Sunteți pe pagina 1din 75

PLAN

Introducere...............................................................................................……3

Capitolul I. Noţiuni generale privind apărătorul în procesul penal....….….7


Secţiunea 1. Noţiunea, structura şi conţinutul statutului procesual al
apărătorului..................................................................................................…….7
Secţiunea 2. Drepturile şi obligaţiile apărătorului.....................................17

Capitolul II. Participarea apărătorului în procesul penal.......................…20


Secţiunea 1. Admiterea, numirea din oficiu a apărătorului, confirmarea calităţii
şi împuternicirilor lui...................................................................................…..20
Secţiunea 2. Rolul şi locul apărătorului în procesul penal........................25
Secţiunea 3. Renunţarea, înlocuirea şi înlăturarea apărătorului din procesul
penal...................................................................................................................42

Capitolul III. Taina avocatului (confidenţialitatea) – principiul fundamental al


activităţii avocatului…………………………………………………………47
Secţiunea 1. Consideraţiuni generale privind subiectul tainei
avocatului.………………………………………………………………….… 47
Secţiunea 2. Încălcarea tainei avocatului……………………………….. 56
Secţiunea 3. Garantarea tainei avocatului………………….……….……61

Încheiere.....................................................................................................…69

Bibliografie.................................................................................................…74
Introducere
Asigurarea dreptului la apărare constituie o garanţie importantă a stabilirii
adevărului în fiecare cauză penală, a soluţionării corecte a cauzei, precum şi a
emiterii unei sentinţe legale şi întemeiate.
Apărătorul este chemat să apere drepturile şi interesele legitime ale părţilor în
proces, să releveze şi să critice carenţele urmăririi penale şi ale examinării judiciare,
să depună eforturi pentru eliminarea neajunsurilor în ordinea stabilită de lege.
Avocatul nu-şi exercită doar vocaţia de apărător al bănuitului, învinuitului,
inculpatului. Apărîndu-i, el contribuie la înfăptuirea justiţiei, la soluţionarea corectă a
cauzei, precum şi la apărarea intereselor societăţii în ansamblu.
Apărătorul intervine în ajutorul inculpatului pentru a-l susţine împotriva învinuirii.
De asemenea, apărătorul contestă învinuirea în întregime sau, parţial, combate părţile
slabe ale învinuirii, critică probele pe care se fundamentează aceasta, aduce
argumente şi dovezi în apărarea învinuitului, demonstrează nevinovăţia acestuia sau
vinovăţia mai mică decît cea asupra căreia insistă învinuirea.
Apărarea exercitată în instanţa de judecată este o apărare decisivă, activă, principală,
care reiese din sarcinile primordiale de contribuţie la înfăptuirea justiţiei şi de
protecţie a drepturilor cetăţeanului. Exigenţa este necesară avocatului nu atît în ceea
ce priveşte asumarea obligaţiilor de apărător, cît mai ales în alegerea mijloacelor de
apărare care trebuie să fie întotdeauna legale şi să contribuie justiţiei, nu să se opună
acesteia. Doar în acest caz activitatea apărătorului va avea efectul scontat.
Dacă apărătorul posedă pricepere profesională înaltă şi curaj cetăţenesc, el va
dovedi, prin întreaga sa activitate, justeţea poziţiei promovate, caracterul logic al
metodelor de probaţiune, precum şi corespunderea legalităţii apărării drepturilor
persoanei care i-a acordat încredere.
Misiunea apărătorului este foarte dificilă, deoarece apărarea comportă o activitate
suficient de complexă. Pe de o parte, caracterul special de încredere maximă în
relaţiile dintre avocat şi persoana aflată, în dificultate (clientul), creează o microclimă
morală particulară, care-şi lasă amprenta asupra tuturor contactelor ce vor urma între
ei. Pe de altă parte, faţă de avocat se manifestă o atitudine de suspiciune, iar uneori –

3
de lipsă de încredere. Vizavi de condiţiile formulate de el, mulţi (de cele mai dese ori
– ofiţerul de urmărire penală, procurorul, judecătorul, care au o opinie incorectă
despre avocat ) reacţionează ca la o încercare de a-l scoate din cauză pe infractor,
pentru ca acesta să evite răspunderea. Dacă, chiar din momentul începerii îndeplinirii
sarcinii de apărare, avocatul este sigur de legalitatea solicitării sale, de
impecabilitatea lor probaţională, adică în legalitatea interesului litigios – aceasta va
constitui primul element al poziţiei lui de drept. Faptul juridic care generează
activitatea procesual penală, este nu infracţiunea, ci datele care indică asupra
trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii. Şi este pe deplin verosimil că, ulterior, aceste
date nu-şi vor găsi confirmarea. Pentru aceasta sînt necesare probe. De aceea,
considerăm că cel de-al doilea element al poziţiei de drept a avocatului trebuie să fie
prezenţa probelor necesare, privitoare la cauza penală. Analiza legalităţii cauzei şi
selecţia minuţioasă a materialului probant permit avocatului să facă concluziile
despre perspectiva juridică a cauzei.
Luînd cunoştinţă de materialele cauzei, avocatul trebuie să comunice clientului, în
mod deschis, despre verigile slabe şi nesigure ale cauzei, precum şi despre
complicaţiile ce pot însoţi probarea circumstanţelor faptice. Aceasta este necesar
pentru ca clientul să aibă reprezentare clară cu privire la desfăşurarea posibilă a
cauzei. Un apărător experimentat, anticipînd poziţia instanţei de judecată, efectuează
din timp analiza probelor ce vor fi prezentate în faţa instanţei, a rezultatului posibil al
verificării lor în cadrul examinării judiciare, precum şi al probabilităţii confirmării
faptelor probante. Iată, de ce avocatul trebuie să fie convins de legalitatea solicitării
sale.
Vinovăţia bănuitului, învinuitului, inculpatului trebuie probată de către cel care o
afirmă. Iar dacă acuzatorul de stat nu îndeplineşte la modul cuvenit obligaţia de
probare a învinuirii, avocatul trebuie să ridice problema cu privire la încetarea
procesului penal di temeiuri reabilitante (în privinţa bănuitului sau învinuitului), fie
cu privire la achitarea (în privinţa inculpatului).
Toate îndoielile, care nu pot fi înlăturate, vor fi interpretate în favoarea inculpatului.

4
Reieşind din cele expuse, constatăm că apărătorul are o importanţă deosebită la
înfăptuirea corectă a justiţiei, la soluţionarea justă a cauzei.
Astfel, în continuare vom analiza următoarele probleme:
1. Noţiunea, structura şi conţinutul statutului procesual al apărătorului.

2. Drepturile şi obligaţiile apărătorului.

3. Admiterea, numirea din oficiu a apărătorului, confirmarea calităţii şi

împuternicirilor lui.

4. Rolul şi locul apărătorului în procesul penal.

5. Renunţarea la apărător.

6. Înlăturarea apărătorului din procesul penal.

7. Înlocuirea apărătorului.

Scopul Capitolului III, este unul de a stabili cum funcţionează principiul de bază
al activităţii de avocat, şi anume acel al confidenţialităţii, sau cum mai este numit în
literatura de specialitate taina avocatului, atrăgînd o atenţie deosebită integrării
acesteia în noua reglementare în domeniu.
Pentru realizarea acestui din urmă scop, vom caracteriza următoarele
componente ale tainei avocatului:
- noţiunea de taină a avocatului;
- subiecţii tainei avocatului;
- de a stabili cazurile de încălcarea a tainei avocatului;
- de a stabili modalitatea de garantare a tainei avocatului de către legislaţie;
Pentru realizarea lucrării am folosit atît acte juridice în vigoare, cît şi literatura
de specialitate. Pentru o mai bună înţelegere a temei vom elucida probleme de ordin
practic, şi vom face referiri la reglementarea şi tratarea problemei în alte legislaţii (a
României şi a Federaţiei Ruse). Reieşind din considerentul că această instituţie este
una recentă, anterior fiind reglementată de către actele normative rămase drept
succesiune din fosta URSS, de la independenţa ţării existînd doar unele modificări şi
completări a acestora, vom face deseori referire la literatura de specialitate rusă, în

5
care aceştia fac o caracterizare destul de amplă a modalităţii de organizare a instituţiei
avocaturii, o analizare multilaterală a drepturilor şi obligaţiilor apărătorului, sau a
avocatului, precum şi o analiză complexă a instituţiei tainei avocatului, din diferite
aspecte: în lumina reformelor judiciare, respectarea tainei avocatului din punctul de
vedere al respectării drepturilor cetăţenilor la apărare.

6
Capitolul I. Noţiuni generale privind apărătorul în procesul penal.
Secţiunea 1. Noţiunea, structura şi conţinutul statutului procesual al
apărătorului.
Înainte de a defini noţiunea de apărător în procesul penal şi de a cerceta
structura şi conţinutul statutului procesual al acestuia, considerăm util de analizat
statutul procesual comun al tuturor participanţilor la procesul penal.
Astfel statutul procesual al participanţilor la procedura judiciară penală este un
fenomen fixat în normele juridice1 care reflectă caracterul relaţiilor dintre participanţii
procesului penal şi organele de stat împuternicite, precum şi caracterul relaţiilor între
înşişi participanţii la procesul penal, drepturile, obligaţiunile, garanţiile, libertăţile,
interesele personale, capacitatea juridică şi responsabilitatea. Statutul procesual
comun al participanţilor la procedura judiciară penală cuprinde:
1. temeiurile, motivele şi ordinea de apariţie a subiecţilor procesului penal;
2. capacitatea juridică;
3. drepturile subiective;
4. libertăţile personale;
5. obligaţiunile procesuale;
6. interesele legale;
7. garanţiile drepturilor, libertăţilor personale şi intereselor legale ale
persoanei;
Temeiurile, în baza cărora apar participanţii procedurii judiciare penale, sunt
diverse şi ordinea apariţiei lor este determinată de normele legale. Temeiurile apariţiei
participanţilor la procedura judiciară penală determină caracterul relaţiilor care
urmează să apară între organele de stat şi înşişi participanţi în procesul de cercetare şi
examinare a cauzelor penale (exemplu: inculpat, reclamant, parte civilmente res-
ponsabilă sau apărător). Ordinea de apariţie a participanţilor la procedura judiciară
penală are o strînsă legătură cu temeiurile şi depinde de ele. Ordinea şi temeiurile
1
LEGEA REPUBLICII MOLDOVA Codul de procedură penală al Republicii Moldova Nr.122-XV din 14.03.2003.,
Monitorul Oficial al R. Moldova nr.104-110/447 din 07.06.2003.

7
sunt necesare pentru stabilirea consecutivităţii logice de participare la procesul de
examinare a cauzelor penale ale unor categorii aparte de participanţi la procedura
judiciară penală. Fiecare participant la procedura judiciară penală e recunoscut drept
subiect al dreptului de procedură penală şi al tuturor relaţiilor care apar sau care este
posibil să apară în baza normelor acestei ramuri de drept. Acest fapt presupune
investirea atît a tuturor subiecţilor procesului, cît şi a fiecăruia în parte cu o astfel de
calitate cum ar fi capacitatea juridică, care presupune că în anumite împrejurări
persoana este aptă a dispune şi a realiza ea însăşi anumite drepturi subiective şi a
purta obligaţiuni.
Capacitatea juridică apare atunci cînd, în ordinea stabilită de lege şi de către
organele împuternicite, persoana este recunoscută, admisă sau atrasă în calitate de
participant al procesului penal.
Drepturile subiective acordate şi obligaţiunile purtate, legal întărite ale
participanţilor la proces constituie elementele de bază ale statutului juridic al
persoanei în procedura judiciară penală. Ele oferă participanţilor la proces posibili-
tatea de a acţiona în cadrul legii procesual-penale, de a se folosi de bunurile publice
şi personale, de a-şi formula necesităţile şi a-şi apăra interesele. Cu toate acestea,
drepturile persoanei reprezintă o valoare care serveşte la asigurarea intereselor legale
ale participanţilor la proces şi îi ajută în lupta cu criminalitatea.
Unii autori1 nu susţin divizarea drepturilor în subiective şi nesubiective.
Nesubiective, după ei, sunt drepturile care logic nu-i aparţin subiectului, însă o atare
situaţie nu poate să existe, întrucît toate drepturile cetăţenilor sunt anume cele ce le
aparţin personal, individual, adică drepturile subiective, inclusiv cele care rezultă
nemijlocit din lege, sunt comune pentru toţi. O astfel de tratare o considerăm
obiectivă.
La fel, libertăţile personale poartă caracterul drepturilor subiective. Libertăţile sunt
de asemenea drepturi – o varietate a drepturilor subiective. Dacă legea recunoaşte
libertatea cetăţenilor de a săvîrşi anumite acţiuni, atunci cetăţenii au dreptul de a
săvîrşi respectivele acţiuni.
1
Doina Ioniţă, Avocatul-apărător în procesul examinării judiciare, Chişinău 2001.

8
Fiecare participant la procesul penal dispune de obligaţiuni, care nemijlocit reies
din drepturile şi libertăţile garantate. Existenţa obligaţiunilor participanţilor la proces
ajută la realizarea sarcinilor procedurii judiciare penale. Obligaţiunile procesuale au
şi importanţa unui element considerabil al statutului procesual. Obligaţiunile
constituie elementul care menţine echilibrul între participanţii la proces şi organele
de stat împuternicite. Obligaţiunilor organelor de stat le corespund drepturile
participanţilor la proces şi viceversa.
În drepturile subiective îşi găsesc reflectare interesele subiectului procedurii
judiciare penale, pe care statul le recunoaşte socialmente utile, necesare, asigurînd
posibilitatea de realizare a lor prin acordarea cetăţeanului a drepturilor procesuale
corespunzătoare. Drept exemplu ne serveşte existenţa dreptului inculpatului de a da
depoziţii, fapt care înseamnă recunoaşterea de către stat a interesului inculpatului,
care urmează a fi apărat ca socialmente-util şi care constă în acţiunile de apărare ale
învinuitului prin aducerea la cunoştinţa instanţei a împrejurărilor esenţiale, după el,
pentru a respinge sau a atenua învinuirea, întru soluţionarea corectă a altor probleme
ce-i ating interesele. Cu cît mai largi sunt drepturile cetăţeanului, cu atît interesele
lui îi sunt mai deplin recunoscute de stat.
În calitate de garant al drepturilor cetăţenilor, al statutului lor juridic, apare statul, în
persoana organelor competente el e obligat a purta responsabilitate politică, morală,
juridică, materială pentru protecţia cuvenită şi asigurarea drepturilor şi intereselor
legale ale fiecărui participant la procesul penal pentru încălcările comise.
În acelaşi rînd cu poziţia procesuală comună a participanţilor la procesul penal
există şi statutul individual al pătimitului, bănuitorului, învinuitului, apărătorului ş. a.
Fiecare din ele apare doar în cazul existenţei temeiurilor de fapt şi juridice, fiecare
îşi urmăreşte scopurile sale personale, înfăptuieşte diverse funcţii, în rezultatul
cărora subiecţii menţionaţi apar în diverse calităţi procesuale, îndeplinesc diverse
roluri procesuale, susţin diferite interese, deseori contradictorii.
Dacă statutul procesual comun al participanţilor la procedura judiciară penală
cuprinde capacitatea juridică, drepturile, libertăţile personale şi obligaţiunile, atunci
statutul procesual individual nu conţine în sine doar aceste categorii, ci determină şi

9
noţiunea şi temeiurile apariţiei participanţilor procesului, momentul apariţiei
capacităţii juridice, sistemul concret de drepturi, obligaţiuni, garanţii, în afară de
aceasta statutul individual al participanţilor la procedura judiciară penală determină şi
poziţia lor în diferite faze ale procesului în realizarea importantelor acţiuni
procesuale.
Referitor la statutul individual al persoanei în faza examinării judiciare, trebuie de
menţionat că el este caracterizat aici prin egalitatea în drepturi a tuturor participanţilor
la proces (bănuitul, învinuitul, apărătorul ş. a.). Ei au drepturi egale la prezentarea
probelor, participarea la examinarea probelor, înaintarea cererilor şi demersurilor.
Prin urmare, statului procesual individual al participanţilor concreţi la procesul
penal în diferite faze ale acestuia stabileşte atît generalul, specific conţinutului
poziţiei procesuale a bănuitului, apărătorului şi a altor subiecţi, cît şi particularul,
caracteristic pentru poziţia lor juridică. Cu toate acestea statutul individual reflectă
diferenţa de interese dintre participanţii concreţi la proces, stabileşte şi
consolidează poziţia persoanelor indicate în calitate de subiecţi ai raporturilor
procesual-penale.
Apărarea, fiind una din funcţiile procesuale, înseamnă nu doar apărarea de
învinuire, acuzare sau pedeapsă, exercitată de inculpat, reprezentantul său legal sau
apărător, ci chiar şi apărarea intereselor spirituale, materiale şi personale ale tuturor
participanţilor la proces. Acest tip de activitate poate fi efectuat de diferiţi
subiecţi: bănuit, învinuit, inculpat, apărător etc.
Însă la realizarea apărării rolul deosebit îi revine apărătorului, în legătură cu
acest fapt este important de a stabili clar şi deplin ce este apărarea ca activitate
procesual-penală şi apărătorul ca subiect care o realizează.
Astfel apărarea este - activitate procesuală efectuată de partea apărării în scopul
combaterii, în tot sau în parte, a învinuirii ori al atenuării pedepsei, apărării
drepturilor şi intereselor persoanelor bănuite sau învinuite de săvîrşirea unei
infracţiuni, precum şi al reabilitării persoanelor supuse ilegal urmăririi penale.1

1
Conform art.6, pct.3 din Codul de Procedură Penală a Republicii Moldova.

10
Iar apărător, conform art.67 CPP - este persoana care, pe parcursul
procesului penal, reprezintă interesele bănuitului, învinuitului, inculpatului, îi
acordă asistenţă juridică prin toate mijloacele şi metodele neinterzise de lege.
Apărătorul nu poate fi asimilat de către organele de stat şi persoanele cu funcţie
de răspundere cu persoana interesele căreia le apără şi cu caracterul cauzei penale
care se examinează cu participarea lui.
În calitate de apărător în procesul penal pot participa:
1. avocatul;1
2. alte persoane abilitate prin lege cu atribuţii de apărător;
3. un avocat din străinătate în cazul în care acesta este asistat de un avocat din
RM;
Persoanele indicate mai sus ce sunt abilitate prin lege cu atribuţii de apărător
capătă această calitate din momentul în care şi-au asumat angajamentul de a apăra
interesele persoanei în cauză cu consimţămîntul acesteia, iar avocaţii numiţi din
oficiu - din momentul numirii lor din oficiu de către organul de urmărire penală
sau de instanţă ori la solicitarea acestor organe din momentul numirii lor de către
biroul de avocaţi. Apărătorul, după ce şi-a asumat angajamentul de a apăra, trebuie
să anunţe despre aceasta organul de urmărire penală sau instanţa.

1
Avocatul este persoana care a obţinut licenţă conform legii şi care dispune de dreptul de a participa la urmărirea
penală şi la dezbateri judiciare, de a se pronunţa şi de a acţiona în numele clienţilor săi şi/sau de a-şi reprezenta
şi consulta clienţii în domeniul dreptului. Avocat poate fi cetăţeanul Republicii Moldova, cu capacitate deplină de
exerciţiu, licenţiat în drept, care se bucură de o reputaţie ireproşabilă, a efectuat stagiul profesional şi a susţinut
examenul de calificare. Persoana care a depus cerere de eliberare a licenţei pentru exercitarea profesiei de avocat nu
se consideră persoană cu reputaţie ireproşabilă şi cererea ei nu se admite în cazul în care:
a) a fost condamnată anterior pentru infracţiuni grave, deosebit de grave, excepţional de grave săvîrşite cu
intenţie, chiar dacă au fost stinse antecedentele penale;
b) nu au fost stinse antecedentele penale pentru comiterea altor infracţiuni;
c) anterior a fost exclusă din avocatură sau i s-a retras licenţa pentru acordarea asistenţei juridice din motive
compromiţătoare;
d) a fost concediată din cadrul organelor de drept din motive compromiţătoare sau a fost eliberată, din aceleaşi
motive, din funcţia de judecător, notar, consultant juridic sau funcţionar public;
e) comportamentul sau activitatea ei este incompatibilă cu normele Codului deontologic al avocatului;
f) prin hotărîrea instanţei judecătoreşti, s-a stabilit un abuz prin care ea a încălcat drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului.

