Tema I: Ştiinţa contemporană, cinoşterea umană şi cercetarea.

• Obiectul de studiu şi curriculumul disciplinei.

• Esenţa, structura şi funcţiile ştiinţei.
• Principalele caracteristici ale ştiinţei contemporane.
• Corelaţia dintre ştiinţă, cunoaştere şi cercetare (ansamblu, obţinere,
acumulare). Cercetarea ştiinţifică şi tipurile ei.

1.2 Esenţa, structura şi funcţiile ştiinţei. Principalele trăsături caracteristice

ale ştiinţei contemporane.

Esenţa ştiinţei. Ştiinţa este un fenomen complex, care poate fi privit din diferite
puncte de vedere:
• bază a concepţiei despre lume şi natură, o formă a conştiinţei sociale,
• o componentă a culturii spirituale,
• o componentă a forţelor de producţie.
Ştiinţa este definită în cele mai diferite formule:
• ştiinţa „un ansamblu de cunoştinţe sistematizate şi verificate de practică”,
• o cunoaştere bazată pe fapte reale care explică şi rezolvă problemele
practice”,
• „o cunoaştere care poate fi verificată şi confirmată empiric”,
• „o cunoaştere care se ocupă cu studiul legilor care guvernează realitatea şi
pe baza cărora se elaborează previziuni ştiinţifice”.
Ştiinţa, potrivit Dicţionarului Petit Robert, este definită drept „cunoaştere
exactă, universală şi verificabilă”.
Conform Dicţionarului explicativ al Limbii Romîne, ştiinţa reprezintă un
„ansamblu sistematic de cunoştinţe despre natură, societate şi gândire; ansamblu de
cunoştinţe dintr-un anumit domeniu al cunoaşterii”.

Structura ştiinţei. În sistemul ştiinţei pot fi evidenţiate trei grupe mari sau
subsisteme ale ştiinţei:
1. ştiinţe umanitare;
2. ştiinţe reale;
3. ştiinţe tehnice.
Toate acestea se deosebesc prin obiectul lor de studiu şi metodele de investigaţie
ştiinţifică.
În funcţie de obiectul de cercetare, direcţia de dezvoltare şi practica necesară,
ştiinţa se poate evidenţia în:
• ştiinţe fundamentale
• ştiinţe aplicative
Ştiinţele se dezvoltă permanent, realizându-se treptat procesul de diferenţiere a lor
şi apar noi ramuri, cum sunt cibernetica, nano-tehnologia, fizica cuantică, etc.
Concomitent , are loc procesul de integrare a ştiinţelor, care rezida în apariţia si
dezvoltarea ştiinţelor ce se găsesc la intersecţia altor ştiinţe, acestea ocupând un
intermediar. Drept exemplu pot servi biofizica, estetica tehnică,geografia

1
economică, economia serviciilor, biochimia, fizica nucleară, istoria contemporană,
etc.

Funcţiile ştiinţei. Pentru a evidenţia şi înţelege funcţiile ştiinţei la etapa actuala

trebuie să evidenţiem, în primul rând rolul ştiinţei contemporane. Rolul ştiinţei se
sflă în permanentă schimbare. Rolul ştiinţei a sporit treptat în funcţie de evoluţia
societăţii omeneşti. Ştiinţa a început să se dezvolte odată cu apariţia civilizaţiilor
umane. Pe parcursul evoluţiei importanţa ştiinţei s-a schimbat permanent. Începînd
cu secolul XIX, de la declanşarea revoluţiei tehnico-ştiinţifice şi pînă în prezent,
ştiinţa a devenit umportant sector al economiei şi factor de producţie fără de care
nu este posibil progresul economic şi social. Multe descoperiri ştiinţifice au fost
făcute în secolul al XX-lea (cinematograful, energia atomica, radioul, televiziunea,
informatica si cibernetica etc.), care au schimbat cardinal nu numai modul de viaţă
al oamenilor, dar şi felul de gândire al lor. A crescut numărul descoperirilor
ştiinţifice. Daca în perioada 1940-1960, numărul acestora se dubla aproximativ
la fiecare 10-15 ani, apoi la începutul secolului al XXI-lea el se dublează la
fiecare 2-3 ani.

Funcţiile principale ale ştiinţei contemporane sînt:

1. Funcţia spirituală, care presupune dezvoltarea spirituală, a modului de gândire
al oamenilor. Cercetarea acestei probleme este foarte complicată, deoarece avem
de a face cu „sufletul" omului, cu materia lui „cenuşie".
2. Funcţia materială, ce prevede participarea ştiinţei la procesul de producere a
bunurilor maleriale.
3. Funcţia de dirijare. Cu ajutorul ştiinţei se introduc foarte multe noutăţi în
sistemul de management, exemplu: dirijarea sistematică.
4. Funcţia de apărare. Datorită ştiinţei au fost create diverse tipuri de arme,
printre care şi una dintre cele mai distrugătoare - bomba atomică.
5. Funcţia informaţională. Numai datorită ştiinţei se dezvoltă în prezent
internetul, tehnologiile informaţionale, computerizarea activităţii umane etc.
6. Funcţia psihologică, care prevede analiza modului de gândire, psihologiei
sociale, raţionalismului social inteligenţei şi comportamentului omului în societate.
Actualmente, funcţiile sociale, politice, economice si culturale ale ştiinţei s-au
amplificat considerabil. Cu ajutorul ştiinţei se soluţionează multiple probleme ale
societăţii contemporane.

Principalele tăsături caracteristice ale ştiinţei contemporane sînt:

I. Creşterea rolului social al ştiinţei - în prezent nu există nici о sferă de activitate
umană, în care să nu fie implicate ştiinţa, care influienţează direc şi permanent
omul.
II. Pentru ştiinţa contemporana este specific un mod de gândire sintetic, interactiv,
care se manifestă în trei direcţii:
- unificarea domeniilor clasice ale ştiinţei şi formarea ştiiţelor de frontieră - chimia
fizică, biochimia, biofizica etc;
- apariţia unor noi ştiinţe cu profil interactiv (de integrare a investigaţiilor) -
2
semiotica, teoria sistemelor, teoria informaţiei, cibernetica etc, cînd nu este posibil
un domeniu făra altul;
- interpătrunderea şi influienţa reciprocă a ştiinţelor fundamentale şi cele
aplicative, a ştiinţelor naturii cu cele tehnice şi umanitare.
Ш. Creaţia ştiinţifică contemporană integrează în sine trecutul istoric şi
perspectiva sa revoluţionară sau evoluţionistă. Pentru a cunoaşte ştiinţa şi realitatea
contemporana este necesar a studia evoluţia istorică atît a ştiinţei, teoriilor ei, cît şi
evoluţia, transformările realităţii, diferitor procese aparte – în veşnică transformare
se află şi procesele reale şi cunoştinţele despre ele.
IV. A sporit importanţa gândirii teoretice în cunoaştere. Pe de о parte, în ştiinţa
contemporana sunt formulate teorii în diferite domenii ale cunoaşterii, iar, pe de
alta, sunt înaintate teorii de sinteza, de complexitate înaltă.
V. Are loc matematizarea ştiinţei. În cercetarea ştiinţifică se aplica metode
matematice. Matematica se utilizează în toate ramurile ştiinţei: economie, istorie,
filologie, filosofie, sociologie, biologie, chimie, fizica etc. Fiecare ştiinţa
aparte are matematica sa, metodele specifice de aplicare a matematicii.
VI. A crescut importanta ştiinţei aplicative în comparaţie cu cercetarea teoretica.
VII. A crescut foarte mult importanta tehnicii moderne pentru dezvoltarea gândirii
ştiinţifice, de ea depinzând, în măsură considerabilă, progresul ştiinţei economice.

1.3 Corelaţia dintre cunoaştere, ştiinţă şi cercetare. Cercetarea ştiinţifică şi

tipurile ei.

Cunoaşterea. Încă din antichitatea clasică, Aristotel afirma că toţi oamenii au

clădită în firea lor dorinţa de a cunoaşte. Activitatea de cunoaştere formează
obiectul unei activităţi speciale de reflecţie – a gnoseologiei, care este ”teoria
cunoaşterii”, care studiază capacitatea omului de a cunoaşte.
Cunoaşterea în general sau cunoşterea comună, este un proces de obţinere a
cunoştinţelor în cadrul căruia oamenii îşi construiesc imagini, noţiuni, concepţii şi
teorii despre realitatea înconjurătoare şi, desigur, despre ei înşişi în baza
simţurilor proprii şi experienţă. Toate acestea nu au un scop în sine, ci servesc
nevoile practice, ceea ce necesită şi construirea de instrumente şi mijloace de
acţiune practică.
Cunoaşterea ştiinţifică – proces de obţinere a cunoştinţelor despre fenomene în
mod complex şi prin folosirea unor principii şi metode de cunoaştere, ce permit o
cunoaştere veridică.
Acest fapt se vede elocvent dacă examinăm conţinutul termenului de
epistemologie.
În limba greacă, episteme = cunoaştere adevărată, de profunzime, iar logos =
ştiinţă. Deci epistemologia nu este altceva decât ştiinţa cunoaşterii. Platon realiza o
delimitare a lui „episteme” de „doxa” care nu era altceva decât cunoaştere
superficială a faptelor empirice.
3
Obiectul de studiu al epistemologiei (ştiinţa cunoaşterii) nu se rezumă numai
la principiile, legile si ipotezele (sub aspectul evoluţiei istorice şi al valorii lor de
cunoaştere) ci cuprinde şi studiul metodelor de cunoaştere, metodologia cunoaşterii
ştiinţifice.
Cunoaşterea ştiinţifică diferă de cunoaşterea comună pe mai multe planuri:
a) sub aspectul formei: cercetarea ştiinţifică se concretizează şi circulă mai ales
sub forma unor teorii ştiinţifice care explică procesele şi fenomenele şi pot sta la
baza prevederii acestora; cunoaşterea comună, în schimb, nu are o argumentare
teoretică şi este de fapt o totalitate de cunoştinţe practice, aplicative şi care se
însuşesc şi dezvoltă în procesul muncii, în special pe cale practică, oarecum
spontan sub presiunea trebuinţelor;
b) sub aspectul metodei: cercetarea ştiinţifică are o perspectivă metodologică, este
organizată si elaborată, ea distinge si determină şi proprietăţile calitative ale
fenomenelor cercetate, conexiunile dintre ele cu ajutorul unor metode care permit
înregistrarea, clasificarea, măsurarea tuturor caracteristicilor cantitative. Cercetarea
comună nu ajunge la adevăruri riguroase si controlabile;
c) sub aspectul procedeelor de verificare a ipotezelor: în timp ce cunoaşterea
comună se bazează pe o singură modalitate de verificare a ipotezelor - încercarea,
lipsită de rigoare, cercetarea ştiinţifică dispune de criterii, tehnici şi teste
complexe de verificare a adevărului, a ipotezelor sale; are o putere explicativă şi
predictivă mult mai mare şi în creştere;
d) sub aspectul limbajului: cercetarea ştiinţifică utilizează nu limbaj specializat, cu
un înalt grad de abstractizare, simbolic şi matematic, diferenţiat de la o ştiinţă la
alta, cu reguli sintactice, semantice şi pragmatice pentru ridicarea preciziei,
obiectivităţii, adevărului şi eficienţei; este un limbaj superior, în mare măsură
deosebit de limbajul obişnuit specific cunoaşterii comune;
Cunoaşterea ştiinţifică economică - chiar dacă acum nu garantează absolut
realizarea scopurilor ce îşi propune, este singura cale disponibilă a economistului
pentru a se apropia în mod sigur de scopul fixat, de adevăr, pentru îmbogăţirea
acestuia şi lărgirea gamei de mijloace şi modalităţi necesare atingerii lui.

Cunoaşterea ştiinţifică prezintă obţinerea cunoştinţelor despre fenomene şi se

realizează la două niveluri distincte, dar strâns legate reciproc:
• cunoaşterea empirică rezidă într-o reflectare a obiectelor şi proceselor
studiate de cercetător, de om. Metodele ei specifice de reflectare sunt observaţia,
percepţia fenomenelor cu ajutorul organelor de simţ şi descrierea. Deşi omului nu-i
este proprie doar o cunoaştere senzorială pură, cunoaşterea empirică are totuşi
acest pronunţat caracter (senzorial); culegerea, observarea si descrierea faptelor si
datelor conţin in mod evident manifestările exterioare, fenomenale, proprietăţi ale
obiectelor şi fenomenelor cunoscute, oricare ar fi acestea. Procesele de cunoaştere
empirică se structurează în special în senzaţii, percepţii şi reprezentări.
• cunoaşterea teoretică reprezintă o treaptă superioară de adâncire a
cunoaşterii prin intermediul gândirii abstracte, realizându-se pătrunderea în esenţa
proceselor şi fenomenelor economice, identificarea legăturilor interne, a cauzelor şi
mecanismelor lor de existenţă, a legilor care guvernează. Cunoaşterea teoretică are
4
loc pe baza prelucrării mai adânci a datelor şi cunoştinţelor empirice cu ajutorul
analizei şi sintezei, inducţiei şi deducţiei. Cunoaşterea teoretică presupune
elaborarea de teorii care să explice procesele si fenomenele economice, cu ajutorul
noţiunilor, categoriilor judecăţilor şi raţionamentelor, al ipotezelor, al altor teorii
sau legi, etc.
Cunoaşterea ştiinţifică cere ca o teorie să satisfacă mai multe exigenţe
elementare si anume:
• să aibă coerenţă logică, adică enunţurile teoretice să se afle în stare de
compatibilitate reciprocă;
• să fie deductibilă, respectiv enunţurile să decurgă logic unele din altele;
• să aibă completitudine (saturaţie), ceea ce reclamă ca teoria ştiinţifică să acopere
explicativ întregul domeniu la care se referă, să identifice si să formuleze toate
relaţiile esenţiale pe care le implică o bună cunoaştere a unui proces sau fenomen
economic;
• să fie verificabilă, respectiv orice teorie ştiinţifică să fie legată de practică, de
viaţa economică; ea trebuie să fie testabilă, să fie verificabilă pe cale
experimentală, de laborator sau in practică, pe scară largă.

Ştiinţa şi cercetarea se condiţionează reciproc. Nu poate exista ştiinţa fără

cercetare, după cum în egală măsură nu se poate face cercetare ştiinţifică în afara
cadrului strict al regulilor ştiinţifice.
Cercetarea ştiinţifică reprezintă activităţi:
• de investigaţii sistematică şi structurată a diverselor domenii ale realităţii
(natura);
• în scopul obţinerii şi validării noilor cunoştinţe (rezultat);
• necesare explicării, anticipării şi transformării ei (finalitate);

Cercetarea ştiinţifică şi tipurile ei.

Cercetarea ştiinţifică este acumularea de cunoştinţe despre fenomene.
În teoria economică, dar şi în practică în general, în întreaga lume, inclusiv în sfera
instituţiilor internaţionale de specialitate, cunoaşterea ştiinţifică (sau cercetarea-
dezvoltarea cum mai este denumită), este diferenţiată şi clasificată în trei mari
categorii:
1. Cercetarea ştiinţifică fundamentală - o activitate teoretică sau experimentală
fundamentală care are ca scop principal acumularea de noi cunoştinţe privind
aspectele fundamentale ale fenomenelor şi faptelor observabile, fără să aibă în
vedere o aplicaţie deosebită sau specifică.
Ea este menită să descifreze legile naturii, gândirii şi societăţii şi să asigure astfel
noi deschideri care împing mai departe cunoaşterea ştiinţifică, progresul
tehnologic, progresul economic şi progresul social.
În cadrul acestui prim tip, un loc aparte, special îl ocupă cercetarea fundamentală
experimentală, orientată către aplicaţii practice de viitor;
2. Cercetarea ştiinţifică aplicativă - o activitate de investigare originală în scopul
acumulării de noi cunoştinţe, dar orientată în principal spre un scop sau un obiectiv

5
practic specific. Cercetarea aplicativă, potrivit definiţiei de mai înainte foloseşte
rezultatele celorlalte forme de cercetare ştiinţifică (fundamentală şi de dezvoltare),
inclusiv cunoştinţele empirice acumulate în practică în vederea convertirii lor în
tehnici şi tehnologii concrete, în maşini şi utilaje, în produse noi, în măsuri
concrete de organizare, de conducere economică, în studierea pieţei, în exporturi
etc.;
3. Cercetarea şi dezvoltarea (dezvoltarea tehnologică) - o activitate sistematică în
care se folosesc cunoştinţele existente acumulate de pe urma cercetării şi/sau a
experienţei practice în vederea lansării în fabricaţie de noi materiale, produse şi
dispozitive, introducerea de noi procedee, sisteme şi servicii sau îmbunătăţirea
substanţială a celor deja existente.

Variatele categorii de lucrări ştiinţifice constituie tot atâtea forme de comunicare a

informaţiei ştiinţifice. Dintre acestea în cele ce urmează reţinem ca mai importante
următoarele:
A. Lucrările cu autoritate ştiinţifică, de consacrare:
• Monografia;
• Tratatul;
• Manualul;
• Enciclopediile si dicţionarele de specialitate;
B. Lucrări pre si post-consacrare, vizând verificarea ipotezelor existente şi
formularea de noi ipoteze şi direcţii de cercetare:
• Studiul ştiinţific;
• Articolul ştiinţific;
• Raportul de cercetare;
• Comunicarea ştiinţifică;
• Referatul ştiinţific;
• Intervenţia ştiinţifică;
C. Lucrări de popularizare a literaturii ştiinţifice:
• Eseurile ştiinţifice;
• Scrierile de popularizare;
• Notele de lectură, comentariile si recenziile.
Teza de doctorat si lucrarea de licenţă sunt lucrări ştiinţifice asimilabile unora
din cele prezentate mai înainte. Ele reprezintă, totuşi, o categorie specială de
lucrări .
Toate formele de comunicare reprezintă la un loc literatura economică de
specialitate, suportul principal al informaţiei ştiinţifice, documentele primare
indispensabile asimilării, învăţării ştiinţifice, formării specialiştilor şi inovării
producţiei de bunuri şi de servicii în societatea modernă.

Tema 2 Particularitățile fenomenului economic și locul științei economice în sistemul

științelor contemporane.
• Particularităţile fenomenului economic

6
 • Locul ştiinţei economice în sistemul ştiinţelor contemporane. Clasificarea ştiinţelor
economice.
• Ştiinţa economică pozitivă şi normativă.

2.1. Particularităţile fenomenului economic.

Definiţia ştiinţei dată în Dicţionarul Petit Robert include cuvintele „cunoaştere
exactă, universală şi verificabilă”. Pentru definirea ştiinţei economice, mai exactă
ar fi sintagma „cunoaştere veridică”.
Explicaţia constă în exclusivitate în natura şi particularităţile fenomenului
economic:
• fenomenul economic are un conţinut complex; este multifactorial determinat
(y = f(xi); i = 1…..n); rareori vom găsi un fenomen economic determinat de
un singur factor, y = f(x);
• fenomenul economic se interferează şi se asociază cu fenomenul social. De
aici, nevoia de separare a influenţei fiecăruia şi, mai ales, de a ţine seama de
această particularitate in fundamentarea concluziilor şi deciziilor;
• fenomenul economic se naşte şi evoluează diferit din punct de vedere
spaţial, de la o ţară la alta, de la o regiune geografică la alta, precum şi, din
punct de vedere temporal, de la o perioadă la alta;
• fenomenele şi procesele economice se formează şi se explică în dependenţă
de interesele şi aspiraţiile variate ale oamenilor, fiind afectate de
comportamentul acestora;
• fenomenele economice au un caracter aleatoriu, probabilistic; rareori, în
economie avem de-a face cu fenomene de tip determinist;
• fenomenul economic are un caracter istoric, de aici însemnătatea criteriului
istoric în explicarea şi înţelegerea fenomenului economic;
• fenomenul economic poate fi cunoscut şi măsurat cu ajutorul metodelor
statistico-matematice.

