SISTEMUL SANGVIN ŞI FUNCŢIILE LUI.

PLANUL LECŢIEI:
1.Noțiuni despre sistemul sanguin.
2.Funcţiile sângelui.
3. Noţiune despre mediul intern a organismului.
4.Eritrocitele, hemoglobina şi importanţa lor.
5.Funcţiile hemoglobinei.
6.Importanţa funcţională a mioglobinei.
7. Grupele sangvine.
8. Leucocitele, varietăţile şi funcţiile lor.
9. Trombocitele şi importanţa lor în coagularea sângelui.
10. Plasma sangvină, compoziția și proprietăţile fizico-chimice.
11. Modificarea compoziţiei sângelui la efort fizic.
Sângele constă din partea lichidă (plasma) şi celulele sangvine suspendate în ea
(eritrocitele, leucocitele, trombocitele). Volumul plasmei constituie 55-60 % din
volumul sângelui, iar volumul elementelor figurate 40-45 %.
La omul adult cantitatea de sânge constituie 7-8% din masa corporală, ceea ce
corespunde în medie cu 5-6 l. La copii şi adolescenţi cantitatea de sânge în raport cu
masa corporală e mai mare. Datorită activităţii inimii sângele în vasele sangvine se
află în mişcare continuă şi circulă prin tot organismul. În stare de repaus fluxul de
sânge încetineşte în vasele ficatului, a splinei, a ţesutului celulo-adipos, plămâni, în
venele periferice a extremităţilor. Aceste organe îndeplinesc funcţia de depou al
sângelui. La o creştere a temperaturii corporale, la un efort muscular, la ridicarea la
înălţime, la hemoragii sângele depozitat nimereşte în circulaţia sangvină comună.
Pe parcursul întregii vieţi în organism se menţine o constantă relativă a
volumului şi compoziţiei sângelui, necitând la o distrugere şi renovare permanentă a
celulelor sangvine. Într-o secundă la om se formează şi se distrug în medie 10 mln. de
celule sangvine roşii (eritrocite). Formarea celulelor sangvine are loc în măduva
osoasă, splină, nodurile limfatice. Sunt distruse, în special în ficat şi splină. Datorită
rinichilor şi a glandelor sudoripare, precum și a regiunii hipotalamice a creierului
intermediar, are loc reglarea nivelului de apă în sânge .
Sângele şi toate organele în care are loc formarea şi distrugerea părţilor lui
componente se numeşte sistem sangvin.

2. Funcţiile sângelui
Sângele îndeplineşte în organism următoarele funcţii de: 1) transport, 2)
reglare, 3) termoreglare, 4) protecţie, 5) respiraţie, 6) hormonală, 7) homeostazie etc.

1
 Funcţia de transport a sângelui constă în transportul unor substanţe ce se conţin
în sânge de la unele organe la altele. O importanţă deosebită are transportul
oxigenului. Circulând permanent, sângele distribuie ţesuturilor oxigen şi preia de la
ele bioxidul de carbon. Îmbogăţirea sângelui cu oxigen are loc în plămâni şi tot aici el
cedează bioxidul de carbon, care apoi este expirat.
Sângele distribuie către toate organele şi diferite substanţe nutritive (glucoză,
aminoacizi, lipide etc), care nimeresc în organism odată cu hrana şi se absorb în sânge
din intestin.
În procesul metabolismului în organism se formează şi produse de descompunere
(acidul lactic, amoniacul, ureea, acidul uric, creatinina etc). Din celulele organismului
ele nimeresc în lichidul tisular, iar apoi în sânge. O parte din aceste produse se
distribuie de către sânge la rinichi, glandele sudoripare, plămâni şi sunt eliminate din
organism, iar altă parte – continuă să participe la metabolismul bazal. De exemplu,
acidul lactic poate nimeri iarăşi în sânge în ţesuturile organismului, unde din el din
nou se sintetizează glucidele.
Funcţia de reglare a sângelui constă în reglementarea funcționării diferitor
organe şi sisteme ale organismului. Unele ţesuturi în procesul activităţii vitale elimină
în sânge substanţe chimice, care posedă activitate mare. De exemplu, glandele cu
secreţie internă elimină hormoni, care au o acţiune mare asupra activităţii vitale a
organismului. Transportându-le la alte organe, sângele asigură adaptarea organismului
la condiţiile schimbătoare a mediului intern şi extern.
Sângele participă la menţinerea constanţei temperaturii corporale şi răspândeşte
căldura de la organele care o produc spre organele care se răcesc repede (pielea).
Trecerea sângelui de la organele interne în vasele pielii duce la înroşirea ei şi la
ridicarea temperaturii, şi respectiv la intensificarea termolizei. Îngustarea vaselor
pielii duce la micşorarea afluxului de sânge spre ea şi la păstrarea căldurii.
Funcţia de protecţie constă în participarea sângelui la reacţiile de apărare (protecţie)
a organismului. Această funcţie
este efectuată de diferite
componente ale sângelui.
Plasma sangvină conţine
substanţe speciale, de natură
proteică - anticorpii, care se
formează în organism la
pătrunderea în el a bacteriilor
sau a toxinelor lor, a
proteinelor eterogene şi a altor
substanţe, și pe care le distrug
sau inactivează.
Fig.1 Tipurile de apărare
imună a organismului.
2
 Ulterior, anticorpii nu dispar, dar se acumulează în sânge. Ei posedă specificitate,
adică acţionează specific numai asupra acelor microorganisme, toxine, proteine
eterogene, care au fost cauza formării acestor anticorpi.
Datorită prezenţei în sânge a anticorpilor, organismul omului devine rezistent la
bolile infecţioase, anterior suportate. Acest fenomen se numeşte imunitate. Imunitatea
poate fi dobândită, formată în rezultatul unei boli suportate şi înnăscută, transmisă
prin ereditate.
Medicina contemporană dispune de mijloace puternice care permit de a induce
artificial imunitatea la multe boli, cu ajutorul vaccinelor.
Un rol important în lupta cu microbii patogeni la revine leucocitelor. Ele, de rând
cu rămăşiţele celulelor moarte, activ distrug bacteriile, care au nimerit în organism.
Datorită acestei funcţii a sângelui omul sau nu se îmbolnăveşte de loc, sau face boala
într-o formă mai uşoară.
La funcţiile de protecţie a sângelui se referă şi coagularea sângelui. La orice
lezare a vasului, sângele, la început se scurge din vasul sangvin lezat, iar apoi
formează un cheag – tromb, care obturează vasul, şi hemoragia se opreşte. Trombul se
formează din proteinele plasmei sangvine la acţiunea substanţelor care se conţin în
trombocite – plachetele sangvine.

