De ce avortul nu poate fi acceptat niciodată nici măcar ca un compromis ?

A). Avortul este o dublă crimă: în primul rând, împotriva lui Dumnezeu care a creat acea fiinţă, şi apoi,
împotriva acelui suflet căruia i se încalcă cel mai elementar drept, dreptul la viaţă, dreptul de a vedea lumina zilei;
B). Ca şi când greutatea păcatului desfrânării nu ar fi fost de ajuns de mare (păcat de moarte) lui îi urmează uneori
un alt păcat de moarte, avortul, uciderea propriului copil, lipsit de apărare şi de şansa de a se bucura de viaţă, de aceeaşi
viaţă de care părinţii lui nu se mai pot sătura.
C). Asupra femeii şi asupra complicilor săi rămâne un mare păcat de moarte, uciderea, păcat oprit printr-una din
cele zece porunci, care interzice orice formă de ucidere: ,,Să nu ucizi”.
D). Copilul în stare prenatală are acelaşi statut de fiinţă umană ca orice alt om, diferenţa constând doar în etapele
diferite de dezvoltare în care se află cei doi. Acest proces de formare, de devenire începe prin procreere, prin zămislire
şi se termină când omul ajunge la maturitate. Care este oare diferenţa (în ceea ce priveşte statutul de fiinţă umană) între
copilul nou născut (care nu ştie să se exprime, nu înţelege încă limbajul uman dar este 100% ,.om") şi copilul în stare
prenatală care are toate organele interne şi externe definitiv conturate, chiar şi amprentele degetelor, şi are atâta viaţă
încât se mişcă îşi întoarce capul, deschide ochii, zâmbeşte, îşi suge degetele, îşi schimbă expresia feţei etc.
E). Nici un argument nu poate justifica avortul. Tânara poate ajunge într-adevăr într-o situaţie disperată datorată unui
rău asumat de la început în deplină cunoştinţă de cauză. Pe de altă parte, o situaţie delicată (conceperea unui copil) nu
se poate rezolva printr-o dramă (dublă: drama unui păcat al uciderii dar şi drama psihică a ,,mamei”). Poate fi
justificată uciderea prin dorinţa tinerei de a salva o aparenţă, de a-şi ascunde păcatul în faţa lumii? Dacă din nesăbuinţă
sau cu bună ştiinţă ea s-a aruncat în prăpastia păcatului, neţinând cont de gravitatea şi ruşinea acestui păcat (păstrarea
demnităţii prin feciorie nu a reprezentat un obstacol, un impediment pentru săvârşirea păcatului) atunci de ce ar fi o
ruşine maternitatea, aducerea pe lume a unei fiinţe umane?
F). Dacă copilul ar putea complica şi mai mult viaţa mamei, mai ales atunci când este necăsătorită, este bine de
ştiut că mama îşi poate ,,reface” viaţa dar se poate evita în acelaşi timp şi uciderea fiului sau fiicei sale. În acest sens
există instituţii de asistenţă socială care pot oferi un viitor acestor copii, unele chiar sub patronajul Bisericii (ex.:
Asociaţia Pro Vita, Pr. Nicolae Tănase ).
G). Pentru viaţă, ca timp al existenţei, orice om ar fi în stare să facă mari sacrificii. Se ajunge până acolo încât se
aduce ca argument în favoarea crimei, lipsa posibilităţii de a creşte copilul în cele mai bune condiţii, de a-i oferi
bunăstarea în cazul familiilor lipsite de posibilităţi materiale sau lipsa afecţiunii atunci când familia sau mama nu poate
să-l crească şi îl încredinţează asistenţei sociale. Se ajunge aici deoarece se omite faptul că viaţa este cel mai mare dar, pe
care fiecare om l-ar dori întotdeauna necondiţionat, înaintea tuturor celorlalte daruri (bunăstare, afecţiune). Există şanse
apropiate ca un copil să beneficieze de bunăstare, afecţiune şi educaţie morală prin intermediul asistenţei maternale,
la fel ca şi în familia naturală (în unele cazuri poate chiar mai bine). Chiar dacă aceşti copii sunt într-un fel
defavorizaţi, şi nu intră în viaţă sub cele mai bune auspicii, aceasta este o realitate care priveşte fiinţe umane şi care nu
se poate rezolva prin crimă. Nu se poate rezolva problema acelor lipsuri ale lor, ucigându-i! Nimeni nu poate să-i
lipseacă pe aceşti copii de cel mai mare dar, viaţa, (doar pentru că mai au şi alte lipsuri, care de cele mai multe ori sunt
depăşite cu succes) fără să aibă conştiinţa săvârşirii unei crime.
