Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Management
Management
Esenţa ştiinţei. Ştiinţa este un fenomen complex, care poate fi privit din diferite
puncte de vedere:
• bază a concepţiei despre lume şi natură, o formă a conştiinţei sociale,
• o componentă a culturii spirituale,
• o componentă a forţelor de producţie.
Ştiinţa este definită în cele mai diferite formule:
• ştiinţa „un ansamblu de cunoştinţe sistematizate şi verificate de practică”,
• o cunoaştere bazată pe fapte reale care explică şi rezolvă problemele
practice”,
• „o cunoaştere care poate fi verificată şi confirmată empiric”,
• „o cunoaştere care se ocupă cu studiul legilor care guvernează realitatea şi
pe baza cărora se elaborează previziuni ştiinţifice”.
Ştiinţa, potrivit Dicţionarului Petit Robert, este definită drept „cunoaştere
exactă, universală şi verificabilă”.
Conform Dicţionarului explicativ al Limbii Romîne, ştiinţa reprezintă un
„ansamblu sistematic de cunoştinţe despre natură, societate şi gândire; ansamblu de
cunoştinţe dintr-un anumit domeniu al cunoaşterii”.
Structura ştiinţei. În sistemul ştiinţei pot fi evidenţiate trei grupe mari sau
subsisteme ale ştiinţei:
1. ştiinţe umanitare;
2. ştiinţe reale;
3. ştiinţe tehnice.
Toate acestea se deosebesc prin obiectul lor de studiu şi metodele de investigaţie
ştiinţifică.
În funcţie de obiectul de cercetare, direcţia de dezvoltare şi practica necesară,
ştiinţa se poate evidenţia în:
• ştiinţe fundamentale
• ştiinţe aplicative
Ştiinţele se dezvoltă permanent, realizându-se treptat procesul de diferenţiere a lor
şi apar noi ramuri, cum sunt cibernetica, nano-tehnologia, fizica cuantică, etc.
Concomitent , are loc procesul de integrare a ştiinţelor, care rezida în apariţia si
dezvoltarea ştiinţelor ce se găsesc la intersecţia altor ştiinţe, acestea ocupând un
intermediar. Drept exemplu pot servi biofizica, estetica tehnică,geografia
1
economică, economia serviciilor, biochimia, fizica nucleară, istoria contemporană,
etc.
5
practic specific. Cercetarea aplicativă, potrivit definiţiei de mai înainte foloseşte
rezultatele celorlalte forme de cercetare ştiinţifică (fundamentală şi de dezvoltare),
inclusiv cunoştinţele empirice acumulate în practică în vederea convertirii lor în
tehnici şi tehnologii concrete, în maşini şi utilaje, în produse noi, în măsuri
concrete de organizare, de conducere economică, în studierea pieţei, în exporturi
etc.;
3. Cercetarea şi dezvoltarea (dezvoltarea tehnologică) - o activitate sistematică în
care se folosesc cunoştinţele existente acumulate de pe urma cercetării şi/sau a
experienţei practice în vederea lansării în fabricaţie de noi materiale, produse şi
dispozitive, introducerea de noi procedee, sisteme şi servicii sau îmbunătăţirea
substanţială a celor deja existente.
6
• Locul ştiinţei economice în sistemul ştiinţelor contemporane. Clasificarea ştiinţelor
economice.
• Ştiinţa economică pozitivă şi normativă.
8
производство, миграция рабочей силы, миграция капитала, международные
валютные отношения, международная торговля).
9
3. Практическая (прагматическая) функция состоит в научном обосновании
экономической политики государства, выявлении принципов и методов
рационального хозяйствования на всех уровнях функционирования экономики.
Экономическая теория должна давать реальные результаты, стимулировать через
свои концепции развитие общественного производства в целях наиболее полного и
качественного удовлетворения потребностей людей. Таким образом,
экономическая теория не только формулирует проблемы, но и указывает
конкретные направления и способы их решения.
4. Критическая функция экономической теории позволяет выявлять достижения и
недостатки различных форм производства. Кроме того, она предполагает анализ,
осмысление различных существующих точек зрения (подходов, суждений,
решений) на предмет их соответствия достижениям теории и реальной
хозяйственной практике. В конечном итоге, формируя ту или иную концепцию,
экономическая наука должна критически подходить к уже существующим
положениям, доказывая их несостоятельность или общественную ценность.
5. Методологическая функция экономической теории заключается в том, что она
является основой, которая позволяет определить направленность экономического
развития (например, капитализм, социализм и т.п.), в зависимости от которого
конкретные проблемы получают определенную оценку, имеют конкретную
значимость для людей.
6. Воспитательная функция связана с формированием определенного мировоззрения,
взглядов по различным экономическим вопросам, затрагивающим интересы всего
общества. Значимость этой функции особенно очевидна в условиях
деидеологизации экономической науки и других сфер общественной
жизнедеятельности. Ее реализация в новых условиях должна способствовать
формированию экономического образа мышления.
Economia pozitiva este cea care se refera doar la cunoasterea si descrierea realitatii
asa cum este ea.
Pentru multe generatii de economisti actitudinea ideala a fost cea pozitivista; a face
afirmatii de tipul "trebuie..." stirbeste imaginea sterila a bunului economist. Dar astazi
exista doua acceptiuni in fata acestei atitudini. Pe de o parte, cand in urma oricarei
formulari pozitive se gaseste inevitabil o propunere normativa, care dupa cum am vazut
mai sus, descrierea clara a realitatii va fi stirbita de la inceput de catre culoarea
cristalului cu care se priveste. Pe de alta parte trebuie acceptat ca obiectivul cunoasterii
societatii este a opera asupra ei. Nu este vorba doar de cunoasterea realitatii ci de
10
transformarea ei. Cea mai mare curatenie a activitatii economistului va consta nu in
infructuoasa incercare de a evita influenta ideologica, ci de a o recunoaste si proclama.
11
тезис о том. что целью предпринимательской деятельности является получение
прибыли.
2. metoda sintezei
Sinteza reprezintă reunirea componentelor analizate într-un tot unitar şi
prezentarea funcţionării integrale a fenomenului sau procesului economic studiat.
Ea se deosebeşte de metoda analitică prin două particularităţi:
12
a. Cuprinde obiectul cercetării în integralitatea sa, permiţînd
evidenţierea contradicţiilor lui interne (dacă ele există);
b. Permite extinderea cunoaşterii şi obţinerea de cunoştinţe noi.
3. abstractizarea ştiinţifică;
Abstractizarea reprezintă abstragerea mentală de la unele proprietăţi şi raporturi
puţin semnificative ale obiectelor cercetate în scopul evidenţierii altor proprietăţi şi
raporturi semnificative. Abstractizarea îl ajută pe cercetător să-şi croiască drum
prin multitudinea de proprietăţi şi raporturi ale obiectelor reale, ce-i permite să
descopere mai uşor esenţa şi conţinutul lor. Rezultatul procedurii de abstractizare
este abstracţia ştiinţifică, iar în cadrul analizei funcţionale abstractizarea se
efectuează prin aplicarea principiului ceteris paribus. Forma specifică a
abstractizării este idealizarea – construcţia mintală a obiectelor cercetate, care
diferă de cele reale. Exemplu pot servi tipurile ideale de economie – economia
tradiţională, economia centralizată şi economia descentralizată. Realitatea se
caracterizează printr-o economie mixtă, cu ponderi diferite de la o ţară la alta a
tradiţiei, a implicării statului în economie şi a funcţionării libere a pieţei. Sau
construcţia ideală a lui homo economicus – egoist, raţional, care posedă totalitatea
informaţiilor necesare luării deciziilor. În realitate, indivizii se orientează nu doar
la interesele proprii, ci şi la anumite norme etice de comportament, la prevederile
legislaţiei în vigoare; raţionalitatea este limitată atît prin capacitatea creierului
uman şi a cunoştinţelor acumulate, cît ţi prin asimetria informaţională. Decalajul
exagerat dintre teorie şi faptele reale conduce la dogmatism.
4. metoda inducţiei
Metoda inducţivă presupune elaborarea generalităţilor din faptele analizate i
sintetizate, adică modul de raţionare de la particular la general. Sub aspect
metodologic, se deosebesc:
a. inducţia completă – este generalizarea efectuată pe baza unui număr
finit de cazuri, care acoperă integral categoria respectivă de fapte sau
obiecte. De exemplu, avem numărul locuitorilor dintr-o localitate
aridă şi numărul de climatizoare utilizate. În cazul inducţiei complete,
se verifică , familie cu familie, dacă fiecare posedă climatizor. Dacă se
constată că fiecare familie din localitatea dată este posesoarea unui
climatizor, se conchide (generalizează) că toţi locuitorii manifestă
cerere faţă de acest bun.
b. inducţia incompletă – este un raţionament bazat pe studiul unui
număr redus de cazuri din cîte cuprinde o clasă de obiecte şi fenomene
economice, concluzia rezultată fiind extinsă asupra tuturor cazurilor,
practic, numeroase sau chiar infinite.
