Povestirile lui Vasile Voiculescu

Vasile Voiculescu a debutat cu Poezii, în 1916, volum nu foarte reprezentativ pentru lirica
acestuia deoarece există „urme din Goga, în poemele de inspirație națională, din Eminescu, de
altfel ca la toată generația, din Macedonski (...), din Alecsandri ale cărui Pasteluri sunt imitate
conștiincios, sau din Coșbuc și Iosif, prin Heine.”1

Poemele și prozele din ultimii ani de viață ai lui Vasile Voiculescu s-au dovedit a fi partea
cea mai rezistentă a operei lui. În continuare însă ne vom ocupa doar de povestirile lui.

Povestirile sunt rezultatul unui bricolaj subtil de teme, motive, situații, personaje, cu alte
cuvinte de reminiscențe literare din cei mai diferiți autori, cum ar fi Panait Istrati, Damian
Stănoiu, Galaction, Sadoveanu, Gib Mihăescu, dintre contemporani, Slavici, Ghica, Sion, Gane
sau Bujoreanu, dintre cei vechi.

Este de remarcat conștiința scrisului, reflectată printr-o tehnică savantă a distanței, multe
dintre povestiri părând a fi simple relatări jurnalistice:

„De trei săptămâni bătrânul boier Amza se lupta cu moartea și nu se da biruit. În fiecare
noapte cei ce-l vegheau îi strecurau în mână lumânarea aprinsă, pe care el, horcăind, o alunga cu
mânie.” (Moarte amânată)2

„Odinioară, tagma hoților de cai era o vastă alcătuire a cărei urzeală împânzea zeci de țări
la un loc. De dincolo de marginile de apus ale Austriei, până peste hotarele Turciei, firele ei se
încurcau departe în bazarele de vite ale Persiei.” (Alcyon sau Diavolul alb)3

Multe dintre povestiri sunt povestire în povestire; de exemplu în Capul de zimbru există
chiar povestire în povestire în povestire, unde naratorii adoptă o perspectivă detașată ori ironică
sau comentează faptele și personajele care le sunt relatate. Modernitatea unghiului de narare este
în opoziție cu subiectele culese din obiceiuri și eresuri populare străvechi: Iubire magică,

1
Manolescu, Nicolae- Istoria critică a literaturii române, editura Paralela 45, Pitești, 2008, p. 753
2
Voiculescu, Vasile- Capul de zimbru, povestiri(I), editura Cartea Românească, București, 1982, p. 213
3
Idem, p. 319
Revolta dobitoacelor, Amintiri despre pescuit, Pescarul Amin, Lostrița, În mijlocul lupilor, Chef
la mănăstire, Schimnicul, Ispitele părintelui Evtichie, Ciobănilă, Vaca blestemată.

Sursa inspirației pare de multe ori a fi, în aceste povestiri, ca și în poezii, de factură
religioasă, motiv pentru care s-a spus despre Vasile Voiculescu că „rescrie evangheliile și Noul
Testament.” Referitor la aceste afirmații Marin Sorescu se pronunță: „Nu mă deranjează
cuvintele mai rare întâlnite în opera lui: dimpotrivă, îndrăzneala mi se pare justificată de talentul
care știe să le sădească la loc prielnic. Multe cuvinte ale limbii române s-au pierdut din nebăgare
de seamă, din lipsa scripturilor și sfiala scriitorilor în a le consemna (...). Si darul plastic al
poetului nu se putea dispensa de scene și tablouri cunoscute, încât de multe ori ai impresia că fac
parte din însăși familia sa (din familia-i spirituală în orice caz). Talentul vizual nu putea să nu-l
ducă aici.” 4

Majoritatea povestirilor găsesc în genul povestire în povestire o justificare, un argument

în plus al verosimilității: autorul introduce un fel de divanuri de dezbatere a existenței arhaicelor
mituri, unde se încerca fie să li se dea o interpretare științifică, fie erau persiflate ca niște
închipuiri vânătorești:

„-Exagerezi, președinte, îl întrerupse un prieten. Eu cred că văpaia omului dumitale era un

fosfor oarecare,un putregai, cum face lemnul unor anume copaci; cu care el își îmbibase mâinile
și obrazul, ca să ție la respect fiarele. Am citit undeva despre asta.

