Sunteți pe pagina 1din 14

Unităţi majore de relief din România

Unităţi montane carpatice

Carpaţii Româneşti – sunt munţi cu înălţime mijlocie şi mică, altitudinea medie fiind de 840 m.
Altitudinile cele mai mari apar în Carpaţii Meridionali şi Munţii Rodnei. Principalele
subdiviziuni sunt: Carpaţii Orientali, Carpaţii Meridionali şi Carpaţii Occidentali

- Carpaţii Orientali – reprezintă 52 % din întreaga arie carpatică românească. Petrografic, sunt
constituiţi din şisturi cristaline, roci vulcanice şi fliş dispuse în trei şiruri paralele orientate pe
direcţia nord-vest sud-est. Altitudinea maximă este 2303 m în Vârful Pietrosul Rodnei. Sunt
fragmentaţi de văi şi depresiuni mari (Depresiunea Maramureş, Depresiunea Dornelor,
Depresiunea Giurgeu, Depresiunea Ciuc, Depresiunea Braşov). Au fost modelaţi policiclic
(prezintă suprafeţe de nivelare asemănătoare celor din Meridionali), prezintă relief glaciar doar
în Munţii Rodnei şi Munţii Maramureşului; are relieful vulcanic cel mai dezvoltat (Oaş-Gutâi-
Ţibleş-Căliman-Gurghiu-Harghita). Principalele subdiviziuni ale Carpaţilor Orientali sunt:
Carpaţii Maramureşului şi ai Bucovinei, Carpaţii Moldo-Transilvani şi Carpaţii de Curbură.

Carpaţii Maramureşului şi ai Bucovinei, situaţi în nordul Carpaţilor Orientali, între frontiera


României cu Ucraina, în nord, şi aliniamentul depresionar (Depresiunea Dornelor, Depresiunea
Câmpulung Moldovenesc şi Depresiunea Gura Humorului) în sud. Relieful cuprinde două
sectoare: sectorul de vest (Depresiunea Maramureş şi munţii care îl înconjoară) şi sectorul estic
(Obcinele Bucovinei). Depresiunea Maramureşului are un relief colinar, cu dealuri ce depăşesc
800 m, şi este drenată de râurile Vişeu, Iza şi Mara. Pe latura de vest-sud vest depresiunea este
închisă de munţii vulcanici Oaş, Gutâi şi Ţibleş (1835 m), cu relieful dominat de conurile
vulcanice. La sud-est de valea Someşului Mare se află Munţii Bârgăului alcătuiţi din fliş străpuns
de măguri vulcanice şi Munţii Suhard alcătuiţi din şisturi cristaline. Pe latura est-nord estică
depresiunea este închisă de Munţii Maramureşului care culminează în vârfurile Farcău (1957 m)
şi Toroioaga (1930 m), alcătuiţi din şisturi cristaline. Munţii Rodnei se află în sud-estul
depresiunii, sunt formaţi din şisturi cristaline, au cea mai mare altitudine şi masivitate din
Carpaţii Orientali (Vf. Pietrosul 2303 m, Ineul 2279 m) şi constituie principalul nod orografic al
acestor munţi. Prezintă relief glaciar alcătuit din văi glaciare, circuri glaciare, creste alpine şi
morene. Sectorul de est, reprezentat de Obcinele Bucovinei, cuprinde trei culmi montane paralele
cu altitudini ce descresc de la vest spre est: Obcina Mestecăniş cea mai înaltă, alcătuită din şisturi
cristaline, Obcina Feredeului şi Obcina Mare. La sud de obcine se află Depresiunea Dornelor şi
depresiunile Câmpulung Moldovenesc şi Gura Humorului, ultimele fiind situate pe valea
Moldovei.

Carpaţii Moldo-Transilvani situaţi între aliniamentul depresionar al Dornelor şi Văii Moldovei,


în nord, şi valea Oituzului şi Depresiunea Braşovului, în sud. Pe latura vestică vine în contact cu
Depresiunea Colinară a Transilvaniei, realizat de un piemont vulcanic de o remarcabilă netezime,
iar în est cu Subcarpaţii Moldovei. Relieful cuprinde două sectoare: vestic şi estic.

Sectorul de vest cuprinde grupa de sud a munţilor vulcanici şi depresiunile pe care aceştia le
închid la contactul cu fâşia cristalină (tectonice şi de baraj vulcanic). Grupa de sud a munţilor
vulcanici este mai înaltă şi mai masivă şi prezintă un relief vulcanic mai bine păstrat (alături de
conuri vulcanice se păstrează şi cratere sau fragmente de cratere): Munţii Căliman (Vf. Pietrosul
2100 m), Munţii Gurghiu şi Munţii Harghita. La contactul grupei vulcanice cu fâşia cristalină
sunt închise mai multe depresiuni dintre care cele mai întinse sunt Depresiunea Giurgeului, axată
pe cursul superior al Mureşului şi depresiunea Ciucului, axată pe cursul superior al Oltului.
Ambele depresiuni au altitudini de 600-700 m şi prezintă cele mai intense fenomene de
inversiuni termice, aici aflându-se polii frigului - Joseni, în Depresiunea Giurgeului şi Miercurea
Ciuc, în Depresiunea Ciucului. În estul Munţilor Călimani se află micile depresiuni Bilbor şi
Borsec.

Sectorul de est, denumit şi cel al Munţilor Moldovei, cuprinde trei şiruri paralele de munţi, dintre
care cel din vest şi centru aparţin fâşiei cristaline, iar cel estic unităţii flişului. Primul şir cristalin
este format din munţii: Giurgeu, Hăşmaşul Mare (cu o cuvertură de calcare în care s-au dezvoltat
Cheile Bicazului şi relieful rezidual al ,,Pietrei Singuratice”), Ciucului şi Nemira. Al doilea şir
cristalin este format din munţii: Giumalău (peste 1800m, alcătuit din cristalin), Rarău ( cu
stâncile calcaroase ,, Pietrele Doamnei”), Bistriţei (1859 m), Ceahlău (Vf. Ocolaşul Mare, 1907
m), cu o cuvertură de conglomerate care dau un relief spectaculos şi Tarcău. Şirul flişului se
desfăşoară pe latura de est şi cuprinde munţii Stânişoara, Goşmanu şi Berzunţ, ultimul închizând
Depresiunea Comăneşti.

