REFERAT

LA FIZICĂ

TEMA
Asteroizi, comete, meteori si meteoriti.

Bacalu Mihai
Clasa a XII-a „A”
Corpurile mici din sistemul solar includ comete, asteroizi, obiectele din Centura
Kuiper şi Norul Oort, mici sateliţii planetari, Triton, Pluto, Charon şi praful
interplanetar. Unele dintre aceste obiecte s-au modificat foarte puţin de-a lungul
existenţei lor.
Mai precis, faţă de cum erau în cadrul tinerei nebuloase solare în care s-au format
planetele. Astfel, acestea pot oferi informaţii privind planeta Pământ, precum şi
asupra formării şi evoluţiei sistemului solar.

Norul Oort reprezintă un strat sferic format din milioane de corpuri îngheţate care
înconjoară sistemul solar la distanţe foarte mari şi este considerat a fi locul de formare
a cometelor cu perioadă ( ellule) lungă.

Centura Kuiper este o regiune extinsă de la orbita lui Neptun până către marginile
sistemului solar şi care păstrează probabil cele mai bune informaţii despre materia
interstelară ellule care a format nebuloasa solară. Această regiune, de dincolo de
Neptun, este, de asemenea, locul de formare cel mai probabil pentru cometele cu
perioadă (orbitală) scurtă.

Cometele sunt primele rămăşiţe ale formării sistemului solar ce sunt alcătuite din
minerale, roci şi în cea mai mare parte gheaţă, semănând astfel cu un bulgăre de
zăpadă murdar. Acestea călătoresc în jurul Soarelui pe orbite eliptice ce pot fi
înclinate faţă de planul sistemului solar în orice unghi. Cometele pot lăsa o urmă ce se
întinde pe mai multe zeci de milioane de mile atunci când se află cel mai aproape de
Soare. Cometele cu perioadă scurtă vin din Centura Kuiper, de la periferia orbitei lui
Neptun şi dincolo de ea, iar cele cu perioadă lungă se crede că vin din Norul Oort, o
vastă carcasă sferică care înconjoară sistemul solar, la o distanţă uriaşă. Întâlnirile
recente ale navelor spaţiale cu comete ridică mai multe întrebări, decât oferă
răspunsuri, iar unele descoperiri sunt destul de neaşteptate. NASA a ţintit unele dintre
aceste corpuri cu sonde spaţiale încărcate cu instrumente care ajută să scoată la iveală
secretele ascunse în aceste corpuri îngheţate.

Pluto se află în centura Kuiper. Cu o orbită înclinată faţă de planul sistemului solar,
Pluto îşi are originea în discul turtit al Soarelui, unde corpurile mai mari  (sau
planetele ) s-au format. Orbita lui Pluto trece prin interiorul celei a lui Neptun, făcând
Pluto un membru al clasei de obiecte trans-neptuniane. Sistemul lui Pluto este foarte
exotic, având 3 luni : Charon, descoperit în 1978 şi  Nix şi Hydra descoperite în 2005.
 
Asteroizii sunt rămăşiţe stâncoase provenite de la formarea Sistemului Solar. Aceştia
nu sunt sferici şi au compoziţii şi istorii diferite. Majoritatea, dar nu toţi asteroizii, se
găsesc într-o regiune dintre Marte şi Jupiter, unde numeroase alte roci de dimensiuni
reduse orbitează Soarele. Câţiva asteroizi aparţin unor grupuri care provin din corpuri
mai mari dar care au fost sparte în trecut prin coliziunea cu alţi asteroizi. Câţiva se
află în mişcare orbitală care se intersectează cu orbita Pământului sau a altor planete.
Asteroizii care traversează orbita Pământului sunt numiţi asteroizi potenţial
periculoşi şi cu cât mai mult observăm cerul, cu atât mai mulţi găsim, unii dintre ei
sunt văzuţi pentru prima dată doar după ce au trecut prin apropierea
Pământului.
 REFERAT
LA FIZICĂ

TEMA
Caracteristica Soarelui

Bacalu Mihai
Clasa a XII-a „A”

Studiile au dezvaluit ca la inceputul vietii sale, in urma cu peste 4 miliarde de ani, Soarele se rotea
de cel putin 10 ori mai rapid decat acum. Acest lucru inseamna ca Soarele genera pe atunci un camp
magnetic mult mai puternic si emitea in spatiu raze x si radiatie ultravioleta de cateva sute de ori mai
intense decat astazi. 
Soarele este steaua aflată în centrul sistemului nostru solar. Pământul, toate
celelalte planete, asteroizii, meteoriții, cometele precum și cantitățile enorme
de praf interplanetar orbitează în jurul Soarelui, care totuși, prin mărimea sa, conține mai mult de
99% din masa întregului sistem solar. Energia provenită de la Soare (sub forma luminii, căldurii ș.a.)
face posibilă întreaga viață de pe Pământ, de ex. prin fotosinteză, iar prin
intermediul căldurii și clima favorabilă.
În cadrul discuțiilor dintre cercetători, Soarele este desemnat uneori și prin numele său latin Sol,
sau grecesc Helios. Simbolul său astrologic este un cerc cu un punct în centru :   Unele popoare
din antichitate îl considerau ca fiind o planetă.
     Soarele este format din 6 regiuni : nucleul, zona radiativa, zona conectiva din interior, suprafata
vizibila cunoscuta drept fotosfera, cromosfera si coroana. In nucleu temperatura atinge 15 milioane
grade Celsius, ceea ce este suficient pentru a sustine fuziunea termonucleara. Energia produsa in
nucleu produce toata caldura si lumina pe care o primim pe Pamant. Temperatura scade la 2
milioane grade, in zona conectiva, unde uriase baloane de plasma fierbinte urca la suprafata.

Lumina orbitoare a Soarelui provine de la un înveliș de grosime mai mică de 300 km, fotosfera.
Aceasta este cea care dă impresia că Soarele are o margine bine delimitată. Temperatura fotosferei
este de aprox. 6.000 Kelvin. Văzută prin telescop, ea se prezintă ca o rețea de celule mici sau
granule strălucitoare, aflate într-o permanentă agitație. Fiecare granulă este o bulă de gaz de
mărimea unei țări ca Franța. Ea apare, se transformă și dispare în aproximativ 10 minute. Pe alocuri,
suprafața Soarelui prezintă pete întunecate, numite pete solare, care au fost foarte mult cercetate
dupa inventarea lunetei și a telescopului. Urmărindu-le zi de zi, observăm că ele nu ramân în același
loc. Această deplasare dovedește că Soarele se învârtește în jurul propriei sale axe. În timpul unei
eclipse totale, când discul orbitor al Soarelui dispare, uneori chiar total, în spatele Lunii pentru
câteva ore, remarcăm în jurul Soarelui o bordură subțire, de un roșu aprins, cromosfera, iar dincolo
de aceasta, un halo argintiu, mai mult sau mai puțin neregulat, coroana.

 Sfirsitul lumii” va veni atunci cind reactia nucleara va consuma tot hidrogenul si echilibrul fortelor
care tine soarele intreg se va schimba… Aceasta va duce la extinderea sferei solare la un diametru
de 256 de ori mai mare decit cel actual. 
Oceanele de pe Terra se vor evapora facind viata pe Pamant imposibila. O estimare a rezervelor de
hidrogen din interiorul soarelui pune acest eveniment la cel putin 5,4 miliarde de ani.
98% din materia solara este formata din hidrogen (73%) si heliu (25%).

PETELE SOLARE

Dintre toate fenomenele solare, petele par a fi cel mai remarcabil mod de activitate solara. O pata
solara este o for-matiune de culoare intunecata care apare printre granulele fotosferice . La inceput
ea apare ca un por care se dezvolta si poate sa dureze cateva saptamani.
Dimensiunile, aspectul si pozitia petelor solare sunt variabile in timp. O pata obisnuita are diametrul
de circa 7.000-15.000 km, dar uneori pot ajunge la pana la 50.000 km, iar in cazuri exceptionale pot
avea diametre mult mai mari (cea mai mare pata a fost observata in 1947, ea avand diametrul de
230.000 km ). Pentru a le putea vedea cu ochiul liber ( cu masurile de protectie corespunzatoare)
diametrul lor trebuie sa fie de cel putin 40.000 km - probabil ca despre astfel de pete se vorbeste in
cronicile medievale. Pentru comparatie sa mentionam ca diametrul Pamantului este de 12.740 km!

PROTUBERANTELE 
Protuberantele sunt nori de gaz incandescent care se pot observa sub aspectul unor tasnituri ale
materiei din cromosfera spre coroana. Protuberantele au forma unor suvoaie de apa aruncate de
fantanile arteziene sau pot aparea ca niste limbi de foc care se inalta deasupra cromosferei. Acestea
sunt mai putin stralucitoare decat fotosfera si deci pot fi observate numai in timpul eclipselor totale
de Soare sau cu aparate speciale.

Unele din protuberante sunt calme, durand chiar mai multe rotatii solare, altele se caracterizeaza prin
dinamism si schimbari rapide. Aparitia acestora din urma este legata de petele solare.
ERUPTIILE SOLARE 
In timpul unei eruptii solare o cantitate enorma de energie care se afla in cromosfera si in coroana
este eliberata dintr-o data. Materia este proiectata in coroana si deoarece particulele sunt accelerate
la viteze foarte mari (150.000 km/h) ele sunt expulzate in spatiul interplanetar, generand rafale ale
vantului solar. 
Ca efecte putem mentiona aurorele polare, perturbarea telecomunicatiilor, aparitia unor
supratensiuni pe liniile de transport ale energiei electrice care pot deteriora retelele de distribuire a
electricitatii; ca urmare a incalzirii produse atmosferei, aceasta se extinde, ceea ce constituie o
piedica pentru sateliti, avand ca efect scoaterea lor de pe orbita.
 REFERAT
LA FIZICĂ

TEMA
Astronomia si civilizatia umana.

Bacalu Mihai
Clasa a XII-a „A”

Astronomia (din limba greacă, άστρον astron: stea, νόμος nomos: lege[1]) este știința care se ocupă

cu studiul aștrilor și a legilor mișcării lor, al constelațiilor, galaxiilor și al universului în totalitatea
sa.[2] De asemenea, studiază evenimentele ce au loc dincolo de atmosfera
terestră, planetele, cometele, radiațiile cosmice de fond, forma și formarea universului. Cei care
studiază astronomia se numesc astronomi.

