Budismul este o religie și o filozofie orientală. Ea își are originea în India în secolul al VI-lea î.Hr.

 și
s-a răspândit într-o mare parte a Asiei Centrale și de Sud-Est. Se bazează pe învățăturile
lui Gautama Siddhartha (Buddha Shakyamuni), un gânditor indian care se crede că ar fi trăit
între 560 î.Hr. și 480 î.Hr.. De-a lungul timpului, budismul a suferit numeroase schimbări, în prezent
fiind o religie foarte divizată, fără o limbă sacră comună și fără o dogmă strictă, clar formulată.
Răspândit în China, Japonia, Sri Lanka, Coreea, Mongolia, Uniunea Myanmar, Thailanda, Vietnam.
Budismul aparține grupului de religii dharmice alături de hinduism și de jainism, păstrând o puternică
influență a elementelor constituente ale acestor două religii. Mai este numit și „Buddha Dharma”,
ceea ce înseamnă în limbile sanscrită și pali (limbile textelor antice budiste) „învățăturile Celui
Luminat”.
Fondatorul budismului, Siddhartha Guatama, s-a născut în familia regală din India în anul 600 î.Cr.
După cum se povestește, a trăit în lux, având puțin contact cu lumea exterioară. Părinții săi au vrut
ca el să fie ferit de influența religiei și protejat de durere și suferință. Totuși, nu după multă vreme,
adăpostul său a fost penetrat, și a avut viziuni cu un om în vârstă, un bolnav și un cadavru. Cea de-a
patra viziune a fost cu un călugăr ascetic liniștit (unul care respinge luxul și confortul). Văzând
liniștea călugărului, a decis să devină și el ascet. A abandonat viața de bogăție și de prosperitate,
pentru a urmări iluminarea, prin austeritate. Avea înclinație pentru automortificare și meditare
intensă. A fost lider între colegii săi. În cele din urmă, eforturile lui au culminat cu un gest final. S-a
„răsfățat” cu un bol de orez și apoi s-a așezat sub un smochin (numit și copacul bodhi), pentru a
medita până fie va dobândi „iluminarea”, fie va muri în încercarea sa. În ciuda chinului și a tentațiilor,
în dimineața următoare, dobândise iluminarea. Astfel a ajuns cunoscut ca „cel luminat”, sau
„Buddha”. În lumina noii lui realizări, a început să-i învețe pe colegii lui călugări, între care dobândise
deja o mare influență. Cinci dintre colegii săi au devenit primii săi ucenici. 

Ce descoperise Gautama? Iluminarea se află pe „calea de mijloc”, nu în răsfăț de lux sau în

automortificare. Mai mult, el a descoperit ceea ce urma să ajungă cunoscut ca „Cele patru adevăruri
nobile” – 1) a trăi înseamnă să suferi (dukkha), 2) suferința este cauzată de dorință (tanha, sau
„atașament”), 3) suferința poate fi eliminată prin eliminarea tuturor atașamentelor și 4) acest lucru
este dobândit urmând calea nobilă cu opt brațe. „Calea cu opt brațe” constă din a avea 1) o vedere,
2) o intenție, 3) o vorbire, 4) o acțiune, 5) un trai (viața de călugăr), 6) un efort (energii corect
direcționate), 7) o înțelegere (meditare) și 8) o concentrare (focalizare) corectă. Învățăturile lui
Buddha au fost strânse în tripitaka, sau „trei coșuri”.

În spatele acestor învățături distinctive sunt învățăturile comune și hinduismului, și anume

reîncarnarea, karma, maya și o tendință de a înțelege realitatea ca fiind panteistă în orientarea ei.
Budismul oferă de asemenea o teologie elaborată a zeităților și a ființelor înălțate. Totuși, asemenea
hinduismului, budismul poate fi greu de definit în ceea ce privește felul în care Îl vede pe Dumnezeu.
Unele curente de budism ar putea fi numite în mod legitim ateiste, în timp ce altele ar putea fi numite
panteiste, iar altele teiste, cum este Budismul Țării Pure. Totuși, budismul clasic tinde să păstreze
tăcerea cu privire la realitatea unei ființe supreme și, prin urmare, este considerat ateist. 