5. metoda deducţiei
Un aport considerabil la formarea metodei deductive îi aparţine lui R. Descartes.
De formaţie matematician, el, prin „Discurs asupra metodei pentru a ne conduce
bine raţiunea şi pentru a căuta adevărul în ştiinţă” (1637), şi-a propus să găsească
o metodă care să combine avantajele logicii, geometriei şi ale algebrei, eliminînd
dazavantajele lor.
13
Deducţia este o metodă de demonstrare- raţionare de la generalităţi la particular,
cînd concluzia despre un element al muţimii se face pe baza cunoaşterii trăsăturilor
acestei mulţimi.
Deci, prin deducţie, teoriile deja descoperite se aplică la analiza faptelor,
exprimate concret în timp şi spaţiu, sub forma fenomenelor şi proceselor reale.
Metoda deductivă se bazează pe o serie de principii. Iniţial, ea porneşte de la
noţiunile şi propoziţiile ale căror sens este evident , adevărat prin definiţie, şi care
se numesc axiome. Spre deosebire de ipoteze, ele nu sunt direct testabile. Exemplu
servesc axiomele comportamentului în abordarea ordinalistă – axioma ierarhizării ,
a tranzitivităţii şi a non-saţietăţii; enunţul „firmele îşi maximizează profitul”.
Treapta a doua o reprezintă premisele teoretice – condiţiile în care se realizează
particularul. Astfel, funcţia de producţie este o axiomă, iar funcţia Kobb-Duglas –
o premisă.
Deducerea de la general la particular presupune demonstrarea – argumentarea
veridicităţii unui raţionament prin intermediul altuia. Ea cuprinde teza – enunţ care
merită a fi demonstrat şi argumentul – raţionamentul prin care este demonstrată
teza. Fundamentul logic al demonstraţiei îl formează legile logicii formale:
a. Legea identităţii (A=A)
b. Legea contradicţiei (A^Ā)
c. Legea terţului exclus (AUĀ)
d. Legea raţiunii suficiente
Nerespectarea în procesul de cercetare a legilor logicii formale conduce la
comiterea erorilor logice.
6. metoda dialectică
Elaborată în cadrul filosofiei clasice germane de către J.Kant şi G.Hegel, metoda
dialectică a fost aplicată la sfera economică de către K. Marx.
Dialectica este metoda care permite studierea esenţei şi legităţilor dezvoltării
fenomenelor şi proceselor economice.
Dialectica concepe lumea ca pe un sistem complex, în care fenomenele şi procesele
economice se află în interdependenţă şi interacţiune, fiind studiate sub aspectul:
i. Esenţei şi manifestării;
ii. Conţinutului şi formei;
iii. Singularului şi generalului;
iv. Posibilului şi realului;
v. Necesarului şi eventualului;
Dialectica presupune că fenomenele şi procesele economice se află în continuă
mişcare. Ea concepe mişcarea ca o autodezvoltare, ca un proces în cadrul căruia
acumulările cantitative lente duc la salturi calitative bruşte. Sursa permanentă a
mişcării o constitue contradicţia, unitatea şi lupta contariilor.
Dialectica presupune că cercetarea economică trebuie să se orienteze la interesele
subiecţilor economici, care formează un megasistem alcătuit din:
b. Interese economice individuale;
c. Interese economice de grup;
d. Interese economice locale;
e. Interese economice naţionale;
14
f. Interese economice internaţional-regionale;
g. Interese economice globale;
În cadrul metodei dialectice, se operează cu legi ale dezvoltării economice,
concepute ca relaţii esenţiale, constante şi repetabile de dependenţă cauzală între
procesele şi fenomenele economice. Se consideră că ele:
posedă un caracter obiectiv, existînd independent de voinţa oamenilor;
posedă un caracter relativ, adică încep să acţioneze în anumite condiţii şi încetează
a mai acţiona, dacă aceste condiţii dispar;
posedă un caracter stocastic, adică se impun ca tendinţe dominante, din care motiv
se preferă tot mai mult noţiunea de „legitate” şi nu „lege”.
7. metoda istorică
Metoda istorică reprezintă metoda bazată pe studierea proceselor economice în
consecutivitatea lor cronologică, în dezvoltarea haotică şi spontană.
Utilizarea metodei istorice în cercetarea economică este cunoaşterea acumulării
cunoştinţelor în cadrul ştiinţei economice, sau investigaţiile în cadrul istoriei
gîndirii economice. După cum menţiona J.M. Keynes, „economistul trebuie să
studieze prezentul prin lumina trecutului, pentru a-şi închipui viitorul”. Problemele
metodologice care apar în acest cadru sunt:
Alegerea clasificării şcolilor şi doctrinelor economice
Determinarea aportului reprezentanţilor diferitelor şcoli la dezvoltarea gîndirii
economice
Modelul de cercetare şi expunere a ideilor din cadrul istoriei gîndirii economice
8. metoda sistemică
Metoda sistemică este metoda de cercetare a obiectelor organizate complex.
Prin sistem se înţelege un ansamblu de elemente a căror legătură
(interacţiune) duce la apariţia unor proprietăţi definitorii specifice, pe care nu le
posedă părţile constitutive ale ansamblului, adică la apariţia unor însuşiri
integrative. În acelaşi sens, al nevoii abordării sistemice a fenomenelor economice,
trebuie arătat că teoria generală a sistemelor este o formă a cunoaşterii ştiinţifice
care studiază proprietăţile, principiile şi legile caracteristice sistemelor în general,
indiferent de varietatea, natura elementelor lor componente şi de relaţiile dintre ele.
Ea este un cadru teoretic capabil să explice modul cum se produc
procesele şi fenomenele studiate .
Din varietatea de conexiuni specifice fenomenului economic legătura
cauzală are de departe rolul cel mai important în descoperirea mecanismului
ascuns, în cunoaşterea esenţei oricărui proces sau fenomen economic.
Relaţia cauzală - aşa cum decurge din caracteristicile sistemelor înainte
relevate - este o legătură temporală, obiectivă între două procese sau
fenomene (două sisteme) sau două elemente care se succed, unul în calitate
de cauză provocând pe celălalt, în calitate de efect.
Relaţiile de cauzalitate sunt foarte complexe, frecvent îmbrăcând şi alte
forme cum sunt: relaţii de condiţionare şi relaţii de interdependenţă etc.
Relaţia de condiţionare este o relaţie conform căreia prezenţa sau
înlăturarea anumitor factori, fără a fi determinante pentru apariţia unui efect sunt
însă indispensabile pentru realizarea procesului, respectiv a efectului.
15
Acţiunea unei cauze se manifestă întotdeauna în anumite condiţii care influenţează
corelaţia cauză-efect. Susţinând acţiunea cauzei, condiţia îşi pune pecetea pe
manifestarea ei individuală, grăbind sau încetinind, stimulând sau frânând
apariţia unui anumit efect.
Relaţia de interdependenţă este o altă formă a legăturii cauzale când un
proces sau fenomen (cauză) determină pe altul (efect), dar şi reciproca este
valabilă. Astfel, în procesul mişcării realităţii cauza şi efectul îşi pot schimba locul
şi rolul, respectiv, ceea ce într-un sistem apare ca efect poate deveni cauză în alt
sistem şi invers. De menţionat este şi faptul că odată apărut, efectul poate avea un
rol activ asupra cauzei care l-a generat, influenţând-o.
Procesul de cunoaştere a cauzalităţii este o cunoaştere prin
abstractizare deoarece din multitudinea de cauze şi condiţii numai unele se
dovedesc necesare şi suficiente pentru explicarea sau producerea efectului.
Cauzalitatea poate îmbrăca o forma simplă, atunci când efectul (y) este
determinat de o singură cauză-factor (x); relaţia este considerată de tip determinist,
un singur factor fiind suficient pentru producerea fenomenului, conform funcţiei y
= f(x).
In economie însă, de cele mai multe ori un fenomen y este determinat de un
ansamblu de factori (xi), astfel că relaţia devine multifactorial alcătuită y = f(x1,
x2,...xi,...xn); în acest caz fenomenul y este de tip probabilistic deoarece variabila x
este aici o condiţie necesară dar insuficientă pentru generarea efectului y.
Se înţelege, din cele arătate, că studiul cauzalităţii este un pas important în
formularea ipotezei, în cunoaşterea esenţei fenomenului economic, a mecanismelor
lui ascunse.
Studiul cauzalităţii este însă un proces extrem de complex şi de dificil. El
include, în esenţă două momente decisive:
a) identificatrea variabilelor-factori;
b)stabilirea relaţiilor funcţionale.
a. Identificarea variabilelor-factori are menirea să precizeze variabilele
atât sub aspect nominal, cât şi sub aspectele lor calitative, cum ar fi
variabile-cauză (endogene, exogene, statice, dinamice etc.) cât şi variabile-
condiţii cum sunt condiţiile necesare, întâmplătoare, suficiente etc..