Telescopul Hubble
Astronomia este una dintre cele mai vechi științe datând încă din perioada Greciei Antice. În secolul
al VII-lea în Anglia astronomii se foloseau de poziția stelelor în navigație (vezi istoria astronomiei).
În perioada contemporană, aproape toți astronomii au cunoștințe solide de fizică, iar rezultatele
observațiilor sunt puse în context astrofizic, astfel încât astronomia și astrofizica au dobândit
definiții foarte apropiate.
Astronomia nu trebuie confundată cu astrologia, o pseudoștiință care încearcă să prezică destinul
persoanelor pe baza traiectoriilor unor obiecte cerești.
În Grecia Antică, ca și în alte civilizații antice, astronomia conținea în mare parte astrometrie,
calculând pozițiile stelelor și ale planetelor pe cer. Mai târziu, Kepler și Newton au publicat lucrări
despre mecanica cerească, descriind matematic mișcarea corpurilor din sistemul solar și
interacțiunea lor sub acțiunea gravitației. Astronomii moderni se folosesc de aceste principii, iar cu
ajutorul telescoapelor, spectrografelor, calculatoarelor, observatoarelor astronomice, le este mai ușor
de înțeles natura fizică a acestor obiecte cerești.
Istoria civilizației umane este strâns legată de observațiile pe care omul le-a făcut, de-a
lungul timpului, cu privire la cer. Civilizații întregi au avut la bază astfel de elemente, iar
progresele făcute de omul preistoric și de cel antic au fost mai însemnate decât par în zilele
noastre.

Încă de acum aproape 40.000 de ani, omul a urmărit fenomenele astronomice, existând oase
pe care apar marcaje cu fazele lunii. De asemenea, putem afirma despre calendarele pe care
le folosim în prezent că au la origine calendarul Warren Field, creat acum aproximativ
10.000 de ani. De-a lungul a 6.000 de ani, acesta a fost modificat constant, pentru ca fazele
lunii și anul solar să rămână sincronizate. Există multe alte construcții de acest fel în întreaga
lume, apărute încă dinaintea primelor civilizații umane, care arată cât de mare a fost interesul
omului pentru ceea ce se află în stele.Ultimii 25 de ani ne-au schimbat radical percepția cu
privire la omul preistoric, prin prisma artefactelor astronomice în diverse zone ale lumii.
Chiar și omul preistoric avea cunoștințe de matematică și de astronomie, diverse fenomene
fiind înțelese încă de atunci. La acea vreme, însă, este mai indicat să vorbim de
arheoastronomie, care este mai degrabă tratează simbolistica și interpretările culturale ale
fenomenelor astronomice întâlnite. Drumul către stele a fost imaginat încă de acum
aproximativ 15.000 de ani, conform unor estimări, prin prisma ”vânătorii cosmice”. Acest
concept reprezintă o serie de mituri în care un animal vânat, de obicei un urs sau un elan,
este rănit, iar după moarte, acesta ajunge în cer, unde se transformă în cele patru stele ce
formează patrulaterul Carului Mare. Uneori, oamenii ”au ajuns” ei înșiși între stele, fiind de
obicei, asociați cu cele două stele ce formează ”mânerul” Carului Mare.

Prima civilizație ce a studiat astronomia așa cum o știm în lumea occidentală de astăzi este
cea babiloniană. Aceștia au aplicat principii matematice pentru a ilustra diferența duratei
zilelor de-a lungul anului solar. În timpul domniei lui Nabonassar (747 – 733 î.e.n.) s-au
făcut cele mai mari progrese în domeniul astronomiei, descoperindu-se, printre altele, ciclul
de 18 ani al eclipselor lunare. Progresele făcute în Mesopotamia au reprezentat baza
astronomiei din Grecia antică, din astronomia indiană clasică, din cea islamică, dar și din cea
a Europei de vest.

Egiptenii oferă încă o dovadă importantă cu privire la dezvoltarea astronomiei, încă de acum

5000 de ani. Piramidele construite de aceștia erau aliniate după Steaua Polară, atunci steaua
Thuban, din constelația Draco. Astronomia era importantă și în ceea ce privește sărbătorile
egiptenilor. De asemenea, chinezii țineau jurnale foarte amănunțite cu privire la observațiile
astronomice pe care le făceau, începând de acum 2600 de ani și continuând până în secolul
al XVII-lea, când astronomia vestică și telescopul au ajuns aici. Chinezii erau capabili să
prezică eclipsele cu precizie.

Grecii antici și-au dezvoltat astronomia ca o ramură a matematicii, ducând-o la un nivel

foarte complex. Aceștia dezvoltaseră încă de acum 2400 de ani un model care arată cum se
rotesc planetele. Plato și Aristotel au fost mai puțin interesați de aspectele matematice ale
astronomie, concentrându-se pe filozofie. Plato descria Universul ca un corp sferic divizat în
cercuri, pe care planetele se roteau în jurul Pământului, antrenate de un ”suflet al lumii”, în
vreme ce Aristotel vedea Universul ca pe un corp alcătuit din sfere concentrice; modelul
cosmologic elaborat de acesta a fost dominant, în diverse forme, până în secolul al XVI-lea.
Prima încercare de folosire a unui sistem heliocentric îi aparține lui Aristarchus din Samos,
deși doar fragmente din descrierea sa au supraviețuit.

Probabil cel mai faimos artefact din astronomia greacă îl reprezintă mecanismul

Antikythera, un dispozitiv mecanic de observație astronomică. Acesta este primul strămoș
al calculatorului astronomic, fiind renumit pentru folosirea unui diferențial, despre care se
credea că a fost inventat abia în secolul al XVI-lea. De asemenea, dimensiunile pieselor îl
aduc la același nivel de complexitate cu cel al unui ceas din secolul al XVIII-lea.

La capitolul locuri faimoase trebuie menționat și Stonehenge, unul dintre cele mai cunoscute
locuri din Marea Britanie. Ansamblul de pietre dăinuie de aproximativ 5000 de ani și a jucat
rol de calendar astronomic în perioada preistorică, având încă multe enigme pentru oamenii
de știință.Drumul către stele se va materializa doar milenii mai târziu, dar asta nu înseamnă
că omul preistoric și cel antic nu și-au ațintit privirile către bolta cerească, visând la călătoria
în spațiu. Încă de la mitul vânătorii cosmice avem ideea că omul ar putea ajunge în spațiu, cu
mult înainte de inventarea scrisului sau a altor științe.
 REFERAT
LA FIZICĂ

TEMA
Conceptii moderne despre provenienta sistemului solar

Bacalu Mihai
Clasa a XII-a „A”

Formarea și evoluția Sistemului Solar este estimată că ar fi început acum 4,55 - 4,56

miliarde de ani, prin colapsul gravitațional al unei mici părți dintr-un uriaș nor molecular.
Cea mai mare parte din materiaapărută în urma colapsului s-a adunat în centru,
formând Soarele, în timp ce restul materiei s-a aplatizat sub forma unui disc protoplanetar
din care s-au format planetele, sateliții, asteroizii și alte corpuri cerești mai mici
din Sistemul Solar.

Acest model larg acceptat de apariție , cunoscut sub numele de ipoteza nebulară, a fost
dezvoltat pentru prima oară în secolul al XVIII-lea de Emanuel Swedenborg, Immanuel
Kant și Pierre-Simon Laplace. Dezvoltarea ulterioară a acestui concept a interacționat cu o
varietate de discipline științifice, inclusiv astronomie, fizica, geologie și planetologie.
Începând cu epoca cuceririi spațiului cosmic din anii 1950 și odată cu
descoperirea planetelor extrasolare în anii 1990, ambele modele au fost contestate și
reformulate astfel încât să se țină seama de noile observații.
Ipoteza nebulară susține că sistemul solar s-a format din colapsul gravitațional al unui
fragment dintr-un nor molecular gigant. Norul avea o mărime de 20 pc,[1] în timp ce
fragmentele aveau aproximativ 1 pc (câțiva ani lumină) .[2] Colapsul în continuare al
fragmentelor a dus la formarea unui miez dens cu mărimea de 0,01 - 0,1 pc (2.000 -
20.000 UA).[note 1][1][3] Unul dintre aceste fragmente în colaps (cunoscut sub numele
de nebuloasa presolară) ar fi format ceea ce a devenit Sistemul Solar.[4] Compoziția din
această regiune, cu o masă puțin peste cea a Soarelui a fost aproximativ aceeași cu cea a
Soarelui de astăzi, cu hidrogen, împreună cu heliu si urme de litiu produse
de nucleosinteza Big Bang-ului, formând aproximativ 98% din masa acestuia.[5] Restul de
2% din masă a constat în elemente mai grele care au fost create de nucleosinteza din
generațiile anterioare de stele.[6] În viață târzie a acestor stele, au ejectat elemente mai
grele în mediul interstelar.[7]

Despre planetele diferite din Sistemul Solar se crede ca s-au format din nebuloasa solară,
nor în formă de disc format din gaze și praf ramase de la formarea Soarelui.[8] Metoda
acceptată în momentul actual prin care planetele s-au format este cunoscut sub numele
de acreție, în care planetele au început sub formă de boabe de praf pe orbită în jurul
protostelei centrale. Prin contact direct, aceste boabe s-au format în pâlcuri de până la 200
metri în diametru, care, la rândul său, s-au ciocnit pentru a forma corpuri mai mari,
(planetezimale), de ~ 10 km în diametru.[9] Acestea au crescut treptat în continuare, prin
coliziuni, cu câțiva centimetri pe an pe parcursul următoarelor câteva milioane de ani.[9]
 REFERAT
LA FIZICĂ

TEMA
Evolutia stelelor

Bacalu Mihai
Clasa a XII-a „A”

Tot ce ne înconjoară şi toate elementele din care suntem formaţi, exceptând hidrogenul şi heliul,
plus urme de litiu şi beriliu, a fost produs cândva de stele. Noi am făcut parte cândva dintr-o stea, iar
moartea sa a făcut posibilă existenţa noastră.
 
 
Povestea naşterii şi dispariţiei stelelor este şi povestea originii elementelor, ca şi a luptei materiei
împotriva gravitaţiei, o luptă pe care aceasta din urmă o câştigă întotdeauna.

La începuturile Universului, singurele elemente apărute au fost cele foarte uşoare. Abia după
apariţia primelor stele au început a fi produse elemente mai grele, prin nucleosinteză – procesul
fuziunii nucleelor din interiorul stelelor.

Prima generaţie de stele s-a stins demult. Densitatea materiei era mai mare, norii de gaz primordial –
mai întinşi, iar hidrogenul din belşug, astfel se presupune ca aştrii formaţi au fost mai mari, au ars
repede şi au împrăştiat în jur elemente mai grele, creând condiţiile apariţiei următoarei generaţii de
stele, mai puţin dramatice.