Carpaţii de Curbură situaţi în sudul Carpaţilor Orientali, între valea Oituzului şi valea Prahovei.
Pe latura internă vin în contact cu Depresiunea Colinară a Transilvaniei, iar pe latura externă vin
în contact cu Subcarpaţii Curburii. Relieful cuprinde un domeniul montan alcătuit din culmi şi
văi dar în care munţii realizează o mare curbură în care este închisă Depresiunea Braşovului.
Alcătuirea geologică din fliş a permis o fragmentare mai mare a reliefului. Varietatea rocilor
sedimentare a impus un relief petrografic cu forme specifice: relief ruiniform pe conglomerate
(turnuri, ciuperci, Sfinxul Bratocei - în Munţii Ciucaş), relief dezvoltat pe gresii (Munţii
Buzăului), relief carstic (Munţii Bârsei), relief dezvoltat pe nisipuri (dunele de nisip de la Reci în
Depresiunea Braşovului). Curbura carpatică externă cuprinde Munţii Vrancei, Munţii Buzăului,
Munţii Ciucaş, şi Munţii Baiului. Curbura internă, spre Depresiunea Braşovului cuprinde Munţii
Întorsurii care închid Depresiunea Întorsura Buzăului şi Munţii Bârsei (formaţi din Munţii
Postăvaru, cu vestita staţiune Poiana Braşov, Munţii Piatra Mare şi Munţii Tâmpa). În nord
vestul grupei se află trei munţi scunzi (cu altitudine medie de 100 m) care pătrund digitat în
Depresiunea Braşovului: Munţii Perşani (1104 m) cu defileul bazaltic de la Racoş şi Măgura
Codlei, Munţii Baraolt şi Munţii Bodoc.

Depresiunea Braşovului, situată la contactul Carpaţilor Orientali cu Carpaţii Meridionali este


drenată de râul Olt şi afluienţii săi Râul Negru şi Bârsa. Are aspectul unui şes întins, cu altitudini
de 500-600 m, cu terenuri agricole fertile, cu multe aşezări şi cu intersecţia unor importante
drumuri şi căi ferate transcarpatice.

- Carpaţii Meridionali – situaţi în sudul Depresiunii Colinare a Transilvaniei, între valea


Prahovei, la est şi Culoarele Timiş-Cerna şi Bistra-Strei, la vest.

Relieful Carpaţilor Meridionali deţine cele mai multe superlative geografice din România:

- reprezintă cel mai masiv şi mai înalt domeniu al Carpaţilor Româneşti, datorită înălţării în bloc
cu peste 1000 m produsă la sfârşitul neogenului şi începutul cuaternarului. În toate cele patru
grupe depăşesc altitudinea de 2500 m, culminând în Munţii Făgăraşului cu vârfurile Moldoveanu
2544 m şi Negoiu 2535 m , la care se adaugă Munţii Bucegi cu vârful Omu de 2505 m, Munţii
Parâng cu vârful Parângu Mare de 2519 m şi Munţii Retezat cu vârful Peleaga de 2509 m;

- prezintă o asimetrie inversă: la est de râul Olt sunt abrupţi în nord şi coboară în trepte spre sud,
iar la vest de aceeaşi vale domină prin abrupturi în sud depresiunile subcarpatice şi au pante mai
domoale spre nord;

- sunt alcătuiţi aproape în întregime din şisturi cristaline şi intruziuni granitice, iar la extremităţi
dar şi local apar calcarele care introduc o mai mare varietate a reliefului. Cele mai importante
mase calcaroase apar în extremitatea vestică (Munţii Cernei şi Munţii Mehedinţi) dar şi în sudul
Parângului şi în Munţii Piatra Craiului; Munţii Bucegi fac excepţie, fiind alcătuiţi din
conglomerate care dau un relief specific de eroziune diferenţială şi eoliană: ,,Babele” şi
,,Sfinxul”. Alcătuirea geologică dominant cristalină explică masivitatea accentuată, aceşti munţi
fiind traversaţi doar de râul Olt şi cuprind doar trei depresiuni: Loviştei, Haţegului şi Petroşani;

- există trei platforme de eroziune care reprezintă stadii de echilibru în evoluţia reliefului:
platforma Borăscu la 2000m altitudine, cu valorificare pastorală estivală, platforma Râu-Şes, mai
neregulată ca nivelare şi bine evidenţiată în Munţii Retezat, la obârşiile râului omonim şi la
obârşiile Lotrului, este situată la 1200-1600 m; Platforma Gornoviţa sau a Predealului, la 1000 m
altitudine, este valorificată prin aşezări rurale sau urbane permanente, dar şi prin fâneţe. Pe
această platformă, in Munţii Orăştiei se păstrează vestigiile cetăţii geto-dacice Sarmizegetusa
Regia;

- altitudinile mari au făcut ca aceşti munţi să fie modelaţi, în pleistocen, de gheţari care au
modelat un relief specific alcătuit din circuri şi văi glaciare, separate de creste alpine denumite
popular ,,custuri” glaciare şi acumulări de morene. Caracterele alpine dominante (relieful
glaciar, altitudinea şi masivitatea cea mai mare) l-au determinat pe geograful francez Emm. De
Martonne să-i numească ,,Alpii Transilvaniei”;

- deşi sunt cei mai înalţi şi cei mai masivi, sunt totuşi traversaţi integral de valea Oltului şi parţial
de valea Jiului la nivele foarte joase, fenomen explicat prin epigenie (adâncirea râurilor
concomitent cu ridicarea munţilor); din această cauză trecătorile sunt joase: Turnu-Roşu (400 m),
Cozia (309 m) pe Olt şi Lainici (450 m) pe Jiu; în acelaşi timp sunt şi pasuri de altitudine:
Giuvala, din Culoarul Rucăr-Bran, dar şi drumurile alpine ,,Transfăgărăşanul” (care traversează
Munţii Făgăraşului la peste 2000 m altitudine) şi ,,Transalpina” (care traversează Munţii Parâng
la peste 2100 m altitudine); în Munţii Bucegi se află drumul care urcă la 2500 m în Munţii
Coştila. Faţă de Defileul Oltului dintre Turnu-Roşu şi Cozia se pot delimita grupele Bucegi şi
Făgăraş pe latura estică şi grupele Parâng şi Retezat-Godeanu pe cea vestică.