În procesul de identificare a variabilelor este necesar să se obţină în primul
rând informaţii asupra măsurii în care variabila-cauză (condiţie) este sau nu
concomitentă cu variabila-efect.
În al doilea rând cercetătorul trebuie să observe dacă relaţia de concomitenţă
sau de asociere dintre cele două variabile nu este o simplă prezenţă (sau
întâmplătoare) sau include şi variaţii ale nivelelor celor două variabile (şi
variabila-cauză şi variabila-efect).
În al treilea rând, chiar dacă cele două variabile (şi cauza şi efectul) includ
variaţii de nivel, acestea nu pot conduce neapărat la concluzia unei relaţii
cauzale reale întrucât este posibil ca variaţia acestora să fie influenţată fie de
factori-cauze aleatorii, fie de variabile neluate explicit în seamă în studiul
fenomenului respectiv.
Pentru a da un răspuns, este necesar, în al patrulea rând să se observe dacă
16
variaţia factorului-cauză precede cu adevărat variaţia factorului-efect. Şi în fine, în
al cincilea rând, trebuie observat dacă această relaŃie de succesiune, cauză-efect,
mai ales sub aspectul nivelului de variaţie al fiecăruia (cauză şi efect) nu există şi
influenţe ale altor factori-cauză care generează variaţia efectului.
Cum această alternativă - influenţa altor factori - este o situaţie foarte
frecventă în rândul fenomenelor economice vom putea introduce, alături
de cele două variabile (A-cauză şi B-efect) un număr nelimitat de alţi
factori.
Pentru simplificare, alături de A şi B vom introduce doar unul singur. Vom
observa că, cel de-al treilea factor, C, poate interveni în mai multe feluri asupra
relaţiei A – B.
b. Stabilirea de relaţii funcţionale între variabile.
Această operaţiune - fundamentală în orice domeniu al ştiinţei -
intervine numai după ce s-a constatat că între două sau mai multe variabile există
legături cauzale. Ea constă în precizarea cu rigoare a poziţiei pe care urmează să o
ocupe, într-o relaţie funcţională, variabilele identificate şi anterior analizate:
care variabile sunt factori-cauze şi care variabilă este efectul, respectiv care
variabile sunt independente (xi) şi care variabilă este dependentă (y).
Această problemă este însă cât se poate de dificilă, necesitând o
analiză specială. Faptul este pe deplin explicabil dacă ţinem seama că în practică
una şi aceeaşi variabilă poate ocupa într-un sistem o poziţie de variabilă
independentă, iar într-un alt sistem studiat ocupă poziţia de variabilă dependentă.
Explicarea fenomenului economic se realizează cu un ansamblu foarte
complex, variat de metode, mijloace, tehnici şi instrumente.
Această exigenţă rezultă nu numai din complexitatea fenomenelor
economice cercetate, dar şi din caracterul imperfect sau parţial util al oricărei
metode de cercetare, de calcul şi analiză.
Întreaga gamă de metode, tehnici şi instrumente de cercetare trebuie să se
adecveze întotdeauna în raport cu particularităţile şi cerinţele concrete ale
fenomenului economic cercetat.
y y
x x
Dacă legătura dintre variabile este de o însemnătate mai mică, stocastica, mulţimea
de puncte formează un nor în formă de elipsă. Legătura este cu aît mai mare cu cît
raza elipsei este mai mică.
y y
x x
20
Yx=a+bx
Coeficientul „b” denumit coeficient de regresie, arată măsura în care variază
variabila dependentă în cazul în care variabila independentă se modifică cu o
unitate.
În funcţie de semnul coeficientului de regresie este apreciat tipul legăturii:
• În cazul legăturii directe, b>0;
• În cazul legăturii inverse, b<0;
• În cazul în care b=0, se apreciază că variabilele x şi y sunt
independente.
◼ Regresia multifactorială, dacă funcţia include mai mulţi factori –
regresia multiplă liniară extinde analiza regresiei, utilizînd două sau mai
multe variabilele independente. Astfel, dacă luăm în considerare o variabilă
dependentă (y) şi două variabilele independente (x1 şi x2), modelul de
regresie multiplă liniară va fi:
Y=a+b1x1 + b2x2
În conluzie, metoda statistică, cantitativă de analiză a datelor, permite :
• Verificarea ipotezelor de cercetare înaintate;
• Transformarea fenomenelor şi proceselor economice din format calitativ în
format cantitativ;
• Stabilirea unei legături între cercetarea empirică, legată de colectarea
datelor, şi cercetarea teoretică, legată de interpretarea lor.
21
formă literară, atât de necesară când nu există altă posibilitate de exprimare mai
veridică.
Deci el nu este în mod necesar alcătuit din ecuaţii. Astăzi însă
construcţia de modele apelează frecvent la formalizări matematice. Sub acest
aspect, modelul este un ansamblu de ecuaţii care prezintă un sistem economic într-
o formă abstractă şi simplificată, folosind mai ales pentru a evidenţia cele mai
profunde înlănţuiri şi interdependenţe ale lui cu alte procese şi fenomene
economice.
Modelele au pătruns în mai toate sferele economiei astfel că în
prezent reprezintă un spectru larg în continuă şi rapidă extindere şi diversificare.
De aceea este cât se poate de înţeles şi nevoia învăţării construirii de modele.
În funcţie de nivelul de abstractizare şi generalizare la care se ţinteşte, este
nevoie sau este posibil, modelele se împart în patru categorii principale.
• Modelul imitativ al realităţii (denumit şi iconic);
• Modelul de tip index;
• Modelul simbol (tip ipoteză, lege sau teorie);
• Modelul cibernetic include gradul cel mai înalt de abstractizare; el se
întemeiază pe un sistem cu conexiune inversă (autoreglare).
Cu ajutorul diferitelor tipuri de modele, cu grade diferite de abstractizare şi
simplificare se poate şi trebuie studiat unul şi acelaşi fenomen pentru a realiza cea
mai corectă şi completă imagine asupra realităţii.
Aprecierea măsurii în care modelul utilizat reflectă în mod adecvat şi
îndeajuns fenomenul sau procesul economic se poate realiza numai în
condiţiile constatării unui izomorfism (=identităţi) între structura modelului (între
structura teoriei formalizate în model) şi structura fenomenului economic supus
modelării.
În cercetarea ştiinţifică economică sunt valabile în linii mari cele mai multe
din fazele şi etapele creaţiei ştiinţifice, din alte domenii. Există însă şi o serie de
particularităţi implicite şi explicite la care ne vom opri în caracterizarea generală
pe care o vom face fiecăreia din etapele şi fazele cercetării ştiinţifice.
a) Alegerea temei de cercetare
Alegerea temei de cercetare face parte din faza iniţială, de debut a pregătirii
actului de creaţie stiinţifică.
b) Documentarea ştiinţifică
Încă din faza de alegere a temei, mai ales cercetătorul debutant are nevoie să
realizeze o informare-documentare sumară care să-i permită să pună tema în relaţie
cu unele din cunoştinţele existente.
În faza de documentare, această relaţie teoretico-practică se cere aprofundată sub
cel puţin trei aspecte:
• să cunoască conceptele, noţiunile si categoriile;
• să cunoască bine întreaga teorie a domeniului în care se circumscrie tema (opinii
pro si contra);
• să aleagă indicatorii si metodele de măsurare si analiză.
c) Cercetarea ştiinţifică propriu-zisă. Este cea mai complexă etapă a cercetării
ştiinţifice economice. Ea include mai multe subetape, după cum urmează:
• analiza critică a lucrărilor de specialitate;
• elaborarea si formularea ipotezelor de lucru;
• observarea si analiza atentă a realităţii economice;
• experimentul si verificarea ipotezelor;
• formularea si fundamentarea concluziilor.
Asa cum rezultă chiar si numai din enumerarea acestor subetape, cercetarea
propriu-zisă acoperă nu numai întreaga etapă de incubare, dar si pe aceea de
iluminare.
d) Redactarea si susţinerea publică a lucrării ştiinţifice este o etapă constituită
din cele două faze: redactarea si susţinerea publică. Aceste două faze nu apar în
clasificările etapelor în diferite domenii stiinţifice pentru că acelea se refereau
exclusiv la procesul de creaţie ştiinţifică. Însă este neîndoielnic că redactarea si
susţinerea publică fac obiectul elaborării lucrării de cercetare ştiinţifică în orice
domeniu al ştiinţei.
e) Valorificarea lucrării ştiinţifice. Este o etapă de predare a raportului de
cercetare, de aplicare a rezultatelor obţinute si de acordare a asistenţei de
23
specialitate, a consultaţiilor necesare pentru beneficiar si alţi solicitanţi, de
evaluare a performanţelor (eficienţei) la beneficiari.
24
teme de cercetare ştiinţifică;
• riscul în cercetarea ştiinţifică este mare, din câte am văzut în paragraful
precedent. Acest risc poate fi majorat sau, dimpotrivă, diminuat cu ocazia alegerii
temei de cercetare.