Toate stelele încep să prindă viaţă în mod similar. Diferenţa apare în evoluţia lor ulterioară şi mai
ales în modul în care sfârşesc.

Începutul

Întâi avem un nor molecular gigant. Cei obişnuiţi au în jur de 100 a.l. (ani-lumină) în circumferinţă
şi înglobează cam 6 milioane de mase solare. Trebuie precizat faptul că în general stelele iau naştere
în zone galactice bogate în materie, apărând în grupuri mai degrabă decât individual (bineînţeles,
timpul şi locul sunt interpretate ca atare, la scară astronomică).

Norii moleculari sunt continuu modelaţi şi influenţaţi de legăturile gravitaţionale dintre ei. Dacă
iniţial densitatea norului este atât de mică, încât tendinţa acestuia de a colapsa sub propria greutate
este uşor învinsă de turbulenţele din interior, aceste influenţe la scară mare pot declanşa contracţia.
Norul molecular începe să colapseze în întregime sau doar în anumite zone. Forţa gravitaţională,
datorită concentrării masei, devine mai puternică. Uriaşa masă de gaz se va fragmenta în timp în nori
cu mase stelare, ce vor continua condensarea până la formarea de protostele.

Ca toate procesele ce ţin de evoluţia stelelor, rata de naştere a unei stele depinde de masă. Cu cât
avem o masă mai mare, cu atât steaua se formează mai rapid. Soarelui i-a luat în jur de 10 milioane
ani să se nască, în schimb pentru mase de zece ori mai mari nu este nevoie decât de 100.000 ani.

Protosteaua

Comprimarea norului de materie face ca temperatura să crească, ca urmare a fricţiunii dintre

moleculele de gaz. Energia este radiată în timpul colapsului. La un moment dat însă nucleul va
deveni adiabatic opac, căldura începe să fie în mare parte păstrată în centru, încălzindu-se tot mai
tare şi astfel apărând protosteaua. Opacitatea apare ca urmare a creşterii densităţii, materia se
aglomerează, iar fotonii nu mai pot scăpa uşor. Nucleul se va încălzi tot mai mult, iar când
temperatura va atinge 10 milioane de grade Kelvin, hidrogenul începe să fuzioneze. În acest moment
avem o stea.

Dacă protosteaua va avea o masă mai mică de 0,08 mase solare, temperatura internă nu va creşte
niciodată îndeajuns ca fuziunea hidrogenului să aibă loc. Acestea sunt stele ratate, denumite pitice
brune. Ele se situează undeva între stele şi planetele gazoase (cum este Jupiter). Emit energie, însă
nu datorită fuziunii din nucleu, ci contracţiei gravitaţionale. 

Secvenţa,principală
Odată ajunsă în secvenţa principală (perioada de viaţă), stelele se află în echilibru atâta vreme cât
vor avea combustibil. Tendinţa de colaps datorită atracţiei gravitaţionale este balansată de presiunea
internă dată de procesele de fuziune. Odată cu fuziunea apare şi vântul stelar. Unele stele, de obicei
cele foarte active, mari şi fierbinţi, au un asemenea vânt stelar încât spulberă discul de materie din
jur şi fac imposibilă formarea planetelor. 

Soarele are un vânt solar echivalent cu 10-14 din masa sa anual sau 0,01 din masă pe toată perioada
existenţei sale. Însă stele de peste 50 de mase solare pot avea un vânt stelar de ordinul a 10-5,
pierzând în timpul secvenţei principale jumătate din masa lor! 

Stelele din secvenţa principală se împart în clase spectrale ce depind în principal de masa stelei (vezi
tabelul de mai jos). Masa determină temperatura, dimensiunea, reacţii anume, culoarea, precum şi
modul de viaţă. Cu cât este mai mare, este mai fierbinte şi are o durată de viaţă mai scurtă.
 REFERAT
LA FIZICĂ

TEMA
Cercetarile spatiului cosmic si rolul acestuia in dezvoltarea societatii

Bacalu Mihai
Clasa a XII-a „A”

Omul e o specie nemaipomenita. Nimic nu-l sperie, nici imensitatea spatiului cu care se lupta, nici grelele
probleme tehnice ce stau in calea aventurii sale. Merge inainte, nestiind insa ce il asteapta. Binecuvantata
nestiinta, caci, daca am sti, poate ne-am descuraja, pe cand, asa, faptul ca nu stim inca daca spatiul este finit
sau ba ne ajuta sa credem ca, undeva, exista o granita pe care, candva, o vom putea atinge. Si spre care
tindem mereu, ne spune Mihaela Stanescu.

In primul rand… cum sa spun? Am putut! Un lucru indelung visat (de cei indrazneti, fireste), apoi studiat la
nivel teoretic de toata floarea cea vestita a astrosavantilor, apoi chemat la realitate, dar initial esuat. Apoi,
intr-o zi, a cazut vestea-bomba: cineva a reusit. A reusit sa trimita un satelit in spatiul cosmic. Era unul dintre
ACELE momente ale istoriei!
 

Sputnik, satelitul care ne-a schimbat viata 

Evenimentul s-a petrecut la 4 octombrie 1957. Scurt si sec, fosta URSS a lansat dincolo de atmosfera Terrei
– pentru prima oara cu succes – un mic vehicul spatial, o sfera prevazuta cu patru antene lungi: primul
satelit artificial, Sputnik 1. Ma rog, pentru americani, faptul ca Rusia sovietica era cea care reusise a produs
dezamagire, frustrare, sentimentul esecului. Pentru sovietici, in schimb, a fost un triumf. Dar pentru noi,
ceilalti? Pai, daca pe lume ar exista cu adevarat solidaritate, izbanda ar fi fost a intregii umanitati. Asta intr-o
lume ideala, bineinteles. In lumea reala, probabil ca fiecare tara a privit evenimentul prin prisma propriilor
interese. Ceea ce ramane important este insa faptul ca reusita a schimbat profund numeroase lucruri, intr-un
mod de care abia astazi devenim constienti. Mai multe tari au inceput de atunci sa puna pe roate propriile
capacitati de cercetare a spatiului. 

Este un fenomen care continua si azi. Daca, initial, in competitia pentru cucerirea spatiului cosmic nu se
aflau, practic, decat doi concurenti – SUA si URSS –, ulterior tarile europene au venit tare din urma, unindu-
si finalmente fortele pentru a crea Agentia Spatiala Europeana. Iar azi, noi pretendenti,
precum Japonia si India, intra in competitie, contribuind prin stradaniile, esecurile si reusitele lor la mersul
inainte al intregului pluton. Studiind retrospectiv situatia, analistii politici si economici incep sa inteleaga abia
acum, fascinati, impactul uimitor pe care l-a avut lansarea lui Sputnik 1 asupra vietii oamenilor. In afara de
URSS, evenimentul a avut o influenta nebanuit de mare in SUA. Cele doua mari puteri mondiale se aflau
in plin Razboi Rece, iar competitia pentru cucerirea spatiului cosmic avea sa devina o parte importanta a
conflictului cultural, tehnologic, ideologic si politic dintre ele. In fosta URSS, faptul ca „reusise sa le-o ia
inainte americanilor“ conta enorm. Pentru un popor inca traumatizat de razboi, cu pierderile imense pe cale le
adusese acesta, si speriat de amenintarea militara reprezentata de SUA, reusita lansarii lui Sputnik 1 a fost
resimtita ca o dovada, puternic incurajatoare, a capacitatilor stiintifice si tehnice ale URSS. Ofensiva
americana In SUA, vestea a produs o mare ingrijorare atat in randul comunitatii oamenilor de stiinta si
militarilor, cat si la nivelul populatiei intregi. Pana atunci, americanii nu se indoisera ca ei detineau
suprematia, ca le erau superiori rusilor in toate privintele, inclusiv in domeniul tehnico-stiintific. Si, deodata,
iata ca „rusii astia“ izbuteau ceva nemaivazut, ceva ce avansata tehnica americana nu reusise inca. Brusc,
sentimentele fata de inamicul de peste Ocean s-au schimbat: teama a devenit mult mai mare decat
dispretul. Presedintele american Dwight D. Eisenhower s-a prefacut, in public, a nu da prea mare
importanta evenimentului. Dar, in sinea lui, a inteles foarte bine insemnatatea a ceea ce se petrecuse.
URSS, o superputere nucleara, reusise, nici mai mult, nici mai putin, decat sa-si stabileasca un avanpost la
cateva sute de kilometri deasupra Pamantului, adica si deasupra capetelor americanilor! La 11 zile dupa
marea intamplare, Eisenhower a convocat o intalnire a 14 dintre cei mai valorosi specialisti americani,
ingineri si oameni de stiinta. S-a dezbatut indelung problema suprematiei tehnice in competitia spatiala (cu
implicatii militare) ruso-americana. Unul dintre participanti, Edwin Land, inventatorul aparatului
Polaroid, a subliniat apasat diferenta dintre Rusia sovietica, unde stiinta „era vazuta ca un mod de viata“,
copiii fiind crescuti in spiritul interesului pentru stiinta si pentru progresul tehnologic, si SUA, unde
societatea era preocupata mai degraba sa se bucure de prosperitatea epocii postbelice. Rezolutia acestei
intalniri a fost una vizionara: era nevoie de o reforma in domeniul educatiei, in sensul stimularii interesului
pentru stiinta in randul tinerimii americane. Au fost luate, desigur, si masuri mai rapide, desi tot cu bataie
lunga. NASA, agentia spatiala americana, isi datoreaza existenta lui Sputnik 1, caci a fost creata chiar in anul
care a urmat lansarii acestuia (1958), cu scopul de a pune la punct un program coerent de explorare a
spatiului, astfel incat americanii sa-i poata ajunge si depasi pe rusi in acest domeniu. Dar influenta s-a extins
mult dincolo de cercetarea spatiala. 

