Junimea şi revista Convorbiri Literare 

I. Reveniţi de la studii din străinătate, câţiva tineri (P.P. Carp, Vasile Pogor, Th. Rosetti, Iacob
Negruzzi şi Titu Maiorescu), conştienţi de situaţia precară a culturii române, au hotărât înfiinţarea la
Iaşi, în 1863, a societăţii Junimea, o asociaţie menită să aducă un suflu nou în cultura română.
Asociaţia este bine organizată, având o tipografie proprie, o librărie şi o revistă, înfiinţată în
1867- Convorbiri literare, unde vor fi publicate pt întâia oară operele de valoare ale marilor clasici ai
literaturii române, Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici.
Activitatea societăţii Junimea se desfasoara in trei etape.
Etapa ieşeană are un pronunţat caracter polemic şi se manifestă în 3 direcţii: limbă, literatură şi
cultură. în această perioadă se elaborează principiile sociale şi estetice ale junimismului. Tot acum se
impune necesitatea educării publicului prin aşa-numitele prelecţiuni populare. Organizate pe teme
variate, în diverse cicluri sistematice şi ţinute într-o formă academică, ele au avut drept scop educarea
publicului larg, care să înţeleagă cultura ca factor de progres şi moralitate. Această etapă marchează
căutările febrile de modele apte să asigure progresul la care aspira Titu Maiorescu. Interesul pt
literatură se manifestă din 1865, când se avansează ideea alcătuirii unei antologii de poezie
românească pt şcolari. Aceasta i-a determinat pe junimişti să citească în şedinţele societăţii autorii mai
vechi, pe ale căror texte şi-au exersat spiritul critic şi gustul literar. 
Cea de-a doua etapă (cu desfăşurarea şedinţelor Junimii la Bucureşti, dar a activităţii revistei la
Iaşi), e o etapă de consolidare, în această perioadă afirmandu-se reprezentanţii direcţiei noi în proza
si poezia română: Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale. Este o perioadă în care se diminuează
teoretizarea criticismului în favoarea judecăţilor de valoare. Acum sunt elaborate studiile esenţiale prin
care Titu Maiorescu se impune ca autentic întemeietor al criticii noastre literare moderne, fără însă a
neglija preocupările din domeniul civilizaţiei, dar mai ales din domeniul limbii literare, necesare şi pt că
în 1860 se făcuse trecerea de la alfabetul chirilic la cel latin. Maiorescu susţine utilitatea îmbogăţirii
vocab. limbii române prin neologisme de origine romanică, într-un studiu “Neologismele”. 
Etapa a treia (bucureşteană) începe din 1885, când este mutată la Bucureşti revista Convorbiri
literare şi întreaga societate Junimea. Această etapă are un caracter preponderent universitar, prin
cercetările istorice şi filosofice. Apariţia revistei se prelungeşte până în 1944, dar cu toate acestea ea
nu va mai atinge gradul de popularitate din primii douazeci de ani.
II. În lucrarea Istoria literaturii române moderne, criticul Tudor Vianu identifică trăsăturile definitorii
ale junimismului: spiritul critic, spiritul filozofic, gustul pt clasic și academic, spiritul oratoric,
ironia.
Spiritul critic este cea mai importantă trăsătură a junimismului. Se manifestă prin respectul față
de adevărul istoric în studierea trecutului și prin cultivarea simplității. Este combătută falsa erudiție,
manifestată de către mulți cărturari ai timpului, prin folosirea unei limbi artificiale, care să-i diferenieze
de oamenii de rând si sunt respinse “formele fără fond”.
Spiritul filosofic scoate în evidență faptul că toți membrii Junimii au fost intelectuali reflexivi, cu
formație culturală amplă, cu viziune generală, care își se bazau pe un raționament firesc și care erau
interesați de logică.
Gustul pt clasic și academic, adică pt valorile clasice, este promovat în detrimentul inovație. De
aceea, junimiștii au fost reticenți la manifestările moderniste, precum simbolismul in literatura sau
impresionismul in muzica si pictura.
Spiritul oratoric promovează rigurozitatea și echilibrul ca reacție împotriva retorismului exagerat
al pașoptismul.
Ironia este folosită împotriva adversarilor June dar și pt sancționarea defectelor din interiorul
miscarii, astfel încât ironia se îmbină cu autoironia fiind o formă a libertății spirituale.
Titu Maiorescu a avut un rol definitoriu în cadrul societăţii „Junimea” impunându-se ca adevăratul
lui conducător, iar în cadrul epocii drept îndrumătorul cultural şi literar. Domeniile de manifestare ale
spiritului critic maiorescian sunt numeroase: limba română, literatura, cultura, estetica, filozofia.
