pentru că
inculpatii nu recunoşteau fapta, iar martorii relatau doar aspecte indirecte referitoare la
cauză, văzând-o doar anterior pe minoră cu urme de lovituri şi nimeni nu putea spune
concret ce au făcut inculpaţii încât să se producă decesul acesteia, instanţa a hotărât
ascultarea separată a inculpaţilor începând cu inculpatul B.V., din declaraţiile anterioare
rezultând că acesta nu va recunoaşte nimic. În timpul ascultării inculpatul a arătat că el nu
a agresat-o pe minoră şi nici nu a expus-o la frig. Fiind întrebat de comportarea soţiei sale,
de asemenea, a negat vreo agresiune a acesteia, cu precizarea că uneori o mai lovea uşor pe
minoră când nu mânca sau atunci când plângea dacă i se făcea baie.

Constatând că inculpatul nu va declara mai mult, s-a trecut la ascultarea separată a


inculpatei care, iniţial, a declarat în acelaşi sens. În momentul în care i s-a comunicat că
soţul ei afirmă că doar ea bătea minora, inculpata, mai puţin echilibrată psihic, a început să
declare despre violenţele care le exercita soţul ei asupra minorei, tulburându-se tot mai mult
şi declarând cum a lovit-o inculpatul pe minoră în ziua decesului, cum a deschis geamul şi a
lăsat minora în patul de lângă fereastră (după ce tocmai fusese scoasă din baie), deşi afară
era frig etc.

În momentul în care, în prezenţa amândurora, instanţa le-a citit declaraţiile date,


auzind ce a spus inculpata despre el, inculpatul a început să declare despre violenţele la
care a supus-o soţia lui pe minoră, confirmând şi vinovăţia acesteia.

128
Dosar numărul 1278/1996 al Tribunalului Sibiu

134
Chiar dacă se menţine în atitudinea de nerecunoaştere a faptei, din cele declarate de
el, în confruntare cu cele declarate de fiecare coinculpat, completul de judecată poate trage
unele concluzii privind sinceritatea fiecăruia dintre coinculpaţi şi, în coroborare cu restul
probelor administrate, să creeze convingerea justă de participare sau nu la săvârşirea
infracţiunii.
În activitatea practică fiecare dintre cele două variante tactice se pot folosi cu maxim
de randament, însă alegerea variantei trebuie îndelung gândită şi este necesar a avea la bază o
bună cunoaştere a declaraţiilor date în faza de urmărire penală precum şi solide cunoştinţe de
psihologie judiciară, la care trebuie întotdeauna şi o mai mică sau mai mare doză de talent
pentru realizarea ascultării.

8. Verificarea “alibiului“ şi justificarea

"timpului critic"

Prin “alibi“ se înţelege o probă prin care inculpatul dovedeşte justiţiei că în momentul
săvârşirii infracţiunii se găsea în altă parte129.
În oricare fază a procesului penal, inculpatul căruia i se impută săvârşirea unei fapte
penale se poate apăra invocând împrejurarea că în momentul când s-a comis această faptă el
se afla într-un alt loc şi, prin urmare, nu putea să comită fapta respectivă. Atunci când se face
o astfel de afirmaţie, în declaraţia inculpatului se precizează şi locul concret în care s-a aflat,
precum şi probele cu care poate dovedi această susţinere.
Este adevărat că invocarea "alibiului" se regăseşte mai rar în apărarea pe care
inculpaţii şi-o fac în faţa instanţei, însă totuşi această situaţie apare, iar justificarea invocării
acestei apărări doar la instanţă constă în aceea că au considerat că instanţa le va verifica atent
cele susţinute. În alte situaţii se susţine că doar mai târziu şi-au amintit despre împrejurarea
că s-au aflat în altă localitate ori de persoanele care le-ar putea confirma apărarea.
Nu în rare cazuri, inculpaţii care în faza de urmărire penală au negat comiterea faptei
fără a da explicaţii sau a motiva în vreun fel (dar uneori chiar şi cei care au recunoscut fapta),
în faţa instanţei se postează pe poziţia de nerecunoaştere a învinuirii, motivând că în data
respectivă se aflau într-o altă localitate sau în aceeaşi localitate, dar în alt loc.
Faţă de această afirmaţie, instanţa trebuie imediat să procedeze la o gamă extinsă de
întrebări care să facă posibilă obţinerea a cât mai multe amănunte referitor la ceea ce se
afirmă130. Inculpatul va fi solicitat să numească localitatea sau locul respectiv, să arate precis
129
Marcu, Florin, Mic dicţionar de neologisme, Editura “ Albatros “, Bucureşti, 1986, pag. 26
130
Mircea, I., op. cit., pag. 343

135
când a ajuns în acel loc, cu ce mijloc de transport, cu cine s-a întâlnit pe drum, cu cine s-a
întâlnit în acea localitate, ce interes l-a determinat să fie în acea localitate, orele la care s-a
întâlnit cu anumite persoane (i se va cere şi să le numească), cât a stat în localitate, cu ce s-a
întors, cu cine s-a întâlnit la întoarcerea în localitatea în care s-a întâmplat fapta, de la cine a
aflat de comiterea faptei etc. Abia după obţinerea acestor amănunte cât mai concrete şi
precise se va solicita indicarea probelor pe care înţelege să le propună în dovedirea
afirmaţiilor sale.
Omiterea ascultării în amănunt cu privire la această apărare şi încuviinţarea, iar apoi
administrarea probelor propuse, constituie o greşeală tactică de multe ori ireparabilă, pentru
că, după ce probele s-au administrat în faţa inculpatului, la o eventuală reaudiere,
acesta îşi va jalona expunerea pe cele afirmate de martorii propuşi, nu se vor mai putea
depista nepotriviri de timp şi de loc sau evenimente, aşa încât, chiar dacă în adevăr inculpatul
a comis fapta, aceasta nu i se va mai putea reţine în sarcină.
Consemnarea minuţioasă a fiecărei etape, pe ore, minute, a fiecărui amănunt chiar
aparent neimportant, constituie temeiul unei ascultări corecte a martorilor propuşi care, cât de
bine ar fi fost pregătiţi, nu pot relata amănunte decât dacă în adevăr au fost prezenţi şi
inculpatul şi-a formulat o apărare sinceră şi corectă.

În acest sens131, inculpatul acuzat de comiterea unei infracţiuni de tâlhărie,


constând în aceea că a ameninţat pe partea vătămată cu un pistol şi i-a luat banii, după ce
în faza de urmărire penală nu a recunoscut fapta, fără a da vreo explicaţie, în faţa instanţei,
menţinându-se pe aceeaşi poziţie, a declarat că în acea zi nu a fost în municipiul M. ci se
afla la sora sa în oraşul C unde a plecat de dimineaţă şi a stat întreaga zi, propunând în
apărare pe concubina sa. Audiată, martora (concubina) a declarat că a fost toată ziua cu
inculpatul în municipiul S , aşa încât alibiul invocat de inculpat nu a putut fi dovedit (în faţa
instanţei de apel inculpatul şi-a retras apelul, dându-şi seama că apărarea sa nu este
credibilă).

O altă situaţie de invocare şi verificare a alibiului o desprindem dintr-un dosar în care


doi inculpaţi au fost trimişi în judecată reţinându-se că au comis o infracţiune de furt
calificat prin sustragerea unei vaci de la o fermă de animale132. În timpul urmăririi penale
ambii inculpaţi au recunoscut fapta arătând că în timpul nopţii s-au deplasat la acea fermă,
au sustras animalul pe care l-au dus într-un târg dintr-o localitate apropiată unde l-au
vândut a doua zi. În faţa instanţei au revenit la recunoaştere şi au arătat că nu au comis

131
Dosar numărul 5092/1996 al Judecătoriei Mediaş
132
Dosar numărul 2063/1981 al Judecătoriei Sibiu

136
fapta, în acea noapte nefiind în localitate, unul afirmând că a plecat cu două zile înainte în
jud. Tulcea, iar celălalt a susţinut că era în altă localitate şi nu s-a aflat în acea perioadă în
localitatea în care se afla ferma. S-a procedat de îndată la o ascultare amănunţită a
fiecăruia cu privire la cele susţinute, aşa încât s-a consemnat în declaraţii că inculpatul care
susţinea că se afla în jud. Tulcea a plecat într-o zi de joi cu autobuzul care avea plecarea în
jurul orei 11 şi care l-a dus la Sibiu de unde a luat trenul de ora 14,20 spre Bucureşti, că
avea la plecarea din sat un coş cu flori (imortele - flori de paie) pe care dorea să le vândă în
Tulcea , ce persoane l-au văzut în staţia de autobuz. S-a consemnat şi ora la care a ajuns la
Tulcea, ce a făcut în continuare până s-a întors şi cine l-a văzut la întoarcere. Pentru
celălalt inculpat s-a consemnat ce a declarat, respectiv că se afla în localitatea Marpod ,
jud. Sibiu , unde era angajat la numitul P.I. la paza oilor, că a stat în data respectivă,
noaptea şi ziua următoare la oi în păşunea din afara satului. S-a mai consemnat şi faptul că
la stână mai era şi numitul D.G. , că localitatea M se află la 25-27 km. de localitatea în
care s-a comis furtul, cum se poate ajunge dintr-o localite în alta , în cât timp etc. După
aceste însemnări ale declaraţiilor inculpaţilor s-au admis probe în verificarea alibiului
urmând a se asculta ca martori persoanele indicate în declaraţii, s-a solicitat un orar al
circulaţiei autobuzelor din acea localitate la Sibiu.

La termenul următor nici unul dintre martorii primului inculpat nu au putut confirma
plecarea în ziua indicată de acesta ci, legat de sărbătorile de Paşti, au precizat o altă data,
după comiterea faptei când, în adevăr, inculpatul a fost văzut plecând din localitate cu coşul
cu flori. Fiind reaudiat, inculpatul, care a constatat că nu i se confirmă
apărarea, a recunoscut fapta comisă împreună cu celălalt inculpat, acesta din urmă
revenind şi el şi recunoscând comiterea faptei, mai ales că la dosar existau probe privind
prezenţa celor doi în localitate în seara comiterii faptei.

"Timpul critic" reprezintă suma duratelor activităţilor care au precedat săvârşirea


infracţiunii, a acţiunilor care caracterizează săvârşirea infracţiunii şi imediat post-
infracţională133.
Procedeul tactic al justificării timpului critic se poate folosi în faza cercetării
judecătoreşti în situaţiile în care în faza de urmărire penală nu a fost folosit şi faţă de
inculpaţii care nu au recunoscut fapta, au invocat un alibi, au dat declaraţii când de
nerecunoaştere a faptei, când de recunoaştere, au încercat să acrediteze vinovăţia unei alte
persoane.

133
Zdrenghea, V., Butoi, T., op. cit., pag. 108

137
Întrucât oricare dintre aceste situaţii invocate pot să reprezinte adevărul în cauză, la
fel cum adevărul l-ar putea constitui şi săvârşirea faptei de către inculpat, instanţa este
datoare să se edifice asupra variantei adevărate încă de la ascultarea inculpatului.
Prin folosirea acestui procedeu, inculpatului i se cere, de asemenea, să declare în
amănunt ce a făcut în ziua în care s-a întâmplat fapta, din momentul în care s-a trezit, în ce
locuri a fost, la ce ore (chiar cu precizarea în minute), persoanele care l-au însoţit, cu care s-a
întâlnit, ce a discutat cu acestea. Se vor folosi la interogare întrebări precise, concise,
referitoare la momente concrete, cerându-se răspunsuri de aceeaşi calitate, tocmai pentru a nu
lăsa inculpatului timp să se gândească ori să declare ambiguu.
Pregătirea întrebărilor trebuie făcută din timp, cu stabilirea alternanţei acestora şi
respectarea succesiunii temporale, bazată pe cunoaşterea în amănunt, pe ore sau minute, a
modului în care fapta s-a săvârşit şi rezultă din celelalte probe ale dosarului, respectiv
declaraţiile martorilor, declaraţia părţii vătămate, probele ştiinţifice (ex.actul medico-legal
care stabileşte ora şi data decesului victimei). Din declaraţiile inculpatului date în faza de
urmărire penală se va valorifica orice amănunt de timp pe care acesta l-a dat.
Consemnarea celor declarate de inculpat nu trebuie să omită nici un amănunt, chiar
dacă la o primă vedere ar părea că este lipsit de importanţă.
Acest procedeu presupune în continuare verificarea tuturor datelor furnizate de
inculpat în comparaţie cu celelalte probe deja administrate în faza de urmărire penală, iar la
administrarea lor din nou în faţa instanţei trebuie verificate toate datele care nu coincid. Se va
putea observa de cele mai multe ori că o parte din cele afirmate de inculpat nu corespund
realităţii, fie că în timpul precizat nu putea să fie în acel loc, fie nu avea timpul fizic să
ajungă dintr-un loc în altul, fie că rămân perioade de timp neacoperite, locuri în care nu a
fost, persoane care nu confirmă că s-au întâlnit ori confirmă întâlnirea lor la cu totul altă oră.
Vor putea fi administrate noi probe pentru lămurirea unor aspecte, iar după stabilirea cu
precizie a tuturor nepotrivirilor se va proceda la o nouă ascultare a inculpatului, prilej cu care
i se pot releva toate neconcordanţele, solicitându-i explicaţii pentru fiecare. Este momentul
de încordare psihică maximă, inculpatul, în nenumărate cazuri, văzându-se “prins” în
propriile afirmaţii, cu întregul sistem de apărare descoperit, ceea ce îl va determina fie la
recunoaşterea faptei, fie la încercarea unei noi versiuni. În acest ultim caz trebuie verificată în
acelaşi mod şi noua variantă a petrecerii timpului, cu răbdare, atenţie, lucru care nu arareori
va fi dezarmant pentru inculpat.
Se cuvine a face menţiunea că între procedeul analizat şi procedeul verificării
alibiului nu există identitate în sensul că verificarea timpului critic se poate face pentru orice

138
situaţie de nerecunoaştere (sau recunoaştere parţială) a faptei, în timp ce verificarea alibiului
se face doar atunci când se invocă o apărare concretă.

9. Confruntarea

Din punct de vedere procedural, confruntarea este un mijloc de probă 134 şi se


efectuează în situaţiile în care se constată că între declaraţiile persoanelor ascultate în aceeaşi
cauză există contraziceri şi atunci când se apreciază că prin aceasta se vor lămuri unele
aspecte în interesul aflării adevărului (art.87 C.pr.pen.). Ascultarea în cadrul confruntării se
face cu privire la faptele şi împrejurările în privinţa cărora declaraţiile date anterior se
contrazic (art 88 C.pr.pen.).
Modalitatea în care se efectuează o confruntare trebuie să se bazeze pe o tactică ce
presupune abordarea criminalistică a desfăşurării ei, prin urmare constituie un procedeu de
tactică criminalistică aplicabil la o ascultare repetată şi simultană a celor care au mai dat
declaraţii în cauză, indiferent în ce calitate.
O confruntare se poate realiza între doi sau mai mulţi inculpaţi trimişi în judecată în
aceeaşi cauză, pentru fapte comise în calitate de coautori, complici sau instigatori, între
inculpat ori inculpaţi şi partea vătămată sau civilă, între inculpat ori inculpaţi şi martori (sau
martori), după ce iniţial, în timpul cercetării judecătoreşti, au fost ascultaţi, iar între
declaraţiile lor există unele contraziceri, neclarităţi, neconcordanţe şi acestea nu pot fi
înlăturate pe baza examinării altor mijloace de probă. Confruntarea poate fi efectuată pentru
lămurirea oricăror contraziceri, chiar de o importanţă mai redusă, însă este absolut necesară
în situaţiile când neconcordanţele ori contrazicerile din declaraţii privesc aspecte esenţiale ale
cauzei care trebuie lămurite pentru aflarea adevărului135, chiar dacă există unele mijloace de
probă, pentru a se realiza o cât mai bună dovedire a unei corecte stări de fapt. Cu prilejul
confruntării se pot obţine uneori noi date importante cu privire la unele aspecte ale cauzei,
care fie încă nu erau cunoscute, fie se prefigurau neclar din probatoriul administrat.
Folosirea acestui procedeu criminalistic al confruntării prezintă interes în activitatea
de ascultare a inculpaţilor prin aceea că este un nou prilej de a obţine date cu privire la

134
În literatura juridică s-a afirmat ( Stancu, E., Criminalistica, vol. II, Editura ACTAMI, Bucureşti,
1995, pag. 153) că aceasta nu este un mijloc de probă, pentru că în cuprinsul art. 64 C.pr.pen. în
enumerarea exhaustivă confruntarea nu este inserată. Considerăm că este un mijloc de probă pentru
că aceasta însumează tot declaraţii, însă simultane, ale inculpaţilor, părţilor vătămate, părţilor civile,
martorilor (care sunt prevăzute ca mijloace de probă- art. 69, 75, 78 C.pr.pen.), prin care se constată
unele elemente de fapt ce pot servi ca probă, iar reglementarea sa este cuprinsă în capag. II, “
Mijloace de probă “ din Titlul III.
135
Theodoru, G., Moldovan, L., op. cit., pag. 137 ; Neagu, I., Drept procesual penal, vol. II,
Editura Euro-Trading, Bucureşti, 1992, pag. 83

139
aspectele psihologice şi de personalitate ale celor ascultaţi, de a le verifica buna sau reaua
credinţă în legătură cu declaraţia iniţială ori cu declaraţia dată în timpul confruntării, de a se
crea un nou moment în care cei care au omis fără rea credinţă relatarea unor aspecte
importante să aibă posibilitatea, prin reactivarea memoriei, să le relateze, iar pentru situaţiile
unor declaraţii anterioare diametral opuse celorlalţi ascultaţi, de a se crea un moment de
încordare psihică în care cei nesinceri să se autodemaşte.
Trebuie ştiut însă că nu întotdeauna se poate obţine rezultatul cel mai bun prin
folosirea procedeului confruntării între inculpaţi. De aceea, înainte de a admite efectuarea
unei confruntări se impune un studiu aprofundat al fiecăreia dintre declaraţiile celor ce vor fi
confruntaţi, stabilirea exactă a contradicţiilor din declaraţii, notarea acestora, aprecierea
cauzelor care au dus la relatarea diferită, contradictorie a unor împrejurări. În situaţiile în
care acest studiu duce la concluzia unei omisiuni neintenţionate ori a unei receptări eronate
urmate de o relatare în acelaşi sens, se va renunţa la confruntare şi se va efectua o ascultare
repetată doar a celui care a dat acea declaraţie, doar apoi, dacă se constată menţinerea celor
declarate anterior, să se apeleze la efectuarea confruntării. Trebuie stabilit cu precizie care
vor fi cei între care se va face confruntarea, asupra căror aspecte, prin adresarea căror
întrebări, a ordinii acestora. Pentru că reuşita unei confruntări scade, de regulă, direct
proporţional cu numărul crescut al inculpaţilor care urmează a fi confruntaţi, în raport de
problemele care trebuie lămurite prin folosirea acestui procedeu, se vor stabili cu exactitate
persoanele între care se va face confruntarea, pentru care împrejurare anume, fiind
recomandabil să se efectueze confruntări doar între doi inculpaţi pentru a se putea observa şi
reacţiile fiecăruia în raport cu relatarea celuilalt. O confruntare între trei sau mai mulţi
inculpaţi dispersează atenţia celui care efectuează confruntarea şi reduce şansa obţinerii
rezultatului dorit.
Pregătirea confruntării presupune şi obţinerea de date despre personalitatea celor care
vor fi confruntaţi, aceste date fiind adeseori mai bogate decât în momentul audierii primare.
Desfăşurarea cercetării judecătoreşti la termene succesive de judecată a creat deja
posibilitatea ca inculpaţii să fie mai bine cunoscuţi, prima lor ascultare, apoi administrarea
probelor testimoniale, au oferit suficiente date pentru a şti ce structură psihică are fiecare
dintre inculpaţi, care sunt manifestările şi exteriorizările acestora.
În situaţiile în care deosebirile de ordin psihologic ar aduce faţă în faţă inculpaţi cu
dominante psihice de emotivitate, de nesiguranţă, de frică, iar pe cealaltă parte inculpaţi
puternici din punct de vedere psihic sau cu experienţă în astfel de “înfruntări“ (recidivişti,
persoane cu antecedente penale) ori persoane puternic legate afectiv (tată - fiu, soţi etc.) ori
persoane mult inegale prin pregătire intelectuală, statut social, poziţie interpersonală de ordin