National Defense Education Act, lege promulgata de presedintele Eisenhower in acelasi an 1958, a
schimbat profund felul cum era sprijinita cercetarea stiintifica in SUA. In anii imediat urmatori lansarii lui
Sputnik 1, s-a infiintat un numar record de institute de cercetare si de catedre stiintifice in universitati, cu
scopul de a creste viitoarele generatii de savanti. In 15 ani, numarul tezelor de doctorat in stiinta a
crescut, in SUA, de patru ori. Acelasi act a modificat fundamental felul in care era predata stiinta in scoli,
iar ca o consecinta a acestui fapt, a inspirat noi abordari in religie. Daca, pana atunci, spre a nu-i ofensa pe
adeptii diferitelor credinte si a nu crea disensiuni sociale, in scolile americane nu se insista prea mult asupra
lui Darwin si asupra teoriilor evolutioniste, odata cu cu lansarea noului program, lucrurile s-au schimbat. S-a
impus o abordare mult mai pragmatica si in acord cu teoriile evolutioniste asupra vietii, fapt ce a dus la un
contraatac din partea adeptilor creationismului, generand noua teorie a designului inteligent.  De aceasta se
leaga un mare numar de cercetari in genetica si biochimie care au impins cu putere inainte cunoasterea in
domeniu. Daca SUA sunt azi privite, de catre multi oameni de stiinta, drept tara cu cele mai bune dotari in
materie de tehnica si cu cele mai bune oportunitati de cercetare, asta se datoreaza intai de toate Sputnik-ului.
Asa-i istoria, perversa. Iar, consecutiv, evidenta ca atatea alte tari si-au dezvoltat institute de cercetari in cele
mai avansate domenii a fost, in mare masura, generata de faptul ca, in urma cu o jumatate de veac, o minge
de metal cu patru antene lungi a tasnit in spatiu dintr-un loc pe atunci secret din stepele Kazahstanului, loc
cunoscut azi drept cosmodromul de la Baikonur.   

Ce se afla deasupra noastra? In urma cu o jumatate de secol, spatiul cosmic era un loc vast si linistit; ce
spun eu?, era insasi imaginea imensitatii si a linistii desavarsite. Azi, sonde spatiale, sateliti artificiali si nave
cosmice il strabat in toate directiile, iar printre toate acestea pluteste o gramada de gunoi spatial – de la
sateliti dezafectati, la bucati de metal smulse din carcasele unor nave si ramase acolo sus. Deci ce e pe acolo,
pe sus? La ora aceasta exista aproximativ 860 de sateliti in functiune, aflati in proprietatea a peste 40
de tari. Jumatate dintre ei apartin SUA. Aproximativ o cincime sunt sateliti militari. Ceilalti – marea
majoritate – sunt destinati supravegherii fenomenelor naturale (fapt ce permite previziunile meteorologice si
avertizarile in cazul dezastrelor naturale) si telecomunicatiilor, in special televiziunii. Pana in anii ‘90,
satelitii de telecomunicatii erau larg utilizati in telefonie, facilitand transmisiile pe distante lungi; azi, se
folosesc pe scara larga retele terestre din fibre optice, comunicatiile telefonice cu ajutorul satelitilor fiind
restranse la zone unde nu exista asemenea retele sau unde acestea au fost avariate.  

Cu adevarat uluitoare este sensibilitatea acestor sateliti. Cei meteo, de pilda, pot inregistra schimbari la
scara milimetrica in relieful vulcanilor, schimbari care, adesea, anunta eruptii. In ceea ce priveste satelitii
militari, desi performantele lor sunt tinute secrete, expertii banuiesc ca acestia pot identifica obiecte de
aproximativ 20 cm de la inaltimi de 400-500 km.  Spatiu pentru toti In intreaga lume, odata cu incontesta-
bilele progrese facute de om in cucerirea spatiului cosmic, domeniul a patruns adanc in cultura populara. De
la bancurile cu cosmonauti si pana la benzile desenate, de la desene animate pana la romane SF, toate
celebreaza, in felul lor, patrunderea omului in spatiul enorm ce se intinde dincolo de atmosfera Pamantului.
Nenumarate filme aduc in scena personaje extraterestre, nave cu dotari sofisticate (si cu performante uneori
dincolo de realitatea posibila), batalii galactice si arme fanteziste. Construirea modelelor de rachete la scara
redusa e un hobby infloritor si pana si muzica s-a inspirat din calatorii imaginare intra- si intergalactice, dand
nastere unui curent numit space rock. Dar trebuie sa recunoastem ca imaginatia a luat-o mereu inaintea
stiintei: unele dintre cele mai remarcabile opere de fictiune au fost scrise in secolul al XIX-lea, pe vremea
cand omul doar visa la calatorii in Cosmos (de altfel, destule filme SF de succes sunt inspirate din opere
literare aparute cu multa vreme inainte). De la Pamant la Luna, a lui Jules Verne, ramane o capodopera a
genului, iar povestile cu extraterestri ale lui H.G. Wells sunt si ele marturiile unei aspiratii nepotolite a
omului: de a cunoaste ce se afla dincolo de Terra si de imediata ei vecinatate, in largul necuprins al
Cosmosului.
Cursa spatiala
 Asa a fost numita competitia pentru cucerirea spatiului cosmic desfasurata cu aproximatie intre 1957 si 1975
intre cei doi mari adversari: SUA si URSS. Cat de stransa a fost lupta se poate vedea bine din succesiunea
rapida a evenimentelor. Rusii si americanii literalmente isi suflau in ceafa unii altora, intr-o intrecere acerba,
in care cand unii, cand ceilalti reuseau pentru scurt timp sa o ia putin inainte, pentru ca aproape imediat sa fie
ajunsi din urma si apoi depasiti. Azi, lucrurile s-au schimbat fundamental: americanii si rusii au ajuns sa
colaboreze in cadrul unor misiuni comune, iar daca mai exista, totusi, o cursa pentru cucerirea spatiului,
participantii la ea sunt mult mai numerosi. Insa colaborarea pare sa devina, treptat, mai importanta decat
competitia. Statia Spatiala Internationala e o dovada tangibila. 

1957, 4 octombrie.  A fost lansat Sputnik 1, primul satelit artificial, realizat de o echipa de cercetatori din
fosta URSS. Initial, acestia lucrau la o racheta de lupta, dar, intrucat americanii isi anuntasera intentia de a
lansa un satelit artificial, si-au redirectionat eforturile, din dorinta de a fi primii. Si au reusit. 
1957, 3 noiembrie.  A iesit in spatiu Sputnik 2, satelitul care o avea la bord pe catelusa Laika, prima
vietuitoare ajunsa pe orbita Pamantului. Din nefericire, cosmonauta canina a murit din pricina stresului si a
supraincalzirii la putin timp dupa ce a ajuns in spatiu. 
1958, 31 ianuarie.  A fost lansat primul satelit american, cunoscut ca Explorer 1 (denumirea oficiala fiind
1958 Alpha).   
1958, 18 decembrie. Lansarea primului satelit american de comunicatii, Project SCORE. La cateva zile
dupa eveniment, satelitul a transmis lumii un mesaj de Craciun din partea presedintelui american Dwight D.
Eisenhower. 
1959, 4 ianuarie. URSS a lansat sonda spatiala Luna 1, prima care a reusit sa ajunga in apropierea Lunii. 
1959, 12 septembrie. O a doua sonda lansata de URSS, Luna 2, coboara, pentru prima data in istorie,  pe
suprafata selenara.  1960, 19 august. Doi „caini spatiali“ sovietici, Belka si Strelka, au petrecut o zi intreaga
in spatiu, in timpul unui zbor orbital, la bordul vehiculului Korabl-Sputnik 2(Sputnik 5). Ei au fost insotiti
de un iepure, 42 de soareci, doi sobolani, un numar oarecare de muste si cateva plante si ciuperci. „Toata
lumea“ a supravietuit experientei spatiale si s-a intors cu bine pe Pamant. Experimentele cu caini au fost o
parte importanta a programelor spatiale sovietice, ca pregatire pentru zborurile cu echipaj uman. 
1960. Uniunea Sovietica a lansat  sonde spatiale cu destinatia Venus si Marte. 
1961, 12 aprilie. Astronautul sovietic Iuri Alexeevici Gagarin a devenit primul om care a calatorit in
spatiul cosmic, zburand cu nava Vostok-1. Aceasta a evoluat pe orbita Pamantului timp de 108 minute.
Evenimentul a avut un rasunet extraordinar. In Rusia, reusita a fost celebrata, oficial, printr-o parada
fastuoasa, dar si oamenii de rand au luat parte, in felul lor, la bucuria comuna si totul s-a transformat intr-o
mare sarbatoare populara: oamenii dansau si cantau pe strazi, se imbratisau si se felicitau unii pe altii
(petrecere in stil rusesc, ce mai!). Gagarin, pe atunci in varsta de 27 de ani (si care fusese avansat de la gradul
de locotenent-major la cel de maior chiar in timpul zborului sau spatial), a devenit nu numai erou al Uniuniii
Sovietice, ci si una dintre cele mai cunoscute personalitati ale lumii. Ziua de 12 aprilie este sarbatorita in
Rusia in fiecare an. Incepand din 2001, si alte tari celebreaza evenimentul, organizand Noaptea lui Iuri (Yuri's
Night) in diferite orase ale lumii si pe Statia Spatiala Internationala. 1961. Presedintele american John. F.
Kennedy a anuntat initierea programului Apollo, o serie de misiuni ce aveau ca finalitate debarcarea omului
pe Luna. 
1962, 14 decembrie. Sonda Mariner 2, lansata din SUA, este primul vehicul spatial care a ajuns in
apropierea planetei Venus. Misiunea nu a atras prea mult atentia publicului, deoarece sonda, neavand la bord
camere de luat vederi, nu a transmis imagini; a furnizat insa date de mare interes stiintific despre planeta
studiata. 
1965, 18 martie. Astronautul sovietic Alexei Leonov a realizat prima iesire in spatiu in exteriorul navei
(Voskhod 2). Misiunea era gata-gata sa se incheie cu un dezastru: Leonov abia a reusit sa reintre in nava, iar
din cauza functionarii defectuoase a unei rachete de franare, vehiculul a revenit pe Pamant la 1.600 de
kilometri departare de punctul de aterizare.  
1965. Mariner 4, lansat de Statele Unite, a fost primul vehicul care a reusit sa se apropie de planeta Marte si
a transmis imagini neasteptate ale acesteia. 
1969, 21 iulie. Primii oameni pasesc pe Luna. Ei sunt astronautii americani Neil Armstrong si Buzz Aldrin,
din cadrul misiunii Apollo 11, care il includea si pe Michael Collins.  500 de milioane de oameni din intrega
lume au urmarit evenimentul. A fost unul dintre marile momente ale istoriei umanitatii, iar cuvintele rostite
de Neil Armstrong („Un pas mic pentru om, un salt urias pentru omenire“) nu par catusi de putin
exagerate in raport cu importanta evenimentului.  

