Leoaica tanara, iubirea

Nichita Stanescu
I. Poezia „Leoaica tânără, iubirea” face parte din al doilea volum al lui N. Stănescu,
O viziune a sentimentelor (1964), volum cu tema iubirii ca stare de certitudine.
Poezia aparține neomodernismului prin ineditul abordării temei, fiind caracterizata
de ambiguitatea limbajului poetic, imaginilor artistice deosebite, noutatea metaforelor si
înnoirile prozodice. (vers liber si ingambament)
Poezia lui Nichita Stănescu este neomodernista datorita faptului ca discursul liric
reflecta conceptul de poezie intelectualizata, poezia devenind un act artistic asumat.
Artistul preia ideile si principiile de creație ale predecesorilor săi, pe care le reconfigurează
dintr-o perspectiva, ce poarta vizibil amprenta neomodernismul.
Ambiguitatea limbajului, conferita de utilizarea frecventa a metaforei, reprezintă o
alta trăsătura ce face posibila încadrarea textului stănescian in estetica neomodernista. In
acest sens, organizarea ideilor poetice se face in jurul unei imagini realizate prin comparația
ampla a elementului abstract, de ordin spiritual – iubirea – cu un aspect al lumii materiale –
leoaica. Ambiguitatea este produsa de metafore insolite: “Leoaica tânără, iubirea”, “un cerc
de-a dura”.
Poezia “Leoaica tânără, iubirea” este alcătuita din trei strofe, cu versuri inegale, cu
rima, ritm si măsura variabile. Innoiri prozodic se regasesc la nivelul versului liber si
ingambamentului, scrierea cu litera mica la inceput de vers, ce marcheaza continuitatea ideii
poetice.
II. Tema poeziei este întâlnirea neașteptata cu iubirea, ca “întâmplare a ființei”,
perceputa ca forma de cunoaștere a sinelui si a lumii. Apariția brusca, surprinzătoare a
iubirii, intruziunea ei violenta, agresiva in existenta umana transforma definitiv percepția
bărbatului îndrăgostit asupra lumii si asupra sa. Iubirea este o stare de vibrație continua, o
cale spre revelație si o modalitate de integrare in armoniile universale.
Aceasta perspectiva asupra erosului este evidențiata încă din prima secvența
poetica, ce dobândește aspectul unei confesiuni lirice. Utilizarea verbelor la perfectul
compus al modului indicativ, „A sărit”, „a înfipt”, „a muscat”, proiectează momentul întâlnirii
ființei cu iubirea intr-un plan al trecutului, astfel încât aceasta confesiune se constituie intr-un
prilej de autoanaliza.
Cea de-a doua secvența poetica surprinde schimbarea ființei atacate de iubire, in
raport cu sinele si cu lumea. Intr-adevăr, erosului poziționează subiectul liric in centrul unui
nou univers care tocmai a luat ființa. Forța agresiva, dar fascinanta a iubirii pare sa
reordoneze lumea după legile ei proprii, intr-un joc al cercurilor concentrice, ca simbol al
perfecțiunii: „Si deodată-n jurul meu, natura/ se făcu un cerc, de-a dura,/ cant mai larg, când mai
aproape,/ ca o strângere de ape.”
III. Motivul central al textului, care prin repetare devine laitmotiv, este acela al
leoaicei, simbol pentru iubirea ca pasiune si fascinație copleșitoare.
Titlul, reluat in incipit, definește iubirea prin intermediul unei metafore
surprinzătoare. Metafora explicita a iubirii imaginate ca o “leoaica tânără” propune o
perspectiva atipica pentru cititorul de poezie clasica, prin ideea de ferocitate. Analogia
dintre iubire si o “leoaica tânără”, evoca sensuri posibile ale sentimentului: cruzime, forța,
senzualitate, dar si stare hipnotica, neputința prăzii de a i se sustrage.
