Sunteți pe pagina 1din 4

Curs 1 – Dezvoltarea cavitatilor seroase si a muschiului diafragm

Dezvoltarea seroaselor incepe timpuriu, inca din perioada embrionara, din faza de disc trilaminar. Acest disc este dispus intre
amnios si sacul vitelin. Prezinta spre amnios ectodermul, spre sacul vitelin endodermul si intre ele, mezodermul, care prezinta de o parte si
de alta a liniei mediane, cele 3 segmente ale sale: mezodermul paraxial, mezodermul intermediar si mezodermul placii laterale.
Mezodermul placii laterale se extinde, iese din conturul discului embrionar, creste ventral si participa in partea ventrala la constituirea
primei cavitati: cavitatea pericardica primitiva. Prin cresterea mezodermului placii laterale, discul trilaminar se transforma intr-o structura
rotunjita care va constitui viitorul corp embrionar. Deci, aspectul de disc dispare, se rotunjeste, conturandu-se corpul embrionar.
La nivelul mezodermului placii laterale apar mici cavitati (sau spatii) care fuzioneaza si formeaza o cavitate mai mare, numita
cavitate intraembrionara (celom intraembrionar) care va comunica cu cavitatea extraembrionara. Mezodermul se scindeaza in 2 lame: o
lama posterioara (mezodermul parietal), care va corespunde peretelui viitorului trunchi embrionar si care impreuna cu ectodermul
supraiacent se numeste somatopleura si o lama ventrala (mezodermul splanhnic) care va inveli viscerele in formare si care impreuna cu
endodermul subiacent se numeste splanhnopleura. Prin cresterea mezodermului lateral, el va depasi discul embrionar si se va indreapta
ventral. Astfel, o parte din celomul intraembrionar va participa la formarea peretilor anterior, laterali, posterior si ultimul care se formeaza,
peretele inferior, corespunzator viitorului perineu (i se mai spune si perete perineal). Celomul in formare este compartimentat in spatii
incomplet delimitate. Incepand din portiunea superioara – din regiunea faringiana – prima cavitate care se formeaza este cavitatea
pericardica, ce se gaseste anterior si superior; ea va comunica inferior cu restiul trunchiului embrionar prin intermediul canalelor
pericardo-peritoneale. In aceste canale vor creste si vor proemina mugurii pulmonari, de o parte si de alta a cavitatii pericardice. Mugurii
pulmonari vor determina formarea cavitatii pleurale.
Concomitent cu formarea cavitatii celomice, in partea inferioara, celomul se extinde intr-o structura in formare, si anume, in
cordonul ombilical. Acolo formeaza o cavitate, iar celomul impreuna cu aceasta cavitate se numeste celom intraombilical (mai pe scurt, in
partea inferioara, celomul se extinde in cordonul ombilical si formeaza o cavitate numita celom intraombilical). In cavitatea celomului
intraombilical, intre saptamana a 6-a si saptamana a 10-a patrund anse intestinale care constituie hernia fiziologica. Ulterior, dupa
saptamana a 10-a, ansele revin in cavitatea abdominala.

Deci, prima oara se formeaza cavitatea pericardica, apoi cresc mugurii pulmonari si se formeaza cavitatile pleurale. Cand s-a format
cavitatea pericardica, nu sunt decat 2 canale de comunicare catre partea caudala, si anume canalele pericardo-peritoneale. Insa, dupa ce
s-au creat cavitatile pleurale, va fi:

1) O comunicare intre cavitatile pleurale si cavitatea pericardica, care constituie canalele pleuro-pericardice;

2) O comunicare dintre cavitatile pleurale si cavitatea peritoneala, care constituie canalele pleuro-peritoneale.

Deci intai se formeaza cavitatea pericardica. De o parte si de alta a cavitatii pericardice vor fi canalele pericardo-peritoneale
(cavitatea pericardica nu este separata complet de cavitatea peritoneala de catre septul transvers, ci comunica cu aceasta prin canalele
pericardo-peritoneale). Pe langa cavitatea pericardica se vor forma cavitatile pleurale. Ele vor comunica prin 2 perechi de canale: doua
canale care fac legatura cu cavitatea pericardica (canalele pleuro-pericardice) si alte doua canale care vor merge inferior, catre cavitatea
peritoneala (canalele pleuro-peritoneale). Ordinea in care apar aceste cavitati seroase se face de sus in jos: mai intai apare cavitatea
pericardica, apoi cavitatile pleurale si in final cavitatea peritoneala.

Cavitatea pericardica este prima care se formeaza, in partea superioara si anterioara, imediat sub faringele primitiv, care se
formeaza din primul segment al intestinului primitiv numit proenteron. Aceasta cavitate pericardica se intinde inferior pana la limita de
comunicare cu cavitatea peritoneala, intre ele gasindu-se septul transvers. Initial, cavitatea pericardica este dubla, dar pe masura ce se
dezvolta cordul, una dintre ele dispare (de regula cea dreapta). Comunicarile cavitatii pericardice sunt cu cea pleurala, prin canalele pleuro-
pericardice, sau cu cavitatea peritoneala, dar aceste comunicari (cu cavitatea peritoneala) sunt doar in partea dorsala si se numesc canale
pericardo-peritoneale dorsale, canale care se vor inchide prin aparitia unor plici denumite plici pericardo-peritoneale. Aceste plici sunt
determinate de venele cardinale comune in drumul lor spre sinusul venos.