Metodele şi principiile de cercetare ştiinţifică trebuie să corespundă naturii

fenomenului economic, caracteristicilor şi particularităţilor acestuia.
Cerinţele şi exigenţele metodelor şi de cercetare:
• metoda de cercetare să acopere integral realitatea, fenomenul economic. Hegel
spunea că metoda înseamnă întregul;
• aplicarea oricărei metode să evite unilateralitatea şi superficialitatea;
• să se apeleze la forţa abstracţiilor (indispensabile), dar să nu se îndepărteze de
realitate, pentru că, in caz contrar, teoria nu o mai poate nici explica, şi nici
previziona;
• să se aibă în vedere că forţele motrice ale dezvoltării fenomenului economic
sunt contradicţiile; acestea să fie folosite cu pricepere şi nu pur şi simplu
înlăturate;
• să se recurgă la examinarea tuturor faptelor economice implicate in fenomenul
economic cercetat;
• să promoveze analiza (descompunerea) corectă a fenomenului pentru a
7
cunoaşte cauzele şi factorii care-l determină;
• în vederea identificării factorilor care determină un fenomen economic se cer
promovate studii de caz, studii inter şi multidisciplinare şi să fie organizată
procurarea datelor necesare;
• să facă sinteza fenomenului economic pentru a vedea dacă după descompunere
se mai ajunge la refacerea întregului real sau la previzionarea fenomenului
economic;
• să împletească gândirea abstractă cu evoluţia istorică, pentru a se evita
alunecarea teoriei în afara realităţii;
• să se ţină seama de întregul sistem de interese din societate, fără de care ştiinţa
nu merge nicăieri şi nu ajută la nimic;
• să se explice in profunzime (să se observe şi să se calculeze) mecanismul de
organizare şi de funcţionare a fenomenului economic;
• să împletească analiza cantitativă cu analiza calitativă a fenomenului
economic; analiza calitativă (inclusiv măsurarea laturii calitative) trebuie să
preceadă analiza cantitativă;
• măsurarea fenomenului economic – explicarea şi verificarea lui nu se pot face
fără utilizarea metodelor statistico-matematice;
• să modeleze fenomenul economic - acesta este un instrument util atât pentru
formularea ipotezelor (explicarea fenomenului), cat şi pentru verificarea ipotezelor
(experimentare şi previzionare).
Экономика – сложная система, имеющая несколько уровней. Хотя все уровни
взаимосвязаны и взаимозависимы, принципы функционирования семейных хозяйств,
предприятий и отраслей отличаются от законов развития экономики в целом. В этой связи
экономическая теория исследует проблемы эффективного использования ограниченных
ресурсов на разных уровнях.

1. Микроэкономика исследует интересы субъектов хозяйствования,

предпринимателей, бизнесменов, работников, их потребности и мотивы, рыночный
спрос и поведение потребителей и т.д. Иначе говоря, микроэкономика имеет дело с
законами функционирования отдельных субъектов в рыночной экономике, изучает
цены и объемы производства продукции на отдельных рынках, факторы спроса и
предложения отдельных товаров, особенности поведения фирм в условиях разных
типов рыночных структур.
2. Макроэкономика исследует систему хозяйствования в национальной экономике в
целом, рассматривает совокупные (агрегированные) показатели дохода, занятости,
динамики цен, определяет направления экономической политики государства. Она
оперирует такими категориями, как совокупный спрос и совокупное предложение,
национальный доход, финансовая система, инфляция, государственный бюджет,
макроэкономические пропорции и их регулирование.
3. Мезоэкономика, или медиум-уровень (термин стал использоваться относительно
недавно), предполагает исследование законов функционирования определенных
подсистем национальной экономики в территориальном (регион, область, город,
район и т.д.) или отраслевом (промышленность, аграрный сектор, военно-
промышленный комплекс и т.п.) разрезе.
4. Мегаэкономика (мировая экономика) – исследует важнейшие формы
международных экономических отношений (непосредственно международное

8
 производство, миграция рабочей силы, миграция капитала, международные
валютные отношения, международная торговля).

2.2. Locul ştiinţei economice în sistemul ştiinţelor contemporane. Clasificarea

ştiinţelor economice.
Știința economică este amplasată de mulți specialiști în două categorii diferite
de științe: unii îi găsesc locul în grupa de științe umanitare, deoarece explică
fenomenele economice din punctul de vedere a relațiilor dintre oameni în legătură
cu producția, schimbul, repartiția și consumul, iar alții o amplasează în categoria
științelor reale, deoarece atît în activitatea economică reală, căt și știința economică
utilizează intens aparatul matematic și statistic.
Științele economice se clasifică în trei categorii:
- științele economice fundamentale: economie politică, economix, teoria
economică generală, istoria economiei, doctrine economice, istoria găndirii
economice, geografia econommică etc;
- Științe economice funcționale: finanțe, monedă și credit, asigurări, economia
ramurilor etc;
- Științe economice speciale: contabilitate, business și administrare, economia
turismului etc.

Функции экономической теории. Экономические цели

общества. Экономическая теория и практика
Экономическая теория в обществе выполняет несколько важных функций:
познавательную, прогностическую, практическую, критическую, методологическую,
воспитательную.

1. Познавательная функция состоит в том, чтобы всесторонне изучить формы

экономических явлений и их внутреннюю сущность, что позволяет открыть
законы, по которым развивается национальное хозяйство. Такое изучение
начинается с рассмотрения фактов, массовых экономических данных,
особенностей поведения хозяйствующих субъектов, что в западной экономической
литературе обозначают термином «описательная наука». Затем проводится их
обобщение, анализ и объяснение на этой основе сути экономических процессов и
явлений. Анализируя действительность, оперируя фактами, положениями,
доказательствами, экономическая теория вырабатывает научные концепции
(теории).
2. Прогностическая функция экономической теории состоит в определении
перспектив социально-экономического развития на будущее. Изучая и
систематизируя факты экономической действительности, раскрывая содержание
экономических категорий, законов, закономерностей, экономическая теория
позволяет прогнозировать экономическое развитие, что дает возможность полнее
учитывать потребности общества и более рационально использовать ограниченные
ресурсы. Таким образом, прогностическая функция связана с разработкой
перспективных критериев и показателей и особое значение имеет при разработке
планов и прогнозов развития национальной экономики.

9
 3. Практическая (прагматическая) функция состоит в научном обосновании
экономической политики государства, выявлении принципов и методов
рационального хозяйствования на всех уровнях функционирования экономики.
Экономическая теория должна давать реальные результаты, стимулировать через
свои концепции развитие общественного производства в целях наиболее полного и
качественного удовлетворения потребностей людей. Таким образом,
экономическая теория не только формулирует проблемы, но и указывает
конкретные направления и способы их решения.
4. Критическая функция экономической теории позволяет выявлять достижения и
недостатки различных форм производства. Кроме того, она предполагает анализ,
осмысление различных существующих точек зрения (подходов, суждений,
решений) на предмет их соответствия достижениям теории и реальной
хозяйственной практике. В конечном итоге, формируя ту или иную концепцию,
экономическая наука должна критически подходить к уже существующим
положениям, доказывая их несостоятельность или общественную ценность.
5. Методологическая функция экономической теории заключается в том, что она
является основой, которая позволяет определить направленность экономического
развития (например, капитализм, социализм и т.п.), в зависимости от которого
конкретные проблемы получают определенную оценку, имеют конкретную
значимость для людей.
6. Воспитательная функция связана с формированием определенного мировоззрения,
взглядов по различным экономическим вопросам, затрагивающим интересы всего
общества. Значимость этой функции особенно очевидна в условиях
деидеологизации экономической науки и других сфер общественной
жизнедеятельности. Ее реализация в новых условиях должна способствовать
формированию экономического образа мышления.

2.3. Ştiinţa economică pozitivă şi normativă.

Позитивная экономическая наука – наука, которая изучает экономическую

действительность и поставляет экономическую информацию.
Нормативная экономическая наука- наука, которая изучает экономическую
действительность и предлагает рекомендации.

Jon Keynes a propus sa se distinga intre Economia pozitiva si normativa.

Economia pozitiva este cea care se refera doar la cunoasterea si descrierea realitatii
asa cum este ea.

Economia normativa propune, in schimb, directia in care trebuie sa se modifice

realitatea si masurile pentru a interveni asupra ei.

Pentru multe generatii de economisti actitudinea ideala a fost cea pozitivista; a face
afirmatii de tipul "trebuie..." stirbeste imaginea sterila a bunului economist. Dar astazi
exista doua acceptiuni in fata acestei atitudini. Pe de o parte, cand in urma oricarei
formulari pozitive se gaseste inevitabil o propunere normativa, care dupa cum am vazut
mai sus, descrierea clara a realitatii va fi stirbita de la inceput de catre culoarea
cristalului cu care se priveste. Pe de alta parte trebuie acceptat ca obiectivul cunoasterii
societatii este a opera asupra ei. Nu este vorba doar de cunoasterea realitatii ci de

10
transformarea ei. Cea mai mare curatenie a activitatii economistului va consta nu in
infructuoasa incercare de a evita influenta ideologica, ci de a o recunoaste si proclama.

Позитивная и нормативная экономика.

Предназначение экономической теории заключается в том, чтобы, во-
первых, описать и объяснить процессы; во-вторых, обеспечить должное
экономическое поведение хозяйственных субъектов. В обоих случаях мы
сначала имеем дело с позитивной экономикой, а затем — с нормативной.
Позитивная экономика описывает факты, условия, отношения в сфере
экономики, взаимосвязи между ними, наиболее существенные процессы
хозяйственной деятельности и их взаимодействие с другими
экономическими и социальными процессами. Одним словом, позитивная
экономика занимается раскрытием содержательной стороны явлений и
процессов хозяйственной жизни общества, т.е. раскрытием
экономических законов и закономерностей.
Нормативная экономика охватывает моральные и стоимостные оценки
экономических явлений и процессов, руководствуясь знанием
позитивной экономики. Скажем, каков допустимый уровень инфляции
или нормы процента? Следует ли через системы налогообложения
перераспределять доходы в пользу бедных слоев общества? Какими
темпами должны расти или сокращаться расходы на оборону? Ответы на
эти вопросы диктуются политическим выбором. В заключение можно
сказать, что позитивная экономика занимается познанием и действием
экономических законов, тогда как нормативная экономика — их
использованием.

ПОЗИТИВНАЯ И НОРМАТИВНАЯ ЭКОНОМИКА

В экономической теории также существует разделение на позитивную и

нормативную экономическую теорию. В общем виде разница между этими двумя
основными подходами заключается в том. что позитивная экономика изучает то,
что есть, а нормативная' - что должно быть. Исходя из данной методологической
разницы отличаются и основные выводы и гипотезы о взаимосвязях в
экономических системах. Отталкиваясь от изучения всего огромного
многообразия экономических фактов, анализируя их, мы можем от позитивной
экономики двигаться в направлении определения экономической политики на
основе положений нормативной экономики. И здесь в процессе подобного
движения возникают сложности. Если по тем или иным фактам среди экономистов
может быть единодушное мнение, и то не всегда, то потому, что необходимо
сделать для достижения определенного экономического состояния (норматива),
прийти к консенсусу чрезвычайно сложно. Это предопределяется чрезвычайной
сложностью и многовариантностью развития экономических систем. Можно
привести такой простой пример. Очень часто и вполне оправданно постулируется

11
тезис о том. что целью предпринимательской деятельности является получение
прибыли.

В экономической теории также широко распространены экономические концепции,

позволяющие описывать мыслительные процессы познания экономических
явлений как можно яснее и последовательнее. При этом следует заметить, что
сфера применения инструментов экономического мышления чрезвычайно широка.
В этой связи актуальным является и следующее положение, которое
характеризует как простоту, так и сложность экономической теории:"...из всего
идейного богатства, накопленного ныне экономической теорией, для правильного
понимания происходящих вокруг нас событий и оценки предложений политиков
требуется, в сущности, лишь очень немногое. Почти все по-настоящему важное,
чему может научить экономическая теория. - это элементарные концепции
взаимосвязей, которые любой человек смог бы вывести самостоятельно, если бы
только захотел как следует подумать над этим."

3. Metode calitative şi cantitative de analiză a fenomenelor economice.

1. Metode şi procedee de analiză calitativă
2. Metode şi procedee de măsurare cantitativă
3. Model econometric – instrument de analiză calitativă şi cantitativă

I. Metode şi procedee de analiză calitativă

Redăm în cele ce urmează, înainte de toate, procedeele de măsurare
calitativă, deoarece acestea asigură cunoaşterea esenţei fenomenului, desluşirea şi
precizarea legăturilor cauzale. Numai după aceasta se poate trece la
prezentarea procedeelor cantitative care permit măsurarea, cuantificarea
influenţelor pe care le exercită asupra fenomenului economic, diferitele
elemente componente sau diverşi factori.
Metodele de analiză calitativă:
1. metoda analizei
Analiza reprezintă o modalitate de examinare a fenomenelor şi proceselor
economice prin descompunerea lor logică în componente esenţiale.
Scopul analizei datelor colectate este descoperirea caracteristicilor esenţiale ale
părţilor componente ale întregului. În realizarea acestui scop un rol decisiv îi
revine procedeul abstractizării.

2. metoda sintezei
Sinteza reprezintă reunirea componentelor analizate într-un tot unitar şi
prezentarea funcţionării integrale a fenomenului sau procesului economic studiat.
Ea se deosebeşte de metoda analitică prin două particularităţi:
12
 a. Cuprinde obiectul cercetării în integralitatea sa, permiţînd
evidenţierea contradicţiilor lui interne (dacă ele există);
b. Permite extinderea cunoaşterii şi obţinerea de cunoştinţe noi.
3. abstractizarea ştiinţifică;
Abstractizarea reprezintă abstragerea mentală de la unele proprietăţi şi raporturi
puţin semnificative ale obiectelor cercetate în scopul evidenţierii altor proprietăţi şi
raporturi semnificative. Abstractizarea îl ajută pe cercetător să-şi croiască drum
prin multitudinea de proprietăţi şi raporturi ale obiectelor reale, ce-i permite să
descopere mai uşor esenţa şi conţinutul lor. Rezultatul procedurii de abstractizare
este abstracţia ştiinţifică, iar în cadrul analizei funcţionale abstractizarea se
efectuează prin aplicarea principiului ceteris paribus. Forma specifică a
abstractizării este idealizarea – construcţia mintală a obiectelor cercetate, care
diferă de cele reale. Exemplu pot servi tipurile ideale de economie – economia
tradiţională, economia centralizată şi economia descentralizată. Realitatea se
caracterizează printr-o economie mixtă, cu ponderi diferite de la o ţară la alta a
tradiţiei, a implicării statului în economie şi a funcţionării libere a pieţei. Sau
construcţia ideală a lui homo economicus – egoist, raţional, care posedă totalitatea
informaţiilor necesare luării deciziilor. În realitate, indivizii se orientează nu doar
la interesele proprii, ci şi la anumite norme etice de comportament, la prevederile
legislaţiei în vigoare; raţionalitatea este limitată atît prin capacitatea creierului
uman şi a cunoştinţelor acumulate, cît ţi prin asimetria informaţională. Decalajul
exagerat dintre teorie şi faptele reale conduce la dogmatism.