Aceste principii generale de alegere a temei se concretizează si mai mult, pe
baza unor criterii cum sunt:
cunoştinţele cercetătorului despre temă;
dacă tema de care se simte atras nu îi este prea cunoscută, cercetătorul trebuie
să realizeze o informare prealabilă alegerii temei, atât sub aspect teoretic, cât si
practic (într-o bibliotecă, prin discuţii cu un cercetător sau profesor, cu un
specialist din practică);
înclinaţiile cercetătorului să fie puse de acord cu profilul şi cerinţele temei;
importanţa teoretică si practică a temei ce urmează să fie aleasă;
încheierea temei la termenul prevăzut în contract sau pentru anumite
evenimente stiinţifice organizate în ţară sau în străinătate;
Diminuarea riscului alegerii temei necesită evitarea supraestimării posibilităţilor
cercetătorului şi subestimarea complexităţii şi importanţei temei, a posibilităţilor
concrete de informare, documentare si de analiză.
Elaborarea oricărei teme de cercetare implică o organizare specială, în
conformitate cu complexitatea temei. Organizarea este mai amplă în cazul temelor
de complexitate mare si medie si mai restrânsă în cazul temelor cu profil si
amploare reduse.
În toate cazurile de teme, în organizarea activităţii de cercetare, potrivit
principiului partenerial, participă atât cercetătorii cât si managerii.
Însă, aici gradul de implicare diferă considerabil. Dacă pe ansamblul institutului
sau centrului de cercetare răspunderea, în mod firesc cade pe manager, organizarea
activităţii de cercetare a temei este în principal în răspunderea cercetătorului.
Răspunderea este individuală, a fiecărui cercetător, atât în cazul unei teme simple
elaborate de un cercetător, cât si în cadrul unei teme mai complexe elaborată de o
echipă de cercetare. Desigur în echipa de cercetare răspunderea principală cade
asupra sefului echipei, însă aceasta nu înseamnă că dispare cumva si răspunderea
membrilor echipei, în mod individual.
Explicaţia rezidă invariabil în faptul că actul de creaţie este prin definiţie
individual si, deci, si răspunderea nu poate fi decât individuală.
Organizarea cercetării în echipă este modelul mai complex, dar care în esenţă
cuprinde majoritatea aspectelor care privesc si organizarea cercetării unei teme în
mod individual.
Organizarea cercetării în echipă are mai multe avantaje, dintre care:
• permite scurtarea timpului de elaborare a unei cercetări, ceea ce în anumite
cazuri este necesar sau în altele, imperios necesar;
• permite formarea mai rapidă a tinerilor cercetători si evitarea descurajării
acestora, inerente în tot procesul de cercetare a adevărului, în tot actul de creaţie;
• se asigură un larg schimb de opinii, ceea ce evită concluzii si soluţii unilaterale
si permite o mai bună fundamentare a concluziilor fiecărei părţi si a lucrării de
25
cercetare în ansamblu.
Din păcate, munca în echipă include si unele dezavantaje pentru cercetătorii
individuali. Disciplina de echipă, care nu poate fi în nici un fel ignorată, poate
restrânge deseori iniţiativa şi capacitatea de creaţie a cercetătorului membru al
echipei de cercetare. De aceea, în cadrul echipei se cer organizate consultări ale
altor cercetători din domeniul respectiv, discutarea diferitelor părţi ale lucrării
ştiinţifice pe măsura elaborării lor, discutarea lucrărilor (părţilor) înainte de predare
la conducerea institutului si, desigur, înainte de predarea la beneficiar.
Dezavantajele cercetării în echipă se combat şi pe calea limitării acesteia mai ales
la temele complexe care reclamă cercetări inter şi multidisciplinare. Echipa de
cercetare cuprinde un număr foarte variabil, de la 2-40 membrii, uneori mergând şi
până la 100 membrii.
Echipa de cercetare este o structură de organizare a muncii cu caracter
nepermanent, putând reuni cercetători din unul sau mai multe instituţii; ea
funcţionează numai pe durata elaborării unei teme de cercetare ştiinţifică. Un
cercetător poate face parte din mai multe echipe, după caz.
Principiile care stau la baza organizării unei echipe sunt:
• Echipa de cercetare trebuie să cuprindă numărul strict necesar de cercetători,
alesi după criteriul competenţei în domeniul temei de cercetare, al preocupărilor
anterioare;
• Echipa de cercetare trebuie să cuprindă atât cercetători cu experienţă, cât si
cercetători tineri; tinerii se formează mai usor, pot observa mai repede unele erori
cu care alţii s-au obisnuit, pot formula unele teze contradictorii, originale;
• Echipele de cercetare dau rezultate bune dacă membrii acestora sunt legaţi prin
raporturi de stimă si prietenie; dacă nu, cel puţin să se cunoască si să se respecte
reciproc;
• Echipa trebuie să-si fixeze obiective precise care să fie cunoscute de toţi
membrii săi. În cadrul echipei sarcinile de cercetare trebuie să se distribuie clar,
fără ambiguităţi, membrilor săi;
• Stimularea membrilor echipei, pe lângă formele cunoscute, trebuie să nîncludă,
în mod obligatoriu individualizarea si semnarea părţilor realizate individual sau
în colaborare; se evită însusirea muncii altuia, dar, asigură şi o mobilizare a
fiecărui membru al echipei;
• Conducerea echipei de cercetare trebuie încredinţată, în mod obligatoriu, unui
om de stiinţă cu experienţă, cunoscut si recunoscut prin lucrările elaborate, cu
autoritate stiinţifică. Este necesar ca cel mai bun cercetător să fie conducătorul
echipei, mai ales dacă este si un bun organizator, exigent, capabil de dialog si
comunicare deschisă, stiutor în înlăturarea disensiunilor care în cercetarea
stiinţifică sunt frecvente;
• Asigurarea unei ambianţe democratice, de lucru în echipă. Discutarea deschisă,
fără menajamente si adoptarea în echipă a hotărârilor crează atmosfera necesară
muncii în echipă. Abaterile de la acest principiu pot genera lucrări slabe, ca si
atunci când lipseste autoritatea ştiinţifică.
4.3 Formularea scopului, obiectului şi a obiectivelor cercetării
26
Denumirea temei trebuie să conţină două momente principale: obiectul
cercetării şi scopul cercetării.
Obiectul cercetării este însăşi problema de cercetare
Este raţional ca cercetarea să înceapă cu o întrebare de plan general, care ar
permite evidenţierea scopului cercetării. Formularea întrebării principale este un
proces de creativitate individuală, deşi se poate recurge şi la ajutor extern, în
primul rînd, al conducătorului ştiinţific. Consultanţa obţinută poate evita situaţia
formulării unor întrebări prea simpliste sau prea complexe, precum şi a întrebărilor
la care, deja, există răspuns în cercetările efectuate anterior.
Scopul este unic, el fixînd o ţintă, o anumită finalitate.
27
Tabelul 2
Determinarea obiectivelor cercetării în baza
întrebărilor concrete
Întrebări Obiectivele cercetării
1. Ce schimbări în mediul de afaceri 1. Analiza evoluţiei mediului de
stimulează cererea la instruirea de tip afaceri şi a dinamicii instruirii de tip
MBA? MBA.
2. Care din schimbări sînt favorabile 2. Structurarea schimbărilor
şi care – defavorabile, de lungă şi de intervenite în mediul de afaceri.
scurtă durată?
3. Ce modificări în conţinutul MBA 3. Studierea restructurării
introduce mediul de afaceri? conţinutului MBA în vederea adaptării
la mediul de afaceri.
4. Cum influenţează instruirea de tip 4. Determinarea impactului
MBA ameliorarea mediului de afaceri? instruirii de tip MBA asupra
ameliorării mediului de afaceri.
Tabelul 3
28
Graficul executării temei de cercetare
Termenhul Numărul de Sarcina necesară a fi îndeplinită
îndeplinirii săptămîni/luni
Selectarea direcţiei şi formularea temei de cercetare
Familiarizarea cu izvoarele bibliografice şi
determinarea obiectivelor cercetării
Elaborarea sintezei bibliografice
Selectarea metodelor de cercetare
Colectarea datelor primare
Analiza datelor colectate
Scrierea lucrării (tezei / raportului ştiinţific)
Redactarea lucrării
Transmiterea lucrării către coordonatorul ştiinţific /
organizaţia-client
Tabelul 3
Tabelul Hant al executării temei de cercetare
(pentru tezele de doctorat)
Trim. III
Trim. III
îndeplinită
Trim. II
Trim. II
Trim. II
Trim. I
Trim. I
Trim. I
Selectarea direcţiei şi
formularea temei de cercetare
Determinarea obiectivelor cercetării
Documentarea bibliografică
Elaborarea sintezei bibliografice
Selectarea metodelor de cercetare
Elaborarea anchetei
Organizarea anchetării
Introducerea datelor în calculator
Analiza datelor
Verificarea şi concretizarea
rezultatelor cercetării
Consultarea suplimentară a
literaturii de specialitate
Scrierea capitolelor
Transmiterea materialului
29
coordonatorului ştiinţific
Introducerea corectivelor
Redactarea finală a textului
Prezentarea lucrării pentru susţinere
Operaţiile specifice fiecărei teme pot fi incluse într-una din etapele enumerate,
în funcţie de caracter şi importanţă pentru contextul cercetării. Succesiunea
etapelor nu este obligatorie, iar unele activităţi ce figurează ca etape pot fi
recomandate pe întregul parcurs al cercetării (de exemplu, documentarea
bibliografică, colectarea de date).