3. Noţiune despre mediul intern a organismului

Sângele nu vine în contact nemijlocit cu celulele organismului. Spațiul dintre ele
este umplut cu lichidul tisular.
Lichidul tisular participă la transportul substanţelor alimentare şi a oxigenului
din sânge în ţesuturi, şi la îndepărtarea din celule a produselor metabolice.
Lichidul tisular se află în mişcare şi nimereşte la început în vasele limfatice, iar
apoi în sânge. Acea parte a lichidului tisular, care se scurge de la organe prin vasele
limfatice în sânge, se numeşte limfă. Viteza de mişcare a lichidului tisular şi a limfei
este de 270-300 mm/min. Limfa care se scurge de la organele corpului este incoloră.
După compoziția chimică ea se aseamănă cu plasma sangvină.
Sângele împreună cu limfa şi lichidul tisular alcătuiesc mediul intern al
organismului. Orice modificare a compoziţiei sângelui imediat se răsfrânge asupra
compozitei lichidului tisular şi activităţii vitale a diferitor celule.
Organismul posedă capacitatea de a menţine constanţa mediului datorită
activităţii rinichilor, glandelor sudoripare și plămânilor, care elimină din organism
produsele activităţii vitale.
Constanţa mediului intern este o condiţie necesară pentru funcţionarea normală a
tuturor organelor şi ţesuturilor. De exemplu, celulele omului pot normal funcţiona
numai la temperatura de 36-380 C şi la un conţinut anumit în ele a apei, proteinelor,
glucozei, ionilor de natriu, caliu, calciu, clor, fosfor, hidrogen etc.

3
 4. Eritrocitele, hemoglobina şi importanţa lor.
Funcţiile eritrocitelor
Eritrocitele – celule
sangvine roşii. Diametrul lor la
om este de 7-8 microni,
grosimea de 2-3 microni. Ele au o
formă de disc biconcav. Aceasta
măreşte suprafaţa lor totală şi
asigură o trecere rapidă şi
uniformă a oxigenului în
interior. Într-un mm3 de sânge a
unui bărbat se conţine în medie 5
mln.de eritrocite, la femei - 4,5 mln. Suprafaţa totală a tuturor eritrocitelor atinge
mai mult de 3000m2 şi de 1500 ori depăşeşte suprafaţa corpului omenesc. Aceasta
asigură Fig.2 Eritrocitul și structura hemoglobinei.
fixarea oxigenului de către eritrocite, când sângele circulă prin plămâni. Culoarea
eritrocitului este determinată de substanţa pe care o conţine hemoglobina. Ea constă
din partea proteică – globina şi patru molecule de hem. Molecula hemului, care
conţine un atom de fier, are proprietatea de a fixa şi a ceda molecula de oxigen. În
acest caz valenţa fierului, cu care se uneşte oxigenul, nu se schimbă, adică fierul
rămâne bivalent
Hemoglobina omului şi a animalelor diferă numai după structura părţii proteice,
care pentru fiecare specie de animale este specifică. Conţinutul hemoglobinei în
eritrocite este aproximativ de 90%, ce este condiţionat de lipsa nucleului în eritrocite.