4. metoda inducţiei
Metoda inducţivă presupune elaborarea generalităţilor din faptele analizate i
sintetizate, adică modul de raţionare de la particular la general. Sub aspect
metodologic, se deosebesc:
a. inducţia completă – este generalizarea efectuată pe baza unui număr
finit de cazuri, care acoperă integral categoria respectivă de fapte sau
obiecte. De exemplu, avem numărul locuitorilor dintr-o localitate
aridă şi numărul de climatizoare utilizate. În cazul inducţiei complete,
se verifică , familie cu familie, dacă fiecare posedă climatizor. Dacă se
constată că fiecare familie din localitatea dată este posesoarea unui
climatizor, se conchide (generalizează) că toţi locuitorii manifestă
cerere faţă de acest bun.
b. inducţia incompletă – este un raţionament bazat pe studiul unui
număr redus de cazuri din cîte cuprinde o clasă de obiecte şi fenomene
economice, concluzia rezultată fiind extinsă asupra tuturor cazurilor,
practic, numeroase sau chiar infinite.
5. metoda deducţiei
Un aport considerabil la formarea metodei deductive îi aparţine lui R. Descartes.
De formaţie matematician, el, prin „Discurs asupra metodei pentru a ne conduce
bine raţiunea şi pentru a căuta adevărul în ştiinţă” (1637), şi-a propus să găsească
o metodă care să combine avantajele logicii, geometriei şi ale algebrei, eliminînd
dazavantajele lor.
13
Deducţia este o metodă de demonstrare- raţionare de la generalităţi la particular,
cînd concluzia despre un element al muţimii se face pe baza cunoaşterii trăsăturilor
acestei mulţimi.
Deci, prin deducţie, teoriile deja descoperite se aplică la analiza faptelor,
exprimate concret în timp şi spaţiu, sub forma fenomenelor şi proceselor reale.
Metoda deductivă se bazează pe o serie de principii. Iniţial, ea porneşte de la
noţiunile şi propoziţiile ale căror sens este evident , adevărat prin definiţie, şi care
se numesc axiome. Spre deosebire de ipoteze, ele nu sunt direct testabile. Exemplu
servesc axiomele comportamentului în abordarea ordinalistă – axioma ierarhizării ,
a tranzitivităţii şi a non-saţietăţii; enunţul „firmele îşi maximizează profitul”.
Treapta a doua o reprezintă premisele teoretice – condiţiile în care se realizează
particularul. Astfel, funcţia de producţie este o axiomă, iar funcţia Kobb-Duglas –
o premisă.
Deducerea de la general la particular presupune demonstrarea – argumentarea
veridicităţii unui raţionament prin intermediul altuia. Ea cuprinde teza – enunţ care
merită a fi demonstrat şi argumentul – raţionamentul prin care este demonstrată
teza. Fundamentul logic al demonstraţiei îl formează legile logicii formale:
a. Legea identităţii (A=A)
b. Legea contradicţiei (A^Ā)
c. Legea terţului exclus (AUĀ)
d. Legea raţiunii suficiente
Nerespectarea în procesul de cercetare a legilor logicii formale conduce la
comiterea erorilor logice.
6. metoda dialectică
Elaborată în cadrul filosofiei clasice germane de către J.Kant şi G.Hegel, metoda
dialectică a fost aplicată la sfera economică de către K. Marx.
Dialectica este metoda care permite studierea esenţei şi legităţilor dezvoltării
fenomenelor şi proceselor economice.
Dialectica concepe lumea ca pe un sistem complex, în care fenomenele şi procesele
economice se află în interdependenţă şi interacţiune, fiind studiate sub aspectul:
i. Esenţei şi manifestării;
ii. Conţinutului şi formei;
iii. Singularului şi generalului;
iv. Posibilului şi realului;
v. Necesarului şi eventualului;
Dialectica presupune că fenomenele şi procesele economice se află în continuă
mişcare. Ea concepe mişcarea ca o autodezvoltare, ca un proces în cadrul căruia
acumulările cantitative lente duc la salturi calitative bruşte. Sursa permanentă a
mişcării o constitue contradicţia, unitatea şi lupta contariilor.
Dialectica presupune că cercetarea economică trebuie să se orienteze la interesele
subiecţilor economici, care formează un megasistem alcătuit din:
b. Interese economice individuale;
c. Interese economice de grup;
d. Interese economice locale;
e. Interese economice naţionale;
14
 f. Interese economice internaţional-regionale;
g. Interese economice globale;
În cadrul metodei dialectice, se operează cu legi ale dezvoltării economice,
concepute ca relaţii esenţiale, constante şi repetabile de dependenţă cauzală între
procesele şi fenomenele economice. Se consideră că ele:
posedă un caracter obiectiv, existînd independent de voinţa oamenilor;
posedă un caracter relativ, adică încep să acţioneze în anumite condiţii şi încetează
a mai acţiona, dacă aceste condiţii dispar;
posedă un caracter stocastic, adică se impun ca tendinţe dominante, din care motiv
se preferă tot mai mult noţiunea de „legitate” şi nu „lege”.
7. metoda istorică
Metoda istorică reprezintă metoda bazată pe studierea proceselor economice în
consecutivitatea lor cronologică, în dezvoltarea haotică şi spontană.
Utilizarea metodei istorice în cercetarea economică este cunoaşterea acumulării
cunoştinţelor în cadrul ştiinţei economice, sau investigaţiile în cadrul istoriei
gîndirii economice. După cum menţiona J.M. Keynes, „economistul trebuie să
studieze prezentul prin lumina trecutului, pentru a-şi închipui viitorul”. Problemele
metodologice care apar în acest cadru sunt:
Alegerea clasificării şcolilor şi doctrinelor economice
Determinarea aportului reprezentanţilor diferitelor şcoli la dezvoltarea gîndirii
economice
Modelul de cercetare şi expunere a ideilor din cadrul istoriei gîndirii economice
8. metoda sistemică
Metoda sistemică este metoda de cercetare a obiectelor organizate complex.
Prin sistem se înţelege un ansamblu de elemente a căror legătură
(interacţiune) duce la apariţia unor proprietăţi definitorii specifice, pe care nu le
posedă părţile constitutive ale ansamblului, adică la apariţia unor însuşiri
integrative. În acelaşi sens, al nevoii abordării sistemice a fenomenelor economice,
trebuie arătat că teoria generală a sistemelor este o formă a cunoaşterii ştiinţifice
care studiază proprietăţile, principiile şi legile caracteristice sistemelor în general,
indiferent de varietatea, natura elementelor lor componente şi de relaţiile dintre ele.
Ea este un cadru teoretic capabil să explice modul cum se produc
procesele şi fenomenele studiate .
Din varietatea de conexiuni specifice fenomenului economic legătura
cauzală are de departe rolul cel mai important în descoperirea mecanismului
ascuns, în cunoaşterea esenţei oricărui proces sau fenomen economic.
Relaţia cauzală - aşa cum decurge din caracteristicile sistemelor înainte
relevate - este o legătură temporală, obiectivă între două procese sau
fenomene (două sisteme) sau două elemente care se succed, unul în calitate
de cauză provocând pe celălalt, în calitate de efect.
Relaţiile de cauzalitate sunt foarte complexe, frecvent îmbrăcând şi alte
forme cum sunt: relaţii de condiţionare şi relaţii de interdependenţă etc.
Relaţia de condiţionare este o relaţie conform căreia prezenţa sau
înlăturarea anumitor factori, fără a fi determinante pentru apariţia unui efect sunt
însă indispensabile pentru realizarea procesului, respectiv a efectului.
15
Acţiunea unei cauze se manifestă întotdeauna în anumite condiţii care influenţează
corelaţia cauză-efect. Susţinând acţiunea cauzei, condiţia îşi pune pecetea pe
manifestarea ei individuală, grăbind sau încetinind, stimulând sau frânând
apariţia unui anumit efect.
Relaţia de interdependenţă este o altă formă a legăturii cauzale când un
proces sau fenomen (cauză) determină pe altul (efect), dar şi reciproca este
valabilă. Astfel, în procesul mişcării realităţii cauza şi efectul îşi pot schimba locul
şi rolul, respectiv, ceea ce într-un sistem apare ca efect poate deveni cauză în alt
sistem şi invers. De menţionat este şi faptul că odată apărut, efectul poate avea un
rol activ asupra cauzei care l-a generat, influenţând-o.
Procesul de cunoaştere a cauzalităţii este o cunoaştere prin
abstractizare deoarece din multitudinea de cauze şi condiţii numai unele se
dovedesc necesare şi suficiente pentru explicarea sau producerea efectului.
Cauzalitatea poate îmbrăca o forma simplă, atunci când efectul (y) este
determinat de o singură cauză-factor (x); relaţia este considerată de tip determinist,
un singur factor fiind suficient pentru producerea fenomenului, conform funcţiei y
= f(x).
In economie însă, de cele mai multe ori un fenomen y este determinat de un
ansamblu de factori (xi), astfel că relaţia devine multifactorial alcătuită y = f(x1,
x2,...xi,...xn); în acest caz fenomenul y este de tip probabilistic deoarece variabila x
este aici o condiţie necesară dar insuficientă pentru generarea efectului y.
Se înţelege, din cele arătate, că studiul cauzalităţii este un pas important în
formularea ipotezei, în cunoaşterea esenţei fenomenului economic, a mecanismelor
lui ascunse.
Studiul cauzalităţii este însă un proces extrem de complex şi de dificil. El
include, în esenţă două momente decisive:
a) identificatrea variabilelor-factori;
b)stabilirea relaţiilor funcţionale.
a. Identificarea variabilelor-factori are menirea să precizeze variabilele
atât sub aspect nominal, cât şi sub aspectele lor calitative, cum ar fi
variabile-cauză (endogene, exogene, statice, dinamice etc.) cât şi variabile-
condiţii cum sunt condiţiile necesare, întâmplătoare, suficiente etc..
În procesul de identificare a variabilelor este necesar să se obţină în primul
rând informaţii asupra măsurii în care variabila-cauză (condiţie) este sau nu
concomitentă cu variabila-efect.
În al doilea rând cercetătorul trebuie să observe dacă relaţia de concomitenţă
sau de asociere dintre cele două variabile nu este o simplă prezenţă (sau
întâmplătoare) sau include şi variaţii ale nivelelor celor două variabile (şi
variabila-cauză şi variabila-efect).
În al treilea rând, chiar dacă cele două variabile (şi cauza şi efectul) includ
variaţii de nivel, acestea nu pot conduce neapărat la concluzia unei relaţii
cauzale reale întrucât este posibil ca variaţia acestora să fie influenţată fie de
factori-cauze aleatorii, fie de variabile neluate explicit în seamă în studiul
fenomenului respectiv.
Pentru a da un răspuns, este necesar, în al patrulea rând să se observe dacă
16
variaţia factorului-cauză precede cu adevărat variaţia factorului-efect. Şi în fine, în
al cincilea rând, trebuie observat dacă această relaŃie de succesiune, cauză-efect,
mai ales sub aspectul nivelului de variaţie al fiecăruia (cauză şi efect) nu există şi
influenţe ale altor factori-cauză care generează variaţia efectului.
Cum această alternativă - influenţa altor factori - este o situaţie foarte
frecventă în rândul fenomenelor economice vom putea introduce, alături
de cele două variabile (A-cauză şi B-efect) un număr nelimitat de alţi
factori.
Pentru simplificare, alături de A şi B vom introduce doar unul singur. Vom
observa că, cel de-al treilea factor, C, poate interveni în mai multe feluri asupra
relaţiei A – B.
b. Stabilirea de relaţii funcţionale între variabile.
Această operaţiune - fundamentală în orice domeniu al ştiinţei -
intervine numai după ce s-a constatat că între două sau mai multe variabile există
legături cauzale. Ea constă în precizarea cu rigoare a poziţiei pe care urmează să o
ocupe, într-o relaţie funcţională, variabilele identificate şi anterior analizate:
care variabile sunt factori-cauze şi care variabilă este efectul, respectiv care
variabile sunt independente (xi) şi care variabilă este dependentă (y).
Această problemă este însă cât se poate de dificilă, necesitând o
analiză specială. Faptul este pe deplin explicabil dacă ţinem seama că în practică
una şi aceeaşi variabilă poate ocupa într-un sistem o poziţie de variabilă
independentă, iar într-un alt sistem studiat ocupă poziţia de variabilă dependentă.
Explicarea fenomenului economic se realizează cu un ansamblu foarte
complex, variat de metode, mijloace, tehnici şi instrumente.
Această exigenţă rezultă nu numai din complexitatea fenomenelor
economice cercetate, dar şi din caracterul imperfect sau parţial util al oricărei
metode de cercetare, de calcul şi analiză.
Întreaga gamă de metode, tehnici şi instrumente de cercetare trebuie să se
adecveze întotdeauna în raport cu particularităţile şi cerinţele concrete ale
fenomenului economic cercetat.

Procedeele de măsurare economică calitativă vizează, în principal:

• relevarea şi precizarea elementelor şi factorilor care explică fenomenul sau
procesul economic studiat;
• evidenţierea clară a relaţiilor de condiţionare dintre fiecare element (factor)
şi fenomenul sau procesul cercetat;
• precizarea relaţiilor de condiţionare dintre elementele (factorii) interni
fenomenului şi cei din mediul extern al acestuia, cu alte fenomene economice;
• conceperea şi construirea de modele economice care să expliciteze şi să
reprezinte cât mai corect fenomenul economic studiat.

Procedeele de analiză calitativă a metodei inducţiei, de formulare a ipotezelor şi

de explicare cauzală (factorială) elaborate de John Stuart Mill (1806-1873) şi
utilizate şi astăzi sunt următoarele :
a) Procedeul (metoda) concordanţei
17
Se postulează că, dacă prezenta cauză, este prezent şi efectul .
Regula procedeului: dacă în toate complexele cauzale există un singur factor care
se repetă, atunci acest factor constant este cauza fenomenului cercetat (efectul),
conform schemei:
Complexe factoriale fenomenului cercetat:
(1) A B C – a
(2) A D E - a
(3) A F G - a
Deci A este cauza fenomenului cercetat – a.
În economie, procedeul concordanţei se manifestă în faptul că toate categoriile de
agenţi economici, indiferent de particularităţile lor, posedă un comportament
raţional, interacţionează în virtutea unei cauze comune – maximizarea rezultatelor.

b) Procedeul (metoda) diferenţei

Este utilizat pentru separarea influenţei factorului considerat a fi cauză a
fenomenului cercetat. Regula procedeului: dacă două complexe cauzale diferă doar
printr-un singur factor, astfel că, primul el apare, iar în al doilea el nu apare, se
poate considera că acest factor este, probabil, cauza fenomenului, conform
schemei:
(1) A B C - a
(2) B C - -
Deci A este cauza fenomenului cercetat –a.
Acest procedeu este frecvent utilizat în cercetările economice, deoarece
fenomenele economice sunt determinate multifactorial, şi este de mare însemnătate
separarea influenţei fiecărui factor, restul fiind păstraţi constanţi.

c) Procedeul combinat (al concordanţei şi al diferenţei)

Dacă două sau mai multe complexe cauzale includ, fiecare în parte, un factor pe
care alte două sau mai multw complexe nu-l includ, se conchide că factorul, care
deosebeşte cele două grupuri de complexe, este cauza sau, cel puţin parţial, cauza
fenomenului cercetat, conform schemei:
(1) A B C - a
(2) A D E - a
(3) A F G - a
(1) B C - -
(2) D E - -
(3) F G - -
Deci A este cauza fenomenului cercetat – a.

d) Procedeul variaţiilor concomitente

Se aplică cînd într-un complex cauzal un factor variază odată cu fenomenul
cercetat. Dacă se constată că fenomenul cercetat variază în acelaş sens cu factorul
de influenţă , se conchide că aceasta este cauza fenomenului cercetat, conform
schemei:
(1) A1 B C D - a1
18
(2) A2 D E D - a2
(3) A3 F G D - a3
Deci A este cauza fenomenului cercetat – a.

e) Procedeul soldului sau rămăşiţei

Dacă o parte a fenomenului cercetat este determinat de anumiţi factori cunoscuţi şi
aceştia se scad, putem afla reziduul efectului, acesta fiind o cauză a fenomenului
cercetat, conform schemei:
A, B, C -abc
Deci A este cauza fenomenului cercetat – a.
Astfel, dacă din sporul profitului scoatem influenţele cunoscute (a volumul
producţiei, structurii producţiei şi a costului pe unitatea de produs), se obţine
influenţa preţurilor de vînzare a producţiei.
f) Procedeul interferenţei prin analogie
Se utilizează în azul cînd, din concordanţa anumitor caracteristici a două
fenomene, conchidem că între ele există şi alte asemănări de conţinut.

Aprofundarea naturii fenomenelor economice necesită şi utilizarea altor

metode de analiză, cum sunt:
a) Procedeul diviziunii şi descompunerii rezultatelor
b) Procedeul de grupare
c) Procedeul comparaţiei

II. Metode şi procedee de măsurare cantitativă

Metodele cantitative se aleg întotdeauna de cercetător în funcţie de obiectivele
studiului şi de natura relaţiilor de condiţionare dintre factori, pe de o parte, şi dintre
aceştia şi fenomenul studiat, pe de altă parte.
Variabilele oricărui model reprezintă relaţii de două feluri:
• relaţii de tip determinist,
• relaţii de tip stochastic.
Relaţiile de tip determinist reprezintă o dependenţă a unui fenomen
economic (y) de un alt fenomen economic (x); astfel, cum am văzut, unei variaţii
anume a factorului x îi corespunde o valoare anume a variabilei efect, rezultative
(y).
Relaţiile de tip stochastic au drept caracteristică faptul că fiecărei valori a
factorului determinant (x) îi corespund mai multe valori probabile ale
variabilei dependente (y).
În vederea separării influenţei fiecărui factor - obiectivul esenţial al
măsurării economice cantitative - se pot folosi diverse metode care se aleg
în dependenţă de forma funcţiei şi relaţiile dintre factori, cum sunt:
I Metoda seriilor paralele constă în aşezarea a două serii în paralel, în ordinea
crescătoare sau descrescătoare a caracteristicii factoriale. Prin compararea lor se
poate stabili existenţa sau inexistenţa legăturii dintre ele şi direcţia acetei legături.
Seriile paralele se folosesc numai în cazul unui număr mic de unităţi observate.
19
Dacă numărul şi amplitudinea variaţiei lor este mai mare, se recurge la metoda
grupărilor.
II Metoda grupărilor. Studiul legăturii se realizează după ce unităţile
colectivităţii se grupează în funcţie de caracteristicii factoriale cu aceea a
caracteristicii rezultative se pot aproxima caracterul legăturii, direcţia şi
intensitatea ei.
III Legătura dintre caracteristica factorială şi cea rezultativă poate fi stabilită şi cu
ajutorul metodei grafice. Caracteristica factorială (x) se trece pe abcisă, iar
valorile caracteristicii rezultative (y) – pe ordonată. În cazul lipsei legăturii dintre
aceste două variabile, expresia grafică va fi reprezentată print-un nor de puncte
dispersate aleatoriu în plan.
y

În cazul legăturii liniare, fiecărei valori a variabilei x îi va corespunde o singură

valoare a variabilei y.

y y

x x

Dacă legătura dintre variabile este de o însemnătate mai mică, stocastica, mulţimea
de puncte formează un nor în formă de elipsă. Legătura este cu aît mai mare cu cît
raza elipsei este mai mică.
y y

x x

Metodele prezentate de studiere a legăturilor dintre fenomenele economice au ca

deficienţă faptul că, deşi permit constatarea legăturilor şi a caracterului lor, nu o
pot măsura printr-un indicator sintetic. Acest inconvenient este eliminat prin
utilizarea metodei regresiei şi corelaţiei.
IV Metoda regresiei presupune evaluarea modificării variabilei rezultative (y) ca
urmare a modificării variabilei sau variabilelor factoriale (x).
În funcţie de numărul factorilor care influenţează variabila rezultativă, se
deosebesc:
◼ Regresia unifactorială, dacă funcţia include un factor – unul dintre
modelele cel mai frecvent utilizate pentru explicarea comportamentului unei
variabile dependente de o singură variabilă independentă este regresia
simplă liniară exprimată prin funcţia

20
 Yx=a+bx
Coeficientul „b” denumit coeficient de regresie, arată măsura în care variază
variabila dependentă în cazul în care variabila independentă se modifică cu o
unitate.
În funcţie de semnul coeficientului de regresie este apreciat tipul legăturii:
• În cazul legăturii directe, b>0;
• În cazul legăturii inverse, b<0;
• În cazul în care b=0, se apreciază că variabilele x şi y sunt
independente.
◼ Regresia multifactorială, dacă funcţia include mai mulţi factori –
regresia multiplă liniară extinde analiza regresiei, utilizînd două sau mai
multe variabilele independente. Astfel, dacă luăm în considerare o variabilă
dependentă (y) şi două variabilele independente (x1 şi x2), modelul de
regresie multiplă liniară va fi:
Y=a+b1x1 + b2x2
În conluzie, metoda statistică, cantitativă de analiză a datelor, permite :
• Verificarea ipotezelor de cercetare înaintate;
• Transformarea fenomenelor şi proceselor economice din format calitativ în
format cantitativ;
• Stabilirea unei legături între cercetarea empirică, legată de colectarea
datelor, şi cercetarea teoretică, legată de interpretarea lor.

III. Model econometric – instrument de analiză calitativă şi cantitativă

Modelul econometric este un instrument de analiză calitativă şi cantitativă a

fenomenelor economice, util atât teoriei cât şi practicii economice. Evident este un
instrument mult evoluat, cel mai modern dintre toate metodele, tehnicile şi
instrumentele analizei economice. Astăzi nu se poate concepe progresul cercetării
ştiinţei economice, dar şi al calităţii deciziei actului practic de conducere
economică, fără model şi modelare, care cunosc o foarte largă recunoaştere
şi extindere.
Modelul, definit de Mircea Maliţa în trăsăturile sale cele mai caracteristice,
este “un instrument ştiinţific pentru reprezentarea unor realităţi care, prin scara şi
complexitatea lor, depăşesc capacitatea de cuprindere a intuiţiei sau a logicii
discursive cu care stăpânim fenomenologia vecinătăţilor noastre imediate.
Este foarte greu să surprinzi în raţionamentul curent totalitatea interdependenţelor
care au loc în sistemul economic dat”.
Modelul este o construcţie umană, artificială care încearcă, prin
analogie, să reprezinte realitatea cât mai veridic posibil. El este o
reprezentare abstractă şi simplificată a realităţii; în corpul modelului se redau
doar elementele esenţiale ale procesului sau fenomenului economic; pe măsura
creşterii gradului său de abstractizare, în model se reţin doar mecanismele şi
interacţiunile cele mai ascunse ale realităţii.
Modelul nu este o descriere a realităţii nici atunci când îmbracă o

21
formă literară, atât de necesară când nu există altă posibilitate de exprimare mai
veridică.
Deci el nu este în mod necesar alcătuit din ecuaţii. Astăzi însă
construcţia de modele apelează frecvent la formalizări matematice. Sub acest
aspect, modelul este un ansamblu de ecuaţii care prezintă un sistem economic într-
o formă abstractă şi simplificată, folosind mai ales pentru a evidenţia cele mai
profunde înlănţuiri şi interdependenţe ale lui cu alte procese şi fenomene
economice.
Modelele au pătruns în mai toate sferele economiei astfel că în
prezent reprezintă un spectru larg în continuă şi rapidă extindere şi diversificare.
De aceea este cât se poate de înţeles şi nevoia învăţării construirii de modele.
În funcţie de nivelul de abstractizare şi generalizare la care se ţinteşte, este
nevoie sau este posibil, modelele se împart în patru categorii principale.
• Modelul imitativ al realităţii (denumit şi iconic);
• Modelul de tip index;
• Modelul simbol (tip ipoteză, lege sau teorie);
• Modelul cibernetic include gradul cel mai înalt de abstractizare; el se
întemeiază pe un sistem cu conexiune inversă (autoreglare).
Cu ajutorul diferitelor tipuri de modele, cu grade diferite de abstractizare şi
simplificare se poate şi trebuie studiat unul şi acelaşi fenomen pentru a realiza cea
mai corectă şi completă imagine asupra realităţii.
Aprecierea măsurii în care modelul utilizat reflectă în mod adecvat şi
îndeajuns fenomenul sau procesul economic se poate realiza numai în
condiţiile constatării unui izomorfism (=identităţi) între structura modelului (între
structura teoriei formalizate în model) şi structura fenomenului economic supus
modelării.

Tema 4. Etapele procesului de cercetare ştiinţifică în domeniul economic.