Cavitatile pleurale se dezvolta in canalele pericardo-peritoneale, prin cresterea mugurilor pulmonari. Aceste cavitati au o
comunicare cu cavitatea pericardica, dar si ele se vor inchide tot din cauza plicilor pericardo-peritoneale si de asemenea vor comunica cu
cavitatea peritoneala prin canalele pleuro-peritoneale. Dar, aceste canale pleuro-peritoneale se vor inchide incet-incet prin:
1) aparitia plicilor pleuro-peritoneale, vizibile la nivelul peretelui antero-lateral al trunchiului embrionar
2) aparitia unor plici pleuro-peritoneale dorsale, determinate de prezenta venelor viteline in partea posterioara a corpului
3) aparitia unor celule musculare care conduc la formarea stalpilor diafragmatici.
Separarea cavitatii toracice de cavitatea abdominala, respectiv cavitatea peritoneala, se face prin dezvoltarea muschiului diafragm.
Acest muschi este alcatuit din mai multe parti (segmente):
1) Septul transvers, care in mod normal se formeaza in partea inferioara a regiunii cervicale, de unde este impins catre pozitia definitiva.
Din el se formeaza partea tendinoasa si partea musculara antero-laterala, avand o dispozitie transversa. La nivelul fetei superioare migreaza
miocite din segmentele cervicale C3, C4 si C5 si o data cu migrarea, antreneaza si filete nervoase ce apartin nervului frenic.
2) Partea postero-laterala, care se dezvolta din miocite migrate de la nivelul peretelui toracic, impreuna cu filete nervoase ce apartin
ultimelor 6 perechi de nervi intercostali.
3) Portiune dorsala, care contine miocite migrate din portiunea toracala si care intra in alcatuirea plicilor dorsale din care se formeaza
stalpii diafragmatici.
Acest muschi in formare respecta viscerele care se dezvolta la acest nivel, in sensul ca prezinta orificii pentru segmente care trec
din torace spre abdomen (ex. esofagul cu trunchiurile vagale anterior si posterior, aorta descendenta) sau invers (canalul toracic, situat
langa aorta, VCI, sistemul venelor azygos).

Cavitatea peritoneala se gaseste sub diafragmul aflat in dezvoltare, coborand pana in regiunea inferioara pelvina. Si aceasta
cavitate peritoneala prezinta prelungiri: cavitatea celomica din cordonul ombilical (intraombilicala  hernia fiziologica, ce tine din s.6
pana in s. 10) si inca 2 prelungiri la sexul masculin (prelungirile inferioare ale celomului abdominal) din procesul de descensus al
gonadelor. Coborarea testiculelor in scrot se definitiveaza aprox. in luna a 8-a, uneori chiar a 9-a, iar alteori raman pe traseu. Aceste
prelungiri formeaza tunica vaginala a testiculului.
Cavitatea abdomino-pelvina este acoperita de peritoneu. Peritoneul este de doua tipuri: parietal (inveleste peretii) si visceral
(inveleste viscere); intre ele exista o continuitate, astfel incat inchid un sac ce contine viscerele, iar viscere in acest sac reprezinta cavitatea
peritoneala. Dupa modul in care peritoneul inveleste diverse viscere, aceste viscere pot fi viscere intraperitoneale, partial intraperitoneale
sau extraperitoneale. Viscerele care sunt invelite aproximativ pe toate fetele devin viscere intraperitoneale (ex. ansele intestinale). Daca o
parte din viscer este neinvelit (ex. uterul, care este invelit pe fata anterioara, superioara si posterioara, insa nu si pe cea inferioara) el este
viscer partial intraperitoneal. Daca un organ este invelit doar pe o fata de peritoneu, el devine extraperitoneal (ex. rinichii). Intre foitele
peritoneului exista o continuitate, astfel incat se trece de la peritoneul parietal la cel visceral si invers. Aceasta trecere de pe un organ pe
perete este determinata de vase, ducte, pe care peritoneul se muleaza. Prin trecerea peritoneului de pe perete pe un organ, apar elementele
de fixare: mezouri, ligamente, omenturi si fasciile de coalescenta.

Mezourile sunt plici peritoneale care cuprind elemente vasculo-nervoase, respectiv ducte, ale unui organ si care leaga organul
respectiv de unul dintre pereti. Orice mezou prezinta o radacina (locul de trecere de la peritoneul parietal la cel visceral), o margine libera
(la nivelul organului pe care il inveleste) si doua foite/lame peritoneale (dreapta/stanga sau superioara/inferioara, in functie de tipul
mezoului). La subiectul de mezenter, nu e suficient sa spunem ca leaga intestinul subtire de peretele posterior, ci trebuie spus si ceva
despre radacina, de unde merge radacina, unde se termina, despre marginea libera, despre fete (=foite, lame), pentru ca, de exemplu, unele
anse sunt verticale (au foite stanga/dreapta) iar altele sunt orizontale (au foite superioara/inferioara), ce cuprinde mezoul respectiv (vase de
sange care se distribuie organului invelit de partea respectiva de peritoneu, fibre nervoase care constituie plexul organului respectiv, vase
limfatice si statii ganglionare). Exemple de mezouri: mezenterul, mezocolon (mezocolonul transvers, respectiv mezocolonul sigmoid),
mezoovar, mezocist (mezoul vezicii biliare, inconstant).