140
social (şef-subaltern), forţă fizică, vârstă (major-minor), confruntarea trebuie apreciată cu
privire la utilitatea ei. Dacă nu se va ţine seama de aceste aspecte şi se va trece la efectuarea
confruntării, rezultatele pot fi contrare celor urmărite, respectiv se va putea întâmpla ca
inculpaţi anterior sinceri să devină timoraţi, speriaţi, temători, să revină la cele declarate cu
bună-credinţă şi să accepte versiunea neadevărată a celor care îi domină psihic ori fizic. De
reţinut că inculpaţii care au acţionat în grup la comiterea unei fapte infracţionale se cunosc
între ei, şi-au stabilit anterior sarcinile, ierarhia în grupul infracţional, sunt obligaţi material
sau moral unul altuia, astfel că aceste elemente, de multe ori, vor influenţa rezultatele acestei
activităţi.
Din punct de vedere tactic, confruntarea trebuie să se bazeze pe elementul supriză.
Admiterea efectuării confruntării prin încheierea instanţei şi mai ales stabilirea aspectelor
care vor constitui obiectul confruntării136 constituie o greşeală tactică. Rolul activ de care
trebuie să dea dovadă instanţa implică şi lămurirea aspectelor controversate din declaraţiile
inculpaţilor, iar în realizarea tactică a confruntării instanţa va putea dispune la acelaşi termen
de judecată efectuarea confruntării şi imediat să procedeze la aceasta, desigur că după ce în
prealabil a pregătit minuţios desfăşurarea ei. În acest fel, eventuala înţelegere dintre inculpaţi
nu va mai avea loc, iar efectul psihologic va fi deplin.
Confruntarea, fiind o ascultare repetată şi simultană137 a două sau mai multor
persoane, care urmează unei ascultări anterioare separate, determină o nouă trăire emoţională
specifică acestui moment, care se adaugă trăirilor psihice din momentul unei ascultări
obişnuite.
Cu prilejul confruntării, tensiunea psihică a celor confruntaţi este intensificată datorită
temerii faţă de reacţiile celui cu care este confruntat, sentimentelor de compasiune sau
afectivitate faţă de acesta, complexului de vinovăţie sau preocuparea de a nu fi învinuit pe
nedrept, teama de a nu se descoperi adevărul (în cazul celor nesinceri)138, teama de a nu se
desconspira ori a desconspira pe altul ş.a.
Pentru asigurarea unei confruntări eficiente este necesar ca preşedintele completului
de judecată, prin prerogativele sale legale, să asigure o atmosferă de calm, de echilibru, de
obiectivitate, să evite orice încercare de intimidare a celor confruntaţi, fie din partea celui cu
care este confruntat, fie din partea reprezentanţilor acuzării sau apărării139.

136
Această situaţie se poate ivi atunci când reprezentantul Parchetului ori reprezentanţii inculpaţilor
solicită administrarea acestei probe, explicând şi motivele cererii lor, pentru a demonstra utilitatea
admiterii confruntării.
137
Mircea, Ion., Criminalistica, Ediţia a II-a, Ed. Fundaţiei “Chemarea”, Iaşi, 1994, pag.278.
138
Stancu, E., op. cit., pag. 159
139
În activitatea practică momentul confruntării creează posibilitatea acuzării sau apărării să încerce,
poate ultima şansă, de a întoarce în mod favorabil soarta procesului. De aceea, se mizează pe

141
O dată pregătită, potrivit aspectelor arătate mai sus, se va trece la confruntarea
propriu-zisă.
În literatura de specialitate, axată mai ales pe efectuarea confruntării în faza de
urmărire penală, se consideră că pentru început se va introduce persoana considerată mai
sinceră sau cea care a solicitat expres să se recurgă la confruntare140, aceasta pentru a avea
posibilitatea să se obişnuiască cu atmosfera creată, să devină mai fermă pe poziţia sa, cealaltă
persoană urmând a fi introdusă ulterior pentru a fi surprinsă de situaţie şi astfel să existe o
mai mare şansă de a reveni la declaraţia iniţială.
Sub un prim aspect, această opinie nu poate fi primită pentru faza cercetării
judecătoreşti pentru simplul motiv că o dată cu strigarea cauzei respective, părţile trebuie să
fie prezente concomitent în sala de judecată, iar inculpaţii (dacă sunt arestaţi) vor fi aduşi
deodată de către escortă, iar dacă sunt liberi, sunt deja prezenţi în sală chiar înaintea luării
cauzei lor.
Sub alt aspect, raportat la inculpaţi, şi de altfel la întreaga desfăşurare a judecăţii,
instanţa nu poate porni cu idei preconcepute asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei vreunui
inculpat, respectiv nu se poate considera că unul sau altul dintre inculpaţi recunoscând fapta
este mai sincer decât un altul care nu recunoaşte fapta. Apoi, o confruntare se desfăşoară în
scopul înlăturării unor contradicţii şi este de presupus că nu se cunosc cauzele acestor
contradicţii, pentru că altfel, ştiind anterior varianta adevărată, confruntarea nu s-ar mai
impune. Totodată, nici în faza de urmărire penală şi, cu atât mai mult în faza cercetării
judecătoreşti, nu se poate permite ca un inculpat să fie considerat nesincer şi, în acelaşi timp,
crezându-l sincer pe un alt inculpat, să-i creăm o situaţie avantajoasă141.
Garanţia aflării adevărului prin înlăturarea contradicţiilor din declaraţiile date
anterior de către fiecare inculpat, se va putea realiza doar în desfăşurarea unei confruntări
fără avantaje acordate vreunui inculpat, în condiţii de tratament identic.
Pentru o bună desfăşurare a confruntării, inculpaţii vor fi invitaţi să rămână în
faţa instanţei, orientaţi spre aceasta, însă uneori pot fi aşezaţi şi faţă în faţă, iar instanţa îi va
putea observa din lateral. Avantajul primei poziţionări constă în aceea că toţi inculpaţii
confruntaţi pot fi priviţi cu atenţie de către instanţă, spre a li se observa modul în care
reacţionează în momentul audierii, însă aceeaşi poziţie dezavantajează pe apărătorii
inculpaţilor (raportat la actuala aşezare în sălile de judecată a instanţei, procurorului şi
apărătorilor) şi avantajează pe reprezentantul Parchetului. Cea de-a doua poziţionare a

presiunea psihică ce se poate obţine prin tonalitatea întrebării ce se pune, prin gestică, uneori chiar
prin imputaţii sau aprecieri asupra celor declarate de unul sau altul dintre inculpaţi.
140
Stancu, E., op. cit., pag. 159
141
Mircea, I., op. cit., pag. 280

142
inculpaţilor pentru realizarea confruntării (faţă în faţă şi lateral faţă de instanţă şi apărători)
creează un avantaj pentru apărători şi dezavantajează pe reprezentantul Parchetului (care va
putea observa doar pe unul dintre inculpaţi, celălalt fiind cu spatele), iar pentru instanţă
diminuează posibilitatea de observare142. Pentru situaţia actuală de aşezare în sala de judecată
a instanţei, a reprezentantului Parchetului şi a reprezentanţilor apărării, considerăm că
inculpaţii ce sunt supuşi confruntării vor trebui aşezaţi în poziţie laterală faţă de instanţă, cu
faţa spre aceasta, aşa existând posibilitatea de a fi observaţi de către toţi participanţii la
ascultare.
Din punctul de vedere al inculpaţilor confruntaţi, poziţia cu faţa la instanţă, unul
lângă celălalt, este mai potrivită pentru ca aceştia să nu se influenţeze, să poată da răspunsuri
fără a observa reacţia celuilalt. Poziţia inculpaţilor faţă în faţă incomodează psihic, de regulă,
pe cel care este de rea credinţă, acesta având nevoie de mari eforturi pentru a-şi controla
expresiile, gesturile şi fluenţa vorbirii143. Reamintim că această poziţie nu va dezavantaja
întotdeauna pe cel care nu declară sincer, ci uneori va crea un puternic disconfort psihic celui
de bună-credinţă, însă cu o labilitate psihică sporită în raport cu persoana cu care este
confruntat. De aceea, interpretarea manifestărilor emoţionale ale celor confruntaţi trebuie
făcută corect, cu perspicacitate şi răbdare.
Primele întrebări adresate în cadrul confruntării trebuie să aibă caracter introductiv 144,
să se refere la faptul dacă inculpaţii se cunosc, de când, care sunt relaţiile dintre ei. Apoi se
vor adresa întrebările pregătite în vederea lămuririi neclarităţilor şi contradicţiilor. Aceste
întrebări se vor adresa tuturor inculpaţilor145, urmând ca ordinea de primire a răspunsurilor să
fie cea stabilită anterior în planul de efectuare a confruntării, potrivit tacticii preconizate (se
vor solicita răspunsuri de la inculpatul care anterior a fost cel mai cooperant, care a dat cele
mai multe amănunte etc.). Este împotriva cerinţelor tactice să fie citite declaraţiile anterioare
ale inculpaţilor146 pentru ca aceştia să sesizeze nepotrivirile sau contradicţiile între cele
declarate, iar la primirea răspunsurilor, oricare ar fi ele, cel care efectuează confruntarea nu
trebuie să afişeze vreo atitudine de aprobare, dezaprobare, încredere ori neîncredere, atitudini
care pot sugestiona pe cei confruntaţi ori îi pot determina la tăcere.

142
Ar fi de dorit să se renunţe la poziţia reprezentantului Parchetului de a sta în apropierea intanţei şi
să stabilească poziţii contrare, dar egale, în sala de dezbateri, pentru reprezentantul Parchetului şi
reprezentantul apărării.
143
Ciopraga, A., Criminalistica. Tactica, op. cit., pag. 39
144
Stancu, E., op. cit., pag. 160
145
Idem, în sens contrar acestei păreri
146
Mircea, I., op. cit., pag. 281 ; Aioniţoaie, C., Butoi, T., op. cit., pag. 139 ; Stancu, E., op. cit., pag.
160

143
Pe tot parcursul confruntării nu trebuie pierdut din vedere modul în care inculpaţii
reacţionează la punerea întrebării, la răspunsul dat de coinculpat, stările psihice prin care
trece fiecare dintre cei confruntaţi.
După epuizarea întrebărilor din planul de ascultare se vor putea pune întrebări şi de
către reprezentantul Parchetului, apărători, celelalte părţi sau chiar inculpaţii confruntaţi pot
să-şi adreseze întrebări, prin intermediul instanţei, ori, atunci când se apreciază chiar în mod
direct.
De precizat că după fiecare întrebare şi după ce s-au primit răspunsuri la aceasta, se
va proceda la consemnarea răspunsului în procesul verbal.

***

Toate aceste procedee tactice prezentate mai sus pot fi utilizate în ascultarea
inculpatului în funcţie de cauza penală concretă, dar mai ales în raport cu persoana care va fi
ascultată, cu ansamblul particularităţilor psihice ale fiecărui inculpat. Anumite procedee
folosite în ascultarea unui inculpat cu cele mai bune rezutate pot fi ineficiente în ascultarea
altui inculpat. Totodată un procedeu poate fi folosit cu mai mari şanse de reuşită într-un
anumit moment al desfăşurării cercetării judecătoreşti, dar acelaşi procedeu poate duce la
neobţinerea vreunui rezultat atunci când este folosit într-un alt moment al ascultării.
Folosirea unuia sau altuia dintre procedeele tactice rămâne întotdeauna la
alegerea celui care efectuează ascultarea, la fel ca şi combinarea acestor procedee,
perspicacitatea, talentul şi pregătirea profesională determinând, în cele mai multe cazuri,
reuşita sau nereuşita activităţii de ascultare.
De o importanţă deosebită, indiferent de procedeele folosite, este capacitatea
magistratului de a asculta cu răbdare şi atenţie întreaga relatare liberă precum şi răspunsurile
la fiecare întrebare.
Cel mai bine pregătit plan de ascultare, procedeele tactice cele mai eficiente,
întrebările cele mai potrivite pot să nu ducă la o reuşită deplină a acestei activităţi dacă
magistratul nu are capacitatea de a asculta fără prejudecăţi, fără enervare, cu înţelegere şi
discernământ tot ceea ce se declară de către inculpat. Graba şi superficialitatea, tocmai în
momentul primirii răspunsurilor de la inculpat, sunt deficienţe majore care trebuie înlăturate
de la orice ascultare.
În faza de urmărire penală se mai încearcă în ascultarea învinuiţilor sau inculpaţilor,
în mod experimental, folosirea unor tehnici de depistare a comportamentului simulat prin
folosirea poligrafului, a detectorului de stres emoţional în voce (PAG.S.E.), a detectorului de

144
stres emoţional în scris, existând preocupări sub acest aspect şi în unele lucrări de
psihologie, psihologie judiciară, de tehnică criminalistică147.
Pe lângă faptul că rezultatele obţinute în acest fel nu pot fi folosite ca mijloace de
probă în justiţie, nefiind prevăzute ca atare în legislaţia noastră penală şi nici nu sunt
prevăzute printre modalităţile de ascultare a inculpaţilor, aceste procedee au caracter tehnic şi
nu de tactică criminalistică. Singurul aspect ce reţine atenţia ar putea fi cel determinat de
rezultatul modului de investigare a aspectelor de comportare psihiologică a inculpatului ce se
înregistrează pe banda de hârtie, înregistrare care poate fi interpretată în sensul concluzionării
că cel ascultat a declarat adevărul sau nu. Această concluzie ar putea fi folosită doar ca punct
de plecare în adoptarea unuia sau altuia dintre procedeele de tactică criminalistică, evident cu
valoare relativă, pentru că altfel, dacă s-ar da credit total acestor tehnici de stabilire a emoţiei
(ce se consideră tipică pentru un comportament simulat), ar exista pericolul producerii unor
erori judiciare.
Prin urmare, în faţa instanţei de judecată rezultatul investigării prin aceste tehnici de
depistare nu se va lua în considerare ca mijloc de probă, dar poate avea valoare pentru
cunoaşterea unor aspecte referitoare la personalitatea inculpatului care urmează a fi ascultat
şi la alegerea tacticii de ascultare cu cea mai mare eficienţă.

Roşca, A., Metodologie şi tehnici experimentale în psihologie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,


147

1971 ; Bogdan, T., op. cit. ; Bogdan, T., Butoi, T., Anghelescu, A., Nichifor, J., în lucrarea colectivă
Tratat practic de criminalistică, vol. II, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1978 ;Stancu, E.,
Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor, op. cit..

145
CAZURI PARTICULARE DE ASCULTARE A INCULPAŢILOR

Dacă în majoritatea cazurilor inculpaţii ajunşi în faţa instanţei de judecată sunt


ascultaţi potrivit tacticii prezentate în capitolele anterioare, există şi unele situaţii în care
anumite circumstanţe, mai ales legate de persoana inculpaţilor, impun adoptarea unei tactici
cu accente de particularitate.
În judecarea unor cauze inculpaţii ce urmează a fi audiaţi sunt persoane care au comis
faptele în stare de recidivă, în timpul minorităţii, sunt afectaţi de anumite deficienţe fizice ori
psihice, nu cunosc limba română în care se efectuează ascultarea, doar în instanţă s-a extins
învinuirea faţă de ei ori cu privire la alte fapte sau cu privire la acte materiale ce intră în
cuprinsul infracţiunii pentru care iniţial au fost trimişi în judecată, sunt inculpaţi care
urmează a fi ascultaţi în cadrul procedurii plângerii prealabile ori inculpaţi cu pregătire
juridică.
În toate aceste situaţii, ascultarea se va desfăşura, în principiu, în cadrul tactic
obişnuit pentru realizarea acestei activităţi, însă se impune o atenţie deosebită raportat la
cazul particular existent, cunoaşterea în plus a aspectelor de personalitate ce caracterizează
pe aceşti inculpaţi, a normelor procedurale aplicabile, a cunoştinţelor mai ample ori mai
reduse ale fiecărui inculpat cu privire la activitatea la care va fi supus.
În cele ce urmează vom dezvolta câteva dintre situaţiile speciale, particulare de
ascultare a unor inculpaţi.

A. Tactica ascultării inculpaţilor recidivişti sau

cu antecedente penale

Între inculpaţii care se audiază în faţa instanţei, o atenţie specială trebuie acordată
inculpaţilor care nu se află la prima incidenţă cu legea penală, respectiv a inculpaţilor
recidivişti ori a inculpaţilor cu antecedente penale.
Inculpaţii recidivişti sunt acei inculpaţi care au săvârşit una sau mai multe infracţiuni
intenţionate, sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii mai mare de un an, fie singură, fie
alternativ cu amenda, după care au fost condamnaţi definitiv pentru o altă infracţiune
intenţionată la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, sau cel puţin la trei condamnări de
maxim 6 luni, ori după executarea unor asemenea pedepse148.