1971. Sonda spatiala sovietica Venera 7 este cel dintai vehicul care a coborat pe Venus. Ulterior, Venera 9 a
transmis primele imagini de pe suprafata altei planete decat Terra. 
1971. Mars 3, lansata de URSS, coboara pe Marte, fara a transmite insa imagini. 
1971, 7 iunie. Devine operationala prima statie spatiala, Saliut-1, apartinand URSS. 
1973. SUA pun si ele in functiune prima lor statie spatiala, Skylab, care va ramane pe orbita pana in 1979. 
1974. Statele Unite lanseaza Mariner 10, singurul vehicul care a zburat spre planeta Mercur. 
1974. Este infiintata Agentia Spatiala Europeana (ESA), o organizatie interguvernamentala destinata
explorarii spatiului cosmic. Numarul de state-membre ale ESA este, la ora actuala, de 17. Cartierul general al
organizatiei se afla la Paris, iar baza de lansare – la Kourou, in Guyana Franceza (America de Sud).  
1975. Sonda americana Viking amartizeaza si transmite primele imagini de pe Marte. 
1988. Lansarea primei rachete a Agentiei Spatiale Europene,  Ariane 4, in cadrul unui program inceput in
1983.  
1993. Este anuntata public intentia mai multor agentii spatiale de a construi o Statie Spatiala
Internationala (ISS), ca parte a cooperarii internationale in domeniul explorarii spatiului. Statia este inca in
curs de asamblare si reprezinta un proiect comun, care implica SUA, Rusia, Japonia, Canada si Agentia
Spatiala Europeana. Agentia Spatiala Braziliana si Agentia Spatiala Italiana participa la proiect in baza unor
contracte separate cu NASA. China si-a anuntat si ea intentia de a lua parte la proiectul ISS.  ISS se roteste in
jurul Pamantului la altitudinea de aproximativ  300 km, cu o viteza medie de 27.744 km/h. Este un urias
laborator de cercetare, in care echipele de astronauti se succed pentru a desfasura misiuni specifice. Primul
echipaj a sosit in anul 2000, iar de atunci statia a fost „locuita“ continuu. Mai nou, ea gazduieste si turisti
spatiali, primul dintre acestia fiind americanul Dennis Tito, care, in 2001, a petrecut cateva zile la bordul
statiei. Turismul spatial devine astfel o noua si interesanta directie de dezvoltare in domeniul zborurilor
spatiale.

REFERAT
LA FIZICĂ
 TEMA
Descoperirile fizicii in secolul XX

Bacalu Mihai
Clasa a XII-a „A”

Secolului XX a adus începutul unei revoluții în fizica. Teoriile lui Newton s-au dovedit a nu fi
corecte în toate împrejurările. Mecanica cuantică a arătat că legile de mișcare nu sunt corecte la
scară mică, şi, mai mult, relativitatea generală a demonstrat că mediul fix spațiu-timp, pe care se
baza atât mecanica newtoniană cât și relativitatea specială, nu este conform cu realitatea.
In 1904, Thomson a propus primul model al atomului, cunoscut sub numele de modelul budinca de
prune. (Existența atomului a fost propusă în 1808 de către Dalton.)
În 1905, Einstein a formulat teoria relativității speciale, unificând spațiul și timpul într-o singură
entitate, spațiu-timp. Relativitatea prevede o transformare diferită între sistemele de referință faţă de
mecanica clasică, necesitând dezvoltarea mecanicii relativiste ca un înlocuitor pentru mecanica
clasică. La viteze mici (relative), cele două teorii dau aceleaşi rezultate. În 1915, Einstein a
extins teoria relativității restrânse pentru a explica gravitaţia cu ajutorul teoriei generale a
relativității, care înlocuiește legea lui Newton a gravitației. Pentru mase și energii mici, cele două
teorii dau aceleaşi rezultate.
În 1911, Rutherford a dedus din experimentele de împrăştiere existența unui nucleu atomic
compact, cu constituienţi încărcaţi pozitiv denumiţi protoni. Neutronii, ceilalţi componenţi nucleari,
neutri, au fost descoperiţi în 1932 de către Chadwick.
Începând din 1900, Planck, Einstein, Bohr, și alții au dezvoltat teorii cuantice pentru a explica
diferite rezultate experimentale care păreau aberante, prin introducerea nivelulelor de energie
discrete. În 1925, Heisenberg și Schrödinger au formulat mecanica cuantică, care a explicat
teoriile cuantice precedente. În mecanica cuantică, rezultatele măsurătorilor fizice sunt în mod
inerent probabilistice. Teoria descrie calculul acestor probabilități. Aceasta descrie cu succes
comportamentul materiei la scale mici ale distanțelor.
Mecanica cuantică a furnizat, de asemenea, instrumentele teoretice pentru fizica materiei
condensate, care studiază comportamentul fizic al solidelor și lichidelor, inclusiv fenomene cum ar
fi structurile de cristal, semiconductivitatea, și supraconductibilitatea. Printre pionierii fizicii
materiei condensate este şi Bloch, care a creat o descriere cu ajutorul mecanicii cuantice a
comportamentului electronilor în structuri de cristal, în 1928.
În 1929, Edwin Hubble a publicat descoperirea sa conform căreia viteza cu care galaxiile se
depărtează este corelată în mod pozitiv cu distanța lor. Aceasta este baza pentru înțelegerea faptului
că universul se extinde.
În 1937, Tesla contestă teoria relativității a lui Einstein, anunțând o teorie dinamică a gravitației și
susținând că un câmp de forță este un concept mai corect, pe baza acestuia explicând curbura
spațiului. Din păcate, teoria nu a fost niciodată publicată, dar Tesla pare să fi dezvoltat o teorie
despre undele gravitaționale.

În timpul celui de al doilea război mondial, cercetările au fost direcţionate către fizica nucleară,
pentru a crea o bombă nucleară. Efortul echipei germane, condusă de Heisenberg, nu a avut succes,
dar Proiectul Manhattan Allied şi-a atins obiectivul. În America, o echipă condusă de Fermi a
realizat prima reacție nucleară în lanț provocată de om, în 1942, iar în 1945 primul exploziv nuclear
din lume a fost detonat în Alamagordo, New Mexico.
Teoria câmpului cuantic a fost formulată pentru a extinde mecanica cuantică astfel încât să fie în
concordanță cu teoria relativității restrânse. Aceasta a obținut forma sa modernă în 1940, prin munca
lui Feynman, Schwinger, Tomonaga, și Dyson. Ei au formulat teoria electrodinamicii cuantice, care
descrie interacțiunea electromagnetică.
Teoria câmpului cuantic a oferit cadrul general pentru fizica particulelor moderne, care studiază
forțele fundamentale și particulele elementare. În 1954, Yang și Mills au dezvoltat o clasă de teorii
gauge, care a oferit cadrul pentru Modelul Standard. Modelul Standard, care a fost finalizată în
1970, descrie cu succes aproape toate particulele elementare observate până în prezent.
REFERAT
LA FIZICĂ

TEMA
 Evolutia tabloului stiintific al lumii

Bacalu Mihai
Clasa a-XII-a „A”

Esenţa, conţinutul şi clasificarea tabloului ştiinţific al lumii:

O componentă de bază a temeliilor ştiinţei este tabloul ştiinţific al lumii.  Termenul de “ tablou al

lumii” a fost folosit pentru prima oară de fizicianul german Herz. El definea tabloul fizic al lumii
drept ansamblu de imagini ale obiectelor din care se pot obţine pe cale logică informaţii despre
activitatea acestora. Terminul nominalizat a fost utilizat pe larg şi de alt fizician german Max
Planck, care înţelegea prin tabloul fizic “imaginea lumii” formată în ştiinţa fizică. În literatura
filosofică noţiunea de tablou ştiinţific s-a extins în anii 60-70 ai sec. al XX-lea.

Prin tablou ştiinţific al lumii se subînţelege un sistem de reprezentări despre însuşirile şi legităţile
realităţii naturale şi sociale care apare ca rezultat al generalizării şi sintezei noţiunilor şi principiilor
de bază ale ştiinţelor filosofice, reale şi socioumaniste. Tabloul ştiinţific al lumii care conţine
reprezentările despre structura şi dezvoltarea naturii se numeşte tablou ştiinţifico-natural al lumii, iar
cel ce cuprinnde reprezentărilor despre structura şi dezvoltarea societăţii se numeşte
tablou ştiinţifico-socioumanistic. E logic a evidenţia în această ordine de idei şi tabloul ştiinţifico-
tehnic al lumii.

Se disting şi alte tipuri de tablouri ştiinţifice ale lumii:

a) Tabloul particular-ştiinţific al lumii format pe baza cunoştinţelor unui singur domeniu al ştiinţei,

de exemplu, fizica, biologia, medicina, chimia etc. În această ordine de idei putem vorbi despre
tabloul fizic al lumii, biologic al lumii etc. Primele tablouri ale lumii au fost conturate în cadrul
filosofiei antice şi aveau ele un caracter filosofico-natural. Tabloul ştiinţific al lumii sa definitivat
abia în epoca dezvoltării furtunoase a ştiinţelor naturale, în secolele XVI-XVII (epoca lui Copernic,
Galilei şi Newton)
b) Tabloul general-ştiinţiific al lumii ţine de apariţia domeniilor integrativ-ştiinţifice (general-
ştiinţifice) ca cibernetica, informatica, sinergetica, sistemotehnica etc. Azi putem vorbi, deci, de
tabloul cibernetic al lumii, de cel informaţional, sistemic, funcţional etc.

c) Tabloul filosofic al lumii ţine de explicarea realităţii obiective prin intermediul categoriilor,

legilor şi principiilor filosofiei, cît şi prin cele mai generale şi universale unităţi (mijloace) de
cunoaştere.

Se mai poate vorbi de tabloul ştiinţific general al lumii, elementul determinant al căruia este tabloul
acelei ştiinţe care ocupă rolul de lider, despre care s-a vorbit în lecţiile precedente.

Fiecare din tablourile ştiinţifice ale lumii nominalizate mai sus cunosc o continuă (perpetuie)
evoluţie şi deci o modificare. De exemplu, tabloul fizic al lumii şi-a început “viaţa” în a II-a
jumătate a sec. al XVII-lea ca tablou mecanic al acesteia, bazat pe principiile (postulatele): lumea
este compusă din atomi indivizibili; interacţiunea lor se realizează ca o transmisiune fulgerătoare (de
o clipă) a forţei pe o linie dreaptă; atomii şi corpurile formate din ei se deplasează într-un spaţiu şi
timp absolut.