11
Avocatul care acordă asistenţă juridică bănuitului sau învinuitului la
reţinere sau arestare se consideră apărătorul lor pe această perioadă de timp şi cu
consimţămîntul lor el poate continua participarea în calitate de apărător pînă la
terminarea procesului în cauza respectivă sau pînă la includerea în proces a unei alte
persoane din rîndul celor menţionate.
În continuare vom enumera unele situaţii cînd apărătorul nu poate participa la
proces în calitate de apărător.
Apărătorul nu este în drept să-şi asume această funcţie şi nu poate fi numit în
această calitate de către organul de urmărire penală sau de către instanţă în cazul în
care:
1. nu întruneşte condiţiile indicate mai sus pentru a fi apărător;
2. nu poate fi apărător conform restricţiilor prevăzute de lege sau sentinţei
judecătoreşti;
3. a acordat sau acordă asistenţă juridică persoanei ale cărei interese sînt în
contradicţie cu interesele persoanei pe care o apără;
4. se află în legături de rudenie sau în relaţii de subordonare cu persoana ale
cărei interese sînt în contradicţie cu interesele persoanei apărate de el;
5. a participat mai înainte în această cauză în calitate de judecător,
procuror, persoană care a efectuat urmărirea penală, expert, specialist,
interpret, traducător, martor.
Apărătorul încetează participarea în cauză în această calitate dacă:
a) persoana pe care o apără a renunţat la el sau a reziliat contractul cu el,
sau i-a suspendat împuternicirile;
b) nu are împuterniciri de a participa în continuare în această cauză;
c) organul de urmărire penală sau instanţa l-a înlăturat de la participarea în
această cauză în legătură cu constatarea unor circumstanţe ce exclud
participarea lui în această calitate sau, la cererea acestuia, din alte motive
întemeiate;
d) organul de urmărire penală sau instanţa a admis cererea bănuitului,
învinuitului, inculpatului de renunţare la apărător;

12
e) avocatul străin şi-a declinat împuternicirile;
f) organul de urmărire penală sau instanţa a admis renunţarea la apărător
declarată de către persoana pe care o apără avocatul numit din oficiu.
g) în cazul în care organul de urmărire penală sau instanţa nu a admis renunţarea
bănuitului, învinuitului, inculpatului la apărător, avocatul numit din oficiu
nu poate sista participarea sa la această cauză.
Aşadar, apărătorul este o persoană procesuală care apare odată cu necesitatea de a
se folosi de dreptul la apărare, de la apariţia sa şi pînă în zilele noastre instituţia
apărării şi persoana apărătorului în procesul penal au fost tratate diferit, însă era
evidentă evoluţia lor pozitivă. Pozitivă în sensul conturării în aspect mai larg al
statutului apărătorului pe de o parte, iar pe de alta parte în sensul perfecţionării
mecanismului normativ, prin aceasta realizîndu-se mai eficace dreptul
constituţional la apărare.
Efectuarea activităţii procesual-penale împotriva unei anumite persoane atrage
după sine consecinţe, după care, de regulă, urmează tragerea ei la răspundere penala
şi aplicarea pedepsei. Interesul general şi al fiecărei persoane în parte este ca acestui
„tratament juridic" să îi fie supuse doar persoanele vinovate şi doar în măsura
gravităţii faptelor săvîrşite. Nici o persoană nevinovată nu trebuie condamnată şi de
asemenea nici o persoană vinovată de comiterea unei infracţiuni nu trebuie să sufere
rigorile legii penale în măsură mai mare decît se cuvine.
Pornind de la această idee plină de umanism, procedura penală cunoaşte ca regulă
de bază principiul garantării dreptului la apărare, care este consacrat de Codul de
Procedură Penală al RM în art.17.
Astfel în tot cursul procesului penal, părţile (bănuitul, învinuitul, inculpatul,
partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă) au dreptul să fie
asistate sau, după caz, reprezentate de un apărător ales sau numit din oficiu. Organul
de urmărire penală şi instanţa judecătorească sînt obligate să asigure participanţilor
la procesul penal deplina exercitare a drepturilor lor procesuale, în condiţiile legii.
Organul de urmărire penală şi instanţa sînt obligate să asigure bănuitului,

13
învinuitului, inculpatului dreptul la asistenţă juridică calificată din partea unui
apărător ales de el sau numit din oficiu, independent de aceste organe.
La audierea părţii vătămate şi a martorului, organul de urmărire penală nu este
în drept să interzică prezenţa avocatului invitat de persoana audiată în calitate de
reprezentant. În cazul în care bănuitul, învinuitul, inculpatul nu are mijloace de
a plăti un apărător, el este asistat în mod gratuit de către un avocat din oficiu.
În sistemul garanţiilor juridice, instituţia procesuală a dreptului învinuitului la
apărare ocupă unul din locurile importante. Anume principiile acestei instituţii stau
la baza art. 26 al Constituţiei Republicii Moldova, care prevede că dreptul la
apărare este garantat, datorită cărui fapt fiecare om are dreptul să reacţioneze
independent, prin mijloace legitime, la încălcarea drepturilor şi libertăţilor sale. 1
Apărarea în procesul penal, precum este reflectat în jurisprudenţă, înseamnă tota -
litatea de acţiuni procesuale, prevăzute de lege, ale învinuitului şi apărătorului său,
orientate spre dezminţirea învinuirii, stabilirea circumstanţelor de desculpare a
învinuitului, ce-i atenuează sau îl absolvesc de răspundere, orientate totodată spre
protecţia drepturilor personale şi patrimoniale, a intereselor sale legale.
Sarcinile apărătorului în procesul penal sunt determinate de principiul
constituţional al dreptului la apărare, de Codul de Procedură Penală şi de Legea
Republicii Moldova cu privire la avocatură. Astfel, sarcinile apărătorului nu pot
nicidecum şi nici nu trebuie să contravină sarcinilor procedurii judiciare penale,
deoarece apărătorul apare în procesul penal cu scopul de a asigura apărarea
drepturilor şi intereselor legale ale persoanei. Pe parcursul descoperirii infracţiu-
nilor, identificării vinovaţilor, el contribuie la aplicarea corectă a legii cu scopul
ca oricine va săvîrşi o infracţiune să-şi primească pedeapsa meritată şi nici o
persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală şi condamnată.
Poziţia procesuală, drepturile şi obligaţiunile apărătorului sunt reglementate de
legislaţia în vigoarea a Republicii Moldova.2

1
Drept procesual penal, Apetrei Mihai, Ed. Victor, Bucureşti, 2001, p. 112.
2
LEGEA REPUBLICII MOLDOVA cu privire la avocatură Nr.1260-XV din 19.07.2002., Monitorul Oficial al R.
Moldova nr.126-127/1001 din 12.09.2002.

14
Statutul procesual al tuturor participanţilor în procesul penal este una din cele mai
complicate şi actuale probleme ale teoriei şi practicii procedurii judiciare. Astfel,
referindu-ne nemijlocit la apărător, trebuie de menţionat structura statutului său
procesual, drepturile, obligaţiunile şi garanţiile sale.
Apărătorul apare ca subiect important de realizare a dreptului constituţional la
apărare, iar activitatea lui poartă un caracter de garanţie pentru inculpat. Mai mult,
pentru ultimul, apărătorul este garantul unei protecţii adecvate de drepturi, libertăţi
şi interese în faza examinării judiciare. 1 Probabil că din aceste considerente în art.
69 CPP al RM se stabilesc cazurile de participare obligatorie a apărătorului la
procesul de examinare judiciară, cazuri pe care le vom examina în Capitolul II.
Apărătorul este obligat să apere doar interesele şi drepturile legale ale inculpatului
şi doar prin metode şi mijloace legale. Acest fapt incontestabil este recunoscut de toţi
procesualiştii din Republica Moldova.
Procesualiştii ruşi menţionează pe bună dreptate că „poziţia iniţială a apărării este
principiul solidarităţii poziţionale a apărătorului cu învinuitul (inculpatul), cînd
acţiunile lor de apărare se armonizează, coincid, se contopesc, se completează
reciproc”.
Tendinţele de separare artificială a apărătorului de inculpat sunt lipsite de logică,
contravin legislaţiei şi fac imposibilă înfăptuirea eficientă a apărării. Aici trebuie de
subliniat, că simpla constatare a faptului de independenţă a apărătorului în nici un
fel nu epuizează întreaga caracteristică a poziţiei sale procesuale.
Proceduriştii ruşi menţionează de asemenea că „poziţia procesuală şi rolul
apărătorului în procesul examinării judiciare este determinată de locul pe care îl
ocupă avocatul în raport cu instanţa judiciară şi cu alte părţi ale procesului, inclusiv în
raport cu inculpatul”.
La obiectivitatea celor menţionate, se face simţită tendinţa unor procesualişti de a
egala comparînd volumul de drepturi procesuale ale inculpatului şi apărătorului său,
făcînd trimitere la faptul că inculpatului îi este acordat ajutorul în apărarea de

1
Drept procesual penal, Boroi Alexandru, Jidovu Niciu, All Beck, Bucureşti, 2002, p.79.

15
învinuirea adusă, ajutor sub formă de reprezentare a drepturilor şi intereselor
legale.
Afirmaţiile că inculpatul dispune de mai multe drepturi decît avocatul său şi
invers, cu atît mai mult în cazurile ce ţin de persoanele care din cauza
handicapurilor fizice sau psihice nu-şi pot realiza dreptul la apărare de sine stătător,
îndrăznesc a le considera la fel de lipsite de sens, pentru că nici un procesualist nu
şi-ar asuma responsabilitatea să spună că dacă aceste figuri procesuale vor avea
volume egale de drepturi, apărarea va fi mai desăvîrşită. Apărătorul şi inculpatul
sunt subiecţi procesuali separaţi şi relativ de sine stătători şi faptul că ei dispun de
volume diferite de drepturi este normal, natural. Altă problemă e dacă volumul de
drepturi cu care este investit avocatul la etapa actuală răspunde necesităţilor apărării
ca atare.
Din cele expuse mai sus, putem face o prezentare multilaterală şi mai completă
despre poziţia procesuală a apărătorului, care în procesul examinării judiciare este
subiect de sine stătător, care acţionează de rînd cu inculpatul şi care-i reprezintă
drepturile şi interesele legale şi în acest scop activ îşi îndeplineşte funcţiile stabilite
de lege, care la rîndul lor răspund sarcinilor procedurii judiciare penale. În legătură
cu acest fapt este de menţionat că în doctrina procesual-penală predomină părerea
că apărătorul este subiect independent al procesului penal, care realizează apărarea
bănuitului, învinuitului, inculpatului. Apărarea drepturilor, intereselor şi libertăţilor
legale ale subiecţilor menţionaţi constituie conţinutul tipului de activitate publico-
juridică înfăptuită de către apărător în toate fazele procesului penal, inclusiv şi în
faza examinării judiciare.
În şedinţa judiciară apărătorul acordă inculpatului asistenţa juridică necesară, ajută
inculpatului la realizarea drepturilor sale, participă la analiza probelor, prezintă
probe, face în faţa instanţei demersuri, recuzări, participă la examinarea de către
instanţă a cererilor înaintate, aduce plîngeri asupra acţiunilor instanţei de judecată,
expune instanţei părerea sa asupra esenţei apărării.

16
Secţiunea 2. Drepturile şi obligaţiile apărătorului.
Conform Codului de Procedură Penală a RM, apărătorul în funcţie de calitatea
procesuală a persoanei ale cărei interese le apără, are următoarele drepturi:
1. să cunoască esenţa bănuielii sau învinuirii;
2. să participe, la propunerea organului respectiv, la efectuarea de către organul
de urmărire penală a acţiunilor procesuale şi la toate acţiunile procesuale
efectuate la solicitarea sa;
3. să explice persoanei pe care o apără drepturile şi să atenţioneze persoana care
efectuează acţiunea procesuală asupra încălcărilor legii comise de ea;
4. să pregătească materiale în cauza respectivă;
5. să prezinte documente sau alte mijloace de probă pentru a fi anexate la
dosarul penal şi cercetate în şedinţa de judecată;
6. să ceară recuzarea persoanei care efectuează urmărirea penală, a judecătorului,
procurorului, expertului, interpretului, traducătorului, grefierului;
7. să înainteze cereri;
8. să facă obiecţii împotriva acţiunilor organului de urmărire penală şi să ceară
includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal respectiv;
9. să i-a cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor efectuate cu participarea
lui şi să ceară completarea lor sau includerea obiecţiilor sale în procesul-
verbal respectiv;
10.să i-a cunoştinţă de materialele cauzei penale din momentul terminării
urmăririi penale şi să noteze orice date din dosar, să facă copii;
11.să participe la şedinţele de judecată în primă instanţă, în apel, în recurs,
precum şi la judecarea cauzei pe cale extraordinară de atac;
12.să pledeze în dezbateri judiciare;
13.la solicitarea sa, să primească gratuit copii de pe hotărîrile care se referă la
drepturile şi interesele persoanei pe care o apără;
14.să depună plîngeri împotriva acţiunilor şi hotărîrilor organului de urmărire
penală, precum şi să atace sentinţa sau orice altă hotărîre judecătorească finală
în cauza respectivă;

17
15.să participe la împăcarea cu partea oponentă dacă persoana pe care el o
apără participă la împăcare;
16.să facă obiecţii referitor la plîngerile altor participanţi la proces despre care a
fost informat de către organul de urmărire penală sau a aflat despre ele din
alte surse, precum şi să-şi expună părerea în şedinţa de judecată referitor la
cererile şi propunerile altor participanţi la proces şi referitor la chestiunile
soluţionate de instanţa de judecată;
17.să facă obiecţii împotriva acţiunilor ilegale ale celorlalţi participanţi la proces;
18.să facă obiecţii împotriva acţiunilor preşedintelui şedinţei de judecată;
19.să-i fie compensate cheltuielile suportate în cauza penală de la persoana
interesele căreia le apără sau, în cazurile prevăzute de lege, din bugetul
statului;
20.să i se repare prejudiciul cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de
urmărire penală sau ale instanţei.
Apărătorul bănuitului, învinuitului, inculpatului în scopul clarificării
circumstanţelor care combat învinuirea, exclud răspunderea penală a persoanei pe
care o apără sau atenuează pedeapsa ori măsurile procesuale de constrîngere,
precum şi în scopul acordării asistenţei juridice necesare, în afară de drepturile
menţionate mai sus dispune, de asemenea, de următoarele drepturi:
a) să aibă întrevederi cu bănuitul, învinuitul, inculpatul, fără a se limita
numărul şi durata lor;
b) să participe la orice acţiune procesuală efectuată cu participarea
persoanei pe care o apără dacă aceasta o cere persoana pe care o apără
sau însuşi apărătorul;
c) să i-a cunoştinţă de materialele prezentate în judecată de către organul
de urmărire penală pentru confirmarea reţinerii şi necesităţii arestării.
Apărătorul nu este în drept să întreprindă careva acţiuni împotriva intereselor
persoanei pe care o apără şi să o împiedice să-şi realizeze drepturile. Apărătorul nu
poate, contrar poziţiei persoanei pe care o apără, să recunoască participarea ei la
infracţiune şi vinovăţia de săvîrşirea infracţiunii. Apărătorul nu este în drept să

18
destăinuiască informaţiile care i-au fost comunicate în legătură cu exercitarea
apărării dacă aceste informaţii pot fi utilizate în detrimentul persoanei pe care o
apără. Avocatul nu este în drept să renunţe nemotivat la apărare.
Apărătorul nu este în drept să-şi înceteze de sine stătător împuternicirile
de apărător, să împiedice invitarea unui alt apărător sau participarea lui în această
cauză. Apărătorul nu este în drept să transmită altei persoane împuternicirile sale de
a participa în cauza respectivă.
Apărătorul nu este în drept, fără consimţămîntul persoanei pe care o apără, să
efectueze următoarele acţiuni:
1. să o declare vinovată de săvîrşirea infracţiunii;
2. să declare împăcarea persoanei pe care o apără cu partea oponentă;
3. să recunoască acţiunea civilă;
4. să retragă plîngerile persoanei pe care o apără;
5. să-şi retragă apelul sau recursul împotriva sentinţei de condamnare.
Apărătorul are următoarele obligaţii:1
a) să se prezinte la chemarea organului de urmărire penală sau a
instanţei;
b) să se supună dispoziţiilor legitime ale reprezentantului organului de
urmărire penală şi ale preşedintelui şedinţei de judecată;
c) să nu părăsească sala de şedinţe pînă la anunţarea întreruperii, fără
permisiunea preşedintelui şedinţei;
d) să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată.
Apărătorul are şi alte drepturi şi obligaţii prevăzute de lege.
Dacă e să facem o analiză minuţioasă a fiecăruia din drepturile şi împuternicirile
menţionate, apare problema hotarelor, limitelor acelui ajutor procesual acordat
inculpatului în procesul judiciar. Este evident faptul că această asistenţă acordată, ca
şi în faza urmăririi penale, nu poate depăşi limitele mijloacelor şi metodelor apărării
prevăzute de lege.

1
Drept procesual penal, Curs selectiv., Neagu Ion, Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 84.

19
Capitolul II. Participarea apărătorului în procesul penal.
Secţiunea 1. Admiterea, numirea din oficiu a apărătorului, confirmarea
calităţii şi împuternicirilor lui.
Apărătorul participă în procesul penal în următoarele cazuri:

1. la invitaţia bănuitului, învinuitului, inculpatului, reprezentantului legal al


acestuia, precum şi la solicitarea altor persoane, cu consimţămîntul
persoanelor interesele cărora urmează să le apere;
2. la numirea din oficiu de către organul de urmărire penală sau de instanţă ori
la numirea de către biroul de avocaţi în cazul numirii din oficiu a
apărătorului.
Organul de urmărire penală sau instanţa nu este în drept să recomande cuiva
invitarea unui anumit apărător.
Organul de urmărire penală sau instanţa solicită numirea din oficiu a apărătorului
de către biroul de avocaţi:
1. la cererea bănuitului, învinuitului, inculpatului;
2. în cazul în care participarea apărătorului la procesul penal este obligatorie, iar
bănuitul, învinuitul, inculpatul nu are apărător ales.
Bănuitul, învinuitul, inculpatul poate avea cîţiva apărători.
Acţiunile procesuale la care este necesară participarea apărătorului nu pot fi
considerate ca fiind îndeplinite cu încălcarea normelor de procedură penală dacă la
efectuarea lor nu au participat toţi apărătorii părţii în cauză.
Pentru confirmarea calităţii şi împuternicirilor sale, apărătorul prezintă organului
de urmărire penală sau instanţei:
1. documentul ce confirmă apartenenţa lui la avocatură;
2. documentul ce confirmă că are permisiunea de a practica calitatea de
apărător conform legislaţiei Republicii Moldova;
3. mandatul biroului de avocaţi sau un alt document ce îi confirmă
împuternicirile.

20
Persoana care pretinde să participe în cauza dată în calitate de apărător, dar nu
prezintă documentele ce îi confirmă calitatea şi împuternicirile de apărător nu este
admisă să participe la desfăşurarea procesului penal în calitatea respectivă, fapt
asupra căruia se adoptă o hotărîre motivată.
În Codul de conduită pentru avocaţii Comunităţii Europene sunt reflectate
principiile generale de conduită şi anume: independenţa şi confidenţialitatea, apărarea
intereselor clientului, conflictul de interese şi alte principii, însă nu este reglementată
conduita avocatului în situaţiile de conflict. Probabil că fiecare apărător trebuie să
soluţioneze această problemă după cum crede de cuviinţă. Doar în art. 44 se
menţionează că: „avocatul niciodată nu va da intenţionat informaţie falsă sau care ar
induce în eroare.”
În acest sens propunem, spre exemplu, să vedem în ce mod această problemă este
soluţionată, spre exemplu, în Marea Britanie, un stat cu o procedură judiciară
civilizată. Conduita morală a solicitorului1 este reglementată de principiile întărite de
Societatea Juridică.
Codul Societăţii Juridice pentru avocaţi conţine toate cerinţele necesare, iar
normele morale sunt reglementate suplimentar şi de convenţii. 2
Spre exemplu, principiile 21.20 şi 21.21 ale Codului de conduită profesională al
solicitorilor include „obligaţiunea pentru solicitor de a vorbi în cauzele penale şi
civile din numele clientului tot ceea ce clientul trebuie să spună singur, dacă el
posedă cunoştinţele şi experienţa necesară”. Acest fapt înseamnă că iniţial avocatul
trebuie să afle ceea ce clientul „trebuie să spună singur”. În oricare din cazuri, avo-
catul trebuie să obţină de la clientul său toată informaţia. Inculpatul trebuie să
conştientizeze bine riscul asumat în cazul dacă nu-i prezintă avocatului toată
informaţia necesară.
Unul dintre principii prevede următoarele: „Dacă clientul aduce la cunoştinţa
solicitorului că el a depus în faţa instanţei depoziţii sau probe false, solicitorul

1
Solicitor, jurist care consultă clienţi, îi reprezintă în faţa instanţelor de judecată de prim nivel şi pregăteşte cazurile în
ordine de a fi înaintate instanţelor judiciare superioare.
2
CONVENŢIE EUROPEANĂ DE ASISTENŢĂ JURIDICĂ ÎN MATERIE PENALĂ din 20.04.59., Publicată în
ediţia oficială "Tratate internaţionale", 1999, volumul 14, pag.71. Semnată la Strasbourg la 20 aprilie 1959
Ratificată prin Hot. Parl. nr.1332-XIII din 26.09.97.

