Sunteți pe pagina 1din 3

JOCUL, PRINCIPALA ACTIVITATE ÎN COPILĂRIE

Profesor învăţământ preşcolar: Jurca Geanina – Mariana


Grădiniţa cu Program Săptămânal Nr. 1, Timişoara

Jocul, prieten nelipsit al copilului, reprezintă pentru perioada preşcolară principala


activitate, o formă de manifestare tară bariere geografice ori religioase, o activitate care îi
reuneşte pe copii şi în acelaşi timp îi reprezintă. În decursul jocului copilul acţionează
asupra obiectelor din jur, cunoaşte realitatea, îşi satisface nevoia de mişcare, dobândeşte
încredere în forţele proprii, îşi îmbogăţeşte cunoştinţele. Manifestându-şi dorinţa de a
participa la viaţa şi activitatea celor din jur, copilul îşi asumă rolul de adult, reproducând
activitatea şi raporturile lui cu ceilalţi oameni. In acest fel jocul este social prin natura lui.
însăşi posibilitatea de a-şi imagina realitatea, de a o reflecta, reprezintă pentru copil sensul
jocului. Prin această activitate copilul îşi satisface nevoile prezente şi se pregăteşte de
viitor.
Fiecare om descoperă încă din copilărie ce înseamnă a te juca. Jocul este ocupaţia
preferată şi cea mai captivantă pentru copii. Adulţii reneagă des şi repede amintirile legate
de această activitate. Ideea de ,Joc" ne arată, în sens pozitiv, că trebuie să îndrăznim, că
trebuie să luptăm, că trebuie să ne lăsăm ademeniţi de această activitate. „A te juca" este
o confruntare plăcută cu tine însuţi, cu ceilalţi, cu elemente din mediul înconjurător. In
societatea noastră modernă ideea de joc a decăzut. Limbajul curent preferă acele sensuri
ale cuvântului care trimit la o conotaţie negativă: „E doar un joc!", „înainte munca, după
aceea urmează jocul!", „Te joci cu mine?" ş.a.m.d. Principiul performanţei, dobândirea
prestigiului, comportamentul concurenţial şi răsplata materială sunt astăzi motivaţiile
principale pentru joc. Valenţele legate de fantezie şi creativitate sunt lăsate la urmă.
In grădiniţă jocul este activitatea de bază şi se regăseşte în toate ariile de
activitate, realizând procesul de învăţare într-un mod atractiv, antrenant şi uşor asimilabil
de către copil.
Copilul se joacă de la intrarea în grădiniţă până la micul dejun, în timpul activităţilor
didactice de dimineaţă, apoi se joacă serios în cadrul activităţilor comune, apoi se
distrează jucându-se în timpul activităţilor complementare şi numai masa de prânz şi
somnul opresc temporar jocul, el urmând să îşi reia cursul după trezirea copiilor şi până la
plecarea lor acasă, unde bineînţeles, copiii se joacă.
Cercetările psihologice efectuate în secolul nostru în problema jocului au pus în
evidenţă numeroasele elemente psihologice care conturează această formă de activitate
specific umană. Este vorba de acele elemente psihologice care definesc jocul în general şi
care sunt suficient de operante chiar la copiii de vârstă preşcolară. Prin prezenţa şi
acţiunea acestor elemente psihologice, copiii ies „din anonimat” şi ni se înfăţişează ca
fiinţe cu personalitatea în formare, care gândesc, acţionează motivat după posibilităţi şi
aspiră la perfecţionare.
Practica şi teoria educaţiei au demonstrat locul pe care-l ocupă jocul în viaţa
preşcolarului, în activitatea de instruire şi educare a acestuia din grădiniţă. Prin intermediul
jocului, copiii îşi îmbogăţesc experienţa cognitivă , îşi educă voinţa şi pe această bază
formativă îşi conturează profilul personalităţii.
Jocul didactic este o formă de activitate distractivă şi accesibilă copilului, prin care
se realizează o bună parte din sarcinile instructiv-educative în instituţiile preşcolare.
Jocul didactic oferă educatoarei prilejul de a atinge obiective importante ce ţin de