Alegerea temei şi planificarea procesului de cercetare.
1. Caracterizarea generală a etapelor cercetării ştiinţifice
2. Principii si criterii in alegerea temelor de cercetare
3. Formularea scopului, obiectului şi a obiectivelor cercetării.
4. Elaborarea planului efectuării cercetării ştiinţifice

4.1 Caracterizarea generală a etapelor cercetării ştiinţifice

Cunoasterea ştiinţifică, după cum am văzut, este un proces complex. Am arătat că

aceasta include un moment al învăţării ştiinţifice si unul al creaţiei ştiinţifice, care
se antonomizează si se intercondiţionează permanent.
Opiniile diversilor cercetători privind structura procesului de creaţie ştiinţifică
variază, cel puţin la prima vedere, în limite destul de largi.
Într-o schemă aparent simplificată M. Stein propune numai trei faze:
• Formarea ipotezei (fază pregătitoare);
• Testarea ipotezei (fază de investigare propriu-zisă);
22
• Comunicarea (fază de finalizare).
Un alt cercetător, G. Wallas propune o clasificare mai larg acceptată de cercetători
si cu circulaţie frecventă în literatura de specialitate, sub forma a patru faze (mai
condensate):
a. Pregătirea;
b. Incubarea;
c. Iluminarea;
d. Verificarea.

În cercetarea ştiinţifică economică sunt valabile în linii mari cele mai multe
din fazele şi etapele creaţiei ştiinţifice, din alte domenii. Există însă şi o serie de
particularităţi implicite şi explicite la care ne vom opri în caracterizarea generală
pe care o vom face fiecăreia din etapele şi fazele cercetării ştiinţifice.
a) Alegerea temei de cercetare
Alegerea temei de cercetare face parte din faza iniţială, de debut a pregătirii
actului de creaţie stiinţifică.
b) Documentarea ştiinţifică
Încă din faza de alegere a temei, mai ales cercetătorul debutant are nevoie să
realizeze o informare-documentare sumară care să-i permită să pună tema în relaţie
cu unele din cunoştinţele existente.
În faza de documentare, această relaţie teoretico-practică se cere aprofundată sub
cel puţin trei aspecte:
• să cunoască conceptele, noţiunile si categoriile;
• să cunoască bine întreaga teorie a domeniului în care se circumscrie tema (opinii
pro si contra);
• să aleagă indicatorii si metodele de măsurare si analiză.
c) Cercetarea ştiinţifică propriu-zisă. Este cea mai complexă etapă a cercetării
ştiinţifice economice. Ea include mai multe subetape, după cum urmează:
• analiza critică a lucrărilor de specialitate;
• elaborarea si formularea ipotezelor de lucru;
• observarea si analiza atentă a realităţii economice;
• experimentul si verificarea ipotezelor;
• formularea si fundamentarea concluziilor.
Asa cum rezultă chiar si numai din enumerarea acestor subetape, cercetarea
propriu-zisă acoperă nu numai întreaga etapă de incubare, dar si pe aceea de
iluminare.
d) Redactarea si susţinerea publică a lucrării ştiinţifice este o etapă constituită
din cele două faze: redactarea si susţinerea publică. Aceste două faze nu apar în
clasificările etapelor în diferite domenii stiinţifice pentru că acelea se refereau
exclusiv la procesul de creaţie ştiinţifică. Însă este neîndoielnic că redactarea si
susţinerea publică fac obiectul elaborării lucrării de cercetare ştiinţifică în orice
domeniu al ştiinţei.
e) Valorificarea lucrării ştiinţifice. Este o etapă de predare a raportului de
cercetare, de aplicare a rezultatelor obţinute si de acordare a asistenţei de

23
specialitate, a consultaţiilor necesare pentru beneficiar si alţi solicitanţi, de
evaluare a performanţelor (eficienţei) la beneficiari.

4.2 Principii si criterii in alegerea temelor de cercetare

Alegerea temei de cercetare se face întotdeauna din rândul problemelor

economice, acelea care reies din confruntarea teoriei cu faptele empirice.
Practica economică este un alt concept de bază. Ea este implicată în definirea
ştiinţei prin sintagme variate, ca, de pildă: „experienţele noastre senzoriale”,
„cunoaşterea realităţii” şi, în fine, „cunoaştere verificabilă de către realitate, de
viaţă sau pe cale empirică”.
Practica economică este mai bogată; nu poate fi integral cunoscută în fiecare
moment; ea este unicul criteriu al adevărului, al veridicităţii sau exactităţii
cunoaşterii ştiinţifice. De aceea, metodologia de cercetare se sprijină pe practică în
orice demers ştiinţific ca sursă de analiză şi disjungere de noi cauze, factori
explicativi de perfecţionare continuă a teoriei. Din confruntarea practicii
atotcuprinzătoare cu teoria mereu imperfectă, metodologia formulează corecţia şi
perfecţionarea teoriei, aducerea acesteia mai aproape de practică.
Problema economică poate să rezulte din confruntarea pe care o face metodologia
intre teorie şi practică. Dacă intre teorie şi practică este concordanţă, adică teoria
„guvernează” bine practica, atunci vom spune că nu există nici o problemă
economică.
Dacă, dimpotrivă, între teorie şi practică se constată o diferenţă,respectiv teoria nu
mai explică integral şi nu mai poate previziona integral practica, atunci aceasta este
o problemă economică şi este o temă care poate şi trebuie să fie cercetată.
De regulă, între teorie şi practică, în special în ştiinţele economice, apar diferenţe.
In timp ce teoria este mai conservatoare, practica este dinamică, mai ales sub
impulsurile concurenţei şi ale altor legi ale economiei de piaţă. De altfel, aşa cum
vom vedea in continuare, fenomenul economic, natura lui includ această
posibilitate de a constata diferenţe între teorie şi practică. Este motivul pentru care
Robert Solow, laureat al Premiului Nobel pentru economie, adresându-se
studenţilor, în anul 1969 (în calitate de Preşedinte al Asociaţiei Economiştilor
Americani), a îndemnat studenţii „să nu înveţe nimic pe de rost, să confrunte
permanent, când învaţă, manualele cu viaţa practică”.

Alegerea temei de cercetare (fundamentale, aplicative) se face pe baza unor

principii generale cum sunt:
• temele mai complexe pot fi realizate cu rezultate bune de mari echipe
de cercetare ştiinţifică;
• temele complexe se pot diviza în teme si subteme mai restrânse pentru a
putea fi distribuite unor echipe si cercetători individuali.
• cercetătorii pot alege tema de cercetare pe care o doresc, de care se simt
atrasi, sau în legătură cu care ei au anumite acumulări;
• cercetătorul, pornind de la cele arătate aici, poate chiar să propună tema sau

24
teme de cercetare ştiinţifică;
• riscul în cercetarea ştiinţifică este mare, din câte am văzut în paragraful
precedent. Acest risc poate fi majorat sau, dimpotrivă, diminuat cu ocazia alegerii
temei de cercetare.
Aceste principii generale de alegere a temei se concretizează si mai mult, pe
baza unor criterii cum sunt:
 cunoştinţele cercetătorului despre temă;
 dacă tema de care se simte atras nu îi este prea cunoscută, cercetătorul trebuie
să realizeze o informare prealabilă alegerii temei, atât sub aspect teoretic, cât si
practic (într-o bibliotecă, prin discuţii cu un cercetător sau profesor, cu un
specialist din practică);
 înclinaţiile cercetătorului să fie puse de acord cu profilul şi cerinţele temei;
 importanţa teoretică si practică a temei ce urmează să fie aleasă;
 încheierea temei la termenul prevăzut în contract sau pentru anumite
evenimente stiinţifice organizate în ţară sau în străinătate;
Diminuarea riscului alegerii temei necesită evitarea supraestimării posibilităţilor
cercetătorului şi subestimarea complexităţii şi importanţei temei, a posibilităţilor
concrete de informare, documentare si de analiză.
Elaborarea oricărei teme de cercetare implică o organizare specială, în
conformitate cu complexitatea temei. Organizarea este mai amplă în cazul temelor
de complexitate mare si medie si mai restrânsă în cazul temelor cu profil si
amploare reduse.
În toate cazurile de teme, în organizarea activităţii de cercetare, potrivit
principiului partenerial, participă atât cercetătorii cât si managerii.
Însă, aici gradul de implicare diferă considerabil. Dacă pe ansamblul institutului
sau centrului de cercetare răspunderea, în mod firesc cade pe manager, organizarea
activităţii de cercetare a temei este în principal în răspunderea cercetătorului.
Răspunderea este individuală, a fiecărui cercetător, atât în cazul unei teme simple
elaborate de un cercetător, cât si în cadrul unei teme mai complexe elaborată de o
echipă de cercetare. Desigur în echipa de cercetare răspunderea principală cade
asupra sefului echipei, însă aceasta nu înseamnă că dispare cumva si răspunderea
membrilor echipei, în mod individual.
Explicaţia rezidă invariabil în faptul că actul de creaţie este prin definiţie
individual si, deci, si răspunderea nu poate fi decât individuală.
Organizarea cercetării în echipă este modelul mai complex, dar care în esenţă
cuprinde majoritatea aspectelor care privesc si organizarea cercetării unei teme în
mod individual.
Organizarea cercetării în echipă are mai multe avantaje, dintre care:
• permite scurtarea timpului de elaborare a unei cercetări, ceea ce în anumite
cazuri este necesar sau în altele, imperios necesar;
• permite formarea mai rapidă a tinerilor cercetători si evitarea descurajării
acestora, inerente în tot procesul de cercetare a adevărului, în tot actul de creaţie;
• se asigură un larg schimb de opinii, ceea ce evită concluzii si soluţii unilaterale
si permite o mai bună fundamentare a concluziilor fiecărei părţi si a lucrării de

25
cercetare în ansamblu.
Din păcate, munca în echipă include si unele dezavantaje pentru cercetătorii
individuali. Disciplina de echipă, care nu poate fi în nici un fel ignorată, poate
restrânge deseori iniţiativa şi capacitatea de creaţie a cercetătorului membru al
echipei de cercetare. De aceea, în cadrul echipei se cer organizate consultări ale
altor cercetători din domeniul respectiv, discutarea diferitelor părţi ale lucrării
ştiinţifice pe măsura elaborării lor, discutarea lucrărilor (părţilor) înainte de predare
la conducerea institutului si, desigur, înainte de predarea la beneficiar.
Dezavantajele cercetării în echipă se combat şi pe calea limitării acesteia mai ales
la temele complexe care reclamă cercetări inter şi multidisciplinare. Echipa de
cercetare cuprinde un număr foarte variabil, de la 2-40 membrii, uneori mergând şi
până la 100 membrii.
Echipa de cercetare este o structură de organizare a muncii cu caracter
nepermanent, putând reuni cercetători din unul sau mai multe instituţii; ea
funcţionează numai pe durata elaborării unei teme de cercetare ştiinţifică. Un
cercetător poate face parte din mai multe echipe, după caz.
Principiile care stau la baza organizării unei echipe sunt:
• Echipa de cercetare trebuie să cuprindă numărul strict necesar de cercetători,
alesi după criteriul competenţei în domeniul temei de cercetare, al preocupărilor
anterioare;
• Echipa de cercetare trebuie să cuprindă atât cercetători cu experienţă, cât si
cercetători tineri; tinerii se formează mai usor, pot observa mai repede unele erori
cu care alţii s-au obisnuit, pot formula unele teze contradictorii, originale;
• Echipele de cercetare dau rezultate bune dacă membrii acestora sunt legaţi prin
raporturi de stimă si prietenie; dacă nu, cel puţin să se cunoască si să se respecte
reciproc;
• Echipa trebuie să-si fixeze obiective precise care să fie cunoscute de toţi
membrii săi. În cadrul echipei sarcinile de cercetare trebuie să se distribuie clar,
fără ambiguităţi, membrilor săi;
• Stimularea membrilor echipei, pe lângă formele cunoscute, trebuie să nîncludă,
în mod obligatoriu individualizarea si semnarea părţilor realizate individual sau
în colaborare; se evită însusirea muncii altuia, dar, asigură şi o mobilizare a
fiecărui membru al echipei;
• Conducerea echipei de cercetare trebuie încredinţată, în mod obligatoriu, unui
om de stiinţă cu experienţă, cunoscut si recunoscut prin lucrările elaborate, cu
autoritate stiinţifică. Este necesar ca cel mai bun cercetător să fie conducătorul
echipei, mai ales dacă este si un bun organizator, exigent, capabil de dialog si
comunicare deschisă, stiutor în înlăturarea disensiunilor care în cercetarea
stiinţifică sunt frecvente;
• Asigurarea unei ambianţe democratice, de lucru în echipă. Discutarea deschisă,
fără menajamente si adoptarea în echipă a hotărârilor crează atmosfera necesară
muncii în echipă. Abaterile de la acest principiu pot genera lucrări slabe, ca si
atunci când lipseste autoritatea ştiinţifică.
4.3 Formularea scopului, obiectului şi a obiectivelor cercetării

26
 Denumirea temei trebuie să conţină două momente principale: obiectul
cercetării şi scopul cercetării.
Obiectul cercetării este însăşi problema de cercetare
Este raţional ca cercetarea să înceapă cu o întrebare de plan general, care ar
permite evidenţierea scopului cercetării. Formularea întrebării principale este un
proces de creativitate individuală, deşi se poate recurge şi la ajutor extern, în
primul rînd, al conducătorului ştiinţific. Consultanţa obţinută poate evita situaţia
formulării unor întrebări prea simpliste sau prea complexe, precum şi a întrebărilor
la care, deja, există răspuns în cercetările efectuate anterior.
Scopul este unic, el fixînd o ţintă, o anumită finalitate.

Scopul unei cercetări apare ca o exprimare explicită, clară şi sintetică a

orientării fundamentale a demersului ştiinţific care va fi întreprins.

Aducem unele exemple de întrebări de plan general formulate în baza temei de

cercetare:
Determinarea scopului cercetării
Tema
Interacţiunea dintre mediul de
afaceri şi instruirea de tip MBA
Angajarea personalului prin
internet
Publicitatea şi valoarea
acţiunilor corporative
Tabelul I
Întrebare de plan general
Care esre rolul instruirii de tip MBA în
constituirea businessului civilizat?
În ce măsură angajarea prin Internet a
noilor lucrători este mai eficientă
comparativ cu metodele tradiţionale?
Cum poate publicitatea civilizată,
menită să amelioreze imaginea firmei, să
influenţeze creşterea cursului acţiunilor ei?

În funcţie de natura problemei, scopul unei cercetări poate fi diferit. În cazul

unei probleme, pentru care cunoştinţele sînt puţine şi limitate, poate fi suficientă
stabilirea unui scop de natură descriptivă – examinarea unor fapte, evenimente,
raporturi. Pentru situaţii în care nivelul cunoaşterii teoretice şi practice este mai
avansat, scopul poate fi de explicare, anticipare sau dezvoltare a unei teorii.

În baza întrebării de ordin general, care indică direcţia cercetării, se formulează

întrebări mai concrete, care constituie materia primă pentru formularea obicetivelor
cercetării.

Obiectivele cercetării fixează ţinte intermediare şi presupun obţinerea

unor caracteristici cantitative şi calitative ale rezultatului ştiinţific preconizat.

În continuare, prezentăm un exemplu de definire a obiectivelor cercetării în

cazul temei: „Interacţiunea dintre mediul de afaceri şi instruirea de tip MBA”.

27
 Tabelul 2
Determinarea obiectivelor cercetării în baza
întrebărilor concrete
Întrebări Obiectivele cercetării
1. Ce schimbări în mediul de afaceri 1. Analiza evoluţiei mediului de
stimulează cererea la instruirea de tip afaceri şi a dinamicii instruirii de tip
MBA? MBA.
2. Care din schimbări sînt favorabile 2. Structurarea schimbărilor
şi care – defavorabile, de lungă şi de intervenite în mediul de afaceri.
scurtă durată?
3. Ce modificări în conţinutul MBA 3. Studierea restructurării
introduce mediul de afaceri? conţinutului MBA în vederea adaptării
la mediul de afaceri.
4. Cum influenţează instruirea de tip 4. Determinarea impactului
MBA ameliorarea mediului de afaceri? instruirii de tip MBA asupra
ameliorării mediului de afaceri.

După cum se poate observa, formularea întrebărilor presupune o creativitate

accentuată, iar formularea obiectivelor – un limbaj formalizat şi foarte concis.
Obiectivele cercetării se cer a fi strict corelate cu scopul general al cercetării.
Importantă este şi specificarea cadrului cercetării, adică a limitelor în care se va
efectua investigaţia. A menţiona că se doreşte studierea şomajului ar fi o greşeală
metodologică. Se cer specificate limitele teritoriale (în tregul teritoriu al Republicii
Moldova, regiunile sudice sau municipiul Chişinău), temporale (la moment, pe
parcursul ultimilor 10 ani sau viitorilor 5 ani), categoriile de indivizi cercetaţi
(şomeri naturali, ciclici sau cronici). Aceasta va permite obţinerea unor obiecte
concrete de cercetare.
Prin stabilirea scopului, obiectului, obiectivelor şi limitelor cercetării este
realizată o structură orientativă a planului de cercetare: ce trebuie atins prin
respectivul demers ştiinţific.

4.4 Elaborarea planului efectuării cercetării ştiinţifice

Elaborarea planului de cercetare este o etapă extrem de importantă, deoarece

ajută la sistematizarea ideilor, la trasarea cîmpului cercetării şi la mobilizarea
cercetătorului spre o activitate ritmică şi de calitate. Însă ea nu poate fi supusă unei
standardizări rigide, dat fiind faptul că acţiunile şi operaţiile pe care le presupune
sînt în totdeauna specifice domeniului şi temei de cercetare.
Planul cuprinde, în primul rînd, termenul la care se va încheia cercetarea,
precum şi principalele etape şi operaţii pe care ea le presupune. Drept variantă de
planificare a timpului poate servi următoarea:

Tabelul 3
28
 Graficul executării temei de cercetare
Termenhul Numărul de Sarcina necesară a fi îndeplinită
îndeplinirii săptămîni/luni
Selectarea direcţiei şi formularea temei de cercetare
Familiarizarea cu izvoarele bibliografice şi
determinarea obiectivelor cercetării
Elaborarea sintezei bibliografice
Selectarea metodelor de cercetare
Colectarea datelor primare
Analiza datelor colectate
Scrierea lucrării (tezei / raportului ştiinţific)
Redactarea lucrării
Transmiterea lucrării către coordonatorul ştiinţific /
organizaţia-client

Unii cercetători planifică timpul necesar elaborării lucrării ştiinţifice în baza

tabelului Hant

Tabelul 3
Tabelul Hant al executării temei de cercetare
(pentru tezele de doctorat)

Anul I Anul II Anul III

Sarcina necesară a fi
Trim. III

Trim. III

Trim. III
îndeplinită
Trim. II

Trim. II

Trim. II
Trim. I
Trim. I

Trim. I

Selectarea direcţiei şi
formularea temei de cercetare
Determinarea obiectivelor cercetării
Documentarea bibliografică
Elaborarea sintezei bibliografice
Selectarea metodelor de cercetare
Elaborarea anchetei
Organizarea anchetării
Introducerea datelor în calculator
Analiza datelor
Verificarea şi concretizarea
rezultatelor cercetării
Consultarea suplimentară a
literaturii de specialitate
Scrierea capitolelor
Transmiterea materialului

29
coordonatorului ştiinţific
Introducerea corectivelor
Redactarea finală a textului
Prezentarea lucrării pentru susţinere

Operaţiile specifice fiecărei teme pot fi incluse într-una din etapele enumerate,
în funcţie de caracter şi importanţă pentru contextul cercetării. Succesiunea
etapelor nu este obligatorie, iar unele activităţi ce figurează ca etape pot fi
recomandate pe întregul parcurs al cercetării (de exemplu, documentarea
bibliografică, colectarea de date).

Tema 5. Documentarea ştiinţifică şi formele ei.

1. Rolul documentării stiinţifice.
2. Etapele interne ale documentării.
3. Documentarea bibliografică şi documentarea directă.
4. Instrumente specifice de documentare

5.1 Rolul documentării stiinţifice

Obiectul documentării ştiinţifice îl constituie informaţia ştiinţifică.