Studiile sale au o importanţă majoră pt literatura română: „O cercetare critică asupra poeziei
române de la 1867”,structurata pe doua capitole”conditiunea materiala a poeziei” si “Conditiunea ideala a
poeziei”, „Comediile domnului I.L. Caragiale”trateaza tema moralitatii in arta si a inaltarii impersonale ;
„Direcţia nouă în poezia şi proza română” ii aduce in discutie pe reprezentantii de frunte ai “directiei
noi” in poezie :Alecsandri, Eminescu etc; „ Eminescu şi poeziile lui”, defineste totodata profilul geniului
in general si personalitatea lui Eminescu , in particular.
Cu raportare la limba romana, teoria “formelor fara fond” are proiectii in studii precum:“Despre
scrierea limbii romane”,“Betia de cuvinte”, ‘Neologismele’. Maiorescu se arata astfel preocupat de
problema ortografiei limbii romane, adopta o atitudine critica fata de exagerarile directiei latiniste,
militeaza pt impunerea normelor limbii literare modern, ia atitudine impotriva excesului de neologisme.
III. Unul dintre studiile reprezentative pt spiritul critic junimist şi pt viziunea asupra evoluţiei
fenomenului cultural este În contra direcţiei de azi în cultura română, apărut iniţial în revista
Convorbiri literare şi apoi în vol. care reuneşte cele mai importante studii maioresciene, Critice.
În acest studiu, Maiorescu se revoltă împotriva ,,viciului” existent în epocă, de a se împrumuta
forme ale culturii apusene, fără a le adapta condiţiilor existente. Maiorescu constată că civilizaţia
românească are tendinţa să copieze din cea occidentală forme (instituţii), în absenţa fondului
corespunzător lor, nedezvoltat încă: s-a înfiinţat o pinacotecă (muzeu de artă) fără a exista picturi de
valoare; s-a creat o academie, dar în lipsa veritabililor savanţi. Titu Maiorescu propune ca să se
aştepte dezvoltarea fondului şi după aceea să se creeze formele (instituţiile) corespunzătoare, opţiune
care exprimă trăsătura esenţială a conservatorismului politic autohton.
Teoria formelor fără fond exprimă viziunea lui T. Maiorescu asupra culturii, avand un fundament
filozofic si fiind construită pe trei principii: autonomia valorilor, unitatea între cultură şi societate,
unitatea între fond şi formă, atât în cultură, cât şi în dezvoltarea socială.
Autonomia valorilor porneşte de la principiul lui Kant, care delimitează domeniul esteticului de
celelalte valori. Maiorescu exprimă necesitatea aprecierii fiecărui domeniu prin criterii specifice,
evitând astfel contaminarea ce are ca efect confuzia valorilor.
Unitatea între cultură şi societate este prezentată ca raport necesar între dimensiunea
universală a formelor culturale (artă, ştiinţă) şi determinarea concretă a unei societăţi (istorie, mod de
viaţă etc) care constituie „fundamentul dinlăuntru”. Unitatea între fond şi formă este principiul provenit
din teoria evoluţiei organice. Prin fond, Maiorescu înţelege sistemul activităţilor materiale şi sociale,
dar şi mentalităţile dominante şi formele caracteristice ale psihologiei colective, tradiţiile şi spiritul
acestora, aşa cum se reflectă în conduita practică. Prin formă, sunt desemnate structurile
instituţionale, juridice şi politice ale societăţii, sistemul de educaţie, instituţiile culturale (presa, teatrul,
conservatorul, filarmonica, Academia etc.), prin care se realizează circulaţia valorilor în cadrul
societăţii. Teza maioresciană susţine evoluţia organică a unei societăţi, adică dezvoltarea de la fond
spre forme, cu păstrarea unei concordanţe permanente între ele.
Concluzia lui Maiorescu este impecabilă: “ căci fără cultură poate încă trăi un popor cu nădejdea că
la momentul firesc al dezvoltării sale se va ivi și această formă binefăcătoare a vieții omenești; dar cu o cultură
falsă nu poate trăi un popor” - fiindcă: “în lupta între civilizarea adevărată și între o națiune rezistentă se
nimicește națiunea, dar niciodată adevărul.”
IV. Teoria “formelor fără fond” definește sintetic starea culturii române din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea. Criticismul junimist obligă la rigurozitate, spirit științific, echilibrul și eleganță,
factori care au contribuit decisiv la schimbarea înfățișării culturii române.
În altă etapă a dezvoltării literaturii române, anume în perioada interbelică, de sincronizare cu
literatura occidentală, teoreticianul modernist Lovinescu preia unele dintre ideile maioresciene , dar se
raportează polemic la teoria ‘formelor fără fond’.