Basarab, M., Drept penal ( partea generală), vol. II, Editura Fundaţiei “ Chemarea “ Iaşi, 1992,
148

pag. 306

146
Inculpaţii cu antecedente penale sunt toţi aceia care au suferit condamnări anterioare,
fie prin aplicarea de pedepse ori de măsuri educative, ori de măsuri de siguranţă, chiar dacă
după înscrierea lor în cazierul judiciar, ulterior, au fost scoşi din evidenţă pentru că faptele
pe care le-au săvârşit nu mai sunt prevăzute de lege ca infracţiuni, a intervenit reabilitarea,
au săvârşit fapte penale în timpul minorităţii ori au săvârşit infracţiuni din culpă.
Toţi aceşti inculpaţi, spre deosebire de inculpaţii aflaţi la prima incidenţă cu legea
penală, prin faptul că s-au mai aflat în faţa instanţei de judecată, fiind obişnuiţi cu această
ascultare, prezentând o anumită “experienţă“ în materie de ascultare, având cunoştinţe mai
reduse sau mai ample cu privire la infracţiunea ce li se impută, la persoana celor care îi vor
asculta (în situaţiile în care au fost judecaţi de aceeaşi judecători) şi-au creat o anumită
abilitate în a-şi face apărarea, în a-şi ascunde stările psihice prin care trec în momentul
ascultării, situaţia lor de foşti condamnaţi generând şi un interes sporit de a nu fi din nou
condamnaţi ori de a primi o pedeapsă cât mai uşoară.
Prin urmare, ascultarea inculpaţilor aflaţi în situaţia de mai sus constituie un caz
particular de ascultare, cu aspecte specifice, care o diferenţiază de modalitatea comună de
ascultare.
Specificul ascultării în instanţă a inculpaţilor se păstreză şi în acest caz particular de
ascultare: respectarea publicităţii dezbaterilor, a solemnităţii acestora, cunoaşterea de către
inculpat a tuturor probelor dosarului, posibilitatea folosirii procedeelor tactice de ascultare
etc.
Din punct de vedere al psihologiei judiciare s-a constatat că factorii preponderenţi
care îşi aduc concursul la formarea personalităţii recidivistului sunt149: factori de mediu
ambiental negativ, factori temperamentali, influenţe ce s-au exercitat asupra lui etc. O
asemenea persoană care, de regulă, este exclusă din comunitatea în care trăieşte, ca o reacţie
faţă de această situaţie, este uşor predispusă la comiterea de acte infracţionale, la alăturarea
unor mici grupuri cu tendinţe infracţionale constituite din persoane de aceeaşi factură.
Recidivistul este, în general, un inadaptabil, un vanituos, egocentric, imatur pe plan
intelectual sau afectiv, percepe realitatea din jur în mod deformat, consideră că societatea îi
este un duşman, ceea ce îl face să se depărteze tot mai mult spre periferia ei.
Din perspectiva cercetărilor psihologice s-a mai stabilit150 că recidiviştii provin în
multe cazuri din persoane care sunt incapabile de a se vedea pe sine în mod realist, cu
manifestări permanente de indecizie şi incertitudine interioară, care pe plan subiectiv sunt

149
Bogdan, T., Sântea, I., op. cit., pag. 79-80
150
Bogdan, T., Sântea, I., op. cit., pag. 79-80

147
marcate de un sentiment de inferioritate, care, nefiind conştient, generează o stare
conflictuală între el şi restul societăţii în care trăieşte.
Cu privire la aspectele psihologice care trebuie cunoscute în raport de persoana
inculpatului se mai impune şi reţinerea faptului că, de regulă, un infractor recidivist se
prezintă în faţa instanţei exprimând o anume siguranţă, o linişte aparentă bazată pe faptul că
nu se teme de situaţii necunoscute, deseori îşi maschează adevărata stare psihică prin
simularea stăpânirii de sine, a nedumeririi, a unei atitudini de protest sau revoltă ori afişează
o atitudine spăşită, de recunoaştere şi regret încercând câştigarea simpatiei instanţei în
speranţa unei pedepse mai uşoare. Mai întotdeauna inculpaţii recidivişti îşi pregătesc cu
atenţie declaraţia pe care o vor da în faţa instanţei, în situaţiile în care nu vor recunoaşte fapta
pregătindu-şi argumente în acest sens sau alibiuri ori motivaţii pentru faptul că au recunoscut
fapta în faza de urmărire penală (au fost agresaţi, au înţeles greşit ce au fost întrebaţi etc.). În
situaţiile în care s-au decis să recunoască fapta îşi vor pregăti o expunere cât mai favorabilă
lor sau vor încerca să acrediteze ideea unei încadrări juridice mai uşoare, trecutul lor
infracţional oferindu-le un minim de cunoştinţe cu privire la sistemul de probaţiune, la
încadrarea juridică a faptelor151.
Anterior primului termen de judecată inculpaţii recidivişti sunt preocupaţi de aflarea
de informaţii despre persoanele care îi vor asculta (de la alţi inculpaţi care au fost ascultaţi
anterior în alte cauze, de la rude, prieteni, apărător etc.), pentru a se pregăti în consecinţă.
Uneori inculpatul a fost judecat anterior de acelaşi complet de judecată, situaţie în care
inculpatul deja cunoaşte aceste persoane şi îşi va pregăti poziţia şi declaraţia în consecinţă,
ştiind că va fi ascultat în amănunt sau superficial, că i se vor descoperi uşor sau greu
nepotrivirile din declaraţii, că este potrivit să recunoască sau nu fapta în ideea uşurării sau
agravării situaţiei sale ce se va exprima prin pedeapsa mai uşoară sau mai grea care este
posibil să i-o aplice instanţa.
În sala de dezbateri, inculpatul va fi mult mai preocupat de a studia cu atenţie pe cel
care conduce ascultarea (dar şi pe ceilalţi participanţi la judecată) urmărind felul în care
procedează în alte cauze ce se dezbat înaintea cauzei sale, iar apoi urmărind ce impresie fac
declaraţiile sale şi încercând să deducă din expresii, gesturi ori alte manifestări, succesul sau
insuccesul celor declarate.
Din practică se poate observa că, de regulă, inculpaţii recidivişti privesc instanţa cu
mai multă insistenţă, sunt mai atenţi, mai preocupaţi de ceea ce se desfăşoară pe parcursul
151
Uneori aceste cunoştinţe pot atinge un nivel ridicat, inculpatul invocând o încadrare juridică chiar
prin prezentarea textelor legale ( de exemplu, afirmă că a săvârşit un furt conform art. 208 al. 1, art.
209 lit. c C.penal şi nu o tâlhărie pentru că a luat bunul căzut în stradă după ce a lovit victima şi
aceasta a plecat, doar atunci văzând bunul ).

148
procesului, spre deosebire de infractorii primari care evită să privească spre instanţă, fac
declaraţii sumare, repetând mereu regretul de a fi săvârşit o asemenea faptă.

Încă de la introducerea în sală, inculpatul P.A. (trimis în judecată pentru mai multe
infracţiuni în stare de recidivă postcondamnatorie) dovedea mult interes pentru ce se
întâmplă chiar şi în alte cauze, iar la luarea cauzei sale s-a prezentat dezinvolt, a declarat în
amănunţime aspectele privitoare la faptele care îi erau reţinute în sarcină, căutând mereu
privirea membrilor completului de judecată pentru a vedea ce impresie creează sinceritatea
lui şi modul în care se prezintă152. Diferit însă s-a manifestat inculpatul
V.I.153 care, fiind trimis în judecată pentru prima oară, în tot timpul ascultării a privit în jos,
neridicând privirea spre completul de judecată şi, când a fost invitat să o facă, a reuşit
doar pentru scurt timp să respecte această cerere, în declaraţie recunoscând fapta comisă şi
arătând că regretă aceasta.

Pregătirea ascultării inculpaţilor recidivişti trebuie să ţină seama de aceste aspecte de


personalitate, studiul probelor din dosar urmând a se face cu şi mai multă minuţiozitate, cu
prevederea situaţiilor posibile de reacţie a acestora. Trebuie ştiut că inculpaţii recidivişti sunt
în majoritatea lor imprevizibili în atitudinile pe care le vor adopta. Chiar dacă în faza de
urmărire penală aceştia au recunoscut faptele, este foarte posibil ca în faţa instanţei să revină
la cele declarate, nu arareori surprinzând pe cei care participă la ascultare cu prezentarea
unei variante noi, credibile, îndelung gândite şi păstrate tocmai pentru acest moment.
Cunoaşterea amănunţită a tuturor probelor dosarului va putea fi o bază solidă pentru
realizarea unei ascultări corecte în orice situaţie.
Considerăm potrivit ca judecarea cauzelor în care sunt trimişi în judecată inculpaţi
recidivişti să fie repartizată cu atenţie, mai ales unor magistraţi cu mai multă experienţă, bine
pregătiţi profesional, având cunoştinţe de psihologie judiciară, meticuloşi în realizarea
activităţii de ascultare.
Studierea probelor cauzei trebuie să se materializeze prin notarea în planul de
ascultare a tuturor datelor importante şi necesare în ascultare, a variantelor ce rezultă din
ascultările anterioare, precum şi a posibilelor variante ce ar putea fi acreditate de inculpat, cu
măsurile care vor trebui luate în fiecare dintre aceste previzibile situaţii.
În ceea ce priveşte posibilitatea instanţei de a cunoaşte persoana inculpatului
recidivist, aceasta este limitată la datele de stare civilă existente în dosar, la cele ce rezultă

152
Dosar numărul 1651/1993 al Tribunalului Sibiu
153
Dosar numărul 1215/1993 al Tribunalului Sibiu

149
din fişa de cazier judiciar şi la câteva date ce ar putea rezulta din eventuala notă de relaţii
întocmită de organele de poliţie de la domiciliul inculpatului, în situaţia în care aceasta este
depusă în dosar.
Pregătirea ascultării trebuie să cuprindă studiul referitor la antecedentele penale ale
inculpatului, respectiv trebuie să urmărească cunoaşterea a ce infracţiuni a mai comis acesta
anterior, care a fost atitudinea lui atunci la ascultarea în instanţă154, în ce fel a declarat acum
în timpul urmăririi penale, ce atitudine a adoptat (de recunoaştere sau nerecunoaştere a
faptei), care este gradul său de instruire, din ce mediu provine, ce ocupaţie a avut, aceste din
urmă date putând fi desprinse din declaraţiile inculpatului, din declaraţiile de martori,
confruntări, note de apreciere de la locul de muncă etc.
Tot în cadrul activităţii de pregătire a ascultării, magistratul trebuie să aprecieze şi să
stabilească tactica cea mai potrivită de ascultare a inculpatului respectiv. În situaţiile în care
sunt mai mulţi inculpaţi (unii recidivişti, alţii fără antecedente penale ori toţi sunt recidivişti)
trebuie stabilită ordinea de ascultare raportată la cerinţele tactice prezentate în capitolul
anterior, de asemenea dacă din punct de vedere tactic este indicată ascultarea inculpatului în
prezenţa celorlalţi coinculpaţi sau se impune ascultarea separată.
Ascultarea în instanţă a inculpaţilor recidivişti sau cu antecedente penale se realizează
prin parcurgerea aceloraşi trei etape ca la ascultarea oricărui inculpat: verificarea identităţii
civile a inculpatului, ascultarea relatării libere, adresarea de întrebări şi primirea
răspunsurilor.
Verificarea identităţii civile a inculpatului presupune ca deosebire faţă de ceea ce se
efectuează cu privire la orice inculpat, doar o atenţie sporită la verificarea datelor personale
ale inculpatului, aceasta pentru că, de regulă, inculpaţii recidivişti sunt prezentaţi în faţa
instanţei în stare de arest, nu prezintă acte de identitate şi nu de puţine ori, când au fost prinşi,
nu aveau asemenea acte fie că le-au pierdut, fie că nu s-au găsit. Chiar dacă în practică, de
multe ori, se trece cu uşurinţă peste această etapă, importanţa ei este covârşitoare pentru că
fără o identificare corectă se poate ajunge chiar la condamnarea unei alte persoane. Luarea
fiecărei date de identificare poate înlătura o astfel de eroare, întrucât este puţin probabil ca
inculpatul să reţină toate datele de identitate ale unei alte persoane.
De asemenea, în această etapă, cu toată presupusa capacitate de disimulare a trăirilor
psihice de către inculpatul recidivist, există posibilitatea observării şi surprinderii unor
aspecte de personalitate ale acestuia, care să poată fi folosite ulterior în realizarea ascultării.

Pentru această situaţie se poate consulta şi dosarul sau dosarele în care acesta a fost anterior
154

condamnat, atunci când acestea se găsesc în arhiva aceleiaşi instanţe.

150
Ascultarea relatării libere a inculpatului recidivist sau cu antecedente penale
presupune aceleaşi cerinţe generale de a nu fi oprit, întrerupt, admonestat, aprobat ori
dezaprobat în aceleaşi condiţii de solemnitate. Atenţia sporită a celui care ascultă,
surprinderea oricărei reacţii emoţionale a inculpatului, stările prin care trece acesta,
eventualele neconcordanţe dintre afirmaţii constituie avantajul pe care îl poate avea
magistratul ulterior în adresarea întrebărilor şi câştigarea duelului judiciar.
Inculpaţii care nu se află la prima întâlnire cu instanţa de judecată relatează, de
regulă, succint faptele pe care le recunosc, fără a se pierde în amănunte, au chiar o uşurinţă în
relatarea acestor fapte, dar şi o anume viclenie în a releva aspectele care le sunt favorabile,
trecând sub tăcere împrejurările care le-ar atrage o răspundere sporită.
Alţi inculpaţi elaborează versiuni cât mai întortochiate şi pline de amănunte inutile,
tocmai pentru a deruta şi a-i distrage atenţia celui care ascultă, în aceste situaţii magistratul
cu perspicacitate urmând să reţină doar ce consideră important şi în legătură cu cauza,
eliminând relatările neimportante sau lipsite de relevanţă, şi, totodată, poate întrerupe
relatarea şi să ceară ca inculpatul să se rezume la ceea ce interesează elucidarea cauzei
respective.

În timpul ascultării inculpatul a relatat prin câteva fraze toată contribuţia sa


infracţională la comiterea faptelor reţinute, lăsând să se înţeleagă că ceilalţi coinculpaţi au
gândit şi au executat acţiunile de încălcare a legii, nerelevând nici măcar o înţelegere
anterioară cu privire la săvârşirea acestor fapte155.

Cu totul diferit s-a prezentat un alt inculpat ascultat în aceeaşi zi într-un alt dosar156:
acesta a început cu o lungă introducere referitoare la afacerile sale, la buna sa credinţă,
care l-a determinat să încerce să ajute părţile vătămate în rezolvarea unor interese ale lor, a
făcut apoi referiri la faptele reţinute dându-le o interpretare proprie, folosind un limbaj
preţios, cu multe completări adiacente, aşa încât a fost necesară întreruperea acestuia şi
solicitarea de a reveni în concret la faptele care constituiau învinuirea. După o relatare
scurtă, la obiect, inculpatul s-a lansat în noi divagaţii, necesitând o nouă intervenţie a
preşedintelui completului de judecată. Consemnându-i-se cele relatate cu privire la fapta
pentru care a fost ascultat s-a constatat că acestea au fost deosebit de succinte.

Sesizarea în concret a acestor situaţii ţine de atenţia, de buna studiere anterioară a


dosarului cauzei, de capacitatea nativă şi de pregătirea profesională a magistratului care, fără

155
Dosar numărul 4875/1996 al Tribunalului Sibiu
156
Dosar numărul 2940/1996 al Tribunalului Sibiu

151
a se trăda în vreun fel că a sesizat anumite aspecte esenţiale în timp ce se face relatarea
liberă, trebuie să-şi noteze (sau să memoreze) fiecare dintre cele sesizate. Este recomandabil
ca notarea să nu se facă vizibil sau ostentativ ori prin exprimarea unor gesturi interogative ori
de neîncredere, pentru că infractorii recidivişti urmăresc, de obicei, tot ce se întâmplă în
timpul declaraţiei lor şi surprind că un anume lucru spus nu a fost crezut, astfel că vor avea
timp să-şi gândească un răspuns la aceasta până la terminarea relatării libere, fiind apoi
pregătiţi pentru faza întrebărilor şi răspunsurilor.
Trecând în această ultimă etapă, pentru a obţine răspunsuri concrete, folositoare în
activitatea de stabilire a adevărului, inculpaţilor recidivişti le vor fi adresate întrebările
pregătite în planul de ascultare, precum şi cele care au rezultat din expunerea făcută în timpul
relatării libere, procedeele tactice ce se vor folosi urmând a fi alese în raport de persoana
celui ce se ascultă, de poziţia pe care a ales-o de recunoaştere sau nerecunoaştere a faptei
pentru care este învinuit.
De o mai mare eficienţă se constată a fi folosirea procedeelor ascultării repetate,
folosirea ascultării inculpatului despre activitatea celorlalţi participanţi la săvârşirea faptei,
iar în situaţiile de totală nerecunoaştere se vor folosi procedeele justificării timpului critic şi
al verificării alibiului.
Se poate observa în activitatea practică că procedeul ascultării încrucişate nu duce la
obţinerea unor rezultate corespunzătoare, inculpaţii recidivişti fiind greu de surprins, mai ales
că întrebările care se pun de participanţii la ascultare, pe de o parte nu pot fi alternate rapid,
nu pot fi pregătite anterior în comun, inculpaţii având răgazul găsirii răspunsului cel mai
potrivit ori chiar pot sesiza cursul şi succesiunea întrebărilor.
La fel, folosirea tacticii “complexului de vinovăţie“ nu aduce rezultate în ce-i priveşte
pe inculpaţii recidivişti, mulţi dintre aceştia fiind persoane lipsite de afectivitate, mai mult
sau mai puţin înrăite, cu obişnuinţa situaţiilor în care se află, de cele mai multe ori fără
regretul faptei săvârşite, având chiar justificări personale pentru fapta pe care au comis-o.

În timpul audierii inculpatului C.V. trimis în judecată pentru comiterea infracţiunii de


tâlhărie asupra unui minor, s-a relevat faptul că banii luaţi acestui elev îi trebuiau
păgubitului pentru a-şi cumpăra bilet de tren spre a se reîntoarce acasă şi că erau ultimii
bani ai acestuia. Inculpatul însă nu a fost impresionat, declarând că nici el nu a avut bani
pentru că altfel nu îi lua şi minorul tot s-a descurat şi a plecat acasă157.

În mod evident, la ascultarea acestei categorii de inculpaţi trebuie folosită tactica


ascultării sistematice, procedeu care nu trebuie să lipsească din nici o ascultare.
157
Dosar numărul 1075/1997 al Tribunalului Sibiu

152
Ascultarea repetată o considerăm de cea mai mare eficienţă în ascultarea infractorilor
recidivişti care nu recunosc faptele ori le recunosc parţial sau încearcă să acrediteze o
variantă cât mai favorabilă lor, întrucât unele aspecte neconforme cu adevărul vor putea fi
sesizate cu mai multă uşurinţă comparând cele declarate la date diferite, la anumite intervale
de timp, chiar şi cea mai elaborată versiune prezentată prima dată fiind greu de reprodus în
mod identic după un timp. Mai trebuie mizat şi pe faptul că, între prima şi următoarea
ascultare, inculpatul caută noi justificări, noi variante favorabile sau care l-ar putea disculpa
şi acestea fie vor fi prezentate la următoarea ascultare ori vor “scăpa“ involuntar în întregime
sau parţial în timpul relatărilor sale.
Inculpaţii recidivişti, cunoscând că situaţia lor le va atrage o pedeapsă mai mare decât
a coinculpaţilor fără antecedente penale cu care au comis fapta, sunt doritori să-şi uşureze
propria situaţie relevând o contribuţie mai mare a celorlalţi în comiterea faptei. Pe aceasta se
poate baza instanţa folosind procedeul tactic al ascultării inculpatului despre activitatea
celorlalţi participanţi, prilej cu care inculpatul va relata mult mai uşor cum s-a comis fapta,
cine a avut iniţiativa comiterii ei (acuzându-l pe coinculpat, încercând să-şi dovedească o
culpă cât mai mică). În acest context, prins de ideea de a spune ce au făcut ceilalţi, inculpatul
recidivist se va desconspira prezentând amănunte pe care logic nu le-ar putea şti decât dacă el
ar fi comis fapta în modalitatea arătată.