-Se poate, dar cu asta văpaia n-a fost mai puțin magică, încuviință povestitorul,
mângâindu-și încet glezna în care se deșteptase amintirea unor dureri adăpostite altădată, demult,
acolo.”5

În alt loc Vasile Voiculescu se referă direct la una dintre aceste șezători literare, ținută în
casa lui Ionel Teodoreanu, de unde și-a cules și subiectul pantagruelicei anecdote Chef la
mănăstire. Întâmplarea a fost povestită de poetul Lesnea în pauza unei lecturi „încâlcite și
obositoare cu hoți de cai.”6

4
Sorescu, Marin- Ușor cu pianul pe scări (cronici literare), editura Cartea Românească, București. 1985, pp. 295-296
5
Voiculescu, Vasile- Capul de zimbru, povestiri(I), op. cit., p. 127
6
Idem, p. 7
 „-Dar, de data asta, povestea este adevărată, începu el, și privirile-i albastre șfichiuiră pe
lectorul rămas mofluz.”7

Personajele arhaice din această povestire nu fac altceva decât să inoculeze omului
contemporan puterea lui de odinioară, când pus în fața primejdiei, putea să se apere fără ajutorul
armelor. Măreția lor stă însă în luciditatea cu care- și privesc inevitabilul sfârșit, acceptând
sacrificiul suprem ca pe un dat al existenței, ceea ce îi apropie de eroii tragediilor antice.

„Ronda nu se sfârșea însă întotdeauna după tipic. De cele mai multe ori se iscau întorsături
neașteptate, cu întârzieri care-l opreau pe protopop în loc sau îl abăteau din calea dreaptă: o
cumetrie cu botez, asta ținea de obicei o zi. Altădată îi punea piedică o nuntă mare: aici popasul
dura cel puțin trei zile și trei nopți. Dincolo se poticnea de o înmormântare cu pomeni lungi și
îmbelșugate. Puteai oare pleca, lăsând fără mângâiere oamenii adunați la praznicul funebru, care
și ăsta ținea trei-patru zile?”8

Un alt fenomen deosebit în opera lui este inserarea, în cazul povestirii Ciorbă de bolovani,
a patru finaluri închipuite. Aici Vasile Voiculescu aduce în scenă miturile creștine, desigur tot
pentru a dezbate condiția socială a țăranilor dezmoșteniți. Ajuns în punctul culminant, scriitoeul
nu știe ce final să ofere istorisirii sale:

„ Și adevărat, în Flămânzii- Vechi, Ilina găsește un zdrahonț înalt, voinic, îmbrăcat în

manta soldățească, încălțat cu cizme ferecate, cu chip smolit și sănătos, încărcat de o mustață
groasă, sub șapca păstrată necontenit în cap.

Cât ai clipi, el izbutește să înmănuncheze toate urile clocite în oameni și să-i asmută
asupra boierului și bogătanilor din comună, jos... Arestează, ucid, ard, prigonesc și se așază,
deplin stăpânitori, el în conac, tovarășii în gospodăriile golite.

Ilina, legată, este târâtă și închisă într-un coșar, unde așteaptă să fie împușcată. Dar fuge
și izbutește să scape din pârjolul bisericii icoana Mântuitorului.

Sfârșit și mai lamentabil, cu desăvârșire împotriva duhului povestirii...L-am aruncat în

foc...

7
Idem, p. 128
8
Idem, pp. 132-132
 Am înjghebat un al treilea.

Ilina, de spaimă sau din tainică iconomie a Orânduitorului tuturor, amuțește. Când vine
acasă, nu poate destăinui satului nimic din descoperirile ei... Și ea își reia mai departe viața,
alături de oamenii rămași să-și ducă înainte crucile chinurilor răscumpărătoare... Scârbit, l-am
rupt și pe acesta bucățele...

Am închipuit un al patrulea...cu Ilina găsită moartă în biserica încuiată... N-am știut însă
ce să fac cu satul?

... Și pe urmă altele și altele, sarbede sau boacăne... Pe toate câte le-am încercat le-am
aruncat... Nici unul nu s-a potrivit. Toate erau cârpeală, petece. și nici un alt vis nu mi-a adus
adevărată dezlegare.