21
trebuie să refuze participarea în cauză în continuare, doar dacă clientul nu-şi va
descoperi comportamentul său în faţa instanţei de judecată”. Dilema morală pentru
avocaţi în această situaţie este mai dificilă decît pur şi simplu o citire superficială a
principiului propus. Mai întîi de toate clientul trebuie să-l informeze pe avocat despre
faptul depunerii mărturiilor false. Dar cum se va proceda dacă clientul menţionează că
intenţionează să depună depoziţii false în viitor? Cum se va proceda dacă depoziţiile
false sunt evidente pentru apărător, însă nu cunoaşte instanţa despre acest fapt?
Cercetările efectuate în Canada ne mărturisesc că majoritatea avocaţilor îşi
îndeplinesc obligaţiunile sale în primul rînd în faţa clientului şi numai apoi în faţa
instanţei de judecată. O astfel de relatare evident nu corespunde Codului Avocaţilor
Societăţii Juridice, care menţionează că avocatul nu trebuie să fie atras de acţiunile
lipsite de onestitate şi dezonorabile; sunt păguboase pentru justiţie; posibil vor
reduce din credibilitatea faţă de profesiile juridice şi cele din justiţie; vor face faimă
rea acestei activităţi.
E necesar să menţionăm că solicitorii sunt preîntîmpinaţi în vederea neexecutării
cererilor neconsecutive, lipsite de logică, făcute de client în calitate de motiv pentru
refuzul dosarului, în alte condiţii instanţa, şi nu solicitorul, va decide dacă sunt
mincinoase sau nu depoziţiile martorului. Apare întrebarea, dacă face faţă norma care
prevede imposibilitatea refuzului avocatului de apărare şi care constituie principiul
constituţional de a-i asigura învinuitului dreptul de apărare, cerinţelor adevărate a
împrejurărilor reale. Credem că ar fi salutată modificarea ei în sensul susţinerii argu-
mentelor menţionate.
În calitate de apărător se admit avocaţii, iar prin decizia judecătorului, ordonanţa
ofiţerului de urmărire penală, prin încheierea instanţei judecătoreşti pot fi admise şi
alte persoane care dispun de licenţa respectivă. Persoanele care îşi fac stagierea în
Colegiul avocaţilor nu pot exercita funcţia de apărător. 1
Legea face deosebire între apărătorul care participă conform contractului
(ales) şi cel din oficiu. Apărătorul conform contractului se invită de către bănuit,
învinuit, inculpat sau de rudele acestuia.

1
Tudor Osoianu, Victor Orîndaş, Procedura penală, Partea Generală, Curs universitar, Chişinău 2004.

22
Apărătorul din oficiu se desemnează pentru a participa la cauză de către organul
de cercetare penală, anchetator, instanţa judecătorească.
Ofiţerul de urmărire penală şi instanţa nu au dreptul să refuze admiterea
apărătorului ales sub pretext că în proces participă apărătorul din oficiu. În asemenea
cazuri apărătorul din oficiu se substituie cu un apărător angajat prin contract.
Bănuitul, învinuitul, inculpatul are dreptul să ceara un apărător concret numai în
cazul în care are sau intenţionează să încheie contract cu acesta.
Călăuzindu-se de prevederile actelor internaţionale, art.26 pct.3 al Constituţiei,
instanţele judecătoreşti trebuie să ţină cont de faptul că apărătorul poate fi admis să
participe la proces la orice etapă a procesului, la cererea bănuitului, învinuitului sau a
inculpatului.
Reieşind din aceasta, persoana care efectuează urmărirea penală, ofiţerul de
urmărire penală, procurorul şi instanţa judecătorească au obligaţia să-l informeze pe
bănuit, învinuit sau inculpat despre dreptul de a fi asistat de un apărător,
consemnîndu-se aceasta într-un proces-verbal, şi la cererea acestuia să-i asigure
asistenţa juridică, daca el nu are apărător ales.
Substituirea unui apărător cu altul se admite în orice moment în cazul procesului
numai la cererea sau cu consimţămîntul bănuitului, învinuitului, inculpatului. 1
Persoanele sus-numite au dreptul să invite pentru a participa la proces un apărător la
discreţia lor, dacă au sau intenţionează să încheie contract cu acesta.
În cazul în care participarea apărătorului ales de bănuit sau învinuit este
imposibilă, precum şi în cazul în care prezenţa apărătorului admis la proces în timpul
punerii sub învinuire este imposibilă în decurs de cinci zile din momentul anunţării
lui, ofiţerul de urmărire şi procurorul propun bănuitului sau învinuitului să invite un
alt apărător sau îi asigură un apărător din oficiu. Asemenea prevederi pot fi aplicate şi
în instanţa judecătorească în privinţa inculpatului.
În cazurile în care avocatul este apărător al două sau mai multe persoane, între
interesele cărora s-au depistat contraziceri (recunoaşterea învinuirii de către unul şi
negarea ei de către celălalt, demascarea unui inculpat de către celălalt, contraziceri

1
Instituţii de drept procesual penal, Tuculeanu Alexandru, Ed. Titu Maiorescu, Bucureşti, 2003, p. 45.

23
cauzate de caracterul învinuirii înaintate fiecăruia dintre ei, inculpatului minor şi
adult, în cazurile în care adultul l-a atras pe minor la activitatea criminală etc.),
avocatul admis la proces, convingîndu-se în cursul studierii materialelor că interesele
inculpaţilor sînt contradictorii, este obligat să intervină cu un demers pentru a fi
eliberat de apărarea unuia dinte ei. Concomitent este necesar ca persoana care
efectuează urmărirea penală, ofiţerul de urmărire penală, procurorul şi instanţa
judecătorească să i-a măsurile respective pentru a asigura real dreptul la apărare a
bănuitului, învinuitului şi inculpatului.
Orice limitare a drepturilor bănuitului, învinuitului, inculpatului, apărătorului,
condiţionată de necunoaşterea limbii în care se desfăşoară procedura penală şi
neasigurarea pentru aceste persoane a posibilităţii de a se folosi la toate etapele
procedurii penale de limba care o posedă, sînt încălcări esenţiale ale legii de
procedură penală.
Necunoaşterea de către apărător a limbii în care se efectuează procedura penală
nu pot servi drept motiv pentru înlăturarea acestuia din proces. În asemenea cazuri,
conform prevederilor legale se vor lua masuri pentru participarea interpretului la
proces.
Conform prevederilor art.68 CPP apărătorul, din momentul în care a fost admis
să participe la proces, are dreptul să asiste la acţiunile de procedură executate cu
participarea bănuitului şi învinuitului, cît şi întreprinse în legătură cu demersul
bănuitului, învinuitului sau al apărătorului.
În scopul asigurării reale a realizării acestui drept apărătorul este informat de
către organele de anchetă în modul stabilit despre acţiunile de procedură ce vor avea
loc cu participarea bănuitului, învinuitului sau efectuate în legătură cu demersul
acestora.
Absenţa apărătorului legal citat, dacă a avut posibilitatea de a se prezenta, nu
constituie un obstacol pentru efectuarea acţiunilor de procedură. În asemenea cazuri
executarea actelor de procedură în lipsa apărătorului nu poate fi considerată drept
încălcare a legislaţiei de procedură penală.

24
Secţiunea 2. Rolul şi locul apărătorului în procesul penal.

Dacă e să acceptăm fără rezerve concepţia tradiţională, conform căreia


avocatul realizează funcţia apărării în procesul penal, atunci prin atare concepere
va fi denaturată realitatea procesual-juridică. Realitatea constă în faptul că, pe de o
parte, avocatul apără cetăţeanul de bănuire sau învinuire în comiterea infracţiunii,
iar pe de altă parte îi acordă asistenţa juridică calificată necesară. Prin urmare,
obiectul activităţii avocatului de ocrotire a drepturilor este mult mai larg, decît cel
care este tratat în ştiinţa dreptului procesual-penal, fapt după care avocatul
influenţează soluţionarea de către organele de urmărire penală, procuratură şi
organele judiciare a unui cerc de probleme.
În special, apărătorul, prin activitatea sa, influenţează soluţionarea unor
probleme importante cum sunt: reţinerea bănuitului; motivaţia alegerii măsurii
preventive; legalitatea şi motivaţia atragerii în calitate de învinuit; demiterea din
funcţie; sechestrarea averii, corectitudinea aplicării legii penale; solicitarea şi
prezentarea probelor; numirea expertizelor; efectuarea examinărilor; respectarea
cerinţelor legii procesuale; suficienţei probelor pentru a fi recunoscut vinovat,
acuzarea şi pedeapsa etc. 1
Rolul avocatului la soluţionarea acestora şi a altor probleme este mare şi
depăşeşte mult limitele realizării dreptului la apărare. 2 Multe din problemele
menţionate ţin atît de dreptul la apărare, cît şi de acordarea de către avocat a asis -
tenţei juridice necesare calificate inculpatului. Această activitate moral-etică şi
procesual-juridică a avocatului atît în totalitatea sa, cît şi în fiecare în parte a sa
constituie tipul de sine stătător al activităţii publico-juridice, care este mai deplin
realizată în instanţele de judecată. Denumirea, cu atît mai mult conţinutul
problemelor enumerate şi a unui şir de alte probleme, a căror soluţionare este
influenţată de apărător, permit să observăm că ele aparţin diferitor direcţii de
activitate, dar care în totalitate formează structura unui tip unic al acestora. Pe

1
Drept procesual penal, Paraschiv C. S., Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 164.
2
Victor Orîndaş, Procedura penală, Chişinău, 2001.

25
parcursul activităţii profesionale avocatul realizează următoarele funcţii legale sau
care reies din ele: de protecţie a drepturilor, libertăţilor şi intereselor inculpatului,
probatorie, de restabilire a drepturilor, de susţinere moral-psihologică a clientului.
Pentru realizarea deplină şi efectivă a funcţiilor enumerate, cele mai favorabile
condiţii se creează în faza examinării judiciare, care există în baza principiilor
democraţiei, consfinţite în Constituţia Republicii Moldova, Legea cu privire la
organizarea judecătorească şi CPP al RM: contradictorialităţii, publicităţii,
prezumţiei nevinovăţiei, înfăptuirii justiţiei numai de către instanţa de judecată,
independenţei şi imparţialităţii judecătorilor, asigurării învinuitului a dreptului la
apărare etc.
Toate funcţiile menţionate avocatul le realizează pe întreg parcursul examinării
judiciare, şi în fiecare segment al ei, însă în volum diferit. Mai mult, începînd cu
partea pregătitoare şi terminînd cu pronunţarea sentinţei, apărătorul are posibilităţi
reale să-şi realizeze fiecare funcţie în parte, precum şi totalitatea lor, în dependenţă
de complexitatea şi particularităţile cauzei penale, persoanei inculpatului etc.
Astfel, în partea pregătitoare a examinării judiciare avocatul este obligat să i-a
măsurile necesare în vederea examinării cauzei clientului său de către o instanţă de
judecată competentă, de către judecători obiectivi şi independenţi, cu participarea
obligatorie a inculpatului, dacă conform legii este obligatoriu, în mod
corespunzător să se stabilească motivele neprezentării în instanţa de judecată a
martorilor, pătimiţilor, experţilor şi a altor participanţi la procesul penal.
Toate aceste acţiuni sunt necesare pentru a evita amînarea neîntemeiată a
examinării cauzei şi astfel a exclude tărăgănarea, prin care se încalcă drepturile şi
interesele inculpatului. Tărăgănarea a devenit tendinţă negativă în procedura
judiciară penală din ţară, drept urmare, multe cauze penale sunt examinate de
instanţele judiciare luni întregi, adesea ani la rînd. În asemenea situaţii este
inacceptabilă formularea de examinare a cauzei penale „în termeni raţionali,
rezonabili”, deoarece fiecare participant interesat de procedura judiciară o înţelege
şi o interpretează în felul său.

26
Aici există un larg teren pentru subiectivism, care deseori duce la încălcarea
drepturilor, libertăţilor şi intereselor persoanei, întru preîntîmpinarea unor asemenea
încălcări este important rolul apărătorului1, care este chemat să susţină în mod
chibzuit şi argumentat poziţia despre examinarea cauzei penale, cînd nu există
temeiuri legale pentru amînarea examinării.
Astfel trebuie să procedeze avocatul în fiecare caz cînd apare problema
amînării examinării judiciare pentru un alt termen. Însă acţiunile date nu exclud
repetarea unor asemenea situaţii în procesul examinării cauzelor penale, fapt care
inevitabil duce la prelungirea examinării judiciare şi, prin urmare, la tărăgănarea
judiciară. A i se opune în condiţiile în care nu există o reglementare legală a
termenelor de examinare a cauzelor penale de către instanţele judiciare, avocatului
îi vine mult prea dificil, la fel şi altor subiecţi ai examinării judiciare.
Unica ieşire raţională din situaţia examinată se vede în a completa cu o normă
condiţiile generale ale examinării judiciare, care ar prevede diferenţierea termenelor
de examinare a cauzelor penale, în dependenţă de gradul de complexitate a cauzei,
volumul învinuirii şi alte criterii, ce influenţează durata examinării judiciare.
Completarea legii procesual-penale cu o astfel de normă ar însemna o garanţie im-
portantă a justiţiei şi persoanei care exclude tărăgănarea judiciară şi ar susţine
dreptul inculpatului la examinare judiciară rapidă, operativă.
Pe lîngă aceasta, protecţia drepturilor, libertăţilor şi intereselor inculpatului ca
direcţie de activitate a avocatului în partea pregătitoare a examinării judiciare este
indiscutabil legată de soluţionarea corectă a încă două probleme importante: măsura
preventivă şi încetarea procedurii referitor la cauza penală examinată. Conform CPP
al RM apărătorul este în drept a cere instanţei de judecată schimbarea sau
anularea măsurii preventive pentru clientul său. Temeiurile juridice şi de fapt ale
unor astfel de demersuri se conţin în înseşi materialele dosarului, dacă e să ne referim
la hotărîrea privind stabilirea măsurii preventive, unde se motivează necesitatea
alegerii unei măsuri preventive, în deosebi a cazurilor de arest.

1
I. Neagu, Tratat de procedură penală, Bucureşti, Editura Pro.

27
Anume necesitatea schimbării sau anulării acestei măsuri apare mai des,
deoarece ea limitează libertatea şi inviolabilitatea inculpatului, activitatea lui
personală şi socială, cu toate că la începutul examinării judiciare s-au schimbat con-
siderabil temeiurile şi condiţiile care au determinat aplicarea arestului. Spre
exemplu: învinuitul a fost pus sub pază spre a evita eschivarea lui de organele de
urmărire sau judecătoreşti, sau în scopul de a nu împiedica stabilirea adevărului în
procesul penal ş.a.
Dacă în baza materialelor studiate şi analizate apărătorul va ajunge la concluzia
că nu există temeiuri pentru reţinerea sub pază a inculpatului, atunci el trebuie să
prezinte instanţei de judecată demersul pentru anularea arestului ca măsură
preventivă şi pentru înlocuirea lui cu o altă măsură de constrîngere procesual-penală.
Sigur că este vorba de temeinicia demersului de anulare a arestării inculpatului sau
înlocuirii cu altă măsură preventivă, mai blîndă, adică de demonstrarea de către
avocat a ilegalităţii menţinerii în stare de arest a inculpatului.
În asemenea cazuri probarea, argumentarea constituie obligaţiunea profesională
a avocatului deja în partea pregătitoare a examinării judiciare, însă activitatea
probatorie la etapa dată nu se limitează doar la motivarea necesităţii de a înlocui sau
a anula măsura preventivă pentru inculpat, dar poate avea loc şi în alte situaţii, în
special atunci cînd sunt stabilite temeiurile ce au drept urmare clasarea procedurii
penale în cauza dată.
În ştiinţa dreptului procesual-penal există mai multe opinii referitor la clasarea
cauzei penale, natura, conţinutul şi forma hotărîrii în această problemă, însă, dintre
ele, priorităţi evidente are demult întemeiata opinie de clasare a procedurii penale în
faza examinării judiciare. Primul care a tradus această concepţie în realitatea juridică
a fost legislatorul nostru.
Probaţiunea în partea pregătitoare a examinării judiciare poartă un caracter
fragmentar comparativ cu activitatea analogică a apărătorului în procesul anchetei
judiciare, activitatea de bază a căruia constă în a examina toate circumstanţele şi
materialele cauzei inclusiv şi cele de achitare a inculpatului sau de atenuare a

28
răspunderii sale, cu atît mai mult, că de rînd cu alte circumstanţe, ele constituie şi
obiectul probaţiunii în instanţa de judecată.
Pentru apărător, participant al examinării judiciare, dovedirea circumstanţelor
ce-l achită pe inculpat sau îi atenuează responsabilitatea, constituie o obligaţiune
procesuală şi nu una de drept. Alternativa ţine de circumstanţele pe care avocatul
trebuie să le dovedească — de achitare sau de atenuare, şi nu de obligaţiunea de a
dovedi şi înseamnă că în cazul existenţei primelor avocatul are obligaţia a le
dovedi. Cînd, însă, în realitate nu există circumstanţele care l-ar achita pe inculpat,
atunci avocatul este obligat a dovedi circumstanţele care atenuează vinovăţia
inculpatului.
Astfel, în examinarea judiciară a fiecărei cauze penale, datoria apărătorului are
loc depistarea, examinarea şi aprecierea circumstanţelor care-l îndreptăţesc pe
inculpat, dacă nu există circumstanţe care l-ar absolvi de răspundere.
Realizarea acestei obligaţiuni procesual-penale o vedem în faptul că, pe de o parte,
apărătorul trebuie să participe la cercetarea tuturor circumstanţelor, care constituie
obiectul probaţiunii în cauza data şi care cer a stabili fapta infracţiunii, vinovăţia
inculpatului în săvîrşirea infracţiunii, la fel şi circumstanţele ce i atenuează sau
agravează răspunderea, mărimea pagubei cauzate. Fiecare din circumstanţele
enumerate şi totalitatea lor sunt indisolubil legate de soluţionarea problemei
vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului, motiv pentru care avocatul este obligat a
participa la examinarea lor.
Pe de altă parte, dacă în materialele dosarului există date care arată nevinovăţia
inculpatului, sau un grad mai redus de vinovăţie, atunci apărătorul este obligat a
dovedi aceste circumstanţe prin examinarea deplină şi multilaterală a tuturor
probelor cauzei.
Scopurile sunt definite ca folosire a tuturor mijloacelor şi metodelor legale de
apărare pentru descoperirea circumstanţelor ce îl achită pe inculpat sau care îi
atenuează răspunderea.
Ce ar însemna acest fapt din punct de vedere al apărării? În primul rînd, că
apărătorul este obligat a participa în toate acţiunile judiciare: interogările inculpatu-

29
lui, pătimitului, martorilor, experţilor; examinările locului faptei; efectuarea
reconstituirii faptei, expertizelor; examinarea probelor materiale, documentelor;
înaintarea demersurilor, solicitarea de către instanţă şi examinarea noilor probe pe
care avocatul de sine stătător nu le-a putut obţine; prezentarea instanţei de judecată
a probelor depistate şi culese de avocatul însuşi.
Avocatul participă la cercetarea circumstanţelor cauzei penale şi a probelor
aferente cu scopul descoperirii şi examinării multilaterale a împrejurărilor care pot
condiţiona achitarea inculpatului sau îi atenuează răspunderea, în legătură cu acest
fapt, în teoria procesului penal 1 se susţine că dovedirea efectuată de apărător are un
caracter unilateral. După cît se pare, această opinie reflectă realitatea şi parti-
cularităţile dovedirii pusă în sarcina avocatului de lege.
În condiţiile unei proceduri judiciare contradictorii, fiecare din părţile procesului
înfăptuieşte tipul de activitate procesual-juridică încredinţat; procurorul susţine
acuzarea de stat (în această activitate el fiind susţinut de acuzatorii subsidiari —
pătimitul, reclamantul civil), iar apărătorul înfăptuieşte apărarea şi acordă asistenţă
juridică, în care fapt el este, susţinut de inculpat, partea civilmente responsabilă şi
reprezentantul său.
Activitatea fiecărui din subiecţii numiţi ai examinării judiciare, inclusiv cea a
procurorului, în esenţă, este unilaterală. între timp, pînă în prezent, în doctrina
procesului penal predomină părerea cum că activitatea procurorului la examinarea
cauzei în judecată nu este unilaterală, deşi acesta este parte a procesului, într-o
examinare judiciară contradictorie, procurorul este parte a procesului care susţine
învinuirea din numele statului.
Susţinerea învinuirii de stat în instanţa de judecată este o activitate unilaterală.
Altă situaţie este cînd o astfel de tratare a activităţii de susţinere a învinuirii de
stat nu este identică perceperii ei ca unilaterală, îngustă din punct de vedere al
bazei probatorii pe care este întemeiată învinuirea, în acest sens acuzatorul de stat
este obligat a fi obiectiv şi imparţial, să participe la examinarea tuturor