Produsul specific al ştiinţei - oricare ar fi purtătorul lui concret – este informaţia
ştiinţifică. Ea este adânc implicată în producţie si, în general, în societate, pe toate
treptele ierarhice, pentru toţi agenţii economici, sociali şi politici. Valoarea
informaţiei - fără a minimaliza gradul de valorificare a acesteia - condiţionează în
cel mai înalt grad decizia economică micro, mezo şi macroeconomică.
În general, ,,informaţia este o diferenţă care creează o diferenţă” (G.Bateson); în
orice domeniu, al practicii sau al ştiinţei, informaţia îndeplineste o serie de funcţii:
a) informaţia este instrument de muncă şi deci de producţie;
b) informaţia este capital al materiei cenusii; este o mostenire, un patrimoniu
cultural - ştiinţific viu;
c) informaţia este instrument de pregătire si calificare profesională;
d) informaţia este un factor de schimb între oameni, agenţi etc.;
e) informaţia este un motor al creaţiei, al adaptării şi inovării.
Trecând peste particularităţile sale, informaţia ştiinţifică este o marfă; ea are
atributele oricărei mărfi, de cerere si de ofertă.
Nivelul şi dinamica preţului informaţiei ştiinţifice economice rezultă din
confruntarea cererii cu oferta; însă aproape întotdeauna cererea fiind mai mare
decât oferta se asistă la o crestere continuă a valorii muncii desfăsurate în
activitatea de cercetare ştiinţifică.
Cererea si oferta de informaţii ştiinţifice economice reprezintă segmente tot mai
importante ale pieţei naţionale si internaţionale. Această piaţă se dezvoltă rapid si
concurează cu tot mai mult succes toate celelalte pieţe.
Documentarea este un concept cu conţinut complex, incluzând trei forme:
 documentarea bibliografică,

30
  documentarea directă,
 consultarea specialiştilor.
În mod corespunzător fiecare dintre aceste forme îndeplineste o funcţie
specifică, distinctă.

5.2 Etapele interne ale documentării

Documentare ştiinţifică include următoarele etapele interne si anume:

a) informarea asupra surselor;
b) culegerea surselor;
c) studierea surselor;
d) utilizarea surselor.

a) Informarea asupra surselor cuprinde următoarele operaţiuni principale:

• identificarea surselor existente pentru tema de cercetare;
• locul unde este depozitată şi posibilităţile de obţinere, de acces;
• conturarea unui program de continuare a informării şi pe parcursul etapelor de
cercetare care urmează documentării în ansamblu, până la încheierea temei de
cercetare si chiar după aceasta.
b) Culegerea surselor include activităţile de:
• obţinerea (procurarea) surselor);
• notarea (fisarea) surselor;
• examinarea sumară asupra surselor (cuprinsul acestora semnificaţia, posibilitatea
de folosire ulterioară etc).
c) Studierea surselor este etapa cu cel mai intens consum intelectual şi cu cel mai
mare consum de timp. Ea cuprinde, fără a intra aici în detalii specifice fiecărei
forme de documentare, următoarele activităţi mai importante:
• gruparea surselor documentare în mai multe clase în raport cu conţinutul temei
de cercetare si cu timpul disponibil pentru studiu;
• evaluarea globală a unor surse;
• studiul aprofundat al surselor din perspectiva nevoii de cunoastere a literaturii de
specialitate, a faptelor empirice, a ipotezelor si ideilor teoretice pro si contra, a
metodei de analiză si calcul etc. În acest scop se folosesc instrumente şi tehnici
specifice fiecărei forme de documentare asa cum vom vedea în paragrafele
următoare.
d) Utilizarea surselor în cadrul procesului de documentare se referă la:
• consemnarea sistematizată a informaţiilor unei surse ca bază de comparaţie şi
confruntare cu alte surse;
• interpretarea generală a surselor;
• pregătirea utilizării informaţiilor documentare în cadrul celorlalte etape ale
cercetării propriu-zise, definitivării structurii finale a lucrării în vederea redactării
etc;

31
Locul si rolul documentării în cadrul procesului de cercetare stiinţifică.
Dintre aceste coordonate
menţionăm:
• Documentarea ştiinţifică nu este un scop în sine ci se subordonează
soluţionării unei probleme ştiinţifice
• Cele patru etape interne ale documentării sunt diferenţiate în funcţie de
domeniu, de temă, de cercetător etc. Discernământul cercetătorului este decisiv
pentru asigurarea unei documentări eficiente;
• Documentarea începe chiar din procesul alegerii temei (ca o informare sumară)
şi se continuă susţinut în procesul precizării obiectivelor cercetării; în fapt
documentarea, interesul pentru noi surse şi informaţii stiinţifice se păstrează intact
şi continuă în toate celelalte etape ale cercetării;
• În procesul de documentare apar idei noi, ipoteze ce urmează să fie
verificate ulterior si chiar anticipaţii ale unor concluzii finale. În consecinţă,
aprecierea documentării ca fază pregătitoare a cercetării si creaţiei ştiinţifice nu
poate fi considerată nici ca o etapă auxiliară sau inferioară, dar nici ca o separare
absolută de celelalte etape de cercetare ştiinţifică;
• Cu toate caracteristicile menţionate, documentarea ştiinţifică nu coincide,
nu se suprapune si nu poate fi confundată, în nici un fel, cu cercetarea ştiinţifică, cu
actul de creaţie, de incubare si de iluminare.

5.3 Documentarea bibliografică şi documentarea directă.

Documentarea bibliografică este culegere informaţiei din diferite publicaţii. Ea

are o importanţă hotărâtoare în cercetarea ştiinţifică deoarece ne dă posibilitatea ca,
prin intermediul literaturii de specialitate, tipărite si netipărite, să cunoastem
zestrea ştiinţifică, ceea ce au scris alţi oameni de ştiinţă din cele mai vechi timpuri
si până astăzi, din ţară si din afara ţării, ipotezele de lucru folosite pentru
explicarea fenomenelor economice, metodele de analiză si calcul, concluziile si
teoriile lor ştiinţifice etc.
Sursele de documentare bibliografică, după criteriul-gradul de originalitate şi
intermediere - se distribuie în patru categorii:
a) documente primare - care conţin ideile sub formă de documente periodice sau
neperiodice;
b) documente secundare - periodice sau neperiodice, rezultate din prelucrarea
documentelor primare: reviste de referate; reviste de titluri; sinteze documentare;
ghiduri bibliografice;
c) documente terţiare - periodice şi, mai ales, neperiodice, rezultate din
prelucrarea documentelor secundare sub formă de: bibliografii; culegeri de
traduceri; sinteze de referate etc.;
d) microformatele - benzi, discuri, imagini etc.
Documentele secundare şi terţiare, pregătite de personalul unităţii de informare-
documentare, ajută doar pentru a ajunge la documentele primare. Studiul
acestora din urmă asigură succesul documentării. Orice documentare care se

32
limitează la documente secundare şi terţiare rămâne o pseudodocumentare.

Documentarea directă este culegere informaţiei direct din practică.

Documentarea directă se realizează si ea, în esenţă, în patru etape ca şi
documentarea bibliografică.
a) Informarea asupra domeniului include: cadrul organizatoric, mediul în care s-
a dezvoltat fenomenul cercetat, actele normative, managementul, factorii direcţi şi
indirecţi care influenţează nivelul şi evoluţia fenomenului economic.
Dacă este vorba de un fenomen economic din firmă se cer informaţii asupra datei
de când aceasta fiinţează, momentele ei cele mai relevante, performanţele sau
esecurile, restructurările si căile de afirmare, consultarea eventualelor monografii
sau studii privind firma etc.
b) Culegerea datelor se referă direct la indicatorii cantitativi şi calitativi care
servesc direct şi chiar indirect ca variabile explicative ale fenomenului studiat.
Documentele consultate în vederea extragerii de date şi informaţii pe oricare nivel
de agregare, de la firmă până la nivel naţional, pot fi:
- documente oficiale publicate sau publicabile;
- documente oficiale nepublicate;
- documente confidenţiale sau cu circulaţie restrânsă;
- documente de arhivă si documente curente.
Calitatea datelor este şi rămâne preocuparea cardinală a cercetătorului şi în
cazul datelor statistice oficiale centralizate. Utilizatorul datelor nu poate controla
calitatea datelor de care are nevoie decât printr-o consultare şi chiar conlucrare
specială cu statisticianul de specialitate, urmărind:
- relevanţa datelor;
- corectitudinea estimărilor statistice;
- punctualitatea;
- accesibilitatea si claritatea informaţiilor;
- comparabilitatea;
- coerenţa statistică;
- completitudinea datelor.
c) În etapa studierii surselor se depun eforturi pentru sesizarea semnificaţiei
acestora astfel: datele şi informaţiile se pregătesc sub formă de indicatori,
variabile, care fac obiectul analizei; se încearcă deslusirea unor concluzii, a
capacităţii datelor de a susţine integral sau parţial demersul cercetării; prin
intermediul acestora se întrevăd si testează unele metode de calcul şi de analiză; se
încearcă ierarhizarea datelor pe grupe de trebuinţă sub formă de tabele sau anexe;
se corelează informaţiile calitative sau orale cu tendinţele si concluziile
care rezultă din date, precum si coerenţa lor de ansamblu.
d) În etapa utilizării datelor şi informaţiilor se are în vedere în fapt prelucrarea
lor sistematică pe componente şi din perspectiva unei imagini sau idei de sinteză.
Aceste calcule si pregătiri se continuă evident si în celelalte etape ale cercetării
ştiinţifice si mai ales în cea de cercetare propriu-zisă. În aceasta din urmă se
confruntă datele de documentare directă cu concluziile teoretice ce decurg din
documentarea bibliografică; se efectuiază corelaţii laborioase si rafinate calcule şi
33
analize.
În procesul documentării directe cercetătorul întâlneste multe dificultăţi şi
neclarităţi în baza cărora el îşi formează o imagine de sinteză între felul practic,
real de desfăsurare al documentării si modelul pe care el şi l-a imaginat sau socotit
drept indispensabil.

Consultarea specialistilor este o necesitate imperioasă în orice cercetare

ştiinţifică. Promovarea consultării specialistilor este garanţia alegerii celor mai
bune teme si trasee de analiză si studiu, a integrării în analiză si studiu a
experienţei practice, a economisirii timpului si încadrării în termenul de predare
a lucrării de cercetare, precum si o garanţie sporită a realizării unei cercetări
ştiinţifice de calitate, veritabile.
Consultarea specialiştilor se poate efectua pe întregul traseu al cercetării, în
toate etapele si fazele acesteia. Faptul este indubitabil deoarece întregul proces de
documentare şi de cercetare este presărat cu dificultăţi, cu erori mai mici sau mai
mari.

5.4 Instrumente specifice de documentare.

Instrumentele specifice etapelor interne de documentare. Cele patru categorii

de documente la care ne-am referit mai sus se explorează şi utilizează cu ajutorul
unor instrumente specifice fiecărei etape interne de documentare.
a) În etapa informării asupra surselor se apelează la următoarele instrumente sau
mijloace: reviste, bibliografii, liste de semnalare, liste de titluri, buletine de
informare, cataloage s.a.
b) În etapa culegerii surselor se folosesc următoarele instrumente: fişa
bibliografică, explorarea globală a sursei si referatul documentelor.
c) În etapa studierii surselor se citesc integral si cu atenţie toate dursele, pentru a
se descifra bine fondul de idei.
În această etapă, studiul se poate concretiza în următoarele forme intermediare,
până la elaborarea lucrării si anume:
• Note de lectură;
• Referate documentare;
• Referate documentare de sinteză;
d) În etapa utilizării documentaţiei ştiinţifice se distribuie întreaga informaţie
pe structura cercetării conform obiectivelor stabilite pentru a putea:
- confrunta teoria economică cu datele empirice,
- pentru susţinerea, confirmarea sau infirmarea unor ipoteze,
- pentru formularea concluziilor şi soluţiilor,
- ca si pentru definitivarea planului de redactare a lucrării.
În urma studierii tuturor surselor documentare, cercetătorul trebuie să poată
realiza o ierarhie a acestora si a autorilor în ce priveste contribuţiile sau
minusurile, metodele de cercetare, lacunele acestora si ale datelor. Toate acestea
sunt posibile numai dacă cercetătorul realizează confruntarea autorilor si surselor, a
ideilor dacă se asigură compatibilitatea si comparabilitatea datelor etc.
34
Tema 6. Cercetarea propriu-zisă.

Obiectivele lecţiei:
- să identificăm esenţa şi particularităţile cercetării propriu-zise;
- să examinăm subetapele cercetării propriu-zise;
- să examinăm rolul şi conţinutul observării stiinţifice;
- să clarificăm esenţa şi particularităţile elaborării ipotezelor ştiinţifice;
- să identificăm rolul şi specificul măsurării economice;
- să examinăm unele procedee de verificare a ipotezelor;
- să nominalzăm principalele exigenţe faţă de concluziile ştiinţifice.

În corespundere cu obiectivele lecţiei sunt formulate şi subtemele ei:

6.1 Esenţa şi particularităţile şi subetapele cercetării propriu-zise.
6.2 Rolul şi conţinutul observării stiinţifice.
6.3 Elaborarea ipotezelor ştiinţifice.
6.4 Măsurarea economică. Procedee emperice și teoretice de verificare a
ipotezelor.
6.5 Exigenţe la fundamentarea concluziilor științifice.

6.1 Esenţa şi particularităţile şi subetapele cercetării propriu-zise.

La lecţiile precedente au fost nominalizate principalele etape ale cercetării

ştiinţifice:
- Alegerea temei de cercetare;
- Planificarea proceului de cercetare;
- Documentarea ştiiţifică;
- Cercetarea popriu-zisă;
- Redactarea unei lucrări;
- Susţinerea lucrării şi rezultatelor cercetării;
- Valorificarea rezultatelor cercetării.

35
 Pînă în prezent am examinat trei etape ale cercetării:
- Alegerea temei de cercetare;
- Planificarea procesului de cercetare;
- Documentarea ştiiţifică.

Din toate etapele cercetării, cercetarea propriu-zisă se evidenţiază în mod

deosebit de celelalte etape:
- Este o etapă de bază a procesului de cercetare, iar celelalte etape au un
caracter auxiliar, de ajutorare (dar sunt important toate etapele – excluderea
uneia din ele face procesul de cercetare incomplet);
- Primele trei etape (alegerea temei, planificarea cercetării, documentarea), în
linii generale, sunt comune şi pentru alte ştiinţe, pe cînd etapa de cercetare
propriu-zisă are specificul său la fiecare ştiinţă;
- Include operaţiuni dificile şi complexe, aici se elaborează şi se verifică
ipoteze şi construcţii teoretice (modele);
- Se utilizează metodele calitative şi cantitative de cercetare, diferite tehnici
de măsurare şi analiză;
- Se afirmă aptitudinile şi cunoştinţile cercetătorului;
- La această etapă se săvârşesc şi cele mai multe dintre erori;
- Se depun şi cele mai mari eforturi;
- Se realizează un mare ansamblu de “operaţiuni”, de ”subetape”.

Subetapele cercetării propriu-zise

Explicarea fenomenului economic, în linii generale, cuprinde
următoarele subetape:
1. Observarea ştiinţifică;
2. Formularea ipotezelor;
3. Verificarea ipotezelor;
4. Fundamentarea concluziilor științifice.

36
2. Rolul şi conţinutul observării stiinţifice.

Observarea ştiinţifică este o contemplare (vizualizare) metodică a

cercetătorului asupra datelor şi faptelor, cu scopul obţinerii de informaţii noi
despre fenomenul cercetat.
După cum clasificăm procesele de cunoaştere şi cercetare în: cunoaşterea şi
cercetarea comună şi cunoaşterea şi cercetarea ştiinţifică, aşa se deosebeşte
observare comună şi observarea ştiinţifică. Observarea comună o face orice
persoană, indeferent de vîrstă sau calificare, bazîndu-se pe oganele de simţ.
Observarea ştiinţifică nu este o cunoaştere comună. Observarea ştiinţifică o
poate face numai omul pregătit şi înzestrat cu tehnică, procedee şi tehnici.
Exemplu: Mulţi discută despre fenomene economice în baza observaţiei comune,
dar nu fiecare persoană poate face observaţie ştiinţifică.

La această etapă se „nasc” ipotezele (ideele, enunţurile). Elaborarea ipotezelor

este dependentă de observaţia ştiinţifică.
De observaţia ştiinţifică a fenomenului economic depinde, şi verificarea
ipotezelor şi concluziilor. De exemplu, în baza observaţiei ştiinţifice am înaintat
ipoteza că preţurile cresc. Ulterior folosim observaţia pentru a verifica această
ipoteză şi concluziile făcute.
Caracteristicile observaţiei ştiinţifice:
1. Observarea ştiinţifică este punctul de pornire a cercetării propriu-zise şi deţine
o poziţie “strategică” în cadrul explicării fenomenului economic.
2. Observarea ştiinţifică constă în perceperea de către cercetător a faptelor
economice, aşa cum se desfăşoară ele în realitatea ce ne înconjoară.
3. Observarea ştiinţifică este o percepere individuală a cercetătorului;
4. Limbajul constatărilor ce reesă din observaţie tot este individual;
5. Observarea ştiinţifică înfăptuită de cercetători este dependentă de trei factori:
◊ calităţile şi perfecţiunea organelor de simţ ale cercetătorului;

37
 ◊ sistemul de cunoştinţe prealabile;
◊ sistemele de aparatură care prelungesc organele de simţ, amplificând
uneori mult performanţele.
7. Observarea - ca metodă ştiinţifică de cunoaştere - implică şi realizarea de
cercetări de caz şi multidisciplinare.
8. Observarea ştiinţifică “nu o avem, nu se realizează de la sine, ci o
facem”;
9. Observarea ştiinţifică este întotdeauna pregătită de un interes concret-
specific, de o întrebare sau de o problemă bine pusă.
10. Prin observarea ştiinţifică se obţin informaţii empirice care, după
prelucrare, ajută la înţelegerea fenomenelor economice.
11. Observarea ştiinţifică dau cercetătorului multe informaţii preţioase
despre însuşirile şi proprietăţile fenomenului economic.
Totodată, informaţia furnizează observarea rămân în mare măsură în sfera
exterioară, fenomenologică, la suprafaţa problemei cercetate. Ele nu aduc aproape
de loc elemente, oricum, cu totul insuficiente de înţelegere a esenţei fenomenului, a
mecanismelor interne, a pricipiilor şi legilor lui de mişcare şi evoluţie. Fiecare
dintre aceste momente formulează nu numai exigenţe comune, dar şi exigenţe
specifice pentru metodele, tehnicile şi instrumentele de analiză.
Toate operaţiunile legate de explicarea fenomenelor şi proceselor economice
gravitează în jurul ipotezei ştiinţifice.

6.2 Elaborarea ipotezelor ştiinţifice.

Ipoteza de cercetare reprezintă un enunţ cu caracter de probabilitate
despre esenţa, intercondiţionarea şi cauzalitatea unor fenomene sau procese
încă necunoscute.
Prin urmare, ea nu este o cunoaştere certă, autentică, ci o informare
verosimilă, a cărei veridicitate se cere demonstrată. După cum menţiona K. Popper,
”o ipoteză este îndrăzneaţă, dacă posedă un înalt grad de generalizare, adică
explică o mare varietate de fapte între care nu s-a observat anterior nici o legătură;
este îndrăzneaţă, dacă are un conţinut bogat, adică spune mult peste ceea ce se
cunoaşte despre domeniul la care se referă în momentul formulării; este
îndrăzneaţă, dacă reprezintă o descriere structurată a lumii, aşa cum este ea dincolo
de nivelul apariţiei şi cu atât mai îndrăzneaţă, cu cât este mai mare distanţa dintre

38
lumea aparenţelor şi realitatea descrisă de această ipoteză; este îndrăzneaţă, dacă
face predicţii despre evenimentele şi fenomenele încă necunoscute; îndrăzneala şi
caracterul ei riscant sporeşte pe măsură ce cresc numărul, varietatea şi exactitatea
acestor predicţii”.

Ipotezele ştiinţifice pot fi rezultate de:

• deduceri din cunoştinţele empirice şi teoretice existente;
• deduceri din noile fapte apărute;
• deduceri prin analogie (o serie întreagă de ipoteze economice au fost
propuse prin analogie cu fenomenele fizice, chimice şi biologice).

