două cincimi din înălțimea totală și este compusă dintr-o serie de oase numite vertebre. • Coloana vertebrală, sternul și coastele formează scheletul trunchiului corpului. Coloana vertebrală constă din țesut osos și conjunctiv; măduva spinării pe care o înconjoară şi o protejează este formată din ţesuturi nervoase şi conjunctive. În plus față de protejarea măduvei spinării, coloana vertebrală susține capul și servește ca punct de atașare pentru coaste, centura pelviană și mușchii spatelui și membrelor superioare. Coloana vertebrală este formată din suprapunerea celor 33 – 34 de vertebre. Acestea sunt distribuite după cum urmează: • 7 vertebre cervicale (ele răspund gâtului şi se numerotează de la C1 la C7, împreună formând coloana cervicală); • 12 vertebre toracale (ele răspund toracelui, se numerotează de la T1 la T12, formând coloana toracală); • 5 vertebre lombare (ele răspund regiunii lombare, se numerotează de la L1 la L5, împreună formând coloana lombară); • 5 vertebre sacrale (ele sunt vertebre sudate între ele, se numerotează de la S1 la S5); • 4 – 5 vertebre coccigiene (de asemenea, sunt vertebre sudate între ele, se numerotează de la Cc1 la Cc5). Vertebrele coloanei cervicale, toracale şi lombare sunt oase mobile şi independente; din această cauză ele se mai numesc vertebre adevărate. Sacrul şi coccigele, fiind oase sudate între ele, se mai numesc vertebre false. Curburile coloanei vertebrale • Cele cinci regiuni ale coloanei vertebrale adulte prezintă patru curburi majore. Două dintre curburi apar în timpul dezvoltării embrionare și reflectă poziţia în formă de “C” a embrionului și a fătului în uter. După câteva luni de la naştere, când copilul începe să-şi ridice capul, o curbură secundară, care este convexă anterior, se dezvoltă la nivel cervical. Mai târziu, când copilul învață să stea în picioare și apoi să meargă, porțiunea lombară a coloanei devine și ea convexă anterioară. Astfel, în cazul adulţilor, coloana vertebrală prezintă următoarele curburi: • regiunea cervicală prezintă convexitatea anterior; • regiunea toracică prezintă convexitatea posterior; • regiunea lombară prezintă convexitatea anterior; • regiunea sacrală și coccigele prezintă convexitatea posterior.
• Coloana vertebrală poate prezenta şi curburi
patologice, ca urmare a exagerării curburilor normale. Astfel, accentuarea convexităţii posterioare poartă denumirea de cifoză patologică. Lordoza patologică se caracterizează prin accentuarea convexităţii anterioare. Scolioza apare în momentul exagerării curburilor în plan frontal. Discurile intervertebrale
• Discurile intervertebrale se găsesc între
corpurile vertebrelor adiacente de la cea de-a doua vertebră cervicală până la osul sacru și reprezintă aproximativ 25% din înălțimea coloanei vertebrale. Fiecare disc are un inel fibros exterior format din fibrocartilaj numit inelul fibros și o substanță interioară moale, cărnoasă, foarte elastică, numită nucleul pulpos. • Discurile formează articulații puternice, permit mișcări diferite ale coloanei vertebrale și absorb şocul vertical. Sub comprimare, ele se înclină și se lărgesc. Pe parcursul unei zile, discurile se comprimă astfel încât la sfârşitul zilei suntem puțin mai scunzi decât la începutul zilei. În timp ce dormim, comprimarea este mai mică, astfel încât suntem mai înalți când ne trezim dimineața. Cu vârsta, nucleul pulpos se întărește și devine mai puțin elastic. Îngustarea discurilor și comprimarea vertebrelor determină o scădere a înălțimii odată cu înaintarea în vârstă. Întrucât discul intervertebral este avascular, inelul fibros și nucleul pulpos se bazează pe vasele de sânge din corpul vertebrelor pentru a obține oxigen și substanțe nutritive și pentru a elimina deșeurile. • Anumite exerciții de stretching/mobilitate, decompresează discurile, îmbunătăţesc circulația sângelui, accelerând procesul de absorbție a oxigenului și a nutrienților de către discurile intervertebrale şi ajută la îndepărtarea deșeurilor metabolice. Caracterele generale ale vertebrelor tipice (adevărate) • Vertebrele din diferite regiuni ale coloanei vertebrale variază în funcție de dimensiune, formă și anumite caracteristici specifice, dar sunt destul de similare pentru a putea discuta structurile (și funcțiile) unei vertebre tipice. Vertebrele constau în mod obișnuit dintr-un corp (situat în partea anterioară), dintr-un arc vertebral (situat posterior) și din mai multe procese. CORPUL VERTEBREI
