III.

PSIHOLOGIA EXISTENȚIAL SITUAȚIONALĂ A BOLNAVULUI

• PSIHOSOMATICA

Psihosomatica este o disciplină psiho-medicală care se ocupa de studiul afecțiunilor aparent

medicale produse de cauze psihologice. Boala psihosomatică este o reprezentare corporală a unor
conflicte sau tulburări psihologice, care nu sunt exprimate la nivel mental.
De exemplu, atunci când exista o tristețe sau o furie neexprimată verbal/ comportamental,
ele se vor manifesta la nivelul corpului, respectiv se vor concretiza în durere sau boala.
Exemple clasice de boli psihosomatice sunt colonul iritabil, poliartrita reumatoida, ulcerul
peptic, dermatitele. Însă lista bolilor psihosomatice este mult mai lungă.
Psihosomatică face referire la faptul că unele boli pot avea cauze psihice.
Bolile organice sunt însoţite şi de reacţii psihice (de exemplu hipotiroidia se manifestă în
plan psihic prin irascibilitate);
Persoanele îşi percep boala în mod diferit (spre exemplu un coleric îşi poate exagera boala
din cauza trăsăturilor sale temperamentale, tot la fel un histrionic îşi poate accentua sau chiar
simula unele simptome pentru a fi în centrul atenţiei).
De aceea există deosebiri între persoane care suferă de aceeaşi boală: un bolnav poate fi
agitat de scenarii negative privind evoluţia bolii, în timp ce altul bolnav poate fi calm şi liniştit,
poate chiar indiferent.

• Aspectele psihice care pot genera boli organice sunt:

aspiraţii nerealizate;
decepţii;
nemulţumiri;
situaţii conflictuale;
sentimente de culpabilitate;
complexe de inferioritate şi superioritate;
dificultăţi profesionale;
conflicte refulate;
frustrări.

• ATITUDINI ÎN FAȚA BOLII

✓ Recunoaşterea bolii şi acceptarea situaţiei de bolnav, cu două variante:

- varianta realistă și raţională – un individ echilibrat emoţional fără probleme
existenţiale ieșite din comun recunoaşte boala şi situaţia de dependenţă generată de
aceasta.

- conştiinţa disproporţionată a bolii.

 ✓ Adaptarea – reacţia valorizată de medic și presupune o adaptarea echilibrată a
bolnavului, care-i permite schimbarea modului obişnuit de viață fără să se ajungă
la dezorganizare psihică.
Adaptarea se poate face în două feluri
- o stare de dependenţă majoră în raport cu medicul (care este văzut de pacient că
„mama”, de la care aşteaptă atenţie. )
- o atitudine regresivă, nu-şi accepta starea de dependenţă și nu-și manifesta
emoţiile.

✓ Ignorarea bolii, care apare în condiţii de:

- nivel redus de cultură sanitară;
- boală psihică;
- boală neurologică;
- datorită focalizării atenţiei asupra altor probleme.

✓ Negarea, refuzul stării de boală - cel mai frecvent printr-o negare inconştientă,
ce se traduce prin refuzul de a se supune exigenţelor tratamentului,
Reacţia de negare poate apărea datorită unor condiţii precum:
- dificultatea de a-şi modifica modul de viață datorat bolii;
- speranţei în caracterul ei trecător, sau când individul nu-şi permite din cauze
economice, profesionale etc. să se îmbolnăvească;
- autoamăgirea prin diminuarea simptomelor care sugerează o boală gravă.

✓ Reacţia persecutorie, care este adesea consecinţa negării - bolnavul proiectează

cauza nefericirilor sale: cineva îi vrea răul, este prost îngrijit, îi învinovățește pe
cei din familie. Acest lucru este cunoscut sub numele de „complicat a bolnavului
cu boala să. Această „complicitate” poate juca un rol în declanşarea bolii sau se
poate manifesta doar într-un al doilea timp, după instalarea bolii.
Această relaţie foarte intimă a bolnavului cu boala să poate fi explicată prin
„beneficiile” bolii.

Acestea pot fi:

a) Beneficii secundare – acestea reprezintă consecinţe ale bolii unde bolnavul obţine
satisfacţii imediate. Un aspect important este faptul că acest beneficiu secundar conştient,
care maschează nevoi mult mai profunde.

- alte beneficii sunt inconştiente, permiţând:

➢ retragerea în imaginar şi în gândirea magică: timp ce bolnavul își permite libertatea de a
visa, de a avea o percepţie oarecum infantilă asupra lumii;
➢ recunoaşterea statutului de bolnav de către medic şi persoanele apropiate, ceea ce-i
conferă o poziţie privilegiată, simțindu-se important şi protejat.

b) Beneficii primare – privarea de muncă, de anumite responsabilități legale, sau beneficii

financiare
 • ADAPTAREA PSIHOFIZIOLOGICĂ
Presupune o calibrare a organismului individului dpdv psihic, cât și fizic în funcție de
cerințele situației în care se află.