Lirismul subiectiv are ca repere transmiterea in mod direct a sentimentelor si
prezenta mărcilor eului liric, pronume si verbe la persoana I singular: “mi-(a sărit)”,
“mă(pândise)”, “mi-(am dus)”.
Compozițional, poezia are 3 secvențe lirice, corespunzătoare celor trei strofe: in
prima este prezentata întâlnirea neașteptata cu iubirea, cea de-a doua descrie, intr-un
tablou cosmogonic, metamorfoza ființei ca urmare a întâlnirii cu iubirea si proiecția in
eternitate a sentimentului.
 Simetria se realizează prin cele doua imagini ale iubirii-leoaica, plasate la începutul
si la sfârșitul textului poetic. “Leoaica tânără” si “leoaica arămie” se corelează cu doua
percepții diferite ale eului asupra lumii, ce sugerează faptul ca transformarea produsa de
iubire este ireversibila.
Discursul liric ia forma unei confesiuni despre propria aventura in trăirea
sentimentului.
Viziunea poetica a universului pulsatoriu si in expansiune, perceput prin simțiri
omenești aparent autonome, ca privirea si auzul, se completează prin imaginea universului
ca un cerc, simbol al perfecțiunii.
Metaforele insolite “Si privirea-n sus țâșni,/curcubeu tăiat in doua,/si auzul o-
întâlni/tocmai lângă ciocârlii” redau, prin mișcarea ascensionala starea de extaz provocata
de întâlnirea ființei cu iubirea si aspirația spre transcendent.
Ultima secvența ilustrează faptul ca ființa umana nu se mai recunoaște după
întâlnirea cu iubirea. Metamorfoza după trăirea iubirii este ireversibila. Transformările
sufletești se reflecta in plan fizic: “Mi-am dus mana la sprânceana,/la tâmpla si la bărbie,/dar
mana nu le mai știe”. Cele patru detalii fizice sunt, metafore ale cunoașterii poetice.
Finalul poeziei evidențiază ideea potrivit căreia iubirea proiectează omul in
eternitate, accentuata de epitetul cu valoare metaforica “leoaica arămie” si de repetiția “încă-
o vreme/si-nca-o vreme…”. Precizia temporala din strofele anterioare este înlocuita cu
abolirea timpului, in starea de gratie a iubirii.
Sursele expresivității si ale sugestiei se regăsesc la fiecare nivel al limbajului
poetic. La nivel morfologic, selecția timpurilor verbale ilustrează evoluția iubirii. In prima
secvența, panda si întâlnirea cu iubirea sunt redate de verbe la mai-mult-ca-perfect
(“mă pândise”) si perfect compus (“a sărit”, “a înfipt”, “a muscat”). Apoi, rapiditatea
metamorfozei este redata de verbe la perfect simplu (“se făcu”, “țâșni”), iar in ultima strofa,
situarea eului in starea de gratie a iubirii, de verbe la prezent etern (“nu știu”, “trece”).
La nivel lexical, expresivitatea provine din asociații semantice inedite, alăturând
sfera vânătorii, cu cea a revelației si cu aceea, foarte comuna aparent, a corpului: “fata”,
“mana”, “sprânceana”, “bărbie”.
Ambiguitatea este produsa de metafore insolite”Leoaica tanara, iubirea”,”un cerc de-
a dura”,”privirea-n sus tasni,curcubeu taiat in doua”
Poezia neomodernista e alcatuita din 3 strofe, cu versuri inegale,in care e utilizat
versul liber si ingambamentul;scrierea cu litera mica la inceput de vers marcheaza
continuitatea ideilor poetice si sustine tensiunea lirica.
IV.In concluzie, poezia neomodernista “Leoaica tânără, iubirea” ilustrează într-o
maniera inedita întâlnirea omului cu iubirea. Sentimentul se corporalizează sub forma unei
leoaice, animal feroce, a cărei prada este întreaga ființa a celui îndrăgostit.