Deci, ipotezele pot fi considerate drept ”ruptură” în ştiinţă. ”Ruptura” poate fi

parţială, când ipoteza reprezintă un punct de plecare pentru corectarea sau
reformularea vechilor cunoştinţe ori, mai rar, totală, când ipoteza anunţă viitoarele
noi teorii sau legi, care pregătesc teren pentru ”revoluţiile ştiinţifice”.
Pentru a avea o validitate solidă, orice ipoteză trebuie să satisfacă trei cerinţe
majore:
1. Să reprezinte o concepţie coerentă, care să fie atât inteligibilă, cât şi
transmisibilă ca acceptare (aspect logic);
2. Să reprezinte o codificare verificabilă a datelor(aspect empiric);
3. Să posede o valoare şi un interes practic (aspect practic).
După formularea ipotezelor, cea mai mare parte a efortului de cercetare este
îndreptată spre testarea lor – pentru delimitarea adevărului de fals.
Adevărul se prezintă ca o reflectare adecvată a obiectului cercetat de către
subiectul cercetător prin reproducerea realităţii în forma în care ea, realmente,
există, adică ceea ce nu poate fi respins şi, prin urmare, se cere admis. Adevărul nu
este unul universal şi absolut, ci posedă un caracter relativ. Pe de o parte, el
poate fi cunoscut doar în anumite limite şi condiţii, realitatea fiind prea complexă
pentru a putea fi percepută în totalitatea caracteristicilor şi manifestărilor sale. Pe
de altă parte, adevărul se poate schimba sub influenţa modificării realităţii şi a
creşterii capacităţilor de cunoaştere.
Unii cercetători se mulţumesc să furnizeze publicului doar rezultate obţinute,
sugerând ideea că este de datoria altora să verifice validitatea şi fiabilitatea lor.
Avem de-a face aici fie cu o superficialitate arogantă, fie cu o insuficientă pregătire
şi experienţă a cercetătorului. Ceva mai grav stau lucrurile atunci când sunt oferite
rezultate obţinute prin cercetări improvizate, realizate sau doar redactate prin
”împrumut”. În consecinţă, se consideră adevărat rezultatul cercetării care poate fi
testat conform regulilor stabilite.
Regulile de testare a ipotezei:
• o ipoteză este considerată validă, dacă toate consecinţele ei sunt
concordante cu toate datele şi faptele empirice observate în practică
• dacă o singură consecinţă nu coincide cu faptele empirice, ipoteza este
considerată infirmată. În această situaţie, cercetătorul reformulează
ipoteza îşi reia procesul de verificare de la început. Dacă nici după

39
 reformulare ipoteza nu se verifică, cercetătorul trebuie să renunţe la
ipoteză.
• Ipoteza parţial infirmată de datele empirice urmează să fie reluată în
condiţii mai riguroase, pentru a putea decide asupra confirmării sau
infirmării ei.
• Ipoteza parţial verificată, dar neinfirmată, este considerată a fi numai
confirmată.
• Când ipoteza nu este nici infirmată şi nici confirmată, cauzele pot fi
asociate cu insuficienţe metodologice (lipsa tehnicilor de prelucrare
satisfăcătoare a informaţiei, lipsa procedeelor de verificare
corespunzătoare) sau slaba calitate a datelor. În aceste caz, cercetarea
se poate fie amâna, fie abandona.
O ipoteză incertă nu-şi pierde atributele de ipoteză. Ea rămâne în patrimoniul
ştiinţei, urmând a fi verificată mai târziu (în istoria ştiinţei sunt cunoscute ipoteze
care au fost verificate după decenii sau secole de la elaborarea lor). Ipotezele
incerte trebuie să fie comunicate pentru stimularea cercetărilor ulterioare, după
cum trebuie comunicate şi ipotezele infirmate, pentru ca viitorii cercetători să le
poată evita. Adesea, însă cercetătorii preferă să nu vorbească despre propriile
ipoteze infirmate, din care cauză se creează impresia falsă că verificarea ipotezelor
este o procedură simplă.
Prin urmare, cercetarea ştiinţifică generează două feluri de demersuri
metodologice: creator-constructiv, în cadrul căruia sunt evidenţiate problemele de
cercetare şi elaborate ipotezele, şi critic-valorizator, care constă în testarea
ipotezelor elaborate, ce poate fi reprezentat prin schema următoare:

40
 Cunoaşterea Fapte noi
de fond

Problemă de cercetare

Ipoteza posibilă

Testare

Eşec Confirmare

Aplicare

Figura 1. Conţinutul demersului metodologic al cercetării ştiinţifice

Pe măsura dezvoltării activităţii economice, apar noi fapte, care nu pot fi

interpretate cu ajutorul teoriei existente. Aceasta generează o nouă problemă
ştiinţifică, care pune pe ordinea de zi o nouă ipoteză. Ipoteza formulată şi testată
asigură soluţionarea problemei. Dar, întrucât activitatea economică se află în
permanentă evoluţie, se schimbă condiţiile de activitate şi apar noi probleme de
cercetare. În asemenea mod începe un nou ciclu metodologic de cercetare
ştiinţifică, pe care K. Popper l-a reprezentat în felul următor:
P1- I –TI-P2
unde P1 indică problema iniţială;
I – ipotezele care pot servi la soluţionarea problemei P1
TI – testarea ipotezelor;
P2 – noua problemă generată
Deci, cercetarea ştiinţifică nu se încheie odată cu soluţionarea problemelor de
cercetare. Ea poate conduce la eliminarea problemelor, acestea fiind considerate
banale sau pseudoprobleme. De asemenea , o problemă fie că nu mai prezintă
interes pentru o nouă generaţie de cercetători, fie că nu a fost încă elaborată o
metodă în cadrul căreia să poată fi găsite mijloace adecvate de a o soluţiona, astfel
încât anumite probleme, cândva abandonate, sunt ulterior redescoperite şi chiar
soluţionate.

6.3 Măsurarea economică

41
 După observarea şi cunoaşterea calităţii fenomenului, a structurii şi
însuşirilor sale definitorii începe măsurarea economică, statistico-matematică.
Măsurarea economică reprezintă o condiţie esenţială, de bază a cunoaşterii
ştiinţifice, a afirmării pe mai departe şi a consolidării ştiinţei economice.
Cu ajutorul măsurării economice se realizează aprofundarea analizei
economice, se determină şi se cunosc dimensiunile fenomenelor economice şi
structurile lor interne.
Măsurarea ştiinţifică îndeplineşte un rol covârşitor în procesul de formulare
a ipotezelor şi mai ales în acela de verificare a ipotezelor şi concluziilor ştiinţifice,
atât pentru progresul teoriei cât şi al practicii economice. Cu ajutorul
măsurării economice se realizează analiza aprofundată, numerică a proceselor şi
fenomenelor economice, se depăşeşte stadiul cercetării ştiinţifice economice
empirice, descriptive. Se poate spune deci, chiar şi cu o anumită exagerare,
că ştiinţa economică începe de acolo de unde începe măsurarea fenomenelor
economice.
Indicatorul este o caracteristică sau însuşire (proprietate) exprimată numeric a
unei categorii economice sau sociale, bine definită în timp şi spaţiu. El presupune
un conţinut real şi o formă de exprimare specifică.
Pentru a înţelege cât de cât complexitatea şi dificultatea măsurării
fenomenelor economice - cărora trebuie să le facă faţă statistica şi în măsură mereu
crescândă matematica şi alte discipline - vom insista în continuare asupra câtorva
aspecte deosebit de relevante.
a) Economia, fenomenul economic este complex şi dificil de măsurat în
primul rând pentru că el se manifestă la cel puţin trei niveluri:
• macroeconomic (nivel naţional şi nivel internaţional);
• mezoeconomic (nivel de ramură, subramură şi nivel teritorial);
• microeconomic (nivel de firmă).
b) Oricare ar fi nivelul său de agregare, fenomenul economic în funcţie de
nevoile analizei poate şi trebuie exprimat în unul, mai multe sau chiar toate
unităţile de măsură:
• unităţi naturale
• unităţi natural-convenţionale
• unităţi de timp de muncă (ore)
• unităţi valorice (băneşti)
Se poate lesne observa că pe baza unităţilor de măsură prezentate,
fenomenul economic (producţia, activitatea) poate fi studiat pe orice nivel de
agregare (macro, mezo şi microeconomic).
c) Fenomenul economic (macro, mezo şi microeconomic) are nu numai o
dimensiune numerică cantitativă, dar şi dimensiune calitativă.
d) Fenomenul economic static, la un moment dat este şi prin excelenţă
dinamic.
Din această cauză, a raportului dintre static şi dinamic, mari probleme se pun atât
pentru cercetarea şi măsurarea statistică, dar şi pentru cercetarea şi măsurarea
economică în general, cu ajutorul metodelor matematice, cibernetice, sistemice etc.
• măsurarea statică (în statistică şi în economie) examinează şi evaluează
42
fenomenul economic şi conexiunile lui la un moment dat.
• măsurarea dinamică (statistică şi economică) - asigură evaluarea cât mai
precisă a fenomenului economic în evoluţia sa, temporal.
În ambele cazuri ale cercetării şi măsurării dinamice, ca şi în cercetarea şi
măsurarea statică a fenomenului economic se cer luate în seamă şi bine evidenţiate
proporţiile şi contribuţiile celor două laturi, atât cantitativă, cât şi calitativă.
e) În construirea unor indicatori, cu toate eforturile de reflectare a calităţii,
procesele de agregare (însumare) conduc totuşi la “pierderea” sau
subevaluarea unor aspecte particulare, specifice, esenţiale, calitative, definitorii
pentru fenomenul măsurat.
Din aceste considerente în teoria şi practica statistică-matematică de
măsurare economică s-au elaborat şi alte mijloace complementare de analiză
şi convertire a laturilor calitative în dimensiuni numerice cantitative cum sunt
în special: tehnicile de scalare şi tehnicile de vizualizare a calităţii şi
specificităţii fenomenelor economice.
◊ Tehnicile de scalare includ o serie de particularităţi aşa cum rezultă din cele de
mai jos:
• scala nominală - permite clasificarea subiecţilor studiaţi în două-trei grupe
în raport cu proprietatea (însuşirea) ce a fost scalată, dar fără ierarhizarea lor după
intensitatea fenomenului cercetat şi fără măsurarea distanţelor care separă
aceste grupe.
• scala ordinală - realizează ierarhia a cinci produse de încălţăminte după un
criteriu de referinţă - confortul - realizându-se ierarhia care urmează- primul
produs, al doilea, al treilea etc.
• scala interval - utilizează unităţi de măsură egale care fac posibilă
stabilirea ordinii stărilor analizate mai înainte, cât şi a distanţelor dintre intervale.
◊ Tehnicile de vizualizare au un rol important pentru că realizează legătura
dintre o noţiune abstractă şi reprezentarea pe care o efectuează cercetătorul;
ele redau evoluţia sau şi structura unui fenomen economic prin reprezentare
grafică mult mai sugestivă decât datele oricărui tabel.
Alături de grafice, tehnica vizualizării include şi reprezentarea de scheme. În
cadrul acesteia se reţin componentele principale ale fenomenului şi legăturile
dintre acestea, ceea ce facilitează desluşirea lesnicioasă a esenţei fenomenului. În
fine, în unele domenii (economia muncii) se utilizează şi tehnica filmării sau
înregistrării video.
f) Măsurarea economică, statistico-matematică, capabilă să oglindească atât
latura cantitativă cât şi latura calitativă, îndeosebi pentru analiza
fenomenelor complexe, multifuncţionale foloseşte indicatori exprimaţi şi în
alte unităţi de măsură, ca de pildă:
• mărimi relative;
• mărimi medii;
• indici;
• coeficienţi de variaţie;
• coeficienţi de concentrare - dispersie;
• coeficienţi de corelaţie şi regresie;
43
• coeficienţi de elasticitate;
• parametrii ecuaţiilor estimatoare etc.
Cu ajutorul acestor indicatori se iau în seamă în procesul de măsurare
economică, toate exigenţele măsurării economice . Cunoaşterea cauzală a
fenomenelor economice se realizează cu ajutorul unui ansamblu de procedee de
măsurare, de multă vreme consacrate şi larg utilizate astăzi, pretutindeni, în
ţară şi în lume.

6.4 Procedee empirice şi teoretice de verificare a ipotezelor. Fundamentarea

concluziilor ştiinţifice economice.

Verificarea ipotezelor şi fundamentarea concluziilor ştiinţifice reprezintă

a treia componentă a explicării fenomenului economic. Rezultatele teoretice, adică
implicaţiile şi consecinţele ipotezei, în confruntarea cu faptele empirice
observate reprezintă punctul de pornire şi esenţa procesului de verificare a ipotezei
şi a concluziilor ştiinţifice. Dacă din această confruntare faptele empirice arată
compatibilitatea cu teoria rezultată din ipoteză ajungem la concluzia că
ipoteza nu este infirmată şi deci la acceptarea ei (provizorie). Dacă apar
dezacorduri esenţiale între teorie şi faptele empirice, ipoteza se infirmă, după care
urmează fie respingerea ei, fie modificarea, reformularea ei, ceea ce evident,
implică reluarea procesului de cercetare de la început până când ipoteza se
formulează în aşa fel încât dezvoltă o nouă teorie, corespunzătoare cu realitatea.
Acest conţinut complex al procesului de verificare a ipotezei şi a
concluziilor ştiinţifice poate fi acum prezentat ca un complex de mai multe
operaţii, dintre care menţionăm:
• evidenţierea rezultatelor ipotezei - teoria, implicaţiile sau consecinţele
acesteia;
• confruntarea teoriei (implicaţii, consecinţe) cu faptele empirice observate;
• testarea trăiniciei relaţiilor dintre fenomenul economic real (empiric) şi
ipoteză, teoria pe care aceasta a generat-o.
Verificarea ipotezelor şi a concluziilor ştiinţifice reprezintă deci o etapă
complexă, o sită multietajată, care se vrea cât mai deasă posibil. În
realizarea verificării ipotezelor şi concluziilor ştiinţifice se utilizează un sistem
relativ variat de metode, tehnici, indstrumente etc.
Fără să respingă metoda experimentală, ca modalitate de verificare a
ipotezelor şi concluziilor ştiinţifice, cunoscuta economistă engleză Joan Robinson
apreciază totuşi că “economiştii nu pot să utilizeze experimentarea; ei trebuie să
facă apel la rezultate istorice”. Un alt cunoscut economist american Paul
Samuelson pare chiar mai tranşant: “Noi nu putem realiza experienţe
controlate ale chimistului sau biologului. Ca astronomul sau meteorologul,
noi trebuie în mare măsură să ne mulţumim să observăm”. Un alt punct de
vedere oarecum categoric, motivat printr-o particularitate a ştiinţei economice,
este subliniat în
Enciclopedia Britanică (1941), în care se afirmă că “nu există nici un laborator
44
în care economistul să poată să-şi testeze ipotezele lui. Economia este în mod
esenţial o ştiinţă morală".
Atitudini de respingere a experimentului şi de îndoială faţă de alte modalităţi
de verificare a ipotezelor şi concluziilor ştiinţifice sunt alimentate de diferite
aspecte şi particularităţi care, unele derivă din însuşi conţinutul concret al ştiinţei
economice. Dintre aceste aspecte şi particularităţi reţinem:
• economistul, aşa cum arată prof. G. A. Frois, nu poate mări cantitatea de
monedă în circulaţie pentru a demonstra rolul factorului monetarist asupra inflaţiei.
Excluzând posibilitatea acestui experiment, autorul citat consideră că un astfel de
test trebuie să se limiteze la observaţii asupra faptelor economice concrete
petrecute;
• economistul are mari greutăţi în izolarea variabilelor explicative nu numai
în cazul experimentului, dar chiar şi atunci când verificarea practică se întemeiază
pe date de observaţii faptice deoarece acestea sunt situate în epoci şi medii diferite.
În al doilea rând, dacă în alte domenii cercetătorul îşi defineşte riguros
condiţiile, izolând fenomenul obeservat (eprubeta) de mediul exterior pentru ca să
se determine succesiv numai influenţa (câte) uneia dintre variabilele independente
asupra variabilei dependente, în economie clauza “ceteris paribus” (celelalte
condiţii rămân constante) nu poate fi aplicată în procesul de izolare pentru
că mediul înconjurător nu este stabil.
În fine, izolarea variabilelor pentru verificarea ipotezelor în economie este
foarte dificilă şi datorită complexităţii fenomenului economic; în economie
este greu ca un fenomen să fie influenţat de un singur factor. Mai mult, John
Stuart Mill, referindu-se la acţiunile combinate, interdependente ale unui agent
economic cu alţi agenţi arată că avem de a face cu “pluralitatea de cauze şi
interdependenţa efectelor”.
Literatura economică de specialitate consemnează şi puncte de vedere
contradictorii, favorabile experimentului subliniind chiar caracterul indispensabil
al acestuia în ştiinţa şi practica economică. Dintre aceste puncte de vedere, sunt de
reţinut:
a. Opinii conform cărora criticile care se adresează experimentului provin nu
atât din neajunsurile experimentului ca atare, cât mai ales din unele neînţelegeri şi
maniere de valorificare a experimentului, a concluziilor care se degajă din
promovarea acestuia.
b. Experimentul, în opinia multor economişti, se bucură astăzi de o mai
largă recunoaştere. Dacă în anii ’60 experimentului nu i se acorda practic nici o
şansă de extindere, în următorii 15 ani el a început să fie utilizat în
proporţii crescânde.
c. Există economişti care subliniază cu claritate caracterul indispensabil al
experimentului. Astfel, cunoscutul economist francez Maurice Allais, laureat al
Premiului Nobel, afirmă că “literatura contemporană ne oferă numeroase exemple
de aberaţii care pot fi comise încă de când se neglijează principiul esenţial că
o teorie nu valorează decât în măsura în care ea este de acord cu faptele observate
şi că singura sursă de adevăr este experienţa. Supunerea datelor experimentului
este regula de aur care domină orice disciplină ştiinţifică ...”
45
 Experimentul, în ciuda criticilor care continuă să i se adreseze, este astăzi
principalul procedeu de verificare a ipotezelor şi de fundamentare a concluziilor
ştiinţifice. Progresul absolut şi relativ se explică, pe de o parte, prin creşterea fără
precedent a posibilităţilor de calcul electronic şi a tehnicilor de modelare a
fenomenelor economice, iar pe de altă parte, prin diversificarea puternică pe care a
cunoscut-o experimentul.
Dincolo de particularităţile distinctive, variatele forme de experiment
existente se definesc ca o intervenţie controlată, în condiţii reale sau create
de cercetător, prin care se măsoară acţiunea variabilelor independente (alese
pentru experiment) asupra variabilei dependente; toţi ceilalţi factori independenţi,
neluaţi în seamă în experiment (în ipoteză) sunt ţinuţi sub control, constanţi.
Realizarea experimentului implică şi recurgerea la alegerea unor unităţi de
observare - unele ca unităţi de experimentare propriu-zisă, asupra cărora se
aplică tratamentul experimental arătat mai sus - şi altele ca unităţi de control al
experimentului care servesc pentru compararea acţiunii variabilelor independente
asupra variabilelor dependente, fără ca asupra acestora să se exercite şi
acţiunea altor variabile independente .
Simularea presupune construirea de modele de fenomene economice
analoage, în vederea desfăşurării experimentului pe aceste modele, în locul
fenomenului practic real.
Experimentarea cu ajutorul simulării dezvăluie informaţii preţioase
despre starea sistemului studiat, modul de funcţionare, comportarea
fenomenului sau procesului economic, interdependenţa dintre variate
componente şi paliere, dezvăluirea unor aspecte analoge, legităţile de dezvoltare
ale fenomenului etc.
Simularea, împletind metode şi tehnici riguroase cu procedee şi tehnici
empirice de analiză, capătă valenţe specifice de experiment dirijat. Simularea oferă
posibilitatea realizării unor obiective de bază ale cercetării ştiinţifice, cum sunt:
• determinarea formei de legătură dintre variabile;
• estimarea parametrilor legăturilor;
• verificarea ipotezelor;
• testarea diferitelor căi de acţiune practică;
• stabilirea nivelurilor optime ale variabilelor supuse controlului;
• comportamentul unui model în raport cu variaţia unor factori.
Apariţia tehnicii electronice de calcul a dat o mare extindere cercetării
ştiinţifice cu ajutorul simulării şi anume: în cercetarea fundamentală şi aplicativă,
producerea de informaţii cu privire la viitor, realizarea de prognoze şi
strategii optime de organizare şi de decizie etc.
Prof. Nicolae N. Constantinescu, în ciuda criticilor care se fac încă şi astăzi
experimentului, subliniază că “Practica arată că experimentele sunt posibile şi au o
mare valoare cognitivă, întrucât prin introducerea intenţionată a unor factori
în procesul economic, se poate observa ce modificări specifice determină”.
Scenariul, un alt procedeu de verificare a ipotezelor şi concluziilor ştiinţifice,
este o variantă a modelării statistico-matematice. Şi extensiunea largă a
scenariului se întemeiază pe progresul spectaculos al tehnicii electronice de
46
calcul.
Scenariul este o proiecţie a evoluţiei unui proces sau fenomen
economic, pornind de la premise extrase din realitate şi de la una sau mai
multe ipoteze succesive de comportament al diferiţilor factori sau agenţi, cu
scopul de a formula decizii de politică economică, strategii la nivel de firmă,
ramură, zonă teritorială, în plan naţional şi mondial, cu privire la resurse
naturale, energetice, demografice, mediul ambiant etc.
Validitatea scenariului, calitatea lui este dependentă de trei factori decisivi:
realismul premiselor, factorii de comportament, adică ipotezele luate în considerare
în vederea testării şi rigoarea legăturilor cauzale.
În anumite scenarii, respectiv când între ipoteze se face loc factorului
subiectiv al deciziei, se cer studiate şi verificate, rând pe rând, toate consecinţele
care rezultă din această împrejurare .
În urma verificării ipotezelor ştiinţifice, se realizează trei paşi importanţi în
direcţia elaborării şi fundamentării concluziilor ştiinţifice şi anume:
• se evidenţiază consecinţele ipotezelor care urmează să devină principii,
legi, teorii sau soluţii practice;
• confruntarea consecinţelor ipotezelor cu faptele empirice;
• relaţiile dintre ipoteze şi faptele empirice ca expresie a realităţii practice.
Pe baza acestor trei momente, se reliefează concordanţa sau
discordanţa dintre ipoteză şi practică. Din această confruntare a ipotezei cu
faptele observate ale practicii se pot formula următoarele situaţii privind
valoarea demersurilor realizate de-a lungul etapei de cercetare ştiinţifică propriu-
zise:
o ipoteză este considerată verificată dacă toate consecinţele ei sunt
concordante cu toate datele şi faptele empirice observate în practică;
dacă o singură consecinţă nu coincide cu faptele empirice, ipoteza
este considerată ca infirmată. În această situaţie, cercetătorul
reformulează ipoteza şi reia procesul de verificare de la capăt; dacă nici
după reformulare ipoteza nu se verifică, cercetătorul trebuie să renunţe la
ipoteză;
verificarea unei ipoteze nu se face printr-o simplă şi rapidă confruntare cu
datele empirice, printr-un singur experiment, ci prin repetarea în mai multe
unităţi, adeseori pe bază de serii de date lungi şi de bună calitate;
o ipoteză doar parţial infirmată de datele empirice urmează să fie reluată
în condiţii mai riguroase pentru a putea decide asupra verificării sau
infirmării ei;
când ipoteza nu este nici infirmată şi nici confirmată, cauzele pot fi legate
de insuficienţe metodologice sau de slabă calitate a datelor; în aceste
cazuri cercetarea se poate fie amâna, fie abandona;
ipotezele incerte rămân în patrimoniul ştiinţei până se întrunesc toate
condiţiile obiective şi subiective pentru verificarea lor;
orice ipoteză care nu a fost infirmată se consideră acceptată (provizoriu)
până la apariţia de fapte care să o repună în discuţie. Până în acel moment,