Budismul de astăzi este foarte divers. Este, în mare, divizibil în două categorii vaste: Theravada (vas
mic) și Mahayana (vas mare). Theravada este forma de călugărie care rezervă cea mai înaltă
iluminare și nirvana pentru călugări, în timp ce budismul Mahayana extinde acest țel al iluminării și
pentru laici, adică pentru cei care nu sunt călugări. În cadrul acestor categorii pot fi găsite
numeroase ramuri, printre care Tendai, Vajrayana, Nichiren, Shingon, Țara Pură, Zen și Ryobu. Prin
urmare, este important ca cei din afară care caută să înțeleagă budismul să nu presupună că știu
toate detaliile unei anumite școli budiste, când tot ceea ce au studiat este budismul clasic, istoric. 

Buddha nu s-a considerat niciodată pe sine dumnezeu sau vreun fel de ființă divină. Mai degrabă s-
a considerat un „arătător de cale” pentru alții. Numai după moartea sa a fost ridicat la rang de
dumnezeu de către unii dintre urmașii săi, deși nu toți urmașii săi l-au văzut în acest fel. Totuși, în
ceea ce privește creștinismul, în Biblie se afirmă în mod clar că Isus a fost Fiul lui Dumnezeu (Matei
3.17: „Și din ceruri s-a auzit un glas care zicea: «Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc
plăcerea»”) și că El și Dumnezeu sunt una (Ioan 10.30). Nimeni nu se poate numi pe sine creștin,
dacă nu mărturisește credința în Isus ca Dumnezeu. 

Isus i-a învățat pe oameni că El este calea, nu doar unul care arată calea, după cum confirmă Ioan
14.6: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” La vremea la care
Guatama a murit, budismul devenise o influență majoră în India; trei sute de ani mai târziu, budismul
cuprinsese majoritatea Asiei. Textele sacre și cuvintele atribuite lui Buddha au fost scrise la
aproximativ patru sute de ani după moartea sa. 

În budism, păcatul este în mare parte înțeles ca fiind ignoranță. Și, în vreme ce păcatul este înțeles
ca „greșeală morală”, contextul în care sunt înțelese „binele” și „răul” este amoral. Karma este
înțeleasă ca fiind echilibrul naturii și nu este pusă în aplicare în mod personal. Natura nu este
morală; prin urmare, karma nu este un cod moral și păcatul nu este în esență imoral. Astfel, putem
spune, folosind gândirea budistă, că greșeala noastră nu este o problemă morală, devreme ce, în
cele din urmă, este o greșeală impersonală, nu o infracțiune interpersonală. Consecința acestei
înțelegeri este devastatoare. Pentru budiști, păcatul este mai degrabă un pas greșit decât o ofensă
adusă naturii Dumnezeului sfânt. Această înțelegere a păcatului nu este în acord cu conștiența
morală înnăscută că oamenii sunt condamnați, datorită păcatului lor, în fața unui Dumnezeu sfânt
(Romani 1-2).

Devreme ce susține că păcatul este o eroare impersonală și reparabilă, budismul nu este de acord
cu doctrina depravării, o doctrină de bază a creștinismului. Biblia ne spune că păcatul omului este o
problemă cu consecință eternă și infinită. În budism nu este nevoie de un mântuitor care să salveze
oamenii de la păcatele care îi condamnă. Pentru creștin, Isus este singura cale de scăpare de la
condamnarea eternă. Pentru budiști există doar trăire etică și apeluri în meditație către ființele
înălțate, în speranța că, poate, vor dobândi iluminarea și, în final, nirvana. Mai mult ca sigur, vor
trebui să treacă printr-un număr de reîncarnări, pentru a plăti imensa acumulare de datorie karmică.
Pentru adevărații urmași ai budismului, religia este o filosofie a moralității și a eticii, cuprinsă într-o
viață de renunțare la sine. În budism, realitatea este impersonală și nonrelațională; prin urmare, nu
este iubitoare. Nu doar că Dumnezeu este văzut ca fiind iluzoriu, ci, socotind păcatul ca o greșeală
amorală și respingând toată realitatea materială ca fiind maya („iluzie”), chiar noi înșine ne pierdem
„sinele”. Însăși personalitatea devine o iluzie. 