30
documentarea directă,
consultarea specialiştilor.
În mod corespunzător fiecare dintre aceste forme îndeplineste o funcţie
specifică, distinctă.
31
Locul si rolul documentării în cadrul procesului de cercetare stiinţifică.
Dintre aceste coordonate
menţionăm:
• Documentarea ştiinţifică nu este un scop în sine ci se subordonează
soluţionării unei probleme ştiinţifice
• Cele patru etape interne ale documentării sunt diferenţiate în funcţie de
domeniu, de temă, de cercetător etc. Discernământul cercetătorului este decisiv
pentru asigurarea unei documentări eficiente;
• Documentarea începe chiar din procesul alegerii temei (ca o informare sumară)
şi se continuă susţinut în procesul precizării obiectivelor cercetării; în fapt
documentarea, interesul pentru noi surse şi informaţii stiinţifice se păstrează intact
şi continuă în toate celelalte etape ale cercetării;
• În procesul de documentare apar idei noi, ipoteze ce urmează să fie
verificate ulterior si chiar anticipaţii ale unor concluzii finale. În consecinţă,
aprecierea documentării ca fază pregătitoare a cercetării si creaţiei ştiinţifice nu
poate fi considerată nici ca o etapă auxiliară sau inferioară, dar nici ca o separare
absolută de celelalte etape de cercetare ştiinţifică;
• Cu toate caracteristicile menţionate, documentarea ştiinţifică nu coincide,
nu se suprapune si nu poate fi confundată, în nici un fel, cu cercetarea ştiinţifică, cu
actul de creaţie, de incubare si de iluminare.
32
limitează la documente secundare şi terţiare rămâne o pseudodocumentare.
Obiectivele lecţiei:
- să identificăm esenţa şi particularităţile cercetării propriu-zise;
- să examinăm subetapele cercetării propriu-zise;
- să examinăm rolul şi conţinutul observării stiinţifice;
- să clarificăm esenţa şi particularităţile elaborării ipotezelor ştiinţifice;
- să identificăm rolul şi specificul măsurării economice;
- să examinăm unele procedee de verificare a ipotezelor;
- să nominalzăm principalele exigenţe faţă de concluziile ştiinţifice.
35
Pînă în prezent am examinat trei etape ale cercetării:
- Alegerea temei de cercetare;
- Planificarea procesului de cercetare;
- Documentarea ştiiţifică.
36
2. Rolul şi conţinutul observării stiinţifice.
37
◊ sistemul de cunoştinţe prealabile;
◊ sistemele de aparatură care prelungesc organele de simţ, amplificând
uneori mult performanţele.
7. Observarea - ca metodă ştiinţifică de cunoaştere - implică şi realizarea de
cercetări de caz şi multidisciplinare.
8. Observarea ştiinţifică “nu o avem, nu se realizează de la sine, ci o
facem”;
9. Observarea ştiinţifică este întotdeauna pregătită de un interes concret-
specific, de o întrebare sau de o problemă bine pusă.
10. Prin observarea ştiinţifică se obţin informaţii empirice care, după
prelucrare, ajută la înţelegerea fenomenelor economice.
11. Observarea ştiinţifică dau cercetătorului multe informaţii preţioase
despre însuşirile şi proprietăţile fenomenului economic.
Totodată, informaţia furnizează observarea rămân în mare măsură în sfera
exterioară, fenomenologică, la suprafaţa problemei cercetate. Ele nu aduc aproape
de loc elemente, oricum, cu totul insuficiente de înţelegere a esenţei fenomenului, a
mecanismelor interne, a pricipiilor şi legilor lui de mişcare şi evoluţie. Fiecare
dintre aceste momente formulează nu numai exigenţe comune, dar şi exigenţe
specifice pentru metodele, tehnicile şi instrumentele de analiză.
Toate operaţiunile legate de explicarea fenomenelor şi proceselor economice
gravitează în jurul ipotezei ştiinţifice.
38
lumea aparenţelor şi realitatea descrisă de această ipoteză; este îndrăzneaţă, dacă
face predicţii despre evenimentele şi fenomenele încă necunoscute; îndrăzneala şi
caracterul ei riscant sporeşte pe măsură ce cresc numărul, varietatea şi exactitatea
acestor predicţii”.
39
reformulare ipoteza nu se verifică, cercetătorul trebuie să renunţe la
ipoteză.
• Ipoteza parţial infirmată de datele empirice urmează să fie reluată în
condiţii mai riguroase, pentru a putea decide asupra confirmării sau
infirmării ei.
• Ipoteza parţial verificată, dar neinfirmată, este considerată a fi numai
confirmată.
• Când ipoteza nu este nici infirmată şi nici confirmată, cauzele pot fi
asociate cu insuficienţe metodologice (lipsa tehnicilor de prelucrare
satisfăcătoare a informaţiei, lipsa procedeelor de verificare
corespunzătoare) sau slaba calitate a datelor. În aceste caz, cercetarea
se poate fie amâna, fie abandona.
O ipoteză incertă nu-şi pierde atributele de ipoteză. Ea rămâne în patrimoniul
ştiinţei, urmând a fi verificată mai târziu (în istoria ştiinţei sunt cunoscute ipoteze
care au fost verificate după decenii sau secole de la elaborarea lor). Ipotezele
incerte trebuie să fie comunicate pentru stimularea cercetărilor ulterioare, după
cum trebuie comunicate şi ipotezele infirmate, pentru ca viitorii cercetători să le
poată evita. Adesea, însă cercetătorii preferă să nu vorbească despre propriile
ipoteze infirmate, din care cauză se creează impresia falsă că verificarea ipotezelor
este o procedură simplă.
Prin urmare, cercetarea ştiinţifică generează două feluri de demersuri
metodologice: creator-constructiv, în cadrul căruia sunt evidenţiate problemele de
cercetare şi elaborate ipotezele, şi critic-valorizator, care constă în testarea
ipotezelor elaborate, ce poate fi reprezentat prin schema următoare:
40
Cunoaşterea Fapte noi
de fond
Problemă de cercetare
Ipoteza posibilă
Testare
Eşec Confirmare
Aplicare
41
După observarea şi cunoaşterea calităţii fenomenului, a structurii şi
însuşirilor sale definitorii începe măsurarea economică, statistico-matematică.
Măsurarea economică reprezintă o condiţie esenţială, de bază a cunoaşterii
ştiinţifice, a afirmării pe mai departe şi a consolidării ştiinţei economice.
Cu ajutorul măsurării economice se realizează aprofundarea analizei
economice, se determină şi se cunosc dimensiunile fenomenelor economice şi
structurile lor interne.
Măsurarea ştiinţifică îndeplineşte un rol covârşitor în procesul de formulare
a ipotezelor şi mai ales în acela de verificare a ipotezelor şi concluziilor ştiinţifice,
atât pentru progresul teoriei cât şi al practicii economice. Cu ajutorul
măsurării economice se realizează analiza aprofundată, numerică a proceselor şi
fenomenelor economice, se depăşeşte stadiul cercetării ştiinţifice economice
empirice, descriptive. Se poate spune deci, chiar şi cu o anumită exagerare,
că ştiinţa economică începe de acolo de unde începe măsurarea fenomenelor
economice.
Indicatorul este o caracteristică sau însuşire (proprietate) exprimată numeric a
unei categorii economice sau sociale, bine definită în timp şi spaţiu. El presupune
un conţinut real şi o formă de exprimare specifică.
Pentru a înţelege cât de cât complexitatea şi dificultatea măsurării
fenomenelor economice - cărora trebuie să le facă faţă statistica şi în măsură mereu
crescândă matematica şi alte discipline - vom insista în continuare asupra câtorva
aspecte deosebit de relevante.
a) Economia, fenomenul economic este complex şi dificil de măsurat în
primul rând pentru că el se manifestă la cel puţin trei niveluri:
• macroeconomic (nivel naţional şi nivel internaţional);
• mezoeconomic (nivel de ramură, subramură şi nivel teritorial);
• microeconomic (nivel de firmă).
b) Oricare ar fi nivelul său de agregare, fenomenul economic în funcţie de
nevoile analizei poate şi trebuie exprimat în unul, mai multe sau chiar toate
unităţile de măsură:
• unităţi naturale
• unităţi natural-convenţionale
• unităţi de timp de muncă (ore)
• unităţi valorice (băneşti)
Se poate lesne observa că pe baza unităţilor de măsură prezentate,
fenomenul economic (producţia, activitatea) poate fi studiat pe orice nivel de
agregare (macro, mezo şi microeconomic).
c) Fenomenul economic (macro, mezo şi microeconomic) are nu numai o
dimensiune numerică cantitativă, dar şi dimensiune calitativă.
d) Fenomenul economic static, la un moment dat este şi prin excelenţă
dinamic.