5. Funcţiile hemoglobinei
Hemoglobina are proprietatea de a fixa şi a ceda uşor oxigenul. Alăturându-l,
hemoglobina trece în formă oxidată, numită oxihemoglobină (HbO 2). Această reacţie
în organism decurge în capilarele plămânilor. Un gram de hemoglobină poate fixa
1,34 ml de O2 (oxigen). Conţinutul hemoglobinei în 100 ml de sânge atinge 16,6g.
Însă, de fapt, nivelul lui este mai scăzut. Cantitatea totală de hemoglobină în sângele
omului poate ajunge până la 700g. Antrenamentul sportiv duce, de regulă la mărirea
nivelului de hemoglobină. La sportivi nivelul de hemoglobină, în mai multe cazuri, e
mai mare decât la oamenii care nu
practică sportul.
Norma hemoglobinei la bărbaţi – 130-
160 g/l, la femei – 120-140 g/l.
Un efort muscular de intensitate medie
măreşte conţinutul de hemoglobină în
sânge cu 4-10 %. Revenirea la normă
4
are loc peste 1-2 ore după terminarea lucrului. Nerespectarea regimului alimentar
Fig.3 Fixarea O2 la molecula de Hb reduce conţinutul de hemoglobină.
Hemoglobina este materialul iniţial, din care se formează toţi ceilalţi pigmenţi ai
organismului (pigmentul pielii, bilei, urinei, fecalelor).
Cantitatea de oxigen, care poate să se conţină în 100 ml de sânge, în condiţii de
trecere a hemoglobinei totale în formă oxidată, se numeşte capacitatea de oxigen a
sângelui. Ea depinde de nivelul în sânge a eritrocitelor şi a hemoglobinei. Valoarea ei
oscilează în limitele de 18-20 ml de O2 în 100ml de sânge. Antrenamentul sportiv,
aflarea îndelungată la altitudine şi un şir întreg de alţi factori, contribuie la creşterea
capacităţii de oxigen a sângelui, iar la unele boli ea se micșorează.
Cedând oxigenul capilarelor muşchilor striaţi şi a organelor interne,
oxihemoglobina se transformă în hemoglobină redusă (Hb). Oxihemoglobina are o
culoare roşie-aprinsă, iar hemoglobina redusă – roşie-închisă. Prin aceasta se
lămureşte diferenţa în culoarea sângelui arterial şi venos.
Hemoglobina are proprietatea de a forma o legătură nestabilă cu bioxidul de
carbon (CO2), transformându-se în carbohemoglobină (HbCO2). Acest proces are loc
în capilarele ţesuturilor. În capilarele plămânilor, unde nivelul bioxidului de carbon e
cu mult mai mic, acidul carbonic disociază de la hemoglobină.
În organismul omului şi al animalelor pot fi formaţi şi alţi compuşi ai
hemoglobinei. Din categoria acestor compuşi fac parte methemoglobina şi
carboxihemoglobina, care apar în urma unor intoxicaţii.
Methemoglobina (MetHb) este o combinaţie stabilă a hemoglobinei cu oxigenul:
în urma formării methemoglobinei se schimbă valenţa fierului: fierul bivalent, care
intră în molecula hemoglobinei, se transformă în fier trivalent. În cazul acumulării în
sânge a unei cantităţi mari de methemoglobină aceasta nu mai eliberează ţesuturilor
oxigenul fixat şi organismul moare din cauza asfixiei tisulare.
Methemoglobina se deosebeşte de hemoglobină prin culoarea ei brună şi se
formează sub acţiunea unor oxidanţi puternici: fericianură, permanganat de potasiu,
clorat de potasiu, anilină etc.
Carboxihemoglobina (HbCO) este o combinaţie stabilă a fierului hemoglobinei
cu oxidul de carbon (CO). Această combinaţie este de 150-300 ori mai stabilă decât
combinaţia hemoglobinei cu oxigenul. De aceea conţinutul chiar a 0,1% de oxid de
carbon în aerul inspirat are drept consecinţă faptul că 80 % de hemoglobină se
combină cu oxidul de carbon şi nu cu oxigenul, ceea ce este periculos pentru viaţă. În
acest caz, celulele şi ţesuturile nu sunt asigurate cu cantitatea necesară de O 2, şi în
rezultatul hipoxiei (insuficienţei de oxigen) apare slăbiciune musculară, pierderea
cunoştinţei, crampe şi poate chiar să apară moartea. Intoxicaţia uşoară cu oxidul de
carbon este un proces reversibil. Dacă în asemenea cazuri se respiră are curat, CO
disociază treptat de carboxihemoglobină şi este eliminat din organism.
Inspiraţia oxigenului pur măreşte de 20 de ori viteza de disociere a
carboxihemoglobinei. În cazurile grave de intoxicaţie este necesară respiraţia
5
artificială (adică administrarea de aer cu 95 % de O 2 şi 5 % de CO2), precum şi
transfuzia de sânge. Astfel, eritrocitele, cu ajutorul hemoglobinei, îndeplinesc funcţia
de transport a sângelui, adică transportă O 2 de la plămâni spre ţesuturi, iar CO 2,
invers, de la ţesuturi spre plămâni.