Când a fost întrebat cum a început lumea, cine a creat Universul, Buddha se spune că a păstrat
tăcerea, pentru că în budism nu există început și sfârșit. În schimb, există un ciclu nesfârșit al
nașterii și al morții. Ar trebui să ne întrebăm ce fel de Ființă ne-a creat ca să trăim, să îndurăm atât
de multă durere și suferință și apoi să murim din nou și din nou? Ar trebui ca acest lucru să
trezească un semn de întrebare asupra rostului unor astfel de lucruri. Creștinii știu că Dumnezeu Și-
a trimis Fiul să moară pentru noi, o singură dată, ca să nu trebuiască să suferim noi o veșnicie
întreagă. El Și-a trimis Fiul ca să ne dea cunoștința faptului că nu suntem singuri și că suntem iubiți.
Creștinii știu că viața înseamnă mai mult decât suferința și moartea: „...dar care a fost descoperit
acum prin arătarea Mântuitorului nostru Cristos Isus, care a nimicit moartea și a adus la lumină viața
și neputrezirea, prin Evanghelie” (2 Timotei 1.10). 

Budismul învață că nirvana este cea mai înaltă stare de existență, o stare de existență pură, și că
este dobândită prin mijloace care țin de fiecare individ. Nirvana sfidează explicația rațională și
ordonarea logică și, prin urmare, nu poate fi predată, ci numai realizată. În contrast cu aceasta,
învățătura lui Isus cu privire la cer este foarte specifică. El ne-a învățat că trupurile noastre fizice
mor, dar că sufletele noastre se înalță, ca să fie în cer, împreună cu El (Marcu 12.25). Buddha i-a
învățat pe alții că oamenii nu au suflete individuale, pentru că sinele sau eul este o iluzie. Pentru
budiști, nu există niciun Tată ceresc iubitor, care Și-a trimis Fiul să moară pentru sufletele noastre,
pentru mântuirea noastră, pentru a ne deschide o cale prin care să ajungem în gloria Lui. În esență,
iată de ce budismul trebuie respins.

Doctrină

Urmă de picior a lui Buddha

În religia budistă oricine se trezeşte din "somnul ignoranţei", experimentând o relaţie nemijlocită cu
realitatea, fără să fi fost instruit de cineva, şi predică învăţăturile sale celorlalţi este numit buddha. Toţi
budiştii tradiţionali sunt de acord că Buddha Shakyamuni sau Gautama Buddha nu a fost singurul
buddha: se crede că au existat mulţi buddha înaintea lui şi că vor exista şi viitori buddha de asemenea.
Dacă o persoană obţine "trezirea", fără ca neapărat să o şi predice comunităţii, el sau ea devine arhat
(limba sanscrită) sau arahant (limba pali). Siddhartha Gautama este unic între ceilalţi buddha care au
existat şi vor exista, deoarece învăţăturile lui se concentrează asupra acestui tip de trezire, numit şi
"eliberare" sau Nirvana.

O parte din doctrina promovată de Gautama Buddha cu privire la viaţa sacralizată şi scopul eliberării are
la bază "cele patru adevăruri nobile", care analizează structura şi originea "durerii" (dukkha), un termen
care face referire la suferinţa şi neîmplinirea caracteristică omului "ne-trezit", "ne-eliberat", aparţinând
lumii mundane. Ultimul din cele patru adevăruri nobile, cel care vizează modul de stopare a durerii,
cuprinde "drumul sfânt cu opt cărări", unul din fundamentele vieţii morale budiste.