latura formativă, dar şi de cea informativă în dezvoltarea personalităţii copilului preşcolar.
Jocul evită achiziţiile de tip receptiv reproductiv, solicitând procesele psihice de
cunoaştere la nivel operaţional, formându-se astfel deprinderi practice, intelectuale,
strategii cognitive , atitudini, sentimente, structuri de personalitate.
Jocul este extrem de important pentru copil. Jocul este situaţia ce oferă prilejurile
cele mai bogate prin care copilul poate învăţa experimentând activ.
Un copil învaţă mult prin intermediul situaţiilor de joc variate şi stimulatoare. Ce
anume va învăţa el? Să luăm un exemplu simplu: atunci când copilul înalţă o construcţie
de cuburi, ori taie şi lipeşte ceva, el învaţă, de fapt, cum să-şi coordoneze ochiul cu mâna
şi cum să exerseze mişcările fine ale mâinii. Aceste două deprinderi le va utiliza mult mai
târziu, când se va pregăti pentru învăţarea citit-scrisului.
Pentru copil jocul este munca sa, iar adulţii nu trebuie să minimalizeze nici această
activitate, nici seriozitatea cu care ea este îndeplinită de cei mici.
La vârsta preşcolară jocul satisface în cel mai înalt grad nevoia de activitate a
copilului, nevoie generată de trebuinţe, dorinţe, tendinţe specifice acestui nivel de
dezvoltare psihologică. Sub o formă sau alta, jocul se regăseşte la copiii tuturor
popoarelor, din cele mai vechi timpuri.
Din aceste considerente, în grădiniţe, jocul este activitatea fundamentală. Prin joc
se manifestă, se exteriorizează întreaga viaţă psihică a copilului, se exprimă cunoştinţele,
emoţiile, dorinţele, chiar şi acelea care nu pot fi satisfăcute imediat. Jocul reprezintă, de
asemenea, una din modalităţile prin care copilul caută să cunoască realitatea
înconjurătoare.
Clasificarea jocurilor a preocupat pe mulţi specialişti din domeniul pedagogiei
preşcolare. Cu toate acestea, nici până astăzi nu s-a ajuns la o clasificare unanim
acceptată, datorită abordărilor deosebite şi, mai ales, datorită criteriilor utilizate pentru
diferenţierea lor.
Jocul este un minunat mijloc de cunoaştere şi autocunoaştere, de exersare a unor
capacităţi, de socializare primară, de antrenare a capacităţilor cognitive şi de exteriorizare
a emoţiilor şi sentimentelor.
Deşi este şi un mijloc de relaxare şi distracţie, jocul are importante funcţii instructiv-
educative. El contribuie, prin conţinutul său obiectual sau logic la dezvoltarea intelectului.
Orice joc include elemente afective:bucurie, surpriză, satisfacţie sau insatisfacţie. Jocurile
de mişcare contribuie la dezvoltarea fizică, la călirea organismului, la coordonarea şi
precizia mişcărilor. Un rol deosebit are jocul în dezvoltarea creativităţii, a inventivităţii.
Când copilul se joacă cu alţi copii, el învaţă să respecte reguli şi algoritmi ce
constituie temeiul conformării la normele de comportare socială, morală. Învaţă să împartă
jucăriile cu alţii, să colaboreze cu coechipieri, îşi dezvoltă altruismul, spiritul de echipă,
comunicarea cu ceilalţi, prin urmare devine mai sociabil, mai tolerant faţă de cei din jur,
mai atent la dorinţele şi sugestiile celorlalţi. Interpretarea de roluri îl apropie de viaţa
socială a adulţilor.
Jocul se intercorelează cu învăţarea şi creaţia. Jocurile cu subiect din viaţă, din
poveşti şi basme presupun cunoaşterea conţinutului acestora, dar implică şi creativitate de
expresie în interpretare. Jocurile cu text şi cânt îi apropie de creaţiile muzicale şi literare.
Jocul este un prim şi fundamental izvor al dezvoltării personalităţii umane.
Activitatea de joc reprezintă un ansamblul complex de acte, operaţii şi acţiuni centrate în
jurul unei teme principale şi care se scurge secvenţial; este o stare de captivaţie totală şi