6. Importanţa funcţională a mioglobinei

În muşchiul scheletal şi în miocard se conţine o proteină, apropiată după
structura sa de hemoglobină - numită mioglobină. Gruparea ei prostetică – hemul –
este identic cu același grup al moleculei de hemoglobină, iar partea ei proteică –
globina – are o greutate moleculară mai mică decât proteina hemoglobinei.
Ea este mai activă ca hemoglobina, se uneşte cu oxigenul, în rezultatul căreia
muşchiul uşor ia oxigenul din sânge. În stare de repaus în muşchi se formează o
rezervă oarecare de oxigen, care se foloseşte la o activitate musculară pentru
asigurarea proceselor oxidative în muşchi. Cantitatea totală de mioglobină la om şi
animale în medie este de 25% din cantitatea hemoglobinei în sânge. Într-o
concentraţie mai mare mioglobina se conţine în acei muşchi, care îndeplinesc un efort
funcţional mai mare. La acţiunea antrenamentului sportiv cantitatea de mioglobină în
muşchi se măreşte.
Durata medie de viață a eritrocitelor este de aproximativ 3 luni, după care pier.
Împreună cu eritrocitele se distruge şi hemoglobina.

7. Grupele sangvine
În anul 1901 savanţii J. Jansky şi K. Landsteiner au găsit în eritrocitele sângelui
uman 2 factori aglutinabili: aglutinogenul A şi aglutinogenul B, iar în plasmă – 2
factori aglutinanţi: aglutinina α şi aglutinina β. În sângele omului nu se găsesc nici
odată împreună aglutinogenul A cu aglutinina α şi aglutinogenul B cu aglutinina β;
deaceea în organism nu se produce aglutinarea eritrocitelor proprii.
În baza prezenţei sau absenţei aglutinogenilor şi aglutininelor sângele oamenilor
a fost împărţit în 4 grupe sangvine.
După clasificarea lui J. Jansky, la persoanele din grupa I eritrocitele nu conţin
aglutinogene, iar plasma sangvină
conţine aglutininele α şi β. La
persoanele din grupa II, eritrocitele
conţin aglutinogenul A, iar plasma
sangvină -
aglutinina β. La persoanele din Fig.4
Sistemul de grup sangvin AB0 grupa
III eritrocitele conţin
aglutinogenul B, iar plasma -