Grupele Bucegi şi Făgăraş

Situate în estul Carpaţilor Meridionali, grupele Bucegi şi Făgăraş sunt delimitate în est de Valea
Prahovei, iar în vest de valea Oltului. Pe latura de nord domină prin abrupturi depresiunile
Braşovului şi Făgăraşului, iar în sud, spre Subcarpaţii Curburii şi Subcarpaţii Getici, prezintă
pante mai domoale.

Relieful include grupele Bucegi (alcătuiţi din Munţii Bucegi, Munţii Leaota, Culoarul Rucăr-
Bran, şi Munţii Piatra Craiului), şi Făgăraş (alcătuiţi din Munţii Făgăraş, în nord, şi masivele
fragmentate de afluienţii Argeşului: Munţii Cozia care închide la sud Depresiunea Loviştei,
Munţii Ghiţu, Munţii Frunţi, Munţii Iezer şi Munţii Păpuşa);

Munţii Bucegi reprezintă din punct de vedere genetic un sinclinal suspendat, culminează cu
vârful Omu (2505 m) şi se prezintă abrupt atât spre valea Prahovei (abruptul prahovean al
Bucegilor), cât şi spre Depresiunea Braşovului şi spre Culoarul Rucăr-Bran. Sunt alcătuiţi din
conglomerate şi calcare, prezentând un platou structural cu forme interesante de relief eolian şi
de eroziune diferenţială: ,,Babele” şi ,,Sfinxul” şi alte ,,ciuperci eoliene”. Relieful glaciar este
prezent în jurul vârfului Omu prin circuri glaciare dar şi prin văi glaciare (valea superioară a
Ialomiţei). Accesibilitatea şi frumuseţea deosebită a peisajului fac din Munţii Bucegi cel mai
circulat masiv montan din România. Munţii Leaota, situaţi la vest de Bucegi, sunt alcătuiţi din
şisturi cristaline şi au un relief masiv şi greoi.

Culoarul Rucăr-Bran reprezintă o depresiune tectonică (o vale de sinclinal) orientată nord-vest


sud-est cu importanţă în circulaţia transcarpatică încă din perioada feudală între Braşov şi
Câmpulung Muscel.

Munţii Piatra Craiului, situaţi la vest de Culoarul Rucăr-Bran se prezintă în relief ca cea mai
frumoasă creastă calcaroasă din România.

Munţii Făgăraşului corespund culmii înalte situată între valea Dâmboviţei şi Defileul Oltului
dintre Turnu Roşu şi Cozia, care este abruptă spre nord şi cu pante domoale spre sud.
Culminează în vârful Moldoveanu 2544 m, şi Negoiu 2535 m, sunt alcătuiţi în întregime din
şisturi cristaline şi cuprind cele mai extinse forme de relief glaciar din ţară (circuri glaciare, văi
glaciare, creste alpine, praguri glaciare, morene), având şi multe lacuri glaciare (Bâlea, Podragul
Mare, Capra, Avrig, Călţun, Urlea). Partea centrală a Făgăraşului este traversată de drumul
transcarpatic modernizat ,,Transfăgărăşanul” care permite accesul, pe timpul verii, între
Depresiunea Făgăraş şi Curtea de Argeş.

Făgăraşul sudic are în componenţă o culme mai joasă, fragmentată, formată din masive alcătuite
din şisturi cristaline intens metamorfozate (gnaisul ocular de Cozia): Munţii Cozia, (1668 m),
Munţii Frunţi, Munţii Ghiţu, Munţii Iezer şi Munţii Păpuşa (2462 m), cu relief glaciar şi alcătuire
cristalină.

Între cele două unităţi făgărăşene penetrează partea de est a Depresiunii Loviştei, dezvoltată la
confluenţa Lotrului cu Oltul şi în Masivul Parâng.
Grupele Parâng şi Retezat-Godeanu ocupă latura vestică a Carpaţilor Meridionali, fiind situate
între Defileul Oltului dintre Turnu Roşu şi Cozia în est şi culoarele tectonice Timiş-Cerna în
vest. În nord culoarul Bistra Strei îi desparte de Munţii Poiana Ruscăi, culoarul Orăştiei îi separă
de Munţii Apuseni şi în continuare Depresiunea Sibiului şi Apoldului îi separă de Podişul
Transilvaniei. Pe latura sudică se termină abrupt spre depresiunile subcarpatice oltene.

Relieful include cele două grupe de munţi precum şi depresiunile Loviştei, Haţeg şi Petroşani.

Grupa Munţilor Parâng include cel mai mare nod orografic din România din care pornesc cinci
unităţi montane cu dispoziţie radiară: în sud-vest Munţii Parâng (vârful Parângu Mare, 2519 m),
alcătuiţi din şisturi cristaline şi intruziuni granitice, cu relief glaciar şi lacuri glaciare (L.
Gâlcescu) din care se desprind spre nord-vest Munţii Şureanu (vârful lui Pătru, 2130 m), cu relief
glaciar dar şi cu peşterile Şura Mare şi Tecuri. Spre nord-est Munţii Cândrel (vârful Cândrel,
2244 m), cu alcătuire cristalină şi relief glaciar. Spre est se desfăşoară Munţii Lotrului (vârful
Ştefleşti, 2242 m) şi Munţii Căpăţânii (vârful Ursu, 2124 m) alcătuiţi din calcare, cu văi în chei şi
peşteri.

