Alexandru Lăpușneanul, Costache Negruzzi

Romantismul este un curent literar dezvoltat în Europa la sfârșitul secolului al XVIII-lea

și în primele decenii ale secolului al XIX-lea, apărut ca o reacție împotriva clasicismului
(reprezentanți: Friedrich von Schiller, Mihail Lermontov, George Byron, Alphonse de
Lamartine).
Romantismul românesc cuprinde mai multe etape:
 În perioada pașoptistă, care milita pentru constituirea unei literaturi
originale, în care se regăseau și elemente clasice; reprezentanți: Vasile Alecsandri,
Dimitrie Bolintineanu, Barbu Ștefăneascu Delavrancea, Grigore Alexandrescu, Alecu
Russo, Cezar Boliac, Costache Negruzzi;
 Lirica eminesciană, care constituie expresia plenară a romantismului;
Costache Negruzzi face parte din perioada pașoptistă a literaturii, remarcându-se, în
special, prin proiectare unei prime epopei naționale, Ștefaniada și prima nuvelă istorică
românească, Alexandru Lăpușneanul, apreciată atât pentru tema abordată, cât și pentru calitățile
artistice deosebite.

Opera literară Alexandru Lăpușneanul, scrisă de Costache Negruzzi, apare în anul 1840,
în primul număr al revistei Dacia literară, la Iași. Mihail Kogălniceanu este fondatorul acestei
reviste literare, care avea un scop concis, anume unificarea culturală și promovarea temelor
precum folclorul, natura, istoria.

Izvoarele istorice ale scrierii se află în cronicile scrise de Grigore Ureche, Miron Costin
(Letopisețul Țării Moldove), dar și în culegerea de legende O samă de cuvinte, de Ion Neculce.
Negruzzi preia, în special, informațiile despre a doua domnie a lui Alexandru Lăpușneanul
(1564-1569). Pornind de la aceste date, autorul elaborează o creație literară originală, cu subiect
de roman.

Nuvela este o specie a genului epic, în proză, cu un singur fir narativ, care prezintă un
conflict puternic, redat în manieră obiectivă, între personaje bine conturate. Caracterul istoric
este conferit de sursa de inspirație, prin evocarea unor date, locuri, personalități, cu existență
reală, pe care însă autorul le transpune într-un context care evidențiază propria sa viziune asupra
lor. Nuvela istorică este o specie literară de factură romantică. Alexandru Lăpușneanul se
încadrează acestei specii literare, fiind produsul unei literaturi preromantice românești prin tema
ei, prin construcția personajelor și prin zugrăvirea verosimilă a culorii locale. Influența clasică
este însă evidentă în ceea ce privește rigurozitatea compozițională, sobrietatea, precizia și
gradația conflictului. În manieră realistă, este prezentată psihologia personajului colectiv,
mulțimea, care gândește și acționează ca un singur individ.
 Nuvela are ca temă istoria, scriitorul prezentând artistic o perioadă agitată pentru
Moldova, fixată temporal la mijlocul secolului al XVI-lea, dominată de personalitatea puternică a
unui domnitor crud, care a lăsat amprente adânci asupra conștiinței poporului său. Coordonatele
spațio-temporale sunt bine precizate, ceea ce conferă caracter verosimil scrierii.

Din punctul de vedere al perspectivei narative, scrierea se remarcă prin obiectivitate,

naratorul este omniscient și prezintă evenimentele sobru, detașat, la persoana a III-a; inserează
totuși mărci ale subiectivității dintre care se remarcă, în special, epitetele dezaprobatoare:
mârșavul curtean, mișelul boier, deșănțată cuvântare, urâtul caracter.

Narațiunea se desfășoară linear prin înlănțuirea secvențelor narative, în ordine

cronologică. În ceea ce privește modurile de expunere, predomină dialogul, care dramatizează
acțiunea, oferind, indirect, informații asupra personajelor și înaintând acțiunea. Narațiunea și
descrierea au o pondere mai mică; se remarcă totuși relatarea faptelor întreprinse de personaj la
venirea la domnie, dar și pauzele descriptive, prin care se individualizează personajele prin
detalii sau se prezintă amănunte semnificative despre vestimentație sau despre locații reale, cum
ar fi cetatea Hotinului sau masa organizată de către Alexandrul Lăpușneanul pentru cei 47 de
boieri.