1
Tudor Osoianu, Victor Orîndaş, Procedura penală, Partea Generală, Curs universitar, Chişinău 2004.

30
circumstanţelor şi materialelor cauzei pentru a asigura astfel legalitatea şi
temeinicia învinuirii, aplicarea corectă a legii şi pedepsirea justă a vinovatului în
comiterea infracţiunii.
Prin urmare, dovedirea în judecata primei instanţe pentru procuror şi avocat are
iniţial poziţii comune din punct de vedere al obiectului, volumului şi căilor de
dovedire. Aceste poziţii comune constau în faptul că fiecare din ei, în măsură egală,
trebuie să tindă spre o examinare multilaterală, obiectivă şi deplină a circumstanţelor
şi materialelor cauzei, indiferent de caracterul unilateral al activităţii lor în procesul de
înfăptuire a probaţiunii procesual-penale, pentru că doar astfel pot fi îndeplinite
funcţiile profesioniste, de stabilire a adevărului sau, cel puţin, de contribuire la
descoperirea lui.
E şi normal că în activitatea avocatului în faza examinării judiciare probaţiunea
ocupă locul central, are importanţă decisivă la formarea poziţiei pe dosar, la
pregătirea cuvîntului de apărare, în care urmează a fi expuse concluziile finale ce ţin
de fapt şi drept, forma şi mărimea pedepsei, restituirea pagubei cauzate, dacă judecata
recunoaşte vinovăţia inculpatului în comiterea infracţiunii.
În aspect larg dovedirea înfăptuită de apărător contribuie la soluţionarea cu succes
în faza examinării judiciare a unor astfel de sarcini ale procedurii judiciare penale ca
aplicarea corectă a legii materiale şi procesuale, neadmiterea acuzării şi pedepsirii
persoanelor nevinovate, răspunderea echitabilă a persoanelor vinovate. Contribuirea
la realizarea sarcinii menţionate indisolubil este legată de înfăptuirea de către apărător
a încă două funcţii: de restabilire a drepturilor şi educativ-preventivă.
În realizarea funcţiei de restabilire a drepturilor necesitatea apare atunci cînd, în
fazele anterioare examinării judiciare sau în faza examinării judiciare, sunt admise
încălcări ale drepturilor, libertăţilor şi intereselor inculpatului, în fiecare caz avocatul
este obligat să reacţioneze prin mijloacele stabilite de lege, luînd măsuri de înlăturare
a lor.
În cele ce urmează vom caracteriza măsurile şi mijloacele pe care trebuie să le
utilizeze apărătorul pentru restabilirea drepturilor, libertăţilor şi intereselor
inculpatului.

31
Mai întîi de toate, în realizarea funcţiei apărătorului de restabilire a drepturilor
vom evidenţia doua aspecte. Primul cuprinde activitatea avocatului în sensul
depistării şi înlăturării încălcărilor de drepturi, libertăţi şi interese ale inculpatului
admise în efectuarea urmăririi penale. De regulă, astfel de încălcări ţin de limitarea
nemotivată a libertăţii şi inviolabilităţii bănuitului sau învinuitului de către organele
de urmărire penală, a ofiţerului de urmărire penală, procuror. Se au în vedere
cazurile de ţinere a bănuitului sub pază, de înlăturare din funcţia ocupată, de
punere a sechestrului pe avere, corespondenţa poştală, telegrafică etc.
În asemenea cazuri avocatul cere anularea măsurilor menţionate şi a altor măsuri
de constrîngere procesual-penală pe calea înaintării cererilor şi demersurilor bine
întemeiate şi motivate, pe calea aducerii plîngerilor şi cererilor procurorilor
competenţi sau instanţelor judecătoreşti.
Dacă avocatul nu a reuşit să înlăture încălcările admise în faza anchetei
preliminare, avocatul are această posibilitate în procesul înaintării cauzei spre
examinare judiciară, astfel avocatul poate să se adreseze cu cereri şi demersuri
instanţei judecătoreşti, care este obligată a le examina. Cererile, se pot referi la
diverse probleme ale cauzei penale: gradul de argumentare a acuzaţiei în întregime
sau a unor părţi ale acesteia; de corectitudinea aplicării legii penale; lista
persoanelor care urmează a fi invitate în şedinţa de judecată; referitor la termenii
de examinare a cauzei penale în prima instanţă; la cererea documentelor
corespunzătoare; chemarea în şedinţa judiciară a persoanelor noi; numirea ex-
pertizelor judiciare — noi sau suplimentare.
În problemele enumerate şi alte probleme avocatul este în drept a depune cereri
şi a înainta instanţei judiciare respectivele demersuri, spre exemplu, de excludere din
învinuire a anumitor episoade, clasarea procedurii pe anumite părţi ale învinuirii,
aplicarea unei legi care cuprinde acţiunile respective într-o componenţă de infracţiune
pentru săvîrşirea căreia este prevăzută o pedeapsă mai blîndă, chemarea şi
interogarea în instanţa de judecata a persoanelor, numirea şi efectuarea expertizelor
ele. în cazul apariţiei unor îndoieli în privinţa temeiniciei demersurilor, instanţa de
judecată este în drept a-l invita pe apărător pentru a da explicaţiile necesare, iar în

32
toate celelalte cazuri instanţa este chemată a examina şi a satisface cererile şi demer-
surile. De aici rezultă că cererile şi demersurile apărătorului trebuie să fie întemeiate,
motivate, convingătoare şi să nu provoace îndoiala instanţei de judecată căreia îi
sunt adresate.
În realizarea funcţiei de restabilire a drepturilor inculpatului pentru avocat are
importanţă deosebită examinarea judiciară ca fază centrală a procesului penal
moldovenesc1, fază care garantează soluţionarea completă a sarcinilor examinării
judiciare penale şi protecţia drepturilor, libertăţilor şi intereselor persoanei, înfăptuirea
justiţiei în baza principiilor democratice ale procedurii judiciare şi condiţiilor generale
ale examinării judiciare.
Mai întîi de toate, fiindcă în această fază a procesului avocatul este subiect egal
în drepturi care are posibilitatea în condiţiile unei examinări judiciare contradictorii şi
publice a întreprinde măsuri legale şi folosi mijloace pentru soluţionarea de către
instanţa de judecată a problemelor de baza a cauzei penale, care se referă la
inculpatul său: despre fenomenul infracţiunii, timpul şi locul săvîrşirii ei, vinovăţia
inculpatului, calificarea juridică a faptei comise, tipul şi măsurile de pedeapsă, locul
ispăşirii ei, restituirea pagubei cauzate de infracţiune etc.
Fiecare din problemele menţionate este importantă din punct de vedere al apărării
valorilor vitale şi a bunurilor inculpatului în procesul examinării judiciare şi restabilirea
lor prin înfăptuirea justiţiei, dacă ele au fost încălcate în faza prejudiciară. în
examinarea judiciară partea şi instanţa de judecată efectuează o examinare nouă şi
de sine stătătoare a circumstanţelor şi materialelor cauzei penale şi nu doar verifică
informaţia obţinută în faza urmăririi penale.
Acest fapt îi permite apărătorului, în egală măsură şi altor participanţi la
procesul penal, a nu se limita doar la verificarea probelor deja culese, dar şi a
examina materiale noi, a înainta şi controla noi versiuni şi în această bază a-şi forma
poziţia în examinarea cauzei, adecvatele cerinţe şi concluzii, care ar urmări scopul
de soluţionare justă a conflictului, de protecţie a drepturilor, libertăţilor şi intereselor
omului la înfăptuirea justiţiei, iar în caz de necesitate de a reuşi restabilirea

1
Victor Orîndaş, op. cit. P.87.

33
drepturilor, libertăţilor şi intereselor încălcate, în care fapt sunt deosebit de interesaţi
inculpatul şi apărătorul său.
În sistemul activităţii sociale importante a apărătorului în faza examinării
judiciare e greu a evalua astfel de direcţii cum sunt cea juridico-educativă şi
preventivă, înfăptuirea funcţiei date este favorizată de publicitate,
contradictorialitate şi cultura procedurii judiciare în cauzele penale, în funcţia
preventivă (de restabilire) a apărătorului este necesară evidenţierea unor
componente ale acesteia cum sunt: prevenirea generală, prevenirea specială,
educarea unei atitudini respectuoase faţă de normele de drept şi morala socială.
Ne vom opri la fiecare componentă cu scopul unei caracterizări mai depline a
conţinutului funcţiei educativ-preventive a apărătorului la înfăptuirea justiţiei la
examinarea judiciară în primă instanţă, ţinînd cont de faptul că în ştiinţă această
problemă a fost dată uitării, ignorînd importanţa sa socială, juridică şi morală.
Problemele activităţii educativ-preventive ale avocatului au fost altă dată obiect al
cercetărilor monografice. A sosit timpul să revenim la tema dată, avînd în consideraţie
situaţia dificilă criminogenă creată atît în Republica Moldova, cît şi în alte ţări ale
CSI. în sensul schimbării ei spre bine trebuie să lucreze toate organele de ocrotire a
normelor de drept, inclusiv avocatura.
Referindu-ne la profilaxia infracţiunii şi a criminalităţii în întregime, trebuie să
luăm în considerare faptul că avocatura şi subiectul său de bază – avocatul – aparţin
organelor nespecializate de prevenţie generală şi specială, deşi şi acest domeniu de
activitate a avocaturii a fost dat uitării. Este suficient să spunem că, pe de o parte, în
ştiinţa procesului penal avocatura nu este inclusă în sistemul organelor de ocrotire a
normelor de drept, iar pe de altă parte – ea nu e recunoscută nici ca subiect de
prevenţie specială, deşi în sistemul dat sunt incluse diferite inspecţii şi servicii, a
căror activitate este departe de cercetarea şi examinarea cauzelor penale. Datorită
acestui fapt ele nici nu au importanţa cuvenită în preîntîmpinarea eficientă a
infracţiunilor, lucru ce stă în puterea avocaturii.
Altfel spus, atît în jurisprudenţă, cît şi în practică rolul avocatului şi avocaţilor în
profilaxia infracţiunilor este subapreciat, activitatea lor în această direcţie nu este

34
examinată, între altele, avocatura, ca organizaţie socială, cu funcţii publico-juridice şi
care îşi dă concursul pentru înfăptuirea justiţiei, are obligaţiunea de a participa în
activitatea educativ-preventivă, mai ales că avocaţii dispun de un şir de măsuri
procesual-juridice, care urmează a fi folosite în scopul profilaxiei crimelor la diferite
etape ale procedurii judiciare penale, inclusiv în faza examinării judiciare.
În teorie1 se subliniază că studiile sociologice confirmă influenţa educativă mai
sporită asupra inculpaţilor prin procedura de examinare judiciară a cauzei. Evident că
această posibilitate trebuie să o folosească şi apărătorul, care participă la
examinarea judiciară, care e chemat să contribuie la stabilirea tuturor
circumstanţelor fiecărei cauze penale, inclusiv a cauzelor şi condiţiilor care au
favorizat săvîrşirea infracţiunii în multe cazuri stabilirea şi analiza lor constituie
conţinutul apărării la judecată în primă instanţă înfăptuită de către avocat,
deoarece permit a descoperi motivele şi mecanismul infracţiunii, rolul inculpatului
la comiterea ei şi astfel să contribuie la stabilirea circumstanţelor, care influenţează
gradul de răspundere a inculpatului.
În aspectul discutat avocatul este obligat să facă o analiză a factorilor obiectivi
şi subiectivi, care au favorizat comiterea infracţiunii. Şi unii şi alţii există real în
fiecare caz. Spre exemplu, cu referinţă la factorii obiectivi ar urma să menţionăm
starea materială mizerabilă a majorităţii cetăţenilor, şomajul, lipsa mijloacelor
pentru procurarea obiectelor de primă necesitate - produse alimentare şi haine.
Trebuie să menţionăm că statul nostru demult nu mai este în stare să asigure
cetăţenilor săi nivelul de viaţă cuvenit unui om contemporan.
Este şi mai larg cercul factorilor subiectivi, care de cele mai dese ori au rolul
fatal în mecanismul comportamentului infracţional: prietenii, modul de viaţă
destrăbălat, studiile, nivelul de cultura, lăcomia, beţia, furtul, familia numeroasă etc.
Evident, circumstanţele menţionate şi multe alte împrejurări trebuie să devină
obiectul cercetărilor minuţioase în instanţa de judecată şi al unei analize în scopul de a
fi expus instanţei sub aspectul în care acestea au căpătat reflectare în
comportamentul infracţional al inculpatului. Din păcate, apărătorii mai rar acordă
1
Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea generală, vol I, Ediţia III revizuită şi adăugită, Paideia.

35
atenţia cuvenită unei cercetări multilaterale şi depline a factorilor obiectivi şi subiec-
tivi care au favorizat comiterea infracţiunii şi prin aceasta comit o mare greşeală.
Chiar şi cînd este făcut acest lucru, atunci este pur formal, puţin convingător,
superficial. Nu este de mirare faptul că în asemenea cazuri nu se obţine nici efectul
aşteptat. Cu toate acestea pentru judecată nu este indiferent cine şi din ce cauză a
comis infracţiunea, prin ce măsuri poate fi corectat contravenientul.
Aici este important rolul avocatului, atît în cercetarea, cît şi în expunerea logică în
instanţă a tuturor circumstanţelor importante care atenuează răspunderea
inculpatului, în special acest fapt se referă la circumstanţele care urmează a fi
depistate şi cercetate pe parcursul examinării judecătoreşti, la fel urmează a fi
propuse atenţiei în instanţă la stabilirea pedepsei şi reflectate în sentinţă.
Nu este exclus faptul că apărătorul nu doar va expune judecăţii viziunea sa referitor
la cauzele şi condiţiile care au favorizat comiterea infracţiunii, părerea despre felul
cum influenţează tipul şi măsura pedepsei, dar se va pronunţa şi asupra posibilelor
căi de lichidare a lor, dacă aceasta este posibil într-un stat modern, zdruncinat de tot
felul de crize.
Reieşind din cele expuse mai sus cu privire la participarea apărătorului în procesul
penal şi din principiul dreptului la apărare, considerăm important de menţionat şi
cazurile cînd participarea apărătorului la procesul penal este obligatorie, şi anume:

1. aceasta o cere bănuitul, învinuitul, inculpatul;

2. bănuitul, învinuitul, inculpatul întîmpină dificultăţi pentru a se apăra el


însuşi, fiind mut, surd, orb sau avînd alte dereglări esenţiale ale
vorbirii, auzului, vederii, precum şi defecte fizice sau mintale;

3. bănuitul, învinuitul, inculpatul nu posedă sau posedă în măsură


insuficientă limba în care se desfăşoară procesul penal;

4. bănuitul, învinuitul, inculpatul este minor;

5. bănuitul, învinuitul, inculpatul este militar în termen;

36
6. bănuitului, învinuitului, inculpatului i se incriminează o infracţiune
gravă, deosebit de gravă sau excepţional de gravă;

7. bănuitul, învinuitul, inculpatul este ţinut în stare de arest ca măsură


preventivă sau este trimis la expertiza judiciară psihiatrică în condiţii de
staţionar;

8. interesele bănuiţilor, învinuiţilor, inculpaţilor sînt contradictorii şi cel


puţin unul din ei este asistat de apărător;

9. în cauza respectivă participă apărătorul părţii vătămate sau al părţii civile;

10.interesele justiţiei cer participarea lui în şedinţa de judecată în primă


instanţă, în apel şi în recurs, precum şi la judecarea cauzei pe cale
extraordinară de atac;

11.procesul penal se desfăşoară în privinţa unei persoane iresponsabile,


căreia i se incriminează săvîrşirea unor fapte prejudiciabile sau în privinţa
unei persoane care s-a îmbolnăvit mintal după săvîrşirea unor asemenea
fapte;

12.procesul penal se desfăşoară în privinţa reabilitării unei persoane decedate


la momentul examinării cauzei.

Participarea apărătorului la procesul penal este obligatorie din momentul cînd:

1) bănuitul, învinuitul, inculpatul a solicitat participarea acestuia;

2) bănuitului, învinuitului, inculpatului i s-a adus la cunoştinţă hotărîrea


organului de urmărire penală cu privire la:

a) reţinerea, aplicarea măsurii preventive sau punerea sub învinuire;

b) trimiterea la expertiza judiciară psihiatrică în condiţii de staţionar ;

c) aplicarea măsurii preventive sub formă de arest;

3) bănuitul, învinuitul, inculpatul a decedat şi a fost depusă o cerere de


reabilitare din partea rudelor sau altor persoane.

37
Participarea obligatorie a apărătorului la procesul penal este asigurată de organul
de urmărire penală sau de instanţă. Prin persoane, care din cauza defectelor fizice
sau mintale nu-şi pot exercita singure dreptul la apărare, vom înţelege, în special,
persoanele care suferă de un defect esenţial al vederii, auzului sau vorbirii, în urma
căruia persoana a pierdut complet sau parţial capacitatea de a înţelege şi a
reproduce cele înţelese, sau suferă de asemenea defecte anatomice ori boli cronice
care, deşi nu limitează capacităţile bănuitului, învinuitului, inculpatului, dar îl
lipsesc de posibilitatea de a utiliza toate mijloacele si metodele prevăzute de lege
pentru a se apăra de învinuirea înaintata. Prin persoane care nu-si pot exercita
singure dreptul la apărare se subînţeleg, de asemenea, şi acele persoane care sînt
recunoscute responsabile, însă suferă permanent sau temporar de anumite crize şi
stări depresive, precum şi persoanele care au capacitatea de exerciţiu şi sînt
recunoscute responsabile, însă, în virtutea faptului că sînt analfabete (agramate), nu-
şi pot exercita dreptul de sine stătător la apărare, cît şi alte persoane care din diferite
motive nu-şi pot exercita dreptul la apărare.

Determinarea faptului că interesele justiţiei cer asistenţa obligatorie a apărătorului


depinde de următoarele criterii:

a) complexitatea cazului - cu cît este mai complicat cazul cu atît mai


mare este necesitatea acordării asistenţei obligatorii a avocatului;

b) capacitatea bănuitului, învinuitului, inculpatului de a se apăra singur -


la acest criteriu urmează să fie luate în consideraţie capacităţile,
cunoştinţele şi priceperea fiecărei persoane în parte;

c) importanţa şi pericolul faptei de comiterea căreia este bănuită sau


învinuită persoana şi sentinţa probabilă. Acest criteriu de unul singur
poate justifica recunoaşterea obligatorie a asistenţei apărătorului.

Interesele justiţiei pot cere asistenţa obligatorie a apărătorului şi în cazul în care


este implicată o chestiune de mare importanţă pentru societate, neluînd în

38
consideraţie dacă aceasta poate sau nu ajuta apărării. Instanţele judecătoreşti vor ţine
cont de faptul, că neîndeplinirea prevederilor art.69 C.P.P. privind participarea
obligatorie a apărătorului la dezbaterile judiciare, precum şi în alte cazuri în care
interesele justiţiei o cer.

Potrivit prevederilor art.401 alin.2 C.P.P. apărătorul participant la proces are


dreptul să declare apel în numele inculpatului cît şi în numele său, coordonînd
poziţia cu inculpatul. Avocatul care nu a participant în instanţa de fond nu poate
declara apel în numele său.

Conform prevederilor art.413 C.P.P. Preşedintele şedinţei anunţă cauza ce


urmează a fi examinată şi verifică prezenţa părţilor, apoi anunţă numele şi
prenumele judecătorilor completului de judecată, ale procurorului, grefierului,
precum şi ale interpretului şi traducătorului dacă aceştia participă, ale
apărătorului, şi precizează dacă nu au fost formulate cereri de recuzare. După
aceasta, preşedintele şedinţei verifică dacă părţile prezente au făcut alte cereri sau
demersuri şi asupra lor instanţa de apel dă o încheiere.

Preşedintele şedinţei oferă cuvînt apelantului, intimatului, apărătorilor şi


reprezentanţilor lor, apoi procurorului. Dacă între apelurile declarate se află şi
apelul procurorului, primul cuvînt îl are acesta.