Între grupele Parâng şi Retezat-Godeanu se desfăşoară spaţiile depresionare ale Haţegului şi


Petroşanilor. Depresiunea Haţegului este o depresiune tectonică şi o veche zonă de populare în
care romanii stabilesc noua capitală a Daciei, la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. În Evul Mediu era
cunoscută sub numele de ,,Ţara Haţegului”. Depresiunea Petroşani, situată pe cursul superior al
Jiului, este de origine tectonică şi corespunde celui mai mare bazin huilifer al ţării. Spre nord ,
prin pasul Merişor se face legătura cu depresiunea Haţegului, iar spre sud prin pasul Lainici şi
Defileul Jiului cu Oltenia subcarpatică.

Grupa Retezat-Godeanu este situată între Depresiunea Petroşani şi Defileul Jiului la est,
depresiunea Haţegului şi Culoarul Bistrei la nord şi Culoarul Timiş-Cerna la vest. Are în
componenţă cele două masive centrale Munţii Retezat şi Munţii Godeanu care dau numele
grupei. Munţii Retezat (vârful Peleaga, 2509 m) prezintă cel mai ridicat nivel altitudinal al grupei
şi au cel mai complex relief glaciar. Adăpostesc cele mai multe lacuri glaciare (Bucura, Zănoaga,
Lia, Ana, Viorica, Florica, Tăul Porţii). Pitorescul peisajului natural şi elementele rare de floră şi
faună au dus la constituirea Parcului Naţional Retezat încă din 1935.

Munţii Godeanu (vârful Gugu, 2291 m), alcătuiţi ca şi Retezatul din şisturi cristaline, au un relief
glaciar mai puţin spectaculos, dar prezintă cele mai întinse platforme de eroziune de tip Borăscu
şi Râu-Şes. Spre nord-vest se desfăşoară Munţii Ţarcului, continuaţi de Muntele Mic, iar pe
latura de sud-vest se desfăşoară Munţii Cernei şi Munţii Mehedinţi, despărţiţi de valea adâncă a
Cernei. Spre est sud-est sunt munţii Vâlcanului (vârful Straja 1868 m) cu alcătuire calcaroasă şi
văi în chei (Cheile Runcu).

Culoarul tectonic Timiş-Cerna are aspectul unui graben care separă grupele Retezat-Godeanu de
Munţii Banatului, printr-o denivelare tectonică de aproape 1000 m. Asigură legătura nord-sud
între oraşele Caransebeş şi Orşova prin pasul Domaşnea (540 m), denumit şi Poarta Orientală,
străbătut de drumul european E70 şi de magistrala feroviară Bucureşti-Timişoara.

Culoarul Bistra desparte Masivul Retezat-Godeanu de Munţii Poiana Ruscăi şi asigură legătura
rutieră între Caransebeş şi Depresiunea Haţegului prin pasul Poarta de Fier a Transilvaniei (700
m).

- Carpaţii Occidentali – denumiţi astfel după localizarea lor, la vest de Depresiunea Colinară a
Transilvaniei, se întind între Defileul Dunării, în sud, şi până la văile Someşului şi Barcăului în
nord. Spre est Culoarele Timiş-Cerna şi Bistra îi despart de Carpaţii Meridionali, iar Depresiunea
Alba Iulia Turda îi despart de Depresiunea Colinară a Transilvaniei.

Constituie cel mai jos sector al Carpaţilor Româneşti, altitudinile maxime fiind cuprinse între
1200-1400 m în sud şi abia depăşind 1800 m în nord;

Prezintă o accentuată asimetrie, ei coborând în trepte de la est la vest;

Caracteristica definitorie este discontinuitatea dintre grupele montane, acestea apărând ca o


succesiune de horsturi, despărţite de culoare tectonice (grabene): Mureşului, Timiş-Cerna,
Bistra;

Se adaugă pătrunderea Câmpiei de Vest sub formă de ,,câmpii golfuri” în lungul celor trei
Crişuri şi contactul direct al câmpiei cu munţii în dreptul Munţilor Zarandului;

Au alcătuirea geologică cea mai complexă (şisturi cristaline, fliş, roci vulcanice şi magmatice),
ceea ce a determinat apariţia unei mari varietăţi de forme de relief;

Sunt puternic fragmentaţi de numeroase văi, depresiuni intramontane şi depresiuni de tip ,,golf”;

Sunt cei mai populaţi din Carpaţii Româneşti, aşezările permanente ajung până la 1600 m.

Munţii Banatului-sunt situaţi în sud-vestul ţării, între Defileul Dunării dintre Baziaş şi Orşova în
sud, Culoarul Timiş-Cerna în est, dealurile şi Câmpia de Vest în nord şi nord-vest.

Analiza reliefului nu este completă fără includerea Defileului Dunării dintre Baziaş şi Gura Văii,
o vale transversală, caracterizată printr-o alternanţă de sectoare înguste - Cazanele Mari şi Mici,
Porţile de Fier - şi bazinete depresionare: Moldova Nouă şi Orşova. Prin construirea sistemului
energetic şi de navigaţie Porţile de Fier a fost rezolvată atât problema navigaţiei pe Dunăre, în
acest sector, cât şi valorificarea potenţialului hidroenergetic.

