Sunteți pe pagina 1din 53

COLOANA VERTEBRALĂ

• Coloana vertebrală, reprezintă aproximativ


două cincimi din înălțimea totală și este
compusă dintr-o serie de oase numite
vertebre.
• Coloana vertebrală, sternul și coastele formează
scheletul trunchiului corpului. Coloana vertebrală
constă din țesut osos și conjunctiv; măduva spinării
pe care o înconjoară şi o protejează este formată
din ţesuturi nervoase şi conjunctive. În plus față de
protejarea măduvei spinării, coloana vertebrală
susține capul și servește ca punct de atașare pentru
coaste, centura pelviană și mușchii spatelui și
membrelor superioare.
Coloana vertebrală este formată din suprapunerea
celor 33 – 34 de vertebre. Acestea sunt distribuite după
cum urmează:
• 7 vertebre cervicale (ele răspund gâtului şi se numerotează
de la C1 la C7, împreună formând coloana cervicală);
• 12 vertebre toracale (ele răspund toracelui, se numerotează
de la T1 la T12, formând coloana toracală);
• 5 vertebre lombare (ele răspund regiunii lombare, se
numerotează de la L1 la L5, împreună formând coloana
lombară);
• 5 vertebre sacrale (ele sunt vertebre sudate între ele, se
numerotează de la S1 la S5);
• 4 – 5 vertebre coccigiene (de asemenea, sunt vertebre sudate
între ele, se numerotează de la Cc1 la Cc5).
Vertebrele coloanei cervicale, toracale şi lombare sunt oase
mobile şi independente; din această cauză ele se mai numesc
vertebre adevărate. Sacrul şi coccigele, fiind oase sudate
între ele, se mai numesc vertebre false.
Curburile coloanei vertebrale
• Cele cinci regiuni ale coloanei vertebrale adulte
prezintă patru curburi majore. Două dintre curburi
apar în timpul dezvoltării embrionare și reflectă
poziţia în formă de “C” a embrionului și a fătului în
uter. După câteva luni de la naştere, când copilul
începe să-şi ridice capul, o curbură secundară, care
este convexă anterior, se dezvoltă la nivel cervical.
Mai târziu, când copilul învață să stea în picioare și
apoi să meargă, porțiunea lombară a coloanei
devine și ea convexă anterioară.
Astfel, în cazul adulţilor, coloana vertebrală
prezintă următoarele curburi:
• regiunea cervicală prezintă convexitatea anterior;
• regiunea toracică prezintă convexitatea posterior;
• regiunea lombară prezintă convexitatea anterior;
• regiunea sacrală și coccigele prezintă convexitatea
posterior.

• Coloana vertebrală poate prezenta şi curburi


patologice, ca urmare a exagerării curburilor normale.
Astfel, accentuarea convexităţii posterioare poartă
denumirea de cifoză patologică. Lordoza patologică se
caracterizează prin accentuarea convexităţii
anterioare. Scolioza apare în momentul exagerării
curburilor în plan frontal.
Discurile intervertebrale

• Discurile intervertebrale se găsesc între


corpurile vertebrelor adiacente de la cea de-a
doua vertebră cervicală până la osul sacru și
reprezintă aproximativ 25% din înălțimea
coloanei vertebrale. Fiecare disc are un inel
fibros exterior format din fibrocartilaj numit
inelul fibros și o substanță interioară moale,
cărnoasă, foarte elastică, numită nucleul
pulpos.
• Discurile formează articulații puternice, permit mișcări
diferite ale coloanei vertebrale și absorb şocul vertical. Sub
comprimare, ele se înclină și se lărgesc. Pe parcursul unei zile,
discurile se comprimă astfel încât la sfârşitul zilei suntem
puțin mai scunzi decât la începutul zilei. În timp ce dormim,
comprimarea este mai mică, astfel încât suntem mai înalți
când ne trezim dimineața. Cu vârsta, nucleul pulpos se
întărește și devine mai puțin elastic. Îngustarea discurilor și
comprimarea vertebrelor determină o scădere a înălțimii
odată cu înaintarea în vârstă. Întrucât discul intervertebral
este avascular, inelul fibros și nucleul pulpos se bazează pe
vasele de sânge din corpul vertebrelor pentru a obține oxigen
și substanțe nutritive și pentru a elimina deșeurile.
• Anumite exerciții de stretching/mobilitate, decompresează
discurile, îmbunătăţesc circulația sângelui, accelerând
procesul de absorbție a oxigenului și a nutrienților de către
discurile intervertebrale şi ajută la îndepărtarea deșeurilor
metabolice.
Caracterele generale ale vertebrelor
tipice (adevărate)
• Vertebrele din diferite regiuni ale coloanei
vertebrale variază în funcție de dimensiune,
formă și anumite caracteristici specifice, dar
sunt destul de similare pentru a putea discuta
structurile (și funcțiile) unei vertebre tipice.
Vertebrele constau în mod obișnuit dintr-un
corp (situat în partea anterioară), dintr-un arc
vertebral (situat posterior) și din mai multe
procese.
CORPUL VERTEBREI

