Cunoscută de chinezi încă din sec. VII d.Cr., insula a fost populată de aceștia la începutul sec.

XVII. În 1646, olandezii și spaniolii au obținut controlul asupra insulei și s-au bătut pentru ea, dar
au fost îndepărtați în 1661 de către un mare val de refugiați chinezi, care au creat o entitate
politică independentă, susținuți de dinastia Ming. A fost cucerită de către dinastia manciuriană în
1683, iar contactele cu europenii nu au fost restabilite până în 1858.
În 1895 a fost cedată Japoniei în urma războiului sino-japonez. Centru militar japonez, în Al
Doilea Război Mondial, a fost bombardat frecvent de către avioanele americane. După
înfrângerea Japoniei, a fost retrocedată Republicii Chineze, care era guvernată pe atunci de
partidul naționalist (Kuomintang). Forma republicană a Chinei datează din anul 1912, când
monarhia, în frunte cu dinastia Manciu, a fost abolită. Constituția după care se ghidează
Republica China e din 1946, modificată ultima oară în 2005. [5] [6] [7]
În anul 1950, ca urmare a Războiului Civil Chinez, forțele naționaliste reprezentate de
partidul Kuomintang au pierdut controlul asupra Chinei continentale, având sub jurisdicția de
facto doar grupul de insule Taiwan, Insulele Pescadores, Kinmen și Matsu. Totuși,
guvernul Kuomintang-ului, care s-a refugiat în Taiwan, a continuat să pretindă că reprezintă
întreaga națiune chineză. Taiwan a devenit reședința guvernamentală a naționaliștilor, cu
generalul Jiang Jieshi ca președinte. În 1945 Republica China, pe atunci sub conducerea
Kuomintang-ului, a fost unul din membrii fondatori ai Organizației Natiunilor Unite.
În condițiile în care Republica Populară Chineză condusă de Partidul Comunist Chinez a fost
boicotată de numeroase state, între 1949-1971 Republica Chineză, limitată la Taiwan, a ocupat
locul de reprezentant al întregii Chine la ONU, inclusiv ca membru permanent al Consiliului de
Securitate al ONU, fiind recunoscută ca atare de numeroase state. În 1971 locul său la ONU a
fost luat de Republica Populară Chineză. În anul 1954, Taiwanul a semnat un tratat de apărare
reciprocă cu SUA și a primit un ajutor american pe o perioadă de aproape trei decenii, în care a
cunoscut o dezvoltare economică spectaculoasă („Miracolul Taiwanez”); există investiții foarte
mari făcute în China de persoane care sunt cetățeni taiwanezi deținând tehnologie, cunoscute ca
persoane miliardare, având ca urmare ridicarea Chinei.
Pe plan internațional, în cursul deceniilor, cele mai multe țări au recunoscut Republica Populară
Chineză drept guvern al Chinei și au rupt relațiile diplomatice oficiale cu guvernul de la
Taipei. România a fost cea de-a treia țară la nivel mondial, care a recunoscut Republica
Populară Chineză. În loc de Republica Chineză, a început să fie folosit în mod obișnuit
denumirea de „Taiwan”, uneori „China Taipei.”
În ultima perioadă, în Taiwan a avut loc o întărire a sistemului democratic și a luat amploare o
mișcare de opoziție la Kuomintang, aspirând la proclamarea oficială a independenței Taiwanului
ca atare. În alegerile din 2000 a fost ales președinte al Republicii Chineze Chen Shui-bian,
primul conducător care nu provenea din Kuomintang. Totuși, independența Taiwanului nu a fost
proclamată oficial, deoarece Republica Populară Chineză a anunțat că în acest caz va începe un
război, cât și datorită faptului că opinia publică din Taiwan asupra necesității proclamării oficiale
a independenței față de Republica Populară Chineză e împărțită. De jure, insula Taiwan n-a fost
niciodată separată de China, ea aparținându-i cel puțin din 1945, grație constituției sale
antimaoistă. De facto însă, Taiwan-ul este un stat independent.
Președintele actual este Tsai Ing-wen, prima femeie președinte, care a preluat funcția la 20
mai 2016.