Din această cauză, a raportului dintre static şi dinamic, mari probleme se pun atât
pentru cercetarea şi măsurarea statistică, dar şi pentru cercetarea şi măsurarea
economică în general, cu ajutorul metodelor matematice, cibernetice, sistemice etc.
• măsurarea statică (în statistică şi în economie) examinează şi evaluează
42
fenomenul economic şi conexiunile lui la un moment dat.
• măsurarea dinamică (statistică şi economică) - asigură evaluarea cât mai
precisă a fenomenului economic în evoluţia sa, temporal.
În ambele cazuri ale cercetării şi măsurării dinamice, ca şi în cercetarea şi
măsurarea statică a fenomenului economic se cer luate în seamă şi bine evidenţiate
proporţiile şi contribuţiile celor două laturi, atât cantitativă, cât şi calitativă.
e) În construirea unor indicatori, cu toate eforturile de reflectare a calităţii,
procesele de agregare (însumare) conduc totuşi la “pierderea” sau
subevaluarea unor aspecte particulare, specifice, esenţiale, calitative, definitorii
pentru fenomenul măsurat.
Din aceste considerente în teoria şi practica statistică-matematică de
măsurare economică s-au elaborat şi alte mijloace complementare de analiză
şi convertire a laturilor calitative în dimensiuni numerice cantitative cum sunt
în special: tehnicile de scalare şi tehnicile de vizualizare a calităţii şi
specificităţii fenomenelor economice.
◊ Tehnicile de scalare includ o serie de particularităţi aşa cum rezultă din cele de
mai jos:
• scala nominală - permite clasificarea subiecţilor studiaţi în două-trei grupe
în raport cu proprietatea (însuşirea) ce a fost scalată, dar fără ierarhizarea lor după
intensitatea fenomenului cercetat şi fără măsurarea distanţelor care separă
aceste grupe.
• scala ordinală - realizează ierarhia a cinci produse de încălţăminte după un
criteriu de referinţă - confortul - realizându-se ierarhia care urmează- primul
produs, al doilea, al treilea etc.
• scala interval - utilizează unităţi de măsură egale care fac posibilă
stabilirea ordinii stărilor analizate mai înainte, cât şi a distanţelor dintre intervale.
◊ Tehnicile de vizualizare au un rol important pentru că realizează legătura
dintre o noţiune abstractă şi reprezentarea pe care o efectuează cercetătorul;
ele redau evoluţia sau şi structura unui fenomen economic prin reprezentare
grafică mult mai sugestivă decât datele oricărui tabel.
Alături de grafice, tehnica vizualizării include şi reprezentarea de scheme. În
cadrul acesteia se reţin componentele principale ale fenomenului şi legăturile
dintre acestea, ceea ce facilitează desluşirea lesnicioasă a esenţei fenomenului. În
fine, în unele domenii (economia muncii) se utilizează şi tehnica filmării sau
înregistrării video.
f) Măsurarea economică, statistico-matematică, capabilă să oglindească atât
latura cantitativă cât şi latura calitativă, îndeosebi pentru analiza
fenomenelor complexe, multifuncţionale foloseşte indicatori exprimaţi şi în
alte unităţi de măsură, ca de pildă:
• mărimi relative;
• mărimi medii;
• indici;
• coeficienţi de variaţie;
• coeficienţi de concentrare - dispersie;
• coeficienţi de corelaţie şi regresie;
43
• coeficienţi de elasticitate;
• parametrii ecuaţiilor estimatoare etc.
Cu ajutorul acestor indicatori se iau în seamă în procesul de măsurare
economică, toate exigenţele măsurării economice . Cunoaşterea cauzală a
fenomenelor economice se realizează cu ajutorul unui ansamblu de procedee de
măsurare, de multă vreme consacrate şi larg utilizate astăzi, pretutindeni, în
ţară şi în lume.
47
ipoteza verificată se transformă în teză, lege, teorie ştiinţifică şi soluţie
practică.
48
1. Identificăm problema de cercetare;
2. Formulăm scopul principal al cercetării;
3. Determinăm obiectul (domeniul) cercetării;
4. Formulăm tema cercetării;
5. Determinăm obiectivele (sarcinile) cercetării;
6. Formulăm denumirea a 3 capitole;
7. Pe tot parcursul cercetării noi efectuăm documentere directă, cea
bibliografică, precum şi consultarea specialiştilor;
8. Efectuam cercetarea propriu-zisă conform paşilor identificaţi la lecţia de
actăzi, care include:
- Planificarea subetapelor cercetării propriu-zise a temei alese.
- Efectuarea observării ştiinţifice, folosid procedee de cunoaştere comună şi
ştiinţifică.
- Elaborarea ipotezelor ştiinţifice.
- Efectuarea măsurării economice a fenomenelor economice alese, a
interacţiunilor dintre aceste fenomene, precum şi relaţiile dintre fenomenele
examinate şi factorii ce le determină;
- Aplica procedeelor emperice și teoretice de verificare a ipotezelor;
- Fundamentarea concluziilor făcute.
9. Redactarea lucrării;
10.Susţinerea lucrării (în cazul tezei de licenţă va fi suţinerea publică, în
cazul unei lucrări de cercetare la întreprinderea unde luctaţi va fi susţinerea
lucrării în faţa şefului, în cazul unei lucrări de cercetare la comandă, va fi
susţinerea lucrării în faţa comandatarului);
11. Valorificarea lucrării (obţinerea notei pentru teza de licenţă, sau
publicarea lucrării, sau altceva).
Funcţia principală a redactării este de a pune cât mai deplin în lucrare rezultatele
investigaţilor obţinute în etapele precedente.
În cadrul redactării se disting mai multe etape, care se cer parcurse în succesiunea
lor logică:
1. Elaborarea unui plan de redactare.
2. Redactarea propriu-zisă a lucrării.
3. Definitivarea redactării lucrării.
c) Alcătuirea bibliografiei.
Bibliografia cuprinde, în ordinea alfabetică a principalelor surse bibliografice.
Pornind de la specificul obiectului cercetării, pot fi utilizate mai multe moduri de
întocmire a bibliografiei, inclusiv:
➢ după categoria lucrărilor (documenteoficiale,manuale, dicţionare, atlase,
monografii etc.);
➢ în funcţie de modul în care au fost utilizate lucrările;
➢ alfabetic, după autori (în lipsa menţionării autorilor, după titlu);
➢ în ordinea cronologică a apariţie lucrărilor;
➢ în ordinea citării în text a lucrărilor.
Bibliografia tezei de licenţă se recomandă a fi prezentată după categoria lucrărilor
în ordinea alfabetică şi cuprinde:
⚫ Documente oficiale (mai întîi, sunt enumerate documentele internaţionale,
constituţia, codurile, alte legi, actele subordonate legii) şi alte documente
scrise cu caracter latine, documente scrise cu caractere chirlice.
⚫ Dicţionare;
⚫ Manuale;
⚫ Monografii;
⚫ Articole;
⚫ Surse internet.
Acolo unde lipsesc numele autorilor, se pun trei asteriscuri (semn grafic în
formă de steluţă [*]).
De exemplu: ***Mioriţa (texte poetice alese). Bucureşti: Ed. ”Minerva”, 1980.
Sursele bibliografice, indiferent de caracter, moment şi loc de apariţie sau
origine, sunt listate, de regulă, alfabetic, prin precizarea următoarelor elemente
bibliografice.
52
1. Numele şi iniţialel 1. Autorul capitolului 1.Numele şi iniţialele
autorului; (dacă există); autorului;
2. Titlul exact, însoţit 2. Titlul capitolului; 2.Titlul articolului;
eventual de subtitlu;
3. Locul publicării; 3.Numele şi iniţialele 3.Titlul revistei;
autorlui lucrării din care
este luat capitolul;
4. Editura; 4. Titlul monografiei; 4.Anul ediţiei;
5. Anul ediţiei; 5. Locul publicării; 5.Numărul, volumul;
6.Numărul de pagini. 6. Editura; 6.Paginile care se referă
la capitol (de la – pînă
la)
7. Anul ediţiei;
8. Paginile care se referă
la capitol (de la – pînă
la)
d) Selectarea anexelor.
⚫ Anexele sunt destinate includerii în lucrare a unor date şi informaţii (calcule,
grafice, scheme, sinteze sau extrase din legi, studii de caz) mai largi decât
cele ce au fost utilizate în text; ele se folosesc pentru a întări susţinerea
tezelor şi ideilor, inclusiv a informaţiilor din text; se indică precis sursa din
care au fost construite sau extrase anexele.