Inculpaţii F.A. şi B.R. au fost trimişi în judecată pentru comiterea infracţiunii de omor
deosebit de grav constând în aceea că în noaptea de 26.03.1990 au intrat în locuinţa
victimei D.A. (în vârstă de 77 de ani), i-au aplicat mai multe lovituri cu corpuri contondente
pentru a le spune unde ţine valorile, cauzându-i leziuni în urma cărora victima a decedat
(inculpaţii i-au luat mai multe lucruri de valoare, inclusiv autoturismul din curte, şi au
părăsit locul faptei). Inculpatul F.A. a declarat în faţa instanţei că el
a lovit victima doar cu pumnii şi că inculpatul minor B.R. , în lipsa lui din cameră, a lovit
victima de trei ori cu un cleşte în zona craniană cauzându-i decesul (potrivit Decr. 218/1977
minorului i se putea aplica o pedeapsă de maxim cinci ani internare în şcoală de muncă şi
reeducare, iar lui, conform art.176 C.pen. i se putea aplica o pedeapsă de până la 20 ani
închisoare ori detenţiune pe viaţă). Incercând prin această declaraţie să-şi creeze o situaţie
cât mai uşoară şi să arunce vinovăţia doar în sarcina minorului, inculpatul s-a desconspirat
prin cele declarate, pentru că, dacă lipsea din cameră şi nu a văzut ce a făcut minorul, nu
putea să ştie că acesta i-a aplicat exact trei lovituri în cap şi cu ce anume obiect, aşa încât,

153
în momentul în care a fost întrebat cu privire la aceste nepotriviri, inculpatul nu a putut să
se explice158.

Acest procedeu tactic dă cele mai bune rezultate în situaţiile (mai rare, în adevăr)
când inculpatul recidivist a participat la comiterea faptei alături de un minor care nu
răspunde penal ori faţă de o persoană lipsită de discernământ, care nu sunt trimişi în judecată.
În aceste cazuri va încerca să arunce vina pe aceste persoane, explicând în amănunt ce ar fi
făcut acestea (pentru că oricum nu vor fi pedepsite), dar desconspirându-şi propria activitate
infracţională.
Chiar dacă nu au o prea mare eficienţă, tocmai datorită lipsei capacităţii de a
surprinde un infractor recidivist, se va putea încerca folosirea procedeelor tactice de
prezentare a probelor de vinovăţie şi a mijloacelor materiale de probă, iar efectul scontat a se
realiza va putea fi zdruncinarea încrederii inculpatului în poziţia sa de nerecunoaştere a
faptei, care ar putea declanşa temerea că fapta i se poate reţine în sarcină şi că va primi o
pedeapsă mai mare, ceea ce îl va putea determina să declare în conformitate cu adevărul.
În mod necesar, în situaţia inculpaţilor recidivişti care nu recunosc faptele, procedeele
tactice ale verificării alibiului (când este invocat) şi a justificării timpului critic trebuie
folosite în aceleaşi condiţii ca şi la ascultarea oricărui inculpat, cu ştiinţa doar a trăsăturilor
de personalitate ale celui ascultat care poate influenţa modul în care se vor folosi aceste
procedee.
Între inculpaţii recidivişti se pot întâlni uneori şi persoane obişnuite, cu un profil
psihic normal, nerefractare la activitatea de ascultare, chiar cu o anume sensibilitate, care au
comis faptele spontan şi care regretă repetarea săvârşirii actelor infracţionale, faţă de care se
vor folosi regulile tactice generale de ascultare.
Considerăm că stă în profesionalismul şi capacitatea magistratului de a alege şi de a
folosi cel mai oportun procedeu tactic de ascultare ori combinarea cea mai potrivită a unora
dintre aceste procedee, bazată pe cunoaşterea caracteristicilor psihologice ale inculpatului
recidivist arătate mai sus şi a cauzei concrete dedusă judecăţii.

B. Tactica ascultării minorilor

158
Dosar numărul 725/1990 al Tribunalului Sibiu

154
Chiar dacă în marea lor majoritate infracţiunile se săvârşesc de infractori majori,
unele infracţiuni sunt săvârşite şi de infractori minori, fie singuri, împreună cu alţi minori ori
împreună cu infractori majori.
Ascultarea inculpaţilor minori în faţa instanţei de judecată constituie o activitate
relativ diferită de ascultare a inculpaţilor în general, un caz particular de ascultare, care
justifică acordarea unei atenţii speciale, o pregătire în amănunt a acestei ascultări, cu
alegerea unei tactici de ascultare bazate pe o bună pregătire juridică şi pe ample cunoştinţe de
psihologie judiciară a celui care va realiza ascultarea.
Ascultarea inculpatului minor este o activitate complexă, care presupune, printre
altele, un contact direct, nemijlocit, în cadrul unui raport juridic procesual penal, între minor,
apărătorul acestuia, părinţii minorului ca părţi responsabile civilmente, procuror, părţi
vătămate sau civile, reprezentantul autorităţii tutelare şi instanţa de judecată.
Întrucât obiectul activităţii de ascultare constă în stabilirea existenţei sau inexistenţei
raportului juridic penal, raportul juridic procesual penal conduce la o confruntare pe teren
psihologic159 între persoana celui care a încălcat legea şi autoritatea legală chemată să
stabilească adevărul, confruntare care presupune stăpânirea de către organul judiciar a unor
cunoştinţe temeinice de psihologie judiciară, cunoştinţe privitoare la personalitatea celui ce
urmează a fi ascultat, la gradul de inteligenţă, de maturizare, la modalităţile psihice de
formare a declaraţiilor, la poziţia anterioară în faţa organelor de urmărire penală, toate fiind
imperios necesare pentru stabilirea celei mai potrivite tactici criminalistice de ascultare.
Încă de la început, trebuie reţinut că în cadrul categoriei largi de “minori” sistemul
nostru juridic face o diferenţiere în ce priveşte răspunderea lor penală: astfel, minorii până la
vărsta de 14 ani nu răspund penal, chiar dacă ei săvârşesc o faptă prevăzută de legea penală;
minorii care au vârsta între 14 şi 16 ani răspund penal numai dacă se stabileşte că au săvârşit
fapta cu discernământ (acesta se stabileşte prin expertiza medico-legală psihiatrică - art. 99
C.pag.); minorii care au vârsta cuprinsă între 16 şi 18 ani răspund penal întrucât se presupune
că au discernământul faptelor lor.
Studiul conduitei delincvente a minorilor a dus la evidenţierea unui “profil
psihologic“ al acestuia diferit de cel al unui infractor major, caracterizat prin următoarele160:
- înclinaţia către agresivitate, fie latentă, fie manifestă, ce se bazează pe un fond de
ostilitate, de negare a valorilor socialmente acceptate ;
- instabilitate emoţională, generată de carenţe educaţionale şi, în ultimă instanţă, de
fragilitatea eului;

Stancu, E., Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor, partea a II-a şi a III-a, op. cit., pag. 97
159

Neveanu, P., Dicţionar de psihologie, Editura Albatros, 1978, pag. 180


160

155
- inadaptarea socială, provenită din exacerbarea sentimentului de insecuritate, pe care
minorul caută să-l suprime, spre exemplu prin schimbarea frecventă a domiciliului,
vagabondaj ori prin evitarea formelor organizate de viaţă şi activitate;
- duplicitatea conduitei, manifestată în discordanţa dintre două planuri: unul interior,
ascuns, în care se gândeşte şi se pregăteşte infracţiunea şi celălat, exterior, de relaţie cu
societatea, în care îşi trădează de cele mai multe ori infracţiunea;
- dezechilibru existenţial exprimat prin manifestări ale unor vicii, perversiuni etc.
Mai trebuie ştiut că şi la delincvenţii minori procesul formării declaraţiilor parcurge
aceleaşi momente principale ca şi la persoanele majore (perceperea, memorarea şi
reproducerea), însă la minori mai intervin şi alţi factori ca: experienţa redusă de viaţă, bagajul
de cunoştinţe limitat, emoţionalitatea ridicată, subiectivitatea, fantezia161, sugestibilitatea,
strânsa legătură în psihicul minorului între ficţiune şi realitate162 etc.
Formarea psihică a unui minor este puternic influenţată de evenimentele trăite în
familie, de modelul pozitiv sau negativ al părinţilor, fraţilor, rudelor, a prietenilor din anturaj,
a colegilor de şcoală, de muncă, de parcurgerea sau nu a procesului educaţional şcolar.
Pe parcursul creşterii lor, minorii parcurg stadii şi perioade care au caracteristici
diferite până la deplina maturizare fizică, morală, emoţională şi de dobândire a deprinderilor
raţionale.
Delincvenţa minorilor, conflicul acestora cu normele legal-morale se caracterizează
prin atitudini nefavorabile faţă de legi, de muncă, faţă de părinţi şi de ei înşişi, de alte
persoane, o anume lipsă de respect faţă de tot ceea ce îi înconjoară.
Caracteristicile psihice specifice personalităţii minorului delincvent trebuie bine
cunoscute pentru buna organizare şi desfăşurare a activităţii de ascultare a acelor minori care,
încălcând legea penală, vor ajunge în faţa instanţei.
Cauzele care determină apariţia unui comportament infracţional în rândul minorilor
pot avea natură internă, individuală, ori o natură externă, socială.
Dintre cauzele de natură internă pot fi amintite afecţiunile neuro-psihice,
particularităţi ale personalităţii în formare generate de influenţa mediului familial163,
sentimentele de frustraţie164; cauzele externe pot consta în influenţa colectivelor în care
minorul se dezvoltă (şcoală , grup de prieteni etc.) care stabilesc anumite relaţii sociale,
economice, culturale, educaţionale şi afective. Din întâlnirea şi influenţa, mai mare sau mai
mică, a unora dintre aceşti factori va rezulta conduita delincventă a minorului.
161
Mircea, I., op. cit., pag. 274 ; Aioniţoaie, C., Butoi, T., op. cit., pag. 115
162
Basarab, M., Criminalistica, op. cit., pag. 286-287
163
Mitrofan N., ş.a. , op.cit., pag 273
164
Popescu-Neveanu , P., op.cit., pag 180

156
Afecţiunile de natură neuro-psihică, care pot determina întârzieri în maturizare,
tulburări de ordin psihologic, pot avea o cauză genetică, însă pot apare şi datorită unor situaţii
conflictuale intense sau de durată. De regulă, între infractorii minori se întâlnesc mulţi
subiecţi care prezintă carenţe majore în dezvoltarea lor psiho-intelectuală, cu o capacitate
intelectuală redusă, ceea ce îi împiedică în înţelegerea şi anticiparea consecinţelor faptelor pe
care le săvârşesc. Aceasta este asociată, de ele mai multe ori, cu perturbări emoţionale ale
personalităţii generate şi de mediul în care s-au dezvoltat şi trăiesc, cu stări de dereglare a
afectivităţii manifestate în sentimente de frustrare, instabilitate, indiferenţă afectivă.
Datorită acestor factori legaţi preponderent de vârsta minorilor, cu ocazia audierii se
pot ivi cazuri de denaturare a realităţii faptei prin declararea unor amănunte din imaginaţie 165,
declaraţii de recunoaştere a unor fapte pe care nu le-au săvârşit (pentru a se face remarcaţi,
admiraţi de colegi sau prieteni), declaraţii de ascundere a faptei săvârşite (de teama de a nu-şi
atrage răzbunarea celor păgubiţi, de ruşinea sau teama de părinţi), declaraţii prin care,
datorită emoţiilor trăite la locul infracţiunii, amplifică până la denaturare anumite secvenţe,
iar pe altele nici nu le amintesc.
Cunoaşterea aspectelor psihologice privitoare la vârsta inculpatului minor în general
trebuie completată cu un studiu asupra minorului ce urmează a fi ascultat din care cel care va
efectua audierea trebuie să tragă concluzii juste, clare privitoare la tactica ce se impune a fi
folosită. Persoana minorului poate fi cel mai bine cunoscută din cuprinsul anchetei sociale
care se efectuează în mod obligatoriu în faza de urmărire penală, însă şi din alte probe
administrate în cauză (declaraţii, procese-verbale de confruntare, note de relaţii etc.).
Pregătirea ascultării minorului urmează aceleaşi coordonate ca şi ascultarea unui
infractor major, însă cu un mai mare accent pe studiul comportamentului corespunzător
vârstei acestuia.
În vederea ascultării, în timpul studierii probelor administrate în faza de urmărire
penală şi a aspectelor de personalitate ale minorului, trebuie să se încerce şi stabilirea
motivelor care ar putea determina un anumit comportament al acestuia atunci când va fi
ascultat şi să prevadă, pe cât posibil, atitudinea minorului în faţa instanţei.
Potrivit art .484 C.pr.pen., în faţa instanţei, la ascultarea minorului, trebuie să
participe autoritatea tutelară şi părinţii minorului, iar dacă este cazul tutorele, curatorul sau
persoana în îngrijirea căreia se află minorul, pe lângă acestea instanţa având posibilitatea de a
chema şi alte persoane a căror prezenţă o consideră necesară.

Louwage, F.E., Curs de poliţie tehnică şi tactică de poliţie criminală , Tiparul “ Cartea Românească
165

“, Bucureşti, 1940, pag. 307

157
Această prezenţă a unor persoane ce se bucură de afecţiunea minorului ori cu
autoritate în faţa acestuia dau un plus de încredere, de siguranţă, dar şi de respect şi obligaţia
de a se destăinui şi de a spune adevărul.
Din păcate însă, în majoritatea cazurilor, instanţa nu are posibilitatea de a stabili şi de
a alege persoanele corespunzătoare care, prin prezenţa lor, să contribuie la reuşita procesului
de ascultare a minorului. Aceasta pentru că în faza de urmărire penală nu există o preocupare
pentru identificarea acestor “alte persoane“, citându-se doar părinţii, eventual tutorele,
curatorul (în situaţiile în care aceştia există), dar nicăieri nu se face vorbire despre vreo
persoană de care minorul este legat afectiv şi care ar fi necesară alături de el. Chiar în cauze
în care minorul a comis faptele cu asentimentul părinţilor sau aceştia au valorificat bunurile
obţinute de minor prin comiterea infracţiunii, la instanţă sunt citaţi aceşti părinţi, deşi
minorul a fost crescut de bunici, este legat sufleteşte de aceştia. După primul termen de
judecată la care , de regulă, s-a realizat şi audierea inculpatului minor, chiar dacă instanţa
identifică persoane a căror prezenţă ar fi fost necesară, totul devine tardiv întrucât momentul
ascultării a trecut.
Mai trebuie relevat şi faptul că dacă în faza de urmărire penală infractorul minor
poate fi ascultat fie la sediul organului de urmărire penală, fie la domiciliu, fie la locul de
muncă sau învăţătură, în faza cercetării judecătoreşti ascultarea nu se poate realiza decât în
sala de dezbateri. Chiar dacă şedinţa de judecată nu este publică (art.485 alin.2 C.pr.pen.),
cadrul solemn, neobişnuit pentru minor, va putea determina reţineri din partea acestuia.
Ascultarea propriu-zisă a inculpatului minor urmează şi ea fazele oricărei ascultări:
stabilirea identităţii civile şi a discuţiilor prealabile, relatarea liberă şi adresarea de întrebări şi
primire a răspunsurilor.
Chiar dacă din punct de vedere procedural nu este prevăzută o fază a discuţiilor
prealabile, în situaţia minorilor, considerăm, că aceasta trebuie realizată ca cerinţă a tacticii
criminalistice. Apropierea psihică de minor, precum şi apropierea minorului de instanţă se
impune în interesul aflării adevărului. Această fază se va putea materializa printr-o stabilire a
identităţii civile a minorului în cadrul unor întrebări mai ample cu privire la datele personale
(spre exemplu: când va fi întrebat asupra ocupaţiei şi se va răspunde că este elev, se va
continua cu întrebări privind şcoala, materiile preferate, prietenii de la şcoală; când va fi
întrebat de numele părinţilor se va putea continua discuţia despre aceştia, ce ocupaţie au,
unde lucrează, ce meserii au etc.). Această prelungire a discuţiilor despre el şi familia sa,
despre preocupările sale, despre colegi, prieteni va putea crea cadrul necesar stabilirii unei
viitoare comunicări deschise, de apropiere, de încredere, bineînţeles şi prin folosirea unui ton
adecvat, cu răbdare şi înţelegere.