6
aglutinina α. La persoanele din grupa IV eritrocitele conţin aglutinogenele A şi B, iar
plasma sangvină nu conţine aglutinine.
Grupa sangvină se determină prin amestecul unei picături de sânge cercetat a
omului cu serurile standarde, care conţin anumite aglutinine. Pentru aceasta e destul
să avem două seruri din grupa II şi III, fiindcă prin amestecul acestor seruri cu
eritrocitele (sau sângele) persoanei cercetate rezultatele aglutinării sau lipsa ei dau
posibilitatea de a determina precis orice grupă sangvină.
Determinarea grupei sangvine are o mare însemnătate practică pentru clarificarea
posibilităţii transfuziei de sânge. Pentru acest scop e important de stabilit numai
inaglutinabilitatea eritrocitelor donatorului, deoarece plasma sângelui introdus, fiind
dizolvată de sângele primitorului, nu provoacă aglutinarea eritrocitelor acestuia.
Posesorilor de sânge din grupa I li se poate face transfuzia numai a sângelui de
grupa I. În schimb sângele din grupa I poate fi transfuzat tuturor celorlalte grupe. De
aceea, posesorii acestei grupe de sânge se numesc donatori universali.
Posesorilor de sânge din grupa IV li se poate face transfuzia de sânge de la toate
celelalte patru grupe, dar sângele din grupa IV poate fi transfuzat numai posesorilor
de sânge din grupa IV.
Posesorii de sânge din grupele II şi III pot primi sânge de la grupele II şi III,
precum şi sânge de la grupa I. Sângele din grupele II şi III poate fi transfuzat
posesorilor de sânge din grupa corespunzătoare şi, în afară de aceasta, din grupa IV.
Aceste raporturi sunt prezentate în Fig. 5.
Săgeţile arată căror grupe se poate transfuza
sângele din grupa respectivă. În urma
cercetării grupelor sangvine în diferite ţări s-
au obţinut următoarele date medii cu privire la
apartenenţa oamenilor la o Fig. 5
Schema transfuziei de sânge
anumită grupă: grupa I–40%, grupa II–39%,
grupa III–15%, grupa IV–6%.
În eritrocitele majorităţii oamenilor
(85%) mai există încă un factor, descoperit prima dată de Landsteiner şi Wiener în
anul 1940 în sângele maimuţelor (Macacus rhesus), de unde i-a venit şi numele de
factor rezus (prescurtat factorul Rh). Dacă sângele, care conţine acest factor (sânge
rezus-pozitiv), este transfuzat unui individ cu sânge rezus negativ, în sângele acestuia
din urmă se formează aglutinine şi hemolizine specifice. Administrarea repetată a
sângelui rezus pozitiv unui asemenea individ poate provoca aglutinarea eritrocitelor şi
accidente foarte grave (şoc hemotransfuzional).
O importanţă deosebită au cazurile, când un făt rezus pozitiv se dezvoltă la o
mamă cu sânge rezus-negativ. În cazul acesta factorul rezus al fătului difundează prin
placentă în sângele mamei, ceea ce provoacă formarea în sângele acesteia a unor
substanţe specifice antirezus, care difundează prin placentă înapoi în sângele fătului şi
7
pot provoca la el tulburări grave în urma aglutinării şi hemolizei eritrocitelor lui. Prin
aceasta se explică unele cazuri de mortalitate a fătului.
În ultimul timp, studiul grupelor sangvine s-a complicat cu mult în urma
descoperirii unor noi aglutinogene. De exemplu, s-a constatat că aglutinogenul A e
alcătuit dintr-o serie de subgrupe (A1, A2, A3, A4 etc.). Aglutinogenul A2, spre
deosebire de A1, nu produce aglutinarea în serurile puţin active, ce conţin aglutinina α.
Deaceea, sângele acestor indivizi poate fi trecut în mod greşit la grupa I, ceea ce
constituie deseori cauza unor accidente grave în timpul transfuziei de sânge.
Aglutinogenele A3, A4, A5 etc. sunt şi mai slabe.
Factorul rezus există în trei variante: Rho, Rh‫׳‬, Rh". În eritrocitele ce nu conţin
factorul Rh, au fost descoperiţi factorii Hro, Hr', Hr".
În afară de aceasta au fost descoperite aglutinogenele M, N, S, P, D, C, K, Ln,
Le, Fy, Ik etc. Combinaţiile dintre aceşti factori dau un număr imens de asociaţii şi,
prin urmare, în prezent se cunosc deja câteva sute de mii de grupe sangvine. Totuşi,
pentru transfuzia de sânge are cea mai mare importanţă determinarea celor patru
grupe sangvine principale şi a factorilor Rh şi Hr.
8. Leucocitele, varietăţile şi funcţiile lor.
Leucocitele – celule sangvine albe, au nucleu de diferită formă. Într-un mm 3 de
sânge a unui om sănătos se conţine circa 6.000-8.000 de leucocite, în ultimii ani
aceste valori prezintă o tendinţă spre scădere.
Cantitatea lor totală în sânge poate să se modifice la acţiunea diferitor factori:
travaliului muscular, alimentație, boală. Creşterea numărului de leucocite se numeşte
leucocitoză, iar scăderea lor – leucopenie (poate apărea la persoanele vârstnice).
Leucocitele sunt diverse după structură şi se împart în 2 grupe mari: granulocite şi
agranulocite. Primele conţin în
citoplasma lor granule mici, colorate
cu diferiţi coloranţi în culoare
albastră, roşie sau violetă; cele din
grupa a doua nu conţin granule.
Fig. 6 Tipurile de leucocite
Se deosebesc 3 tipuri de
leucocite granulocite: neutrofile
(70% din numărul total de leucocite),
eozinofile (1-4%), bazofile (0-1%) şi 2
feluri de leucocite agranulocite:
limfocite (21-35%) şi monocite (4-8%). Între diferite forme de leucocite există un
anumt raport procentual, numit formulă leucocitară.
Funcţia importantă a leucocitelor – este de protecţie. Ele pot să se mişte şi să
treacă prin peretele vaselor sangvine spre locurile de acumulare a microbilor. La un
contact cu microbii vii sau morţi, leucocitele le înglobează şi le distrug. Un

8
leucocit poate omorî până la 15-20 de bacterii. Acest fenomen se numeşte fagocitoză
și a fost descoperit de I.I. Mecinicov.
Leucocitele înglobează şi celulele moarte, eliberând organismul de ele. În
procesul fagocitozei leucocitele pier. Celulele sangvine albe nimicesc bacteriile nu
numai prin calea fagocitozei. Ele participă şi la producerea anticorpilor, însă mai
active în acest proces sunt limfocitele şi monocitele.
Leucocitele se formează în măduva osoasă roşie, splină şi nodurile limfatice.
Leucocitele trăiesc 10-12 zile şi mai mult.