Trecerea de la tabloul mecanic al realităţii fizice la cel electro-dinamic (ultima pătrime a sec. al

XIX-lea), iar mai apoi şi la cel cuantico-relativist (prima jumătate a sec. al XX-lea) a fost însoţită de
schimbarea sistemului de principii ontologice ale fizicei. El a fost radical schimbat mai ales în
perioada devenirii fizicii cuantico-relativiste (revizuirea principiilor indivizibilităţii atomilor, a
exiztenţei spaţiului şi timpului absolut, a determinării laplasiene a proceselor fizice).

Actualmente stilul de gîndire aliniar (paradigma aliniarităţii) provocat de noile descoperirii ale
ştiinţei (teoria universală a relativităţii, teoria cuantică a cîmpului, termodinamica dezechilibrată,
cosmologia cuantică, biologia populaţionistă etc) a determinat apariţia unui nou tablou al lumii -
tabloului neliniar, sau tabloul sinergetic al lumii, bazat pe ideile “istorismului” ireversibil al
sistemului deschis, a autoorganizării acestuia prin traversarea de la haos la ordine şi
a autoacţiunei spontane a sistemului în baza intercondiţionării limitate a întregului şi părţii1.
Actualmente se poate vorbi şi despre tabloul noosferic al lumii bazat pe paradigma de dezvoltare
durabilă.

Aşadar, schimbarea radicală a tabloului ştiinţific al lumii provoacă schimbări ale strategiei de
cercetare şi întotdeauna reprezintă prin sine o revoluţie ştiinţifică.

După anologie cu tabloul fizic al lumii poate fi jalonată modificarea tabloului realităţii creat de alte
ştiinţe (chimia, biologia, medicina ş.a.). Ele deasemenea conturează tablouri ale lumii care istoric se
schimbă unul pe altul, fapt conştientizat odată cu analiza istorică a ştiinţei. De exemplu, imaginea
medicală a lumii antice se deosăbea esenţial de cea medievală, dar şi mai mult se deosebeşte ea de
cea contemporană.

Dialectica tabloului medical al lumii în procesul lui de dezvoltare istorică:

La etapa timpurie de dezvoltare a medicinei se atestă o viziune asupra tratării integrale a individului.
Platon în dialogul “Harmid” expune cuvintele lui Socrate vis-a-vis de faptul că medicii buni
promovează ideea despre imposibilitatea tratamentului doar a unui ochi. Dacă rîvniţi convalescenţa
(vindicarea) ochiului trebuie să lecuiţi capul, dar n-are sens tratamentul capului fără de menţinerea
vitalităţii întregului corp. O greşală flagrantă este separarea medicilor corpului de cei ai sufletului.

În general cel mai vehement argument care ne vorbeşte despre temelia obiectivă a comună a
cunoştinţelor filosofice şi medicale este relevant de istoria filosofiei şi a medicinii. Ambele
discipline istorice abordează unul şi acelaşi lucru - omul, filosofia însă preferă să aibă de aface cu
omul normal, căruia îi este propriu un anumit nivel de cultură, pe cînd medicina examinează omul
ce confruntă şi invinge, maladia. Este de menţionat că aceste două discipline sunt reciproc
completabile. Şi una şi alta din aceste istorii nu pot să nu recurgă la ajutorul reciproc. Cu alte
cuvinte, istoria filosofiei stipulează ştiri despre omul cu patologii, iar medicina tinde spre o
formulare a conceptului de omul sănătos, de normă, de plinitudine a cugetului şi a acţiunei
(faptei). A scrie istoria medicinii înseamnă a scrie istoria conceperii omului drept obiect de studiu
al medicinii. A scrie istoria filosofiei înseamnă a scrie istoria conceperii omului ca obiect de studiu
al filosofiei.

Paradigma antică a integrităţii omului este schimbată de cea dualistă din epoca medievală. Tabloul
medical al lumii se modifică, apar noi scheme teoretice. Obiect de studiu al medicinii devine
exclusiv corpul, evident privat de suflet. Serviciile terapeutice se separă de cele psihoterapeutice pe
un termin destul de îndelungat, ceea ce a provocat un prejudiciu substanţial pentru ambele domenii.
Dar nici corpul nu era studiat migălos, aprofundat de medicul medieval, dat fiind faptul că teoria
humorală unită (îmbinată) cu reprezentările despre trup (carne) ca bază a tuturor păcatelor a făcut
studierea corpului de prisos. Dealtfel despre aceasta se ştia destul de demult: starea sănătăţii, cşt şi
apariţia bolii se explica din perspectiva combinării celor patru lichide: sînge, limfă, fiere (bilă)
neagră şi fiere albă. Amestecul armonic (armonios) al lichidelor nominalizate asigură menţinerea şi
prelungirea unei stării bune, iar dereglarea armoniei contribui la apariţia unei stări proaste a
organismului. Sarcina medicului în condiţiile descrise era căutarea căilor pentru restabilirea
armoniei pierdute. Pentru realizarea unui asemenea obiectiv medicul folosea o multitudine de
mijloace şi metode considerate, dealtfel, utile pentru toate afecţiunile ca provocarea vomitării
(vărsării), clisme purgative, medicamente produse din sute de componente. Se vorbea şn acea
perioadă nu despre maladie (boală), nu despre particularităţile curgerii şi manifestării acesteia, dar
despre starea bolnăvicioasă a individului. 

Evoluţia tabloului medical al lumii continuă. În sec.XVII, treptat, în practica medicală se

instaurează modul de abordare sindromologic  în conformitate cu care medicul formulează concluzii
despre îmbolnăvire în baza unei sume de semne (criterii), simptome de manifestare a maladiei.

Paradigma sindromologică în medicină a fost determinată de performanţele botanicii de pe atunci.

Unul dintre fondatorii acestei construcţii teoretice a fost prietenul lui Loche
medicul T.Sidenhăm(1624-1689). Obiectul de activitate al acestui medic a fost descrierea maladiei,
impulsurile ei şi clasificarea lor.

Concomitent cu acest fapt avansat, performant e necesar de menţionat că autopsia, realizată cu

scopul depistării afecţiunei unui sau altui organ şi, deci, determinari cauzei îmbolnăvirii, n-a fost
acceptată. Autopsia dacă se şi efectua, apoi se folosea doar pentru îmbogăţirea descrierii maladiei şi
nu cu scopul analizei relaţiilor de cauză şi efect dintre afecţiunea organelor şi simptomele
bolii. Medicina anatomo-clinică urma să aibă loc, urma să se nască şi să se consolideze.
Medicina anatomo-clinică se formează la sfîrşitul sec. al XVIII-lea şi în prima jumătate a sec. al
XIX-lea. Fondatorii ei au fost medicul şi filosoful francez P.Cabanis (1757-1808), medicii francezi
Beyle şi Laennec (1781-1836). Acest pas revoluţionar - stabilirea raportului cauzal dintre rezultatele
autopsiei şi observaţiile clinice - a provocat o modificare a limbajului: limba descrierii, observării,
proprie ştiinţelor din botanice a fost înlocuită de limba, unde domina formula. Influenţată de
performanţele chimiei, medicina anatomo-clinică a transformat descrierile simptomelor maladiei în
semne, cereprezentau în sine concluzii. Aceste semne, ţinînd, probabil, mai mult de judecată decît
observaţiile senzoriale, reproduceau caracterul îmbolnăvirii mai multor pacienţi, în atitudinea cărora
descrierea în linii generale a simptomelor putea aduce la concluzia conform căreia ei ar fi fost
afectaţi de diverse îmbolnăviri.

Devenirea medicinii anatomo-clinice este determinată şi de alte cauze. De exemplu, Beyle defineşte

boala reieşind din moarte. Identificarea bolii şnfăptuită prin cercetarea (depistarea) frecvenţei,
combinării şi concordanţei simptomelor el o schimbă pe un moment fixat al autopsiei. Simptomele
patologiei dau posibilitatea de a deduce cauza apariţiei acesteia. Laennec, reieşind din aceste
postulate, privind soluţionarea problemei tuberculozei pulmonare (oftică) ajunge la concluzia că tusa
cu sînge este nu cauza bolii, dar consecinţele ei ( a bolii).

Însă nu toate maladiile au drept cauze nişte schimbări care pot fi depistate prin intermediul disecţiei
după moarte. Pentru explicarea îmbolnăvirilor de tipul numai ce nominalizat a devenit necesar
un nou model al teoriei medicale, o nouă construcţie teoretică medicală - medicina
funcţională. Tabloul medical al lumii iarăşi evoluţionează.

Temelia teoretică a medicinei funcţionale a fost pusă prin caracterizarea vieţii ce s-a efectuat în baza
cercetărilor biologice şi, medicale înguste, de exemplu, prin intermediul problemei diabetului a lui
C.Bernard: viaţa o constituie totalitatea funcţiilor ce se opun morţii. Modul de existenţă a corpurilor
vii se reduce la susţinerea principiului vieţii. Deci, în orişice maladie noi depistăm o manifestare a
devierii acestui necunoscut principiu al vieţii. Deaceea nu e cazul de a căuta legi fizice ce ar explica
boala, întrucît ele sunt neschimbătoare, inpermanente, iar totul ce este viu, totul ce funcţionează este
supus pericolului unei sumedenii de schimbări. Ne cătşnd la apropierea de vitalism investigaţiile
medicinii funcţionale au contribuit la crearea unui şir de domenii noi ale medicinei ştiinţifice, de
exemplu, a histologiei, a citologiei etc.

În fine, pentru dezvoltarea ulterioară progresivă a medicinii a fost necesar de a transforma cercetarea
experimentală a condiţiilor materiale de viaţă a oamenilor într-un scop bine determinat. În această
ordine de idei pe prim plan apare cerinţa cunoaşterii determinării: dacă principiul de viaţă, ce
constituie esenţa viului, nu este cunoscut, apoi noi putem cunoaşte şi afla doar relaţiile lucrurilor,
examinînd fenomenele drept rezultat al acestor relaţii. Direcţia medicinii ce se formează în baza
acestor premize o putem numi medicina cauzelor,  (reprezentantul ei L.Paster (1822-1895) ). În
cadrul ei se divizează două direcţii: monocauzalism şi condiţionalism. Medicina cauzelor e bazată
pe clasificarea consecventă a problemei despre organizarea vieţii oamenilor. Calea de creaţie a lui
L.Paster constituie o ascensiune lentă spre medicina omului. El cercetează din capul locului berea,
vinul, oţetul, viermile de mătasă, găinele, berbecii ca la urma urmei să înceapă prin investigaţia
turbării să se ocupe de om 2.