• Corpul, porțiunea anterioară în formă de disc,


este partea cea mai voluminoasă a unei
vertebre. Suprafețele sale superioare și
inferioare iau contact cu discurile
intervertebrale cartilaginoase. Suprafețele
anterioare și laterale conțin deschideri prin
care vasele de sânge livrează substanțe
nutritive și oxigen și elimină dioxidul de
carbon și deșeurile de la nivelul țesutului
osos.
ARCUL VERTEBRAL
• Pediculii, două procese scurte, groase, se proiectează în
partea posterioară a corpului vertebral unde se unesc cu
lamelele vertebrale, pentru a forma arcul vertebral. Arcul
vertebral se extinde în partea posterioară a corpului
vertebrei; împreună, corpul vertebrei și arcul vertebral
înconjoară măduva spinării formând gaura vertebrală. Gaura
vertebrală conține măduva spinării, țesutul adipos, țesutul
conjunctiv areolar și vasele de sânge. În mod colectiv, gaura
vertebrală a tuturor vertebrelor formează canalul vertebral.
Pediculii vertebrali au câte o margine inferioară (mai scobită)
şi o margine superioară (mai puţin scobită). Atunci când
vertebrele sunt suprapuse, între aceste margini ale pediculilor
vertebrali se formează o deschidere numită gaura
intervertebrală, care permite pătrunderea unui singur nerv
prin această gaură intervertebrală pentru a ajunge la o
regiune specifică din corp.
PROCESELE VERTEBRALE
• Șapte procese iau naştere de la nivelul arcului
vertebral. În punctul în care se uneşte o lamă
vertebrală și un pedicul, un proces transversal se
extinde lateral pe fiecare parte. Un singur proces
spinos se proiectează posterior, pornind de la
nivelul joncțiunii lamelor vertebrale. Aceste trei
procese servesc drept puncte de inserţie pentru
mușchi. Procesele articulare, în număr de patru, se
grupează în două inferioare şi două superioare.
Procesele superioare ale unei vertebre se
articulează cu procesele articulare inferioare ale
vertebrei superioare.
Regiunile coloanei vertebrale
• Ne întoarcem acum la cele cinci regiuni ale coloanei
vertebrale, începând cu zona superioară. Rețineți că
vertebrele din fiecare regiune sunt numerotate în
ordine, de la superior la inferior. Când vizualizați
efectiv oasele coloanei vertebrale, veți observa că
tranziția de la o regiune la alta nu este bruscă, ci
graduală, o caracteristică care ajută vertebrele să se
potrivească împreună.
VERTEBRELE CERVICALE
• Corpul vertebrelor cervicale (C1 – C7) este mai mic decât
toate celelalte corpuri vertebrale, cu excepția celor care
formează coccigele. Cu toate acestea, arcurile lor
vertebrale sunt mai mari. Toate vertebrele cervicale
prezintă trei găuri: o gaură vertebrală și două găuri
transversare. Fiecare proces cervical transversar
conține o gaură transversară prin care trec artera şi
vena vertebrală. Vârful procesului transversar este
împărţit într-un tubercul anterior şi într-un tubercul
posterior, iar pe faţa superioară a procesului
transversar se găseşte şanţul nervului spinal. Procesele
spinoase de la C2 la C6 sunt adesea bifide (adică
împărțite în două părți).
ATLAS
• Atlasul este prima vertebră cervicală. Ceea ce este
specific la acesta vertebră este faptul că nu prezintă
corp vertebral, este format din două mase laterale
unite printr-un arc anterior şi un arc posterior. Pe
suprafaţa superioară sunt două faţete, iar condilii
occipitali se articulează cu aceste fațete. Inferior, atlasul
se articulează cu procesul articular superior al axisului.
Pe faţa medială a maselor laterale se inseră ligamentul
transversar. Acest ligament împarte gaura vertebrală a
atlasului într-un segment anterior, în care pătrunde
dintele axisului şi într-un segment posterior, adevărata
gaură vertebrală, unde este situată măduva spinării.
AXIS

• Axisul este a doua vertebră cervicală, iar


specific pentru această vertebră este faptul că
la nivelul corpului vertebral prezintă o
proeminenţă verticală, numită apofiză
odontoidă (dinte). Această apofiză odontoidă
prezintă o faţă articulară anterioară destinată
feţişoarei de pe arcul anterior al atlasului şi o
faţă articulară posterioară care vine în contact
cu ligamentul transversar.
VERTEBRA C7