9. Trombocitele şi importanţa lor în coagularea sângelui

Trombocitele sau plachetele sangvine, au dimensiuni de 2-5 microni, se
formează în măduva osoasă roşie şi splină. În 1 mm 3 de sânge se conţin circa 300-
400 mii. Cantitatea totală a trombocitelor se poate modifica la acţiunea diferitor
factori. De exemplu ziua, ele de regulă, sunt mai multe, decât noaptea; la un efort
fizic greu cantitatea lor se măreşte de 3-5 ori. Durata vieţii trombocitelor este de 5-7
zile. Se distrug ele în splină. Funcţia trombocitelor este în legătură cu participarea lor
la coagularea sângelui. La o lezare, sângele se coagulează, în urma distrugerii
trombocitelor şi transformării (sub acţiunea substanţelor ce se conţin în trombocite şi
plasma sangvină) proteinei lichide a Fig. 7 Procesul de coagulare a
sângelui plasmei – a fibrinogenului
în stare solidă – fibrină. Fibrele acestei
proteine împreună cu celulele sangvine
formează cheaguri, care astupă plaga,
reţin şi opresc hemoragia.
Coagularea sângelui este posibilă
numai prin participarea ionilor de
calciu. Dacă din sânge se elimină
calciu, el îşi pierde capacitatea de
coagulare. Intensifică coagularea
sângelui temperatura ridicată, suprafaţa grunţuroasă a plăgii şi vitamina K.
La unii oameni (mai frecvent la bărbaţi) este dereglată capacitatea de coagulare a
sângelui. Atunci, chiar o lezare nu prea mare a vasului poate duce la hemoragii
abundente. Această boală se numeşte hemofilie.