În această ordine de idei prezintă un interes flagrant teoria şi practica medicinei care reiese din
posibilităţile de a lămuri tot complexul calităţilor umane prin intermediul principiului teoretic unic şi
anume: calităţile care sunt prerogativa filosofiei (psihica, spiritualul) şi cele care aparţin sferii
medicinii (corporal, fiziologic). E vorba despre medicina psihosomatică. Această construcţie
teoretică pare a fi un protest împotriva medicinii bazate pe paradigma mecanică de explicare a
omului. Paradigma psihosomatică examinează nu boala, dar omul bolnav. Medicina actuală poate fi
difinită ca etapă de dezvoltare a teoriei şi practicii tratamentului, în care psihicul şi somaticul sunt
evaluate drept funcţii de interdependenţă şi interacţiune a unui sistem unic. 

Bazele filosofice ale ştiinţei 

Al treilea set al temeliilor ştiinţei îl constituie bazele filosofice ale acesteia. Includerea cunoştinţei
ştiinţifice în cultură preconizează motivarea (argumentarea ) ei filosofică. Cunoştinţa ştiinţifică se
realizează prin intermediul ideilor şi principiilor filosofice, care fundamentează postulatele
ontologice ale ştiinţei, deasemenea idealurile şi normele ei. Un exemplu caracteristic în această
ordine de idei poate deveni argumentarea de către Faradei a statutului material al cîmpurilor
electrice şi magnetice prin intermediul principiului unităţii materiei şi forţei.

Investigaţiile experimentale ale lui Faradei au confirmat ideea conform căreia forţele electrice şi
magnetice se transmit în spaţiu nu rectiliniar, nu imediat, dar pe linii cu o configuraţie diversă de la
un punct la altul. Aceste linii umplînd spaţiul în jurul sarcinilor şi surselor magnetice, acţionau
asupra corpurilor electrizate, asupra conductorilor şi magnetului. Dar forţele nu pot exista în
detaşare (izolare) de materie. Din această cauză liniile forţelor, în opinia lui Faradei, e necesar de a
le conexa de materie şi a le examina drept o substanţă specifică.

De regulă, în domeniile fundamentale de cercetare ştiinţa dezvoltată are de aface cu obiecte încă
neînsuşite atît în producere, cît şi în experienţa cotidiană. Pentru bunul simţ cotidian aceste obiecte
pot fi neconcepute şi chiar neobişnuite. Cunoştinţele nominalizate şi metodele de acumulare ale
acestora pot substanţial să nu coincidă cu normativele şi reprezentările despre lume în viziunea
cunoaşterii cotidiene a epocii istorice corespunzătoare. Deaceea tablourile ştiinţifice ale lumii
(schema obiectelor), deasemenea idealurile şi normativele structurii ştiinţei (schema metodei) nu
doar în perioada formării lor, dar şi în cele ulterioare de restructurare necesită o îmbinare cu
concepţia dominantă despre lume a unei sau altei epoci istorice, cu categoriile culturii acesteia. O
astfel de “îmbinare” este o asigurată de bazele filosofice ale ştiinţei. În componenţa lor se întrunesc
postulatele de argumentare, ideile şi principiile care asigură euristica investigaţiei. Aceste principii
de regulă îndrumează cu un scop bine determinat restructurarea structurilor normative ale ştiinţei şi
ale tablourilor realităţii, iar mai apoi sunt folosite

pentru argumentarea rezultatelor primite - ontologii noi şi noi reprezentări despre metode.

Dar coincidenţa euristicii filosofice şi argumentării filosofice nu este obligatorie. Se poate întîmpla
că în procesul de formare a noilor reprezentări cercetătorul să utilizeze unele idei şi principii
filosofice, iar mai apoi reprezentările dezvoltate de el,să obţină (capete) o altă interpretare filosofică
şi doar astfel ele să dobîndească recunoaştere şi includere în Cultură. Aşadar, bazele filosofice ale
ştiinţei sunt eterogenetice(compuse din diferite elemente deosebite). Ele permit variaţii ale ideilor
filosofice şi ale sensurilor categoriilor, ce se utilizează în activitatea de cercetare. Bazele filosofice
ale ştiinţei nu pot fi identificate cu masivul general al cunoştinţelor filosofice. Aceasta-i o axiomă.

Eterogenitatea bazelor filosofice nu exclude organizarea lor sistemică. Aici se pot evidenţia două
subsisteme: în primul rînd, cel ontologic reprezentat prin totalitatea de categorii ce servesc drept
matriţă de cunoaştere a obiectelor cercetate (categoriile “lucru”, “proprietate”, “relaţie”, “proces”,
“stare”, “cauzalitate”, “necesitate”, “întîmplare”, “timpul”, “spaţiul”,etc.), în al doilea rînd,
cel epistemologic, exprimat prin scheme categoriale, ce caracterizează procedeile de cunoaştere şi
rezultatele lor (conceperea adevărului, a metodei, a cunoştinţelor, a lămuririi, a dovezii, a teoriei, a
faptului, etc.). Ambele subsisteme se dezvoltă istoric în dependenţă de tipul obiectelor ce sunt
examinate de ştiinţă.

Deci bazele filosofice ale ştiinţei constituie în sine un sistem destul de complicat şi în curs de
dezvoltare. În acest sistem se pot evidenţia cinci tipuri de baze filosofice: ontologice, gnoseologice,
metodologice, logice şi axiologice. O importanţă deosebită o au aici bazele axiologice ale ştiinţei.
Ele includ în sine totalitatea reprezentărilor despre predestinaţia ştiinţei şi despre valorile ei pentru
om şi socium într-o perioadă concretă istorică, despre interconexiunea ştiinţei cu diferiţi factori
socioculturali (economia, arta, religia, morala, politica), despre formele şi nivelurile influenţei
acestor factori privind dezvoltarea cunoştinţelor ştiinţifice etc. 

Influenţa socioculturii asupra ştiinţei se realizează nu nemijlocit )direct), dar prin intermediul
bazelor axiologice.

În structura bazelor axiologice e logic a evidenţia bazele axiologice “interne” şi “externe”. Bazele
axiologice “externe” constituie legătura ştiinţei cu sociumul, cu diferite elemente socioculturale.
Bazele axiologice “interne”  constituie obiectivele investigaţiilor despre idealurile şi normele
cercetărilor ştiinţifice, despre limitele raţionalităţii ştiinţifice, despre admisibilul şi neadmisibilul în
ştiinţă etc.

Unii autori evidenţiază cinci tipuri istorice de raţionalitate ştiinţifică: oriental antic, antic, medieval,

clasic şi postneclasic. Clasificarea nominalizată n-are criterii speciale, este efectuată intuitiv din
punct de vedere pur istoric. Noi propunem altă clasificare, reieşind din revoluţiile ştiinţifice şi
schimbările stilului de gîndire, deasemenea a tabloului ştiinţific al lumii. Deci în cazul dat
evidenţiem tipul clasic, neclasic, postneclasic şi noosferic.

Deci ştiinţa se dezvoltă prin intermediul mecanismelor internaliste şi externaliste. Ambele

mecanisme sunt importante şi n-avem dreptul a ignora rolul unora sau altora, a absolutiza
semnificaţia unuea din ei în detrimentul altuia. Acesta-i adevărul în soluţionarea problemei în cauză,
iar noi cei ce activăm în domeniul medicinii suntem obligaţi, indiferent de locul de muncă să
depistăm permanent atît mecanismele socioculturale, cît şi cele internaliste în
dezvoltarea cunoaşterii medicale, în prosperarea practicii de tratament.

Logica şi rolul ei în activitatea medicală. 

1.
logica ca ştiinţă, obiectul, structura şi semnificaţia ei în teoria şi practica medicală. 
2.
Formele logice de gîndire şi utilizarea lor în activitatea medicală. 

a. Noţiunea.

b. Judecata.
c. Raţionamentul. 

3.
Ipoteza, intuiţia, argumentarea şi dezminţirea în ştiinţa medicală şi diagnosticare. 
4.
Legile fundamentale ale logicii formale şi semnificaţia lor pentru semiologie. 

1.

Cuvîntul “logica” provine din l.greacă de la “logos” care înseamnă cuvînt, idee, noţiune, raţiune.
Logica este disciplina care se ocupă cu gîndirea şi legile ei. Însă cu gîndirea se ocupă mai multe
discipline – filozofia, informatica, pedagogia, psihologia, fiziologia, psihiatria ş.a. Specificul logicii
îl constituie teoria despre gîndirea corectă, ea se stăruie să răspundă la întrebările: “Cum trebuie să
gîndim?”, “Ce trebuie să ştim, ce reguli trebuie să respectăm pentru ca gîndirea noastră să fie
corectă?”. Cu aproape 2000 de ani înainte de a fi cunoscută psihologia mecanismelor de gîndire,
anticipînd cu multe sute de ani dezvoltarea majorităţii ştiinţelor Aristotel a reuşit să construiască
primul sistem de logică. Aşadar, înainte de a putea răspunde la întrebările cum gîndim? ori ce
gîndim?, mintea omenească a putut răspunde la întrebarea cum trebuie să gîndim?

Gîndirea nu este un fenomen independent de materie, realitate. Legile gîndirii se bazează pe

legităţile realităţii obiective, care sunt independente de conştiinţa omului. Gîndirea umană este
corectă, dacă ea în gînduri leagă ceea ce este legat în realitate. Însă asta nu înseamnă că legile logicii
sunt o reflectare nemijlocită a legităţilor realităţii obiective. Logica se abstractuzează de la relaţiile,
legăturile şi legile concrete. Ea este o ştiinţă pur formală, “formalul logic”, fiind înţeles independent
de conţinut.

Fiecare ştiinţă foloseşte nu numai expresii de specialitate, numite în domeniul respectiv termeni de
specialitate, ci are un limbaj profesional compus din limba curentă la care se adaugă termeni de
specialitate. Pentru unele ştiinţe limbajul profesional provenit din limba curentă nu este suficient.
Ele îşi creează un limbaj artificial, un limbaj simbolizat. Logica formală se foloseşte nu numai de un
limbaj simbolizat, ci şi de un limbaj formalizat. Esenţa acestuia constă în aceea că putem opera cu
simbolurile sale după anumite reguli, fără a fi obligat să ţinem cont de conţinutul lor. După aceste
reguli, din formulele date se pot obţine alte formule, noi şi prin aceaste cunoştinţe noi.