158
O dată stabilit contactul psihologic, după prezentarea învinuirii se va putea trece la
etapa următoare în care minorul va relata liber cu privire la fapta reţinută în sarcina sa.
Dacă cerinţa de a nu fi întrerupt este necesar a fi respectată pentru orice inculpat,
pentru inculpatul minor aceasta va trebui respectată cu stricteţe. În acest fel, fără a-l aproba
sau a-l dezaproba, dar ascultat cu atenţie, minorul se va elibera de emoţii şi, căpătând
încredere îşi va face declaraţia cât mai complet. În situaţia în care minorul se va îndepărta de
obiect se va putea interveni spre a-l readuce la o relatare concretă, însă cu mult tact, fără
schimbarea tonului, prin păstrarea aceleiaşi atitudini.
Este posibil ca unii inculpaţi minori, datorită mediului în care au trăit, influenţei
părinţilor, faptului că au fost pregătiţi anterior ce să declare, să afişeze o atitudine de bravadă,
obraznică166, situaţie în care cei ce participă la ascultare s-ar putea să fie deranjaţi de această
atitudine. Judecătorului nu-i este permis să exprime vreo atitudine de enervare (care ar da
satisfacţie minorului), însă pe un ton ferm, dar fără duritate, va trebui să-l aducă la ordine pe
inculpat, explicându-i chiar că o asemenea atitudine nu-i este favorabilă, iar apoi să-l invite
să-şi continue relatarea cu privire la faptă, fără a face consideraţii care nu şi-ar avea locul.
Pentru etapa întrebărilor şi răspunsurilor pregătirea anterioară a ascultării poate fi
hotărâtoare în obţinerea adevărului. Nu trebuie nici o clipă uitat că minorii sunt mult mai
influenţabili decât adulţii. Prin urmare, întrebările ce se vor adresa acestora trebuie să nu
conţină în nici un chip elemente de sugestibilitate, să fie clare, precise, prin folosirea unor
cuvinte pe înţelesul minorului. Alegerea întrebărilor ce se vor pune minorului trebuie să se
facă în funcţie de natura faptei şi condiţiile în care a fost săvârşită, de caracteristicile de
personalitate ale minorului studiate şi observate până în acel moment, de poziţia pe care
minorul o are în proces (cu privire la fapta sau faptele ce i se impută) 167. Este potrivit ca
întrebările să fie ordonate în trei categorii, respectiv întrebări referitoare la anumite activităţi
care au avut loc înainte de comiterea infracţiunii, întrebări care urmăresc precizarea
procesului concret al comiterii infracţiunii şi apoi întrebări referitoare la activităţi întreprinse
de anumite persoane după săvârşirea faptei168. Dacă desfăşurarea audierii minorului impune,
întrebările vor putea fi ordonate în succesiunea necesară pentru ascultarea în condiţiile
concrete, judecătorul fiind cel care va aprecia pe moment oportunitatea şi necesitatea unor
întrebări şi a ordinii în care să fie puse.
În cauzele în care fapta sau faptele infracţionale au fost săvârşite de inculpaţi majori
împreună cu inculpaţi minori, ascultarea acestora din urmă este de preferat a se face separat,
166
Aioniţoaie, C., Butoi, T., op. cit., pag. 118
167
Mircea, I., Despre tactica audierii primare a minorilor, în “ Studia Universitatis Babeş- Bolyai “,
Series Jurisprudentia, Cluj-Napoca, 1975, pag. 61
168
Mircea, I., Criminalistica, op. cit., pag. 276

159
în toate situaţiile în care, în urma studierii declaraţiilor date în faza de urmărire penală se
constată neconcordanţe între acestea ori că cel puţin unul dintre inculpaţi a declarat opus
celorlalţi, în sensul de recunoaştere ori nerecunoaştere a faptei. Această regulă tactică îşi are
motivarea în aceea că minorul este mai uşor influenţabil, se poate teme de coinculpaţi, poate
fi legat afectiv de vreunul dintre ei, poate avea unele reţineri şi astfel se poate ajunge să
declare altfel decât ar declara când este singur şi nu simte presiunea morală a coinculpaţilor.
Chiar şi atunci când în faza de urmărire penală toţi inculpaţii au recunoscut faptele (inclusiv
inculpatul minor), în faţa instanţei se poate întâmpla ca unul sau mai mulţi să revină la
recunoaştere, uneori aruncând vina pe minor, care, potrivit dispoziţiilor legale, va suporta o
pedeapsă mai redusă. De aceea, considerăm că din punct de vedere tactic nu este potrivit să
se înceapă cu ascultarea minorului şi apoi să se continue cu ascultarea inculpaţilor majori
(mai ales dacă printre ei se află şi recidivişti), ci să se înceapă cu un inculpat major, iar în
situaţia când acesta îşi schimbă atitudinea, în sensul că nu recunoaşte fapta ori îi dă o altă
interpretare, regula ascultării inculpaţilor unul în prezenţa celorlalţi să fie schimbată şi să se
treacă la ascultarea separată.
Pentru cazul în care între cele declarate de inculpaţi există contraziceri şi se impune
efectuarea unei confruntări în care inculpatul minor va fi în opoziţie cu coinculpaţi majori,
pregătirea acestei activităţi necesită în primul rând cântărirea aspectelor de natură psihologică
în amănunt, alături de pregătirea obişnuită a unei confruntări. Aspectele de personalitate
legate de vârsta celor ce vor fi confruntaţi trebuie bine ştiute pentru ca scopul urmărit prin
confruntare să fie atins şi nu deturnat.
În pregătirea confruntării trebuie stabilit dacă minorul va rezista psihic acestei
activităţi, cu ce rezultate. Atunci când vom constata că minorul care va fi supus confruntării
are un psihic labil, este puternic influenţat de coinculpaţii majori, se teme de cei cu care va fi
confruntat, este indicat a se renunţa la această activitate.
În situaţiile în care nu există nici un indiciu că minorul s-ar afla în aceste situaţii şi
confruntarea se va putea desfăşura în mod normal, considerăm că, totuşi, se impune
adoptarea unor măsuri speciale de natură tactică, respectiv poziţia în timpul confruntării să nu
fie în nici un caz faţă în faţă, pentru că aceasta l-ar timora pe minor, ar putea fi supus
observării unor semne, atitudini din partea celorlalţi169, poziţia optimă fiind cea în care
inculpaţii nu se pot privi (toţi cu faţa spre instanţă sau, în cazuri excepţionale, spate la

169
Chiar un ridicat din sprâncene, un zâmbet ironic, o strângere a buzelor din partea majorilor, l-ar
deruta

160
spate170, însă în aşa fel ca minorul să nu fie cu faţa nici spre reprezentantul parchetului, nici
spre apărător, aparţinători ori părţi din proces).
Inculpaţii minori pot fi ascultaţi prin folosirea oricărora din procedeele tactice
prezentate, însă nu trebuie pierdute din vedere aspectele de natură psihologică ale acestei
categorii de inculpaţi care dau particularitate ascultării.

C. Ascultarea inculpaţilor în cauzele care se soluţionează

conform procedurii plângerii prealabile

De regulă, punerea în mişcare a acţiunii penale şi desfăşurarea procesului penal se


îndeplineşte din oficiu, afară dacă prin lege se dispune altfel (art. 2 alin. 2 C.pr.pen. şi art. 9
alin. 2 C.pr.pen.).
De la această regulă, care consacră principiul oficialităţii, prin dispoziţiile art. 279 -
286 C.pr.pen. s-a instituit o excepţie - procedura plângerii prealabile - care presupune
posibilitatea conferită de lege persoanei vătămate de a opta între a sesiza sau nu organul
competent în vederea tragerii la răspundere a făptuitorului171.
În situaţiile prevăzute la literele b şi c ale art. 279 alin. 2 C.pr.pen, tactica ce se va
folosi în ascultarea inculpaţilor este cea obişnuită, despre care am făcut referire anterior.
Situaţia prevăzută la litera a din art. 279 alin. 2 C.pr.pen, când plângerea se adresează
direct instanţei de judecată, care va şi soluţiona cauza, presupune tratarea în cadrul acestei
lucrări ca un caz particular de ascultare, pentru că primul contact şi prima ascultare a
inculpatului va fi realizată de către instanţă, în această procedură neexistând o altă activitate
anterioară ca cea din faza de urmărire penală.
Prin urmare, ascultarea inculpatului de către instanţă va fi o ascultare primară, în sala
de dezbateri, cu publicitate, în prezenţa părţii vătămate, a reprezentatului Parchetului, a
reprezentanţilor apărării fiecăreia dintre părţi, într-un cadru solemn.
Locul ascultării, condiţiile în care se desfăşoară, faptul că este ascultat pentru prima
dată cu privire la învinuirea ce i se aduce, creează inculpatului anumite trăiri psihice
deosebite, stări de nelinişte, de disconfort emoţional.
170
În literatura de specialitate s-a opinat că această poziţie ar fi umilitoare pentru persoana de bună
credinţă, sinceră ("Tactica ascultării martorului, învinuitului şi minorilor, confruntarea şi
prezentarea pentru recunoaştere" Parchetul General pag.145; Criminalistică E. Stanciu pag.159).
Considerăm că, în primul rând, la o confruntare în faţa instanţei nu este admis a se anticipa care dintre
inculpaţi este cel care declară adevărul, apoi inculpaţii sunt egali din punct de vedere al poziţiei lor
procesuale, al drepturilor lor, iar o atare poziţie nu este umilitoare, mai ales în raport cu interesul
tactic al realizării acestei activităţi, în cazul concret, pentru ajungerea la aflarea adevărului.
171
Neagu, I. Drept procesual penal, Editura Academiei, Bucureşti 1988, pag.430

161
Pregătirea ascultării, şi apoi ascultarea propriu-zisă a inculpatului, trebuie să se
bazeze pe cunoaşterea acestor premise, care să fie exploatate la maximum în vederea aflării
adevărului.
Handicapul audierii inculpatului în cadrul acestei proceduri constă însă în aceea că
instanţa nu poate obţine anterior nici un fel de date despre inculpat, despre personalitatea
acestuia, nu are nici un indiciu cu privire la atitudinea pe care acesta o va adopta în faţa
învinuirii.
Mai mult, instanţa este lipsită şi de posibilitatea pe care o au organele de urmărire
penală, în cauzele în care cercetarea primară este de competenţa lor, de a se deplasa la locul
faptei, de a culege informaţii, de a identifica martori, de a administra probe şi, abia apoi, de a
asculta pe inculpat.
În cadrul acestei proceduri, mai trebuie reţinut că cea care exercită rolul de acuzator
este partea vătămată, datorită acestui fapt fiind interesată în dovedirea învinuirii, însă, de
regulă, mai ales când nu este asistată de un apărător, este mai puţin pregătită în acest sens,
ceea ce face ca posibilităţile de apărare a inculpatului, prin elaborarea unei versiuni credibile
pe care o prezintă cu prilejul audierii, să crească.
Interesul părţii vătămate este mult mai ridicat, în această procedură, faţă de interesul
său în cauzele în care acţiune penală se pune în mişcare din oficiu şi participarea procurorului
în instanţă este obligatorie, pentru ca, în această din urmă situaţie, procurorul este cel care va
urmări dovedirea învinuirii, partea vătătmată având un rol mult uşurat, uneori axat doar pe
dovedirea despăgubirilor civile (în situaţia în care s-a constituit parte civilă).
Cu totul alt interes dovedeşte partea vătămată în cauzele în care, punând în mişcare
acţiunea penală prin plângerea sa prealabilă, iar procurorul nefiind obligat să participe la
judecare (art. 315 C.pr.pen.), sarcina dovedirii învinuirii îi revine doar ei, alături şi de
dovedirea eventualelor pretenţii civile (pentru infracţiunile prev.de art. 180 alin.1 şi 184
alin.1 C.pen.).
Reuşita unei ascultări corecte şi eficiente se bazează doar pe pregătirea psihologică a
celui care efectuează ascultarea, pe capacitatea acestuia de a sesiza reacţiile inculpatului, de a
şti cum să procedeze în cazul concret, de talentul cu care realizează această activitate.

162
D. Ascultarea inculpaţilor în cauzele care se soluţionează

conform procedurii de judecare a infracţiunilor flagrante

O procedură specială de urmărire şi judecare este stabilită cu privire la infracţiunile


flagrante, respectiv infracţiunile descoperite în momentul săvârşirii, imediat după săvârşire,
când făptuitorul - imediat după săvârşire - este urmărit de persoana vătămată, de martorii
oculari sau de strigătul public, ori este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu
arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracţiune
(art.465-479 C.pr.pen.).
Normele procedurale stabilesc că organul de urmărire penală sesizat întocmeşte un
proces verbal în care consemnează cele constatate cu privire la fapta săvârşită, declaraţiile
învinuitului şi ale celorlalte persoane ascultate, iar acest proces-verbal se citeşte învinuitului
precum şi persoanelor care au fost ascultate (art.467 C.pr.pen). Urgenţa acestei proceduri este
deosebită: cercetarea trebuie finalizată de organul de urmărire penală în termen de cel mult
trei zile, apoi, procurorul, primind dosarul va verifica lucrările urmăririi penale şi va putea
dispune trimiterea în judecată (sau scoaterea de sub urmărire, încetarea urmăririi ori
restituirea cauzei) în cel mult două zile de la primire, dosarul se va înainta instanţei de îndată,
instanţa va judeca această cauză în cel mult cinci zile de la primirea dosarului, iar pentru
eventualitatea administrării de probe noi poate acorda termene care în total nu trebuie să
depăşească zece zile (există şi posibilitatea legală ca, atunci când nu sunt întrunite condiţiile
pentru această procedură specială, să se treacă la procedura obişnuită).
Pentru faza de judecată procedura prevede (art.472 C.pr.pen.) ca inculpatul să fie adus
la judecată, precum şi martorii, însă celelalte părţi nu se citează. Judecarea cauzei se face
ascultând pe inculpat, martorii prezenţi, precum şi persoana vătămată dacă este de faţă,
judecata urmând a se face pe baza acestor declaraţii şi a lucrărilor din dosar (art.473
C.pr.pen.).
Pentru pregătirea şi realizarea ascultării inculpaţilor în cadrul acestei proceduri
trebuie cunoscute şi unele aspecte de natură psihologică privitoare la inculpatul aflat în
această situaţie.
În primul rând, momentul surprinderii în flagrant declanşează în conştiinţa
infractorului o stare psihică deosebită. Teama, spaima, frica, eventualele reacţii de natură
agresivă ale victimei ori ale celor care l-au surprins comiţând fapta, produc inculpatului o
puternică agitaţie interioară, uneori chiar o abandonare a ideii de a se apăra, care pot conduce

163
la reţinerea parţială a filmului evenimentelor ori la reţinerea doar a unor secvenţe ale
acestora. Starea psihică deosebită se menţine ca intensitate a trăirilor şi pentru etapele
următoare, care se succed cu repeziciune. Stresul arestării, al luării declaraţiilor, al trimiterii
în judecată, îl aduc pe inculpat la momentul ascultării deosebit de agitat interior, în prezentări
dintre cele mai diverse : abandonat în faţa învinuirii ori îndârjit, necooperant, nemulţumit de
"neşansa" de a fi fost prins, uneori indignat de reacţia agresivă a celor care l-au surprins
comiţând fapta ş.a. .
Toate aceste aspecte trebuie prevăzute de cel care conduce audierea, precum şi de
ceilalţi participanţi la această activitate, tactica aleasă pentru a se reuşi într-o bună ascultare
fiind necesar a se jalona în funcţie de situaţiile concrete ale momentelor săvârşirii faptei şi de
persoana infractorului.
Urgenţa cercetării penale şi a judecăţii creează un oarecare avantaj pentru realizarea
ascultării inculpatului în instanţă, acesta având foarte puţin timp pentru a cântări şi a stabili
felul în care să acrediteze o versiune neadevărată, este încă sub efectul psihic al prinderii sale
în flagrant, de multe ori este dezarmat moral. Dar această urgenţă poate constitui şi o piedică
în realizarea unei audieri eficiente, întrucât prin cuprinderea declaraţiei sale de la urmărire
alături de declaraţiile martorilor, ale părţii vătămate, apoi citirea acestor declaraţii în prezenţa
celor care au declarat, poate constitui pentru un inculpat abil premisele unei apărări bazate pe
eventualele neconcordanţe pe care le poate sesiza. În plus, martorii, chiar citaţi cu mandat, nu
întotdeauna se prezintă spre a fi ascultaţi de instanţă, iar partea vătămată nici nu se citează
(art.472 alin.2 C.pr.pen.), aşa încât, în momentul ascultării în instanţă, în lipsa acestora,
presiunea psihică la care ar fi fost supus inculpatul prin prezenţa acestora nu va mai exista.
Cunoscând toate aceste aspecte de natură procedurală dar şi psihologică, cel care
efectuează ascultarea trebuie să pregătească activitatea de audiere cu deosebită atenţie, să nu
poată fi surprins de atitudinile care ar putea fi adoptate de inculpat, mai ales că urgenţa
efectuării urmăririi nu va permite obţinerea de date cu privire la personalitatea infractorului.
În principiu, ascultarea inculpatului se va face potrivit regulilor tactice obişnuite ale
acestei activităţi, însă celeritatea judecăţii necesită o pregătire superioară a ascultării, o
cunoaştere în amănunţire a problematicii cauzei, spontaneitate şi capacitate de adaptare
urgenţei soluţionării cauzei.

E. Ascultarea inculpaţilor cu anumite deficienţe (auz, văz, vorbire, de natură psihică, cu


diferite handicapuri)

164
În activitatea judiciară, persoanele cu anumite deficienţe sunt întâlnite mai ales în
calitate de victimă pentru că posibilităţile lor de a se apăra, de a se proteja sunt diminuate
datorită infirmităţii. În cazuri mai rare, această categorie de persoane apare şi în calitate de
inculpat.
Pentru ascultarea unor asemenea inculpaţi şi alegerea tacticii potrivite şi eficiente
trebuie pornit de la cunoaşterea trăsăturilor comportamentale specifice acestora.
Studiile psihologice au constatat că aceste persoane, respinse de societate (într-o mai
mare sau mai mică măsură) ori puse în neputinţa de a se integra, se manifestă uneori prin
atitudini de frustrare sau de nepăsare în faţa justiţiei, adoptă o poziţie necuviincioasă, de
indolenţă, de obrăznicie, de apatie sau abandonare ori de revoltă pentru că au fost deferiţi
justiţiei şi nu consideră că ceea ce au săvârşit contravine legii.
Nefuncţionalitatea unora din simţuri sau unele infirmităţi de natură fizică, afecţiunile
psihice de care suferă conduc la o manifestare diferită a acestor persoane, astfel că este
necesară şi o conduită corespunzătoare din partea organului judiciar, ascultarea trebuind să se
caracterizeze, pe lângă cunoaşterea acestor aspecte, prin multă răbdare, tact, pe încercarea de
apropiere faţă de acestea, înţelegerea lor, pentru a le determina să fie sincere în ceea ce
declară.
La ascultarea inculpaţilor surdo-muţi se va încerca încă din etapa pregătirii ascultării
să se cunoască nivelul dezvoltării psihice şi al pregătirii lor intelectuale, iar dacă aceasta nu
rezultă din dosarul cauzei, în momentul începerii ascultării, al stabilirii identităţii civile, se va
acorda timp purtării unor discuţii prealabile din care să rezulte aceasta.
Obligatoriu acestor inculpaţi li se va asigura un interpret, chiar şi în situaţiile în care
aceştia pot comunica singuri datorită pregătirii lor în şcolile de specialitate.
Interpunerea interpretului, între inculpat şi cel care efectuează ascultarea, este
benefică prin aceea că inculpatul poate fi mai încrezător într-o asemenea persoană care îi
înţelege handicapul de care suferă, îl consideră ca pe o persoană apropiată, aşa încât, de cele
mai multe ori, are o atitudine mai deschisă, cooperantă. Neajunsul tactic constă însă în
realizarea mai lentă a ascultării, în faptul că nu se pot pune întrebări cu rapiditate, care să nu
permită inculpatului să-şi gândească răspunsul în situaţiile în care acesta încearcă ascunderea
adevărului172.
Ascultarea propriu-zisă, relatarea liberă cu privire la fapta care se impută inculpatului
se desfăşoară, de regulă, mai greu, cu întreruperile necesare pentru ca interpretul să expună

172
Uneori aceşti inculpaţi înţeleg întrebarea urmărind doar mişcarea buzelor, iar până li se traduce de
interpret prin semne ceea ce este întrebat, au deja timp să-şi pregătească răspunsul.