10. Plasma sangvină, compoziția și proprietăţile fizico-chimice.

Plasma sangvină a omului – este un lichid incolor. În componenţa ei intră circa
90-92% apă. Restul 8-10 % alcătuiesc substanţele organice şi sărurile minerale.
Funcţiile proteinelor plasmei sangvine.
În plasma sangvină se conţin 8% de proteine şi 0,1% de glucoză. Principalele
proteinele a plasmei sangvine sunt albuminele, globulinele şi fibrinogenul. Proteinele
asigură: 1) repartizarea apei între sânge şi lichidul tisular, 2) menţin echilibrul hidro-
9
salin în organism, 3) participă la formarea anticorpilor, protecţie imună, 4) la
coagularea sângelui, 5) proteinele fac plasma sangvină vâscoasă.
Datorită acestui fapt eritrocitele, leucocitele şi plachetele sangvine sunt
repartizate uniform în plasmă şi se află în stare de suspensie.
Importanţa glucozei plasmei sangvine.
Glucoza plasmei serveşte una din sursele principale de energie pentru toate
celulele organismului. Cele mai sensibile la insuficienţa glucozei sunt celulele
nervoase. Nivelul glucozei în sânge în normă este relativ constant (0,07-0,12%),
datorită trecerii glucozei din ficat şi organele digestive în sânge. Totodată, se
compensează glucoza folosită de muşchi, inimă, encefal şi alte organe. Aceste reacţii
sunt reglate de sistemul nervos şi glandele cu secreţie internă. De exemplu,
micşorarea semnificativă a nivelului de glucoză în sânge, reflector excită centrii
corespunzători a creierului intermediar. Impulsurile nervoase, prin nervii simpatici,
nimeresc în ficat şi duc la disocierea glicogenului în el. Ca rezultat, nivelul glucozei
se măreşte. Acţiune asemănătoare are şi hormonul stratului medular al suprarenalelor
– adrenalina. Hormonul insulina, eliminat de pancreas, stimulează sinteza
glicogenului în ficat şi micşorează nivelul glucozei în sânge. În afară de proteine şi
glucide în plasma sangvină există şi alte substanţe organice (lipide, aminoacizi,
amoniac, acidul lactic, etc.)
La un efort fizic nivelul acidului lactic în sânge poate să se mărească de 20 ori şi
mai mult.
Substanţele neorganice a plasmei sangvine.
Printre substanţele neorganice a plasmei o importanţă mare au ionii de natriu,
calciu, caliu, magneziu, etc. Mai mult în plasmă se conţin ionii de natriu (aproximativ
300 mg la 100 ml de sânge) şi clor (400 mg la 100 ml de sânge).
Sărurile minerale au o acţiune mare asupra unui şir de funcţii fiziologice ale
organismului. O concentraţie anumită a ionilor de caliu şi calciu în sânge au o
importanţă mare pentru activitatea inimii. Ionii de calciu sunt necesari pentru
coagularea sângelui, ionii de magneziu – pentru metabolismul glucidic.
Presiunea osmotică a plasmei sangvine.
De concentraţia în sânge a diferitor ioni depinde presiunea osmotică a plasmei,
care are o importanţă mare pentru repartizarea apei şi a substanţelor dizolvate în
ţesuturi.
Fenomenul de osmoză apare acolo unde există două soluţii de diferite
concentraţii, despărţite de o membrană semipermeabilă, prin care uşor trece
dizolvantul (apa), dar nu trec moleculele substanţelor dizolvante. Puterea, care
provoacă mişcarea dizolvantului prin membrana semipermeabilă se numeşte presiune
osmotică. La om ea este în medie egală cu 7,6 atm.
O constanţă relativă a presiunii osmotice a sângelui este asigurată, în special, de
activitatea rinichilor şi a glandelor sudoripare. Menţinerea constanţei ei, este, mai
ales, importantă pentru starea celulelor sangvine, deoarece ele reacţionează la
10
oscilarea presiunii osmotice prin modificarea volumului său. Dacă în plasma sangvină
nimereşte multă apă şi concentraţia sărurilor în ea se micşorează, atunci apa, după
legea osmozei, pătrunde în interiorul celulelor, ele se tumefiază, şi îşi pierd
proprietăţile lor fiziologice. La micşorarea apei din plasma sangvină celulele sangvine
se zbârcesc în rezultatul ieşirii apei din ele.
În afară de diferiţi ioni asupra mărimii presiunii osmotice acţionează şi alte
substanţe, dizolvate în plasma sangvină. Un rol important joacă proteinele plasmei,
deşi lor le revine o parte nu prea mare de presiune osmotică ( 1/20 - 1/30 atm.). Ele
contribuie la menţinerea apei în interiorul sistemului sangvin. Presiunea osmotică,
care depinde de nivelul proteinelor în plasmă se numeşte presiune oncotică.
Aciditatea plasmei sangvine.
Printre substanţele minerale a plasmei o importanţă mare au ionii de hidrogen. Ei
intră în componenţa tuturor acizilor şi, de aceea, de concentraţia lor în soluţie depinde
aciditatea ei. Pentru caracteristica acidităţii sângelui se folosesc de indicele
hidrogenului, care se înseamnă pH (indicele hidrogenului – logaritmul concentraţiei
ionilor de hidrogen, luat cu semnul inversat). Pentru apa distilată valoarea pH
alcătuieşte 7,07, mediul acid are un pH mai mic, iar bazic – mai mare. Indicele de
hidrogen a sângelui arterial în medie este egal cu 7,4, a sângelui venos – puţin mai
mic. Aceasta înseamnă, că sângele are o reacţie slab bazică.
La un efort fizic în plasma sangvină nimereşte o cantitate mai mare de produse
acide a metabolismului bazal. De aceea, la efort indicele de hidrogen, s-ar părea că
poate să se micşoreze brusc. În realitate aceasta nu se întâmplă, şi chiar la un efort
foarte greu pH-ul sângelui nu scade mai jos de 7,0. Dacă devierea pH-lui a sângelui
spre aciditate e foarte mare, omul este nevoit să întrerupă lucrul. În alte cazuri (de
exemplu la o respiraţie intensă în stare de repaus) pH a sângelui poate puţin să se
mărească. Însă, creşterea pH-ului peste 7,42 determină intrarea organismului în
alcaloză. La pH 7,6-7,8 apare coma, iar la pH 8,0 survine decesul.
Sistemele – tampon a sângelui.
Menţinerea constanţei pH a sângelui şi ţesuturilor este asigurată de prezenţa în
ele a substanţelor speciale, care formează sistemele tampon. Există câteva sisteme
tampon:
1. sistemul carbonatat, activitatea căruia este determinată de acidul carbonic şi
sărurile lui;
2. sistemul tampon acid carbonic-bicarbonat de sodiu (sistem tampon
carbonatat) activitatea căruia este condiţionată de acidul carbonic şi sărurile lui;
3. sistemul tampon fosfatic – în componenţa căruia intră sărurile acidului
fosforic;
4. sistemul tampon al proteinelor plasmei;
5. sistemul tampon al hemoglobinei,care are cea mai mare importanţă deoarece
asigură aproximativ 75% din capacitatea tampon a sângelui.