Conform prevederilor art.457 alin.2 C.P.P La judecarea recursului în anulare


participă Procurorul General şi apărătorul părţii care a declarat recurs în anulare sau
în privinţa căreia acesta a fost declarat. În cazul în care partea în privinţa căreia
a fost declarat recurs în anulare nu are apărător ales, Curtea Supremă de Justiţie o
asigură cu apărător din oficiu în condiţiile legii.

Conform art.322 CPP, apărătorul participă la judecarea cauzei şi îşi exercită


drepturile şi obligaţiile în conformitate cu prevederile art.67-69 CPP, care se aplică
în mod corespunzător. Apărătorul, la judecarea cauzei, beneficiază de drepturi egale
cu acuzatorul. În cazul neprezentării în şedinţă a apărătorului şi al imposibilităţii

39
de a-l înlocui în şedinţa respectivă, şedinţa de judecată se amînă. Pentru lipsă
nemotivată, apărătorul poate fi sancţionat cu amendă judiciară în cazul în care
aceasta a dus la cheltuieli judiciare suplimentare.

Înlocuirea apărătorului care nu s-a prezentat la şedinţă se admite doar cu


consimţămîntul inculpatului.

Dacă participarea apărătorului ales de inculpat este imposibilă pe o durată care


depăşeşte 5 zile, instanţa amînă şedinţa şi propune inculpatului să-şi aleagă un alt
apărător, iar în caz de refuz al inculpatului de a-şi alege alt apărător, instanţa
decide numirea unui apărător din oficiu. 1 Pentru înlocuirea apărătorului în
condiţiile prezentului alineat, instanţa stabileşte inculpatului un termen de 5 zile.

Soluţionînd chestiunea amînării şedinţei de judecată în legătură cu înlocuirea


apărătorului, instanţa ia în considerare oportunitatea unei asemenea hotărîri, ţinînd
cont de durata de timp deja utilizată pentru judecare, de complexitatea cauzei, de
durata de timp necesară pentru studierea materialelor cauzei de către apărătorul care
intervine în proces, precum şi de alte circumstanţe pentru pregătirea apărării.
Instanţa îi oferă apărătorului care a intervenit în proces timp suficient şi îi
asigură posibilităţile respective pentru a lua cunoştinţă de materialele cauzei,
inclusiv de cele cercetate în instanţă, şi pentru a se pregăti de participarea de
mai departe în proces, însă înlocuirea apărătorului nu necesită reluarea judecării
cauzei de la început. Apărătorul este în drept să solicite repetarea unor acţiuni
procesuale deja efectuate în şedinţă în lipsa lui dacă are de concretizat chestiuni
suplimentare.

Conform art.361 CPP Preşedintele şedinţei de judecată anunţă numele şi


prenumele apărătorului şi constată dacă inculpatul acceptă asistenţa juridică a
acestui apărător, renunţă la el cu schimbarea lui sau singur îşi va exercita
apărarea. Dacă inculpatul formulează vreo cerere, instanţa o soluţionează conform

1
PLENUL CURTII SUPREME DE JUSTITIE A RM, Cu privire la practica aplicării legilor pentru asigurarea dreptului
la apărare în procedura penala a bănuitului, învinuitului si inculpatului, Nr. 30 din 9.11.1998.

40
prevederilor art.69-71 CPP. Preşedintele şedinţei de judecată verifică, totodată,
dacă nu sînt circumstanţe care fac imposibilă participarea apărătorului la
procesul penal conform prevederilor art.72 CPP.
Conform art.494 CPP În procedura de aplicare a măsurilor de constrîngere cu
caracter medical, participarea apărătorului este obligatorie din momentul adoptării
ordonanţei prin care s-a dispus efectuarea expertizei în staţionarul instituţiei
psihiatrice în privinţa persoanei referitor la care se desfăşoară procedura, dacă
apărătorul nu a fost admis mai înainte în acest proces.
Din momentul intrării apărătorului în proces, el are dreptul la întrevederi cu
persoana interesele căreia le apără, fără a se limita numărul şi durata lor, dacă
starea sănătăţii acesteia nu împiedică întrevederile. Apărătorul dispune şi de celelalte
drepturi prevăzute în art.68 CPP, care se aplică în mod corespunzător.
Referitor la faptul dacă avocatul la fel ca inculpatul poate să înainteze recuz
judecătorului sau procurorului în cazul existenţei motivelor legale, menţionăm că în
această privinţă el este absolut independent. Altă problemă e că apărătorul nu
întotdeauna poate să cunoască circumstanţele care pot servi drept temei pentru
recuzare, însă legea prevede şi circumstanţele „pur procesuale”, care exclud
posibilitatea participării judecătorului la examinarea cauzei, spre exemplu, dacă la o
anumită etapă de examinare unul din judecători a fost martor, pătimit sau
reclamant civil, sau a dat încheiere în calitate de reprezentant al pătimitului. În
aceste şi alte cazuri de acest gen apărătorul poate nu doar să susţină recuzul înaintat
de inculpat, dar şi să depună cerere de recuzare de sine stătător.
Deseori în ştiinţă şi practică apare problema dacă are apărătorul dreptul la o
reflectare unilaterală a probelor, la comunicarea instanţei a unui şir de împrejurări
nefavorabile pentru inculpat, aflate de apărător din materialele dosarului sau din
discuţiile cu clientul său şi dacă nu se află oare soluţionarea acestor probleme în
contradicţie cu funcţia socială a avocatului.
Este evident că avocatul nu poate prezenta instanţei de judecată probe
intenţionat false sau formale, nu poate induce intenţionat judecata în eroare cît

41
priveşte anumite circumstanţe ale cauzei, deoarece aceste acţiuni nu sunt altceva
decît folosirea mijloacelor şi metodelor nelegale în procesul apărării.
Funcţia apărătorului în proces este apărarea, ajutorul acordat instanţei de
judecată în scopul examinării multilaterale a circumstanţelor, evidenţei şi cunoaşterii
momentelor de apărare a cauzei, în prezentarea în instanţă a probelor şi concepţiilor
referitor la împrejurările care atenuează sau dezvinovăţesc total inculpatul. Fiind,
într-o oarecare măsură, funcţie unilaterală, în acelaşi timp apărarea îşi are meritul în
cercetarea multilaterală, completă şi obiectivă a cauzei.
Secţiunea 3. Renunţarea, înlocuirea şi înlăturarea apărătorului din procesul
penal.

Renunţarea la apărător înseamnă voinţa bănuitului, învinuitului, inculpatului de


a-şi exercita el însuşi apărarea, fără a apela la asistenţa juridică a unui apărător.
Cererea de renunţare la apărător se anexează la materialele cauzei. Renunţarea la
apărător poate fi acceptată de către organul de urmărire penală sau instanţă numai în
cazul în care ea este înaintată de către bănuit, învinuit, inculpat în mod benevol, din
proprie iniţiativă, în prezenţa apărătorului care ar putea fi numit din oficiu. Nu se
admite renunţarea la apărător în cazul în care ea este motivată prin imposibilitatea
de a plăti asistenţa juridică sau este dictată de alte circumstanţe. Organul de urmărire
penală sau instanţa este în drept să nu accepte renunţarea bănuitului, învinuitului,
inculpatului la apărător în cazurile în care participarea apărătorului este obligatorie
cu excepţia cînd participarea se datorează cererii bănuitului, învinuitului. Organul de
urmărire penală sau instanţa de asemenea este în drept să nu accepte renunţarea
bănuitului, învinuitului, inculpatului la apărător şi în alte cazuri în care interesele
justiţiei o cer.

Determinarea faptului că interesele justiţiei cer asistenţa obligatorie a apărătorului


ţine de competenţa organului de urmărire penală sau a instanţei şi depinde de:

1. complexitatea cazului;

2. capacitatea bănuitului, învinuitului, inculpatului de a se apăra singur;

42
3. gravitatea faptei, de săvîrşirea căreia persoana este bănuită sau
învinuită, şi de sancţiunea prevăzută de lege pentru săvîrşirea ei.

4. Admiterea sau neadmiterea renunţării la apărător se decide de către


organul de urmărire penală sau de instanţă prin hotărîre motivată.

5. Din momentul admiterii renunţării la apărător se consideră că


bănuitul, învinuitul, inculpatul îşi exercită apărarea de sine stătător.

6. Bănuitul, învinuitul, inculpatul care a renunţat la apărător este în


drept, în orice moment al desfăşurării procesului penal, să revină
asupra renunţării şi să invite un apărător sau să ceară numirea unui
avocat din oficiu, care va fi admis din momentul cînd a fost
invitat sau solicitat.

Conform prevederilor legale1 renunţarea la apărător poate avea loc la orice


etapa a procesului numai din propria iniţiativă a bănuitului, învinuitului,
inculpatului şi numai în cazul în care i-au fost create posibilităţi reale pentru
participarea avocatului la proces.

Concomitent, este necesar de a clarifica dacă renunţarea la apărător nu este


forţată, de exemplu, din lipsa surselor pentru a angaja un apărător sau pentru ca
acesta nu s-a prezentat la organele de cercetare penală sau în şedinţa judiciară. Dacă
se constată că renunţarea a avut loc în urma constrîngerii, se vor lua masuri pentru a
asigura participarea apărătorului.

Declaraţia de a renunţa la apărător, făcută de către minor, cît şi de persoana care


din cauza defectelor fizice sau mintale nu-şi poate exercita singură dreptul la
apărare, de către persoanele învinuite de săvîrşirea crimelor, pentru care poate fi
stabilită pedeapsa în formă de detenţiune pe viaţă, de către persoanele care nu
posedă limba în care se efectuează procedura penală, precum şi în alte cazuri în care
o cer interesele justiţiei, se respinge de către organele de cercetare penală, ofiţer de
1
LEGEA REPUBLICII MOLDOVA Codul de procedură penală al Republicii Moldova Nr.122-XV din 14.03.2003.,
Monitorul Oficial al R. Moldova nr.104-110/447 din 07.06.2003.

43
urmărire penală, procuror, instanţa judecătorească. Renunţarea la apărător urmează
să fie discutată cu părţile la proces.

Eliberarea apărătorului de participarea la examinarea cauzei se face prin


ordonanţa persoanei care efectuează urmărirea penală, a ofiţerului de urmărire
penală, procurorului, sau prin încheierea instanţei judecătoreşti cu expunerea
motivelor hotărîrii adoptate. Renunţarea la apărător nu-l lipseşte pe bănuit, învinuit
sau inculpat de dreptul să ceară în viitor admiterea participării apărătorului. În toate
cazurile asemenea cereri urmează să fie satisfăcute. Intervenirea apărătorului în
procedura judecătorească deja începută nu poate fi temei pentru reluarea urmăririi
penale. În asemenea cazuri, însă, acestuia îi vor fi puse la dispoziţie actele dosarului
pentru a lua cunoştinţă de ele şi a se pregăti de apărare. Din momentul încheierii
contractului despre participare în proces, cît şi din momentul numirii din oficiu,
apărătorul nu are dreptul să se dezică de îndeplinirea obligaţiunilor sale, decît în
condiţiile prevăzute de lege.

Organul de urmărire penală sau instanţa cere de la biroul de avocaţi


înlocuirea apărătorului ales sau apărătorului numit din oficiu în următoarele situaţii
dificile de desfăşurare a procesului penal:
1. dacă apărătorul ales nu poate să se prezinte în cazul reţinerii, punerii sub
învinuire sau audierii bănuitului, învinuitului;
2. dacă apărătorul ales nu poate să participe la desfăşurarea procesului în
decurs de 5 zile din momentul anunţării lui;
3. dacă organul de urmărire penală sau instanţa constată că apărătorul din oficiu
nu este în stare să asigure asistenţă juridică eficientă bănuitului, învinuitului,
inculpatului.
Apărătorul nu are dreptul să participe la procesul penal în cazul în care este
prezentă cel puţin una din următoarele circumstanţe:
1. dacă el se află în relaţii de rudenie sau în relaţii de dependenţă
personală cu persoana care a participat la urmărirea penală sau la
judecarea cauzei;

44
2. dacă el a participat în această cauză în calitate de:
a) persoană care a efectuat urmărirea penală;
b) procuror care a luat parte la desfăşurarea procesului penal;
c) judecător care a judecat cauza;
d) grefier, interpret, traducător, specialist, expert sau martor;
3. dacă nu poate fi apărător în baza legii sau sentinţei instanţei
judecătoreşti.
Avocatul numit în calitate de apărător va fi înlăturat din procesul penal dacă
persoana pe care o apără are temeiuri reale de a pune la îndoială competenţa sau
buna-credinţă a avocatului şi va depune o cerere pentru înlăturarea acestui apărător
din proces.
Apărătorul nu poate participa în procesul penal dacă a acordat anterior sau
acordă în prezent asistenţă juridică unei persoane ale cărei interese vin în
contradicţie cu interesele persoanei pe care o apără, precum şi dacă se află în relaţii
de rudenie sau în relaţii de dependenţă personală de prima.
Cererea de înlăturare din procesul penal a apărătorului se soluţionează de
către organul de urmărire penală sau de instanţă şi hotărîrea respectivă nu este
susceptibilă de a fi atacată.
Activitatea de apărător, în cazul avocaţilor, se suspendă în cazul depunerii de
către avocat a cererii de suspendare a licenţei pentru exercitarea profesiei de avocat
în legătură cu angajarea sa într-o funcţie remunerată sau în legătură cu
imposibilitatea exercitării profesiei de avocat din alte motive. Adoptarea hotărîrilor
privind suspendarea activităţii de avocat în aceste condiţii ţine de competenţa
Comisiei de licenţiere a profesiei de avocat. Licenţele avocaţilor în a căror privinţă
s-a adoptat o hotărîre privind suspendarea activităţii de avocat se transmit, în termen
de 10 zile, Ministerului Justiţiei şi se păstrează pe parcursul perioadei pentru care
a fost dispusă suspendarea; apărătorul în cauză urmînd a fi înlăturat şi/sau înlocuit.
De asemenea apărătorul poate fi înlăturat în cazul în care exercitarea profesiei de
avocat încetează, şi anume în următoarele situaţii:

45
a) depunerii de către avocat a cererii scrise privind încetarea exercitării
profesiei de avocat;
b) retragerii licenţei pentru exercitarea profesiei de avocat.
Retragerea licenţei poate avea loc din mai multe motive:
1. Incompatibilitatea profesiei de avocat cu:
a) oricare funcţie retribuită, cu excepţia funcţiilor legate de activitatea ştiinţifică
şi didactică, precum şi de activitatea în calitate de arbitru al judecăţii arbitrale
(arbitrajului);
b) activitatea de întreprinzător;
c) activitatea de notar.
2. Neexercitării repetate, în decursul unui an, a atribuţiilor, dacă anterior
avocatului i s-au aplicat sancţiuni disciplinare;
3. Neacordării sistematice a asistenţei juridice din oficiu la solicitarea organelor
de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti;
4. Depistării circumstanţelor care adeveresc acţiunile nelegitime ale avocatului
la obţinerea licenţei;
5. Încălcării grave, de o singură dată, a normelor Codului deontologic al
avocatului;
6. Rămînerii definitive a sentinţei instanţei judecătoreşti de condamnare a
avocatului;
7. Pierderii, de către avocat, a cetăţeniei Republicii Moldova după obţinerea
licenţei pentru exercitarea profesiei de avocat.
Licenţa pentru exercitarea profesiei de avocat se retrage de către Ministerul
Justiţiei în temeiul hotărîrii Comisiei de licenţiere a profesiei de avocat. Hotărîrea
privind retragerea licenţei pentru exercitarea profesiei de avocat poate fi atacată în
instanţa de judecată.

46
Capitolul III. Taina avocatului (confidenţialitatea) – principiul fundamental
al activităţii avocatului.
Secţiunea 1. Consideraţiuni generale privind subiectul tainei avocatului.
§1. Noţiuni generale.
Cuvîntul “avocat” în traducere din limba latină înseamnă “a chema”, “chemat”.
Romanii raportau numele “avocat” către rudele apropiate şi chiar prieteni, pe care
persoana îi ruga de ai însoţi în cadrul instanţei de judecată. În perioada Imperiului
Roman acest termen a fost folosit faţă de apărătorii din cadrul judecăţii.
Termenul taină are două sensuri:1 tot ce este ascuns, necunoscut, nevăzut,
precum şi ceva păstrat în secret, ce este ascuns de la cineva. Este evident că pentru
noi are importanţă cel de-al doilea termen. Astfel, datele trebuie să fie cunoscute sau
încredinţate unui cerc restrîns de persoane. Cu toate acestea motivul cunoaşterii de
una sau altă persoană poate fi datoria profesională sau cea legată cu funcţia deţinută,
de exemplu relaţiile de căsnicie, etc. Comun pentru toate formele de confidenţialitate
a datelor este faptul că liberul acces la ele este limitat în conformitate cu legislaţia în
vigoare.
În acest context, art. 47 din Legea cu privire la avocatură stabileşte obligaţia
secretului profesional, adică Avocatul nu este în drept să divulge informaţiile
confidenţiale ce i-au fost comunicate în timpul acordării asistenţei juridice, precum şi
să transmită, fără acordul clientului, unor terţi documentele legate de exercitarea
delegaţiei. Obligaţia de a păstra secretul profesional nu este limitată în timp.
În comparaţie, de exemplu, art. 8 al unei legi analoage a Federaţiei Ruse,
cuprinde reglementări mult mai clare cu privire la această noţiune, şi anume:
- tainei avocatului sunt raportate orice date care au legătură cu acordarea de
către avocat, asistenţei juridice clientului său;
- avocatul nu poate fi chemat şi audiat în calitate de martor în legătură cu
circumstanţele care iau fost cunoscute în cadrul acordării asistenţei juridice;
- efectuarea măsurilor operative de cercetare şi urmărire faţă de avocat
(inclusiv în încăperile de locuit şi cele de serviciu, folosite de el în scopul

1
Ария С. Об адвокатской тайне// Российская юстиция.-1997.№2.-С.37

47
efectuării activităţii sale de avocat) se permite doar în baza unei hotărîri
judecătoreşti.
Datele găsite în rezultatul măsurilor operative de cercetare şi/sau de urmărire
(inclusiv după suspendarea sau încetarea statutului de avocat), precum şi obiectele
sau diferite documente, pot fi folosite în calitate de probe de către învinuire, doar în
cazurile cînd acestea nu se încadrează în obiectul de activitate a avocatului ce ţin de
clientela sa în procesul de acordare a asistenţei juridice.
Limitările arătate nu se răsfrîng asupra obiectului infracţiunii, de asemenea şi
asupra obiectelor a căror circulaţie este interzisă sau limitată în conformitate cu
legislaţia în vigoare.
Cu toate acestea în literatura de specialitate sa menţionat că şi o astfel de
enumerare creează neclarităţi şi polemici.1 Astfel, М. С. Строгович consideră acest
termen nereuşit, “problema principală nu este taina avocatului, ci cea ca învinuitului
şi rudelor apropriate ale acestuia, care se folosesc de ajutorul unui avocat, să le fie
garantate posibilitatea unei comunicări libere avocatului său tot ceia ce consideră ele
necesar, fără pericolul, ca cele spuse să fie folosite împotriva învinuitului”. И.Л.
Петрухин foloseşte sintagma “taina reprezentării judecătoreşti”, pentru că apărarea
judecătorească e o modalitate a reprezentării: “taina avocatului nu este o noţiune
clară, fiindcă persoană care poate păstra confidenţialitatea în acest sens poate fi nu
numai decît un avocat, dar şi un alt apărător, un reprezentant al sindicatului, sau o altă
persoană care îndeplineşte funcţia de apărător. Întîlnindu-se astfel, şi un alt termen –
taina apărării judecătoreşti.”
Chiar şi acest din urmă termen nu este în totalmente adecvat situaţiei, deoarece
nu cuprinde taina mărturisită reprezentanţilor de către partea vătămată, ba chiar şi a
reclamantului sau pîrîtului în ceia ce priveşte acţiunea civilă din cadrul procesului
penal şi nu numai. Reieşind din acestea această instituţie ar fi necesar de denumit
“taina reprezentării judecătoreşti”, avînd în vedere că apărarea judecătorească e o
modalitate a reprezentării.2
În aceste context, părerea noastră e că mai potrivită e noţiunea lui М. Ю.
1
М. С. Строгович, Курс Советского Уголовного Про цесса, Москва, 1968, p. 120.
2
Петрухин И.Л. Личные тайны (человек и власть). М., 1998. С.144

48
Барщевскии, conform căreia, “din momentul cînd clientul a trecut peste pragul
consultanţei juridice, a firmei de avocaţi, a unui birou, tot ceia ce urmează în
continuare constituie obiect al tainei. Însuşi faptul adresării la un avocat este deja o
taină profesională. Obiectul discuţiei cu clientul, conţinutul chiar şi a unei consultanţe
prealabile de asemenea constituie obiect al tainei avocatului. Mai mult decît atît chiar
dacă iniţial la avocat sa adresat nu însuşi viitorul client, ci una din rudele sale
apropiate, cu care în consecinţă nu a fost încheiată o înţelegere de rezolvare a cauzei,
şi în această situaţie regula principală rămîne neschimbată – iar toată informaţia
primită de la acea rudă, chiar şi faptul prezentării la avocat rămîne obiect al tainei
avocatului.”1
Nu există o unitate de păreri şi în ceia ce priveşte, care anume date trebuie
incluse în taina avocatului. Una dintre păreri constă în aceia că obiect al tainei
avocatului include doar informaţia şi faptele care nu sunt în favoarea persoanei
apărate. Ele mărturisind despre vinovăţia în comiterea infracţiunii şi/sau arătînd
asupra prezenţei unor circumstanţe agravante. De exemplu, doctorul în ştiinţe juridice
А.Л. Цыпкин privea taina avocatului ca o excepţie de la mersul obişnuit a unui
proces, excepţie rară şi anevoioasă pentru avocat în activitatea sa. El considera că
conţinutul tainei avocatului, constituie fapte în defavoarea învinuitului sau care îl
demaschează în încercarea acestuia de a se ascunde de judecată.
Reprezentantul unei alte păreri profesorul Д.П. Ватман, 2 menţiona că în
înţelesul tainei avocatului trebuie cuprinse nu numai informaţiile şi faptele care
înrăutăţesc situaţia celui învinuit, dar şi toate celelalte date, care din oarecare motive
au fost ascunse de la organele care efectuează urmărirea penală sau instanţă.
Mult mai larg tratează conţinutul tainei avocatului А.Н. Ниязова, conform
părerii căreia, conţinutul tainei avocatului îl constituie diferite date, cunoaşterea
cărora sunt necesare avocatului pentru efectuarea apărării şi posibilitatea acordării
ajutorului juridic. “Tot ce este posibil că astfel de date nu vor atinge într-un fel sau
altul laturile vieţii private a clientului, dar dacă avocatul ar primi o astfel de

1
Барщевский М.Ю. Адвокатская этика. Самара, 2000. С.118
2
Ватман Д.П. Адвокатская этика: Нравственные основы судебного представительства по гражданским делам.
М: Юридическая литература, 1977.