Și cu toate că am iertat pe amicul păgubitor, nu mă pot mângâia că am pierdut singura

încheiere, cea descoperită, nu cea închipuită...

Acum m-am resemnat, n-o mai caut. Poate nici nu este pe lumea asta.”9

Ciorbă de bolovani este o parabolă construită pe un schelet biblic. Aici, autorul descrie
vizita unui străin misterios într-un sat aflat sub limita subzistenţei. Toponimul, Flămânzii-Vechi,
sugerează parcă amprenta unui destin implacabil. Străinul, respins la început, reuşeşte să intre în
vorbă cu nişte copii, apoi cu o văduvă (Ilina) şi, în cele din urmă, le descoperă locuitorilor că,
fără un efort prea mare, ar putea să trăiască împreună mult mai bine decât până atunci.

Dar, foarte interesant, autorul se fereşte să tragă vreo concluzie, aşa cum ne-am aştepta.
Absolut imprevizibil, el intră intempestiv în scenă şi mărturiseşte că totul nu a fost decât un vis,
că s-a trezit din somn înainte de a-i fi aflat deznodământul. Finalul îl ia prin surprindere pe
cititor, chiar dacă tema visului este relativ frecvent întâlnită în textele parabolice. Multe parabole
sunt introduse tocmai printr-o mărturisire a autorului sau a unuia dintre personaje, în acest sens.
În astfel de cazuri, oniricul conferă istorisirii un statut aparte, relatarea devine emblematică,
referenţială. Aici, printr-o lovitură de maestru, Voiculescu menţionează de-abia în final faptul că
subiectul nuvelei a fost un vis, întrerupt cu o clipă înaintea deznodământului, din pricina unui
amic pe nume Sava. Nuvela rămâne, practic, neîncheiată. Autorul propune cel puţin patru
9
Voiculescu, Vasile- Capul de zimbru, povestiri(I), op. cit., pp. 244-245
finaluri posibile, capabile să confirme previziunile a patru Cititori Model diferiţi – dar le
respinge in corpore. Fiecare prezintă câte un cusur esenţial, nici unul nu este suficient de
cuprinzător şi toate la un loc au în ele ceva nefiresc, artificial, chiar dacă artificiu auctoricesc
poate fi socotit tocmai procedeul prin intermediul căruia îşi acordă posibilitatea de a acuza.
Astfel, orice alternativă este eliminată. Încheierea dorită de către autor, singura capabilă să-i
desăvârşească opul, ar fi fost “cea descoperită, nu cea închipuită” – după cum arată chiar el. Cu
toată aparenta deschidere, fabula rămâne de fapt închisă, dar, paradoxal, în aşteptarea unui cititor
apt să o facă să funcţioneze mai departe.