• Corpul, porțiunea anterioară în formă de disc,
este partea cea mai voluminoasă a unei vertebre. Suprafețele sale superioare și inferioare iau contact cu discurile intervertebrale cartilaginoase. Suprafețele anterioare și laterale conțin deschideri prin care vasele de sânge livrează substanțe nutritive și oxigen și elimină dioxidul de carbon și deșeurile de la nivelul țesutului osos. ARCUL VERTEBRAL • Pediculii, două procese scurte, groase, se proiectează în partea posterioară a corpului vertebral unde se unesc cu lamelele vertebrale, pentru a forma arcul vertebral. Arcul vertebral se extinde în partea posterioară a corpului vertebrei; împreună, corpul vertebrei și arcul vertebral înconjoară măduva spinării formând gaura vertebrală. Gaura vertebrală conține măduva spinării, țesutul adipos, țesutul conjunctiv areolar și vasele de sânge. În mod colectiv, gaura vertebrală a tuturor vertebrelor formează canalul vertebral. Pediculii vertebrali au câte o margine inferioară (mai scobită) şi o margine superioară (mai puţin scobită). Atunci când vertebrele sunt suprapuse, între aceste margini ale pediculilor vertebrali se formează o deschidere numită gaura intervertebrală, care permite pătrunderea unui singur nerv prin această gaură intervertebrală pentru a ajunge la o regiune specifică din corp. PROCESELE VERTEBRALE • Șapte procese iau naştere de la nivelul arcului vertebral. În punctul în care se uneşte o lamă vertebrală și un pedicul, un proces transversal se extinde lateral pe fiecare parte. Un singur proces spinos se proiectează posterior, pornind de la nivelul joncțiunii lamelor vertebrale. Aceste trei procese servesc drept puncte de inserţie pentru mușchi. Procesele articulare, în număr de patru, se grupează în două inferioare şi două superioare. Procesele superioare ale unei vertebre se articulează cu procesele articulare inferioare ale vertebrei superioare. Regiunile coloanei vertebrale • Ne întoarcem acum la cele cinci regiuni ale coloanei vertebrale, începând cu zona superioară. Rețineți că vertebrele din fiecare regiune sunt numerotate în ordine, de la superior la inferior. Când vizualizați efectiv oasele coloanei vertebrale, veți observa că tranziția de la o regiune la alta nu este bruscă, ci graduală, o caracteristică care ajută vertebrele să se potrivească împreună. VERTEBRELE CERVICALE • Corpul vertebrelor cervicale (C1 – C7) este mai mic decât toate celelalte corpuri vertebrale, cu excepția celor care formează coccigele. Cu toate acestea, arcurile lor vertebrale sunt mai mari. Toate vertebrele cervicale prezintă trei găuri: o gaură vertebrală și două găuri transversare. Fiecare proces cervical transversar conține o gaură transversară prin care trec artera şi vena vertebrală. Vârful procesului transversar este împărţit într-un tubercul anterior şi într-un tubercul posterior, iar pe faţa superioară a procesului transversar se găseşte şanţul nervului spinal. Procesele spinoase de la C2 la C6 sunt adesea bifide (adică împărțite în două părți). ATLAS • Atlasul este prima vertebră cervicală. Ceea ce este specific la acesta vertebră este faptul că nu prezintă corp vertebral, este format din două mase laterale unite printr-un arc anterior şi un arc posterior. Pe suprafaţa superioară sunt două faţete, iar condilii occipitali se articulează cu aceste fațete. Inferior, atlasul se articulează cu procesul articular superior al axisului. Pe faţa medială a maselor laterale se inseră ligamentul transversar. Acest ligament împarte gaura vertebrală a atlasului într-un segment anterior, în care pătrunde dintele axisului şi într-un segment posterior, adevărata gaură vertebrală, unde este situată măduva spinării. AXIS
• Axisul este a doua vertebră cervicală, iar
specific pentru această vertebră este faptul că la nivelul corpului vertebral prezintă o proeminenţă verticală, numită apofiză odontoidă (dinte). Această apofiză odontoidă prezintă o faţă articulară anterioară destinată feţişoarei de pe arcul anterior al atlasului şi o faţă articulară posterioară care vine în contact cu ligamentul transversar. VERTEBRA C7
• Această vertebră este recunoscută pentru