Latura de est a Munţilor Banatului este mai înaltă (1200-1400 m) şi include în nord Munţii
Semenic (1446 m), alcătuiţi din şisturi cristaline şi cu aspectul unui platou la nivelul de 1400 m,
valorificat pastoral şi turistic. În sud, lungul Cazanelor se desfăşoară Munţii Almăjului (vârful
Svinecea Mare, 1224 m), alcătuiţi dintr-o alternanţă de şisturi cristaline străpunse de granite sau
acoperite de roci sedimentare (calcare). Între cele două unităţi montane este închisă Depresiunea
Almăjului (sau Bozovici), care este drenată de râul Nera.
Partea de vest cuprinde munţi mai scunzi (muncei) cu altitudini de 600-1100 m dar cu aceeaşi
alcătuire geologică: Munţii Locvei, de-a lungul Dunării, în primul sector al Defileului, Munţii
Aninei (1160 m), care au o cuvertură de calcare pe care s-a dezvoltat relieful carstic (Cheile
Nerei, Caraşului şi Minişului, Peştera Comarnic). În nord-vest sunt Munţii Dognecea (617 m),
care închid Depresiunea Caraş-Ezeriş.

Munţii Poiana Ruscăi– sunt cuprinşi între Culoarul Bistrei la sud şi Defileul Mureşului dintre
Deva şi Zam, la nord. Pe latura estică intră în contact cu Depresiunea Haţegului iar pe latura
vestică cu Dealurile Lipovei.

Relieful Munţilor Poiana Ruscăi se caracterizează prin altitudini scăzute (vârful Padeşu, 1374 m)
dar cu o masivitate remarcabilă dată de alcătuirea geologică (şisturi cristaline cu intercalaţii de
calcare cristaline, marmure şi chiar roci vulcanice. Fiind înconjurată de zone joase Munţii Poiana
Ruscăi au aspect de horst, înfăţişându-se sub formă de cupolă şi de nod orohidrografic unitar.
Prezintă văi adânci şi culmi largi, care facilitează pătrunderea aşezărilor pe cele mai mari
înălţimi.

Munţii Apuseni

Munţii Apuseni sunt situaţi la vest de Depresiunea Colinară a Transilvaniei, între defileul
Mureşului dintre Deva şi Lipova, în sud, şi văile Barcăului şi Someşului, la nord.

Munţii Apuseni includ următoarele subunităţi:

Masivul Bihorului, este gruparea montană centrală, cu alcătuire predominant cristalină şi care
culminează în vârful Bihor de 1849 m. Din acest masiv se desprind spre nord Munţii Vlădeasa
(1836 m), iar în est Muntele Mare (1826 m). Peste fundamentul cristalin au fost depuse cuverturi
d calcare în care s-au dezvoltat fenomene carstice şi calcaroase: Cheile Someşului Cald şi ale
Bulzului, Peşterile Scărişoara şi Focul Viu (ambele cu gheţari), complexul carstic Padiş-Cetăţile
Ponorului. Spre est-nord est se desprind Munţii Gilău, iar în sud Muntele Găina cu vestitul
,,Târg de Fete”, nedee populară desfăşurată la sfârşitul lunii iulie.

Latura de sud-est a Munţilor Apuseni este alcătuită din Munţii Mureşului, cu altitudini de 1000-
1200 m, care cuprind munţii Trascăului (cu numeroase văi tăiate în calcare: Cheile Turzii,
Întregaldelor, Râmeţului), şi Munţii Metaliferi formaţi din andezite şi bazalte. Se poate menţiona
şi o formă spectaculoasă a reliefului vulcanic - ,,Detunatele”- cu coloane de bazalt arcuite, cu
aspect de orgă uriaşă.

În vest se desfăşoară munţii scunzi ai Crişurilor, separaţi de depresiunile golfuri: Munţii


Zarandului (836 m), Munţii Codru-Moma (1112 m), cu izbucul de la Călugări format pe calcare,
Munţii Pădurea Craiului, cu peşterile Meziad, Vadul Crişului, precum şi Peştera Vântului (50 km
lungime, fiind cea mai lună peşteră din ţară).

Munţii Plopiş sau Şes (918 m) se află situaţi în nord-vestul acestui spaţiu montan. Între Munţii
Crişurilor se interpun depresiunile ,,golfuri” : Zarandului (pe Crişul Alb), Beiuşului (pe Crişul
Negru) şi Vad-Borod (pe Crişul Repede). În spaţiul Munţi Apuseni sunt prezente şi alte
depresiuni mai mici: Gurahonţ, Brad, Huedin, Zlatna, Abrud şi Câmpeni.

La nord – nord-est de valea Barcăului se desfăşoară sectorul munţilor scufundaţi, cu alcătuire


geologică dură, din şisturi cristaline şi calcare, structură care poartă numele de ,,jugul
intracarpatic”, format din Munţii Meseşului (996 m), şi dealurile cristaline: Prisnel, Dealul Mare
şi Preluca.

- Depresiunea colinară a Transilvaniei – situată în partea centrală a ţării, este cea mai mare
depresiune din interiorul arcului carpatic. Este mărginită de cele trei ramuri carpatice, care şi-au
luat denumirea după poziţia faţă de această mare unitate depresionară: la nord şi est Carpaţii
Orientali, la sud Carpaţii Meridionali, la vest Munţii Apuseni iar la nord vest Dealurile Silvaniei.

Prezintă un fundament carpatic faliat şi scufundat la adâncimi de 2000-8000 m, acoperit de o


cuvertură de roci sedimentare formată din argile, marne, nisipuri, gresii, conglomerate, tufuri
vulcanice şi sare. Structura geologică conţine cute diapire, domuri şi structuri monoclinale pe
care s-au dezvoltat cuestele. Relieful depresiunii prezintă o înclinare de la est (1080 m) şi nord-
est spre vest sud-vest (300 m), fapt arătat şi de orientarea generală a reţelei hidrografice Someş,
Mureş, Târnave, Olt). Altitudinile medii sunt cuprinse între 400-500 m, mai coborâte în
depresiunile exterioare şi mai înalte în zonele interioare de podiş.

În partea centrală, relieful este format dintr-un podiş cu strate sedimentare uşor boltite (domuri)
care conţin acumulări de gaz metan.