Gîndirea biologului şi matematicianului se deosebesc după conţinut. Însă au şi ceva comun –

structura (forma) gîndirii. Corectitudinea gîndirii este legată, deci, de forma ei. De aceea putem
conchide, că logica formală este ştiinţa care studiază legile, regulile şi formele gîndirii corecte. În
afară de aceasta, logica formală se ocupă şi cu alogisme (greşeli tipice), paralogisme (greşeli
neintenţionate) şi sofisme (intenţia de a reda eroarea, falsul drept adevăr şi invers).

Logica ca ştiinţă filosofică se dezvolta odată cu filozofia şi depindea de specificul epocii

respective.Iniţial logica se dezvolta în legătură cu măiestria oratorică. Pentru prima dată cuvîntul
“logic” a fost folosit de Democrit ca sinonim a adevărului şi reguli a cunoaşterii. La Aristotel ideile
logice se dezvoltă în legătură cu măiestria oratorică (retorica), mai departe logica se transformă în
instrument pentru a găsi adevărul, instrument al cunoaşterii (organon). Pentru Aristotel logica nu era
o ştiinţă specială, ci numai instrument al fiecărei ştiinţe. În sec. I î.e.n. operele aristotelice despre
logică au primit numirea comună “Organon” (în care se includ “Categoriile”, “Despre interpretare”,
“Analitica prima şi secunda”, “Topica” şi “Despre respingerile sofistice”). Transformarea logicii în
instrument a cunoaşterii era dictată de necesitatea de a lupta cu sofistica pe care Aristotel o numea
înţelepciune falsă. Sofiştii încercau sî dovedească că adevărul obiectiv nu există, că despre unul şi
acelaşi lucru se poate spune diferite păreri. Meritul lui Aristotel constă deasemenea in aceea că el a
formulat legile gîndirii corecte: legea identităţii, contradicţiei, terţului exclus. A patra lege a logicii
formale – legea raţiunii suficiente – a fost formulată mai tîrziu de G.Leibniz. Aristotel a descris şi
formele logice fundamentale ale gîndirii - noţiunea, judecata, raţionamentul şi teoria despre
silogisme, care şi astăzi este baza logicii formale. În epoca medievală logica este predominată de
scolastică, are loc interpretarea idealistă a legilor şi regulilor logicii. Din instrument al adevărului ea
se transformă în instrument al respingerii concepţiilor eretice ori demonstrării dogmelor religioase.

Succesorii lui Aristotel (Teofrast 370 – 280 î.e.n) dezvoltă mai departe teoria silogismului. Un rol
important îi aparţine marelui medic şi anatomist grec Galen din Pergam (129 – 199), care
fundamentează ideea despre cele patru umori, dereglarea căror duce la apariţia bolilor. El
formulează a patra figură a silogismului.

Logica modernă îşi trage provinenţa sa încă de pe timpul lui F.Bacon şi R.Descartes. F.Bacon în
celebra sa operă “Noul organon” neagă silogistica scolastică ca inutilă pentru ştiinţă şi fundamenteză
logica inductivă ca ceva nou şi contrar logicii deductive a lui Aristotel. F.Bacon considera, că
obiectul cercetării ştiinţifice este natura. Izvorul cunoştinţelor este senzaţiile. Ştiinţa este o activitate
experimentală şi constă în aplicarea metodei raţionale la datele senzoriale. Inducţia, analiza,
compararea, observaţia, experimentul sunt condiţii necesare a metodei raţionale.

REFERAT
LA FIZICĂ
 TEMA
Notiune de cosmologie, galaxia noastra, metagalaxia si alte galaxii

Bacalu Mihai
Clasa a XII-a „A”

Cosmologia este studiul istoriei universului, mai ales originilor și destinului său. Este studiată

în astronomie, filozofie și religie. Etimologic, cosmologie provine din
cuvintele grecești κόσμος (cosmos = lume) și λογος (logos = știință).
La începutul secolul XX, teoria Big Bang s-a impus în lumea științifică drept cel mai probabil model
al nașterii universului.

Galaxia noastră este domiciliul Soarelui și al altor 200 de miliarde de stele, mii de nebuloase și roiuri stelare.
Este o structura gigantică având 100.000 de ani lumină în diametru și doar 1000 de ani lumină grosime. Este
un imens disc stelar în care sute de miliarde de stele se rotesc în jurul centrului galactic.

Se numește oficial „Galaxia noastră” (cu „G” mare) dar mai este cunoscută sub numele de „galaxia Calea
Lactee”. Este una din sutele de miliarde de galaxii existente în universul nostru și, dacă Soarele ar fi o casă,
Galaxia ar fi o metropolă.

Pentru a vă imagina cât de mare este galaxia să ne imaginăm că o reducem la 130 km. Atunci sistemul solar
va avea numai 2 mm diametru!

Este foarte greu să determini forma unui obiect în care te afli și astronomii se chinuie de sute de ani să o facă,
cu un succes relativ.

Văzută din interiorul ei, Galaxia apare ca o bandă albicioasă pe cer, bandă cunoscută sub numele de „Calea
Lactee". Calea Lactee este difuză, având un aspect de nor, dar este compusă din miliarde de stele. Acest lucru
a fost gândit pentru prima oara de Democritus (450 I.Hr. - 370 i. Hr.), dar demonstrat de Galileo Galilei în
1610. Galilei a privit spre Calea Lactee prin lunetă și a observat că se descompune în mii și mii de stele slabe
ca strălucire.

Calea Lactee străbate următoarele constelații:  Scorpius, Sagittarius, Scutum, Aquila, Sagitta, Vulpecula,
Cygnus, Cepheus, Lacerta, Cassiopeia, Perseus, Auriga, Gemini, Monoceros,  Puppis, Vela, Carina, Crux,
Centaurus și Norma. Are cea mai mare strălucire înspre constelația Sagittarius, iar înspre Orion este foarte
„răsfirată”.

Tot prin vremea lui Galileo Galilei (~1600) astronomii au realizat că trăim într-un disc de stele. Cănd privești
în planul discului, pentru că în zonă sunt mai multe stele, pe cer vei vedea lumina combinată a tuturor
stelelor, un nor difuz care ar trebui să taie cerul în două. Când privești perpendicular pe planul discului vei
vedea stele dar nu atât de multe. Aceste zone vor fi lipsite de fundalul „lăptos”.

Pentru că cerul este împărțit în două regiuni egale de către Calea Lactee s-a tras concluzia că trăim la mijlocul
discului stelar. Vedeți cât de simplu și elegant este să faci observații și să le interpretezi.

Rămâneau însă necunoscute: cât de mare este discul stelar, ce formă are și care este poziția Soarelui.

De-a lungul timpului mulți astronomi au încercat să determine forma și mărimea galaxiei noastre , activitatea
ce pare lipsită de sens având în vedere poziția noastră „în galaxie”.

Unul dintre primii a fost William Herschel care la sfârșitul secolului 18 a început să numere stelele din
anumite zone de pe cer. Considera că toate stelele au aceeași strălucire și unde vedea mai multe înseamnă că
discul stelar se întinde mai mult în spațiu. A reușit astfel să determine o formă a galaxiei în care locul central
era ocupat de Soare.

Prin 1802 tot Herschel a realizat că stelele au străluciri diferite și modelul său nu este corect. Pe vremea aceea
nu se cunoșteau distanțele până la stele, estimarea de mărime a lui Herschel fiind greșită

A urmat astronomul Jacobus Kapteyn care, știind distanțele până la câteva stele, prin numărarea stelelor de pe
plăcile fotografice, a determinat că galaxia noastră are forma unei elipse cu axa mare (diametrul) de 50.000
ani lumină și grosimea de 10.000 ani lumină.

Structura galaxiei

Prin compararea galaxiei noastre cu alte galaxii ne-am dat seama că trăim într-o galaxie cu brațe
spirale. Văzută de sus galaxia noastră are o formă de galaxie spirală, cu o bara în centru. Asemenea
galaxii se numesc spirale barate.

Inițial s-a crezut că este o spirală normală, dar începând cu 1980, tot mai multe observații arătau că
în centrul galaxiei se află o bara de stele roșii, foarte bătrâne. Confirmarea a venit în 2005, când
telescopul cu ajutorul telescopului spațial Spitzer s-a observat că o parte din stelele dintr-o parte a
centrului galactic erau mai apropiate decât cele din partea opusă.

Stelele sunt dispuse în galaxie în două moduri: stelele tinere stau în planul galaxiei (discul galactic),
iar cele bătrâne în haloul galactic, ce înconjoară centrul galaxiei. O altă parte a galaxiei se
numește proeminența centrală și este compusă din stele de toate vârstele cu orbite de diferite
înclinări.
Brațele spirale se observă cel mai bine în domeniul radio, pe lungimea de undă de 21cm, radiație
electromagnetică emisă în mod natura de atomii de hidrogen. Cum în alte galaxii hidrogenul se află
în brațele spirale, astronomii au căutat și în galaxia noastră așa ceva. Au descoperit că există zone
bogate în hidrogen mărginite de zone mai puțin dense. Bineînțeles zonele bogate în hidrogen sunt
brațele spirale.

O altă metodă prin care poți observa dacă există brațe spirale este să determini distanțele până la
stelele foarte luminoase, de clase spectrale O și B. S-a observat că în alte galaxii acest tip de stele se
întâlnește des în brațele spirale.

Structura spirală a Galaxiei evidențiată în două moduri diferite. Stânga: brațele spirale se observă atunci când
se măsoară distanța până la stelele strălucitoare și tinere. Dreapta: brațele spirale (cu portocaliu) se văd atunci
când se măsoară densitatea gazului interstelar. Brațele spirale conțin stele foarte tinere și gaz interstelar
(regiuni HI și HII)

În jurul centrului galactic se desfașoară două brate spirale mari, ce pornesc de la marginea barei

centrale. Aceste brate au primit numele constelației în care se proiectează:

 brațul Perseus
 brațul Scutum-Centaurus

Există și alte brațe spirale, dar sunt brațe ce nu pornesc din bara galaxiei noastre:

 bratul Norma-Cygnus
 bratul Crux-Scutum
 bratul Carina-Sagittarius
 brațul Orion

Soarele împreună cu planetele, dar și alte stele sunt situate în brațul Orion (numit și brațul Local),
un mini-braț care unește brațele spirale Perseus și Sagittarius. Brațul Orion este format din milioane
de stele și nori imenși de hidrogen printre care o grupare de stele tinere (de tip O și B)
numită centura lui Gould care are un diametru de aproximativ 2500 ani lumină.