Cititorul este mereu menținut în jocul oscilant, între a crede sau nu ceea ce i se relatează, în
funcție de atitudinea scriitorului care nu desface niciodată în mod deschis ițele întâmplărilor,
învăluind totul în aura fabulosului, a posibilului. Eliade (la care fantasticul se compune din
alternarea real-ireal) transmite cititorului o siguranță a faptelor relatate în sensul că personajele
sale trăiesc experiența ce i se proiectează în fașa lumii reale, pe când la Voiculescu personajele
trăiesc în cadrul experiențelor fabuloase. Un exemplu în acest sens este Şarpele Aliodor care
poate fi citită şi ca o parabolă construită cu ajutorul unor elemente biblice subtil camuflate în
text. Ambiguitatea ce-l înconjură pe Ionică, după ce găseşte şarpele, este similară celei de care
are parte Pavel, îndată după scena din jurul focului. Dar, acolo unde Pavel ajunge ulterior să
aşeze Credinţa în inimile maltezilor, Ionică împreună cu şarpele său devin piatră de poticnire şi
nu mai reuşesc să stârnească în sufletele sătenilor decât superstiţii ancestrale.
Așadar, Vasile Voiculescu va construi fantasticul din real și fabulos, supranaturalul
manifestându-se firesc în viața reală a oamenilor.
Limbajul artistic este dominat de spontaneitate și firescul exprimării, mai ales prin
cuvintele populare specifice zonei, care imprimă un farmec particular și originalitate povestirii.
Voiculescu folosește o narațiune în maniera poveștilor vânătorești, în spiritul basmelor populare:
„- Trebuie să stea măcar trei zile, ca la mitoc, îi taie vorba părintele portar.
-Să stea cât o dori, urmă popa, și pe urmă îi purtați dumneavoastră de grijă mai departe,
încotro are nevoie.
-Ho...că nici asta nu se poate! Ce, sfinția-ta ești oaspe de numai o zi, ca orice terchea-
berchea?... îl apostrofă starețul care se proțăpi cu picioarele rășchirate și brațele lățite în lături.”
(Chef la mănăstire)10
10
Voiculescu, Vasile- Capul de zimbru, povestiri(I), op. cit., p. 144
 Vladimir Streinu, criticul care a prefațat Povestirile date la iveală în 1966, stabilea patru
categorii epice, în funcție de care disocia tematica prozei voiculesciene:
a) Anecdota simplă: Proba
b) Anecdota ilustrativ-ideologică: Fata din Jawa
c) Nuvela care semnifică realități primordiale: Pescarul Amin, Lostrița, Sezon mort
d) Basmul scurt: Iubire magică, Schimnicul, În mijlocul lupilor
Același critic literar remarca și substanța epică străveche a prozei autorului care reînvie
forța spirituală a riturilor ancestrale (operații magice, descântece, scene sacre de vânătoare și de
pescuit) și limbajul vetust ce urmează linia tradiționalistă a exprimării regionale și arhaice.
Caracteristice prozei voiculesciene sunt interesul pentru ocultism (constând în magie, eresuri,
vrăji, descântece) și instalarea miraculosului chiar în spațiul realității).
Fabulosul voiculescian se îndreaptă frecvent spre senzațional, căci întâmplările prezentate
ca adevărate sunt îndeplinite cu ajutorul unor făpturi și mijloace supranaturale: vrăjitoare,
magicieni, solomanari, transe hipnotice, fenomene telepatice...
Elementul de coeziune al prozei voiculesciene îl asigură- în spirit tradiționalist-
predilecția artistului pentru fondul patriarhal colectiv, din legi, obiceiuri și interdicții străvechi,
pentru satul mitic, ce conservă încă, în plină modernitate, riturile magice moștenite din strămoși.
Cele mai multe dintre reușitele estetice ale scriitorului Pescarul Amin, Lostrița, Iubire
magică, Lacul rău, Ultimul Berevoi, În mijlocul lupilor, Schimnicul sunt povestiri ce evocă
ritualurile ancestrale la care colectivitățile rurale păstrătoare de datini, încă mai recurg,
neacceptând desacralizarea lumii vechi, percepută ca un sacrilegiu cu dublu efect: înstrăinarea
civilizației moderne de natură și producerea unor dezastre ecologice.
Un tip consacrat de ritual magic este și pescuitul. În timp, s-a format un bogat epos
pescăresc, dominat de făpturi mitice- peștii miraculoși- ce protejează ori sancționează străvechea
îndeletnicire umană. Divinitățile acvatice au conotații benefice ori malefice, veghind la
stabilitatea adâncurilor și a viețuitoarelor specifice. Morunul conduce toate neamurile de pește
zbătându-se neputincioase în capcana de oameni spre Dunăre, anunțându-le libertatea și salvarea;
lostrița, un demon al apelor, se întrupează în femeie, răpind mințile ori sacrificând viețile
pescarilor tineri ce s-au încumetat s-o prindă. Prozatorul sugerează o simetrie tulburătoare între
ierarhiile lumii adâncurilor și ale celei omenești, vietățile puternice, experimentate și înțelepte
conducându-le pe cele slabe.
 Perioadele de secetă îndelungată ori de inundații dezorganizează, concomitent, universul
lichid și pe cel uman, provocând sacrificii de ambele părți, ca să reechilibreze circuitul apei în
natură.
Legătura între uman și acvatic o realizează categoria privilegiaților, adică bărbații-pești și
femeile-pești, precum Amin, Aliman, Ileana (dublul uman al lostriței). Lor li se adaugă în spațiul
terestru magicieni, precum Luparul, ultimul Berevoi, bătrâna Savila. Doar lor li s-a permis să
descifreze semnele ascunse ale firii, cu respectarea a două condiții esențiale: să apere lumea
naturală și să vegheze la desfășurarea unei competiții leale și echilibrate între om și lumea
înconjurătoare. Când, totuși, natura se simte ultragiată pentru că datinile și rânduielile sunt
încăâcate, își ia revanșa, făcând victime la rândul ei. Folclorul a înzestrat cu spirit elementele
naturale: astfel, lacul, balta, ghiolul, grindul, pădurea sunt realități personificate, ale căror legi și
interdicții, fixate din perioade imemoriale sunt respectate prin jurământ de către pescarii și
vânătorii de tradiție.
Duhurile vietăților întemeietoare subzistă în trăsăturile ori în aptitudinile descendenților
umanității, ca în portretele sugestive atribuite lui Amin, Aliman, Luparului și altora.
„Un pescar arătos (...) toți știu bine că nu e altul mai iscusit, mai harnic, mai înțelept să
cârmuiască cu putere și cuminte trebile și rânduielile gardurilor prin toate întâmplările ce ar veni
peste ele. (...)
Amin are în toată făptura lui ceva de mare amfibie. Înalt, șui, cu pieptul mare, ieșit
înainte și umflat pe lături, un piept larg cuprinzător, cu albia pântecelui când suptă, când
îmborțoșată cu aer, cu brațe lungi și palme late ca niște lopecioare, cu coapse și picioare așijderi
deșirate, el se scurtează și se lungește în apă zvâcnind ca broasca din arcurile încheieturilor de la
toate mădularele. Pielea pe el, lunecoasă, nu are fire de păr, moștenire din moși-strămoși a
neamului Aminilor, care se zice că s-ar fi trăgând din pești. Când iese din gârlă el nu rămâne
leoarcă: se zvântă într-o clipă. Tăbăcit de vânt și soare, e încrustat ca de niște solzișori: locurile
porilor îs astupate de mâl și de mâzga peștilor cu care necontenit se freacă în bulboană. Se poartă
tuns mărunt și-și rade barba, ca atunci când se ridică din străfunduri să poată căsca ochii mari. Să
nu-l orbească șiroaiele din părul căzut pe față.”11 (Pescarul Amin)