47
 ipoteza verificată se transformă în teză, lege, teorie ştiinţifică şi soluţie
practică.

6.5 Exigenţe la fundamentarea concluziilor științifice.

Concluzia ştiinţifică este ultima fază şi rezultatul final al cercetării

propriu-zise a unui fenomen economic.

Fundamentarea concluziei trebuie să satisfacă unui şir de exigenţe:

- de logică – sa aibă o coerenţă, o linie logică;
- de interes practic – să aibă utilitate practică,
- de eficienţă economică – orice concluzie trebuie să fie orientată spre
eficienţă (ştiinţa economică apare pentru a asigura explicarea fenomenului
economic, iar în final – pentru a asigura eficienţă economică);
- fiecare concluzie trebuie să fie coerentă întregului sistem de concluzii
(concluziile trebuie să fie compatibile);
- să fie critice faţă de diverse aspecte ale teoriei şi practicii economice.

Astfel, în procesul de cercetare propriu-zisă, pe care o veţi efectua la

scrierea tezei de master sau la scrierea unei alt lucrări, va trebui să faceţi următorii
paşi:
1. Planificarea subetapelor cercetării propriu-zise a temei alese.
2. Efectuarea observării ştiinţifice, folosid procedee de cunoaştere
comună şi ştiinţifică.
3. Elaborarea ipotezelor ştiinţifice.
4. Efectuarea măsurării economice a fenomenelor economice alese, a
interacţiunilor dintre aceste fenomene, precum şi relaţiile dintre
fenomenele examinate şi factorii ce le determină;
5. Se vor aplica procedee emperice și teoretice de verificare a ipotezelor;
6. Se vor fundamenta concluziile făcute.

48
 1. Identificăm problema de cercetare;
2. Formulăm scopul principal al cercetării;
3. Determinăm obiectul (domeniul) cercetării;
4. Formulăm tema cercetării;
5. Determinăm obiectivele (sarcinile) cercetării;
6. Formulăm denumirea a 3 capitole;
7. Pe tot parcursul cercetării noi efectuăm documentere directă, cea
bibliografică, precum şi consultarea specialiştilor;
8. Efectuam cercetarea propriu-zisă conform paşilor identificaţi la lecţia de
actăzi, care include:
- Planificarea subetapelor cercetării propriu-zise a temei alese.
- Efectuarea observării ştiinţifice, folosid procedee de cunoaştere comună şi
ştiinţifică.
- Elaborarea ipotezelor ştiinţifice.
- Efectuarea măsurării economice a fenomenelor economice alese, a
interacţiunilor dintre aceste fenomene, precum şi relaţiile dintre fenomenele
examinate şi factorii ce le determină;
- Aplica procedeelor emperice și teoretice de verificare a ipotezelor;
- Fundamentarea concluziilor făcute.

9. Redactarea lucrării;
10.Susţinerea lucrării (în cazul tezei de licenţă va fi suţinerea publică, în
cazul unei lucrări de cercetare la întreprinderea unde luctaţi va fi susţinerea
lucrării în faţa şefului, în cazul unei lucrări de cercetare la comandă, va fi
susţinerea lucrării în faţa comandatarului);
11. Valorificarea lucrării (obţinerea notei pentru teza de licenţă, sau
publicarea lucrării, sau altceva).

Tema7. Redactarea şi susţinerea publică a tezei de licenţă.

1. Etapele redactării. Caracterizare generală.

2. Reguli generale privind redactarea unei lucrări ştiinţifice.
49
3. Exigenţe specifice redactării unei lucrări ştiinţifice.
4. Susţinerea publică a tezei de licenţă.

Subiectul 1. Etapele redactării tezei de licenţă. Caracterizare generală.

Funcţia principală a redactării este de a pune cât mai deplin în lucrare rezultatele
investigaţilor obţinute în etapele precedente.

În cadrul redactării se disting mai multe etape, care se cer parcurse în succesiunea
lor logică:
1. Elaborarea unui plan de redactare.
2. Redactarea propriu-zisă a lucrării.
3. Definitivarea redactării lucrării.

1. Elaborarea unui plan de redactare.

La această etapă se face:
a) Sistematizarea si ordonarea problemelor, ideilor si concluziilor rezultate în
raport cu scopul şi tipul lucrării.
b) Evidenţierea constatărilor, tezelor şi concluziilor şi asocierea cu lor cu
argumentele teoretice şi practice, pro şi contra, metodele de investigaţie, părţile lor
pozitive, dar şi lipsurile acestora etc., în vederea distribuirii lor la locul potrivit, pe
întreaga structură tematică a lucrării.
c) Identificarea omisiunilor şi lipsurilor din sfera documentării şi calculelor şi
luarea măsurilor necesare de eliminare a tuturor insuficienţelor, omisiunilor şi
repetărilor.

2. Redactarea propriu-zisă a lucrării reprezintă procesul de scriere, de aşezare pe

hârtie sau in memoria calculatorului a lucrării ştiinţifice, aşa cum este ea concepută
şi structurată in planul de redactare.
În practică se observă utilizarea a două modalităţi de realizare a redactării:
a) o redactare iniţială, rapidă cu accent deosebit asupra redării conţinutului de
idei într-o succesiune şi coerenţă maxime prin care se evaluează rezultatul obţinut
în raport cu obiectivele şi nevoile beneficiarilor; după această primă "mană"
(redactare) care evidenţiază şi proporţiile sau disproporţiile lucrării, textul se
perfecţionează de regulă sub aspectul conţinutului şi stilului, iar alteori, în funcţie
de nevoi se modifică şi unele componente ale structurii lucrării;
b) redactarea in mai multe variante, succesive, pană când se ajunge la acea
variantă care satisface cel mai bine toate exigenţele, evident în funcţie şi de timpul
de care se dispune pană la predarea lucrării.

3. Definitivarea redactării lucrării

Orice lucrare ştiinţifică se definitivează pe baza uneia sau a două categorii
de repere, care privesc:
a) aprecierile, observaţiile şi sugestiile diferiţilor specialişti (practicieni,
50
profesori, cercetători etc.);
b) propria analiză a autorului, constatările din cursul redactării şi mai ales după
încheierea primei forme de redactare reprezintă, adeseori cele mai importante surse
de ridicare a calităţii şi eficienţei textului realizat.

De regulă, teza include următoarele componente:

- Foaia de titlu a tezei.
- Adnotarea tezei.
- Cuprins.
- Introducere.
- Conţinutul cercetării.
- Încheiere.
- Bibliografie.
- Anexe.
- După caz, lista abrevierilor şi simbolurilor, care se amplasează, de regulă,
înaintea cuprinsului.

Redactarea propriu-zisă a lucrării se face în următoarea ordine prioritară:

a) Expunerea conţinutului cercetării (blocului de conţinut).
b) Oformarea încheierei (concluziilor şi propunerilor).
c) Alcătuirea bibliografiei.
d) Selectarea anexelor.
e) Scrierea introducerii.
f) Oformarea abrevierilor şi simbolurilor, după caz.
g) Alcătuirea cuprinsului.
h) Scrierea adnodării.
i) Perfectarea foaiei de titlu.

a) Expunerea conţinutului cercetării (blocului de conţinut).

Conţinutul lucrării se expune în modul care-i permite cercetătorului să
demonstreze valoarea rezultatelor investigaţiei sale, legătura de bază fiind ”ideie
- argument”.
Fiecare capitol trebuie să se bazeze pe o ideie unificatoare. Toate ideile trebuie
aranjate din punct de vedere ierarhic, respectând următoarele principii:
✓ Evoluţia de la simplu la compus;
✓ Abordările din perspectiva evoluţiei istorice;
✓ Analiza tuturor aspectelor semnificative ale problemei;
Materialul cercetat trebuie asimilat.
Prin asimilare se are în vedere înţelegerea profundă a problemei abordate şi o
interpretare personalizată. Obiectivitatea faptelor este trecută, astfel, prin
subiectivitatea autorului studiului, fiecare cercetător având calitatea de a produce
sinteze proprii.

b) Oformarea încheierei (concluziilor şi propunerilor).

Încheierea reprezintă impresia finală asupra cercetării efectuate.
51
⚫ În cadrul ei, se evită alcătuirea unui mic rezumat asupra celor expuse în
conţinut, atenţia principală fiind acordată concluziilor de bază şi
recomandărilor de ordin practic, la care s-a ajuns în procesul cercetării şi
expuse în conţinutul cercetării.
⚫ În încheiere sunt trase concluziile şi propuse recomandările referitoare la
obiectul cercetat.
⚫ Atunci când concluziile sale contrazic vechile concluzii, cercetătorul trebuie să
demonstreze în conţinutul cercetării inconsistenţa celor din urmă şi necesitatea
renunţării la ele.
⚫ Spre deosebire de Introducere, în care e schiţată strategia şi evidenţiată
problema de bază, Concluzia are menirea de a încheia dezbaterea şi de a fixa
anumite totalizări.

c) Alcătuirea bibliografiei.
Bibliografia cuprinde, în ordinea alfabetică a principalelor surse bibliografice.
Pornind de la specificul obiectului cercetării, pot fi utilizate mai multe moduri de
întocmire a bibliografiei, inclusiv:
➢ după categoria lucrărilor (documenteoficiale,manuale, dicţionare, atlase,
monografii etc.);
➢ în funcţie de modul în care au fost utilizate lucrările;
➢ alfabetic, după autori (în lipsa menţionării autorilor, după titlu);
➢ în ordinea cronologică a apariţie lucrărilor;
➢ în ordinea citării în text a lucrărilor.
Bibliografia tezei de licenţă se recomandă a fi prezentată după categoria lucrărilor
în ordinea alfabetică şi cuprinde:
⚫ Documente oficiale (mai întîi, sunt enumerate documentele internaţionale,
constituţia, codurile, alte legi, actele subordonate legii) şi alte documente
scrise cu caracter latine, documente scrise cu caractere chirlice.
⚫ Dicţionare;
⚫ Manuale;
⚫ Monografii;
⚫ Articole;
⚫ Surse internet.

Acolo unde lipsesc numele autorilor, se pun trei asteriscuri (semn grafic în
formă de steluţă [*]).
De exemplu: ***Mioriţa (texte poetice alese). Bucureşti: Ed. ”Minerva”, 1980.
Sursele bibliografice, indiferent de caracter, moment şi loc de apariţie sau
origine, sunt listate, de regulă, alfabetic, prin precizarea următoarelor elemente
bibliografice.

Monografii Capitol din monografie Revistă

52
1. Numele şi iniţialel 1. Autorul capitolului 1.Numele şi iniţialele
autorului; (dacă există); autorului;
2. Titlul exact, însoţit 2. Titlul capitolului; 2.Titlul articolului;
eventual de subtitlu;
3. Locul publicării; 3.Numele şi iniţialele 3.Titlul revistei;
autorlui lucrării din care
este luat capitolul;
4. Editura; 4. Titlul monografiei; 4.Anul ediţiei;
5. Anul ediţiei; 5. Locul publicării; 5.Numărul, volumul;
6.Numărul de pagini. 6. Editura; 6.Paginile care se referă
la capitol (de la – pînă
la)
7. Anul ediţiei;
8. Paginile care se referă
la capitol (de la – pînă
la)
d) Selectarea anexelor.
⚫ Anexele sunt destinate includerii în lucrare a unor date şi informaţii (calcule,
grafice, scheme, sinteze sau extrase din legi, studii de caz) mai largi decât
cele ce au fost utilizate în text; ele se folosesc pentru a întări susţinerea
tezelor şi ideilor, inclusiv a informaţiilor din text; se indică precis sursa din
care au fost construite sau extrase anexele.
▪ Casete, note, comentarii
⚫ Casetele curpind texte suplimentare, având legătură cu subiectul abordat în
pagină, paragraf, subcapitol sau capitol. Ele pot fi destinate şi prezentării
succinte a unor cercetători, autori sau specialişti cunoscuţi, prin câteva date
bibliografice şi elemente de încadrare în anumite curente, şcoli, ideologii
politice etc. Tot în casete pot fi plasate şi exemple, cazuri şi trimiteri cu
descrieri succinte la realizări anterioare în domeniu. Casetele se plasează în
textul de bază al lucrării, prin separarea spaţială sau chenare.
⚫ Notele de subsol conţin explicaţii cu privire la un cuvînt sau o expresie din
textul curent , sursa citatelor sau comentarii utile al căror loc ar fi nepotrivit
în text. Ele pot să apară în subsolul paginii sau la sfîrşitul capitolului după o
trimitere corespunzătoare făcută în textul de bază.

e) Scrierea introducerii.
În introducerea tezei de licenţă, ajutorul reflectă, în mod obligatoriu, următoarele
momente:
➢ Actualitatea temei investigate şi gradul de studiere a acesteia;
➢ Scopul, obiectul şi obiectivele cercetării;
➢ Structura şi conţinutul lucrării;
➢ Metodele de cercetare aplicate;
➢ Caracteristica surselor bibliografice.

53
f) Oformarea abrevierilor şi simbolurilor.
La redactarea tezei pot fi folosite abrevieri şi simboluri. Abrevierile sunt admise în
lucrările ştiinţifice în cazurile în care s-au impus ca atare în literatura de
specialitate sau prin standardele de redactarea a textelor de specialitate. Pentru
cuvinte, concepte sau nume de organisme cu caracter internaţional, chiar dacă se
foloseşte denumirea în limba română, se preferă abrevierea în limba de circulaţie
în care acestea sunt cunoscute (ex. pentru Asociaţia Internaţională de Dezvoltare
se recomandă abrevierea IDA – International Development Association – în
engleză).

În tehnica redactării textelor, cele mai des utilizate abrevieri sunt:

⚫ apud (”după”, în latină), pentru citatele reproduse după alţi autori sau în
cazul unor informaţii sau referinţe din autori ale căror lucrări nu a fost direct
studiate.
⚫ op.cit. sau idem, cand corespund toate elementele, inclusiv pagina;
⚫ ibidem, cand corespund toate elementele cu excepţia paginii;
⚫ pp – paginile din lucrarea menţionată din care s-a făcut preluarea;
⚫ […] – textul în cauză a fost reprodus parţial ;
⚫ [sic] – din latină, cu sensul de ”aşa” sau ”chiar aşa”, folosit pentru a arăta
faptul că în citatul respective a fost reprodusă greşeala de original;
⚫ sub.voce (în traducere, din latină: ”la cuvîntul”), prin care se fac trimiteri la
enciclopedii sau dicţionare, fără a preciza alte coordonate (pagina etc.);
⚫ v. sau vide (”vezi”, din latină), precizează locul unde poate if găsită
definiţia, expresia sau informaţia în cauză.

Simbolurile apar ca elemente speciale de codificare (abrevieri) cu ajutorul cărora

se operează mai ales în demersurile formale (demonstraţii logic sau formale):
⚫ pentru termeni, concepte şi definiţii consacrate se folosesc simbolurile
intrate în uzul internaţional, fără precizări suplimentare. Astfel de simboluri
sunt : K- factorul de producţie capital, L – factor de muncă, r – randament
etc.
⚫ noi simboluri pot fi propuse numai pentru elemente noi introduse de
cercetător;
⚫ mărimile specifice (unitare) sunt simbolizate prin litere mici de tipar din
alfabetul latin, de regulă, iniţialele conceptelor prin care sunt desemnate. Se
pot folosi şi combinaţii de litere mici pentru a face diferenţierea între
conceptele desemnate prin cuvinte care încep cu aceeaşi literă;
⚫ scrierea de ecuaţii şi funcţii, prin implicarea de variabile şi parametri
economiei, se realizează folosind regulile de bază ale matematicii.

g) Alcătuirea cuprinsului.