Zona marginală prezintă o structură cutată, mai slab în sud şi vest (unde apar depresiunile de
contact litologic: Făgăraş, Sibiu, Culoarul Alba Iulia-Turda) şi mai accentuat în est , unde există
o alternanţă de dealuri şi depresiuni specific subcarpatică, de unde şi denumirea de Subcarpaţii
Transilvaniei. Pe marginile depresiunii, la Praid, Ocna Sibiului, Ocna Mureş sau Turda sunt
prezente cutele diapire cu sâmburi de sare, care uneori ajung la suprafaţă. Principalele diviziuni
sunt: dealurile şi depresiunile marginale şi Podişul Transilvaniei.

Dealurile şi depresiunile marginale situate în imediata vecinătate a munţilor cuprind


următoarele subunităţi:

- dealuri: Culmea Brezei, Preluca, Dealul Mare şi Prisnel în nord şi nord-vest, Dealul Feleacului
la vest, dealurile de tip subcarpatic în est;

- depresiuni: Depresiunea Almaşului (pe râul Almaş); Culoarul Alba Iulia-Turda (pe Mureş şi
Arieş) la vest; Depresiunea Sibiu (pe râul Cibin) şi Depresiunea Făgăraş in sud (pe râul Olt);
Depresiunea Bistriţa (pe râul Bistriţa) la est; Depresiunea Lăpuşului (pe râul Lăpuş) la nord.
Podişul Transilvaniei – situat în partea centrală a Depresiunii colinare a Transilvaniei, are
următoarele diviziuni:

- Podişul Someşan, situat în partea nord-vestică a Podişului Transilvaniei şi traversat de Someş


între Dej şi Jibou; este format din interfluvii netede dezvoltate pe un substrat sedimentar uşor
înclinat spre sud-est, cu altitudini de 500-600 m;

- Câmpia Transilvaniei, delimitată la nord de Someşul Mare şi de Someşul Mic, iar la sud de
valea Mureşului, este o regiune cu un relief de dealuri joase (400-500 m), cu aspect neted, slab
ondulat (datorită prezenţei domurilor), văi scurte şi largi pe care s-au amenajat iazuri;

- Podişul Târnavelor, cea mai întinsă subunitate, cuprinsă între Valea Mureşului la nord şi Valea
Oltului la sud, se caracterizează printr-un relief mai înalt (peste 600 m) ce coboară în trepte de la
est către vest; prezenţa domurilor şi a cuestelor; asimetria văilor, intensitatea alunecărilor de
teren. În cadrul său se individualizează trei subunităţi: Dealurile Târnavelor, Podişul
Hârtibacilui ş Dealurile Secaşelor.

Unităţi de dealuri şi podişuri

- Subcarpaţii – Subcarpaţii s-au format prin cutarea sedimentelor depuse în fosa precarpatică în
ultimele faze ale orogenezei alpine.

- Relieful este alcătuit din depresiuni sinclinale închise la exterior de dealuri anticlinale, dispuse
în unu sau două şiruri. Dealurile interne au structură cutată şi altitudini mai mari, iar dealurile
externe au altitudini mai mici şi structură monoclinală.

- Prezenţa stratului de argilă intercalat între depozitele de molasă favorizează producerea


alunecărilor de teren.

Subdiviziuni: Subcarpaţii Moldovei, Subcarpaţii de Curbură şi Subcarpaţii Getici.

Subcarpaţii Moldovei şi Culoarul Siretului

Subcarpaţii Moldovei sunt situaţi la est de grupa centrală a CarpaţilorOrientali, între valea
Moldovei, în nord, şi valea Trotuşului (Şuşiţa), în sud. Pe latura estică sunt delimitaţi de Podişul
Bârladului de o arie de discontinuitate geografică: Culoarul Siretului.

Subcarpaţii Moldovei constituie cel mai simplu areal de tip subcarpatic, format din trei mari
depresiuni, închise spre exterior de dealuri cu structură cutată. De la nord la sud se desfăşoară:
Depresiunea Neamţ, drenată de râul Neamţ (Ozana) şi închisă de Culmea Pleşului (911 m),
Depresiunea Cracău-Bistriţa, drenată de râurile care îi dau numele, închisă la nord de Dealul
Corni (592 m), iar în sud de Dealul Barboiu; Depresiunea Tazlău-Caşin, situată pe râul Trotuş,
unde converg mai multe râuri, printre care şi cele care îi dau numele. În est depresiunea este
închisă de Culmea Pietricica (740 m), iar în sud de dealurile Ouşoru şi Zăbrăuţ. Subcarpaţii
Moldovei sunt formaţi din roci sedimentare cutate în ultima etapă a orogenezei alpine. Dealurile
externe cuprind la contactul cu sectorul Culoarului Siretului o bordură de pietrişuri şi nisipuri
piemontane.

Culoarul Siretului, împreună cu valea largă a Moldovei (ambele de natură erozională), separă
domeniul de orogen al Subcarpaţilor Moldovei de cel de platformă al Podişului Moldovei. La
confluenţa Siretului cu principalele râuri dinspre Carpaţii Orientali au apărut oraşele Adjud
(Trotuş), Bacău (Bistriţa), Roman (Moldova).

Subcarpaţii Curburii

Situaţi în partea central-sudică a ţării, între valea Trotuşului (mai corect Şuşiţa) în nord şi valea
Dâmboviţei în vest.