49
informaţie, nu ar fi corect să considerăm posibilitatea aducerii la cunoştinţa publică a
acestor date doar pentru că ele nu se raportează direct sau indirect la cauza, în care
avocatul acordă asistenţă juridică”.
А.И. Минаков, consideră că, avocaţii urmează a fi eliberaţi de impozitare,
incluzînd astfel în conţinutul tainei avocatului şi mărimea onorariului primit de
aceştia de la clienţii cărora le acordă asistenţă juridică. Părerea sa el o argumentează
în următorul mod: “dacă avocatura nu este o instituţie de stat, mai mult chiar atît o
instituţie care este în opoziţie cu statul (din perspectiva învinuirii de stat, exercitată de
către procuror, care sunt pe poziţii de contradictorialitate cu apărătorul) fiind
impozitată de către stat, aceasta ar însemna o lovitură asupra regulilor democratice în
societate”.
În această din urmă situaţie, statul prin intermediul organelor fiscale ar avea
posibilitatea, fără a purta nici o răspundere, de a încălca taina avocatului, şi sub
pretextul unui control fiscal, s-ar putea implica în activitatea profesională a
avocatului, ar putea influenţa realizarea de către aceştia a funcţiilor sale. Evident
acest lucru va periclita principiul independenţei avocaturii, ca instituţie profesională a
societăţii, precum şi principiul păstrării tainei avocatului.
А.Д. Бойков şi Н.И. Капинус, consideră că taina avocatului duce la coliziuni
morale între datoria obştească, în sens obişnuit, şi datoria profesională a avocatului,
coliziuni care provoacă crearea unor norme morale specifice.
Rezumînd totul cea fost spus mai sus, putem concluziona, că în înţelesul tainei
avocatului urmează a fi inclus nu numai informaţiile şi datele ce înrăutăţesc situaţia
învinuitului, dar şi toate celelalte date, care din oarecare considerente cel din urmă le
ascunde de la organele de urmărire penală sau instanţă, precum şi informaţia care în
general ar putea îmbunătăţi situaţia învinuitului (bănuitului, inculpatului), dar
declararea cărora avocatul le consideră premergătoare, reieşind din tactica apărării
sale. Părerea lui А.И. Минаков ar fi oarecum controversată. Oponenţii1 argumentînd-
o, că respectarea legislaţiei fiscale este o obligaţie a tuturor cetăţenilor, inclusiv şi a
avocaţilor. De aceia încălcarea regulilor fiscale, ar trebui, ca şi orice altă infracţiune,

1
Красавчикова Л. О. Личная жизнь граждан под охраной закона.- М.: Юридическая литература, 2003.

50
să fie pedepsită conform legii.
Necătînd la aceasta, mărimea onorariului primit de către avocat nu se referă la
circumstanţele care au importanţă la rezolvarea cazului. Afişarea unei astfel de
informaţii neputînd înrăutăţi sau îmbunătăţi situaţia clientului.
Astfel, într-o concluzie finală putem include în conţinutul tainei avocatului
următoarele:
 Însuşi faptul adresării cetăţeanului la un avocat pentru consultanţă juridică precum
şi motivul unei astfel de adresări;
 Orice date comunicate de bănuit, învinuit, inculpat avocatului, dacă nu există
acordul persoanei interesate privind declararea acestora în cadrul urmării penale
sau în judecată;
 Orice date comunicate avocatului de către rudele apropiate ale bănuitului,
învinuitului, inculpatului, şi de către alte persoane la adresarea de consultanţă
juridică;
 Informaţiile cu privire la viaţa privată, care au fost strînse în cadrul urmăririi
penale şi excluse din dosarul penal după efectuarea cunoştinţei cu astfel de date;
 Datele ce se conţin în corespondenţa legală între avocat şi învinuit, sau persoana
ce sa adresat după consultanţă juridică, precum şi cele ce se conţin în dosarele
avocatului.
Aici este necesar de a clarifica că sub noţiunea de corespondenţă legală se
înţelege, scrisorile, telegramele, şi alte mijloace de informare, primite de către
apărător de la clientul său, sau invers, primite prin orice metodă legală, prin poştă, la
întîlnirea personală, sau prin curieri. Către o astfel de corespondenţă nu poate fi
raportată în nici un caz, de exemplu, fiţuicile primite de apărător de la învinuitul care
se află în stare de arest, sau este reţinut, prin intermediul unor terţe persoane prin aşa
numită “poştă penitenciară” sau la întrevederea personală, dar fără înştiinţarea
administraţiei locului de deţinere.
În ceia ce priveşte actele internaţionale care reglementează rolul avocatului în
societate, acestea prevăd următoarele. Principiile generale cu privire la rolul juriştilor
(adoptate de Congresul al 8 al ONU privind preîntîmpinarea infracţiunilor, în august

51
1990 la Havana), au prevăzut: “Guvernele recunosc şi asigură caracterul confidenţial
al oricăror activităţi şi consultaţii dintre jurişti şi clienţii lor în limitele relaţiilor lor
profesionale”.
Standardele independenţei profesiei juridice a Asociaţiei Internaţionale a
Juriştilor (adoptate la conferinţa acesteia, pe 7 septembrie 1990, la New-York)
stabilesc: “Independenţa avocatului în cadrul desfăşurării activităţii trebuie să fie
garantată, pentru a putea asigura acordarea unei liberi, juste şi confidenţiale asistenţe
juridice. Avocaţilor trebuie să le fie asigurată confidenţialitatea relaţiilor cu clienţii,
inclusiv apărarea sistemei simple şi celei electronice a tuturor dosarelor avocatului, şi
a documentelor avocatului de la ridicarea şi controlarea acestora, precum şi
asigurarea apărării de la pătrunderea în mijloacele electronice de comunicaţii şi în
sistemele informaţionale folosite”.
Codul de conduită a juriştilor în uniunea Europeană (adoptat la 28 octombrie
1998 de Plenul Colegiilor de avocaţi şi a societăţilor juridice a uniunii Europene de la
Strasburg, pct. 2.3) atribuie către principalele semne a activităţii avocaţilor,
asigurarea clientului condiţiilor în care acesta din urmă ar putea comunica liber
avocatului informaţiile pe care nu le-ar fi comunicat altor persoane, şi respectiv
păstrarea de către avocat ca destinatar a confidenţialităţii informaţiei primite, pentru
că fără convingerea în păstrarea confidenţialităţii informaţiei nu poate exista
încredere. Regula de confidenţialitate stabileşte drepturile şi obligaţiile avocatului,
care au o importanţă fundamentală pentru activitatea profesională, avocatul fiind
obligat să păstreze confidenţialitatea privind întreaga informaţie, pusă la dispoziţia lui
nemijlocit de către client sau primite de el privind clientul său sau alte persoane pe
parcursul acordării de asistenţă juridică, cu toate acestea obligaţia de confidenţialitate
fiind nelimitată în timp.
În comparaţie cu aceste reglementări, de exemplu în Federaţia Rusă, a fost
alcătuit un proiect de conduită al avocatului (de către М. Ю. Барщевскии), în
Capitolul 4 al căruia “Confidenţialitatea informaţiei” se prevede: avocatul trebuie să
ţină într-o strictă taină toată informaţia, cu privire la circumstanţele şi faptele
comunicate lui de către client, sau devenite cunoscute în legătură cu efectuarea unei

52
activităţi la cererea clientului, precum şi însuşi faptul adresării clientului sau a altei
persoane la un avocat, şi nu trebuie să comunice o astfel de informaţie, pînă în
momentul în care hotărît şi sigur nu va fi împuternicit cu astfel de drept de către
client, de asemenea şi în situaţia aceasta va fi cerută de către lege sau respectivul
Cod.
Principiile fundamentale fiind:
1. avocatul nu poate presta servicii în mod
profesional şi rezultativ atît timp cît, între acesta şi client nu au fost stabilite
în totalitate relaţii de colaborare. În acelaşi timp clientul trebuie să simtă o
încredere totală şi o posibilitate de acţiune reieşind din aceia că întrebările
discutate, şi informaţiile puse la dispoziţia avocatului vor fi păstrate
confidenţiale, fără nici o cerere adăugătoare în acest sens din partea
clientului.
2. Regula etică e confidenţialitatea şi
trebuie utilizată indiferent de faptul că alte persoane pot dispune de aceiaşi
informaţie.
3. Regula principală este aceia că avocatul
nu trebuie să comunice persoana căreia ia acordat consultaţie, sau care îl
invită pentru a efectua anumite activităţi de acest gen, pînă la momentul în
care aceasta nu va fi necesar reieşind din conţinutul problemei (întrebării)
rezolvate.
Avocatul trebuie să asigure confidenţialitatea cu privire la orice client, indiferent dacă
este un client permanent sau unul ce sa adresat o singură dată pentru acordarea de
ajutorul juridic necesar. Această obligaţie rămînînd să existe şi după încetarea
relaţiilor privind problemele de natură juridică apărute, şi nu se limitează cu
momentul încetării acordării ajutorului respectiv, indiferent de posibilile neînţelegeri
apărute între client şi avocatul său.1
§2. Subiecţii tainei avocatului.
Reieşind din conţinutul expus mai sus deducem şi cercul de subiecţi a tainei

1
М. Ю. Барщевскии, op. cit., p.171.

53
avocatului. Astfel, către subiecţii acestei taine categorisim:
- avocaţii în perioada preliminară procedurii procesuale a activităţii sale, adică
pînă la încheierea contractului de reprezentare şi apărare (neputînd fi
comunicate întrebările puse de client, documentele prezentate de acesta,
precum şi documentele întocmite de avocat şi lămuririle date oral de acesta
din urmă în cadrul acordării asistenţei juridice);
- avocatul în oricare din rolurile procesuale avute (apărător, reprezentantul
părţii vătămate, reclamantului sau pîrîtului în procesul civil, reprezentant în
acţiune civilă sau în contencios administrativ);
- apărătorul care nu este avocat (reprezentantul sindicatului sau a unei alte
organizaţii sociale, colectiv de muncă, apărător social, rudă apropiată,
reprezentantul legal al învinuitului, sau oricare altă persoană indicată de
învinuit, şi permisă de instanţă în această calitate);
- reprezentantul părţii vătămate, reclamantului sau pîrîtului în procesul civil
care nu sunt avocaţi;
- membrii Comisiei pentru etică şi disciplină în cadrul soluţionării cauzelor ce
ţin de răspunderea disciplinară a avocatului, a faptului comportării sale în
proces;
- traducătorul sau interpretul care a participat la discuţiile avocatului cu
clientul său;
- avocatul stagiar1 şi ajutorul avocatului.
Lista subiecţilor tainei reprezentării judiciare, nu este completă. În concret
conform procedurii penale, obligaţia de păstrare a confidenţialităţii este pusă doar
asupra apărătorului, iar în calitate de apărător conform aceleiaşi proceduri penale în
calitate de apărători sunt admişi avocaţii, avocaţii străini însoţiţi de avocaţi naţionali,
1
Avocat stagiar poate fi cetăţeanul Republicii Moldova, licenţiat în drept, care are capacitate deplină de exerciţiu şi
o reputaţie ireproşabilă şi care a încheiat cu unul dintre avocaţi contract de efectuare a stagiului profesional.
Avocatul stagiar activează sub îndrumarea avocatului care asigură efectuarea stagiului profesional, acesta fiind în
drept să corecteze poziţia avocatului stagiar în procesul reprezentării intereselor clientului. Avocatului stagiar i se
permite să acorde asistenţă juridică clientului în cadrul judecătoriilor municipale şi de sector în cauzele civile şi
administrative, în judecătoriile economice de circumscripţie şi în cadrul autorităţilor publice. Avocatul stagiar este
obligat să păstreze secretul profesional.

54
precum şi alte persoane prevăzute de lege (despre care fapt am vorbit mai sus), astfel
am putea presupune după ordinea de idei sau după cum va dispune instanţa că pot fi
aprobaţi într-un rînd cu avocatul una din rudele învinuitului sau o altă persoană
despre aprobarea căreia cere învinuitul.
În concluzie astfel de persoane nu pot fi audiate în calitate de martor privind
circumstanţele cu care au făcut cunoştinţă în legătură cu îndeplinirea obligaţiilor de
reprezentant.
În comparaţie cu legislaţia noastră, procedura penală rusă în art. 51 CPP FR
prevede că apărătorul – reprezentant al sindicatelor sau a altor organizaţii obşteşti nu
sunt în drept să comunice acestor organizaţii taina apărării, încredinţată lor de către
învinuit. Astfel, reprezentantul capătă o cunoscută independenţă faţă de organizaţia
care la înaintat, aceasta fiind corect, fiindcă apărarea este incompatibilă cu
destăinuirea informaţiilor ce iau fost comunicate.
Interzicînd audierea în calitate de martori reprezentanţii părţii vătămate,
reclamantului sau pîrîtului în procesul civil, reprezentanţilor desemnaţi de persoane
juridice (art. 42 pct.9 CPP FR), sau de o altă organizaţie socială (art. 44 pct.4 CPP
FR), legea neprevăzînd interzicerea comunicării datelor încredinţate reprezentantului
organizaţiei sale la cererea acesteia din urmă. Această neconcordanţă logică cît şi
juridică existentă în legislaţia Federaţiei Ruse fiind necesar de înlăturat, şi de luat în
consideraţie pentru aplicarea legii Republicii Moldova.1
Rudele apropiate şi reprezentanţii legali a minorilor învinuiţi de săvîrşirea anumitor
infracţiuni sau în calitate de parte vătămată (reclamant sau pîrît civil) poartă
răspundere morală în ceea ce priveşte nerăspîndirea tainei, încredinţate lor de către
reprezentaţi. Aceasta fiind totuşi puţin. Fiind necesară de a aplica asupra acestora şi
răspunderea juridică pentru răspîndirea unor astfel de taine, excepţie făcînd cazurile
cînd aceasta se face în interesul persoanei reprezentate, adică ceea ce contribuie la
achitarea acesteia sau la atenuarea pedepsei. De asemenea fiind necesară impunerea
răspunderii penale şi a altor persoane, care apar în calitate de apărător în cauza
respectivă, pentru comunicarea informaţiilor încredinţate acestora de învinuiţi sau

1
Петрухин И.Л. Личные тайны (человек и власть). М., 1998, p.148.

55
persoanele reprezentate. Astfel practica rusă în domeniu arată că taina avocatului nu
în toate cazurile este una profesională, fiindcă poate fi încredinţată şi unor
neprofesionali, din punct de vedere al calificării acestora.1
Secţiunea 2. Încălcarea tainei avocatului.
Obligaţia de a nu comunica secretele de importanţă diferită (de stat, militare,
profesionale, economice, ştiinţifice, bancare, etc.) se pune asupra persoanelor care au
făcut cunoştinţă cu astfel de informaţii reieşind din serviciul sau lucrul efectuat, şi se
consideră atît de importantă încît încălcarea acesteia este recunoscută drept
infracţiune.
Astfel de exemplu legislaţia Federaţiei Ruse prevede răspunderea penală pentru
comunicarea informaţiilor expuse mai sus şi pentru categoria avocaţilor, care sau
obligat sau nu faţă de clientul pe care îl asistă, privind nedenunţarea informaţiile ce
iau fost cunoscute. Mai mult ca atît conform Curţii Constituţionale a FR, orice
avocat, şi nu numai cel care are permis special, poate fi chemat în instanţă pentru
efectuarea apărării pe cauzele care conţin astfel de informaţii secrete.2
De menţionat aici că legislaţia procesuală penală rusă chiar şi legea privind
avocatura a FR, nu prevede depunerea jurămîntului, deci în acest sens legea noastră
este mai potrivită situaţiei deoarece respectarea tainei comunicate acestuia de către
client este privită drept o condiţie obligatorie a activităţii profesionale a avocatului.
Apare în acest context întrebarea, dacă respectarea tainei profesionale are un
caracter absolut?
Legea în acest sens răspunde concret. Legea cu privire la avocatură a RM
prevăzînd: “Avocatul nu este în drept să divulge informaţiile confidenţiale ce i-au
fost comunicate în timpul acordării asistenţei juridice, precum şi să transmită, fără
acordul clientului, unor terţi documentele legate de exercitarea delegaţiei. Obligaţia
de a păstra secretul profesional nu este limitată în timp.”
Motivele de care sa condus legiuitorul sunt evidente. Orice cetăţean poate
beneficia la un ajutor juridic complet, care îi este garantată prin Constituţie, toate
acestea doar dacă cetăţeanul va putea încredinţa avocatului fără teamă şi echivoc,
1
Петрухин И.Л., op.cit., p.148.
2
Трунов И., Трунова Л. Адвокатская тайна // Российская юстиция. -2001.-N 5.