165
instanţei ce s-a declarat, aceasta lipsind-o de cursivitate, iar uneori de exactitate, atunci când
"traducerea" nu este deosebit de fidelă.
Accentul trebuie pus în această ascultare pe întrebări, care trebuie să fie foarte precise
şi clar exprimate, să presupună un răspuns cât mai scurt.
În ascultarea acestei categorii de inculpaţi, cei care participă la ascultare au mai mari
posibilităţi de a observa pe inculpat şi de a interpreta corect manifestările acestora, eventuala
stare de nervozitate care îl caracterizează, de regulă, pe un asemenea inculpat, urmând a fi
corect apreciată dacă este determinată de handicap sau de ceea ce este întrebat.
Aceleaşi aspecte trebuie avute în atenţie şi în situaţiile ascultării unor inculpaţi
nevăzători, cu deosebirea că aceştia, putând expune verbal şi fiind mai deschişi comunicării,
vor putea fi supuşi procedeelor tactice obişnuite de ascultare, fără însă a se omite aspectele de
natură psihologică determinate de afecţiunea de care suferă. Trebuie, de asemenea, reţinut că
această categorie de persoane, în lipsa capacităţii de a vedea, au mult mai dezvoltate celelalte
simţuri (auzul, pipăitul - cu preponderenţă) şi astfel ascultarea să se axeze mai mult pe ceea
ce aceşti inculpaţi puteau percepe în acest fel.
Inculpaţii care prezintă anumite afecţiuni psiho-patologice173 sunt cu atât mai dificili
în ce priveşte ascultarea cu cât boala de care suferă este mai gravă sau într-o formă mai
avansată. În această categorie intră inculpaţii cu boli care le afectează parţial discernământul
şi care au responsabilitate penală.
În timpul urmăririi penale aceşti inculpaţi sunt expertizaţi medico-legal pentru a se
stabili dacă au discernământul păstrat cu privire la fapta ce li se impută, aşa încât, cu prilejul
pregătirii ascultării pentru faza de judecată este imperios necesar a se studia cu atenţie
conţinutul acestui act şi ar fi de preferat ca studiul să se continue şi cu privire la boala
respectivă, la manifestările acesteia, solicitându-se chiar şi sprijinul explicativ al unui medic
specialist.
Ascultarea inculpaţilor cu afecţiuni psihice va fi făcută cu accent mai ales pe relatarea
liberă, în timpul acesteia organul judiciar adoptând o atitudine de calm, înţelegere, urmărind
atent ce se declară precum şi manifestările inculpatului ce însoţesc expunerea.
Nu considerăm recomandabil să se insiste pe etapa întrebărilor, decât în cazuri cu
totul excepţionale şi când sunt absolut necesare, pentru că, datorită bolii psihice, inculpatul
reacţionează adeseori cu enervare ori se retrage în tăcere, considerând exagerat că i se pun
întrebări pentru că nu este crezut ori pentru că i se vrea răul. Magistratul care conduce
ascultarea va putea cere şi celorlalţi participanţi la ascultare să procedeze în acest sens.

173
Pentru explicaţii pe larg a acestor afecţiuni, a se vedea Zdrenghea V., Butoi T., în Psihologie
judiciară, op.cit., cap.11, pag.335-353.

166
Când întrebările sunt absolut necesare, acestea vor fi puse într-o formulare cât mai
simplă, pe înţelesul inculpatului, avându-se grijă ca ele să presupună şi un răspuns simplu,
precis.
În faţa instanţei mai pot să apară în calitate de inculpaţi persoane care, deşi integre
psihic, sunt afectate de diferite handicapuri (lipsa unui membru, paralizii parţiale, cu cicatrici
care le dau aspect grotesc etc.). Aceste persoane, datorită afecţiunii de care suferă, în
majoritatea cazurilor sunt cu mult mai irascibile, mai înrăite decât o persoană sănătoasă,
pentru ele existând credinţa că suferă destul de pe urma bolii, iar acum mai sunt supuse şi
răspunderii penale.
Inculpaţii care au o vârstă înaintată sunt inconstanţi în declaraţii, trecând prin stări
psihice diferite, deseori fiind decepţionaţi, blazaţi174; mizează mult pe impresia pe care o face
vârsta lor.
În pregătirea şi apoi în desfăşurarea ascultării acestor categorii de inculpaţi, trebuie
ţinut seama de toate aceste aspecte de personalitate, de trăiri psihice specifice, de
particularităţile fiecăruia, pentru că dacă s-ar proceda la o ascultare obişnuită, ca în cazul
celorlalţi inculpaţi, rezultatul obţinut ar fi puternic viciat.
Mai ales în aceste cazuri, cunoştinţele magistratului în materia psihologiei judiciare,
alegerea procedeelor tactice criminalistice potrivite vor duce la realizarea unei ascultări de
calitate.

F. Ascultarea inculpaţilor care nu cunosc limba română

Ascultarea inculpaţilor care nu cunosc limba română se realizează prin mijlocirea


unui interpret, acesta putând fi ori o persoană cu cetăţenia română, ori un cetăţean străin.
Interpunerea interpretului între inculpat şi cel care efectuează ascultarea prezintă
avantajele şi dezavantajele despre care am vorbit la ascultarea inculpaţilor surdo-muţi175.
Spre deosebire însă de aceşti inculpaţi, care prin deficienţa de a auzi şi de a vorbi sunt
afectaţi în percepţia totală a ceea ce s-a întâmplat, cel care nu cunoaşte limba română este (de
regulă) în deplinătatea capacităţilor psihosenzoriale, cu un intelect obişnuit.
În pregătirea ascultării acestei categorii de inculpaţi trebuie cunoscută zona şi ţara de
provenienţă, particularităţile sistemului judiciar din acea ţară (fapta este incriminată sau nu,
în ce fel este incriminată), pentru că în funcţie de aceste date se poate prevedea poziţia

174
Lauwage F.E., op.cit., pag.307
175
A se vedea secțiunea respectivă.

167
viitoare a inculpatului în timpul ascultării: dacă fapta comisă nu este incriminată în ţara de
origine a inculpatului acesta va adopta o atitudine de revoltă, va fi necooperant la ascultare
etc., iar dacă fapta este incriminată şi pedepsibilă cu o pedeapsă mai mare, va adopta o
poziţie obişnuită, chiar de recunoaştere totală a acestei fapte, contactul psihologic din timpul
ascultării fiind mult mai uşor de realizat.
Este bine a se mai cunoaşte gradul de instruire al inculpatului, tipul de educaţie
primit, faptul că este pentru prima oară într-o ţară străină sau că a trăit şi a muncit în mai
multe ţări, chiar religia căreia îi aparţine, ce limbi cunoaşte, anturajul în care a trăit în
România până la comiterea faptei.
În cadrul discuţiilor prealabile, inculpatului străin i se vor explica drepturile şi
obligaţiile pe care le are potrivit legislaţiei române, urmărindu-se totodată, în timpul
traducerii, dacă a înţeles, precum şi stările psihice prin care trece, în ideea adoptării tacticii de
ascultare corespunzătoare.
Regulile criminalistice ale etapei relatării libere vor fi respectate, iar în etapa
întrebărilor acestea trebuie formulate cu mai mare atenţie, cu precizie şi claritate.

G. Ascultarea inculpaţilor cu pregătire juridică

Uneori, în faţa instanţei de judecată ajung şi inculpaţi care, deşi nu au pregătire


juridică, au lucrat în domeniul juridic (grefieri, arhivari, executori judecătoreşti etc.) sau
persoane cu pregătire juridică, care o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp au desfăşurat
ei înşişi activităţi în care au efectuat ascultări ale unor persoane bănuite, învinuiţi, inculpaţi
(foşti lucrători de poliţie, avocaţi, foşti procurori, foşti judecători etc.).
De la bun început, cei care vor proceda la ascultarea unor astfel de persoane trebuie să
aibă în vedere că acestea sunt cel mai greu de ascultat, pentru că au cunoştinţe suficiente, iar
uneori chiar mai ample decât cel care ascultă, cunosc procedeele de ascultare, ştiu să-şi
ascundă mult mai bine trăirile de natură psihică, ştiu ce să declare, cât să declare şi cum pot
să ajungă la o încadrare juridică mai favorabilă.
Experienţa acestora în ascultare poate fi superioară experienţei celor care îi ascultă, la
care se poate adăuga o capacitate intelectuală deosebită.
Pregătirea ascultării se va face la cel mai înalt nivel atât de către cel care ascultă cât şi
de către cel ascultat, câştigător al duelului judiciar nefiind întotdeauna magistratul.
Avantajul în posibilitatea de pregătire a ascultării aparţine totuşi magistratului, care
are în faţă toate probele dosarului, în timp ce inculpatul, în situaţia că este arestat, va pregăti

168
audierea după ceea ce a memorat. În situaţia în care inculpatul este în stare de libertate acest
avantaj dispare pentru că dosarul poate fi studiat de inculpat la grefa instanţei, aşa încât,
deseori acesta obţine avantaj contra celor care îl audiază, motivat de interesul deosebit pentru
propria sa cauză, de care se va ocupa în mod deosebit, în timp ce magistraţii, având mai
multe cauze pe rol îşi vor dispersa atenţia şi studiul.
Un alt avantaj al inculpatului în raport cu instanţa constă în faptul că acesta, fiind
adus cu alţi inculpaţi în sala de dezbateri atunci când este arestat, până la luarea cauzei lui,
poate studia din punct de vedere psihologic pe cel care conduce ascultarea, îi poate aprecia
nivelul de pregătire profesională, tactica pe care o adoptă în alte cauze. La fel, inculpatul aflat
în stare de libertate va putea veni în sala de dezbateri oricând, realizând acelaşi studiu.
Din păcate, acestor aspecte nu li se acordă de către magistraţi importanţa cuvenită.
Considerăm că pentru evitarea acestor situaţii se impune, din punct de vedere tactic,
să se dispună ca respectivul inculpat, dacă este arestat, să fie adus doar în momentul în care
se ia cauza acestuia, iar pentru cel care se află în stare de libertate să fie identificat şi să nu i
se permită accesul în sala de dezbateri decât în momentul luării cauzei sale176.
Poate părea o măsură de precauţie exagerată, însă o considerăm de importanţă tactică.
Încrederea exagerată în propriile capacităţi, infatuarea, credinţa magistratului că este superior
oricărei persoane care se prezintă în faţa sa, duc la rezultate negative cel mai adesea.
În etapa relatării libere inculpatul trebuie urmărit cu mare atenţie, în vederea
surprinderii eventualelor neconcordanţe între ce se declară şi ceea ce a declarat în faza de
urmărire penală, precum şi pentru a sesiza modul în care îşi pregăteşte o apărare favorabilă
ori o stare de fapt potrivită pentru reţinerea unei încadrări juridice cât mai uşoare.
Adevărata "luptă" pentru aflarea adevărului se va da în etapa de adresare a întrebărilor
şi de primire a răspunsurilor, când cel mai bine pregătit psihic şi profesional va avea câştig de
cauză.
Întreaga activitate de ascultare a acestor inculpaţi trebuie să se desfăşoare cu calm,
dar şi cu fermitate, fără nici o manifestare de simpatie sau antipatie legată de comunitatea de
pregătire juridică între cel ce ascultă şi cel ascultat.

Ascultarea martorului, expertului şi interpretului. Ascultarea părţii vătămate, a părţii


civile şi a părţii responsabile civilmente.

176
Aceste măsuri pot fi luate în temeiul art.298 C.pr.pen. care îndreptăţesc pe preşedintele completului
de judecată să limiteze accesul publicului în sala de judecată şi, prin urmare, a oricărei persoane care
se află în sală, prin aceasta neîncălcându-se principiul publicităţii consacrat de art. 290 C.pr.pen.

169
Din punct de vedere al procedeelor tactice de ascultare, în criminalistică acestea nu
sunt diferite de ascultarea învinuitului sau inculpatului, astfel că nu considerăm necesar a
face o tratare separată a acestora, ci facem trimitere la aspectele relevate cu prilejul tratării
ascultării învinuitului sau inculpatului.

170
CAPITOLUL XII

RECONSTITUIREA

Reconstituirea este o activitate procedurală şi de tactică criminalistică prin care se


realizează reproducerea unor fapte, secvenţe ale acestora, în împrejurările şi locul comiterii
lor, pentru verificarea probelor administrate în cauză.
Această activitate este determinată de existenţa unor probe cu privire la fapta
cercetată care au fost administrate deja, de existenţa unor neclarităţi asupra veridicităţii
acestor probe, de existenţa unor probe contradictorii, de necesitatea verificării în fapt a
variantelor reieşite din probele administrate deja şi de posibilitatea ca prin reconstituire să fie
obţinute noi probe.
Prin efectuarea reconstituirii se va putea verifica dacă persoana putea să vadă ori să
audă, să intre printr-un anumit loc ori să iasă, să sară sau să se ascundă în felul reieşit din
probele administrate. În accidentele de circulaţie se va putea verifica dacă autovehiculul a
depăşit sau nu axa mediană, dacă există sau nu o înclinaţie a drumului, defecţiuni în carosabil
etc. Totodată se va putea realiza un studiu nemijlocit al locului faptei în aceleaşi condiţii care
au existat la momentul comiterii faptei.
Pentru efectuarea reconstituirii va trebui refăcut locul faptei în aşa fel încât să fie
identic sau foarte asemănător, condiţiile de timp şi de loc urmând a fi aceleaşi ca atunci când
s-a comis fapta, iar anumite elemente vor putea fi verificate experimental.
Activitatea de reconstituire nu se va efectua atunci când se pune în pericol viaţa,
sănătatea sau avutul persoanei ori atunci când se lezează demnitatea şi onoarea oamenilor.
Prin urmare nu se vor efectua reconstituiri în cazul unor coliziuni de autovehicule, incendii,
şi nici atunci când s-au comis fapte de viol, de perversiune sau corupţie sexuală. Atunci când
la comiterea faptei s-au folosit obiecte periculoase (cuţite, arme etc) la reconstituire astfel de
obiecte nu se vor da infractorului pentru a arăta cum a procedat.
Pregătirea şi efectuarea reconstituirii
Pregătirea reconstituirii se face după ce se stabileşte scopul acesteia, condiţiile în care
va avea loc (care trebuie să fie aproape identice, se convoacă participanţii, se stabilesc
obiectele, instrumentele şi mijloacele necesare efectuării reconstituirii şi se stabileşte modul
în care va fi efectuată). Vor fi citaţi şi martori asistenţi necesari a participa la reconstituire, iar
uneori se vor convoca experţi ori specialişti pentru o anumită activitate. Înainte de începerea
efectuării, la locul reconstituirii se vor întreba cei care au fost la locul faptei, dacă s-au

171
realizat aceleaşi condiţii, aceeaşi aşezare a obiectelor, consemnându-se poziţia acestora şi
afirmaţiile participanţilor în procesul verbal.
Efectuarea reconstituirii se face după ce locul acesteia întruneşte toate condiţiile şi
după ce celor care participă la reconstituire li se explică scopul acesteia, modul în care se va
desfăşura, locul în care se va afla fiecare şi rolul pe care îl au în reconstituire. Se va trece
apoi la efectuarea propriu-zisă, derulându-se fiecare secvenţă în parte din modul în care s-ar
fi săvârşit fapta în realitate. Pentru verificarea posibilităţilor de observare sau de comitere,
fiecare persoană participantă va fi aşezată în locul în care afirmativ s-a aflat în momentul
comiterii faptei şi se va constata dacă din locul respectiv se putea percepe ce s-a relatat ori se
putea desfăşura acţiunea în felul relevat. Această activitate se va repeta de mai multe ori
pentru a se forma convingerea că în acest mod s-a petrecut fapta.
Verificarea celor auzite sau văzute se realizează după ce condiţiile de timp,
vizibilitate, iluminare, de distanţă au fost create în mod similar. Persoanele care au declarat
perceperea unei anumite faze de desfăşurare a faptei sau întreaga faptă nu vor putea fi
înlocuite pentru că fiecare persoană are o altă acuitate de percepţie atât auditivă cât şi vizuală.
Doar în caz excepţional (boală sau deces) persoana poate fi înlocuită însă cu o persoană
asemănătoare cu persoana înlocuită, respectiv cu trăsături psihice şi fizice apropiate.
Fixarea rezultatelor reconstituirii se va face prin descrierea în procesul verbal de
reconstituire, prin fotografiere, prin filmare sau prin înregistrare audio, activitate care trebuie
să concretizeze în amănunt efectuarea reconstituirii cu menţionarea orei începerii şi a
finalizării acesteia, cu arătarea condiţiilor de timp şi de loc.
Cercetarea la faţa locului este o activitate asemănătoare şi totuşi diferită de
reconstituire pentru că, deşi se urmăresc relevarea aceloraşi împrejurări, în cazul cercetării nu
trebuie să existe toate persoanele şi obiectele care au fost în momentul comiterii faptei.

172
CAPITOLUL XIII

PERCHEZIȚIA

Percheziţia este o activitate tactică pe care organele judiciare o desfăşoară pentru a


descoperi şi ridica documente, obiecte sau unele valori de interes pentru cauza cercetată, dar
şi pentru a fi descoperite persoanele care se ascund sau care se sustrag urmăririi penale.
În mod aparent această activitate constituie o încălcare a drepturilor cetăţenilor cu
privire la libertatea de a folosi o locuinţă sau un spaţiu, cu privire la intimitatea persoanei, aşa
încât ea va trebui efectuată cu atenţie, doar în situaţiile în care este necesară şi când sunt
suficiente temeiuri că ceea ce se caută se află în posesia persoanei sau în locuinţa acesteia.
Pentru pregătirea percheziţiei trebuie ca organul de cercetare să aibă suficiente
referinţe despre obiectele, valorile sau actele căutate, despre persoanele urmărite şi despre
locul în care acestea s-ar afla. Din punct de vedere tactic trebuie bine pregătită anterior şi este
recomandabil a fi întocmit un plan de desfăşurare, iar efectuarea ei este indicată a se face
dimineaţa. Efectuarea acestei activităţi trebuie ţinută în secret până la momentul efectuării
pentru ca persoanele ce urmează a fi percheziţionate să nu fie anterior prevenite, în caz
contrar fiind posibil ca ceea ce se caută să dispară şi eficienţa activităţii să fie compromisă.
După locul efectuării percheziţiei, aceasta poate fi corporală, domiciliară, în locuri
închise sau accesibile publicului.
O altă clasificare a acestei activităţi poate fi făcută în percheziţia persoanei, în
percheziţia în încăperi şi percheziţia în loc deschis.
Percheziţia persoanei se efectuează asupra corpului persoanei, asupra îmbrăcămintei,
a bagajelor, a obiectelor de uz personal, a animalelor care însoţesc persoana şi a vehiculelor
sau autovehiculelor cu care aceasta se deplasează.
Pregătirea percheziţiei, în situaţiile în care se cunoaşte persoana care urmează a fi
percheziţionată, se face după mobilizarea persoanelor care urmează să participe la efectuare
şi ca martori asistenţi şi după ce s-au luat măsuri ca persoana să nu dispară sau să nu
dosească obiectele care interesează cercetarea. Desfăşurarea percheziţiei se face în aşa fel
încât să nu-i fie încălcate drepturile, să i se respecte viaţa intimă, pudoarea, efectuarea
urmând a fi făcută de persoane de acelaşi sex cu persoana percheziţionată. Pe timpul
efectuării percheziţiei organul judiciar trebuie să aibă ţinută sobră, decentă, să se abţină de a
face aprecieri sau consideraţii privitoare la persoana percheziţionată, la obiectele sale de
îmbrăcăminte, sau la alte aspecte. Atunci când se caută anumite obiecte, iniţial se cere
persoanei să le predea şi doar după refuzul acesteia se va proceda la percheziţionare.