Caracteristici:
➢ Evitarea confruntării cu agentul stresor (boală) Este echivalentă
o centrare excesivă pe emoţie. Se întâlneşte în cazul unor boli cu prognostic fatal (SIDA, cancer)
şi constă în:
- abuzul de stimulente - de la cafea şi alcool până la drog;
- inadaptare la exigenţele tratamentului, însoţită adesea de stare depresivă, cu izolare socială,
"abandon de sine" şi culminând cu actul suicidal;
- tulburări de conversie variate;

➢ O luptă disperată ("oarbă") cu aceasta. Este o atitudine rezumată în expresia "este decis
sau să învingă, sau să moară". Constă în căutarea de remedii în rândurile medicilor - dar
mai ales în mediile paramedicale sau ale medicinei alternative, religie - şi înlăturarea
mijloacelor de relaxare. Oboseala, mergând până la epuizare, accentuează ravagiile bolii
(prin scăderii imunităţii, de exemplu) şi îi grăbeşte sfârşitul.

➢ Supraadaptarea ("Overadaptation")
Reprezintă comportamentul adaptat în bolile cronice invalidante (de exemplu, reumatismul
inflamator sau cel cronic cu afectare importantă a mobilităţii, boli dermatologice cu aspect inestetic
etc.) şi mai ales la indivizii care percep dureros instalarea bolii.
Se manifestă prin excese:
- în activitatea profesională: "refugiul în muncă", dar - întâlnind aspecte decepţionante
şi neavând beneficiile "recuperării" în viaţa de toate zilele - subiectul este predispus la apariţia
sindromului burnout (manifest sau doar schiţat);
- în stilul de viaţă: comportament autodistructiv prin consum excesiv de alcool (adeseori
observat de cei din anturaj), fumat excesiv şi o activitate sexuală obsedantă şi dezordonată.

➢ Coexistenţa cu stresul
Comportament însoțit de expresia "Să ştii să-ţi porţi crucea", sau asumarea a destinului ce
poate fi caracterizat prin următoarele:
- păstrarea unei gândiri pozitive şi a unei vieţi active, independente;
- trăirea plenară a bucuriilor vieţii centrate pe "aici şi acum";
- bunăvoinţă, corectitudine şi gratitudine faţă de cei din jur;
- evitarea izolării;
- păstrarea umorului şi apelul la acesta pe cât mai des posibil

C3. Nevoia pacientului de a învăța să-și exprime emoțiile și optimismul, stima de sine,
controlul perceput, auto eficacitatea, sentimentul de coerenţă are un rol important în sanogeneză.
Aici este necesar ca pacientul să identifice dimensiunile afectate ale sănătății și să lucreze asupra
lor.
 Cercetările au demonstrat că există numeroase probleme de sănătate asociate cu
reprimarea emoţiilor negative; reciproca este de asemenea valabilă: s-a constatat că exprimarea
scrisă sau verbală a traumelor personale are un efect terapeutic şi facilitează unele progrese în
domeniul sănătăţii. În cadrul unui studiu, elevi şi angajaţi ai unor mari firme au fost rugaţi să
indice dintr-o serie de categorii de traumă enumerate într-un chestionar pe care dintre ele le-au
suferit în decursul vieţii (de pildă, divorţul părinţilor sau decesul unuia dintre ei, abuzul sexual
etc.). De asemenea, li s-a cerut să evalueze gradul în care au discutat cu alte persoane despre
traumele suferite. S-a conturat astfel o corelaţie între lipsa discuţiilor despre experienţele
traumatice şi diagnosticele de cancer, hipertensiune arterială, ulcer şi alte probleme de sănătate.
Alte studii au arătat că persoanele care scriu despre evenimente puternic traumatice
suferite înregistrează o creştere a rezistenţei la infecţii şi la diverse maladii, aşa cum o atestă
analizele de sânge ale funcţiei imunitare. Limbajul – fie el oral sau scris – este doar una dintre
multele forme de comunicare de care dispunem.
Alte modalităţi prin care putem oferi celorlalţi o idee despre ceea ce simţim sunt gesturile
intenţionate sau inconştiente. Exemple ilustrative în acest sens sunt expresiile faciale (felul în
care ne “compunem” trăsăturile feţei) şi limbajul corporal – mişcări şi atitudini precum
picioarele încrucişate şi orientate spre persoana cu care vorbim sau în direcţia opusă acesteia.
Artiştii îşi exprimă stările de spirit şi atitudinile prin muzică sau pictură cel puţin la fel de puternic
ca prin intermediul cuvintelor.
În cadrul unor experimente în care subiecţilor le sunt arătate imagini plăcute şi neplăcute,
evaluatorii pot ghici cu uşurinţă despre ce tip de imagine a fost vorba, doar privind expresiile
faciale ale externalizărilor. Această ghicire e mai puţin corectă în cazul internalizorilor.