▪ Casete, note, comentarii
⚫ Casetele curpind texte suplimentare, având legătură cu subiectul abordat în
pagină, paragraf, subcapitol sau capitol. Ele pot fi destinate şi prezentării
succinte a unor cercetători, autori sau specialişti cunoscuţi, prin câteva date
bibliografice şi elemente de încadrare în anumite curente, şcoli, ideologii
politice etc. Tot în casete pot fi plasate şi exemple, cazuri şi trimiteri cu
descrieri succinte la realizări anterioare în domeniu. Casetele se plasează în
textul de bază al lucrării, prin separarea spaţială sau chenare.
⚫ Notele de subsol conţin explicaţii cu privire la un cuvînt sau o expresie din
textul curent , sursa citatelor sau comentarii utile al căror loc ar fi nepotrivit
în text. Ele pot să apară în subsolul paginii sau la sfîrşitul capitolului după o
trimitere corespunzătoare făcută în textul de bază.
e) Scrierea introducerii.
În introducerea tezei de licenţă, ajutorul reflectă, în mod obligatoriu, următoarele
momente:
➢ Actualitatea temei investigate şi gradul de studiere a acesteia;
➢ Scopul, obiectul şi obiectivele cercetării;
➢ Structura şi conţinutul lucrării;
➢ Metodele de cercetare aplicate;
➢ Caracteristica surselor bibliografice.
53
f) Oformarea abrevierilor şi simbolurilor.
La redactarea tezei pot fi folosite abrevieri şi simboluri. Abrevierile sunt admise în
lucrările ştiinţifice în cazurile în care s-au impus ca atare în literatura de
specialitate sau prin standardele de redactarea a textelor de specialitate. Pentru
cuvinte, concepte sau nume de organisme cu caracter internaţional, chiar dacă se
foloseşte denumirea în limba română, se preferă abrevierea în limba de circulaţie
în care acestea sunt cunoscute (ex. pentru Asociaţia Internaţională de Dezvoltare
se recomandă abrevierea IDA – International Development Association – în
engleză).
g) Alcătuirea cuprinsului.
Exemplu de cuprins.
Cuprins
54
Introducere.................................................................................................................3
Capitolul I. Aspectele teoretico-ştiinţifice ale managementului performanţelor
în condiţiile economiei de piaţă..............................................................................7
1.1 Esenţa şi măsurarea performanţei
economice..................................................................................................................7
1.2 Conceptul de management al performanţei în economia de piaţă.....................19
1.3 Abordarea eficienţei economice în contextul managementului
performanţei............................................................................................................26
Capitolul II. Evaluarea performanţelor aviaţiei civile
din Republica Moldova.........................................................................................36
2.1 Caracteristica aviaţiei civile autohtone..............................................................36
2.2 Evaluarea managementului în domeniul aviaţiei civile.....................................40
2.3 Analiza performanţelor aeroporturilor din Republica Moldova........................53
2.4 Analiza activităţii agenţilor economici din aviaţia civilă autohtonă.................67
Capitolul III. Concepţia creşterii performanţelor Reţelei Naţionale
Aeriene....................................................................................................................82
3.1 Concepţia şi direcţiile strategice de activitate a Reţelei Naţionale Aeriene......82
3.2 Modelul de evaluare a managementului performanţelor
a transportului aerian...............................................................................................87
3.2.1. Modelul de evaluare a managementului performanţei pentru transportarea
încărcăturilor în Reţeaua Naţională Aeriană...........................................................87
3.2.2. Modelul de evaluare a managementului performanţei pentru transportarea
pasagerilor în Reţeaua Naţională Aeriană.............................................................102
3.3 Crearea Hub-ului logistic pe lângă Reţeaua Naţională Aeriană......................105
Încheiere................................................................................................................120
Bibliografie............................................................................................................125
Anexe.....................................................................................................................134
h) Scrierea adnodării.
Scrierea adnodării tezei de master în Republica Moldova se face în limba romînă şi
limba ehgleză, sau şi altă limbă. Exemplu de adnotare.
Adnotare
la teza de master în economie cu tema
“Racordarea RM la obiectivele de dezvoltare în mileniul al III”
Teza de master” Racordarea RM la obiectivele de dezvoltare în mileniul al
III” reflectă probleme de mare actualitate, referindu-se la un segment esenţial
al economiei mondiale şi anume, economia ţărilor în dezvoltare. Preocuparea
principală a studiului a fost conturarea structurală a principalelor fenomene
conceptuale şi, în acest context, mi-am construit, ordonat şi organizat teza în
cuprins, trei capitole, concluzii finale, bibliografie selectivă şi anexe. Pe aceasta
structură s-a derulat analiza detaliată a fenomenului subdezvoltării, caracteristic
ţărilor în dezvoltare, şi s-au putut contura trăsăturile de ansamblu ale dezvoltării lor
pe plan internaţional. Astfel, pentru fiecare zonă specifică de ţări s-au stabilit
condiţiile de evoluţie, ritmurile de dezvoltare şi tendinţele specifice. Acest proces
55
s-a finalizat cu realizarea rezumatului tezei.
Deci, primul capitol prezintă cîteva puncte de vedere privind subdezvoltarea
economică şi conceptul de dezvolatre economică, cauzele statelor subdezvoltate şi
indicatorii de comensurare, cu referire la indicele dezvoltării umane, ca un
instrument de măsurare a complexităţii dezvoltării umane, dar şi la factorii critici
şi externi care împiedică dezvoltarea.
În capitolul al doilea, am tratat modele de strategii ale dezvoltării economice
în lume, în special analizînd problemele dezvoltării ţărilor lumii a treia, pe baza
cărora sunt propuse o serie de politici, strategii internaţionale de dezvoltare şi
direcţii de acţiune privind relansarea dezvoltării economice.
Şi în final, capitolul al treilea, analizează problematica dezvoltării economice
în RM, estimează nivelul de dezvoltare, cu dimensiunele interne ale RM,
problema dezvoltării, înnaintîndu-se astfel, politici şi strategii de dezvoltare a
Republicii Moldova. Pe cînd, concluziile şi propunerile au pus accentul
pe,obiectivul privind lichidarea subdezvoltarii, care apartine întregii comunităţi
internationale, deci este o problemă globală cu care se confruntă omenirea.
Aşadar, valoarea datelor şi informaţiilor cercetate şi interpretate după tehnica
şi concepţia la care am facut referire pe parcursul celor expuse mai sus, plecînd de
la cauză la efect pentru a ajunge la soluţii şi măsuri de control, constituie
fundamentul tezei oferindu-i substanţă şi originalitate. Aceste trăsături definitorii
ale fondului lucrării sunt dublate de prezentarea într-un stil clar, concis, riguros a
rezultatelor cercetării şi investigării domeniului abordat.
Adnotare (engleză)
ANNOTATION
of the graduation paper at the economy on the topic
“The recomandation of the Republic of Moldova to the objectives of the
development in the third millennium”
The graduation paper “The recomandation of the Republic of Moldova to the
objectives of the development in the third millennium” reflects the actual
problems, referring to the essential segment of the world economy as the economy
of the countries in transition.
The general aim of the present work is the determination of the structural
peculiarities of the main conceptual phenomena. The graduation paper consists of
three chapters, final conclusion, selective bibliography and annex. Based on this
structure, are shown the detailed analysis and characteristics of the phenomena of
the underdeveloped countries. Also here are mentioned the specific features of it’s
development at the international level. For every particular group of the countries
were established the conditions of the evolution, the tendency of development and
other specifications.This process has ended with the summary of the graduation
paper.
The first chapter consists of different points of view referring to the
underdeveloped economies and the causes of it, the development concept, and the
index of the human development as the specific instrument of the complexity of
that as a whole and the obstacle to the economic development.
56
The second chapter describes the strategy models of the world economies, in
particular analysing the economies of the third world countries. On this base were
developed the policies, directions and international strategies of the economic
development.
In the third chapter are analyzed the problem and the level of the
development of the Republic of Moldova, the internal index dimensions and main
strategies, policies of the development of the Republic of Moldova. The
conclusions and suggestions pay attention to the liquidation of the
underdevelopment, which today is the global problem of the world.
The present value of the data and target information stated according to the
technics and conceptions within the present work. The present work is based on the
analysis, beginning from the cause to effect and tending to the solution and
measures of control, gives the original meaning. These characteristic features of
the structure of the work are duplicated by presentation of the results of research in
the given field in a strict and clear stile.