Argumentarea avortului nu este decât o încercare disperată de a găsi o justificare pentru odioasa crimă, de a împăca
conştiinţa printr-o ,,rezolvare” cât se poate de simplă. Trebuie ţinut cont de faptul că în ultimul timp situaţia adopţiilor, a
asistenţilor maternali care suplinesc rolul familiilor, a instituţiilor de asistenţă socială s-a schimbat foarte mult şi va
continua să se shimbe în bine prin standardele Uniunii Europene. Pe de altă parte, cum rămâne atunci cu cei care fac
parte din familii dezorganizate şi care sunt lipsiţi nu numai de o minimă educaţie morală, creştină ci de educaţie în
general, care sunt lipsiţi de dragostea şi de afecţiunea părinţilor, uneori iresponsabili. Şi aceşti copii ar trebui lichidaţi?
Dar cei cu diferite dizabilităţi fizice sau mentale, şi acestora ar trebui să li se interzică dreptul la viaţă? Cine este cel în
măsură să hotărască acest lucru dacă Cel Căruia I se datorează viaţa este doar Dumnezeu, Cel care î i cheamă pe oameni
cu responsabilitate la dobândirea unei vieţi veşnice? Ce primează oare, bunăstarea materială sau fericirea vieţii
spirituale care este bazată pe relaţiile interpersonale şi care se află la dispoziţia fiecăruia (prin alegerile morale)?
H). Nici un motiv nu poate justifica avortul aşa cum nici un motiv nu poate justifica în general crima. Toţi
criminalii încearcă să-şi aducă justificări pentru faptele lor, dar, nici o conştiinţă lucidă, nici o gândire sănătoasă nu ar
putea accepta aceste motive care încearcă să argumenteze uciderea celuilalt (privarea celuilalt nu doar de un dar de mare
preţ ci de tot ce înseamnă viaţa lui pe pământ) pentru a-şi susţine interesul sau orgoliul propriu.
Aşa cum odioase sunt marile crime de război ale omenirii făcute în numele unor idealuri deşarte, bolnave, (ex.
holocaustul) la fel de monstruoase sunt şi crimele făcute prin avort (care cu siguranţă că au depăşit zecile de milioane
de victime ale celor două războaie mondiale).
I). Nimeni nu poate face abstracţie de dreptul la viaţă al celorlalţi. Deşi s-a ajuns să se accepte ,,legalizarea”
avorturilor (o paradoxală ,,legalizare” a crimei, făcută de oameni fără suflet şi fără Dumnezeu) acest lucru nu poate să
încurajeze pe nimeni spre avort. Chiar dacă în mod paradoxal ar urma şi legalizarea celorlalte crime, acest lucru nu va
schimba cu nimic Legea lui Dumnezeu, legile morale şi toată gravitatea vinovăţiei pentru încălcarea lor. ,,Iată ţi-am
pus înainte viaţa şi moartea, binele şi răul, binecuvăntarea şi blestemul. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi
"(Deuteronom 30,19). Omul este avertizat în mod subtil că îşi asumă responsabilitatea pentru toate alegerile sale. Viaţa,
atât de dorită întotdeauna şi de către toţi, (viaţa ca suport al tuturor manifestărilor umane, dar mai ales viaţa
veşnică) este strâns legată de o alegere, aceea a binelui, a respectării binelui propriu dar mai ales al celorlalţi.
 II.

1). Scrieţi o scrisoare unei posibile prietene aflată în criză de sarcină (şi hotărâtă să avorteze), prin
care să o îndrumaţi să dea naştere pruncului, alegând astfel varianta corectă (viaţa în locul morţii);