Reprezintă cel mai complex domeniu subcarpatic, cu altitudini mari, structura întortocheată a
depresiunilor, şi pătrunderea unor pinteni montani de fliş paleogen carpatic în arealul
subcarpaţilor (Pintenul Ivăneţu, 1021 m, şi pintenul Văleni). Se pot distinge două şiruri de
depresiuni, separate de două aliniamente deluroase:

- primul şi al depresiunilor ,,interne”, include : Depresiunea Soveja pe Şuşiţa, Depresiunea


Vrancei, drenată de râurile Putna şi Zăbala, Depresiunea Lopătari pe Slănicul Buzăului, ,
Depresiunea Pătârlagele pe Buzău, Depresiunea Vălenii de Munte pe Teleajen şi Depresiunea
Câmpina pe Prahova. Acestea sunt închise de o mediană deluroasă cu altitudini de 800-900 m:
Răchitaş, Răiuţu, Gurbăneasa (979 m), Bisoca, Ciolanu, Salcia;

- al doilea şir al depresiunilor ,,intracolinare” cuprinde depresiunile: Vidra, Mera, Dumitreşti (pe
Râmnicul Sărat), Policiori, Nişcov, Podeni pe Cricovul Sărat şi Pucioasa pe Ialomiţa. Spre est şi
sud, acestea sunt închise de dealurile externe: Măgura Odobeştilor (996 m), Deleanu, Istriţa (749
m) şi Bucovel.

Subcarpaţii Getici

Situaţi la sud de Carpaţii Meridionali, între valea Dâmboviţei în est şi valea Motrului în vest,
intră pe latura de sud în contact cu Podişul Getic.

Relieful prezintă două şiruri de depresiuni, separate de două aliniamente deluroase:

- primul şir de depresiuni, la contactul cu muntele, cuprinde: Depresiunea Câmpulung închisă la


sud de Măgura Măţău (1018 m), Arefu pe Argeş, Jiblea pe Olt, Horezu pe Bistriţa Vâlcii şi
închisă de Măgura Slătioarei, urmate spre vest de Polovragi, Novaci, Tismana şi Baia de Aramă;

- al doilea şir de depresiuni ,,intracolinare”, cuprind Depresiunea Râmnicu-Vâlcea, pe Olt,


închisă de Dealul Negru şi Depresiunea Târgu Jiu-Câmpu Mare închisă la sud de Dealul Bran şi
la est de Dealul Bârzei (560 m).

- Podişul Mehedinţi

– Altitudinal este un podiş, genetic aparţine orogenului carpatic. Este o peneplenă înălţată cu
relief întinerit.

- Petrografic este alcătuit din şisturi cristaline şi calcare, ceea ce a favorizat apariţia reliefului
carstic format din chei (Topolniţei şi Coşuştei), poduri naturale (Ponoare), peşteri (Topolniţa).
Altitudinea reliefului este cuprinsă între 500-600 m. Podişul Mehedinţi cuprinde şi Depresiunea
Severinului şi Dealurile Coşuştei.

- Piemontul Getic

– Este o unitate de platformă (cu fundament alcătuit din Placa Moessică şi cu umplutură
sedimentară). La suprafaţă s-au acumulat depozite de tip piemontan formate din pietrişuri şi
bolovănişuri aduse de râuri din Carpaţii Meridionali şi depuse în condiţii subaeriene. Aceste
depozite sunt cunoscute sub numele de pietrişuri de Cândeşti.

- Este cel mai mare piemont din România şi a fost puternic fragmentat de apele curgătoare.
Relieful înclinat de la nord spre sud, prezintă altitudini cuprinse între 600-700 m, în nord, şi de
200-300 m, la sud, la contactul cu Câmpia Română.

- Subunităţi: Platforma Strehaia, Platforma Jiului, Platforma Olteţului, Platforma Argeş,


Platforma Cotmeana şi Platforma Cândeşti.

- Podişul Moldovei

– unitate de platformă, cu fundament alcătuit din placa est-europeană în jumătatea nordică şi


placa nord-dobrogeană în jumătatea sudică peste care s-a depus o umplutură sedimentară
alcătuită din nisipuri, argile, marne, gresii în structuri orizontale sau monoclinale.

Relieful structural este format din platouri structurale şi din cueste, la care se adaugă văile
consecvente şi cele subsecvente. Prezenţa argilelor a favorizat alunecările de teren. Principalele
subdiviziuni sunt:

- Podişul Sucevei situat în partea de nord-vest, între graniţa de stat cu Ucraina şi valea Moldovei,
reprezintă sectorul cel mai înalt, cu relieful alcătuit dintr-o alternanţă de dealuri (Ciungi, Podişul
Dragomirnei, Podişul Fălticenilor, Dealul Ibăneşti, Dealul Mare -Hârlău) şi unităţi mai joase
(Depresiunea Rădăuţi, Culoarul Moldovei, Culoarul Siretului);

- Câmpia Moldovei situată în partea de nord-est a podişului Moldovei între Culmea Bour-Dealul
Mare în vest şi valea Prutului în est;

- Podişul Bârladului, situat între Siret şi Prut, ocupă jumătatea sudică a Podişului Moldovei şi
cuprinde următoarele subdiviziuni: Podişul Central Moldovenesc, Colinele Tutovei, Dealurile
Fălciului şi Podişul Covurlui.

- Podişul Dobrogei

- este cea mai complexă arie geologică şi geomorfologică din România. În partea de nord este o
unitate de orogen formată în orogeneza hercinică – Podişul Dobrogei de Nord;

- în partea centrală o peneplenă formată în orogeneza caledonică – Podişul Casimcei;

- în sud o platformă – Podişul Dobrogei de Sud. Orogeneza baikaliană a dus la individualizarea


Podişului Casimcei alcătuit din şisturi verzi; orogeneza hercinică a ridicat Munţii Măcinului
alcătuiţi din granite; partea sudică a podişului formată prin sedimentare prezintă un relief uşor
ondulat şi văi în canion. La suprafaţă s-a depus un strat de loess cu grosimi de până la 40 m care
a favorizat procesele de tasare şi sufoziune. Diviziunile sunt următoarele:

- Podişul Dobrogei de Nord, alcătuit din: Munţii Măcinului alcătuit din granite, cu relief rezidual
(piramide, stâlpi, blocuri de piatră), Dealurile Tulcei cu relief colinar desfăşurat pe direcţia vest-
est, Depresiunea Nalbant şi Podişul Babadag alcătuit din calcare care au favorizat apariţia
reliefului carstic;

- Podişul Casimcei cu altitudine de 200-300 m are un relief modelat pe roci vechi (şisturi verzi),
cu culmi puţin proeminente, despărţite de văi largi evoluate, fără terase;

- Podişul Dobrogei de Sud cu un relief alcătuit din interfluvii netede sau uşor ondulate cuprinde
următoarele subdiviziuni: Podişul Medgidiei, Podişul Oltinei şi Podişul Negru Vodă;

- Zona litorală reprezintă fâşia paralelă cu ţărmul Mării Negre, lată de 20-25 km, situată între
Capu Midia şi Vama Veche, prezintă un relief mai înalt ce se termină abrupt la contactul cu
marea (faleze).