57
lanţului de consecinţe favorabile şi nefavorabile ale unor ipoteze, la
respectarea deplină a deontologiei economistului;
⚫ eficacitatea textului, ce constă în deschiderile, mai mici sau mai mari, pe
care o lucrare le realizează în serviciul beneficiarului, specialist, practician
sau teoretician, în impulsul pe care-l capătă progresul economic şi progresul
social; un text este eficient, nu doar atunci când se citeste uşor, ci mai ales
atunci cand îl pune pe ganduri pe cititor, oricare ar fi acesta;
⚫ stilul redactării trebuie să fie:
➢ personal (folosirea unui limbaj personal, care dezvăluie că autorul
stăpaneste problema studiată şi nu imprumutarea prin copiere a limbajului
altor autori;
➢ să impletească stilul abstract cu cel concret, descriptiv-ilustrativ, dar fără să
abunde în descrieri obositoare, inutile);
➢ concentrat şi direcţionat pe ideea centrală a lucrării, susţinerea şi
confruntarea acesteia cu alte idei, metode, concluzii;
➢ coerent, fără reveniri, repetări, omisiuni sau treceri de la o problemă la alta;
➢ responsabil adică să nu manifeste superficialitate faţă de consecinţele
directe şi indirecte, imediate şi intârziate, favorabile şi nefavorabile, fie ele
economice, sociale, politice sau de altă natură;
⚫ acurateţea gramaticală şi literară, adică o bună stăpanire a limbii literare,
ca şi a limbajului de specialitate;
⚫ participarea la efectuarea de studii şi cercetări este garanţia reuşitei
fiecăruia;
⚫ a doua încercare este intodeauna mai uşoară şi mai plină de satisfacţii;
⚫ să se asigure o succesiune logică, coerentă a structurii lucrării;
⚫ dimensiunile diferitelor structuri (capitole, paragrafe etc) să fie definitivate
în raport cu importanţa problemei pe care o abordează pentru lucrarea în
ansamblu;
⚫ obiectivele lucrării, tezele, concluziile să fie formulate riguros şi nuanţat,
astfel încât să asigure înţelegerea precisă a demersului ştiinţific;
⚫ explicarea clară şi argumentată a tuturor afirmaţiilor şi ideilor;
⚫ evitarea includerii de amănunte inutile şi obositoare; detaliile sunt
necesare în măsura în care ajută la înţelegerea mai bună a ideilor abordate;
⚫ corectitudinea datelor, calculelor şi a trimiterilor bibliografice;
⚫ acurateţea stilistică şi unitatea de limbaj (mai ales cand este vorba de o
lucrare elaborată de grupuri de studenţi sau de cercetători);
⚫ eliminarea repetărilor de idei, de citate, de cifre, cu excepţia unor situaţii
cu totul speciale.
58
formale într-o succesiune raţională şi în proporţii rezonabile, care să
asigure identificarea cu uşurinţă a ideilor de bază.
⚫ Se recomandă ca teza să includă 3-4 capitole, inclusiv, după caz, un studiu
de caz.
⚫ Fiecare capitol să cuprindă circa 3-5 subcapitole.
⚫ Fiecare subcapitol să fie dezvoltat pe circa 3-5 pagini.
⚫ În cazul unor teme cu dezvoltări ramificate ale ideilor de bază, subcapitolele
pot fi divizate în paragrafe, marcate prin numere de ordine corespunzătoare
(o cifră adăugată la numărul de ordine al subcapitolului la care aparţine).
⚫ Se recomandă ca fiecare subcapitol sau paragraf să fie de minimum 2
pagini, şi maximum 10 pagini.
⚫ Pentru o mai uşoară identificare a componentelor structurale ale lucrării se
recomandă o codificare standard de următorul tip:
▪ Cifre latine (I, II etc.) pentru părţi şi capitole;
▪ Cifre arabe, adăugate după punct la numărul capitolului pentru subcapitole
(1.1, 1.2 etc.);
▪ Cifre arabe, adăugate la numărul de ordine al subcapitolului pentru paragrafe
(1.1.1., 1.2.1. etc.)
▪ Litere majuscule ale alfabetului latin (A, b, C etc.) pentru marcarea
dezvoltării ideilor distincte în cadrul subcapitolelor;
▪ Litere mici ale alfabetului latin (a, b, c etc.) pentru marcarea unor
componente omogene ale ideilor de bază în cadrul subcapitolelor;
▪ Cifre arabe (1, 2, 3 etc.) pentru enumerări seriale, în care intervin şi
explicaţii de dimensiuni reduse;
▪ Liniuţă simplă (cratimă) la început de rând în cazul enumerării elementelor,
fără alte explicaţii decât cea care precede enumerarea.
Alte exigenţe.
Citate şi preluări de idei.
⚫ Cercetătorul trebuie să aibă buna-credinţă necesară sublinierii antecedentelor
în domeniul şi contribuţiei sale personale, pentru evitarea compilaţiei şi
plagiatului, dezonorate pentru cel care le comite.
⚫ Compilaţia prezintă o lucrare fără originalitate, compusă din extrase din
diferiţi autori.
⚫ Plagiatul este acţiunea celui ce îşi însuşeşte rezultatele cercetării unui autor
fără a face vreo referinţă. De cele mai multe ori plagiatul se ocoleşte prin
parafraze, adică prin redarea ideii altuia în cuvinte proprii, dar şi atunci
autorul onest, care parafrazează, arată sursa inspiraţiei. Cea mai bună
metodă de a evita plagiatul este să se arate sursa inspiraţiei fie între
paranteze, fie într-o notă de subsol.
⚫ Citatele sunt extrase, "mot a mot" ale unor idei importante, din lucrările
studiate, folosite in vederea susţinerii sau combaterii unui punct de vedere.
Este de dorit ca citatul extras să cuprindă o singură idee pentru a nu fi prea
lung si a focaliza atenţia cititorului asupra acelei idei abordate.
59
⚫ Cand citatul nu poate fi restrans la o singură idee deoarece s-ar trunchia, el
se redă mai larg dar se subliniază ideea ce interesează prin menţionarea
"Nota autorului – n.a." sau "Sublinierea noastră - s.n.".
⚫ Citatele sunt redate între ghilimele sau scrise cu alte caractere (cursive sau
italice, de exemplu), cu trimitere obligatorie la sursă. Identificarea sursei
citatelor se face între paranteze pătrate cu trimitere la lucrarea ce figurează
cu numărul de ordine respectiv din lista referinţelor bibliografice şi la
numărul respectiv al paginilor.
✓ De exemplu, [9, p. 23] precizează faptul că citatul, după care a fost plasată
respectiva paranteză, este reprodus din lucrarea ce figurează la poziţia 9 în
lista bibliografică la pagina 23.
✓ Pentru citatele care trec pe două pagini succesive se menţionează ambele
pagini (exemplu, [9, p. 23-24]).
⚫ Preluările de idei sunt reflectate în note ssu casete speciale şi nu prin simple
trimteri, precum citatele (care sunt preluări integrale de secvenţe de text).
Ele presupun împrumutul întregului sistem raţional al demersului pe care se
bazează o concluzie ştiinţifică, un raţionament, o soluţie, o relaţie de calcul a
altui autor.
Procesarea lucrărilor ştiinţifice.
⚫ Amplasarea pe foaie a titlului lucrării presupune următoarele dimensiuni :
marginea stîngă 2,5 cm, marginea dreaptă 1,0 cm, marginea superioară şi
inferioară 2,0 cm.
⚫ Aşezarea textului în pagină (paginarea) se poate face în moduri diferite: la
un interval de 1 rînd, 1,5 rînduri şi 2 rînduri.
⚫ Procesarea la 1 rînd se utilizează pentru a delimita textul obişnuit de un text
mai în detaliu, explicativ.
⚫ Se mai utilizează şi pentru a lămuri notele din subsol.
⚫ Cînd se introduce textul la un rînd, între cele două aliniate se lasă un spaţiu
dublu (de 2 rînduri).
Între titlul capitolului şi următorul rînd, se lasă libere 2 intervale.
⚫ Titlurile scurte se scriu pe un rînd; titlurile mai mari se scriu pe mai multe
rînduri; fragmentarea titlului se face astfel încît să existe o armonie estetică;
nu se face niciodată fragmentarea după un articol sau prepoziţie; la sfîrşitul
titlului nu se pune punct.
⚫ Denumirea capitolelor se scrie în format 14 pt bold, pentru denumirile
subcapitolelor se va folosi formatul 12 pt bold, iar pentru paragrafe formatul
12 pt cursiv bold. Între titlul subcapitolului sau al paragrafului şi rîndul
următor de lasă libere două intervale.
⚫ Alte evidenţieri se realizează prin scrierea prin bold (aldin), cursiv (italic),
culoare roşie, scrierea cu majuscule, scrierea cu spaţii între cuvinte sau
litere, evidenţierea prin chenar.
⚫ Aliniatele vor fi începute la 6-8 caractere faţă de începutul rîndurilor
normale
60
⚫ Relaţiile de calcul vor fi numerotate, în cadrul fiecărui capitol, prin
combinaţii de cifre arabe, prima desemnînd numărul capitolului, iar a doua
numărul de ordine al relaţiei (formulei) în cadrul capitolului respectiv.
De exemplu, combinaţia 4.1 desemnează prima relaţie scrisă în capitolul 4.
⚫ Tabelele ce apar în textul de bază vor fi numerotate cu acelaşi sistem: prima
cifră din combinaţie va desemna numărul capitolului, iar a doua, după punct,
numărul de ordine al tabelului respectiv în cadrul capitolului.
⚫ Fiecare tabel va avea precizat, imediat după numărul de identificare,
denumirea prin care se sugerează conţinutul.
⚫ Numerotarea paginilor se realizează cantrat.
62