faptul că prezintă cel mai lung proces spinos, care poate fi palpat cu uşurinţă. VERTEBRELE TORACALE • Vertebrele toracale sunt considerabil mai mari și mai puternice decât vertebrele cervicale. Procesul spinos este situat oblic înapoi şi în jos. În comparație cu vertebrele cervicale, vertebrele toracale au, de asemenea, procese transversare mai lungi și mai mari. Trăsătura vertebrelor toracale care le deosebește de celelalte vertebre este că acestea se articulează cu coastele. Cu excepția vertebrelor T11 și T12, procesele transversare au fațete pentru articularea cu tuberculii coastelor. Corpurile vertebrelor toracale au de asemenea fațete sau jumătăţi de faţete pentru articularea cu capetele coastelor. Articulațiile dintre vertebrele toracice și coaste, numite articulații vertebrocostale, apar pe ambele părți ale corpului vertebral. VERTEBRELE LOMBARE
• Vertebrele lombare (L1 – L5) sunt cele mai mari și
mai puternice dintre oasele nesudate de la nivelul coloanei vertebrale. Corpurile vertebrelor sunt mari, deoarece procentul de greutate corporală susținut de vertebre crește până la capătul inferior al coloanei vertebrale. Procesele articulare superioare sunt direcționate medial în loc de superior, iar procesele inferioare articulare sunt direcționate lateral în loc de inferior. Procesele spinoase sunt dreptunghiulare, groase, bine dezvoltate și largi, având o direcţie orizontală, fiind orientate dinainte înapoi. SACRUL • Sacrul este un os triunghiular format prin unirea a cinci vertebre (S1 – S5). Vertebrele sacrale încep să se sudeze la persoanele cu vârste cuprinse între 16 și 18 ani, proces obișnuit încheiat la vârsta de 30 de ani. Poziționat în partea posterioară a cavității pelviene, medial de cele două oase ale șoldului, sacrul servește ca o bază solidă pentru centura pelviană. La femei, sacrul este mai scurt, mai larg și mai curbat între S2 și S3 comparativ cu cel al bărbaţilor. Latura concavă anterioară a sacrului priveşte înainte şi în jos spre cavitatea pelviană. Faţa pelviană prezintă patru linii transversare care marchează sudarea corpurilor vertebrale sacrale. La extremitatea fiecărei linii transversale există câte o gaură sacrală pelviană prin care trec ramurile ventrale ale nervilor spinali sacrali. Pe coloanele osoase dintre găurile sacrale pelviene se inseră muşchiul piriform. • Suprafața convexă, posterioară a sacrului prezintă o creastă mediană sacrală, rezultată din unirea procesele spinoase ale vertebrelor sacrale. Tot pe aceeaşi parte posterioară a sacrului se găseşte, de fiecare parte a crestei sacrale, câte o creastă sacrală intermediară care rezultă din sudarea proceselor articulare ale vertebrelor sacrale. În afara lor găsim patru găuri sacrale dorsale, pe unde trec ramurile dorsale ale nervilor sacrali. De asemenea, întâlnim creasta sacrală laterală care ia naştere în urma sudării proceselor transversare de la vertebrele adevărate. În lateral se observă faţa auriculară care se articulează cu osul coxal, iar posterior de faţa auriculară întâlnim tuberozitatea sacrală pe care se inseră ligamente puternice. • Partea inferioară îngustă a sacrului este cunoscută drept vârful sacrului. Porțiunea largă superioară a sacrului se numește baza sacrului. Procesele articulare superioare ale sacrului se articulează cu procesele articulare inferioare ale celei de-a cincea vertebre lombare, iar baza sacrului se articulează cu corpul celei de-a cincea vertebre lombare pentru a forma articulația lombosacrală. COCCIGELE • Coccigele, ca și sacrul, are formă triunghiulară. Se formează, de obicei, prin fuziunea celor patru sau cinci vertebre coccigiene. Vertebrele coccigiene fuzionează oarecum mai târziu decât vertebrele sacrale, între 20 și 30 de ani. Faţa anterioară este concavă, iar cea dorsală este convexă, iar aceste feţe prezintă trei sau patru linii transversale care rezultă din sudarea vertebrelor coccigiene. Suprafața dorsală a corpului coccigelui prezintă două coarne coccigiene, lungi, legate prin ligamente de cornul sacral. • Coarnele coccigiene sunt pediculii și procesele articulare superioare ale primei vertebre coccigiene. Pe suprafețele laterale ale coccigelui există o serie de procese transversare, prima vertebră coccigiană prezentând cele mai mari procese transversare comparativ cu celelalte vertebre coccigiene care prezintă procese transverse mai mici. Coccigele se articulează superior cu vârful sacrului. La femei, coccigele este situat inferior pentru a permite trecerea unui copil în timpul nașterii; la bărbați, coccigele este situat mai anterior.