11
Voiculescu, Vasile- Capul de zimbru, povestiri(I), op. cit., pp. 40-45
 „Numai Amin, singur, îi rămăsese credincios (lostriței). (...) El nu credea în basmele bune
pentru copii. Râdea când i se povestea de știme schimbate în lostrițe, ori de naiba prefăcut în
pește. (...)
Aliman era frumos și voinic. Nu știa de frica nimănui. Cu atât mai puțin de a celor
nevăzute și neștiute. Bistrița pentru el nu mai taine și ținea la adânc ca o vidră. S-a jurat să prinză
lostrița vie și nu și-a mai îngăduit zi-noapte hodină. De dincolo mult de Toance, mai până-n Siret
și-napoi, el vămuia apele, prefira vârtejurile, cerceta sorburile, ca un nebun. Alerga, mânca,
dormea, trăia numai pe prunduri și în apă.”12 (Lostrița)
„Am aflat cu acest prilej că omul meu era un mare vrăjitor de lupi, pe care îi supunea și-i
folosea cu farmecele și magia lui, ca un stăpân.
I se spunea Luparul și era privit ca o urâciune a lumii. (...) Trăia, ca un paria, afară din
sat, pe coclauri, într-un fel de jumătate bojdeucă, jumătate peșteră scobită într-un mal argilos și
sterp. N-avea nevastă, n-avea copil...nimic. era singur ca un sihastru. Lumea spunea că în
preajma lui nu suferă să viețuiască nici un dobitoc domestic, din cele ce se găsesc în gospodăriile
oamenilor. Vitele și-ar lua lumea în cap, spăimântate la vederea lui, și câinii ar fugi de el urlând.
(...) Era un bătrân verde, uscat, înalt și ciolănos, posomorât, dar cu o privire arzătoare, părul des
căzut pe frunte și mâinile lățite, cu degete rășchirate ca niște labe. Chipul măsliniu și prelung,
spânatic, abia țărcuit pe sub fălci de o zgardă de barbă rară și țepoasă, avea ceva tainic, trist și
totodată vehement în el.
Și am priceput de ce era spaima și hula satului, pentru ce toți îl urau și-l huiduiau.

12
Idem, pp. 61-62