Exemplu de cuprins.
Cuprins
54
Introducere.................................................................................................................3
Capitolul I. Aspectele teoretico-ştiinţifice ale managementului performanţelor
în condiţiile economiei de piaţă..............................................................................7
1.1 Esenţa şi măsurarea performanţei
economice..................................................................................................................7
1.2 Conceptul de management al performanţei în economia de piaţă.....................19
1.3 Abordarea eficienţei economice în contextul managementului
performanţei............................................................................................................26
Capitolul II. Evaluarea performanţelor aviaţiei civile
din Republica Moldova.........................................................................................36
2.1 Caracteristica aviaţiei civile autohtone..............................................................36
2.2 Evaluarea managementului în domeniul aviaţiei civile.....................................40
2.3 Analiza performanţelor aeroporturilor din Republica Moldova........................53
2.4 Analiza activităţii agenţilor economici din aviaţia civilă autohtonă.................67
Capitolul III. Concepţia creşterii performanţelor Reţelei Naţionale
Aeriene....................................................................................................................82
3.1 Concepţia şi direcţiile strategice de activitate a Reţelei Naţionale Aeriene......82
3.2 Modelul de evaluare a managementului performanţelor
a transportului aerian...............................................................................................87
3.2.1. Modelul de evaluare a managementului performanţei pentru transportarea
încărcăturilor în Reţeaua Naţională Aeriană...........................................................87
3.2.2. Modelul de evaluare a managementului performanţei pentru transportarea
pasagerilor în Reţeaua Naţională Aeriană.............................................................102
3.3 Crearea Hub-ului logistic pe lângă Reţeaua Naţională Aeriană......................105
Încheiere................................................................................................................120
Bibliografie............................................................................................................125
Anexe.....................................................................................................................134

h) Scrierea adnodării.
Scrierea adnodării tezei de master în Republica Moldova se face în limba romînă şi
limba ehgleză, sau şi altă limbă. Exemplu de adnotare.

Adnotare
la teza de master în economie cu tema
“Racordarea RM la obiectivele de dezvoltare în mileniul al III”
Teza de master” Racordarea RM la obiectivele de dezvoltare în mileniul al
III” reflectă probleme de mare actualitate, referindu-se la un segment esenţial
al economiei mondiale şi anume, economia ţărilor în dezvoltare. Preocuparea
principală a studiului a fost conturarea structurală a principalelor fenomene
conceptuale şi, în acest context, mi-am construit, ordonat şi organizat teza în
cuprins, trei capitole, concluzii finale, bibliografie selectivă şi anexe. Pe aceasta
structură s-a derulat analiza detaliată a fenomenului subdezvoltării, caracteristic
ţărilor în dezvoltare, şi s-au putut contura trăsăturile de ansamblu ale dezvoltării lor
pe plan internaţional. Astfel, pentru fiecare zonă specifică de ţări s-au stabilit
condiţiile de evoluţie, ritmurile de dezvoltare şi tendinţele specifice. Acest proces
55
s-a finalizat cu realizarea rezumatului tezei.
Deci, primul capitol prezintă cîteva puncte de vedere privind subdezvoltarea
economică şi conceptul de dezvolatre economică, cauzele statelor subdezvoltate şi
indicatorii de comensurare, cu referire la indicele dezvoltării umane, ca un
instrument de măsurare a complexităţii dezvoltării umane, dar şi la factorii critici
şi externi care împiedică dezvoltarea.
În capitolul al doilea, am tratat modele de strategii ale dezvoltării economice
în lume, în special analizînd problemele dezvoltării ţărilor lumii a treia, pe baza
cărora sunt propuse o serie de politici, strategii internaţionale de dezvoltare şi
direcţii de acţiune privind relansarea dezvoltării economice.
Şi în final, capitolul al treilea, analizează problematica dezvoltării economice
în RM, estimează nivelul de dezvoltare, cu dimensiunele interne ale RM,
problema dezvoltării, înnaintîndu-se astfel, politici şi strategii de dezvoltare a
Republicii Moldova. Pe cînd, concluziile şi propunerile au pus accentul
pe,obiectivul privind lichidarea subdezvoltarii, care apartine întregii comunităţi
internationale, deci este o problemă globală cu care se confruntă omenirea.
Aşadar, valoarea datelor şi informaţiilor cercetate şi interpretate după tehnica
şi concepţia la care am facut referire pe parcursul celor expuse mai sus, plecînd de
la cauză la efect pentru a ajunge la soluţii şi măsuri de control, constituie
fundamentul tezei oferindu-i substanţă şi originalitate. Aceste trăsături definitorii
ale fondului lucrării sunt dublate de prezentarea într-un stil clar, concis, riguros a
rezultatelor cercetării şi investigării domeniului abordat.

Adnotare (engleză)
ANNOTATION
of the graduation paper at the economy on the topic
“The recomandation of the Republic of Moldova to the objectives of the
development in the third millennium”
The graduation paper “The recomandation of the Republic of Moldova to the
objectives of the development in the third millennium” reflects the actual
problems, referring to the essential segment of the world economy as the economy
of the countries in transition.
The general aim of the present work is the determination of the structural
peculiarities of the main conceptual phenomena. The graduation paper consists of
three chapters, final conclusion, selective bibliography and annex. Based on this
structure, are shown the detailed analysis and characteristics of the phenomena of
the underdeveloped countries. Also here are mentioned the specific features of it’s
development at the international level. For every particular group of the countries
were established the conditions of the evolution, the tendency of development and
other specifications.This process has ended with the summary of the graduation
paper.
The first chapter consists of different points of view referring to the
underdeveloped economies and the causes of it, the development concept, and the
index of the human development as the specific instrument of the complexity of
that as a whole and the obstacle to the economic development.
56
 The second chapter describes the strategy models of the world economies, in
particular analysing the economies of the third world countries. On this base were
developed the policies, directions and international strategies of the economic
development.
In the third chapter are analyzed the problem and the level of the
development of the Republic of Moldova, the internal index dimensions and main
strategies, policies of the development of the Republic of Moldova. The
conclusions and suggestions pay attention to the liquidation of the
underdevelopment, which today is the global problem of the world.
The present value of the data and target information stated according to the
technics and conceptions within the present work. The present work is based on the
analysis, beginning from the cause to effect and tending to the solution and
measures of control, gives the original meaning. These characteristic features of
the structure of the work are duplicated by presentation of the results of research in
the given field in a strict and clear stile.

i) Perfectarea foaiei de titlu.

Pe coperta tezei de master (foaia de titlu) vor fi înscrise următoarele elemente de
identificare:
⚫ denumirea instituţiei;
⚫ denumirea facultăţii;
⚫ denumirea departamentului;
⚫ denumirea specialităţii;
⚫ numele şi prenumele autorului;
⚫ denumirea temei lucrării;
⚫ funcţia, gradul ştiinţific, numele şi prenumele coordonatorului;
⚫ numele localităţii;
⚫ anul prezentării.

Subiectul 2. Reguli generale privind redactarea unei lucrări ştiinţifice.

În procesul de redactare a lucrării trebuie să se aibe în vedere un şir de exigenţe

generale, inclusiv:
⚫ rigurozitatea ştiinţifică, ce presupune ca în redactare să se utilizeze
formulări corecte care să reflecte în mod fidel procesul economic studiat;
⚫ originalitatea, ce constă în asigurarea, pe parcursul elaborării şi al redactării,
a unui loc central opiniilor personale ale autorului, în lupta de idei pe care o
desfăşoară cu personalităţi din domeniul teoriei economice contemporane,
din ţară şi din alte ţări, precum şi cu specialişti din practică.
⚫ Corectitudinea elaborării lucrării, ce se referă la asigurarea corelaţiilor
logice dintre abstracţia ştiinţifică şi fenomenul empiric, real, la citarea altor
autori fără ruperea citatelor din contextul în care au fost formulate, la
argumentarea riguroasă a evaluărilor personale, la constituirea integrală a

57
 lanţului de consecinţe favorabile şi nefavorabile ale unor ipoteze, la
respectarea deplină a deontologiei economistului;
⚫ eficacitatea textului, ce constă în deschiderile, mai mici sau mai mari, pe
care o lucrare le realizează în serviciul beneficiarului, specialist, practician
sau teoretician, în impulsul pe care-l capătă progresul economic şi progresul
social; un text este eficient, nu doar atunci când se citeste uşor, ci mai ales
atunci cand îl pune pe ganduri pe cititor, oricare ar fi acesta;
⚫ stilul redactării trebuie să fie:
➢ personal (folosirea unui limbaj personal, care dezvăluie că autorul
stăpaneste problema studiată şi nu imprumutarea prin copiere a limbajului
altor autori;
➢ să impletească stilul abstract cu cel concret, descriptiv-ilustrativ, dar fără să
abunde în descrieri obositoare, inutile);
➢ concentrat şi direcţionat pe ideea centrală a lucrării, susţinerea şi
confruntarea acesteia cu alte idei, metode, concluzii;
➢ coerent, fără reveniri, repetări, omisiuni sau treceri de la o problemă la alta;
➢ responsabil adică să nu manifeste superficialitate faţă de consecinţele
directe şi indirecte, imediate şi intârziate, favorabile şi nefavorabile, fie ele
economice, sociale, politice sau de altă natură;
⚫ acurateţea gramaticală şi literară, adică o bună stăpanire a limbii literare,
ca şi a limbajului de specialitate;
⚫ participarea la efectuarea de studii şi cercetări este garanţia reuşitei
fiecăruia;
⚫ a doua încercare este intodeauna mai uşoară şi mai plină de satisfacţii;
⚫ să se asigure o succesiune logică, coerentă a structurii lucrării;
⚫ dimensiunile diferitelor structuri (capitole, paragrafe etc) să fie definitivate
în raport cu importanţa problemei pe care o abordează pentru lucrarea în
ansamblu;
⚫ obiectivele lucrării, tezele, concluziile să fie formulate riguros şi nuanţat,
astfel încât să asigure înţelegerea precisă a demersului ştiinţific;
⚫ explicarea clară şi argumentată a tuturor afirmaţiilor şi ideilor;
⚫ evitarea includerii de amănunte inutile şi obositoare; detaliile sunt
necesare în măsura în care ajută la înţelegerea mai bună a ideilor abordate;
⚫ corectitudinea datelor, calculelor şi a trimiterilor bibliografice;
⚫ acurateţea stilistică şi unitatea de limbaj (mai ales cand este vorba de o
lucrare elaborată de grupuri de studenţi sau de cercetători);
⚫ eliminarea repetărilor de idei, de citate, de cifre, cu excepţia unor situaţii
cu totul speciale.

Subiectul 3. Exigenţe specifice redactării unei lucrări ştiinţifice.

În procesul redactării tezei de licenţă se respectă următoarele exigenţe specifice:

⚫ Structura lucrării este definitivată în părţi, capitole, subcapitole, programe,
care se realizează, în funcţie de idei, argumentaţie, raţionamente logico-

58
 formale într-o succesiune raţională şi în proporţii rezonabile, care să
asigure identificarea cu uşurinţă a ideilor de bază.
⚫ Se recomandă ca teza să includă 3-4 capitole, inclusiv, după caz, un studiu
de caz.
⚫ Fiecare capitol să cuprindă circa 3-5 subcapitole.
⚫ Fiecare subcapitol să fie dezvoltat pe circa 3-5 pagini.
⚫ În cazul unor teme cu dezvoltări ramificate ale ideilor de bază, subcapitolele
pot fi divizate în paragrafe, marcate prin numere de ordine corespunzătoare
(o cifră adăugată la numărul de ordine al subcapitolului la care aparţine).
⚫ Se recomandă ca fiecare subcapitol sau paragraf să fie de minimum 2
pagini, şi maximum 10 pagini.
⚫ Pentru o mai uşoară identificare a componentelor structurale ale lucrării se
recomandă o codificare standard de următorul tip:
▪ Cifre latine (I, II etc.) pentru părţi şi capitole;
▪ Cifre arabe, adăugate după punct la numărul capitolului pentru subcapitole
(1.1, 1.2 etc.);
▪ Cifre arabe, adăugate la numărul de ordine al subcapitolului pentru paragrafe
(1.1.1., 1.2.1. etc.)
▪ Litere majuscule ale alfabetului latin (A, b, C etc.) pentru marcarea
dezvoltării ideilor distincte în cadrul subcapitolelor;
▪ Litere mici ale alfabetului latin (a, b, c etc.) pentru marcarea unor
componente omogene ale ideilor de bază în cadrul subcapitolelor;
▪ Cifre arabe (1, 2, 3 etc.) pentru enumerări seriale, în care intervin şi
explicaţii de dimensiuni reduse;
▪ Liniuţă simplă (cratimă) la început de rând în cazul enumerării elementelor,
fără alte explicaţii decât cea care precede enumerarea.
Alte exigenţe.
Citate şi preluări de idei.
⚫ Cercetătorul trebuie să aibă buna-credinţă necesară sublinierii antecedentelor
în domeniul şi contribuţiei sale personale, pentru evitarea compilaţiei şi
plagiatului, dezonorate pentru cel care le comite.
⚫ Compilaţia prezintă o lucrare fără originalitate, compusă din extrase din
diferiţi autori.
⚫ Plagiatul este acţiunea celui ce îşi însuşeşte rezultatele cercetării unui autor
fără a face vreo referinţă. De cele mai multe ori plagiatul se ocoleşte prin
parafraze, adică prin redarea ideii altuia în cuvinte proprii, dar şi atunci
autorul onest, care parafrazează, arată sursa inspiraţiei. Cea mai bună
metodă de a evita plagiatul este să se arate sursa inspiraţiei fie între
paranteze, fie într-o notă de subsol.
⚫ Citatele sunt extrase, "mot a mot" ale unor idei importante, din lucrările
studiate, folosite in vederea susţinerii sau combaterii unui punct de vedere.
Este de dorit ca citatul extras să cuprindă o singură idee pentru a nu fi prea
lung si a focaliza atenţia cititorului asupra acelei idei abordate.

59
 ⚫ Cand citatul nu poate fi restrans la o singură idee deoarece s-ar trunchia, el
se redă mai larg dar se subliniază ideea ce interesează prin menţionarea
"Nota autorului – n.a." sau "Sublinierea noastră - s.n.".
⚫ Citatele sunt redate între ghilimele sau scrise cu alte caractere (cursive sau
italice, de exemplu), cu trimitere obligatorie la sursă. Identificarea sursei
citatelor se face între paranteze pătrate cu trimitere la lucrarea ce figurează
cu numărul de ordine respectiv din lista referinţelor bibliografice şi la
numărul respectiv al paginilor.
✓ De exemplu, [9, p. 23] precizează faptul că citatul, după care a fost plasată
respectiva paranteză, este reprodus din lucrarea ce figurează la poziţia 9 în
lista bibliografică la pagina 23.
✓ Pentru citatele care trec pe două pagini succesive se menţionează ambele
pagini (exemplu, [9, p. 23-24]).
⚫ Preluările de idei sunt reflectate în note ssu casete speciale şi nu prin simple
trimteri, precum citatele (care sunt preluări integrale de secvenţe de text).
Ele presupun împrumutul întregului sistem raţional al demersului pe care se
bazează o concluzie ştiinţifică, un raţionament, o soluţie, o relaţie de calcul a
altui autor.
Procesarea lucrărilor ştiinţifice.
⚫ Amplasarea pe foaie a titlului lucrării presupune următoarele dimensiuni :
marginea stîngă 2,5 cm, marginea dreaptă 1,0 cm, marginea superioară şi
inferioară 2,0 cm.
⚫ Aşezarea textului în pagină (paginarea) se poate face în moduri diferite: la
un interval de 1 rînd, 1,5 rînduri şi 2 rînduri.
⚫ Procesarea la 1 rînd se utilizează pentru a delimita textul obişnuit de un text
mai în detaliu, explicativ.
⚫ Se mai utilizează şi pentru a lămuri notele din subsol.
⚫ Cînd se introduce textul la un rînd, între cele două aliniate se lasă un spaţiu
dublu (de 2 rînduri).
Între titlul capitolului şi următorul rînd, se lasă libere 2 intervale.
⚫ Titlurile scurte se scriu pe un rînd; titlurile mai mari se scriu pe mai multe
rînduri; fragmentarea titlului se face astfel încît să existe o armonie estetică;
nu se face niciodată fragmentarea după un articol sau prepoziţie; la sfîrşitul
titlului nu se pune punct.
⚫ Denumirea capitolelor se scrie în format 14 pt bold, pentru denumirile
subcapitolelor se va folosi formatul 12 pt bold, iar pentru paragrafe formatul
12 pt cursiv bold. Între titlul subcapitolului sau al paragrafului şi rîndul
următor de lasă libere două intervale.
⚫ Alte evidenţieri se realizează prin scrierea prin bold (aldin), cursiv (italic),
culoare roşie, scrierea cu majuscule, scrierea cu spaţii între cuvinte sau
litere, evidenţierea prin chenar.
⚫ Aliniatele vor fi începute la 6-8 caractere faţă de începutul rîndurilor
normale

60
 ⚫ Relaţiile de calcul vor fi numerotate, în cadrul fiecărui capitol, prin
combinaţii de cifre arabe, prima desemnînd numărul capitolului, iar a doua
numărul de ordine al relaţiei (formulei) în cadrul capitolului respectiv.
De exemplu, combinaţia 4.1 desemnează prima relaţie scrisă în capitolul 4.
⚫ Tabelele ce apar în textul de bază vor fi numerotate cu acelaşi sistem: prima
cifră din combinaţie va desemna numărul capitolului, iar a doua, după punct,
numărul de ordine al tabelului respectiv în cadrul capitolului.
⚫ Fiecare tabel va avea precizat, imediat după numărul de identificare,
denumirea prin care se sugerează conţinutul.
⚫ Numerotarea paginilor se realizează cantrat.

Subiectul 4. Susţinerea publică a tezei de masterat.

Reguli de susţinere:
⚫ Prezentarea verbală a rezultatelor cercetării trebuie efectuată în baza a trei
componente succesive:
▪ Introducerea este o expunere de motive ce susţin alegerea făcută şi o
caracterizare a problemei care ar trezi cît mai mult interesul auditoriului.
▪ Tratarea subiectului cercetării se realizează prin descrierea succintă a
metodei de cercetare utilizate, formularea ipotezelor de lucru şi prezentarea
rezultatelor obţinute. Această componentă a prezentării trebuie să fie simplă
şi foarte convingătoare. Rezultatelor obţinute se cer a fi subliniate şi
susţinute prin argumentele foarte ale demersului întreprins.
▪ Concluzia lucrării este o sinteză a principalelor aspecte ale cercetării şi o
încercare de a impune rezultatelor, opiniile şi convingerile autorului.

Algoritmul de bază al expunerii verbale constă în trezirea interesului

auditoriului, convingerea lui pe bază de logică şi date reale şi impunerea
opiniei autorului prin puterea de expresie a cuvîntului.
Pentru încadrarea vorbitorului în timpul acordat, sunt necesare:
⚫ dimensionarea materialului scris;
⚫ dacă timpul este cunoscut dinainte (10 minute), expunerea se cere făcută
respectînd textul pregătit la un număr de 5-6 pagini;
⚫ vorbitorul trebuie sa-şi rezerve 1-2 minute tampon pentru situaţii deosebite,
cum ar fi apariţia unor factori perturbatori.

Pregătirea expunerii verbale curpinde:

⚫ Prezentarea
Se recomandă ca expunerea să reproducă integral sau parţial textul special
pregătit, în vederea asigurării rigurozităţii transmiterii rezultatelor, a eliminării
eventualelor improvizaţii, dăunătoare pentru ţinuta ştiinţifică a actului de
comunicare. Totodată, se recomandă evitarea citirii integrale a textului. În cazul în
care lucrarea se susţine la o reuniune ştiinţifică cu caracter internaţional,
prezentarea se face întotdeauna într-una din limbile oficiale.
⚫ Cunoaştere auditoriului
61
 Este importantă din considerentul că aceeaşi temă va fi tratată diferenţiat în
funcţiede structura şi de nivelul informării auditoriului.
⚫ Pregătirea personală a vorbitorului
Presupune controlul mimicii, gesturilor, cuvintelor – parazit şi a celor
nestandarde (care, uneori, sunt folosite pentru a atrage atenţia auditoriului).
Expunerea nu trebuie să fie monotonă : anumite pauze, schimbări de ritm în
vorbire, modificarea tonului sunt procedee ce pot face expunerea mai dinamică,
mai atractivă.
⚫ Pregătirea materialelor şi a tehnicii ajutătoare
Materialele ajutătoare sunt foliile, prezentările multimedia şi setul de materiale
difuzate. Prin intermediul foliilor sunt demonstrate nu doar schemele şi tabelele.
Mulţi includ în ele şi materialul de conţinut – structura comunicării, principalele
argumente şi concluzii.
⚫ Pregătirea auditoriului prin avizare şi aranjare

62