de abandon faţă de presiunile din afară, de bucurie reală şi plăcere, de angajare într-o
lume imaginară a energiilor şi a încordărilor proprii.
Pentru copil, jocul este o formă de activitate cu multiple implicaţii psihologice şi
pedagogice care contribuie la informarea şi formarea lui ca om; jocul pune în mişcare
toată fiinţa copilului, îi activează gândirea, îi reliefează voinţa, îi înaripează fantezia şi-i
ascute inteligenţa. De aceea s-a spus şi se spune, pe bună dreptate, că „în joc încep să se
pună bazele personalităţii şi caracterului copilului” .
Copiii care sunt lipsiţi de posibilitatea de a se juca, fie din cauză că nu au cu cine,
fie din cauză că nu sunt obişnuiţi, rămân „săraci” atât sub aspectul cognitiv, cât şi sub
aspectul personalităţii. Jocul oferă copiilor condiţii inepuizabile de impresii care contribuie
la îmbogăţirea cunoştinţelor despre lume şi viaţă, formează şi dezvoltă în mod direct
capacităţi observative, iar în mod indirect jocul creează o mai mare antrenare,
competenţă, deprinderi active, măreşte capacitatea de înţelegere a situaţiilor complexe,
creează capacităţi de reţinere, dar şi de dozare a forţelor fizice şi spirituale, dezvoltă
caractere, deprinderi, înclinaţii, aspiraţii.
Importanţa deosebită a jocului pentru vârsta copilăriei este astăzi un adevăr
incontestabil. Fixându-i locul pe scara unei realităţi mai cuprinzătoare decât
preşcolaritatea, şi anume în ansamblul umanului, se poate spune că jocul are un caracter
universal. Astfel, jocul este o manifestare în care este evidentă o luptă a contrariilor, un
efort de depăşire cu rol de propulsare în procesul obiectiv al dezvoltării.
Aruncându-ne o privire generală asupra a ceea ce reprezintă jocul în viaţa şi
activitatea oamenilor, îndeosebi în viaţa copiilor de vârstă preşcolară, putem desprinde cu
uşurinţă anumite note caracteristici şi definitorii:
 jocul este o activitate specific umană deoarece numai oamenii îl practică în
adevăratul sens al cuvântului;
 jocul este una din variatele activităţi ale oamenilor fiind determinat de
celelalte activităţi şi, bineînţeles, determinându-le pe toate acestea.
Învăţarea, munca şi creaţia nu s-ar realiza în lipsa jocului, după cum acesta
nu poate să nu fie purtătorul principalelor elemente psihologice de esenţă
neludică ale oricărei ocupaţii specific umane;
 jocul este o activitate conştientă. Cel care îl practică îl conştientizează ca
atare şi nu-l confundă cu nici una dintre celelalte activităţi umane;
 jocul introduce pe acela care-l practică în specificitatea lumii imaginare pe
care şi-o creează;
 scopul jocului este acţiunea însăşi, capabilă să-i satisfacă imediat jucătorului
dorinţele sau aspiraţiile proprii;
 prin atingerea unui asemenea scop, se restabileşte echilibrul vieţii psihice şi
se stimulează funcţionalitatea de ansamblu a acesteia.
Sintetizând toate aceste note caracteristice, am putea defini jocul ca fiind o
activitate specific umană, dominantă în copilărie, prin care omul îşi satisface imediat, după
posibilităţi, propriile dorinţe, acţionând conştient şi liber în lumea imaginară ce şi-o creează
singur.

BIBLIOGRAFIE:

1. Chateau Jean - Copilul şi jocul, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970;


2. Elkonin D. B.- Psihologia jocului, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980;
3. Ezechil Liliana, Păişi - Lăzărescu Mihaela - Laborator preşcolar, Editura V&I
Integral, Bucureşti, 2001;
4. Gheorghian Elena, Taiban Maria - Metodica jocului şi a altor activităţi cu preşcolarii,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;
5. Libotean Ileana, Cicioc Elena, Seling Mariana, - Jocuri didactice matematice pentru
grădiniţă, Editura V&I Integral, Bucureşti, 1976