173
Pentru a preveni eventuala violenţă din partea persoanei percheziţionate aceasta
trebuie aşezată în poziţia cu mâinile ridicate sprijinite de un perete, obiect de mobilier etc., în
aşa fel încât poziţia corpului să aibă o înclinaţie oblică, iar picioarele trebuie depărtate. În
situaţia în care percheziţia se efectuează într-un loc deschis şi în preajmă nu sunt obiecte de
sprijin se va cere persoanei să stea în genunchi cu mâinile ridicate. Aceste poziţii limitează
posibilitatea vreunui atac agresiv din partea persoanei percheziţionate.
Pentru început se va realiza o palpare a hainelor, a buzunarelor acestora şi a întregului
corp al persoanei percheziţionate pentru a fi descoperite eventualele arme şi a se înlătura
sursa vreunui atac, apoi persoana este condusă la sediul organului unde se va efectua
percheziţia propriu zisă prin căutare amănunţită asupra obiectelor de îmbrăcăminte, de
încălţăminte. Se va căuta, de asemenea, în bagajele persoanei, în automobilul cu care efectua
deplasarea, în alimente, asupra eventualelor animale de companie. În anumite situaţii se vor
folosi detectoare sau chiar câini dresaţi. În afară de cercetarea exteriorului corpului acesta va
fi cercetat şi în interior, în orificiile naturale sau prin radiografiere.
Percheziţia în încăperi este o activitate mult mai complexă şi care trebuie mai bine
pregătită. În acest sens, va trebui cunoscută anterior topografia încăperilor şi stabilirea
obiectelor care se caută şi a caracteristicilor acestora. Este bine să fie cunoscute cât mai multe
date despre persoana care ar putea ascunde bunurile căutate, respectiv vârsta, pregătirea
profesională, temperamentul, anumite trăsături de caracter.
Fixarea datei şi a orei efectuării percheziţiei trebuie ţinută secret şi anterior efectuării
acesteia trebuie stabilite şi procurate mijloacele tehnice necesare, convocarea expertului
criminalist, a poliţiştilor care participă la percheziţie şi a martorilor asistenţi. Până la
efectuarea percheziţiei este recomandabil a se asigura paza locului ce urmează a fi
percheziţionat, în mod discret, pentru că altfel obiectele căutate ar putea fi mutate sau să
dispară.
Efectuarea percheziţiei va începe cu solicitarea ca persoana să prezinte obiectele
căutate, iar în caz de refuz se va trece la căutarea acestora. Fiecare persoană care participă la
percheziţie va primi sarcini precise cu privire la ceea ce trebuie să efectueze în activitatea de
percheziţie. Obiectele, care se caută în situaţia în care au fost ascunse, trebuie ştiut în ce
locuri eventuale ar fi putut fi ascunse. După pregătirea profesională persoanele ascund
obiectele în locuri diferite, respectiv tâmplarul ascunde obiectele în mobilă, intelectualul în
cărţi, zidarul în zidul construcţiei etc, astfel de cunoştinţe fiind folositoare pentru reuşita
percheziţiei.
Una din persoanele care fac parte din echipa de cercetare este recomandabil a nu
participa la căutarea propriu-zisă ci a primi sarcina de a observa persoana care se bănuieşte

174
că a ascuns bunul. Aceasta va putea observa schimbări de fizionomie, stări de linişte sau
nelinişte ori încercări de îndepărtare de un anumit loc, în funcţie de faptul că cei care caută se
apropie sau se depărtează de locul unde obiectul este ascuns. În baza acestor observaţii se va
insista la căutarea obiectelor în locurile care au generat o reacţie din partea persoanei
cercetate. În momentul găsirii obiectului căutat se vor realiza fotografii ale ascunzătorilor şi
ale obiectelor descoperite.
Percheziţia în loc deschis trebuie pregătită din timp în sensul cunoaşterii topografiei
locului şi a caracteristicilor obiectelor ce urmează a fi căutate. Astfel de percheziţii se
realizează în curţi, grădini, terenuri cultivate, păduri etc.
Efectuarea percheziţiei se va realiza prin cercetarea pe porţiuni, pe fâşii, prin folosire
de detectoare, de câini dresaţi, în funcţie de ceea ce se caută. În timpul cercetării trebuie
observate eventualele suprafeţe proaspăt săpate sau bătătorite, locurile care crează impresia
că au fost acoperite sau care prezintă semne de obiecte mutate. În faza următoare se vor
executa fotografii, schiţe ale locului percheziţionat, se vor descrie în proces verbal felul în
care s-a desfăşurat percheziţia şi ce obiecte au fost descoperite.

Ridicarea de acte sau obiecte este o activitate asemănătoare percheziţiei însă ea se


deosebeşte prin faptul că organul judiciar are cunoştinţă la cine se află obiectul sau actul
căutat, iar persoana care îl deţine recunoaşte acest lucru. Pentru ridicarea acestora, iniţial, se
solicită pe cale de adresă ce anume act sau obiect urmează a fi predat arătându-se
caracteristicile acestuia şi cerând a fi predat la organul judiciar. Doar în situaţia în care
persoana nu dă curs solicitării se va proceda la ridicarea obligatorie în prezenţa martorilor
asistenţi. La ridicarea actului sau obiectului va trebui efectuată o verificare cu privire la
autenticitatea acestuia, la starea sa de funcţionare, iar activitatea de ridicare se va consemna
într-un proces verbal în care se trec toate detaliile cu privire la activitatea efectuată şi la
starea actului sau obiectului ridicat.

175
CAPITOLUL XIV

PREZENTAREA PENTRU RECUNOAȘTERE

Prezentarea pentru recunoaştere este o altă activitate de tactică criminalistică care


urmăreşte stabilirea identităţii unei persoane, animal sau obiect, de către acele persoane care
le cunoşteau anterior. Această activitate se desfăşoară prin activitatea de examinare
nemijlocită a obiectelor, animalelor sau persoanelor, respectiv prin prezentarea acestora
pentru recunoaştere persoanelor care fac recunoaşterea, însă se poate face recunoaşterea şi
numai după fotografiile acestora. Această activitate poate fi desfăşurată în orice fază a
procesului penal.
Pentru reuşita acestor activităţi organul judiciar trebuie să investigheze persoana care
face recunoaşterea în sensul de a afla cum aceasta a cunoscut persoana, unde a văzut-o, ce
anume trăsături sau particularităţi a memorat.
Apoi este necesar ca persoana sau obiectul ce urmează a fi recunoscute să fie
prezentate în grup de cel puţin trei persoane sau obiecte, la persoane acestea trebuie să fie de
acelaşi sex, de vârstă apropiată, de aceeaşi înălţime, de aceeaşi culoare a tenului, cu obiecte
de îmbrăcăminte asemănătoare. Obiectele vor fi prezentate la fel în grup şi acestea trebuie să
aibă caracteristici asemănătoare. Întreaga activitate de prezentare pentru recunoaştere se va
desfăşura în prezenţa martorilor asistenţi, iar activitatea va fi consemnată în procesul verbal
la care se vor ataşa fotografiile judiciare efectuate.
Prezentarea pentru recunoaştere a persoanelor se va face după ce persoana care va
efectua recunoaşterea va fi ascultată anterior şi va preciza după ce trăsături sau activitate ar
putea descrie persoana, arătând distanţa, luminozitatea sau alte elemente prezente în
momentul în care a recepţionat persoana care va fi recunoscută.
Organul judiciar va trebui apoi să constituie grupul în care va introduce persoana ce
se urmăreşte a fi recunoscută, căreia i se lasă alegerea poziţiei în care se va aşeza în grup.
Pentru corectitudinea desfăşurării acestei activităţi trebuie ca persoanele din grup să fie
aproximativ de aceeaşi vârstă, înălţime, cu îmbrăcăminte asemănătoare, de acelaşi sex, fără
elemente de diferenţiere (cum ar fi persoane care poartă sau nu mustaţă, cu culori diferite ale
părului, cu tunsuri diferite etc). Se va introduce apoi persoana care face recunoaşterea, care
va trebui ulterior să justifice datorită căror elemente a identificat o anume persoană. Este
admisă şi prezentarea persoanelor în mod succesiv persoanei care face recunoaşterea, iar
aceasta va putea să precizeze a câta persoană din cele prezentate este cea recunoscută.

176
Prezentarea cadavrului pentru recunoaştere se efectuează în cazurile în care, după
sesizarea dispariţiei unor persoane, se descoperă cadavre necunoscute. Cei care urmează a
face recunoaşterea vor declara în prealabil cu privire la trăsăturile şi caracteristicile persoanei
dispărute, iar atunci când au cunoştinţă vor preciza anumite elemente de identificare cum ar
fi cicatrici, tatuaje, anumite malformaţii etc.
Cadavrele ce urmează a fi identificate se prezintă individual şi după ce prin toaletare
eventualele deformări, răni, au fost remediate în aşa fel încât cadavrul să aibă o înfăţişare cât
mai apropiată de cea care ar fi putut să o aibă anterior.
Persoana care recunoaşte cadavrul va trebui să precizeze după ce anume trăsături,
caracteristici sau semnalmente a recunoscut şi în ce măsură aceste elemente se potrivesc cu
cele din descrierea anterioară.
Prezentarea obiectelor şi animalelor pentru recunoaştere se realizează în aceeaşi
modalitate, respectiv după o ascultare prealabilă a persoanei, care va arăta natura obiectelor,
forma, dimensiunile, culoarea, gradul de uzură sau anumite caracteristici specifice. Obiectul
care va fi prezentat pentru recunoaştere se va alătura unui grup de alte obiecte asemănătoare,
iar persoana va trebui să identifice acest obiect.
Prezentarea animalelor pentru recunoaştere este o activitate cu o frecvenţă redusă,
acestea putând fi recunoscute după culoare, vârstă, obiceiuri, anumite semne accidentale sau
făcute în scop de identificare, după numele la care răspund. Persoana va declara anterior după
ce elemente ar putea identifica animalul, iar apoi îi va fi prezentat şi dacă îl recunoaşte va
trebui să arate în baza căror trăsături a recunoscut respectivul animal.
La toate prezentările pentru recunoaştere desfăşurarea acestora va fi descrisă în
procesul verbal căruia i se vor ataşa fotografiile efectuate în timpul acestei activităţi.

177
CAPITOLUL XV

ARESTAREA, URMĂRIREA PERSOANELOR


ȘI A BUNURILOR

Arestarea constă în privarea de libertate a unei persoane în temeiul unei ordonanţe de


reţinere sau a unui mandat de arestare emis de organele competente. Această lipsire de
libertate nu poate fi luată decât împotriva unei persoane împotriva căreia sunt suficiente date
şi temeiuri că ar fi săvârşit o infracţiune şi există pericolul că persoana ar urma să se sustragă
urmăririi penale sau executării unei pedepse, atunci când persoana a fost condamnată printr-o
hotărâre definitivă.
În mod normal executarea unei arestări nu ar trebui să ridice probleme atunci când cel
împotriva căruia se va efectua nu va manifesta împotriviri sau acesta nu va încerca să se
sustragă executării.
Când există indicii sau bănuieli că va exista împotrivire la executare, organul judiciar
va trebui să pregătească din timp arestarea prin culegerea de informaţii despre persoana care
urmează a fi arestată şi locurile în care aceasta s-ar putea afla, fiind mobilizate şi persoane şi
tehnica necesară pentru a se reuşi arestarea. Atunci când se apreciază că persoana se va
ascunde sau va încerca să fugă ori că aceasta ar putea fi înarmată, din punct de vedere tactic
va trebui să se procedeze la înconjurarea locului în care această persoană se află, după care să
i se adreseze o cerere pentru a se preda. Dacă persoana dă curs acestei cereri nu va exista nici
o dificultate în executarea arestării. În caz de refuz însă, va trebui ales momentul pătrunderii
în încăpere sau locul în care această persoană se află, moment care se va baza pe cele
cunoscute despre personalitatea celui urmărit, pe obiceiurile acestuia, pe existenţa
posibilităţii de opunere sau de atac. În tot acest timp eventualele ieşiri sau posibilităţi de fugă
vor fi păzite în continuare. În momentul pătrunderii se vor putea folosi gaze lacrimogene,
gaze iritante, furtunuri cu apă, dar aceasta doar dacă există date certe că respectiva persoană
este înarmată sau deosebit de violentă. Uneori, anterior încercării de pătrundere se vor face
încercări de negociere sau de convingere a persoanei să se predea, prin presiuni psihice care
pot consta în aducerea unei persoane dragi care să îi solicite a se preda.
În cazurile în care arestarea trebuie efectuată faţă de mai multe persoane care aparţin
unui grup infracţional se poate alege tactica efectuării arestării în acelaşi moment în toate
locurile în care membrii grupului s-ar putea afla. Poate însă a fi apreciată ca utilă tactic o
arestare a acestora pe rând sau a numai o parte din ei atunci când s-ar putea ca prin lăsarea
unora în libertate încă o perioadă să poată fi găsite bunuri, ascunzători sau alte persoane care

178
pot face parte din acelaşi grup. Pentru această din urmă situaţie cei asupra cărora încă nu a
operat arestarea vor fi atent supravegheaţi pentru ca aceştia să nu dispară sau să distrugă
eventualele mijloace de probă.
Urmărirea persoanelor şi a bunurilor este o activitate tactică necesară pentru
stabilirea locului unde sunt ascunse şi pentru recuperarea lor.
Urmărirea persoanelor se va face în situaţia cînd acestea se sustrag de la urmărirea
penală sau de la executarea pedepsei şi nu se cunoaşte locul în care se află. Urmărirea se va
face doar după ce s-a stabilit că persoana respectivă se ascunde, după care vor fi culese
informaţii despre posibilele locuri de ascundere, despre persoanele care le-ar putea ascunde,
despre ocupaţia persoanei, eventualele sale vicii sau boli. Urmărirea va începe de la
domiciliul persoanei, va continua cu posibilele adrese din aceeaşi localitate unde se găsesc
rude sau cunoscuţi, adresele din alte localităţi unde s-ar putea ascunde. Pentru uşurarea
desfăşurării activităţii şi pentru ca persoana să poată fi recunoscută de către eventuale
persoane care au văzut-o se vor folosi şi fotografii de identificare ale persoanei sau o schiţă
cu portretul robot.
Bunurile sustrase sau dispărute, după ce vor fi identificate în caracteristicile acestora,
vor fi urmărite în urma descrierii acestora făcută de persoanele păgubite în sensul căutării la
domiciliul infractorului, la prieteni, cunoştinţe.

179
CAPITOLUL XVI

EXPERTIZA ȘI CONSTATAREA TEHNICO-ȘTIINȚIFICĂ

În cercetarea criminalistică se constată că săvârşirea diferitelor fapte ilicite crează


variate urme datorită modului de acţiune a instrumentelor folosite în comiterea faptelor, a
existenţei anumitor substanţe sau obiecte la locul faptei.
Multitudinea de urme descoperite şi ridicate de organele judiciare e necesar a fi
studiate de persoane specializate prin efectuarea unor lucrări ştiinţifice. Între acestea se
întâlnesc constatările tehnico-ştiinţifice şi expertizele.
Constatările tehnico-ştiinţifice sau medico-legale se dispun în cazuri urgente când
există pericol ca unele mijloace de probă să dispară ori starea de fapt să fie modificată ori
atunci când este necesară lămurirea urgentă a unor anumite împrejurări. Constatarea tehnico-
ştiinţifică se efectuează de către specialişti care funcţionează în cadrul ori pe lângă organele
de urmărire penală.
Expertiza este o activitate de cercetare ştiinţifică, care se desfăşoară la solicitarea
organelor judiciare de persoane cu o pregătire superioară într-un anumit domeniu (experţi).
Aceşti experţi au cunoştinţe de strictă specialitate în anumite domenii şi sunt folosiţi pentru
întocmirea expertizelor criminalistice, contabile, medicale, psihiatrice, tehnice etc. Dintre
expertizele criminalistice pot fi amintite expertizele dactiloscopice, balistice,
biocriminalistice, a actelor scrise etc.
Pentru efectuarea constatărilor tehnico-ştiinţifice şi a expertizelor organele judiciare
dispun ordonarea acestora punând la dispoziţia persoanelor de specialitate mijloacele
materiale de probă care urmează a fi examinate, mijloacele de comparaţie, apoi stabilesc
obiectivele expertizei sau constatării tehnico-ştiinţifice. Aceste materiale trebuie să fie de o
bună calitate, reprezentative şi în cantitate suficientă pentru a se permite specialistului
efectuarea lucrării. În actul de dispunere a expertizei sau a constatării tehnico-ştiinţifice
trebuie descrise materialele puse la dispoziţie, cu precizarea faptei care se cercetează, de
unde şi cum au fost ridicate acele materiale, condiţiile de păstrare şi eventualele schimbări
intervenite în caracteristicile acestor materiale. Obiectivele expertizei sau constatării tehnico-
ştiinţifice trebuie stabilite în mod clar, concis şi precis de către organul judiciar. Totodată se
va solicita a se răspunde la aceste obiective printr-un răspuns cert, pozitiv sau negativ.
În baza cunoştinţelor de specialitate, prin studierea materialelor trimise, cel care va
efectua constatarea ştiinţifică sau expertiza va trebui să rezolve obiectivele stabilite prin

180
emiterea unor concluzii. Aceste concluzii pot fi pozitive, negative, de probabilitate sau de
imposibilitate a rezolvării problemei. Concluziile pozitive sau negative sunt folositoare în
cercetarea criminalistică în sensul că stabilesc în mod ştiinţific dacă un anumit eveniment a
avut loc sau nu, dacă o persoană a fost implicată sau nu etc. Concluziile de probabilitate nu
pot fi folosite pentru că nu rezolvă problema, iar în activitatea judiciară trebuie să existe
certitudini. Există şi situaţii în care datorită probelor ridicate care sunt insuficiente cantitativ
sau afectate calitativ, specialistul nu va putea să răspundă şi va arăta că este în imposibilitate
obiectivă de a rezolva obiectivul stabilit. Constatările tehnico-ştiinţifice şi expertizele sunt
utile în stabilirea adevărului doar în măsura în care se coroborează cu alte probe, urmând a se
aprecia utilitatea lor de organul judiciar în fiecare caz concret, nefiind obligatorii pentru
organele judiciare.

Metodica cercetării criminalistice a diferitelor infracţiuni urmează a fi tratată într-


o ediţie viitoare a acestui curs, în măsura în care se va aprecia la acel moment utilitatea ei.