Numeroase grupuri distincte s-au dezvoltat de la moartea lui Buddha, având diverse învăţături, percepţii
filosofice, moduri de celebrare a cultului, etc. Cu toate acestea, există câteva doctrine comune pentru
majoritatea şcolilor şi tradiţiilor budiste, cu toate că doar Theravada le consideră pe toate centrale. S-a
constatat că în legătură cu comunităţile budiste se pot face puţine generalizări.

Principalele tradiţii
Cel mai comun mod de a împărţi şcolile budiste este prin studierea limbilor canoanelor existente
(majoritatea scrise în pali, tibetană, mongoleză sau chineză, deşi există şi texte arhaice scrise în sanscrită
şi sanscrită budistă hibridă). Această diviziune este utilă pentru scopurile practice, dar nu corespunde în
 totalitate cu împărţirea filozofică sau doctrinară a budismului. În ciuda numeroaselor diferenţe, ramurile
budiste au şi puncte comune:

-Toate îl acceptă pe Buddha ca pe un învăţător.

-Toate au adoptat Calea de mijloc, Legea condiţionismului, Cele patru adevăruri nobile şi Calea cu opt
braţe.

-Toate cred că atât membrii laicatului cât şi călugării pot să urmeze calea spre iluminare (bodhi).

-Toate consideră statutul de Buddha ca fiind cea mai importantă dobândire

7 invataturi din filosofia budista

Trăiește o viață plină de compasiune!

A acționa cu compasiune nu înseamnă doar a-i ajuta pe cei din jur și a te

simți împlinit. Este pur și simplu modalitatea natură de a acționa. Este
ceea ce este bine. Înseamna a căuta să înțelegi ceea ce se petrece în jurul
tău. Și a acționa astfel îți va transforma viața.

Făurește noi legături cu ceilalți oameni.

Budiștii au comunități de călugări numite Sanghas, unde experimentează

și trăiesc în pace în fiecare zi. Ce învățăm de aici? Că nu trebuie să militezi
pentru pace pentru a o promova. Trebuia pur și simplu să ți-o dorești.

Trezește-te.

Și nu ne referim la trezirea din turmă. Ci la un mod foarte personal, prin

care să trăiește o viață plină, găsind bucuria în fiecare moment, în care
treci cu ușurință peste lucrurile mai puțin bune, în care ești permanent
prezent.

Dacă te schimbi tu se va schimba și lumea din jurul tău.

Tu ești schimbarea. Cu tine începe totul. Nu există dihotomia dintre tine și

ceilalți. Realitatea este oglinda ta interioară. Shimbă unghiul din care
privește și se va schimba și perspectiva.
Îmbrățișează moartea

Moartea e un tabu în majoritatea culturilor, o negăm, ne facem că nu

există, iar când vorbim despre ea o facem cu tristețe și părere de rău. Dar
orice lucru care începe presupune un sfârșit. Și cum nu știm de unde
venim, habar nu avem unde plecăm. De ce trebuie să presupunem că există
un sfârșit, când de fapt există un început. Dacă după moarte intrii într-un
orgasm permanent, la asta te-ai gândit? În budism, călugării practică des
meditație imaginându-se morți și privindu-se cum se descompun, până la
disiparea completă. Cum sună? Acum nu e cazul să faci această meditație,
important e să te deschizi în fața morții, să te gândești și să vorbești
deschis despre acest subiect.

Oferă

Nu neapărat cadouri, bani sau donații. Oferă părți din tine. Implică-te în
acțiune de voluntariat. Oferă atunci când simți că o parte din tine are
nevoie să fie dăruită. În final acest lucru este tot ce contează: cât ai oferit în
această viață, nu cât ai primit.

Elimină orice atașament

De fapt aceasta este cea mai importantă învățătură. Niciodată nu vei suferi
dacă nu ai nimic. Asta nu înseamnă să nu te bucuri de ceea ce ai.
Dimpotrivă, bucură-te de experiențe, lucruri, oameni, dar nu uita că nimic
nu este permanent.