Dealurile de Vest

– o bordură de dealuri piemontane festonată de apele curgătoare din partea de vest a Carpaţilor.
Se prezintă ca un piemont de eroziune cu altitudinea medie de 400 m.

- Sunt alcătuite din roci moi: argile, marne,nisipuri, gresii, pietrişuri. În partea nordică apar unele
măguri cristaline sau vulcanice care dau şi altitudinile cele mai mari (Dealul Preluca 795 m,
Dealul Codru, Măgura Şimleului).

- Aceste dealuri au caracter discontinuu fiind întrerupte de văile Crişurilor, Mureşului, Timişului
şi Begăi. Principalele diviziuni ale Dealurilor de Vest sunt:

- Dealurile Silvaniei, între Someş şi Barcău, unde pătura sedimentară mai subţire şi eroziunea
activă au determinat apariţia la zi a unor măguri şi culmi vulcanice sau cristaline (Codrului,
Şimleului, Preluca, Crasnei) şi a unor depresiuni (Baia Mare, Zalău, Şimleu);
- Dealurile Crişene, între Barcău şi Crişul Alb, care cuprind Dealurile Plopişului şi Dealurile
Pădurii Craiului (Piemontul Codrului);

- Dealurile Banatului, între Mureş şi Dunăre, cuprind Dealurile Lipovei, Dealurile Buziaşului,
Dealurile Tirolului şi Dealurile Oraviţei.

Unităţile de câmpie

Câmpia de Vest

- Este o câmpie formată prin sedimentare lacustră pe un fundament carpatic scufundat. Ea a


devenit uscat succesiv, mai întâi câmpiile înalte din est, şi apoi câmpiile joase şi luncile Câmpia
de Vest se prezintă ca o fâşie îngustă de 15-70 km care pătrunde în interiorul Apusenilor sub
formă de depresiuni golf. Are o înclinare foarte redusă, din care cauză râurile au cursuri
divagante, Altitudinea medie a câmpiei este de 100 m şi urcă până la 200 m la contactul cu
Dealurile de Vest. Din punct de vedere genetic există următoarele tipuri de câmpii:

- câmpii piemontane: Câmpia Vingăi, Câmpia Cermeiului, Câmpia Miersigului;

- câmpii tabulare: Câmpia Aradului, Câmpia Careilor;

- câmpii de subsidenţă: Câmpia Someşului, Câmpia Crişurilor şi Câmpia Timişului;

- câmpii cu dune de nisip: Câmpia Careilor în prezent cu plantaţii de viţă de vie.

Câmpia Română

- Ocupă 20 % din suprafaţa României şi s-a format în cuaternar prin umplerea unui lac care s-a
retras treptat spre est, dispărând la sfârşitul cuaternarului.

- Este o unitate de platformă cu fundament (Placa Moesică puternic faliată şi compartimentată) şi


umplutură sedimentară alcătuită din pietrişuri, argilă, nisipuri, peste care s-a depus o cuvertură
de loess.

- Câmpia este înclinată de la nord la sud, dar şi de la vest la est. Altitudinea medie a câmpiei este
de 64 m, altitudinea minimă de 4 m în Câmpia Siretului Inferior, iar altitudinea maximă 300 m în
Câmpia Piteştilor.

Din punct de vedere genetic există următoarele tipuri de câmpii:

- câmpii înalte cu caracter piemontan (200-300 m): Câmpia Piteşti, Câmpia Ploieştilor, Câmpia
Târgoviştei, Câmpia Râmnicului;

- câmpii de subsidenţă: Câmpia Titu, Câmpia Gherghiţa, Câmpia Buzăului şi Câmpia Siretului
Inferior;

- câmpii tabulare (numite şi câmpuri) care ocupă cele mai mari întinderi: Câmpia Boianului,
Câmpia Găvanu-Burdea, Câmpia Burnasului, Câmpia Vlăsiei, Câmpia Mostiştei, Câmpia
Bărăganului. Pe alocuri apar şi mici depresiuni de tasare a loessului numite crovuri (găvane)

- câmpii cu formaţiuni de dune de nisip: Câmpia Olteniei, şi de-a lungul râurilor Ialomiţa,
Călmăţui, Buzău şi Siret.

Delta Dunării

- Este a doua mare unitate deltaică din Europa după cea a fluviului Volga. Delta Dunării s-a
format într-un fost golf marin prin aluviunile aduse de Dunăre şi din sedimentele marine depuse
de curenţii circulari ai Mării Negre care au creat grindurile maritime (Letea, Sărăturile şi
Caraorman).

- Delta Dunării reprezintă o câmpie terminală în formare, fiind unitatea de relief cea mai nouă şi
cea mai joasă. Altitudinea medie deasupra nivelului mării este de +0,52 m; în spaţiile dintre braţe
altitudinea variază între -3 m în depresiunile lacustre şi +12 m pe grindul Letea; adâncimile cele
mai mari se întâlnesc pe braţele Dunării (-39 m pe braţul Chilia, -34 m pe braţul Tulcea, -26 m
pe braţul Sfântu Gheorghe, -18 m pe braţul Sulina).

În cadrul reliefului deltei deosebim: relieful pozitiv reprezentat de grinduri şi ostroave (16% din
suprafaţa deltei), şi relieful negativ reprezentat de braţele Dunării, canale, gârle, lacuri, lagune,
mlaştini şi bălţi.