Ligamentele sunt pliuri peritoneale care leaga un organ de unul dintre pereti sau leaga intre ele doua viscere invecinate. Intre foitele
sale putem gasi sau nu elemente vasculo-nervoase. Exemple: ligamentul triunghiular al ficatului (intre fata diafragmatica a ficatului si
muschiul diafragm; in el nu sunt elemente vasculonervoase), ligamentul gastro-colic (leaga marea curbura gastrica de colonul transvers;
intre foitele acestui ligament se gasesc elemente vasculo-nervoase  arcada arteriala a marii curburi).

Omenturile sunt pliuri peritoneale si NA (Nomina Anatomica) descrie doua omenturi:


- omentul mic (micul epiploon)
- omentul mare (marele epiploon)
Omentul mic se gaseste intre mica curbura gastrica si hilul hepatic. Hilul, pentru orice organ, reprezinta locul prin care intra
elementele pediculului organului respectiv. Omentul mic prezinta 3 parti:

- o parte densa (pars densa) care este localizata in vecinatatea micii curburi si flancului drept al esofagului abdominal

- o parte transparenta, subtire (pars flaccida)


- o portiune libera intre D1 si hilul ficatului (pars ligamentosa), prin el trecand elementele pediculului hepatic. Aceasta parte
libera este localizata aproximativ in dreptul VCI; intre cele doua elemente (intre VCI, partea libera a omentului, superior lobul caudat si
inferior D1) se gaseste orificiul care face legatura cu bursa omentala, numit orificiul epiploic al lui Winslow.
Cavitatea peritoneala este impartita in doua cavitati:
- marea cavitate peritoneala (mai mare)
- mica cavitate peritoneala sau bursa omentala, ce se gaseste in spatele stomacului; aceasta prelungire (bursa omentala) nu are
comunicare cu marea cavitate peritoneala decat prin orificiul epiploic Winslow.
Omentul mare este o plica peritoneala asemanatoare cu un șorț dispus peste ansele intestinale si care este fixat la nivelul cadrului
colic. Omentul mare are vase de sange si tesut adipos. Aparent, el are doar 2 fete (la adult): o fata anterioara si o fata posterioara (deci am
fi tentati sa spunem ca in mod normal prezinta doua foite peritoneale intre care se gaseste tesut conjuctiv adipos). In realitate, omentul
mare are 4 foite: 2 foite sunt la interior, apartinand bursei omentale (prelungirea inferioara a bursei omentale) si 2 foite sunt la exterior 
anterioara si posterioara, si care apartin marii cavitati peritoneale (cele 4 exista doar in viata embrionara).

Fasciile de coalescenta sunt legaturi de tip conjunctiv care se realizeaza intre foitele peritoneale in cazul unui contact indelungat.
Procesul de legatura poarta numeste de coalescenta. Contactul indelungat se realizeaza prin deplasarea unor structuri anatomice
intraperitoneale in diferite directii, in functie de gradul de crestere al unui organ diferit. Procesele de coalescenta apar intre:

1) Duoden&capul pancreasului si peritoneul parietal posterior  fascia de coalescenta retroduodenopancreatica Treitz;

2) Peritoneul visceral al colonului ascendent si peritoneul parietal posterior  fascia de coalescenta retrocolica dreapta Toldt I

3) Peritoneul visceral al colonului descendent si peritoneul parietal posterior  fascia de coalescenta retrocolica stanga Toldt II

4) Recesul inferior al bursei omentale dintre foitele omentului mare

Structural, peritoneul este alcatuit din 2 tunici:


- o tunica formata de epiteliul unistratificat pavimentos (mezoteliu)  tunica seroasa
- o tunica numita teaca subseroasa (tela subserosa); aceasta teaca poate fi organizata si sa formeze o lama bazala pentru epiteliul
pavimentos sau nu, si sa formeze astfel tesutul subepitelial (ce contine vase, nervi, tesut conjunctiv lax); aceasta tunica poate varia in
dimensiune (spre deosebire de prima), fiind mai groasa la peritoneul parietal si mai subtire la cel visceral.
Foitele peritoneale au rol secretor, producand lichidul peritoneal ce faciliteaza alunecarea viscerelor intre ele. De asemenea, foitele
peritoneale au rol si in absorbtia acestui lichid, asigurand recircularea lui. Pe baza acestui proces de absorbtie exista unele tratamente care
se administreaza direct in cavitatea peritoneala. Acumularea de lichid in cavitatea peritoneala duce la hemoperitoneu (sange), pioperitoneu
(puroi), pneumoperitoneu (aer).