181
BIBLIOGRAFIE

Aioaniţoaie Constantin, Bercheşan Vasile, Butoi Tudorel, Marcu Ilie, Pălănceanu Eugen,
Pletea Constantin, Sandu Ioan-Eugen, Stancu Emilian, TRATAT DE TACTICĂ
CRIMINALISTICĂ, Editura "Carpaţi", 1992.
Aioaniţoaie Constantin, Tudor Stănică, Vasile Gheorghe, Bercheşan Vasile, Boţoc Ioan,
Butoi Tudorel, Coca Nicolae, Florea George, Mandache Ioan, Marcu Ioan, Olaru
Alexandru, Pălănceanu Eugen, Pletea Constantin, Sandu Ioan Eugen, Scarlet
Gheorghe, Sima Ioan, Stancu Emilian, TACTICA CRIMINALISTICĂ, Ministerul
de Interne, Serviciul editorial şi cinematografic, 1989.
Aioaniţoaie Constantin, Coca Nicolae, CURS DE CRIMINALISTICĂ, vol. II, Bucureşti,
1975.
Albu Ion, Ursa Victor, RĂSPUNDEREA CIVILĂ PENTRU DAUNE MORALE, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1979.
Altavilla E., PSIHOLOGIA GIUDIZIARIA, vol. I., Unione tipografice-editrice Torinese,
1955.
Angelescu Ion, FOLOSIREA FONOGRAMEI ŞI VIDEOFONOGRAMEI MAGNETICE
ÎN PROCESUL PENAL, în Revista Română de Drept nr. 1/1970.
Antoniu George, Bulai Constantin, Chivulescu Gheorghe, DICŢIONAR JURIDIC PENAL,
Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1976.
Bădilă Mircea, TACTICA ASCULTĂRII INCULPATULUI ÎN INSTANȚĂ, Editura
Omnia UNI S.A.S.T., Braşov, 1998
Bădilă Mircea, RĂSPUNDERE CIVILĂ DELICTUALĂ. SĂVÂRŞIREA INFRACŢIUNII
DE PERVERSIUNE SEXUALĂ. VICTIMA MINORĂ. DAUNE MORALE.
ADMISIBILITATE, în "Dreptul" nr. 10/1992.
Basarab Matei, CRIMINALISTICA, Litografia Universităţii "Babeş-Bolyai", Cluj-
Napoca, 1969.
Basarab Matei, DREPT PENAL (partea generală), vol. II, Editura Fundaţiei "Chemarea"
Iaşi, 1992.
Basarab Matei, DREPT PROCESUAL PENAL, Cluj-Napoca, 1971.
Belkin R.S., Zuikov G.G., KRIMINALISTIKA, Juridiceskaia literatura, Moskva, 1968.
Biberi Ion, PRINCIPII DE PSIHOLOGIE ANTROPOLOGICĂ, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1971.
Bogdan Tiberiu, Butoi Tudorel, Anghelescu Andrei, Nichifor Jean, TRATAT PRACTIC
DE CRIMINALISTICĂ, vol. II, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1978.
Bogdan Tiberiu, CURS DE PSIHOLOGIE JUDICIARĂ, Tipografia învăţământului,
Bucureşti, 1957.

182
Bogdan Tiberiu, PROBLEME DE PSIHOLOGIE JUDICIARĂ, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1973.
Bogdan Tiberiu, Sântea Ioan, ANALIZA PSIHOLOGICĂ A VICTIMEI. ROLUL EI ÎN
PROCESUL JUDICIAR, Ministerul de Interne, Inspectoratul General al Miliţiei,
Bucureşti, 1988.
Bogdan Tiberiu, Sântea Ioan, Drăgan-Cornianu Radu, COMPORTAMENTUL UMAN ÎN
PROCESUL JUDICIAR, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1983.
Bratu Gheorghe, POSIBILITĂŢI DE CUNOAŞTERE A PERSONALITĂŢII
ÎNVINUIŢILOR (INCULPAŢILOR), în "Şcoala românească de criminalistică",
Ministerul de Interne, 1975.
Bulgăr Gheorghe (red.), DICŢIONAR DE SINONIME, Editura Albatros, 1972.
Ciofu Ioan, COMPORTAMENTUL SIMULAT — CERCETĂRI PSIHOFIZIOLOGICE
EXPERIMENTALE, Editura Academiei, Bucureşti, 1974.
Ciopraga Aurel, CATEGORIA PSIHOLOGICĂ ŞI JURIDICĂ DE MĂRTURIE
VIZUALĂ ŞI AUDITIVĂ, în "Analele ştiinţifice ale Universităţii Al. I. Cuza Iaşi",
tomul XXI, 1975.
Ciopraga Aurel, CÂTEVA NOTAŢII DE ORDIN TERMINOLOGIC, în "Probleme de
criminalistică şi de criminologie" supliment al Buletinului intern, editat de
Procuratura RSR şi Ministerul Justiţiei, nr. 1-2.
Ciopraga Aurel, CRIMINALISTICA — ELEMENTE DE TACTICĂ, Universitatea "Al. I.
Cuza", Iaşi, Facultatea de Drept, 1986.
Ciopraga Aurel, CRIMINALISTICA - TACTICA, Litografia Universităţii "Al. I. Cuza",
Iaşi, 1986.
Ciopraga Aurel, CRIMINALISTICA, TRATAT DE TACTICĂ, Editura Gama, Iaşi, 1996.
Ciopraga Aurel, EVALUAREA PROBEI TESTIMONIALE ÎN PROCESUL PENAL,
Editura "Junimea" Iaşi, 1979.
Ciopraga Aurel, IMPLICAŢII DE ORDIN PSIHOLOGIC ÎN ACTIVITATEA
PROCURORULUI, în "Analele ştiinţifice ale Universităţii Al. I. Cuza din Iaşi",
secţiunea III, tomul XXXIv, 1988.
Ciopraga Aurel, IMPLICAŢII PSIHOLOGICE ALE CONFRUNTĂRII, în "Analele
ştiinţifice ale Universităţii Al. I. Cuza Iaşi", tomul XXVIII, 1981.
Ciopraga Aurel, INFLUENŢA REACŢIILOR AFECTIVE ASUPRA PLENITUDINII ŞI
FIDELITĂŢII DECLARAŢIILOR UNOR PARTICIPANŢI LA PROCESUL
PENAL, în "Probleme de criminalistică şi criminologie", supliment al Buletinului
intern, editat de Procuratura RSR şi Ministerul Justiţiei, nr. 3-4, 1988.
Ciopraga Aurel, NOTAŢII PE MARGINEA ASCULTĂRII ÎNVINUITULUI SAU
INCULPATULUI, în "Analele ştiinţifice ale Universităţii Al. I. Cuza din Iaşi",
secţiunea III, tomul XXXI, 1985.
Ciopraga Aurel, SONDAREA SENTIMENTULUI DE CULPABILITATE - PROCEDEU
PSIHOPATIC DE INTEROGARE A ÎNVINUIŢILOR SAU INCULPAŢILOR ŞI

183
MARTORILOR DE REA-CREDINŢĂ, în "Probleme de criminalistică şi
criminologie", supliment al Buletinului intern, editat de Procuratura RSR şi
Ministerul Justiţiei, nr. 1-2, 1987.
Ciopraga Aurel, TACTICA AUDIERII PARTICIPANŢILOR LA PROCESUL PENAL.
PSIHOLOGIA GENERALĂ ŞI PSIHOLOGIA JUDICIARĂ, în "Analele ştiinţifice
ale Universităţii Al. I. Cuza din Iaşi", Secţiunea III, Tomul XXXIII, 1987.
Constantinescu Mircea, CARACTERUL DE URMĂ ÎN ACCEPŢIUNEA
CRIMINALISTICĂ AL MODIFICĂRILOR PRODUSE LA NIVELUL
SCOARŢEI CEREBRALE ÎN PERCEPŢIA TABLOULUI INFRACŢIONAL, în
"Prezent şi perspectivă în ştiinţa criminalistică", Ministerul de Interne, 1979.
Dan Nicolae, APRECIEREA DECLARAŢIILOR MARTORILOR ŞI
INFORMATORILOR, în "Probleme de medicină judiciară şi de criminalistică", vol.
V, Editura Medicală, Bucureşti, 1966.
Dan Nicolae, POSIBILITATEA FOLOSIRII MAGNETOFONULUI ÎN PRACTICA DE
ANCHETĂ PENALĂ, în "Probleme de medicină legală şi de criminalistică", vol.
III, Editura medicală, Bucureşti, 1965.
Dan Nicolae, ROLUL SENZAŢIILOR ŞI PERCEPŢIILOR ÎN PROCESUL FORMĂRII
DECLARAŢIILOR MARTORILOR ŞI INFORMATORILOR, în "Probleme de
medicină judiciară şi de criminalistică", vol. V, Editura Medicală, Bucureşti, 1965.
Davidescu Grigore, 5 SIMŢURI?... 5 PORŢI SPRE CUNOAŞTERE, Editura Albatros,
1972.
DICŢIONAR DE CRIMINALISTICĂ, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti,
1984.
Dongoroz Vintilă, Dărîngă Gheorghe, Kahane Siegfried, Lucinescu Dumitru, Nemeş Aurel,
Popovici Mihai, Sîrbulescu Petre, Stoican Vasile, NOUL COD DE PROCEDURĂ
PENALĂ ŞI CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ ANTERIOR. PREZENTARE
COMPARATIVĂ, Editura Politică, Bucureşti, 1969.
Dongoroz Vintilă, Kahane Siegfried, Antoniu George, Bulai Constantin, Iliescu Nicoleta,
Stănoiu Rodica, EXPLICAŢII TEORETICE ALE CODULUI DE PROCEDURĂ
PENALĂ ROMÂN, vol. II, partea specială, Editura Academiei, Bucureşti, 1976.
Dragomirescu Virgil, PSIHOSOCIOLOGIA COMPORTAMENTULUI DEVIAT, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976.
Dumitrescu Arthur, Mitea Costin, CONSIDERAŢII TEORETICE PRIVIND
PSIHOLOGIA ŞI TACTICA AUDIERII, în "Probleme de criminalistică şi de
criminologie" supliment al Buletinului intern, editat de Procuratura RSR şi
Ministerul Justiţiei, nr. 3-4, 1988.
Eminescu Yolanda, MARI PROCESE DIN ISTORIA JUSTIŢIEI, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1970.
Floru Robert (red.), PSIHOFIZIOLOGIA ACTIVITĂŢII DE ORIENTARE, Editura

184
Academiei, Bucureşti, 1968.
Floru Robert, DIALOG ASUPRA ATENŢIEI, Editura "Ceres", 1971.
Floru Robert, PSIHOFIZIOLOGIA ATENŢIEI, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967.
Gayet Jean, MANUEL DE POLICE SCIENTIFIQUE, Ed. Payot, Paris, 1978.
Golu Mihai, PERCEPŢIE ŞI ACTIVITATE, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971.
Golu Pantelimon, DE LA PSIHOLOGIA INDIVIDUALĂ LA PSIHOLOGIA DE GRUP
ŞI COLECTIVĂ, în "Analele Universităţii Bucureşti", Psihologie, 1969.
Golu Pantelimon, FENOMENE ŞI PROCESE PSIHOSOCIALE, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1989.
Golu Pantelimon, PSIHOLOGIE SOCIALĂ, editura didactică şi pedagogică, Bucureşti,
1974.
Golunski S.A., CRIMINALISTICA, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961.
Grophe François, LA CRITIQUE DU TEMOIGNAGE, Ed. Dalloz, Paris, 1927.
Iulian Edith, ZGOMOTUL ŞI ACTIVITATEA UMANĂ, Editura Academiei, Bucureşti,
1971.
Kahane Siegfried, DESPRE SANCŢIUNILE PROCEDURALE, Studii şi cercetări juridice,
nr. 2/1969.
Kertész Imre, A KIHALLHATASI TAKTIKA IELEKTANI ALAPJAI (Bazele psihologice
ale tacticii de audiere), Budapesta, 1965.
Le Clere M., MANUEL DE POLICE TECHNIQUE, Ed. Police Revue, Paris, 1974.
Louwage F.E., CURS DE POLIŢIE TEHNICĂ ŞI TACTICĂ DE POLIŢIE CRIMINALĂ,
Tiparul "Cartea Românească", Bucureşti, 1940.
Luminosu Doru Silviu, Popa Vasile, SOCIOLOGIE JURIDICĂ, Editura Helicon,
Timişoara, 1995.
Manzini Vicenzo, TRATTATO DI DIRITO PROCESUALE PENALE
Marcu Florin, MIC DICŢIONAR DE NEOLOGISME, Editura Albatros, Bucureşti, 1986.
Mendelson B., ETUDES INTERNATIONALES DE PSYCHOSOCIOLOGIE
CRIMINELLE, nr. 1, Paris, 1956.
MIC DICŢIONAR ENCICLOPEDIC, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1972.

Mircea Ion, CONSIDERAŢII CRIMINALISTICE CU PRIVIRE LA STUDIEREA


PERSOANEI FĂPTUITORULUI, în "Studia Universitatis Babeş-Bolyai" Series
Jurisprudenţia, Cluj-Napoca, nr. 1/1980.
Mircea Ion, CRIMINALISTICA, Ediţia a II-a, Editura Fundaţiei "Chemarea", Iaşi, 1994.
Mircea Ion, CRIMINALISTICA, Editura Fundaţiei "Chemarea", Iaşi, 1992.
Mircea Ion, CU PRIVIRE LA VERIFICAREA CRIMINALISTICĂ A ALIBIURILOR
ÎNVINUITULUI SAU INCULPATULUI, în "Studia Universitatis Babeş-Bolyai"
Series Jurisprudenţia, Cluj-Napoca, nr. 1/1986.
Mircea Ion, DESPRE ASCULTAREA REPETATĂ A PERSOANELOR, în "Studia
Universitatis Babeş-Bolyai" Series Jurisprudenţia, Cluj-Napoca, nr. 1/1991.
Mircea Ion, DESPRE TACTICA AUDIERII PRIMARE A MINORILOR, în "Studia
Universitatis Babeş-Bolyai", Series Jurisprudenţia, Cluj-Napoca, 1975.
Mircea Ion, DESPRE TACTICA AUDIERII VICTIMEI, în "Studia Universitatis Babeş-

185
Bolyai", Series Jurisprudenţia, Cluj-Napoca, 1974.
Mircea Ion, ON THE PERSONALITY OF THE VICTIM AND OF THE PERPETRATOR
OF MURDER COMMITED UNDER SELF-DEFENCE OR PROVOCATIVE
CIRCUMSTANCES (Despre personalitatea victimei şi a făptuitorului omorului
săvârşit în stare de legitimă apărare sau de provocare), în "Studia Universitatis
Babeş-Bolyai" Series Jurisprudenţia, Cluj-Napoca, nr. 1/1985.
Mitrofan N., Zdrenghea V., Butoi T., PSIHOLOGIA JUDICIARĂ, Casa de editură şi presă
"Şansa" S.R.L., Bucureşti, 1992.
Moldovan Sabin, STUDII DE DREPT PROCESUAL CIVIL, vol. I, Tipografia Diecezană,
Arad, 1935.
Moraru Ion, Iosif Gheorghe, Manoli Cătălin, Zissu Weintraub, Muşat Doina, Frăţilă Ion,
Ganciu Ana, PSIHOLOGIA MUNCII INDUSTRIALE, Editura didactică şi
pedagogică, Bucureşti, 1976.
Neagu Ion, DREPT PROCESUAL PENAL, Editura Academiei Bucureşti, 1988.
Neagu Ion, DREPT PROCESUAL PENAL, vol. II, Editura Euro-Trading, Bucureşti, 1992.
Neveanu Popescu Paul, DICŢIONAR DE PSIHOLOGIE, Editura Albatros, 1978.
Neveanu-Popescu Paul, PSIHOLOGIE GENERALĂ, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1974.
Păunescu Constantin, DEFICIENŢĂ MINTALĂ ŞI ORGANIZAREA
PERSONALITĂŢII, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977.
Piaget Jean, PSIHOLOGIE ŞI PEDAGOGIE, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1972.
Pop Traian, DREPT PROCESUAL PENAL, Tipografia Naţională, Cluj, vol. III.
Popescu-Neveanu Paul, SENSIBILITATEA, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.
Rădulescu M. Sorin, Banciu Dan, INTRODUCERE ÎN SOCIOLOGIA DELINCVENŢEI
JUVENILE. ADOLESCENŢA ÎNTRE NORMALITATE ŞI DEVIANŢĂ, Editura
Medicală, Bucureşti, 1990.
Rădulescu-Motru C., PSIHOLOGIA MARTORULUI, Convorbiri literare, 1906.
Roşca Al. (red.), TRATAT DE PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ, Editura Academiei,
Bucureşti, 1963.
Roşca Alexandru, Bejat Marian, PSIHOLOGIA, Editura Academiei, Bucureşti, 1976.
Roşca Alexandru, METODOLOGIE ŞI TEHNICI EXPERIMENTALE ÎN PSIHOLOGIE,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1983.
Roşca Alexandru, METODOLOGIE ŞI TEHNICI EXPERIMENTALE ÎN PSIHOLOGIE,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971.
Siegel J. Larry, Senna J. Joseph, JUVENILE DELINQUENCY, Theory, Practice & Law.
Fourth Edition. St. Paul, New York, Los Angeles, San Francisco, West Publishing
Company, 1991.
Smirnov A.A., Léontiev A.N., Rubinstein S.L., Teplov B.M., PSIHOLOGIA, Editura de
stat didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1959.
Stancu Emilian, CRIMINALISTICA, vol. I şi II, Editura "Proarcadia", Bucureşti, 1993.
Stancu Emilian, CRIMINALISTICA, vol. I şi II, Editura Actami, Bucureşti, 1995.

186
Stancu Emilian, INVESTIGAREA ŞTIINŢIFICĂ A INFRACŢIUNILOR, curs de
criminalistică, partea a II-a şi a III-a, Bucureşti, 1988.
Stancu Emilian, PROBLEME DE CRIMINALISTICĂ ŞI CRIMINOLOGIE, supliment al
buletinului intern, nr. 1, 1983.
Stössel Şt., Ogodescu D., NORMALITATE PSIHICĂ, BOALĂ, LIMBAJ, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1972.
Suciu Camil, CRIMINALISTICA, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972.
Szczepanski Jan, NOŢIUNI ELEMENTARE DE SOCIOLOGIE, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1972.
TACTICA ASCULTĂRII ÎNVINUITULUI, MARTORILOR ŞI MINORILOR;
CONFRUNTARE ŞI PREGĂTIREA RECUNOAŞTERII, Institutul de
Criminalistică al Procuraturii R.P.R., Bucureşti, 1958.
Theodoru Grigore, Moldovan Lucia, DREPT PROCESUAL PENAL, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1979.
Ţurai Constantin, ELEMENTE DE CRIMINALISTICĂ ŞI TEHNICĂ CRIMINALĂ,
Editura Ministerului Justiţiei, Bucureşti, 1947.
Turcicov-Bogdan Ana, PSIHOLOGIE GENERALĂ ŞI PSIHOLOGIE SOCIALĂ, Editura
didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1973.
Vlăduţ Ion, INTRODUCERE ÎN SOCIOLOGIA JURIDICĂ, Editura Ministerului de
Interne, Bucureşti, 1994.
Volonciu Nicolae, DREPT PROCESUAL PENAL, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1972.

187