56
orice date. Această posibilitate şi este asigurată de normele de drept, obligînd
avocatul la păstrarea tainei.
Cu toate acestea poziţia avocatului nu este atît de simplă, cum reiese din textul
laconic al legii. Atîta timp cît secretele clientului au legătură cu raporturile
reglementate de Codul Civil, Locativ, sau al Familiei, cerinţele privind taina
avocatului nici implică nici un dubiu. Dar datele încredinţate avocatului pot avea
legătură cu comiterea unor infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de
grave, sau cu pericolul tentativei la viaţă, sănătate, securitate, sau proprietatea unei
sau mai multor persoane, securitatea statului, societăţii – ţi în aceste cazuri păstrarea
tainei privind astfel date se contrazice cu datoria morală a omului (se are în vedere
anume datoria morală şi nu alta, deoarece conform noului Cod Penal a fost înlăturată
pedeapsa pentru nedenunţarea unor astfel de date care-i sunt cunoscute persoanei).1
Deci se pune întrebarea cum trebuie să acţioneze avocatul la comunicarea de
către client despre săvîrşirea sau pregătirea de acesta din urmă a unei infracţiuni
grave (chiar de orice grad de pericol social), precum şi a consultării în această
materie?
În această din urmă situaţie ar merge vorba despre anumiţi avocaţi, care regulat
consultează conducătorii grupurilor criminal organizate privind aspectele de drept a
“activităţii” lor. Un astfel de ajutor este din punct de vedere penal pedepsibil, şi
anume fiind o favorizare sau chiar coparticipare.
Dar dacă vorba merge despre o activitate cinstită a avocaţilor, în cadrul căreia
avocatul află despre săvîrşirea sau pregătirea unei acţiuni (inacţiuni) ilicite. Se poate
de spus cu certitudine că despre infracţiunea comisă de către clientul său avocatul
trebuie, este obligat, să tacă.
Dacă faptul a fost comis comunicarea acesteia poate urmări doar un singur scop
– pedepsirea. Necătînd la importanţa socială a unei astfel de acţiuni (de comunicare a
infracţiunii), avocatul în acest caz apare ca un ajutor al organelor de drept cu funcţii
de urmărire şi pedepsire, adică acţionează într-o evidentă necorespundere cu
principiile şi natura avocaturii ca instituţie. Încălcînd obligaţia de a tace avocatul

1
Ария С. Об адвокатской тайне //Российская юстиция.-1997. -№2. -С.37

57
săvîrşeşte în acest caz o gravă eroare profesională şi-şi poate pune personalitatea,
reputaţia în pericol, nemaivorbind de calitatea de avocat.
Mai complicată este de a da răspuns just la întrebarea privind corecta poziţie a
avocatului cînd clientul a venit să se consulte despre pregătirea unei infracţiuni. Este
evident că unicul sfat pe care este în drept s-ăl dea avocatul este acel privind
renunţarea săvîrşirii infracţiunii, şi arătarea consecinţelor săvîrşirii acesteia. Însă cum
trebuie să acţioneze avocatul mai departe: este oare obligat avocatul să ia alte măsuri
pentru nepermiterea unei astfel de fapte, sau trebuie să urmeze datoriei profesionale şi
să păstreze taina, riscînd ca toată viaţa să simtă vină pentru lucrul efectuat.1
Conform opiniei, М.Ю. Барщевского, comunicarea informaţiei necesară pentru
preîntîmpinarea infracţiunii, va fi legală, dacă avocatul dispune de date îndeajunse de
a presupune, că există pericolul săvîrşirii faptei, şi inevitabil se creează situaţia că
preîntîmpinarea prin metoda comunicării informaţiei este unica posibilitate pentru
preîntîmpinarea acesteia.2
Comunicarea informaţiei de asemenea poate fi îndreptăţită în scopul preluării
onorariului de la client în ordine judiciară, sau în cadrul reprezentării în instanţă de
către însuşi avocat (partenerii avocatului, ajutorii acestuia, personalul auxiliar a
consultanţei juridice, firmei de avocaţi, sau a unui birou de avocaţi) împotriva
oricăror învinuiri netemeinice a clientului privind acţiunilor necorespunzătoare a
avocatului, care îndeplinea mandatul clientului, dar numai în aceea măsură în care
aceasta este necesar în scopul unei apărări mai efective a avocatului, sau a colegiului
de avocaţi, în acesta lucrează (a lucrat).
Comunicarea informaţiilor confidenţiale de către avocat este posibilă de
asemenea şi în cazurile cînd aceasta este în interesul clientului sau a succesorilor lui,
iar obţinerea unei astfel de permisiuni în scurt timp, obiectiv nu este posibilă.3
De asemenea putem vorbi despre posibilitatea comunicării unor date
confidenţiale în cazurile cînd legea prevede acest lucru, sau în cazul unei cerinţe
motivate ale instanţei, însă în toate aceste cazuri avocatul trebuie să se asigure, să nu

1
Ария С., op.cit., p.37.
2
Барщевский М.Ю. Адвокатская этика. Самара, 2000. p.172.
3
Барщевский М.Ю., op.cit., p.172.

58
depună informaţii mai mult decît este necesar.
În cazul în care avocatul dispune de informaţii care sunt informaţii confidenţiale
ale statului sau ale organizaţiilor comerciale, sau persoanelor fizice, primite de avocat
în timpul cînd era funcţionar public, sau colaborator al unei organizaţii comerciale,
nu poate reprezenta interesele clientului, care se află sau care pot ivi situaţii
conflictuale în ce priveşte interesele acelei organizaţii sau cu acea persoană cu privire
la care avocatul dispune de date confidenţiale, primite în rezultatul situaţiei
enumerate mai sus.1
Cazurile care nu permit posibilitatea folosirii informaţiei confidenţiale:
1. Relaţiile de încredere între avocat şi client nu
permit avocatului folosirea oricărei informaţii confidenţiale, prevăzute de
către normele etice, pentru foloase personale, sau pentru folosul unei terţe
persoane sau în paguba clientului. De exemplu, avocatul, care se ocupă cu
activitatea literaturistică, scrie autobiografii sau memuare, şi alte asemenea
acţiuni precum care efectuează activitatea didactică, nu trebuie să permită
răspîndirea în astfel de cazuri a informaţiilor confidenţiale.
2. Avocatul nu trebuie să permită posibilitatea
răspîndirii informaţiilor confidenţiale, ce au legătură sau primite de la un
client despre altul. Necătînd la faptul că ultimul poate cere sau aştepta de la
avocat astfel de informaţii, avocatul trebuie în acest caz să refuze
comunicarea sau folosirea acesteia.² Dacă a fost stabilit în timpul
convorbirii cu clientul că anterior la acesta a primit consultaţie partea
adversă pe aceiaşi cauză, avocatul trebuie să refuze primirea spre rezolvare
a cazului, în caz contrar faptele care au fost devenite cunoscute avocatului
în cadrul consultării şi care constituie după conţinutul lor taina clientului, ar
putea fi folosite de către avocat în apărarea oponentului său procesual. Nu
poate fi considerat valabil acel motiv, că avocatul care a cunoscut anumite
date despre anumite circumstanţe în timpul consultanţei, le va păstra în
taină de la clientul său în timpul desfăşurării procesului. Situaţia delicată în

1
Барщевский М.Ю., op.cit., p.173.

59
care s-ar putea afla avocatul, tăinuirea datelor de la client, creează pentru el
o situaţie foarte grea şi provoacă o daună considerabilă prestigiului
avocatului în societate.1
3. Avocatul trebuie să evite comunicarea chiar şi cu
soţul sau cu membrii familiei, întrebări ce ţin de clienţi, chiar şi fără
amintirea numelui acestuia sau a unei alte posibilităţi de identificare a
clientului. Mai mult ca atît avocatul nu trebuie să repete careva vorbe şi
informaţii despre personalitatea clientului şi despre activităţile acestuia,
care ar fi putu fi auzite de avocat sau povestite acestuia. Discutarea
întrebărilor profesionale între avocaţi în prezenţa unor terţe persoane, cu atît
mai mult cu amintirea persoanelor concrete sau a circumstanţelor a unor
cazuri concrete, nu este dorită, deoarece acestea pot provoca daune
clientului. Mai mult ca atît aceasta poate să se răsfrîngă negativ asupra
opiniei publice privind activitatea avocaturii în general şi a profesiei de
avocat în special.
4. Avocatul este obligat să ia toate măsurile pentru
respectarea respectivelor reguli de către ajutorii acestuia, asociaţii, secretari,
şi a altui personal a consultaţiei juridice, firmei de avocaţi, biroului, etc. 2
Aparte considerăm necesar a vorbi despre răspîndirea informaţiilor în cazul
acordării acestei permisiuni de către client. În unele cazuri astfel de permisiuni pot fi
indirecte. De exemplu, anumite informaţii trebuie comunicate în cererea
reclamantului (sau pîrîtului), sau într-un alt document, prezentarea căruia este
necesară în cursul procesul judiciar (în legătură cu hotărîrea problemelor clientului
sau privind participarea clientului).
Dacă clientul avocatului din oarecare motive a considerat necesar comunicarea
anumitor materiale, care constituie taină, nu poate fi considerat că avocatul în toate
cazurile este exonerat de necesitatea păstrării confidenţialităţii. Trebuie de luat în
consideraţie că informaţia care este comunicată de avocat este în toate cazurile

1
Ватман Д.П. Адвокатская этика: Нравственные основы судебного представительства по гражданским делам.
М., 1977. p.43.
2
Барщевский М.Ю. Адвокатская этика. Самара, 2000, p.172.

60
considerată veridică şi mai importantă, decît de exemplu acea a clientului, astfel
informaţia putînd primi rezonanţă mult mai repede şi cauza astfel daune considerabile
intereselor persoanelor care nu participă în cauza respectivă.
Deci, de exemplu recunoaşterea de către client a paternităţii în şedinţă închisă,
nu dă drept avocatului de a face cunoscut această informaţie public, fiindcă o astfel
de acţiune s-ar putea răsfrînge negativ asupra terţelor persoane cauzîndu-le suferinţe
psihice. Iată de ce comunicarea tainei de către client în nici într-un caz nu îl
exonerează pe avocat de obligaţia morală, de răspîndire a informaţiilor ce iau fost
cunoscute.
Termenul păstrării secretului, destinatar al cărora a fost avocatul este indicat
expres prin lege, fiind unul nelimitat. De aici rezultă că avocatul este obligat să
păstreze taina încredinţată atît în timpul procesului cît şi după încetarea acestuia,
indiferent de stadiul procesului la care avocatul a participat, precum şi din motive
prin care împuternicirea acordată a fost încetată din iniţiativa clientului sau din
iniţiativa avocatului.
Secţiunea 3. Garantarea tainei avocatului.
Necesitatea tainei avocatului este dictată de relaţiile de încredere ce trebuie să
existe între avocat şi clientul său, fără de care însăşi existenţa acestei instituţii ar fi
imposibilă. Clientul trebuie să fie absolut convins că avocatul nu va comunica şi nu
va folosi în dauna acestuia informaţiile confidenţiale încredinţate.
Dacă ar fi contrar cetăţenii nu sar mai adresat avocaţilor pentru ajutor, ceea ce ar
fi putut aduce un nivel scăzut de garantare a drepturilor omului în stat. Fără avocatură
nu se poate vorbi despre apărarea ordinii de drept. Dar unde este avocatura acolo e şi
taina avocatului.
Conform opiniei specialiştilor în domeniu1 “între apărător şi cel, care este
neliniştit de eventuala învinuire, şi care are necesitate de asistenţă juridică calificată,
se stabileşte o legătură a încrederii şi sincerităţii. Apărătorului îi sunt deschise tainele
sufletului, lui îi este lămurită vinovăţia sau nevinovăţia în detalii, îi sunt destăinuite

1
Адвокатская деятельность: Учебно-практическое пособие/ Под общ. ред. В.Н.Буробина.-М.: МИЭПУ.2001,
p.536.

61
laturile vieţii private într-o astfel de calitate în care femida ar trebui să fie nu numai
oarbă ci şi surdă”.
Cum am menţionat mai sus păstrarea secretului trebuie să fie garantată de lege,
şi este garantată atît prin normele generale şi principiile prevăzute în constituţie cît şi
în procedura penală şi Legea privind Avocatura, care le şi garantează.
Pot fi arătate careva dintre cele mai principale garanţii ale păstrării tainei
avocatului:
- Art. 68 al.3 CPP, în care se prevede expres obligaţia de a nu destăinui
informaţiile care iau fost comunicate în legătură cu exercitarea apărării, însă totodată
existînd condiţia, dacă aceste informaţii pot fi utilizate în detrimentul persoanei pe
care o apără. Această din urmă condiţie impune o oarecare incertitudine privind
garantarea confidenţialităţii fiindcă condiţia este una de natură subiectivă, lăsîndu-se,
în acest sens, la latitudinea apărătorului de a destăinui sau nu informaţia pe care o
cunoaşte. Astfel fiind înlăturat acel caracter continuu al păstrării confidenţialităţii
expus în art. 47 CPP RM, privind păstrarea secretului nelimitat. Această condiţia
prevăzută de legiuitor dă astfel dreptul avocatului, mai mult ca atît îi asigură o
acoperire în caz de necesitate, cu privire la declararea anumitor informaţii, putîndu-se
ajunge la situaţia imposibilităţii sancţionării pentru o eventuală răspîndire a
informaţiilor confidenţiale din simplul motiv că avocatul l-ea considerat
nesemnificative în raport cu persoana clientului său sau a unei terţe persoane.
Deci deja nu mai putem vorbi despre o asigurare totală în această materie. Din
aceste considerente suntem de părere că această condiţie ar trebui exclusă din textul
legii, deoarece, contrazice principiul general al activităţii avocatului – cel al
confidenţialităţii. Într-un fel am putea spune că se lasă soarta clientului în totalitate în
mîinile avocatului. Nerespectîndu-se acest principiu este încălcat dreptul la apărare a
clientului în sens larg.
- Interdicţia de a audia în calitate de martor apărătorul învinuitului, privind
circumstanţele cauzei, care iau fost cunoscute în legătură cu efectuarea calităţii de
apărător.
- Acordarea întrevederilor confidenţiale între învinuit şi avocat fără restricţii

62
temporale şi privind numărul vizitelor.
- Lipsa răspunderii penale pentru nedenunţarea despre orice infracţiune care a
fost cunoscută din cuvintele învinuitului, sau a rudelor acestuia.
- Datele ce constituie obiect al tainei avocatului nu pot servi drept mijloc de
probă în procesul penal, în cadrul căreia avocatul a acordat asistenţă juridică.
- Cercetarea sau orice acţiune de percheziţie în cabinetul avocatului poate fi
efectuată doar cu ordonanţa judecătorului de instrucţie.
- Interdicţia de a cere de la avocaţi, avocaţi stagiari, lucrători ai consultanţelor
juridice, firmelor de avocaţi, careva date ce au legătură cu acordarea asistenţei
juridice. Aceste persoane nu au dreptul să destăinuiască şi să folosească datele în
scop personal sau în interesul terţelor persoane.
În acest context al garanţiei, am vrea să menţionăm că sub noţiunea de imunitate
a avocatului, după părerea noastră urmează a fi înţeleasă acele garanţii
organizaţionale şi de drept pe care le constituie statul pentru activitatea eficace a
instituţiei avocaturii. Constituirea unor astfel de garanţii este o necesitate constitutivă
a dreptului la asistenţă juridică calificată, ca unul din principalele drepturi ale omului.
În acest sens actele normative în vigoare în acest domeniu stabilesc că în
exercitarea profesiei sale, avocatul este independent şi se conduce numai de lege.
Avocatul este liber în alegerea poziţiei sale şi nu este obligat să coordoneze această
poziţie cu nimeni, în afară de client.
Se interzice imixtiunea în exercitarea profesiei de avocat. Percheziţionarea
domiciliului sau a spaţiului în care avocatul acordă asistenţă juridică, a transportului
utilizat de acesta, ridicarea obiectelor şi documentelor ce aparţin avocatului, controlul
şi ridicarea corespondenţei poştale şi telegrafice, interceptarea convorbirilor
telefonice şi de alt gen nu pot fi făcute decît cu sancţiunea Procurorului General,
adjuncţilor lui sau prin hotărîre a instanţei de judecată. Avocatul nu poate fi supus
percheziţiei corporale sau controlului personal în timpul exercitării atribuţiilor
profesionale, cu excepţia cazurilor de infracţiune flagrantă. În caz de reţinere a
avocatului sau de tragere la răspundere penală, organul care a efectuat măsurile în
cauză este obligat să informeze Ministerul Justiţiei şi Consiliul Baroului în decurs

63
de 6 ore din momentul reţinerii sau tragerii la răspundere penală. Insultarea,
calomnierea avocatului, ameninţările la adresa acestuia, actele de violenţă comise
împotriva lui în timpul exercitării atribuţiilor profesionale şi în legătură cu aceasta se
pedepsesc conform legii. Avocatul nu poate fi interogat referitor la esenţa raporturilor
sale cu persoana căreia îi acordă sau i-a acordat asistenţă juridică. Instanţa de
judecată îi asigură avocatului spaţii pentru exercitarea atribuţiilor profesionale în
cauzele în care el s-a angajat în instanţa respectivă. Nici o autoritate publică nu poate
influenţa direct sau indirect şi nu poate controla contractul dintre avocat şi client.
Avocatul nu este în drept să divulge informaţiile confidenţiale ce i-au fost
comunicate în timpul acordării asistenţei juridice, precum şi să transmită, fără
acordul clientului, unor terţi documentele legate de exercitarea delegaţiei. Obligaţia
de a păstra secretul profesional nu este limitată în timp.
Avocatul acordă asistenţă juridică clientului în bază de contract. Împuternicirile
avocatului se confirmă prin mandatul eliberat de către biroul de avocaţi. În mandat
se indică numărul licenţei pentru exercitarea profesiei de avocat şi data eliberării
acesteia. Profesia de avocat se exercită în conformitate cu regulamentul biroului de
avocaţi. Avocatul beneficiază de dreptul la concediu, la indemnizaţiile de asigurare
socială şi la pensie de stat. Stabilirea şi achitarea indemnizaţiilor de asigurare socială
şi asigurarea cu pensii de stat a avocaţilor se efectuează conform legii. Avocaţii sînt
în drept să instituie, în modul stabilit de lege, fonduri pentru necesităţi sociale (de
pensionare, de asigurare etc.). Perioada exercitării profesiei de avocat se include în
vechimea în muncă.
Munca avocatului este remunerată din contul onorariilor primite de la persoanele
fizice şi juridice. Mărimea onorariului se stabileşte prin acordul părţilor şi nu poate
fi schimbată de autorităţile publice sau de instanţa de judecată. Statul garantează
avocaţilor retribuirea integrală a asistenţei juridice acordate din oficiu la solicitarea
organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti. Plata pentru asistenţa
juridică, acordată de avocat din oficiu la solicitarea organelor de urmărire penală
şi a instanţelor de judecată, se achită de către Ministerul Justiţiei din contul

64
mijloacelor bugetului de stat. 1 În acest caz, volumul şi modul de remunerare a
avocatului se determină de către Ministerul Justiţiei, de comun acord cu Ministerul
Finanţelor şi Consiliul Baroului. Mijloacele bugetare, destinate acestor scopuri, se
transferă în conturile birourilor de avocaţi în termen de 10 zile de la data primirii
dispoziţiei organului de urmărire penală sau a deciziei instanţei de judecată.
Cheltuielile suportate de client în legătură cu acordarea de către avocat a
asistenţei juridice la apărarea drepturilor şi intereselor lui legitime în cauzele
penale, civile şi administrative urmează a fi compensate integral şi proporţional
cerinţelor admise (respinse) de partea adversă. Cheltuielile suportate în legătură cu
acordarea de către avocat a asistenţei juridice în organele de urmărire penală şi
instanţele de judecată în cauzele penale, civile şi administrative se încasează
concomitent cu soluţionarea cauzei în fond, fără o procedură litigioasă prealabilă.
Asistenţa juridică, acordată la solicitarea organelor de urmărire penală şi a
instanţelor judecătoreşti, conform legii, se achită integral din contul mijloacelor
aprobate în bugetul de stat Ministerului Justiţiei. Ministerul Finanţelor transferă
mijloacele bugetare pentru salarizarea asistenţei juridice, acordate de avocat,
Ministerului Justiţiei. Acumularea datelor statistice, referitoare la acordarea asistenţei
juridice din oficiu, se pune în sarcina subdiviziunii aparatului Ministerului Justiţiei
abilitate cu funcţia coordonării activităţii avocaturii. Planificarea mijloacelor
financiare a anului următor, prevăzute pentru remunerarea asistenţei juridice,
acordate de avocaţi, se efectuează de către Ministerul Justiţiei.
Documentele ce justifică asistenţa juridică, acordată de avocat sînt deciziile
organelor de urmărire penală sau ale instanţei de judecată, care se eliberează
de către aceştia după participarea avocatului în proces. Deciziile menţionate se
expediază imediat avocatului-coordonator al unităţii administrativ-teritoriale
corespunzătoare, unde este înregistrat avocatul, care acordă asistenţă juridică.
Avocatul - coordonator, nu mai tîrziu de data de 10 a fiecărei luni următoare

1
Ministerul Justiţiei Regulament din 31.03.2003 cu privire la mărimea şi modul de remunerare a avocaţilor pentru
acordarea asistenţei juridice din oficiu la solicitarea organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti Monitorul
Oficial 97-98/137, 31.05.2003.