Din punct de vedere compozițional, nuvela are patru capitole, care corespund
momentelor subiectului, construite asemenea actelor unei drame, remarcându-se rigurozitatea
formală de factură clasică, fiecare dintre ele purtând un motto semnificativ:

Capitolul I: Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu...

Capitolul al II-lea: Ai sa dai sama, doamnă!...
Capitolul al III-lea: Capul lui Moțoc vrem...
Capitolul al IV-lea: De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu...

Capitolul I: Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu...

În prima parte se prezintă reîntoarcerea lui Alexandru Lăpușneanul în Moldova, cu ajutor
turcesc, în vederea recâștigării tronului pierdut în urma uneltirii boierilor. Fire aprigă, acesta
nutrește o dorință puternică de răzbunare împotriva celor care îl umiliseră privându-l de dreptul
de a conduce, drept pe care este sigur că îl merită. Boierii se dovedesc din nou a-i sta împotrivă,
fapt evident prin întâlnirea cu reprezentanții acestora, vornicul Moțoc, postelnicul Veveriță,
spătarii Spancioc și Stroici, încă de când a intrat în țară. Dialogul dintre Lăpușneanul și boieri
trădează, încă de la început, conflictul puternic pe care se bazează nuvela. Secvența, construită
precum actul unei opere dramatice, dezvăluie animozitățile puternice dintre cele două părți,
mascate sub o atitudine diplomatică, protocolară, la început, și manifestată direct către finalul
întrevederii.
 Lăpușneanul păstrează ideea de răzbunare pentru momentul în care va prelua din nou
puterea, iar boierii se remarcă printr-o atitudine independentă: se închină până la pământ fără a-
i săruta poala după obicei. Lăpușneanul lansează provocare către interlocutori, testându-le
scopul pentru care l-au întâmpinat: Am auzit, urmă Alexandru, de bântuirile țării și am venit s-o
mântui; știu că țara m-așteaptă cu bucurie. Moțoc formulează un răspuns abil ca și provocarea,
dar dorește să dea de înțeles că ei sunt împotriva dorinței lui, fapt pus pe seama poporului: Să nu
bănuiești, măria-ta, zise Moțoc, țara este liniștită și poate că măria-ta ai auzit lucririle precum
nu sunt; căci așa este obiceiului norodului nostru, să facă din țânțar armăsar, Pentru aceea
obștia ne-au trimis pre noi să-ți spunem că norodul nu te vrea, nici te iubește... .
Reacția lui Lăpușneanul este impulsivă, manifestându-se ca o răbufnire exterioară a
furiei, care îl maăcina de atâta vreme, dar și a dorinței teribile de răzbunare: Dacă voi nu mă
vreți, eu vă vreu, răspunse Lăpușneanul, a căruia ochi scânteiră ca un fulger, și dacă voi nu mă
iubiți, eu vă iubesc pre voi și voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră. Să mă-ntorc? Mai
degrabă-și va întoarce Dunărea cursul îndărăpt. A! Nu mă vrea țara? Nu mă vreți voi, cum
înțăleg? Izbucnirea sa denotă hotărârea de a reveni. El vede mai degrabă apariția unui posibil
cataclism, decât plecarea sa din Moldova.
Tensiunea dramatică crește gradat în intensitate, dialogul devine alert și tăios.
Interogațiile retorice care urmează au rolul de a induce un unic răspuns, anume acela că
Lăpușneanul este un domnitor exemplar, care se remarcă printrun destin superior: Au doar nu
sunt și eu unsul lui Dumnezeu? Au doar nu mi-ați jurat și mie credință, când eram numai
stolnicul Petre? Nu m-ați ales voi? Cum au fost oblăduirea mea? Ce sânge am vărsat? Care s-
au întors de la ușa mea, fără să câștige dreptate și mângâiere? Și însă, acum nu mă vreți, nu mă
iubiți? Ha! Ha! Ha! Mărturiile din cronici atestă faptul că a fost un domn înțelegător cu supușii
săi în prima domnie, fapt motivat de Negruzzi prin durata scurtă a acesteia. Prin urmare, el nu a
avut timp să își dezvăluie adevăratul caracter. Dezamăgirea trădării a sădit în sufletul său o
dorință nestăvilită de a plăti celor care i-au greșit.
La finalul dialogului cu cei patru, Lăpușneanul formulează o amenințare grea, care se va
finaliza în timp: Voi mulgeți laptele țării, dar au venit vremea să vă mulg și eu pre voi. Destul,
boieri! Sfârșitul primului capitol îl surprinde pe Moțoc întorcându-se să-i vorbească fostului
domnitor despre bunele sale intenții, fapt care îi dezvălui josnicia caracterului. Moțoc
întruchipează tipul intrigantului, care complotase la detronarea a doi domnitori, Despot și
Lăpușneanul și pregătit în momentul respectiv să se dezică, trecând de partea celui care își dorea
tronul înapoi. Lăpușneanul nu se lasă înșelat de lingușirea acestuia.