• Această vertebră este recunoscută pentru


faptul că prezintă cel mai lung proces spinos,
care poate fi palpat cu uşurinţă.
VERTEBRELE TORACALE
• Vertebrele toracale sunt considerabil mai mari și mai
puternice decât vertebrele cervicale. Procesul spinos
este situat oblic înapoi şi în jos. În comparație cu
vertebrele cervicale, vertebrele toracale au, de
asemenea, procese transversare mai lungi și mai mari.
Trăsătura vertebrelor toracale care le deosebește de
celelalte vertebre este că acestea se articulează cu
coastele. Cu excepția vertebrelor T11 și T12, procesele
transversare au fațete pentru articularea cu tuberculii
coastelor. Corpurile vertebrelor toracale au de
asemenea fațete sau jumătăţi de faţete pentru
articularea cu capetele coastelor. Articulațiile dintre
vertebrele toracice și coaste, numite articulații
vertebrocostale, apar pe ambele părți ale corpului
vertebral.
VERTEBRELE LOMBARE

• Vertebrele lombare (L1 – L5) sunt cele mai mari și


mai puternice dintre oasele nesudate de la nivelul
coloanei vertebrale. Corpurile vertebrelor sunt
mari, deoarece procentul de greutate corporală
susținut de vertebre crește până la capătul
inferior al coloanei vertebrale. Procesele
articulare superioare sunt direcționate medial în
loc de superior, iar procesele inferioare articulare
sunt direcționate lateral în loc de inferior.
Procesele spinoase sunt dreptunghiulare, groase,
bine dezvoltate și largi, având o direcţie
orizontală, fiind orientate dinainte înapoi.
SACRUL
• Sacrul este un os triunghiular format prin unirea a cinci
vertebre (S1 – S5). Vertebrele sacrale încep să se sudeze la
persoanele cu vârste cuprinse între 16 și 18 ani, proces
obișnuit încheiat la vârsta de 30 de ani. Poziționat în partea
posterioară a cavității pelviene, medial de cele două oase ale
șoldului, sacrul servește ca o bază solidă pentru centura
pelviană. La femei, sacrul este mai scurt, mai larg și mai
curbat între S2 și S3 comparativ cu cel al bărbaţilor. Latura
concavă anterioară a sacrului priveşte înainte şi în jos spre
cavitatea pelviană. Faţa pelviană prezintă patru linii
transversare care marchează sudarea corpurilor vertebrale
sacrale. La extremitatea fiecărei linii transversale există câte o
gaură sacrală pelviană prin care trec ramurile ventrale ale
nervilor spinali sacrali. Pe coloanele osoase dintre găurile
sacrale pelviene se inseră muşchiul piriform.
• Suprafața convexă, posterioară a sacrului prezintă o
creastă mediană sacrală, rezultată din unirea
procesele spinoase ale vertebrelor sacrale. Tot pe
aceeaşi parte posterioară a sacrului se găseşte, de
fiecare parte a crestei sacrale, câte o creastă sacrală
intermediară care rezultă din sudarea proceselor
articulare ale vertebrelor sacrale. În afara lor găsim
patru găuri sacrale dorsale, pe unde trec ramurile
dorsale ale nervilor sacrali. De asemenea, întâlnim
creasta sacrală laterală care ia naştere în urma sudării
proceselor transversare de la vertebrele adevărate. În
lateral se observă faţa auriculară care se articulează cu
osul coxal, iar posterior de faţa auriculară întâlnim
tuberozitatea sacrală pe care se inseră ligamente
puternice.
• Partea inferioară îngustă a sacrului este cunoscută
drept vârful sacrului. Porțiunea largă superioară a
sacrului se numește baza sacrului. Procesele
articulare superioare ale sacrului se articulează cu
procesele articulare inferioare ale celei de-a cincea
vertebre lombare, iar baza sacrului se articulează cu
corpul celei de-a cincea vertebre lombare pentru a
forma articulația lombosacrală.
COCCIGELE
• Coccigele, ca și sacrul, are formă triunghiulară. Se
formează, de obicei, prin fuziunea celor patru sau
cinci vertebre coccigiene. Vertebrele coccigiene
fuzionează oarecum mai târziu decât vertebrele
sacrale, între 20 și 30 de ani. Faţa anterioară este
concavă, iar cea dorsală este convexă, iar aceste
feţe prezintă trei sau patru linii transversale care
rezultă din sudarea vertebrelor coccigiene.
Suprafața dorsală a corpului coccigelui prezintă
două coarne coccigiene, lungi, legate prin ligamente
de cornul sacral.
• Coarnele coccigiene sunt pediculii și procesele
articulare superioare ale primei vertebre coccigiene.
Pe suprafețele laterale ale coccigelui există o serie
de procese transversare, prima vertebră coccigiană
prezentând cele mai mari procese transversare
comparativ cu celelalte vertebre coccigiene care
prezintă procese transverse mai mici. Coccigele se
articulează superior cu vârful sacrului. La femei,
coccigele este situat inferior pentru a permite
trecerea unui copil în timpul nașterii; la bărbați,
coccigele este situat mai anterior.

S-ar putea să vă placă și