65
prezintă darea de seamă despre acordarea asistenţei juridice Consiliului Baroului
avocaţilor (cu anexarea tuturor documentelor necesare).
Consiliul Baroului avocaţilor, în baza dărilor de seamă primite, întocmeşte o
dare de seamă compilată şi către data de 20 a aceleiaşi luni o prezintă (cu anexarea
tuturor documentelor necesare) Ministerului Justiţiei.
Mijloacele financiare primite de la Ministerul Finanţelor pentru salarizarea
asistenţei juridice, acordate de avocat se transferă de către Ministerul Justiţiei în
contul Consiliului Baroului avocaţilor în termen de 10 zile din momentul
recepţionării dării de seamă compilate despre munca efectuată. Mijloacele financiare
primite în termen de 10 zile se transferă de către Consiliul Baroului avocaţilor în
contul birourilor de avocaţi proporţional cu asistenţa juridică acordată.
Mărimea remunerării se calculează în unităţi convenţionale (o unitate
constituind echivalentul a 20 lei) şi se stabileşte după cum urmează:
a) 4 unităţi convenţionale pentru participare în fiecare proces judiciar sau în
fiecare procedură de anchetă, dar nu mai mult de 80 lei pe zi;
b) 3 unităţi convenţionale pentru fiecare acţiune întreprinsă: luarea de cunoştinţă
cu materialele dosarului în faza pregătirilor către şedinţa de judecată, alcătuirea
acţiunii sau referinţei la acţiune, pentru studierea procesului - verbal al şedinţei
de judecată după terminarea acesteia;
c) în dependenţă de volumul şi gravitatea cauzei - pînă la 5 unităţi convenţionale
pentru întocmirea cererii de apel şi de recurs de către avocatul care a participat la
examinarea cauzei penale în prima instanţă, pînă la 10 unităţi convenţionale -
avocatului care nu a participat la examinarea cauzei penale, astfel, cuantumul
minim al remunerării nu poate fi mai mic de 5 unităţi convenţionale;
d) Pentru susţinerea apărării sau reprezentarea a două sau mai multe persoane în
aceeaşi cauză se încasează o plată suplimentară de 50% din onorariul stabilit la lit.
a).
În cazurile cînd persoana refuză serviciile avocatului numit la prima procedură
de anchetă ori prima şedinţă de judecată, avocatului i se achită o sumă de 1,5 unităţi

66
convenţionale, restul lucrului efectuat anterior se achită potrivit condiţiilor arătate
mai sus.
În cazul în care acordarea asistenţei juridice este legată de deplasarea avocatului
în altă localitate, acestuia i se compensează şi cheltuielile de deplasare în
conformitate cu normele prevăzute de legislaţia în vigoare pentru detaşarea
angajaţilor întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor. Darea de seamă a avocatului
referitor la cheltuielile de deplasare se prezintă Consiliului Baroului avocaţilor.
Controlul asupra aplicării corecte a prezentului Regulament este efectuat de
Ministerul Justiţiei, Ministerul Finanţelor şi de Consiliul Baroului avocaţilor.
Avocaţii achită impozitele conform prevederilor Codului fiscal. Avocaţii achită
contribuţii de asigurări sociale de stat în condiţiile legii.
Avocatului i se interzice să facă publicitate, direct sau indirect, activităţii sale
profesionale. Interdicţia nu se aplică în cazul cînd în publicaţiile informaţionale, în
formularele oficiale, pe plicuri, în cărţile de vizită şi pe Internet se conţin date despre
avocat.
Statul garantează avocaţilor posibilitatea de exercitare a profesiei şi contribuie
la crearea de condiţii favorabile în acest scop. Ministerul Justiţiei, în limitele
competenţei sale:
a) acordă sprijin avocaţilor şi organelor lor de autoadministrare în exercitarea
profesiei de avocat;
b) contribuie la reciclarea avocaţilor;
c) acordă asistenţă metodologică la solicitarea birourilor şi asociaţiilor de
avocaţi;
d) eliberează licenţe pentru exercitarea profesiei de avocat şi ţine registrul
licenţelor;
e) înregistrează birourile de avocaţi şi ţine registrul acestora;
f) publică anual listele avocaţilor, avocaţilor stagiari şi avocaţilor care
acordă asistenţa juridică din oficiu la solicitarea organelor de urmărire penală şi a
instanţelor judecătoreşti, prezentate de către Consiliul Baroului;
g) aprobă documentele prevăzute de lege.

67
Autorităţile administraţiei publice locale:
a) contribuie la asigurarea birourilor de avocaţi cu spaţii adaptate pentru
desfăşurarea activităţii;
b) în caz de necesitate, acordă birourilor şi asociaţiilor de avocaţi înlesniri,
inclusiv la achitarea arendei spaţiilor;
c) realizează, în colaborare cu organele de autoadministrare ale avocaţilor,
alte măsuri în scopul asigurării liberului acces la asistenţa juridică profesională.
Consiliul Baroului şi asociaţiile de avocaţi stabilesc relaţii cu organizaţii
similare din alte ţări şi cu organizaţiile internaţionale ale avocaţilor şi juriştilor.
Actele internaţionale în vigoare reies iniţial din aceea ce statul trebuie să asigure
avocaturii în general şi avocaţilor în special:
1. posibilitatea îndeplinirii tuturor
obligaţiilor lor profesionale fără nici o piedică şi intervenţie;
2. posibilitatea circulaţiei libere
în ţară şi în străinătatea pentru apărarea clientului său;
3. imposibilitatea instituirii de
pedepse, învinuiri, sancţiuni administrative sau economice pentru orice
acţiuni efectuate în conformitate cu obligaţiile profesionale cu standardele
şi normele etice stabilite;
4. acolo unde există pericolul
securităţii avocatului în legătură cu activitatea sa, statul trebuie să asigure
măsurile de apărare corespunzătoare;
5. avocaţii nu trebuie să se
identifice cu clienţii săi şi activităţile acestora din urmă în legătură cu
îndeplinirea obligaţiilor profesionale;
6. instanţa nu poate refuza
acordarea dreptului de a reprezenta în instanţă clientul, dacă avocatului nu
ia fost retrasă licenţa în conformitate cu legislaţia naţională;
7. avocatul nu poate fi urmărit
pentru declaraţiile făcute verbal sau în scris în cadrul instanţei de judecată;

68
8. obligaţia organelor competente
este de a asigura avocatului posibilitatea de a face cunoştinţă din timp cu
materialele dosarului, şi nu mai tîrziu decît sfîrşitul urmăririi penale şi
judecarea cauzei.

Încheiere

Apărătorul apare ca subiect important de realizare a dreptului constituţional la


apărare, iar activitatea lui poartă un caracter de garanţie pentru inculpat. Mai mult,
pentru ultimul, apărătorul este garantul unei protecţii adecvate de drepturi, libertăţi
şi interese în faza examinării judiciare. Probabil că din aceste considerente în art.
69 CPP al RM se stabilesc cazurile de participare obligatorie a apărătorului la
procesul de examinare judiciară, cazuri pe care le-am examinat în Capitolul II al
lucrării de faţă.
Apărarea, fiind una din funcţiile procesuale, înseamnă nu doar apărarea de
învinuire, acuzare sau pedeapsă, exercitată de inculpat, reprezentantul său legal sau
apărător, ci chiar şi apărarea intereselor spirituale, materiale şi personale ale tuturor
participanţilor la proces. Acest tip de activitate poate fi efectuat de diferiţi
subiecţi: bănuit, învinuit, inculpat, apărător etc.
Însă la realizarea apărării rolul deosebit îi revine apărătorului, în legătură cu
acest fapt este important de a stabili clar şi deplin ce este apărarea ca activitate
procesual-penală şi apărătorul ca subiect care o realizează.
Astfel apărarea este - activitate procesuală efectuată de partea apărării în
scopul combaterii, în tot sau în parte, a învinuirii ori al atenuării pedepsei, apărării
drepturilor şi intereselor persoanelor bănuite sau învinuite de săvîrşirea unei
infracţiuni, precum şi al reabilitării
persoanelor supuse ilegal urmăririi penale

În activitatea sa, avocatul trebuie să se conducă de principiul independenţei


procesuale şi să nu depindă de client în exercitarea îndatoririlor sale profesionale.
Uneori, cetăţenii nevinovaţi, care însă nu au fost reabilitaţi de instanţa judiciară,

69
obosind ca urmare a numeroaselor „proceduri” de urmărire penală şi judecare a
cauzei, acceptă sentinţa judiciară „blîndă” şi îi roagă pe avocaţi să nu le contesteze.
Dar aceasta înseamnă că avocatul devine valetul clientului său, avînd obligaţiune să
execute necondiţionat orice doleanţe ale ultimului, indiferent de legalitatea şi
admisibilitatea lor. Avocatul este obligat să-şi îndeplinească datoria, să explice, să
potrivească poziţia sa cu clientul, dar, totodată, să-şi păstreze independenţa
procesuală. Iar dacă clientul nu este de acord cu apărătorul, el este în drept să renunţe
la serviciile lui şi să-şi aleagă un alt apărător.
După cum am menţionat în lucrare în calitate de apărător în procesul penal pot
participa: avocatul; alte persoane abilitate prin lege cu atribuţii de apărător; un avocat
din străinătate în cazul în care acesta este asistat de un avocat din RM. Este clară
situaţia în cazul în care este vorba de un avocat, fie că este unul străin dar care este
asistat de un avocat din R.M.
Însă este mai puţin clară situaţia privind alte persoane abilitate prin lege cu
atribuţii de părător. Problema în acest caz constînd în acea întrebare, care sunt acele
persoane?
Putem spune că această reglementare nu are fundament, întrucît nu este clar care
sunt acele persoane. Totuşi cum am menţionat în lucrareastfel de persoane ar putea fi:
apărătorul care nu este avocat (reprezentantul sindicatului sau a unei alte organizaţii
sociale, colectiv de muncă, apărător social, rudă apropiată, reprezentantul legal al
învinuitului, sau oricare altă persoană indicată de învinuit, şi permisă de instanţă în
această calitate).
În ceea ce priveşte instituţia avocaturii, o primă conclizie este că aceasta slujeşte
un important instrument al întării relaţiei reciproce cu societatea. Aceasta fiind o
instituţie democratică bine organizată şi care funcţionează pe principiul autonomiei
faţă de stat, avînd organe proprii de conducere, de control a activităţii, eliberează
licenţe pentru efectuarea profesiei, au atribuţii de aplicare a răspunderii disciplinare,
poate suspenda sau înceta activitatea oricărui avocat. Cu toate acestea orice hotărîre a
organelor executive pote fi atacată în ordine judiciară.
Avocatura în activitatea bazîndu-se pe următoarele principii:

70
a) asigurarea dreptului la apărare garantat de Constituţie;
b) libertate şi independenţă în activitatea de avocat;
c) democratism şi colegialitate în raporturile dintre avocaţi;
d) apartenenţă benevolă la asociaţiile profesionale de avocaţi;
e) asigurarea legalităţii şi umanismului.
Avocatul ca subiect principal şi unic al acestei instituţii este persoana care a
obţinut licenţă conform legii şi care dispune de dreptul de a participa la urmărirea
penală şi la dezbateri judiciare, de a se pronunţa şi de a acţiona în numele clienţilor
săi şi/sau de a-şi reprezenta şi consulta clienţii în domeniul dreptului. Avocat poate
fi cetăţeanul Republicii Moldova, cu capacitate deplină de exerciţiu, licenţiat în drept,
care se bucură de o reputaţie ireproşabilă, a efectuat stagiul profesional şi a susţinut
examenul de calificare.
Principiul de bază al activităţii avocatului este cel al păstrării confidenţialităţii
sau mai este numit în literatura de specialitate taina avocatului sau confidenţialitatea
reprezentării judiciare.
Astfel, avocatul nu are dreptul să acţioneze contrar intereselor legitime ale
clientului, să ocupe o poziţie juridică fără a o coordona cu acesta (cu excepţia
cazurilor cînd clientul îşi recunoaşte vina), să refuze, fără motive întemeiate, apărarea
bănuitului, învinuitului, acuzatului sau a condamnatului, la care s-a obligat. Avocatul
nu este în drept să declare vinovat clientul dacă acesta nu-şi recunoaşte vinovăţia.
Recunoaşterea de către client a vinovăţiei nu privează avocatul de dreptul de a
contesta acuzaţia şi de a cere achitarea clientului. Avocatului i se interzice să
participe la proces fără a lua cunoştinţă în prealabil de materialele dosarului.
Avocatul nu este în drept să divulge informaţiile confidenţiale ce i-au fost
comunicate în timpul acordării asistenţei juridice, precum şi să transmită, fără acordul
clientului, unor terţi documentele legate de exercitarea delegaţiei. Obligaţia de a
păstra secretul profesional nu este limitată în timp.
În aceste context, părerea noastră e că mai potrivită e noţiunea conform căreia,
“din momentul cînd clientul a trecut peste pragul consultanţei juridice, a firmei de
avocaţi, a unui birou, tot ceia ce urmează în continuare constituie obiect al tainei.

71
Însuşi faptul adresării la un avocat este deja o taină profesională. Obiectul discuţiei cu
clientul, conţinutul chiar şi a unei consultanţe prealabile de asemenea constituie
obiect al tainei avocatului. Mai mult decît atît chiar dacă iniţial la avocat sa adresat nu
însuşi viitorul client, ci una din rudele sale apropiate, cu care în consecinţă nu a fost
încheiată o înţelegere de rezolvare a cauzei, şi în această situaţie regula principală
rămîne neschimbată – iar toată informaţia primită de la acea rudă, chiar şi faptul
prezentării la avocat rămîne obiect al tainei avocatului.”
Rezumînd acestea putem concluziona, că în înţelesul tainei avocatului urmează a
fi inclus nu numai informaţiile şi datele ce înrăutăţesc situaţia învinuitului, dar şi
toate celelalte date, care din oarecare considerente cel din urmă le ascunde de la
organele de urmărire penală sau instanţă, precum şi informaţia care în general ar
putea îmbunătăţi situaţia învinuitului (bănuitului, inculpatului), dar declararea cărora
avocatul le consideră premergătoare, reieşind din tactica apărării sale.
Astfel, într-o concluzie finală putem include în conţinutul tainei avocatului
următoarele:
 Însuşi faptul adresării cetăţeanului la un avocat pentru consultanţă juridică precum
şi motivul unei astfel de adresări;
 Orice date comunicate de bănuit, învinuit, inculpat avocatului, dacă nu există
acordul persoanei interesate privind declararea acestora în cadrul urmării penale
sau în judecată;
 Orice date comunicate avocatului de către rudele apropiate ale bănuitului,
învinuitului, inculpatului, şi de către alte persoane la adresarea de consultanţă
juridică;
 Informaţiile cu privire la viaţa privată, care au fost strînse în cadrul urmăririi
penale şi excluse din dosarul penal după efectuarea cunoştinţei cu astfel de date;
 Datele ce se conţin în corespondenţa legală între avocat şi învinuit, sau persoana
ce sa adresat după consultanţă juridică, precum şi cele ce se conţin în dosarele
avocatului.
În concluzie ne expunem părerea şi asupra unor neconcordanţe în reglementare,
astfel, dacă Legea privind avocatura vorbeşte despre confidenţialitate pe un termen

72
nelimitat, procedura penală, stabileşte expres obligaţia de a nu destăinui informaţiile
care iau fost comunicate în legătură cu exercitarea apărării, însă totodată existînd
condiţia, dacă aceste informaţii pot fi utilizate în detrimentul persoanei pe care o
apără. Această din urmă condiţie impune o oarecare incertitudine privind garantarea
confidenţialităţii fiindcă condiţia este una de natură subiectivă, lăsîndu-se, în acest
sens, la latitudinea apărătorului (avocatului) de a destăinui sau nu informaţia pe care
o cunoaşte. Astfel fiind înlăturat acel caracter continuu al păstrării confidenţialităţii
menţionat, privind păstrarea secretului nelimitat. Această condiţie prevăzută de
legiuitor dă astfel dreptul avocatului, mai mult ca atît îi asigură o acoperire în caz de
necesitate, cu privire la declararea anumitor informaţii, putîndu-se ajunge la situaţia
imposibilităţii sancţionării pentru o eventuală răspîndire a informaţiilor confidenţiale
din simplul motiv că avocatul l-ea considerat nesemnificative în raport cu persoana
clientului său sau a unei terţe persoane.
Deci deja nu mai putem vorbi despre o asigurare totală în această materie. Din
aceste considerente suntem de părere că această condiţie ar trebui exclusă din textul
legii, deoarece, contrazice principiul general al activităţii avocatului – cel al
confidenţialităţii. Într-un fel am putea spune că se lasă soarta clientului în totalitate în
mîinile avocatului. Nerespectîndu-se acest principiu este încălcat dreptul la apărare a
clientului în sens larg.
De asemenea cum am menţionat mai sus obiect constituie corespondenţa legală,
cu toate acestea este necesar de precizat faptul, că în paralel cu garantarea
confidenţialităţii corespondenţei, legislaţia prevede şi posibilitatea organelor de
urmărire penală, procuraturii, prin intermediul unei ordonanţe judecătoreşti
“motivate” de a cere interceptarea corespondenţei, fapt care eventual poate face
practic inaplicabil principiul confidenţialităţii, avînd ca obiect corespondenţa. Nu ne
rămîne în acest caz decît să credem că aceste norme vor fi aplicate corect.

73
Bibliografie
1. Constituţia Republicii Moldova adoptată la 29.07.94, Monitorul Oficial al
R.Moldova nr.1 din 12.08.1994.
2. LEGEA REPUBLICII MOLDOVA Codul de procedură penală al Republicii
Moldova Nr.122-XV din 14.03.2003., Monitorul Oficial al R. Moldova nr.104-
110/447 din 07.06.2003.
3. LEGEA REPUBLICII MOLDOVA cu privire la avocatură Nr.1260-XV din
19.07.2002., Monitorul Oficial al R. Moldova nr.126-127/1001 din 12.09.2002.
4. PLENUL CURTII SUPREME DE JUSTITIE A RM, Cu privire la practica
aplicării legilor pentru asigurarea dreptului la apărare în procedura penala a
bănuitului, învinuitului si inculpatului, Nr. 30 din 9.11.1998.
5. CONVENŢIE EUROPEANĂ DE ASISTENŢĂ JURIDICĂ ÎN MATERIE
PENALĂ din 20.04.59., Publicată în ediţia oficială "Tratate internaţionale", 1999,
volumul 14, pag.71. Semnată la Strasbourg la 20 aprilie 1959
Ratificată prin Hot. Parl. nr.1332-XIII din 26.09.97.
6. Ministerul Justiţiei Regulament din 31.03.2003 cu privire la mărimea şi modul de
remunerare a avocaţilor pentru acordarea asistenţei juridice din oficiu la
solicitarea organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti Monitorul
Oficial 97-98/137, 31.05.2003.
7. Drept procesual penal, Apetrei Mihai, Ed. Victor, Bucureşti, 2001, 422 p.
8. Drept procesual penal, Boroi Alexandru, Jidovu Niciu, All Beck, Bucureşti, 2002,
470 p.
9. Practica avocationala. Cereri, aparari, cai de atac Brujan A. Cioroaba M. Roata
A., Universul juridic, Bucureşti, 2003, 341 p.
10.Ghidul avocatului de succes, Carp Cerasela, Panaite Dragoş, Editura All Beck,
Bucureşti, 2003, 366 p.
74
11.Doina Ioniţă, Avocatul-apărător în procesul examinării judiciare, Chişinău 2001.
12.O istorie a Avocaturii romane.Vol.I: De la origini pina la primul razboi mondial
Dutu Mircea, EDITURA ECONOMICA Bucureşti 2001, 300 p.
13.Avocatura in Republica Moldova: o subtila diplomatie in dezvoltare, institutie
juridica a societatii civile cu viziune spre integrarea europeana, Margineanu
Iurie,Osoian Lilian, S.n. Chişinău, 2003, 112 p.
14.I. Neagu, Tratat de procedură penală, Bucureşti, Editura Pro.
15.Drept procesual penal, Curs selectiv., Neagu Ion, Lumina Lex, Bucureşti, 2003,
475 p.
16.Victor Orîndaş, Procedura penală, Chişinău, 2001.
17.Tudor Osoianu, Victor Orîndaş, Procedura penală, Partea Generală, Curs
universitar, Chişinău 2004.
18.Drept procesual penal, Paraschiv C. S., Lumina Lex, Bucureşti, 2002, 966 p.
19.Instituţii de drept procesual penal, Tuculeanu Alexandru, Ed. Titu Maiorescu,
Bucureşti, 2003, 166 p.
20. Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea generală, vol I, Ediţia III
revizuită şi adăugită, Paideia.
21. Адвокатская деятельность: Учебно-практическое пособие/ Под общ. ред.
В.Н.Буробина.-М.: МИЭПУ.2001.
22.Ария С. Об адвокатской тайне// Российская юстиция.-1997.№2.
23.Барщевский М.Ю. Адвокатская этика.- Самара: Федоров, 2000.
24.Бойков А.Д. Этика профессиональной защиты по уголовным делам. 1978.
25.Ватман Д.П. Адвокатская этика: Нравственные основы судебного
представительства по гражданским делам. М: Юридическая литература,
1977.
26.Красавчикова Л. О. Личная жизнь граждан под охраной закона.- М.:
Юридическая литература, 2003.
27.Петрухин И.Л. Личные тайны (человек и власть).-М.: Институт гос-ва и
права РАИ,1998.
28.Петрухин И.Л. Вам нужен адвокат….-М.: Прогресс,1993.

75
29.М. С. Строгович, Курс Советского Уголовного Про цесса, Москва, 1968.
30.Трунов И., Трунова Л. Адвокатская тайна // Российская юстиция. -2001.-N 5.

76

S-ar putea să vă placă și