Construcția personajului
Personajul este surprins începând cu venirea pentru recuperarea tronului, până la moartea
sa inevitabilă. Celelalte personaje secundare gravitează în jurul acestuia: doamna Ruxanda, tipul
angelic, prezentată în antiteză cu soțul, boierii, dintre care se remarcă cei patru, care formează,
care formează delegația răsculată împotriva domnitorului, personajul colectiv, mulțimea și
Mitropolitul Teofan.
 Personajul principal, Alexandru Lăpușneanul, întruchipează tipul demonului, personaj
excepțional surprins în împrejurări deosebite, de factură romantică. Portretul său este minuțios
construit, personalitatea sa remarcându-se prin defecte majore, dar și prin calități, puse în slujba
răului. Trăsătura sa dominantă este setea nestăvilită de putere care subordonează toate acțiunile
sale pe parcursul nuvelei, dublată de o dorință care depășește sfera umanului, aceea de a se
răzbuna pe boierii care l-au privat, prin uneltiri, de pozișia socială de care e convins că o merită
cu prisosință.
Încă din primul capitol, aceste trăsături sunt evidente prin dialogul tensionat cu boierii.
Schimbul de replici dintre ei denotă impulsivitatea lui Lăpușneanul, a cărui mimică îi
completează perfect vorbele, fiind foarte bine surprinse de autor, mizând pe intimidarea
adversarilor. Argumentația sa derivă dintr-o inteligență ascuțită, pusă însă în slujba intențiilor
sale de răzbunare.În antiteză, este prezentată domnița Ruxanda, care intuiește că domnitorul
este lipsit de sentimente nobile și profunde: ar fi voit să-l iubească, dacă ar fi aflat în el cât de
puțină simțire omenească.
Replicile sale sunt celebre și azi pentru încărcătura lor de ironie sadică și superioritate
exagerată: Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu sau Proști, dar mulți. Antiteza de factură
romantică la nivelul textului se remarcă prin sadismul și lipsa de sentimente nobile ale lui
Lăpușneanul, și frumusețea spirituală a soției sale. Orfană și pândită de primejdii, fiica
domnitorului Petru Rareș, cea care trecuse prin multe atrocități, văzându-și un frate ucis și pe
celălalt renunțând la religia sa, este nevoită să se căsătorească, numai ca să tragă inimile
norodului, cu un străin fără sentimente, care își dorea cu orice preț să fie domnitor, profitând de
originea nobilă a acesteia. Fericirea ei conjugală constă în resemnare și respect față de un soț pe
care nu îș înțelege și nu îl acceptă din cauza faptelor sale oribile. Idealurile sale se spulberă când
ajunge să îl cunoască și își dă seama că disponibilitățile lui afective sunt nule. Gestul ei de a-l
otrăvi pare contradictoriu în raport cu sufletu-i nobil, totuși el derivă din spaima profundă că
Lăpușneanul va pune în aplicare planu de a-și omorî fiul.