11
 Activitatea tampon a sângelui poate fi examinată pe exemplu sistemului tampon
acid carbonic – bicarbonat. Dacă în sânge nimereşte un oarecare acid mai puternic
decât cel carbonic (de exemplu acidul lactic) el intră în reacţie cu bicarbonatul. Ca
rezultat se formează sărurile de natriu a acestui acid şi acidul carbonic, care se
disociază în bioxid de carbon şi apă.
Bioxidul de carbon se elimină din organism prin plămâni, ceea ce şi menţine
constanta pH a sângelui la un nivel constant. Dacă în sânge nimeresc produse bazice
atunci ele se unesc cu acizii sistemelor tampon. Aceasta apără organismul de
deplasarea pH-ul sângelui şi a ţesuturilor în partea bazică.
Sistemele tampon bazice ale sângelui capabile să se unească cu acizii formaţi în
procesul metabolismului se numesc rezerve bazice. Ele se determină prin cantitatea de
CO2 (în ml) care se află în stare chimică legată, (adică, în H 2CO3 şi NaHCO3 ) în 100
ml de plasmă sangvină. La omul sănătos acest indice este egal cu 50-65.
Constanta pH a sângelui şi ţesuturilor este asigurată de plămâni (care elimină
CO2 din organism), de rinichi şi glandele sudoripare. Reglarea particularităţilor fizico-
chimice ale sângelui este realizată de mecanismele complexe neuro–umorale.

11. Modificarea compoziţiei sângelui la efort fizic.

În timpul activităţii musculare componenţa sângelui şi cantitatea lui care circulă
prin vasele sangvine, suferă un şir de modificări, care depind de intensitatea şi durata
efortului muscular. Un şir de modificări în componenţa sângelui se observă nu numai
în timpul efectuării unui efort, dar şi înainte de al începe şi la starea înainte de start. În
timpul activităţii musculare în sânge se măreşte nivelul celulelor sangvine.
Creşterea numărului de leucocite în timpul activităţii musculare se numeşte
leucocitoză miogenă. Se disting 3 faze de leucocitoză miogenă: 1) faza limfocitară;
2) prima fază neutrofilă; 3) a doua fază neutrofilă.
Faza limfocitară se caracterizează prin creşterea neînsemnată a numărului de
leucocite în sânge până la 10-12 mii în l mm3 de sânge. Au loc de asemenea schimbări
în formula leucocitară: creşte numărul de limfocite şi se micşorează nivelul
neutrofilelor.
În prima fază neutrofilă numărul de leucocite se măreşte până la 16-18 mii în 1
3
mm de sânge. În formula leucocitară se măreşte numărul de neutrofile. În a 2-a fază
neutrofilă conţinutul de leucocite poate să ajungă până la 30-50 mii în 1 mm 3 de
sânge. Această fază se observă după un efort muscular de lungă durată şi intensitate
mare şi serveşte drept indice a oboselii imense.
La influenţa activităţii musculare creşte în sânge conţinutul de hemoglobină
(Hb), care măreşte capacitatea de saturare a sângelui cu oxigen, creşte activitatea
fermenţilor, conţinutul de substanţe nutritive, care servesc ca surse de energie
(glucoza, lipide, grăsimi). În timpul lucrului intens în sânge nimereşte o cantitate mare
de produse neoxidate ale metabolismului. De exemplu, conţinutul acidului lactic
poate să atingă 200-250 mg în 100 de sânge, adică se măreşte de 20-25 ori în
12
comparaţie cu starea de repaus. Aceasta are loc în rezultatul difuziei acidului lactic
din muşchii activi şi este în strânsă legătură cu modificările intensităţii disocierii
glucozei în muşchii funcţionali şi deci cu intensitatea efortului efectuat.
Cercetarea sângelui la alergători, la diferite distanţe a constatat, că cu cât este
mai mare distanţa, cu atât mai puţin se măreşte conţinutul acidului lactic în sânge. La
acţiunea efortului fizic de durată, în rezultatul pierderii apei din organism cu
eliminarea transpiraţiei se poate mări viscozitatea sângelui şi greutatea specifică a lui.
În conţinutul eritrocitelor şi a hemoglobinei, de asemenea, au loc modificări care
depind de proprietăţile efortului efectuat. Lucrul uşor duce la mărirea neînsemnată a
numărului de eritrocite şi a cantităţii de hemoglobină. În timpul lucrului fizic greu la
oamenii antrenaţi, conţinutul de eritrocite şi hemoglobină aproape că nu se schimbă.
La oamenii puţini antrenaţi lucrul fizic intens duce la micşorarea cantităţii de
eritrocite şi hemoglobină. Restabilirea lor până la nivelul iniţial uneori durează 7 şi
mai multe zile.

13